romÂnia - ucv
TRANSCRIPT
ROMÂNIA
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
ȘCOALA DOCTORALĂ ALEXANDRU PIRU
TEZĂ DE DOCTORAT
AUTOR
TANIA CRISTINA PEPTAN
COORDONATOR TEZĂ
PROF. UNIV. DR. EMIL SÎRBULESCU
CRAIOVA
2021
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
ȘCOALA DOCTORALĂ ALEXANDRU PIRU
TEZĂ DE DOCTORAT
Un studiu al memoriei ficționale în proza polițistă a lui Edgar
Allan Poe
- Rezumat -
Autor:
TANIA CRISTINA PEPTAN
COORDONATOR TEZĂ
PROF. UNIV. DR. EMIL SÎRBULESCU
CRAIOVA
2021
TANIA PEPTAN
A Study of Fictional Memory in Edgar Allan Poe’s Detective Fiction
(„Un studiu al memoriei ficționale în proza polițistă a lui Edgar Allan Poe”)
Teză de Doctorat
REZUMAT
Contextul cercetării
Edgar Allan Poe se pretează unei multitudini de abordări critice, dar probabil că cea
mai revelatoare explorare a contribuției lui – restrânsă în scopurile actuale la proza polițistă ca
gen inventat de el – prin raportare la canonul literar ar consta în reconstituirea replicii sale în
dialogul aprins despre natura literaturii. Astfel, am ales să ne concentrăm asupra modului lui
specific de inovare a trecutului (literar) și astfel să producem o conștientizare a modului în care
ne-a schimbat identitatea ca cititori și ca ființe raționale care se îndoiesc. Această direcție de
gândire își are originea în remarca lui Jorge Luis Borges conform căreia Poe ar fi inventat un
nou tip de cititor, unul care se îndoiește metodic, completată de o sugestie de a confrunta acest
cititor cu un text ca Don Quijote. Am tratat această sugestie ca element declanșator al cercetării
prezente și am extins-o asupra unui alt text care are îndoiala ca mecanism de expansiune
narativă.
Așadar, acest studiu va fi o explorare a unei atitudini revizuite și mai alerte față de trecut
și față de modul în care ni-l amintim, găsind în Hamlet și în Don Quijote oportunități ofertante
de destabilizare a relației dintre cititor (de indicii), un autor (al crimei sau al unei lucrări literare)
și un text (al lumii) care servește drept mărturie. O mentalitate poescă declanșată de genul
polițist se va transforma într-o grilă hermeneutică pentru un text ghidat de îndemnul de a
rememora corect și pentru un altul ce suprapune memoria literară peste avansul existențial
implacabil, ambele preocupate de aplicarea justiției și de repararea unui timp dislocat.
În nucleul lucrării, ne concentrăm pe poveștile de raționament, trecând prin
deconstrucția făcută de Lacan, Derrida și Johnson, misterul repetitiv punctat de Irwin și atenția
disproporționată acordată poveștilor întunecate. Procesul de la baza acestei analize este
memoria, care acționează ca liant al unor faze, facilitând tranziția de la peisajele psihologice
din poveștile gotice la hărțile mentale realizate de detectivul Dupin. Fundalul diacronic articulat
de aspectele memoriei dezvăluie o nevoie treptată de precizie – și anxietatea ce rezultă din
aceasta – în reconstrucția trecutului, exemplificată în modul specific al lui Poe de a gestiona
anterioritatea într-un mod din ce în ce mai structurat și extins la gestionarea trecutului literar în
general, marcat de o lectură suspicioasă profitabilă. Astfel, metodele prozei polițiste vor deveni
un filtru de interpretare a unor opere literare ce tratează relația conflictuală cu trecutul și de
intensificare a îndoielilor existențiale astfel exprimate.
Fără îndoială, exegeza lui Cervantes este vastă și intimidantă și se poate împărți în mare
într-o sensibilitate romantică la soarta tragică a personajului și o percepție modernă a unor
intenții parodice, alimentată de conștientizarea contextului în care Cervantes scrie. Portretul pe
jumătate comic pe jumătate tragic al personajului principal este o dovadă a caracterului evaziv
al autorului și unul dintre argumentele întâietății acordate romanului (considerat primul roman
modern). Modernitatea lui va fi reiterată de modul în care reflectă failibilitatea simțurilor în
percepția realității și, implicit, a adevărului științific, ca și ilustrarea unor concepte bakhtiniene
precum heteroglossia și carnavalescul. Această cerință interpretativă impusă de operă derivă
dintr-o pluralitate de perspective și un ludic narativ încheiat într-un râs pe jumătate reținut.
Cazul lui Don Quijote va trece prin probele scepticismului pentru a lega firele
neîncheiate ale acțiunilor personajului, în timp ce înregistrează grade diferite de îndoială. Într-
adevăr, filtrele de interpretare a operei lui Cervantes au fost contradictorii: parodie a romanelor
de cavalerie, o pildă tragică de eroism, un simptom ficțional al instabilității mentale auctoriale
sau un comentariu istoric asupra Spaniei imperiale. Dată fiind această multiplicitate în
receptare, sunt necesare anumite rezerve asupra intențiilor auctoriale. Acestea se pot manifesta
în reconstrucția hermeneutică a structurii de puzzle a epopeii sau o privire mai apropiată a
mitului individualismului modern, ambele încercări de înțelegere mai clară a trecutului. În
concordanță cu această abordare retrospectivă, discursul critic antrenează chestiuni juridice, de
vreme ce interpretarea trecutului este un act necesar de ispășire, reflecție asupra existenței
răului și evitare a unor greșeli similare.
Unul dintre punctele de interes in Hamlet este explicația acestei amânări. Argumentarea
noastră se articulează la intersecția acestei interogări a rolului memoriei în piesă. Suspiciunea
derivă din oralitatea transmiterii, reprezentarea unui trecut dezarticulat, precum și un interes
pătrunzător și exprimat asupra modului corect de a ne aduce aminte. Acești factori nu se pot
examina fără contextualizare și o înțelegere mai clară a condițiilor și a transformărilor petrecute
în timpul lui Shakespeare. De exemplu, problematica naturii fantomei este legată direct de
reformele religioase și este decisivă pentru explicația anterioară.
Prin aplicarea aceluiași temperament suspicios, memoria lui Hamlet este ficționalizată
fie ca o redistribuire haotică a experiențelor și convingerilor trecute sau ca un act de ordonare
menit să îl ajute în a gestiona intemporalitatea morții tatălui său. Probabil că cel mai adânc
punct al investigației hermeneutice se află în motivul ascuns al amânării lui.
Premizele cercetării
Pilonii interogativi care susțin construcția cercetării actuale sunt următorii: (1) Este
posibilă reconsiderarea rolului prozei polițiste, dat fiind potențialul ei hermeneutic și
metaficțional, în discursul autoreflexiv general despre natura literaturii, ceea ce ar îmbogăți
retrospectiv lecturi canonice? (2) Cum a declanșat inventarea prozei polițiste de către Edgar
Allan Poe o mentalitate de suspiciune exercitată asupra aspectelor memoriei și asupra
reconstrucției eronate a trecutului literar? (3) Cum se manifestă această suspiciune asupra unor
elemente narative esențiale precum personaj, timp sau spațiu și cum contribuie acest mod
interogativ la o interacțiune mai dinamică dintre autor și cititor, una ce implică memoria celor
doi? (4) Cum se propagă și persistă această imagine a detectivului în memoria colectivă
postmodernă cu toată problematica perspectivelor multiple, irecuperabilitatea trecutului și
anxietatea față de viitor?
Limitele abordării
Suntem conștienți de faptul că, dată fiind contribuția imensă la literatură a autorilor
incluși. Teza actuală ar părea să facă niște pași mult prea ambițioși într-un corpus critic
copleșitor, ceea ce a condus deseori la o anxietate a influențe academice. O lucrare ce poate
părea digresivă pe alocuri este totuși ghidată de un cuvânt de autoritate (Borges), care identifică
un moment revoluționar în istoria literaturii, și mai ales a receptării.
Un punct vulnerabil al cercetării noastre ar fi posibilitatea de accentuare a conexiunilor
dintre memorie și un concept cu o pondere extinsă în economia studiului, și anume conceptul
de suspiciune, în concordanță cu natura interogativă a literaturii.
Metodă și corpus
Textele de referință sunt analizate sub o privire hermeneutică dominantă, aspirând la un
gen de înțelegere care se deplasează alternativ de la texte ca întreg la părțile componente și
sperând să surprindă o energie sinergică drept indicator al literarității lor. Am considerat
această abordare favorabilă în mod deosebit pentru interpretarea unui gen intens preocupat de
adevăr, de mecanismul creării de sens prin acumularea detaliilor și de necesitatea auto-
explorării. Pe de altă parte, metoda hermeneutică servește ca platformă de explorare a
mecanismelor memoriei, insistând asupra anumitor caracteristici precum: necesitatea
economică de selecție, diseminarea detaliilor semnificative, trăsătura amăgitoare a minții și
nevoia de claritate și, nu în ultimul rând, dimensiunea interpretativă a perceperii trecutului. Cel
mai convenabil punct inițial pentru scopurile studiului actual a fost expunerea subiectului
textului urmată de o imersiune analitică în textura lui fluidă, cu o anumită vigilență față de
posibilitatea unor sensuri ascunse, comentarii autoreferențiale și anxietăți ale uitării. Am
abordat postura unui cititor suspicios, pentru care suspendarea neîncrederii e o tactică mai puțin
eficientă, menită a fi înlocuită de a atitudine critică împărtășită spre un text interactiv urmând
a fi produs în colaborare cu autorul și infuzat cu propriul nostru trecut.
În al doilea rând, juxtapunerea celor patru autori necesită o înțelegere a contextului,
pentru a dezvălui canalele lor de comunicare și influență. În mod convenabil, o lucrare despre
un proces retrospectiv al minții a necesitat o întoarcere în trecut, adică o confruntare
îmbogățitoare cu texte anterioare care avea să reveleze un tip de influență receptivă, care
acționează retrospectiv și care afectează cititorul. Nu numai că Poe este repoziționat în mediul
său nativ, dar și direcționează, prin inventarea genului polițist, o nouă lumină asupra a două
discursuri ficționale majore despre natura literaturii, asigurând astfel condiții favorabile pentru
formularea unor întrebări multiple. Nu numai că îndelung dezbătuta calitate națională a operei
sale este regândită și reevaluată la adevărata sa importanță (admițând imposibilitatea autorului
de a ieși de sub influența timpului și locului său de origine), dar se și încearcă o adunare a unor
reprezentanți literari naționali într-o notă interogativă.
Studiile memoriei sunt un domeniu evident pentru cercetarea actuală, favorizând o
înțelegere a statutului problematic al memoriei și a modului în care este reflectată în opera lui
Poe. Detectivul este un exemplu al unui mod corect și eficient de a-și aminti, un exemplu de
decizie a ce este relevant și de reglare a conturilor cu trecutul. Analizăm funcții ale memoriei
mergând de la utilitatea palatelor memoriei pentru metoda investigativă și până la anticipări ale
inteligenței artificiale.
În sfârșit, în baza conștientizării faptului că literatura este un fenomen de
intercomunicare și un identificator al tiparelor de gândire, metoda comparativă oferă
oportunități de trasare a unor teritorii comune, de intersectare a unor culturi variate (spaniolă,
britanică, nord și sud-americană), de observare a impactului mai mare și de contemplare a vieții
de apoi ale lui Poe, literară și non-literară. Astfel, identificăm tipare de suspiciune îndreptate
împotriva unor elemente esențiale ale prozei clasice – personaje, timp, spațiu – și le
transformăm în chestiuni de îndoială, ceea ce dezvăluie în continuare complexitatea lor.
Teza noastră, intitulată A Study of Fictional Memory in Edgar Allan Poe’s Detective
Fiction („Un studiu al memoriei ficționale în proza polițistă a lui Edgar Allan Poe”) constă
dintr-o Introducere, cu titlul History of Memory as Interpretative Act. A Literature Review
(„Istorie a memoriei ca act interpretativ. O analiză a literaturii consultate”), urmată de patru
părți principale, respectiv: Partea I: Theory in Context („Teorie în context”); Partea a II-a:
Memorable Detections. Revisions of Canonical Texts („Detectări memorabile: revizuiri ale
textelor canonice”); Partea a III-a: Edgar Allan Poe Detective Fiction. Investigations into
Doubtful Memory („Proza polițistă a lui Edgar Allan Poe: investigații ale memoriei
îndoielnice”) și Partea a IV-a: Edgar Allan Poe’s Afterlife: Postmodern Resonances („Viața
postumă a lui Edgar Allan Poe: rezonanțe postmoderne”. Acestea sunt urmate de Concluzii și
o listă de Lucrări citate.
Introducerea, History of Memory as Interpretative Act. A Literature Review („Istorie a
memoriei ca act interpretativ. O analiză a literaturii consultate”), începe cu o justificare a rolului
de actualitate a memoriei în prezent. Conștientizând pătrunderea prin stadii diferite ale
dezvoltării gândirii umane, această preocupare față de subiect derivă din statutul său
problematic, din punctele în care devine discutabil, încărcat din punct de vedere etic și implicat
în progresele tehnologice, de unde urgența și modernitatea sa. Mai departe, această secțiune
inițială a studiului conține o analiză diacronică a memoriei ca act interpretativ, trecând prin
stadii diferite ale evoluției conceptului, de la accepțiunile clasice la intersectări cu discursul
filosofic modern. Momente semnificative – din considerente contextualizatoare – pe parcursul
acestei incursiuni sunt: înțelegerea romantică a noțiunii, ca și explorarea hermeneuticii
suspiciunii a lui Ricoeur, care marchează o schimbare de paradigmă în configurarea trecutului.
Acest ultim concept, completat de studii psihologice care marchează relația dintre suspiciune
și memorie prin localizarea lor în creier, plantează semințele unei observări ulterioare extinse
a unui îndoielii față de trecut și, pentru scopurile actuale, față de trecutul literar.
Deși avem în vedere un autor detașat și chiar contând uneori tradiția artistică a vremii
lui, o cercetare despre Poe și memorie nu poate ignora importanța subiectivității în rememorare
pentru o epocă trasată de figuri adiacente precum Rousseau, Wordsworth sau Proust. Eticheta
întunecată adăugată curentului asociat cu Poe accentuează obscuritatea și inaccesibilitatea cu
care ne confruntăm în actul de recuperare a trecutului, de vreme ce emoția nu mai este
rememorată în liniște, după spusele lui Wordsworth, ci mai degrabă în chinurile disperării.
Partea I: Theory in Context („Teorie în context”) servește drept cadru și delimitare
conceptuală a cercetării. Aceasta este împărțită în două capitole: Capitolul I: Hermeneutical
Retrospections in Detective Fiction („Retrospecții hermeneutice în proza polițistă”) și
Capitolul II: The Literary Past of Detection („Trecutul literar al detectării”) care cartografiază
direcțiile interpretative retrospective ale genului, urmând o sugestie a lui Borges. Această parte
a studiului dă tonul unei demonstrații de forță inovatoare care funcționează retroactiv și care
invită la o revizuire a miturilor literare (Quijote sau Hamlet) profund implantate în mintea
colectivă.
Capitolul 1: Hermeneutical Retrospections in Detective Fiction („Retrospecții
hermeneutice în proza polițistă”) își propune să stabilească și să evidențieze potențialul
interpretativ al genului, cu o axare pe abordarea trecutului. Sursele unei conexiuni dintre
memorie și proza polițistă, printr-un potențial hermeneutic dezvăluit de ambele, sunt o atitudine
conflictuală față de trecut și o neputință în recuperarea exactă a acestuia. O anxietate similară
și cumva subordonată este resimțită în fața misterului intențiilor auctoriale și va fi adresată de
genuri metaficționale ca proza polițistă prin canalele construite între autor, operă literară și
cititor.
Sunt dezvoltate apoi alte caracteristici care consolidează această conexiune, precum
organicitatea sau abordarea holistică, natura tranzitorie a timpului și atmosfera de suspiciune
pe care se bazează, dar probabil cel mai delicat punct în care această categorie literară și proces
mental exercită un impact asupra destinului literaturii este în nevoia de amintire într-un mod
succint și plin de sens. Proza polițistă pare un compromis și o soluție la ostilitatea împotriva
textualității, prin atitudinea integratoare față de știință și tehnologie, forma economică și
reprezentarea textuală a misterului lumii.
Capitolul 2: The Literary Past of Detection („Trecutul literar al detectării”) urmărește
să răspundă la două întrebări – cum și ce – formulate ca: Detecting Strategies of Literary
Masters of Suspicion: Delay, Deception, Delusion („Strategii de detectare a maeștrilor literari
ai suspiciunii: amânare, amăgire, iluzie”) și Suspicious Exposition of Canonical Detection:
Interrogations of Time, Place and Character („Expozițiune suspicioasă a investigației
canonice: interogări ale timpului, spațiului și personajelor”). Primul subcapitol tratează
strategii folosite de Shakespeare, Cervantes și Poe precum amânare, amăgire și iluzie, precum
și utilitatea lor în economia generală a textului, în lumina unui scop investigator și a unui
mecanism de suspans care resimte mai multă plăcere din proces decât din rezultat, din mister
decât din soluție. Amânarea este un artificiu care susține fluxul narativ, acumulând detalii spre
un sentiment de încheiere intensificat, mărind totodată suspansul și susținând astfel latura
emoțională a lecturii. De exemplu, în cazul lui Hamlet, este vorba despre un timp dat pentru a
procesa evenimentele și a medita asupra unor prejudecăți și asupra modului corect de a le
îndrepta. Amăgirea este o strategie care justifică mai mult suspiciunea și poate lua forma unei
rememorări eronate. În sfârșit, iluzia, din punct de vedere al memoriei, este o rememorare
greșită voluntară și necesită abilitățile de clarificare ale detectivului, acelea de distingere între
realitate și ficțiune.
Cel de-al doilea subcapitol continuă structura trinomială observând proiecțiile
suspiciunii în puncte esențiale ca timpul, spațiul și personajele, rezultând în revizuiri ale unor
zone literare familiare. Ipostaze ale unor astfel de îndoieli sunt: timpul dezarticulat al lui
Hamlet, spațiul liminal al fantomei, sau nebunia lui incertă, anacronismul lui Don Quijote,
locații vagi dar simbolice, autocreația lui artificială și, nu în cele din urmă, scenele crimelor lui
Poe și natura privată a lui Dupin.
Partea a II-a: Memorable Detections. Revisions of Canonical Texts („Detectări
memorabile: revizuiri ale textelor canonice”) aplică filtrul investigativ pe texte căzute într-un
punct orb de admirație sub propria greutate. Constă în două capitole: Capitolul 3: Don Quixote
on Poesque Detective Mode (“Don Quixote în modul poesc polițist”) și Capitolul 4:
Shakespeare’s Inquisitive Memory („Memoria iscoditoare la Shakespeare”). Acești
contemporani sunt recitiți în grilă polițistă, menită să adauge încă un strat de semnificație la
lucrarea lor sau măcar să producă anumite fracturi în niște edificii solide. Întrebările se
adresează naturii nebuniei lor, intențiilor din spatele comportamentului lor, simțului temporal
deteriorat și identității fracturate, sau locului tragic ocupat în lume.
Ponderea extinsă a acestor autori în economia cercetării se poate explica prin statutul
lor mitic, ceea ce face acest mod de a-i rememora prin filtrul suspiciunii în mod deosebit de
provocator. Deși este dificilă proiectarea acestei îndoieli asupra unor piloni literari stabili,
întoarcerea nu este una întâmplătoare. Revenirea la Cervantes a fost un răspuns extins la
sugestia lui Borges în sensul revizuirii funcției de cititor suspicios activ și se subordonează
efortului de revalidare a potențialului prozei polițiste. Proza lui Cervantes precedă proza
polițistă prin tratamentul criminalității, intenții comune de a aplica justiția, o concentrare pe
puterea minții în interpretarea semnelor din lume și asocierea a două personaje complementare.
Deși suntem conștienți de faptul că exemplul lui Borges era menit să evidențieze răsunetul unei
forțe creatoare până în cele mai îndepărtate spații literare, această arbitraritate poate și va fi
chestionată dacă, în afara elementelor menționate, luăm în considerare modul în care Cervantes
a contribuit la destabilizarea relației verticale dintre autor și cititor și este, prin urmare, o țintă
propice pentru o re-lectură care implică participarea reticentă a celui din urmă.
Conexiunile cu Shakespeare vor fi cumva mai transparente, începând cu subiectul – o
crimă și necesitatea de a face dreptate – reziduuri supranaturale care necesită clarificare,
amânarea rezoluției ca tehnică de menținere a suspansului, sfidarea autorității (sau a versiunii
oficiale a faptelor) și axarea pe un intelect hipertrofiat în procesarea evenimentelor.
Ambii autori sunt considerați a fi inventat o anumită poziționare refractară, ceea ce
susține alinierea lor la Poe, inventatorul suspiciunii, cu atât mai mult cu cât această aliniere
sparge bariere ficționale și forțează posibilitățile literaturii de a transforma realitatea.
Capitolul 3: Don Quixote on Poesque Detective Mode (“Don Quixote în modul poesc
polițist”) surprinde grade de îndoială în Don Quijote de la o portretizare sceptică a personajului
la o simptomatologie care face viața insuportabilă. În sensul acestei noțiuni de identitate
fracturată, ne propunem să reconstruim imagistica unui mister trecut, așa cum apare în epopeea
spaniolă, reasamblând uneori un personaj dezarticulat. Cerința reconstructivă este îngreunată
de structura labirintică a romanului, cu puncte de referință memorabile precum hanurile sau
răscrucile de drumuri, ca și de către senzația de improvizație pe care o resimțim pe măsură ce
avansăm. Mai mult, procesul compozițional, aplicat în particular portretizării personajului
principal, poate fi văzut ca o procedură colaj care nu trece testul timpului, în cazul acesta
confruntarea dintre ficțiune și realitate.
În sfârșit, capitolul urmează tranziția cavalerului tristei figuri de la individualismul
literar transcris cu litere mari la o folosire mai lumească și tipologică a numelui său. Această
tranziție poartă cu sine o serie de preocupări judiciare care suspendă această figură eroică în
contrast profund cu un detectiv mai detașat. Cu toate acestea, vom reuși să dezvăluim o
asemănare între Dupin și Quijote în poziționarea față de viziuni idealizate ale trecutului, primul
prin caricaturizare, al doilea prin personificarea rațiunii. În final, totul este redus la materie –
înregistrarea unor funcții biologice sau descrierea detaliată a cadavrelor – în cele mai degradate
stadii, calificându-se drept material literar.
Capitolul 4, Shakespeare’s Inquisitive Memory („Memoria iscoditoare la Shakespeare”)
este împărțit în trei secțiunii: (4.1) Hamlet’s Paralysing Memory: From English Renaissance
Tragedy to Modern Madness („Memoria paralizantă a lui Hamlet: de la tragedia Renașterii
engleze la nebunia modernă”); (4.2) Ordering Memories in Pending Deaths: From
Shakespeare to Poe („Memoria ordonatoare în morți în așteptare: de la Shakespeare la Poe”)
și (4.3) Shakespearean Shadows in Detective Fiction („Umbre Shakespeariene în proza
polițistă”). Este un capitol de orientare subterană, scoțând la suprafață puncte comune între cei
doi autori în ipostaze de rememorare graduală și exemplificări ale procesualității memoriei:
stare mentală suspectă declanșată de un conflict între trecut și prezent, un instinct de a organiza
evenimente într-o structură solidă, una deopotrivă logică și izbăvitoare, personaje care își
acceptă instrumentalitatea în reconstruirea narațiunii crimei.
Primul subcapitol abordează efectele paralizante ale memoriei și contemplarea excesivă
a trecutului ca simptomatice ale unei slăbiri ale facultăților mentale sau o estompare a granițelor
dintre nebunie și luciditate. Desprinderea de realitate are loc în urma unui eșec verbalizator –
o inabilitate de a reconstrui un cuvânt din trecut și de a-l face să exercite un impact asupra
prezentului. Claustrarea mentală este una temporală într-o ordine desuetă a lucrurilor și ceea
ce trebuia să fie o cunoaștere catalizatoare a trecutului devine o meditație neconcludentă asupra
diferențelor dintre trecut și prezent.
Capitolul continuă cu funcția de ordonare a memorie ca o necesitate de a gestiona
pierderea cuiva și de dobândire a unui sentiment de încheiere, în lucrările lui Shakespeare și
Poe. Această necesitate de ordonare poate fi relaționată cu un eveniment care marchează
originea artei memoriei, ceea ce indică de asemenea cerințe ritualice și conexiuni sociale ca
bază a unei rememorări drepte a morților, precum și dimensiuni etice și estetice. Structura
impusă prin această rememorare metodică cunoscută ca doliu contrabalansează frustrarea față
de intemporalitatea provocată de morți subite (și violente). Imaginea fantomei ca legiuitor îi
aduce laolaltă pe Shakespeare și Poe, lansând o serie de întrebări privind credibilitatea și
posibilitatea împărtășirii unui mesaj de dincolo. Mai mult, criza produsă de această apariție este
o reorientare a atenției de la a înțelege cine la a înțelege de ce, ceea ce se extinde asupra
materialului vieții înseși. Raționamentul lui Hamlet este o căutare intensă a unei cauze, care se
sustrage continuu în fața acestui gânditor ambițios și deziluzionat.
Cel de-al treilea subcapitol se referă la profitul reciproc obținut dintr-un dialog literar
oblic, și anume cel dintre tragedia shakespeariană și proza polițistă, făcând referire la
instrumentalitatea personajelor, atitudinea conflictuală față de mister și aerul de suspiciune.
Am simțit nevoia de a specifica de la început schimbul reciproc dintre cei doi autori, în baza
faptului de a fi inventat amândoi un tip de suspiciune în puncte diferite din timp și spațiu,
rememorarea literaturii înalte și joase, universalitatea lor specifică și felul în care personajele
lor acceptă sau ajung să își accepte instrumentalitatea. În ceea ce privește rolul lor mediator,
ambii sunt unelte ale justiției suspendate de o nevoie discutabilă de violență și de limitele lor
lingvistice, aspirând la o formulă de genul iată-ce-s-a-petrecut.
Partea a III-a: Edgar Allan Poe Detective Fiction. Investigations into Doubtful Memory
(„Proza polițistă a lui Edgar Allan Poe: investigații ale memoriei îndoielnice”) este nucleul
cercetării noastre și este împărțit în trei capitole: Capitolul 5: Poesque Space Memories:
Reconsiderations on the Americanness of Poetic Cityscapes („Memoria spațiului poesc:
reconsiderări ale americanismului peisajelor urbane poe-tice”), Capitolul 6: Time Suspicion:
Suspension Through Disbelief and the Art of Delay („Suspiciunea timpului: suspendare prin
neîncredere și arta amânării”), și Capitolul 7: Suspicious Characters and Manner („Personaje
și moduri suspecte”). Acesta este nucleul analitic al cercetării noastre, radiind în reprezentări
ale spațiului, artificii temporale și intenții îndoielnice.
Capitolul 5: Poesque Space Memories: Reconsiderations on the Americanness of Poetic
Cityscapes („Memoria spațiului poesc: reconsiderări ale americanismului peisajelor urbane
poe-tice”) recapitulează ancorarea lui Poe în realitățile lui naționale, opunând pretenției lui de
universalitate o condiționare față de rădăcinile lui americane, așa cum se proiectează în
peisajele urbane psihologice. Americanismul lui devine vizibil în reprezentările orașului,
contrastând cu aprecierea sălbăticiei a unui Thoreau sau cu viziunile coloniale de locuire a unui
teritoriu virgin. Fluiditatea peisajelor lui urbane avea să anticipeze imagistica mulțimii cu
potențialul pericol, explorat mai apoi în poveștile de raționament. Acest americanism vizual nu
este o reflectare ci o reacție la instincte de stabilire, o mobilitate acvatică misterioasă de genul
celeia care avea să animeze un Moby Dick. Pe deasupra, modul în care Poe reflectă realitățile
sociale adaugă la spiritul lui american, o combinație de progres științific și tânjire după tărâmul
promis.
Efortul de a reconstrui orașul american în jurul spațiului creator al lui Poe constă în
stabilirea distincției dintre orașul fizic și un peisaj urban simbolic al psihicului american, în
două variante: marea urbană și mulțimea urbană. Această imagistică, deși nu corespunde
vreunei locații specifice, surprinde vastitatea copleșitoare, dar și adâncimile terifiante care vor
fi lăsate în urmă de un gen mai rece de scriere, unul care este central pentru identitatea
americană. Dintr-o perspectivă mai unitară, aceste viziuni perturbatoare ale pericolelor ascunse
în lucrări ca Orașul din mare sau Omul mulțimilor stau la baza nevoii de singurătate și spațiilor
închise ale lui Dupin, ca și a preferinței lui pentru plimbările nocturne. Detectivul internalizează
un cadru, devenind o reflectare a unui anumit temperament american, ce combină o natură
pragmatică și o viziune tragică în izolarea lui excentrică. El reprezintă o reacție extremă la o
alteritate imprevizibilă, pe care preferă să o analizeze retrospectiv și de la o distanță sigură, fie
din confortul unui fotoliu de detectiv, fie ca flaneur detașat.
Capitolul 6: Time Suspicion: Suspension Through Disbelief and the Art of Delay
(„Suspiciunea timpului: suspendare prin neîncredere și arta amânării”) va uni îndoiala și
amânarea într-o noțiune inversată de suspendare prin neîncredere (opusă poziționării de cititor
mai comune, cea de suspendare a neîncrederii), ceea ce se potrivește mai bine cu spiritul
investigator. Prin această abordare inversată, cititorul este deopotrivă activ și detașat într-o
perspectivă ironică, interogând totodată criterii ale adevărului precum: consensualitate,
materialitate, ordine, argument logic.
Cititorul suspicios trebuie disciplinat spre un gen de răbdare care trebuie imaginată ca
o sondare verticală minuțioasă în straturi de intenții ascunse, dar și ca o alăturare orizontală
într-o succesiune temporală de semne potențiale. Gestionarea timpului de către autor se
subsumează unui țel superior de prioritizare a procesului față de rezultat, a căutării față de
soluționare, ceea ce la rândul său contribuie la o avansare a genului la o condiție de re-lecturare,
marcată de interogații precum: contradicții în mărturii și validitatea percepției celuilalt,
fiabilitatea dovezilor palpabile, posibilitatea de reconstituire a ordinii evenimentelor cu
precizie, etc.
Capitolul 7: Suspicious Characters and Manner („Personaje și moduri suspecte”) se va
ramifica în trei aspecte care pun cum deasupra lui cine, insistând pe violența expusă – și
soluționată – în poveștile de raționament și pe calitatea autoreferențială a genului. Proza scurtă
menționată sunt percepute ca o gestionare ficțională mai echilibrată, păstrând și rafinând
turbulența poveștilor anterioare ale grotescului.
Capitolul redirecționează lumina suspiciunii asupra personajelor suspecte prin
identificarea unei rădăcini ale răului definită ca instinct al perversiunii. Această noțiune,
examinată aprofundat de Poe într-o serie de povești scurte, va contribui la o imagistică a
violenței a unui soi de spiritualitate materială, în viziuni șocante de autoflagelare și hibriditate
a personajelor. Această explorare a unui concept esențial pentru peisajele minții poești este un
detur psihologic necesar, o analiză a predispoziției mentale inexplicabile care precede
demonstrațiile magistrale ale accesibilității minții realizate de către investigator. Ca atare, este
o fază de autodistrugere necesară în proza transformatoare care conduce la crearea unui cititor
al ferestrelor sufletelor.
În ceea ce privește trăsăturile metaficționale, ne străduim să surprindem instrumentele
autoreferențiale în spirală și direcțiile lor pătrunzătoare spre sâmburele chestiunilor literare. O
modalitate de ispășire pentru proza polițistă, așa cum avea să indice Irwin, ar consta în
gestionarea unui mister cu o soluție repetabilă (Irwin 1994: 2). Strategiile folosite de Poe în
acest sens sunt bucle autoreferențiale care generează tipare vizibile în povești polițiste
ulterioare și lasă spațiu pentru experimentare cu convențiile genului: alegerea unui animal ca
agent amoral al crimei, un mister extras din presă, cunoscută pentru specularea senzaționalului,
o scrisoare cu un conținut nerevelat. Toate aceste tactici susțin o anumită percepție a poveștilor
de raționament scrise de Poe ca repetiții cu o diferență și astfel momente de verbalizare a
memoriei.
Partea a IV-a: Edgar Allan Poe’s Afterlife: Postmodern Resonances („Viața postumă a
lui Edgar Allan Poe: rezonanțe postmoderne”) este o estimare a moștenirii lui Poe și se împarte
în trei capitole: Capitolul 8: Poe’s Present and Future Americanness („Americanismul prezent
și viitor al lui Poe”), Capitolul 9: Postmodern Resonances in Jorge Luis Borges’s Short Stories
of Memory („Rezonanțe postmoderne în proza scurtă a memoriei la Jorge Luis Borges”) și
Capitolul 10: (Non-)Literary Directions of Posthumous Poe-pularity („Direcții (non-)literare
ale poepularității postume”). Această parte este un contrapunct la o influență retrospectivă
dezvoltată în stadii timpurii, precum și o confirmare a actualității, de vreme ce încearcă să
demonstreze modul în care autorul american și universal încă este relevant pentru timpurile
noastre de scriere anxioasă față de influență și rememorare problematică.
Capitolul 8: Poe’s Present and Future Americanness („Americanismul prezent și viitor
al lui Poe”) trasează o paralelă între un trecut american conflictual și un prezent mai tolerant,
făcând totodată un exercițiu de contemplare a viitorului lui național. Această ancorare
accelerată în realitățile americane actuale se bazează pe o dualitate a detectivului care este
deopotrivă creator și rezolutiv, personificând două direcții extreme și esențiale ale spiritului
american, și anume pragmatismul și idealismul. Susținem că, așa cum pentru Bloom,
Shakespeare a inventat umanul, Poe a inventat post-umanul, unul care se va întoarce să
locuiască în spațiul american și va fi târât într-o cultură a supravegherii ce îi va permite să-și
valorifice puterea de observație. Acest capitol este o aliniere a ficțiunilor lui Poe la puncte de
interes dominante actuale ale țării sale native: limitarea metodelor de supraveghere la cazuri de
criminalitate, necesitatea de a restrânge informația la ceea ce este util, legitimitatea în a exercita
controlul asupra străinilor, interacțiunea dintre cei din interior și cei din afară, o cultură a
libertății și mecanismele de funcționare a presei. Aceste teme vor fi explorate în povești precum
Omul mulțimii și poveștile de raționament, rezultând în identificarea unui fir comun de intenții
justițiare: deschiderea accesului la mintea criminală și la o explicație posibilă pentru sursa
răului.
Capitolul 9: Postmodern Resonances in Jorge Luis Borges’s Short Stories of Memory
(„Rezonanțe postmoderne în proza scurtă a memoriei la Jorge Luis Borges”) este o lectură
atentă a câtorva povești despre memorie de-ale lui Borges, infuzate cu elemente poești.
Conexiunile dintre cei doi autori descind din operele lor teoretice care dezvăluie o preferință
pentru proza scurtă, o evidențiere a importanței efectului și a direcționalității concentrate spre
acesta, rolul incertitudinii, etc. Pe parcurs, poveștile lui Borges sunt replici ficționale la Poe
prin interogarea convențiilor genului (sfidarea ordinii cronologice), tematica lor metafizică,
infuzia unor noțiuni filosofice și științifice, o referință explicită la Dupin al lui Poe și folosirea
anumitor artificii poești ca ascunderea de indicii la vedere sau o confruntare a unor personaje
cu o memorie prodigioasă ca Funes sau Hermann Soergel. Acest elogiu ficțional adus lui Poe
de către Borges este cel mai evident în propriul moment de invenție al celui din urmă, acela al
realismului magic, în mare o inserție de elemente supranaturale într-o reflectare a realității, ce
amintește de postura dublă a lui Poe. Operele explorate aici sunt exemple ale acestui elogiu.
Capitolul 10: (Non-)Literary Directions of Posthumous Poe-pularity („Direcții
(non-)literare ale po(e)pularității postume”) trasează umbra întinsă a lui Poe asupra unor arii
literare și nonliterare, încercând să unească (auto)creatorul viziunilor grotești cu autorul
exercițiilor de raționament ficționale și să restituie proporțiile mitice, deși mai puțin
cuantificabile, ale detectivului pe care îl creează ca o estimare mai exactă a geniului său.
După ce oferă posibile explicații pentru influența lui omniprezentă și enumeră moduri
în care răspunde la sensibilități literare postmoderne, se trece la alte domenii la care a ajuns
precum film, tehnologie sau știință. Este o sursă ofertantă de adaptări dintr-o singură ședere în
fața televizorului, o cameră încuiată postmodernă. Autorul accede la forme mai înalte de artă
prin respectul insuflat lui Hitchcock, care împrumută măiestria suspansului și un crez
compozițional al gratuității artistice. Părintele operei SF deschide ușa dialogului cu o generație
tehnologizată ce avea să îi transforme poveștile grotești în jocuri video. În domeniul științific,
el adâncește criza identității umane într-o lume ce se simte din ce în ce mai amenințată de
alternative artificiale și care estompează granițele dintre biologic și mecanic. Conexiunile sunt
aduse la limitele realităților prezente, cu necesarul lor de camere încuiate și izolare paranoică,
preferința lor pentru concizie și suspans, un dinamism extrem, precum și un entuziasm
competitiv față de mister, ceea ce este o zonă interactivă pentru timpuri interactive.
Concluziile sunt o estimare a progresului făcut încă de la articularea întrebărilor inițiale,
dar și o extensie vectorială a descoperirilor noastre. După o rememorare a stadiilor interogative
timpurii ale studiului, încercăm să rotunjim o viziune mai largă dobândită și să restrângem zone
mai largi în intenții mai simple. Prin autoevaluarea intervențiilor la un dialog prea puțin
probabil, concluziile exprimă o schimbare de atitudine. Scopurile de reabilitare inițiale sunt
reformulate ca o negare a alinierii la o exegeză defensivă a prozei polițiste.
Un moment de invenție a unui gen este făcut mai vizibil prin descrierea repetiției sale
cu diferență, un cadru cu multe devieri ce permit comunicarea cu alte forme literare. Această
trasare și încălcare de convenții simultană arată potențialul său reflexiv și disponibilitatea de
intersectare a altor arii literare. Una dintre cele mai relevante variații care au marcat actul
nașterii genului este o trecere de la factualitatea externă la metoda analizei interne, de la
observație la interpretare suspicioasă, o reconsiderare a cunoașterii anterioare și prin urmare
un act al memoriei extins de la ficțional la metaficțional, într-o confruntare dintre autor și cititor.
Concluziile reiau cele două mari întrebări – cum și ce – adresate strategiilor și țintelor
suspiciunii. Această reluare este o ocazie pentru adâncirea conexiunilor dintre autori:
imprecizie și universalitate a spațiului, amânare în a acționa și ștergerea probelor în timp, o
inversiune a beneficiului îndoielii față de personaje, ceea ce face lectura mai participativă. Mai
departe, fiecărui autor i se dă ocazia rememorării, în timp ce personajele lui Cervantes și ale
lui Shakespeare devin reprezentări ale eșecului memoriei în actul investigației: Quijote – o
versiune idealizată a trecutului și ajustare conform propriei percepții părtinitoare, Hamlet – o
buclă mentală care amână rezoluția și pedepsirea. După aceste salturi universalizatoare, găsirea
elementului distinctiv la Poe începe în mod natural cu mediul său nativ, continuă cu
surprinderea unui naționalism literar psihologic și stilistic și folosește noțiunea de perversiune
(în mare, un instinct malign nemotivat) ca un stadiu de acomodare spre jocuri mai structurate
ale minții în poveștile lui de raționament. În sfârșit, contemplăm viitorul literar și non-literar al
lui Poe și implicațiile prezenței lui persistente pentru statutul problematic al memoriei în
prezent.