PRELIMINARII

Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu,

pe care omul a pierdut-o prin păcat şi pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul

Sfânt, este prezenţa în această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cultul divin,

ansamblul slujbelor Bisericii, reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie,

împărtăşirea concretă în Duhul Sfânt de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea,

pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Romani

14, 17). Cultul divin este însăşi viaţa Bisericii iar centrul cultului ortodox este

Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul “Taina Tainelor”

deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai

deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire

desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.1

"Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Fiindcă de câte ori veţi mânca

pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până când

El va veni"  (1 Cor. 11, 24-26).

Urmând poruncii Mântuitorului: "aceasta să faceţi întru pomenirea Mea!",

creştinii s-au adunat încă de la începutul Bisericii, în zi deDuminică,  într-un

anumit  loc,  să  comemoreze  învierea  Domnului  şi  să celebreze a doua Sa

venire, săvârşind Taina Euharistiei, instituită de El însuşi. În Epistola lui Barnaba,

scrisă la sfârşitul secolului I, se spune: "De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a

opta, după sâmbătă, în care Hristos a înviat şi, după ce S-a arătat, S-a înălţat la

ceruri"2, iar  Învăţătura celor doisprezece Apostoli îndeamnă: "Când vă adunaţi în

duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit

păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată".3 1 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, Ed. Paidea, Bucureşti, 1996, p. 752 Epistola zisă a lui Barnaba, in PSB vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1979, p. 1333 Învătătura celor Doisprezece Apostoli, in PSB, vol. I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1979, p. 31

3

Sfantul Iustin Martirul, pe la anul 150, ne oferă in prima sa Apologie

descrierea Liturghiei euharistice astfel: "Hrana aceasta se numeşte la noi

euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele

propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării păcatelor şi a

renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim

acestea ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună: ci, după cum prin

Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat şi a avut în

vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în

euharistie prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta prin care se

hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare.4

Facand o scurta analiza istorica, observam ca sfinţii apostoli au păstrat cu

sfinţenie cele primite de la Mântuitorul, dar ei au adăugat şi forme noi, crescute din

cele vechi, cerute de progresul şi dezvoltarea tinerei Biserici. Ca şi Sf. Apostoli,

membrii primei comunităţi creştine, recrutaţi aproape numai dintre iudei, păstrează

la început deprinderile de cult cu care veneau din vechea lor religie. Cultul acestei

perioade a istoriei Bisericii creştine este un cult mixt, iudeo-creştin. 5 Primii creştini

îndeplinesc, pe de o parte, obligaţiile cultului iudaic de la templu, unde ei se adună

în foişorul lui Solomon, la ceasurile obişnuite de rugăciune ale iudeilor, pe de altă

parte, însă, ei participă şi la anumite adunări liturgice de cult, specific creştine,

deosebite de cele din templu: „Şi erau în fiecare zi cu stăruinţă şi într-un cuget în

templu şi frângând pâine prin case şi primeau hrană cu bucurie şi cu inimă

nevinovată, lăudând pe Dumnezeu” (F.Ap. 2, 42-47).

În aceste adunări elementul principal era frângerea pâinii, adică Sfânta

Euharistie, care constituie centrul cultului celui nou, la care se adaugă rugăciunea

şi lauda lui Dumnezeu, citirile din cărţile sfinte (1 Tes. 5, 27; Col. 4, 16), predica şi

4 Sfantul Iustin Martirul, Apologia întâia în favoarea creştinilor, in PSB, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1980, p. 705 Pr. Prof. Liviu Stan, Structura primara a comunităţilor creştine, in rev. S.T., an. XXIV, nr 9-10, 1972, p. 675

4

cântările religioase (Ef. 5, 19). Cu ele erau unite agapele (1 Cor. 11, 20-22),

colectele pentru săraci (1 Cor. 16, 1-2) şi manifestările harismelor (1 Cor. 14).6

Sfânta Liturghie, Taina lui Hristos şi Taina Bisericii, descoperă adunarea

credincioşilor ca fiind Biserică, Trupul lui Hristos. Prin „a se aduna în Biserică” (I

Corinteni 11, 18), Sfântul Pavel înţelege alcătuirea unei adunări a membrilor

Bisericii dintr-o anumită zonă cu scopul de a releva Biserica prin slujirea Sfintei

Liturghii. Liturghia ne uneşte în Biserică făcându-ne părtaşi Împărăţiei lui

Dumnezeu, este manifestarea şi realizarea Bisericii.7

De aceea, in studiul de fata, voi prezenta importanta teologia si pastoral-

misionara a Sfintei Liturghii, pornind de la insemnatatea pe care o are in general

cultul pentru viata religioasa, subliniind apoi semnificatia Sfintei Liturghii in cultul

divin, teologia momentelor mai importante din Sfanta Liturghie, pentru ca in final

sa accentuez valoarea pastoral-misionara a Sfineti Liturghii si importanta ei pentru

viata Bisericii si a credinciosilor.

CAPITOLUL I

Cultul crestin ca manifestare liturgica a Bisericii

6 Pr. Prof. Petre Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei. Liturghia creştină în primele trei veacuri, in rev. S.T., an. I, nr. 1, 1929, p. 1807 Pr. Constantin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în rev. Ortodoxia, an XXXIII, nr. 1, 1981, p. 34

5

Dumnezeu este Creatorul şi Proniatorul nostru, al oamenilor şi al lumii

întregi, adică El ne-a făcut şi ne poartă de grijă. Pentru aceasta suntem datori să-L

cinstim şi să ne supunem sfintei Lui voinţe. Actul sau actele prin care ne arătăm

iubirea, cinstea şi supunerea ce datorăm lui Dumnezeu se numesc cu un cuvânt sau

termen consacrat cultul divin.8

Cuvântul cult  este de origine latinească şi derivă de la forma de supin

(cultum) averbului colo,-ere, care însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a

adora. Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe

om în legătură cu Dumnezeu,  iar  pe  de  alta  mijlocind  sfinţirea  omului  sau

împărtăşirea  harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozităţii

omeneşti. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce

Revelaţia poate fi definită ca Dumnezeu în căutare.

Parafrazand pe parintele Liviu Stan, cultul este parte integrantă a Tradiţiei, el

a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte de aşternerea în scris a scrierilor

Noului Testament. Tainicul experiat în sânul comunităţii bisericeşti este cel care a

determinat şi organizarea instituţională şi socială a Bisericii. Cultul a fost astfel,

mediu de împărtăşire a harului, formă de exprimare şi păstrare a adevărului revelat,

dar şi nucleul spiritual care a dus la închegarea şi organizarea comunităţilor în

Biserica primară. Pe de o parte, cultul a fost etalonul prin care s-a măsurat atât

fidelitatea faţă de adevărurile de credinţă ale Bisericii, cât şi faţă de rânduielile ei

primare şi autentice de organizare socială şi juridică. În cult şi-au găsit izvorul,

modelul şi forma de exprimare toate rânduielile de bază, sau toate principiile

canonice fundamentale ale Bisericii, iar toate formele de organizare sociala şi toate

8 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Crestine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1994, p. 124

6

rânduielile legate de aceasta s-au dezvoltat simetric, în concordanţa cu rânduielile şi

formele de cult.9

Pe de altă parte, cultul a fost experiat ca întâlnirea cu Hristos în actele Sale

mântuitoare, sub chipul văzut al materiei şi al actelor sensibile, care nu sunt nişte

simple simboluri, separate de har, ocazionând doar lucrarea harului, ci ele sunt

pline de putere dumnezeiască. Bipolaritatea văzut-nevăzut, creat-necreat, imanent-

transcendent pe care s-a constituit cultul l-a făcut accesibil doar celor care se

deschideau prin credinţă, după cum afirmă Leon cel Mare: „Pentru a putea fi

părtaşi cu adevărat la sfinţenia Lui, Domnul nostru Iisus Hristos a limitat prezenţa

lui fizică între ucenicii Săi, dar nu înainte de a împlini totul ce era necesar pentru

propovăduirea Evangheliei şi pentru tainele Noului Legământ… apoi, S-a înălţat

la cer şi a trimis pe Sfântul Duh în care şi prin care va fi cu noi până la sfârşitul

veacurilor, sesizat fiind doar prin credinţă”.10

Evlavia creştinului ortodox îşi găseşte satisfacţie deplină în cultul Bisericii

dreptmăritoare. Acest cult, care are un profund caracter hristologic şi eclesiologic,

este un dialog viu între Dumnezeu şi comunitate. Dumnezeu le vorbeşte

credincioşilor prin Biserică şi li se dăruieşte prin Sfintele Taine. Între cultul

ortodox şi dogmă este o legătură strânsă. Biserica are certitudinea că între credinţă

şi trăire, între lex credendi şi lex orandi nu există despărţire, că ele se

intercondiţionează reciproc, că doctrina este conformă cu Euharistia - încununarea

cultului ortodox - şi că Euharistia confirmă doctrina.11

Privit după latura subiectivă (omenească), cultul este o însuşire naturală sau

oconsecinţă firească şi necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în

însăşi noţiunea sau concepţia de religie. Deşi manifestarea cea mai cunoscută a

cultului este rugăciunea, aceasta nu caracterizează şi nu defineşte complet cultul.

9 Pr. Prof. Liviu Stan, Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească, în rev. MMS, an. XLVI, nr 1-2, 1970, p. 610 Leon cel Mare apud. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit.11 Pr. Ioan Andreicut, Pietismul sectant, in vol. Pietismul, Societatea de Studii Ortodoxe, Tesalonic, 2008, pp. 48-49

7

Elementele constitutive al cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor,

simbolurilor, actelor, formulelor şi rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în

relaţie cu divinitatea.

Sentimentul religios se traduce, deci, în primul rând, sub forma conştiinţei

pe care o avem despre majestatea, atotputernicia şi infinita superioritate şi

perfecţiune a lui Dumnezeu. Din această conştiinţă decurge în chip natural o

atitudine de subordonare a noastră faţă de Fiinţa supremă, care se traduce, implicit,

în forme de cinstire, de adorare. Aceasta este originea şi germenele, fiinţa

cultului.12

Cultul inseamna, in general, orice forma sau act religios, menit sa puna pe

om in legatura cu Dumnezeu, exprimand, pe de o parte, cinstirea sau respentul

fata de Dumnezeu, iar pe de alta parte mijlocind sfintirea omului sau impartasirea

harului dumnezeiesc.13

Insa, cultul nu e numai o lauda a credinciosilor adresata unui Dumnezeu ce

se tine la distanta de ei si e ascuns intr-o inaltime neapropiata, ci un dialog real

intre ei si Dumnezeu, credinciosii adresandu-i rugaciunea si Dumnezeu care e

simtit prezent si lucrator, raspunzand cu mangaierile, intaririle, cu implinirile

efective ale celor cerule de ei. Ei nu canta numai psalmi de cuprins general, de

preamarire comuna a lui Dumnezeu, ci se roaga pentru implinirea trebuintelor

concrete si proprii ale lor si ale celor impreuna prezenti in biserica sau si ale celor

absenti dar apropiati lor.14

Esenta si fundamentul universal al cultului este sentimental ca ne aflam in

fata lui Dumnezeu si ca intram in legatura cu El, prin invocarea numelui Sau, prin

rugaciune sau prin alte mijloace.

12 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, Liturgica, suport de curs, Alba-Iulia, 2005, p. 2013 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 4514 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrarilor Sfantului Duh asupra credinciosilor, in rev. Ortodoxia, an. XXXIII, nr. 1, 1981, p. 6

8

Cultul divin public este cartea de identitate a fiecarei confesiuni crestine.

Rugaciunea obsteasca este aceea care da marturie despre ceea ce este si crede o

Biserica. Modul de a-L intelege pe Dumnezeu si de a experimenta relatia cu El se

reflecta pregnant in rugaciune.

In ortodoxie, cultul divin este "duh si viata", este norma de viata. Adevaratii

inchinatori, spune Mantuitorul, se vor inchina Tatalui in duh si in adevar (Ioan 4,

23-24). Rugaciunea Bisericii este duh si viata pentru ca Duhul lui Dumnezeu, pe

Care-L numim "Datatorul de viata", ramane cu noi in veac . Chemarea permanenta

a Duhului Sfant in cadrul rugaciunii liturgice si primirea Lui face ca Cincizecimea

sa fie nu numai o sarbatoare concentrata in a 50-a zi dupa Inviere, ci una extinsa pe

tot parcursul anului bisericesc. Acest fapt este reflectat mai cu seama in rugaciunile

de invocare a Duhului Sfant (epicleze) si in Sfintele Taine. "In centrul oricarei

Taine se afla lucrarea Cincizecimii ei proprii, adica coborarea Duhului Sfant.

Astfel marturiseste credinta noastra ortodoxa rolul Duhului Sfant in iconomia

mantuirii si a echilibrului trinitar. Hristos-Cuvantul pronunta cuvintele de

instituire, iar epicleza cere Tatalui sa trimita Duhul Sfant, puterea sfintitoare,

asupra darurilor si asupra Bisericii".15 Mai profund si mai explicit intalnim aceasta

realitate in Sfanta Liturghie. In comentariul sau liturgic asupra Sfintei Liturghii,

Nicolae Cabasila spune ca rezultatul sau roada patimilor, invataturii si faptelor

Mantuitorului Hristos este venirea Duhului Sfant in Biserica. Aceasta este

infatisata, intre altele, in ritualul turnarii apei calde in Sfantul Potir, inainte de

impartasirea clericilor si credinciosilor. "Caci aceasta apa, fiind prin firea ei apa,

dar avand si caldura focului, inchipuieste pe Duhul Sfant care e numit si apa, dar

care S-a aratat si in chip de limbi de foc cand S-a revarsat peste Sfintii Apostoli.

Momentul acesta din Liturghie aminteste ziua pogorarii Duhului Sfant".16

15 Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 9116 Ibidem, p. 95

9

Cultul divin este, in viziune ortodoxa, norma de viata in Hristos si dupa voia

lui Hristos, cuvantul care continua sa se rosteasca sub forma si prin intermediul

randuielilor de cult, a formulelor, rugaciunilor si imnelor liturgice, dar si a

gesturilor si a actelor rituale.

a. Cultul intern si cultul extern

Cand atitudinea noastra de respect, omagiu sau cinstire rămane ascunsă in

suflet sau se traduce numai in forme lăuntrice, se numeşte cult intern, subiectiv sau

teologic. El se manifestă de cele mai multe ori prin stări contemplative, apanajul

unei stări religioase superioare.

Dar cultul nu poate rămane in această stare embrionară. Sentimentul religios

cere in chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime in afară, prin forme

vizibile, perceptibile, devenind, in mod inevitabil cult extern. Fiind alcătuit psiho-

somatic, omul işi manifestă material, palpabil sentimentele sale religioase. A vorbi

cu şi despre Dumnezeu nu este posibil decat in limitele conceptelor şi definiţiilor

cu care omul operează. Aderand la o formă de cult, o grupare de oameni sau o

comunitate, ii confera acestuia caracterul de obicei religios, de ceremonie, deliberat

şi unitar acceptată. De aceea, cultul este, prin insăşi esenţa lui, ritual: din cult

intern, adică din forma incipientă, de simplă idee sau simţire religioasă, el devine

extern, adică vizibil sau fenomenal. Sub forma aceasta el capătă şi un caracter

social, colectiv.

Intre fondul (esenţa) cultului şi intre formele lui externe trebuie să existe o

stransă legătură, o unitate şi continuitate neintreruptă. Cultul intern, lipsit de forme

externe de manifestare, nu poate să vieze, el incolţeşte in chip necesar şi izbucneşte

in afară.17

17 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 22

10

Atunci cand formele externe de cult sunt lipsite de suportul fondului

sufletesc lăuntric, ele degenerează in forme goale şi lipsite de conţinut religios, in

ritualism, formalism, bigotism, sau alte forme pseudo-religioase, care se

indeplinesc automat sau in chip mecanic. Aşa sunt multe dintre riturile magice şi

vrăjitoreşti ale religiilor unora dintre popoarele primitive, dar şi a multora dintre

creştini care indeplinesc anumite practici religios creştine fără să mai

conştientizeze conţinutul.

Ambele forme de cult sunt de fapt unul şi acelaşi lucru, înfăţişat numai în

două feluri, privit din două puncte de vedere diferite: al stării sufleteşti care

constituie cultul şi al manifestării ei. De aceea, între ele este aceeaşi legătură ca

între suflet şi trup.18 Căldura sufletească sau pietatea, care constituie cultul intern

este fără putere şi neroditoare, dacă nu se arată şi prin acte văzute, iar actele

văzute, care constituie cultul extern, sunt forme goale, făţărnicie curată, dacă nu

izvorăsc din evlavie, din pietatea inimii.

Cultul adevărat, integral sau complet, este deci cultul intern impreunat

organic cu cel extern, adică sentimentul religios exprimat in forme externe.19

b. Cultul public si cultul particular

La rândul său, cultul extern este particular şi public. Cultul particular este

îndeplinirea actelor cultice de fiecare individ în parte şi aparte, adică nu împreună

şi la un loc cu alţii.

Cultul public se săvârşeşte de regulă in biserică şi în anumite zile, mai ales

în zilele de sărbătoare. Cultul public, este săvârşirea actelor cultice de către

slujitorii bisericeşti, în faţa creştinilor adunaţi, în număr mai mare sau mai mic, ca

să ia parte la efectuarea lui. Cultul divin public se săvarşeşte după anumite clişee

18 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit., p. 12519 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 47

11

fixate şi acceptate de comunitate, un anumit tipic, adică după randuieli, forme şi

formule verbale fixe şi stabile, consfinţite de Biserică şi inscrise in cărţile ei de

cult.20

Cultul public este necesar, pentru că binefacerile şi darurile lui Dumnezeu se

revarsă prin el asupra tuturor oamenilor. Pentru aceea suntem datori cu toţii

deodată şi la un loc să-l mulţumim, să-L lăudăm şi să-L slăvim neîncetat pe

Dumnezeu. De asemenea şi în cazuri de nenorociri publice, trebuie să-L rugăm cu

toţii ca să ne scape de ele.

Prin arhitectura şi pictura bisericilor, prin citirile, rugăciunile şi cântările

slujitorilor bisericeşti, prin ţinuta şi mişcările lor pline de evlavie, prin pietatea

adâncă de care sunt pătrunşi cei ce iau parte la serviciul divin, cultul public

influienţează puternic asupra sufletului omenesc şi-1 determină spre o viaţă curată

şi sfântă. Câţi păgâni şi necredincioşi, câţi rătăciţi şi stricaţi nu s-au făcut oameni

de treabă şi buni creştini numai datorită participării la cultul public.21

In fine, adunând în faţa altarului oameni de toate vârstele şi de toate

categoriile sociale şi amintindu-le că toţi sunt fiii lui Dumnezeu şi deci fraţi între

ei, cultul public contribuie în foarte mare măsură la nivelarea diferenţelor sociale,

la cimentarea înţelegerii, a frăţiei şi a dragostei ce trebuie să domnescă între

oameni şi prin aceasta la întronarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.22

Cultul particular nu e supus unor astfel de randuieli sau forme normative. In

formele lui de exprimare predomină spontaneitatea, improvizaţia individuală sau

inspiraţia momentană şi nota personală a fiecărui credincios. De fapt multe din

formele de expresie ale pietăţii populare au trecut in cadrul normelor general

acceptate devenind parte integrantă a cultului divin public.23 Cu alte cuvinte, cultul

20 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 2521 Mitropolitul Irineu Mihălcescu, op. cit., p. 12622 Ibidem, p. 12723 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 48

12

particular este izvorul nesecat al cultului public. Formele acestea ale pietăţii

personale (şi populare) pot fi confirmate in cultul public atunci cand indeplinesc

condiţiile cerute, ca de exemplu: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii

respective, claritatea sau puterea de expresie, satisfacerea unor cerinţe religioase

reale şi generale, resimţite de toată colectivitatea.24

Cultul particular (personal) şi cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci

se completează unul pe altul. Intrucat omul este fiinţă individuală şi socială in

acelaşi timp, viaţa religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie

să existe intre obligaţiile cultului social de o parte şi nevoile pietăţii personale a

fiecărui ins in parte.25

In crestinismul ortodox, accentual se pune ins ape cultul divin public, dandu-

se intaietate si mai multa importanta rugaciunii liturgice sau collective in viata

religioasa, pentru ca participarea la ea este necesara pentru mantuire. Rugaciunea

liturgica depaseste particularismul si egoismul, cultivand in membrii comunitatii

rugatoare sentimental si constiinta universalitatii Bisericii din care facem parte.

Forma ei este desavarsita si sfintita prin lunga ei intrebuintare in cultul public. Ea

ne invata sa ne integram in comunitate, sa vedem dincolo de nevoile si interesele

proprii si sa ne rugam nu numai pentru cei prezenti, ci si pentru cei absenti, pentru

cei de departe, pentru toata lumea si “pentru unirea tuturor”. Contopindu-se astfel

in aceasta liturghie cosmica, in care totul canta slava lui Dumnezeu, invatam

adevarul evanghelic ca nu suntem izolati, ci legati unii de altii, ca nu ne putem

mantui de unul singur, ci numai in comunitate.26

c. Functiile cultului

24 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 2625 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Originea, instituirea şi dezvoltarea cultului creştin, in rev. S.T., an. XV, nr. 3-4, 1963, p.13326 Idem, Liturgica generala…

13

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de

comunicare, mai mult sau mai puţin directă, intre cei doi termeni sau factori ai săi:

Dumnezeu, pe de o parte, şi omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relaţii

Dumnezeu – om este scopul cultului. In urma acestei tentative, cultul dobandeşte şi

implineşte in acelaşi timp unele funcţiuni diferite ca pondere şi importanţă.27

Funcţia latreutică a cultului. Dacă avem in vedere subiectul cultului, adică

pe om, atunci funcţiunea cea dintai a cultului creştin este cea latreutică, adică

adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului se manifestă relaţia

ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu.

Exteriorizarea nevoii fireşti de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor

sentimente care ne copleşesc in faţa dumnezeirii Sale:

a) Admiraţia in faţa atotputerniciei şi măreţiei lui Dumnezeu determină rugăciunea

de laudă a Bisericii.

b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu

faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul recunoştinţei sau mulţumirea,

duce la implinirea rugăciunii de mulţumire pentru binefacerile dăruite.

c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, in contrast cu

atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, dă naştere

rugăciunii de mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitare a ajutorului divin.

In Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulţumire sau

euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu

constituie nota predominantă şi funcţiunea de căpetenie al celei mai importante

taine, care se săvarşeşte in cadrul Liturghiei şi care poartă chiar denumirea

grecească de Euharistie (mulţumire). “Autorii ortodocşi din epoca noastră

subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de

a celebra şi a recunoaşte slava lui Dumnezeu. in vreme ce noţiunea de slavă este o

27 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 28

14

noţiune cheie a gandirii ebraice, noţiunea de cinste devine un element important in

cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar in Noul Testament şi in liturghia

grecească, cinstirea (τιμη) este aproape intotdeauna asociată slavei (δοξα) mai cu

seamă in doxologii”.28 Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică

predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este

pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi

mai cu seamă a Duhului Sfant.29

Funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului. Dacă luăm ca punct de

referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia cultului este cea

harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să

impărtăşească credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu.

Intrucat harul este absolut necesar in vederea mantuirii, funcţia aceasta este

fundamentală in cult şi este esenţială in Biserica creştină.30

Funcţia harismatică a cultului pune in evidenţă lucrarea harului divin pe care

Dumnezeu ni-l comunică, indeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor,

adică acele slujbe de binecuvantare şi sfinţire, cuprinse in Molitfelnic, care ţintesc

să cuprindă şi să menţină necontenit, in curentul harului dumnezeiesc, intreaga fire

zidită şi intreaga existenţă omenească.

Funcţia harismatică este, de altfel, strans unită cu cea latreutico-euharistică

in cultul ortodox. In formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale

alternează, ieşind cand unul cand celălalt pe primul plan, iar uneori se intalnesc

laolaltă, fuzionand inseparabil in una şi aceeaşi formă de cult, slujbă sau rugăciune,

ca de exemplu in sfanta Euharistie, centrul Sfintei Liturghii, care reprezintă atat

28 T. Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Crestin, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 9729 P. Evdokimov, Ortodoxia, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 23530 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 29

15

forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cat şi darul

cel mai de preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.31

Funcţiunea didactică (catehetică) a cultului. Se mai poate vorbi şi de o a

treia funcţiune a cultului Bisericii creştine: funcţia didactică. Deşi secundară sau

indirectă, funcţiunea didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidenţiază

in mai toate slujbele Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii,

tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atat instruirea sau

edificarea credincioşilor in invăţătura de credinţă creştină ortodoxă, cat şi

promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi randuielile sfintelor slujbe

sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de impărtăşire a

Harului divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese

lăsate de Mantuitorul: “Mergand, invăţaţi toate neamurile … invăţandu-le să

păzească toate cate v-am poruncit vouă …” (Mt. 28,19-20). Dar invăţătura nu

poate fi un scop in sine, ci un mijloc.32

Funcţia aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales in partea de la

inceput a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, in care se reinnoieşte simbolic

lucrarea invăţătorească a Mantuitorului. Indeosebi lecturile biblice, predica şi

cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul işi implineşte misiunea sa

didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai in Liturghie ci şi in toate

celelalte slujbe, in imne, tropare, condace sunt ţesute cele mai variate invăţături de

credinţă. Cuvantul ca expresie a laturii didactice a Bisericii şi lucrarea liturgică,

expresie a laturii ei sacramentale sunt unite in cel mai natural mod.

31 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 6432 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 31

16

d. Importanta cultului in viata religioasa ortodoxa

Cultul crestin constituie tezaurul cel mai de pret al Ortodoxiei si titlul ei de

mandrie. De aceea este atat de mult pretuit si joaca un rol de frunte in viata

religioasa a crestinilor ortodocsi.33

Pentru cei mai mulţi, creştinismul ortodox se reduce, in bună parte, la trăirea

şi practicarea formelor de cult, care au fost si raman izvorul de capetenie al

evlaviei si al religiozitatii ortodoxe. Esenţa Ortodoxiei se experiază şi se trăieşte

prin participarea la formele, tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult. Spre

deosebire de catolicism, unde predomină organizaţia bisericească (unitate cu Papa)

şi faţă de protestantism, unde are intaietate cuvantul invăţăturii şi activitatea

practică, Ortodoxia se caracterizează inainte de toate şi se defineşte prin cultul ei,

deoarece el reprezintă insăşi tradiţia vie a Bisericii, adică spiritualitatea sau viaţa ei

religioasă, in necontenită trăire şi mişcare.34

Trăirea duhovnicească ortodoxă, cultul răsăritean, având legătura strânsă cu

doctrina, se caracterizează prin realism. Sfintele slujbe nu fac numai o pomenire în

forma artistică a evenimentelor evanghelice, ci le reactualizează, le reînnoiesc pe

pământ. În timpul slujbei Crăciunului, nu se face o simplă amintire despre naşterea

Mântuitorului, ci Hristos se naşte în chip misterios; în Săptămâna Patimilor suferă;

în luminata noapte de Paşti El înviază. Mântuitorul continua să trăiască în Biserică

până la sfârşitul veacurilor, iar noi devenim martori la toate lucrările Sale. Sub

cupola bisericii ortodoxe te simţi aproape de Dumnezeu, ai convingerea că cerul se

coboară pe pământ, că locuieşti în casa Tatălui, că cele cereşti se unesc cu cele

pământeşti. Acesta este sentimental fundamental al Ortodoxiei, care se răsfrânge

imediat în cult, în sfintele slujbe. Cultul ortodox în întregime este mărturia şi

realizarea acestei concepţii de viaţă, a cunoaşterii intime, a umanizării şi întrupării

33 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 8134 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 53

17

Fiului lui Dumnezeu, încoronată de înviere. Datorită acestui sentiment, creştinul

ortodox posedă cu adevărat cunoştinţa şi bucuria, aşa cum le posedau primii

creştini.35

R. Taft relatează replica unui preot rus care in discuţia cu un preot catolic ce

incerca să-i sugereze că in comparaţie cu invăţătura doctrinei, confesiunea sinceră,

catehismul, rugăciunea particulară etc., ritualul cultic este o chestiune secundară,

zice: “Pentru voi este intr-adevăr secundar. Intre noi ortodocşii (şi la aceste

cuvinte işi făcu semnul crucii) nu este aşa. Liturghia este rugăciunea noastră

comună, introduce credinţa noastră in tainele lui Hristos mai bine decat tot

catehismul vostru. Trece pe dinaintea ochilor noştri viaţa Domnului nostru,

Hristosul rus, şi asta se poate intampla doar in comuniune, in sfintele noastre

slujbe, in tainele sfintelor noastre icoane. […] Pentru a inţelege taina lui Hristos

cel inviat, nici cărţile voastre, nici predicile voastre nu sunt de vreun ajutor.

Pentru aceasta e nevoie să fi trăit cu Biserica Ortodoxă Noaptea Sfantă (Paştile).

Şi din nou işi făcu semnul sfintei cruci”.36

Pentru creştinul ortodox viaţa e cult. Este impreună trăire cu Dumnezeu.

Painea se incepe cu semnul crucii. Lucrul se incepe la fel. Temelia casei cu o

rugăciune. Roiul de albine, mieii, vacile, maşinile, fantanile, toate se fac in numele

Domnului. Cultul nu e secundar. Este viaţa de zi cu zi.

Cultul este momentul favorabil al dialogului şi întâlnirii cu Dumnezeu, este

locul special al prezenţei Domnului în Biserica Sa. Prin intermediul cultului,

Biserica ia cunoştinţă de ea însăşi ca popor a lui Dumnezeu şi corp a lui Hristos,

căci în cult se manifestă în mod real întruparea Domnului care-şi face sensibilă

prezenţa. Prin divinitatea şi umanitatea Sa, intim unite în misterul întrupării, Iisus

Hristos este locul propriu şi unic al întâlnirii între Dumnezeu şi oameni.

35 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., pp. 49-5036 Robert Taft, Oltre l’oriente e l’occidente, Lipa, Roma, 1999, p. 171 apud. Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 55

18

În cult învăţătura de credinţă devine doxologie, „cuvântare de mărire” a lui

Dumnezeu. Formulările vechi ortodoxe ale dogmei treimice şi hristologice au fost

expresii liturgice, sau, cel puţin expresii care au ţintit la slujirea imediată a imnului

liturgic. Biserica Ortodoxă a preferat formularea liturgica a adevărurilor de

credinţă şi astfel şi-a păstrat posibilitatea gândirii teologice libere, pe care Apusul

prin definiţiile dogmatice excesive a exclus-o.

Cultul ortodox, trăirea duhovnicească, are în centru jertfa lui Hristos, a Cărui

moarte a adus răscumpărarea tuturor. Actualizând lucrarea mântuitoare a lui

Dumnezeu, cultul mărturiseşte continuu şi solemn ceea ce Domnul a făcut pentru

noi. Biserica crede şi arată că Domnul este prezent în mod efectiv când se aduna să

slujească Tainele şi să vestească cuvântul Evangheliei. Ea este în El şi El este în ea,

în mod tainic. Or, Hristos este în acelaşi timp Cuvânt şi trup, Dumnezeu şi om.

Cultul mărturiseşte divinitatea şi umanitatea Domnului.37

Slujba bisericească este expresia credinţei celei mai profunde, mărturisirea

colectivă şi publică de credinţă şi de trăire a dogmelor. Preot şi credincios, sunt

împreună angajaţi în trăirea şi păstrarea credinţei. Cultul este însăşi credinţa

mărturisită, simţită, cântată, transformată în rugăciune şi întărită prin legătura de

credinţă, cu fraţii noştri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se defineşte ci se

experimentează prin trăire.

Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox sunt comune şi cultului

Bisericilor răsăritene separate care au păstrat chiar intr-o măsură mai mare şi intr-o

formă mai originară aspectele patristice primare ale cultului creştin.

37 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., pp. 50-51

19

CAPITOLUL II

Sfanta Liturghie ca incununare a cultului divin public ortodox

In conformitate cu cele afirmate in capitolul anterior, cultul divin al Bisericii

Ortodoxe hraneste si intareste in crestini credinta, nadejdea si dragostea, si-l

pregateste pentru a fi cetatean al raiului.38 In centrul cultului divin se afla Sfanta

Liturghie care este adorarea publica a madularelor, oferita prin preot lui

Dumnezeu.39

In literatura primelor secole, cultul este descries ca întâlnire cu Hristos în

actele Sale mântuitoare prin intermediul celor văzute: „Iar Euharistia aşa să o

faceţi, ştiind că Taina Domnului cel răstignit şi înviat serbăm, mai întâi pentru

potir, rugaţi-vă aşa: mulţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfânta a lui David,

sluga Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău; iar pentru frângerea

pâinii ziceţi: mulţumim Ţie, Tatăl nostru pentru viaţa, cunoştinţa şi înţelegerea ce

ne-ai descoperit prin Iisus Fiul Tău. După cum această pâine frântă era

împrăştiată pe dealuri şi adunându-se s-a făcut una, aşa să se adune Biserica Ta

de pe toată faţa pământului întru împărăţia Ta… Vie harul Tău şi treacă lumea

aceasta, Maranata”.40

Sfânta Liturghie este cea mai de seamã sfântã slujbã obsteascã a Bisericii

rugãtoare. Ea este o rânduilã de sfinte rugãciuni în timpul cãrora se sãvârseste si se

aduce jertfã fãrã de sânge a Legii celei Noi, întemeiatã de Mântuitorul Iisus Hristos

la Cina cea de Tainã si îcredintatã de El Sfintilor Sãi Apostoli, iar de acestia

urmasilor lor sfintiti, arhiereii si preotii, pentru a fi sãvârsitã de-a pururi în

38 Sf. Ioan din Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 25939 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea dumnezeiestii liturghii, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2005, p. 1840 Învătătura celor Doisprezece Apostoli, p. 33

20

Biserica crestinã spre pomenirea Lui si spre iertarea pãcatelor membrilor Bisericii

Lui.41

Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public si comun, precum si

culmea cea mai înaltã a trãirii duhovnicesti.42 Mântuitorea jertfã de pe Golgota este

irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenitã a acestei

jertfe si însãsi lucrarea Lui în Bisericã. Ea este dumnezeiasca si preasfânta Tainã a

Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul mortii Sale pe Cruce, adica Joi seara la Cina

cea de Tainã, însãsi Mântuitorul, serbând Pastile împreunã cu ucenicii Sãi, luând

pâinea si binecuvântând a frânt si a dat ucenicilor Sãi, zicând: „Luati, mâncati,

acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul si m ultumind, le-a dat lor zicând:

„Beti dintru acesta toti, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru

voi si pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14,

22, 24; Luca 22, 19, 20; I Corinteni 11, 23, 25).

a. Sfânta Liturghie – cununa întregului cult ortodox

Centrul şi cununa cultului ortodox este Sfânta Liturghie. Aici se realizează

cea mai înaltă trăire duhovnicească, pentru că Liturghia constituie viaţa Bisericii.

În timpul Liturghiei, nu numai că se sfinţesc cinstitele daruri, ci se reînnoieşte

întregul mister al întrupării de la peştera din Betleem, până la Muntele Măslinilor,

de la Naştere pana la Înălţare.43

În spiritul primilor creştini „a se aduna în biserică” (I Cor. XI, 18), însemna

a realiza o astfel de întrunire, a cărei ţintă să fie de a se manifesta, de a se realiza

prin ea Biserica. Aceasta adunare este euharistică: săvârşirea Liturghiei, frângerea

pâinii constituie încununarea ei. Aşa cum mărturiseşte întreaga Sfântă Tradiţie,

împreună cu Sfântul Apostol Pavel, trei elemente erau nedespărţite: Adunarea

41 Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 17842 Ibidem, p. 18543 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 51

21

(synaxa), Euharistia şi Biserica. Unitatea acestor trei elemente, atât de evidentă

pentru Biserica primară, a încetat să mai fie evidentă pentru conştiinţa modernă.

Numai aşa se explică faptul că adeseori întruniri religioase care n-au ca ţintă

„frângerea pâinii”, „jertfa euharistică”, nici nu pot avea această ţintă neavând o

preoţie de hirotonie harică, ci au ca scop crearea unei atmosfere de piozitate

dulceagă care impresionează pentru moment, captivează pe credincioşii

neînrădăcinaţi bine în trăirea duhovnicească a Bisericii.44

Sfânta Liturghie este „sacramentul adunării” . Hristos a venit „ca să adune

laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan XI, 52). Taina Bisericii este

taina Trupului lui Hristos: „ Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, spune

Mântuitorul, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei XVIII, 20).

Minunea adunării ecclesiale constă nu în aceea că ea este suma persoanelor

păcătoase şi nevrednice ce o compun, ci în faptul că ea este Trupul lui Hristos.

Sfânta Euharistie nu este numai una dintre taine, ci este manifestarea şi împlinirea

Bisericii în putere, sfinţenie şi plinătate. În vechime, cine lipsea de la slujba

euharistica fără motive întemeiate, era excomunicat, pentru ca el însuşi se rupee

din unitatea organică a Trupului lui Hristos manifestată prin Liturghie.45

Dacă Trupul lui Hristos este reprezentat de către cei adunaţi în biserică,

capul este reprezentat de către preotul hirotonit. Un grup de credincioşi devin

„adunare a Bisericii” când sunt prezidaţi de preot. Chiar dacă, după condiţia sa

omenească, preotul nu este decât unul dintre cei adunaţi, totuşi, datorită darurilor

Sfântului Duh sălăşluite în Biserica de la Rusalii şi transmise fără întrerupere prin

punerea mâinilor episcopului, el face activă puterea preoţiei lui Hristos care S-a

sfinţit pe El însuşi pentru noi şi Care este singurul Mare Preot al Noului Testament:

„Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie veşnică” (Evr. VII, 24).

44 Al. Schmemann, Euharistia-Taina Împărătiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 8445 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Ed. Romania creştină, Bucureşti, 1999, p. 82

22

Sfinţenia Bisericii nu decurge din sfinţenia oamenilor ce o alcătuiesc, ci din

sfinţenia lui Hristos; la fel sacerdoţiul preotului nu este al său, ci este a lui Hristos,

dăruit Bisericii, pentru că ea este Trupul Său. Hristos nu este în afara Bisericii nici

n-a delegate nimănui puterea Sa, ci rămâne în Biserică şi, prin Duhul Sfânt, umple

viaţa acesteia. Participarea credinciosului la viaţa Bisericii, comuniunea lui deplină

cu Hristos se realizează la Sfânta Liturghie.46

Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită ca un mijloc de transcendere a

oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu

Dumnezeu, ca împărăţie a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau

ieşire a omului închis în egoism, spre Dumnezeu Cel în Treime, sau al iubirii, chiar

când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de

pregătire pentru împărăţia lui Dumnezeu.47

Trăirea duhovnicească pe care o experimentează credinciosul la Sfânta

Liturghie nu-i deloc subiectivă, nu-i o emoţie lipsită de suport. În mod concret, la

Liturghie, între Dumnezeu şi om se întâmplă ceva, se reactualizează relaţia cu

Hristos, se realizează un urcuş, o unire crescândă cu Dumnezeu Cel în Treime

preamărit. Credincioşii care participă duminică de duminică la Sfânta Liturghie

împreună, vor spori şi între ei în comuniune. Nici un fel de altă asociaţie nu

creează între oameni legături aşa de profunde ca Liturghia. De fapt, comuniunea

creată la Sfânta slujbă nu se mărgineşte la cei prezenţi, ci se extinde la toţi cei ce

sunt îmbrăcaţi în Hristos, fie că trăiesc, fie că au adormit.48

Liturghia ortodoxa, asa cum exista ea astazi, este o trilogie, este o alcatuire

din trei parti bine distinct si anume: Proscomidia, Liturghia celor chemati si

Liturghia credinciosilor.49 De aceea, la Sfânta Liturghie credincioşii realizează o

46 Ibidem, p. 8647 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 5348 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie si metode pentru realizarea ei, in rev. S.T., an. I, nr.7-8, 1949, p. 56749 Pr. Prof. Spiridon Candea, Agnetul si miridele in cadrul Sfintei Liturghii, in rev. S.T., an. V, nr. 7-8, 1953, p. 483

23

„înaintare comună în împărăţia Sfintei Treimi”. În prima parte se pregătesc

darurile, care la vremea potrivită se vor preface în trupul şi sângele Domnului. De

fapt, această parte pregătitoare numită „Proscomidie” nu este numai o pregătire a

darurilor, ci şi o anumită „producere sau pro-prezenţă a lui Hristos Cel jertfit”.50

Proscomidia are ca temei faptul întrupării şi răstignirii lui Hristos. Daca

simpla rugăciune către Hristos ne pune în legătură cu El, cu atât mai mult rânduiala

Proscomidiei. Dacă şi în icoana este o anumită prezenţă lucratoare a lui Hristos, în

Proscomidie, numita şi ea chip şi „icoana” a lui Hristos, este o mai evidentă

prezenţă a lui Hristos Cel ce S-a născut din Fecioara, S-a răstignit şi a înviat. Pe

lângă pregătirea darurilor de pâine şi vin, şi pe lângă pre-aducerea lor în timpul

proscomidiei, credincioşii se pregătesc şi se pro-aduc pe ei înşişi.

Desigur, între Proscomidie şi Liturghie propriu-zis, liturghia credincioşilor,

este o deosebire. Nicolae Cabasila ne spune că: „La Proscomidie se aduce lui

Dumnezeu Hristos ca pârgă a creaţiei, sau ca dar prezentat Tatălui de când a luat

trupul nostru din Fecioara, deci până ce n-a fost încă răstignit; de aceea nu se

aşează darurile de la început pe altar; căci jertfa venit mai târziu, când a fost

înjunghiat spre slava Tatălui” .51

Aşa cum Hristos se pro-aduce încă înainte de a se răstigni, aşa ne pro-

aducem împreună cu El noi toţi, pregătindu-ne pentru o adevărata moarte după

omul cel vechi, şi pentru înviere împreună cu El.

Dialogul între noi şi Dumnezeu, suişul duhovnicesc început la Proscomidie

îl continuăm la Liturghia celor chemaţi, sau la Liturghia chemării şi învăţăturii.

Dacă citirea Apostolului şi Evangheliei, precum şi predica în vremurile de început

ale Bisericii, au fost aşezate aici, aveau ca şi temei mulţimea catehumenilor ce se

pregăteau pentru Sfântul Botez şi care la a treia Parte a Liturghiei, Liturghia

50 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 5551 Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 198

24

credincioşilor, nu mai puteau participa. Chiar dacă astăzi marea majoritate a celor

prezenţi sânt creştini, totuşi chemarea şi învăţătura au o importanţă foarte mare.

Chemarea adresată credincioşilor este o invitaţie de a nu rămâne în starea în care se

află, de a înainta spre starea de credincioşi vrednici de a participa la aducerea

jertfei euharistice. Învăţătura este necesară pentru că s-au înmulţit membrii

Bisericii, care cunosc prea puţin învăţătura creştină.52

Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezintă principalul izvor al

credinţei şi evlaviei noastre şi, în acelaşi timp, unul dintre mijloacele prin care

Liturghia ne pregăteşte pe de o parte, ca să ne apropiem şi să primim cu vrednicie

Sfintele Taine, iar pe de altă parte ca să ne putem păstra şi să rămânem într-însa.

Cuvântul Domnului din Sfânta Evanghelie ne este dat deci în Liturghie ca o

lumină pentru mintea, sufletul şi inima noastră, aşa precum Sfântul Său Trup ni se

dă spre întărirea şi tămăduirea sufletului şi a trupului nostru.

A treia parte a Sfintei Liturghii, şi cea mai importantă, este Liturghia

credincioşilor sau Liturghia jertfei şi a Sfintei Împărtăşanii. Aici Liturghia îşi

atinge ţinta, aici credincioşii au posibilitatea să fie părtaşi la cea mai aleasă

desfătare duhovnicească, împlinindu-se cuvintele Mântuitorului: „Eu vă rânduiesc

vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la

masa Mea, în împărăţia Mea” (Luca, XXII, 29-30).

Daca adunarea şi pregătirea credincioşilor, proaducerea darurilor, este o

primă condiţie a Liturghiei, dacă prin chemarea la o viaţă aleasă şi prin învăţarea

dreptei credinţe credincioşii înaintează împreună în împărăţia Sfintei Treimi,

împlinirea stă în a ajunge cu Hristos la masă întru împărăţia Sa.53

La fiecare Liturghie, sub formă de miride, toţi membrii Bisericii sânt adunaţi

în jurul Agneţului - Mielul de jertfa, şi uniţi în jertfa Sa. Când s-a sfarşit

52 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 5653 Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, Împărătia lui Dumnezeu şi Biserica, in rev. S.T., an. VIII, nr. 5 – 6, 1956, p. 539

25

Proscomidia, totul este raportat la jertfa lui Hristos, noi toţi sântem „ascunşi cu

Hristos în Dumnezeu” (Col. III, 3). Când se scoate o miridă şi se pronunţă un

nume, persoana respectivă este oferită în jertfa lui Dumnezeu, este făcută să intre

în iertarea păcatelor, în harul luminos care izvorăşte din mormântul lui Hristos, în

viaţa transfigurată şi îndumnezeită pentru care a fost creat. Dăruindu-ne pe noi

înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos, la momentul culminant al

prefacerii vom fi prezenţi în ofranda veşnică adusă către El lui Dumnezeu pentru

mântuirea neamului omenesc. Hrănindu-ne apoi cu „Pâinea cea cerească şi cu

paharul vieţii”, gustând şi văzând cât de bun este Domnul, vom da deplina

satisfacţie evlaviei celei mai curate.54

b. Sfanta Liturghie – centrul cultului Bisericii Ortodoxe

Dupa cum afirma parintele Dumitru Staniloae, cultul Bisericii Ortodoxe are

in central lui Sfanta Liturghie, in care se savarseste, prin lucrarea Sfantului Duh,

prefacerea painii si vinului in trupul si sangele Domnului si se impartasesc

credinciosii de acestea si de insusi Sfantul Duh care e salasluit in trupul euharistic

al Domnului ca intr-un locas si ca intr-o biserica.55

Spre deosebire de toate confesiunile apusene, despre Biserica Ortodoxă se

poate spune că este Biserica ce celebrează Sf. Liturghie. Duhul preocupărilor

adiacente-caritativ, social, evanghelizări, misiunile externe – sunt preocupări mai

noi şi aproape necunoscute in Ortodoxie.

In general creştinul nu aşteaptă din partea preotului sau episcopului nici

reacţii politice nici implicaţii sociale (dacă sunt e bine, dar nu ăsta e rolul lui).

Creştinul ortodox aşteaptă doar slujirea liturgică. Cand, după ani de vacantă intr-o

54 Pr. Ioan Andreicut, op. cit., p. 5855 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 5

26

parohie, creştinii au venit la episcopie au cerut preot “ca să ne facă Sf. Liturghie,

să ne boteze copii şi să ne cunune … să fim creştini”.56

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie57, slujba în care se realizează,

prin excelentă, intrarea noastră în Împărăţie, mai precis unirea tuturor în Biserică şi

intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregătire

pentru Liturghie şi îşi găsesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul

numeşte Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a

dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în

Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.58

Este cea mai importantă slujbă din cultul Bisericii Ortodoxe este Sfânta Liturghie,

pentru că, în cadrul ei, are loc prefacerea darurilor de pâine şi vin în Sfântul Trup şi

Sânge ale Domnului Hristos.59

Prima Sfântă Liturghie a fost săvârşită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de

Taină, înainte de patimile Sale. Atunci, luând Iisus pâinea, a binecuvântat-o şi,

frângând-o, a dat-o apostolilor spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu“;

apoi, luând paharul cu vin, a spus: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele

Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“.

Mântuitorul a stabilit un legământ nou între Dumnezeu şi oameni,

pecetluindu-l cu Însuşi Trupul şi Sângele Său pe Golgota.

Apoi, pentru ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire

până la sfârşitul veacurilor, a poruncit apostolilor: „Aceasta să o faceţi întru

pomenirea Mea!“. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul a împuternicit pe Sfinţii

Apostoli să aducă jertfa cea nouă, cerându-le să o facă spre aducere aminte de

56 Lect. Univ. Dr. Dumitru Vanca, op. cit., p. 5457 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 4858 Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 7859 Pr. Prof. N. C. Buzescu, Liturghia-centrul cultului ortodox, în rev. Ortodoxia, an. XXXIII, nr. 1, 1981, p. 45

27

patimile şi jertfa Sa. La rândul lor, Sfinţii Apostoli au transmis acest drept

arhiereilor şi preoţilor, ca urmaşi legitimi ai lor.60

Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Sfânta Biserică aduce

lui Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite

de la El. Ea este şi o reactualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră,

iar rânduiala simbolizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la naştere până la

înălţarea Sa la ceruri.

Această sfântă slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată

cu Mântuitorul Hristos, prezent sub forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin lucrarea

Sfântului Duh. Astfel, Sfânta Liturghie oferă creştinilor darul cel mai de preţ şi ea

reprezintă centrul întregului cult divin public ortodox, având ca scop sfinţirea

credincioşilor.61

Dar liturghia nu este numai izvor al vietii intru Hristos, ci si auxiliarul si

promotorul ei. Ea nu numai ca genereaza spiritualitatea si religiozitatea crestina, ci

poate sa o si promoveze, sa o cultive, adica sa o dezvolte, sa o intareasca sau sa o

aprofundeze si sa o imbogateasca. Aceasta religiozitate gaseste in liturghie mediul

cel mai potrivit pentru manifestarea sau exprimarea ei in forme, rituri si formule

edecvate, consfintite de o ananima traditie si verificate de o veche experienta a

generatiilor care ne-au precedat. Nicaieri ca in liturghie nu gasim modele mai

desavarsite ale rugaciunii, in diferitele ei forme: de multumire, de slavire si de

adorare.62

Ca o completare, mai toate tainele si ierurgiile stau in legatura directa sau

indirecta cu Sfanta Liturghie. Astfel, unele din ele se savarsesc chiar in cursul

Liturghiei, ca de exemplu hirotonia si impartasirea. Randuiala altora este

60 Ibidem, p. 4661 Episcop Serafim, Sfânta Liturghie, în vol. Credinţa Ortodoxă şi viaţa creştină, Ed. Arhiepiscopiei, Sibiu, 1992, p. 29862 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 593

28

indisolubil impletita cu cea a Liturghiei, ca sfintirea sfantului si marelui Mir la

Liturghia din Joia Patimilor, sfintirea cea mare a apei la Boboteaza, parastasul si

diferitele ierurgii pentru pomenirea mortilor. Altele se savarsesc fie inainte de

Liturghie, ca: hirotesiile, sfintirea bisericii, botezul si mirungerea de odinioara, fie

dupa ea, cum e de exemplu cununia.63

Imprejurul Sfintei Liturghii graviteaza si se grupeaza deci toate formele si

manifestarile mai de seama ale cultului ortodox, care-si intemeiaza puterea si

efectele sale sfintitoare pe jertfa Mantuitorului, actualizata in Liturghie. De aceea

sustinem ca Sfanta Liturghie este, fara de seama, centrul cultului public divin al

Bosericii Ortodoxe.

63 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica Speciala, Ed. Nemira, Bucuresti, 2002, p. 225

29

CAPITOLUL III

Teologia alcatuirilor imnografice si a randuielii Sfintei Liturghii

a. Antifoanele

In primele secole crestine, dupa adunarea poporului in biserica si intrarea

arhiereului si a preotilor, Sfanta Liturghie incepea cu lecturile din Sfanta Scriptura

si explicarea lor (predica).

Antifoanele au aparut mai tarziu ca un serviciu liturgic distinct savarsit in

timpul procesiunii spre biserica in care urma sa se savarseasca Sfanta Liturghie. Se

cantau psalmi insotiti, ca refrene, de anumite imne liturgice si se rosteau rugaciuni.

Incepand cu secolele VII-VIII acest serviciu liturgic devine o parte

introductiva a Sfintei Liturghii pastrand insa pana astazi caracterul de pregatire

pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu si scotand in evidenta, alaturi de Intrarea

mica si de Intrarea mare, sensul dinamic al Liturghiei, de inaintare spre Imparatie.64

Denumirea de antifoane vine de la practica cantarii alternative a psalmilor si

a refrenelor de catre doua grupuri de cantareti. Pana in secolul al XIV-lea se cantau

ca antifoane psalmii 91, 92 si 94 precedati de rugaciunile corespunzatoare rostite

cu voce tare si incheiate cu ecfonise. Ca refren al celui de al doilea psalm intalnim,

dupa secolul al VI-lea, imnul "Unule - Nascut", atribuit imparatului Iustinian.

Treptat s-a ajuns sa nu se mai cante decat cate trei stihuri din fiecare psalm asa

cum este prevazut pana in prezent de cartile de cult la randuiala Liturghiei din

zilele de rand.65

Din secolul al XIV-lea in duminici si in sarbatori psalmii antifonici au fost

inlocuiti cu antifoanele specifice slujbei Obednitei (Tipica) si anume psalmii 102 si

135 si Fericirile (cu stihiri). In practica, in special in parohii, cu exceptia 64 Alexander Schmemann, op. cit., p. 10865 Karl Christian Felmy, De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 68

30

praznicelor imparatesti care au antifoane speciale, ca antifoane se canta numai

versetul intai al Psalmului 102, imnul Unule - Nascut si Fericirile (fara stihiri).

Antifoanele simbolizeaza prezicerile Profetilor, care anunta venirea Fiului

lui Dumnezeu pe pamant, cea din Fecioara, strigand: "Dumnezeul nostru pe

pamant S-a aratat si intru podoaba S-a imbracat", aratand deci intruparea Lui, pe

care noi o marturisim, primind-o si invatand-o prin slujitorii si martorii oculari ai

Cuvantului, care au devenit Apostoli. Noi trebuie sa stim ca la inceputul oricarei

slujbe de dimineata si de seara, mai intai se canta psalmii Vechiului Testament,

apoi cantarile noului Har, intrucat Vechiul Testament a precedat, al carui Legiuitor

a fost Acesta, Cel ce S-a nascut in zilele de demult, ca sa aiba cunostinta toti, ca

unul si acelasi Dumnezeu si Stapan este, Cel Care si pe acestea si pe acelea le-a

legiuit, Hristos.66

In numar de trei pentru ca "Dumnezeu este intreit in Persoane si, prin

aceasta, trei e un simbol al infinitatii dar al infinitatii in iubire caci Dumnezeu e

infinitatea vietii in iubire"67, antifoanele ne pregatesc pentru a deveni partasi iubirii

dumnezeiesti prin intrarea in Imparatia Sfintei Treimi. De aceea inaintea primelor

doua antifoane slavim Sfanta Treime iar inainte de cantarea Fericirilor ne rugam,

precum talharul pe cruce, sa fim pomeniti intru Imparatie.

Alcatuit la persoana I singular, antifonul I este un indemn pe care fiecare

trebuie sa si-l adreseze pentru o angajare totala, din adancurile cele mai intime ale

fiintei, din adancurile inimii, in slavirea lui Dumnezeu pentru binefacerile Sale:

"Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu numele cel

sfant al Lui. Binecuvantat esti Doamne."

Sinteza a intregului psalm 102, acest verset ne arata starea in care trebuie sa

purcedem in pelerinajul nostru spre Imparatia lui Dumnezeu, starea in care ne

66 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 16267 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 112-113

31

putem apropia de Dumnezeu cel ce miluieste pe cei ce se tem de El precum tatal pe

fii (Ps. 102, 13). Intregul continut al credintei crestine depinde de modul in care se

raspunde la intrebarea "Cine este Iisus Hristos?". Prin cantarea imnului Unule-

Nascut, "una dintre cele mai pline de invatatura alcatuiri care se spun la o slujba

dumnezeiasca"68 peste care insa multi credinciosi trec cu superficialitate fara a lua

seama la bogatia de invataturi pe care o cuprinde, raspundem inca de la inceputul

Sfintei Liturghii la aceasta intrebare. Antifonul al II-lea este o marturisire de

credinta in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a deschis calea spre Imparatia

lui Dumnezeu si ne daruieste puterea de a intra in ea: "Unule-Nascut, Fiule si

Cuvantul lui Dumnezeu, Cel ce esti fara de moarte si ai primit, pentru mantuirea

noastra, a te intrupa din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara

Maria; Carele neschimbat Te-ai intrupat si rastignindu-Te, Hristoase Dumnezeule,

cu moartea pe moarte ai calcat. Unul fiind din Sfanta Treime, impreuna slavit cu

Tatal si cu Duhul Sfant, mantuieste-ne pe noi!"69

Marturisim astfel ca una dintre persoanele Sfintei Treimi, si anume Fiul si

Cuvantul lui Dumnezeu, S-a intrupat, pentru mantuirea noastra, din Sfanta

Fecioara Maria dar ramanand esenţial acelasi in dumnezeirea Sa. Prin intrupare

Fiul lui Dumnezeu a primit firea umana in ipostasul Sau realizandu-Se unirea

ipostatica a firii dumnezeiesti si a celei omenesti adica o persoana in doua firi,

Persoana lui Iisus Hristos. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, S-a rastignit

pentru noi si a murit cu trupul insa, fiind Dumnezeu adevarat, moartea nu L-a putut

tine si a inviat "cu moartea pe moarte calcand" deschizandu-ne calea spre

mantuire, spre dobandirea vietii de veci in Imparatia Sa.

Inspirata in mod direct de anatema a X-a a sinodului V ecumenic din anul

553 ("Daca cineva nu marturiseste ca Domnul nostru Iisus Hristos Care S-a

68 Ibidem, p. 11969 Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 178

32

rastignit cu trupul este Dumnezeu adevarat si Domn al slavei din Sfanta Treime, sa

fie anatema") si exprimata sub forma de rugaciune, aceasta marturisire de credinta

sintetizeaza invatatura hristologica a Bisericii70, asa cum a fost ea definita de catre

sinoadele ecumenice de pana atunci:

- Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut inainte de veci din Tatal si de

o fiinta cu El, care S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut

om - Sinodul I ecumenic (325);

- In Persoana lui Iisus Hristos firea dumnezeiasca si firea omeneasca sunt unite

ipostatic: neamestecat si neschimbat, neimpartit si nedespartit. De aceea Fecioara

Maria este cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu () - Sinoadele III si IV

ecumenice (431 si 451);

- Iisus Hristos este Persoana din veci a Fiului lui Dumnezeu ("Unul din Sfanta

Treime") care a asumat firea umana si a murit in trup pentru mantuirea noastra -

Sinodul V ecumenic (553). Marturisirea se incheie cu rugaciunea adresata lui

Hristos pentru a ne impartasi de roadele lucrarii Sale: "mantuieste-ne pe noi" ceea

ce este echivalent cu a spune: "pomeneste-ne intru Imparatia Ta".71

Dupa rugaciunea de a fi pomeniti intru Imparatia lui Dumnezeu (Intru

Imparatia Ta cand vei veni, pomeneste-ne pe noi Doamne), Hristos insusi ne

vorbeste atragandu-ne atentia asupra conditiilor intrarii in imparatia Sa (Matei 5, 3-

12). "Sa nu te intristezi daca nu auzi daruindu-se de fiecare fericire Imparatia

cerurilor, ne avertizeaza Sfantul Ioan Gura de Aur. Chiar daca rasplatile sunt

diferite totusi toate duc in Imparatia cerurilor".72

Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia Cerurilor - saracia

cu duhul sau smerenia de buna voie (Sfantul Ioan Gura de Aur) este conditia

70 Karl Christian Felmy, op. cit., p. 7371 Pr. Prof. Constantin Galeriu, op. cit., p. 3072 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, in PSB, vol. XXIII, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1991, p. 251

33

esentiala a intrarii in Imparatie, ea ne deschide portile cerului pentru ca numai cel

care isi cunoaste nimicnicia inseteaza dupa Dumnezeu.

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia - plangerea este mantuitoare

atunci cand este o expresie a pocaintei, a strapungerii inimii si a intoarcerii spre

Dumnezeu.73

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul - blandetea, cel dintai rod

al bunatatii si al iubirii aproapelui, ne face asemenea lui Hristos: "Invatati-va de la

Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre"(Matei

11, 29).

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura –

dreptatea inseamna aici cucernicie (Sfantul Ioan Gura de Aur), virtutea in general

(Sfantul Chiril al Alexandriei) pe care trebuie sa o cautam cu toata dorinta inimii

noastre;

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui - milostenia izvoraste din iubirea

de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea trupeasca si sufleteasca a

semenilor si atrage mila lui Dumnezeu asupra noastra;

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu - curatia inimii

o dobandim atunci cand reusim sa smulgem din ea radacinile pacatului, adica

poftele si gandurile rele, si o umplem de iubire si de dorinta dupa Dumnezeu;

Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema - scopul a

tot ceea ce facem in viata trebuie sa fie pacea care este dar si har de la Duhul Sfant,

semn al prezentei Sale care ne transporta in "lacasul" Sau (Sfantul Serafim de

Sarov);

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor -

luptand pentru dreptate, avand ca arme adevarul si iubirea, pana la a fi prigoniti ne

identificam cu Mantuitorul Care a suferit rastignire;

73 Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 180

34

Fericiti veti fi voi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul

rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea - prigonirea nu aduce fericirea

decat daca cel prigonit este cu adevarat nevinovat, daca ocara este mincinoasa si

victima este un martor al Adevarului, al lui Hristos Insusi.

Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri - ca o

concluzie a ultimei fericiri dar si a antifonului al III-lea si a intregii parti

introductive a Sfintei Liturghii,

Mantuitorul ne indeamna sa ne bucuram si sa ne veselim de intrarea in

Imparatia Sa care se va infaptui in timpul Sfintei Liturghii.74

Cântarea Fericirilor exprimă de fapt “condiţiile ce se cer pentru trăirea

Împărăţiei cerurilor”75, în care creştinul este situat deja, cu toate că nu în chip

desăvârşit.

b. Imnul Trisaghion

Imnul trisaghion este anterior sinodului al IV-lea ecumenic (451) cand a fost

cantat de catre sinodali dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii

teologi explica originea textului trisaghionului prin combinarea de catre Biserica a

imnului ingeresc: "Sfant, Sfant, Sfant" (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) cu versetul 2 al

psalmului 41: "Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (in textul liturgic

"Dumnezeul cel tare, cel viu").

Alti autori consemneaza traditia conform careia trisaghionul a fost revelat in

mod minunat unui copil in timpul patriarhului Proclu al Constantinopolului (434-

436). Potrivit acestei traditii un cutremur a ingrozit populatia Constantinopolului

determinandu-i sa iasa in procesiune in frunte cu patriarhul si imparatul. Un copil a

74 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 23975 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 167

35

fost atunci rapit in cer unde a auzit imnul trisaghion intonat de ingeri. Invatand

multimea sa cante acest imn, cutremurul s-a potolit.76

Pana astazi trisaghionul este folosit ca un imn ce insoteste procesiunile, in

special cele prin care se invoca mila lui Dumnezeu pentru indepartarea

catastrofelor si restabilirea echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizeaza

cantarea trisaghionului in vremea schimbarilor cosmice.

Aceasta folosire a trisaghionului se intemeiaza pe credinta in conţinutul

tainic si puternic al numelui lui Dumnezeu care determina linistirea elementelor in

conflict si restabilirea ordinii cosmosului.77

Aparand doar in secolul al V-lea, imnul nu a facut parte intotdeauna din

Liturghie. Utilizarea sa procesionala a dus la cantarea trisaghionului si in timpul

procesiunilor care se faceau in zilele de sarbatoare spre biserica ce purta hramul

respectiv si in care se slujea Sfanta Liturghie. Ulterior s-a generalizat folosirea

acestui imn si in duminici si in zilele care nu aveau procesiuni asfel incat, spre

sfarsitul secolului al V-lea, cantarea trisaghionului marca practice inceputul

Liturghiei devenind o parte a acesteia.

La sarbatorile mari in care, inainte de Sfanta Liturghie, avea loc botezul

catehumenilor si venirea procesionala a acestora in biserica intonandu-se "Cati in

Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat. Alilulia!" aceasta cantare

inlocuieste pana astazi trisaghionul. La fel la sarbatorile Sfintei Cruci cand, inainte

de Liturghie, se faceau procesiuni cu Sfanta Cruce cantandu-se: "Crucii Tale ne

inchinam Stapane si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim!".

Dupa Sfantul Nicolae Cabasila, “cantarea aceasta e imprumutata parte din

cantarea ingerilor, parte din cantarea sfintilor psalmi ai Proorocului si este

alcatuita de Biserica lui Hristos, fiind inchinata Sfintei Treimi”.78

76 Paul Evdokimov, op. cit., p. 16977 Karl Christian Felmy, op. cit., p. 15678 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 55

36

El exprima uimirea sufletului in fata sfinteniei lui Dumnezeu si credinta ca

numai pentru ca este sfant Dumnezeu poate milui. Slujirea divina ne descopera

sfinţenia lui Dumnezeu fara sa ne explice ce este. In sfinţenie ni se reveleaza

concentrat toate insusirile dumnezeiesti. Ea e misterul luminos si activ al prezenţei

divine. In ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume. Am intrat in cer

si experienta prezentei lui Dumnezeu a devenit acum foarte prezenta. "Uluit de

vederea orbitoare a cerului si a pamantului, sufletul este ca si depasit de aceasta

supraabundenta si se daruieste in intregime, devine jertfa curata, nu poate decat

sa faca sa tasneasca imnul treimic".79

Ortodoxia a atribuit intotdeauna un sens treimic trisaghionului marturisind

astfel ca sfintenia isi are izvorul in faptul ca Dumnezeu este treime de persoane:

Tatal - izvorul sfinteniei, Fiul - biruitorul mortii (tare), Duhul Sfant - datatorul de

viata (fara de moarte).80

In sens mistic, Trisaghionul simbolizeaza unitatea Bisericii triumfatoare cu

cea luptatoare, acerului cu pamantul, a ingerilor si a sfintilor cu oamenii, unire

realizata prin intruparea si venirea Fiului lui Dumnezeu pe pamant. El ne sugereaza

si prezenta mistica sau participarea nevazuta a sfintilor ingeri la slujba de slavire pe

care o inaltam lui Dumnezeu impreuna cu dansii, precum se roaga preotul in

Rugaciunea intrarii, in timpul vohodului cu Evanghelia: “Fa ca impreuna cu

intrarea noastra sa fie si intrarea sfintilor tai ingeri, care slujesc impreuna cu noi

si impreuna slavesc bunatatea Ta…”81

c. Heruvicul

Element caracteristic al Intrarii Mari, cu mare impact asupra credinciosilor,

Heruvicul este cantarea lenta si mareata intonata la strana in care melodia si

79 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 18680 Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol I, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1997, p. 17881 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 241

37

cuvintele se unesc pentru a ne pregati duhovniceste sa-L primim pe Hristos,

Imparatul tuturor, Care se jertfeste pentru noi. Denumirea de Heruvic sau Imn

heruvimic vine de la afirmatia acestei cantari ca noi, cei care participam la Sfanta

Liturghie, ii inchipuim tainic pe heruvimii care intoneaza cantarea intreit sfanta

"facatoarei de viata Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se foloseste si

pentru imnele speciale care se canta in timpul Intrarii Mari in Joia si Sambata Mare

si anume "Cinei Tale celei de Taina" si respectiv "Sa taca tot trupul". Conceput

initial sa fie cantat continuu, heruvicul este intrerupt, din secolul al XII-lea de

pomenirile rostite de preot cu voce tare, pastrandu-si insa unitatea.

Heruvicul sau Imnul Heruvic, care incadreaza astazi ritul iesirii cu Darurile,

este generalizat sau consacrat in randuiala Liturghiei in secolul VI printrun decret

al imparatului bizantin Iustin al II-lea. El inlocuia, de altfel, un psalm care se canta

in acest loc inca mai dinainte, pe un tact papadic, menit sa umple golul creat prin

intreruperea cursului Liturghiei in timpul cat credinciosii se perindau pe dinainte

altarului, pentru a preda diaconilor darurile de paine si de vin pentru Sfanta

Euharistie. La incept Heruvicul se canta fara a fi interrupt, ca azi, de ritul

vohodului.82

Imnul heruvic este o cantare ampla, patrunzatoare in care melodia lina, dand

putere cuvintelor, are un rol esential pentru transpunerea credinciosilor intr-o stare

sufleteasca potrivita aducerii sfintei jertfe:"Noi care pe heruvimi cu taina

închipuim si facatoarei de viata Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija

cea lumeasca acum sa o lepadam".

Prin Imnul heruvimic, Biserica ne cheama sa-L insotim pe Hristos pe

drumul martiriului care duce la Golgota si la Jetfa de pe Cruce, alungand din

sufletul nostrum orice grija lumeasca83, spune un parinte grec.

82 Ibidem, p. 20983 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 208

38

Imnul heruvic, cântat de credincioşi îndată după ectenia ce le-a fost

destinată, vine să ni-L prezinte pe “Împăratul slavei”, “înconjurat de cetele

îngereşti”. Iar faptul că noi conştientizăm că în mijlocul nostru este Hristos

înconjurat de toată oştirea cerească, impune următoarul îndemn: “să tacă tot trupul

omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu

gândească” (Heruvicul Sâmbetei celei Mari).

În timpul acestui imn, preotul rosteşte o impresionantă rugăciune pe care am

putea-o rezuma în câteva cuvinte: “Tu mă învredniceşti ca preot, dar eu nu mă pot

afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruieşti, sau nu o pot primi fără să ţi-o cer şi să

mă dăruiesc ei”.84

In evlavia populara Heruvicul este perceput de regula ca referindu-se strict la

Intrarea Mare intelegand ca urmare prin primirea "Împaratului tuturor"

intampinarea procesiunii Intrarii Mari. Astfel uneori se ajunge la exagerari

nemaifacandu-se diferenta intre darurile consacrate si cele neconsacrate. Dupa cum

observa Nicolae Cabasila, unii se inchina darurilor purtate la Vohodul Mare

socotindu-le drept Trup si Sange al Lui Hristos.85 Probabil din acelasi motiv unii

credinciosi doresc sa fie atinsi pe cap cu Sfantul Potir.

Dar Heruvicul nu se refera doar la Intrarea Mare. Analiza textului sau scoate

in evident faptul ca acesta este o introducere la intreaga actiune liturgica ce

urmeaza, de la anafora la impartasire. Aceasta interpretare a imnului heruvic este

confirmata de patriarhul Eutihie al Constantinopolului care (in sec. VI) protesteaza

impotriva celor care credeau ca psalmul cantat atunci in timpul Intrarii mari se

refera strict la acea procesiune.86 Teodor de Andida interpreteaza in acelasi sens:

"Imnul heruvic, care se cânta, îndeamna pe toti sa fie mai cu luare aminte de acum

si pâna la sfârsitul Liturghiei, lasând toata grija de aici, ca sa primeasca pe

84 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune, p. 22985 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 6486 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 244

39

Marele Împarat, prin împartasire".87 Aceasta interpretare a fost preluata in

Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului si interpolata in cel al Sfantului Gherman

al Constantinopolului.

Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolata a Liturghiei ci in legatura cu ceea

ce va urma, ca o pregatire pentru anafora si Impartasire intelegem ca cantarea

intreit sfanta pe care o aducem inchipuindu-i tainic pe heruvimi este imnul ingeresc

"Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..." pe care il vom canta in timpul anaforalei.

Iar indemnul de a lepada toata grija lumeasca este o anticipare a exclamatiei "Sus

sa avem inimile!" de dinainte de anafora.

Asadar Imnul heruvimic ii invata pe credinciosi ca ei, care vor canta

cantarea intreit sfanta a heruvimilor (Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot… din

timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija cea lumeasca (sus sa avem inimile) ca

sa-L primeasca pe Hristos prin impartasire.88

In concluzie putem spune ca Heruvicul este o pregatire pentru intreaga

Liturghie a credinciosilor atragandu-ne atentia asupra privilegiului infricosator de a

participa la aceasta alaturi de puterile ingeresti si inchipuind tainic pe heruvimi.

Scopul acestei participari este primirea lui Hristos, Imparatul tuturor, prin

impartasire. Pentru a ne face vrednici de aceasta este nevoie sa lepadam toata grija

cea lumeasca.

d. Raspunsul de la sarutarea pacii si imnul Iubi-te-voi Doamne

„Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim” indeamna diaconul

la sarutarea pacii iar poporul raspunde „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh,

Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Nu se stie exact cum a evoluat aceasta

formula liturgica deoarece vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decat

87 Teodor, episcop de Andida, Comentariul liturgic, in rev. B.O.R., an. LXXXIX, nr. 3-4, 1971, p. 31088 Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Talcuirea Sfintei Liturghii, in rev. M.O., an XXVIII, nr. 3-4, 1976, p. 200

40

cele rostite de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata

de cuvintele incepatoare. In orice caz in primele secole se folosea expresia paulina:

„Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare sfânta” (I Cor. 16, 20). In secolul al X-lea

intalnim indemnul „Sa ne iubim unii pe altii!” caruia ulterior i se adauga „ca intr-

un gand sa marturisim” (intalnit in manuscrise din secolul al XII-lea), completare

care leaga indemnul la iubire de marturisirea credintei. Raspunsul „Pe Tatal, pe

Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita” apare tot din

secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici si apoi preluat de popor.89

In forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea pacii scoate in

evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii credintei in Sfanta

Treime. Chiar mai mult, insasi iubirea dintre noi, ca impartasire din iubirea Sfintei

Treimi, este o marturisire de credinta in Sfanta Treime. „Daca n-am simti valoarea

iubirii, care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda si

admira cu toata puterea Sfânta Treime si nu ne-am sili sa înaintam în ea. Astfel

marturisind credinta noastra în Dumnezeu cel în Treime nu socotim pe Dumnezeu

ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta noastra într-un Dumnezeu al

iubirii în Sine însusi si izvor al iubirii din noi”.90

In timpul cantarii „Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o

fiinta si nedespartita” episcopul si preotii se inchina de trei ori in fata Sfintei Mese

rostind „Iubi-Tevoi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si scaparea

mea si izbavitorul meu” (Ps. 17, 1) si saruta Cinstitele Daruri si Sfanta Masa.

Practica sarutarii, mai intai numai a Sfintei Mese apoi si a Cinstitelor Daruri,

apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca un substitut al sarutului

pacii la Liturghia savarsita de un singur preot si ulterior generalizata.91 Acest act

este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam sarutand Cinstitele

89 Teodor, episcop de Andida, op. cit., p. 31190 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 24491 Paul Evdokimov, op. cit., p. 187

41

Daruri, care se vor preface in Trupul si Sangele Domnului, si a Sfintei Mese,

altarul pe care se aduce Sfanta Jertfa.

Dragostea si credinta in Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele

psalmistului: „Iubi- Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si

scaparea mea si izbavitorul meu” (Ps. 17, 1). Ne aratam astfel dorinta de a implini

prima porunca a Domnului: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima

ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta” (Marcu 12, 30).

Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai intai: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea,

încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa

aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). El ne da si noua puterea sa-L iubim si sa ne iubim

aproapele, chiar si pe vrajmasi, el este „vârtutea, întarirea, scaparea si

izbavitorul” nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru a sublinia solemnitatea

momentului, acest verset poate fi cantat in altar sau la strana.

In cazul slujbei in sobor episcopul si preotii, dupa sarutarea Cinstitelor

Daruri si a Sfintei Mese, isi dau succesiv sarutul pacii pe umeri, strangandu-si

mana dreapta. Sarutarea se da de trei ori in numele Sfintei Treimi, cel dintai

spunand: „Hristos în mijlocul nostru”, celalalt raspunde „Este si va fi” iar cel

dintai incheie „Totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor”. Marturisim astfel

ca Hristos este in mijlocul nostru si ne da puterea sa ne iubim unii cu altii.

In practica greceasca si slava, dupa sarutarea umerilor, preotii isi saruta

reciproc mainile pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste maini. Sarutarea

umerilor, care in timpul lui se practica numai in Postul Mare, este explicata prin

aceea ca „umerii sunt simbolul vietii active prin care putem purta crucea

Domnului pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil”.92 Nu putem

sa ne iubim aproapele, inclusive dusmanii, decat lepadandu-ne de egoism,

asumandu-ne crucea si urmandu-i lui Hristos (Matei 16, 24).

92 Ibidem

42

e. Cu vrednicie si cu dreptate

Prin acest imn credinciosii confirma preotului ca inimile lor s-au inaltat,

acesta ii cheama sa inainteze in savarsirea Tainei Sfintei Euharistii, dupa ce mai

inainte vor multumi lui Dumnezeu.93

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie ca: „Se numeste Euharistie (multumire),

pentru ca ea constituie amintirea multor binefaceri ale lui Dumnezeu si a proniei

divine. De aceea preotul ne indeamna sa-I multumim lui Dumnezeu pentru lumea

intreaga si pentru toate cate am primit, pentru cele trecute si prezente, pentru cele

intamplate si care se vor intampla".94

Multumirea aceasta ne elibereaza de cele pamantesti, ne urca la cer si ne

preschimba in ingeri. Deci, multumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui

nesfarsite dar, in principal, pentru cel mai mare dintre darurile dumnezeiesti,

Sfanta Euharistie. Prin aceasta, Aceluia nu I se adauga nimic, dar noi devenim

casnicii lui Dumnezeu.95

Sfantul Nicolae Cabasila ne spune ca raspunsul: Cu vrednicie si cu dreptate,

inseamna ca toti sunt de acord sa se savarseasca Sfanta Euharistie: „Dupa ce toti

credinciosii au consimtit si au cantat Cu vrednicie si cu dreptate, preotul ofera lui

Dumnezeu Sfanta Euharistie".96 Cu alte cuvinte, preotul realizeaza o simfonie cu

poporul, apoi se intoarce in Sfantul Altar si continua.

Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, aceste cuvinte arata unitatea Trupului lui

Hristos si egalitatea dintre slujitor si credinciosi inaintea Darurilor dumnezeiesti.

„Inaintea Darurilor toti suntem egali. Multumirea catre Dumnezeu este comuna,

pentru ca nu multumeste doar preotul ci intregul popor. Dupa ce incepe preotul,

93 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 31694 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 20195 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit.96 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 91

43

toti sunt de acord ca multumirea este vrednica si indreptatita. Si atunci preotul

incepe Sfanta Euharistie si intreg poporul participa si merge impreuna cu

slujitorul.”97

f. Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot

Cantarea este o sinteza a cantarii treimice ingeresti, auzita de profetul Isaia,

cand Domnul l-a chemat la slujirea profetica: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot,

plin e cerul si pamantul de marirea Ta", cu cantarea „Osana intru cei de sus; bine

este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului. Osana intru cei de sus!" (cantare

preluata din Psalmul 117, 24-26, care prevesteste intrarea triumfala a Domnului in

Ierusalim: „Aceasta este ziua, pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne

veselim intru ea. O, Doamne, mantuieste! 0, Doamne, sporeste! Binecuvantat este

cel ce vine intru numele Domnului...") cu care evreii L-au primit pe Domnul in

sfanta cetate, venit sa patimeasca de bunavoie.98

Sfant este Tatal, Sfant si Fericit in mod special, caci numai acea natura a lui

Dumnezeu este fericita. "Sfant" este Fiul, ca Cuvant al lui Dumnezeu si intiparirea

Persoanei Sale si imagine a Arhetipului si pecete neclintita si natura neschimbata:

ca Fiu din El, adica din Tatal nascut, nepatimitor, Cuvant din Ratiune si ca Cel prin

Care s-au facut toate, si cele vazute, si cele nevazute, dupa Apostolul si dupa cum

spune si David: "Prin Cuvantul Domnului cerurile s-au intarit". Sfant este si

Duhul Sfant, Carele de la Tatal purcede si Se odihneste in Fiul si sfinteste toate si,

desavarsitor fiind, nu este desavarsit de altcineva, sfintitor, iar nu sfintit.

Precum soarele este izvor si cauza si a razei, si a stralucirii, dar prin raza nu

este impartasita noua lumina (stralucitoare) si ea insasi este cea care ne lumineaza

pe noi si este impartasita de catre noi, tot asa si Dumnezeu si Tatal este izvor si

97 Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau talcuirea Epistolei a doua catre Corinteni, Ed. Sophia, Bucuresti, 2007, p. 12098 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 321

44

cauza a Fiului si a Sfantului Duh. Duhul, purces din Tatal, este trimis prin Fiul si

Se face vazut. Zicerea "Domnul uneste pe Tatal si pe Fiul si pe Duhul Sfant si

Uniunea arata Treimea".99

Dupa Sfantul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, serafimii zic de trei

ori "Sfant", desavarsind doxologia in (zicerea) "Domnul Savaot", exprimand o

natura unica, Sfanta Treime, pentru ca sa ne fie marturisita noua si de catre Sfintii

Serafimi insisi.100 Iar Sfantul Ioan Gura de Aur spune in acest sens: “In cer, ostile

ingeresti dau slava, crestinii pe pamant slujesc si aduc impreuna cu ei aceeasi

doxologie. Deasupra, Serafimii canta imnul intreit Sfant, aici pe pamant, multimea

credinciosilor, psalmodiaza aceeasi cantare. Cele ceresti si cele pamantesti au

aceeasi sarbatoare”.101

Pe evreieste, asa este: "Osana, Adonai, Asdina, Baruh, Patir, Abbath,

Semma, Denian, Sabaot". Dumnezeul Puterilor este Cel care a voit sa fie jertfit

Vitelul cel ingrasat, dar Mielul Care se jertfeste totdeauna de buna voie si vesnic

viu, Care savarseste jertfa mistica si totdeauna vine din nou (este de fata) prin

Botez: Sfant esti imparatul veacurilor si datator al intregii sfintiri. Tu esti

atottiitorul, Carele pecetluieste (binecuvinteaza) Sfintele Daruri; Sfant si Fiul,

Unul-Nascut al Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, Carele mai inainte de veci S-a

nascut din Tine intr-un mod de nespus; Sfant si Duhul Tau Cel Prea Sfant, Carele

cerceteaza toate, chiar si adancurile Tale, Care este Dumnezeu, prin Carele toate

cele din cer si de pe pamant se sfintesc.102

Cantarea de biruinta ne aduce impreuna cu puterile ingeresti inaintea

Tronului lui Dumnezeu si acesta este motivul pentru care preotul stand, in fata

Sfintei Mese nu ne cheama simplu, ci mai intai pomeneste pe Heruvimi si pe

99 Ibidem 100 Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, op. cit., p. 204101 Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 163102 Sfantul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, op. cit., p. 212

45

Serafimi. Dupa aceea, indeamna pe toti crestinii sa-si inalte vocea, sa alunge

gandurile de la cele pamantesti, amintindu-si de preamarirea si preaslavirea lui

Dumnezeu, impreuna cu ingerii.103

g. Axionul

Axionul nu se înfăţişează în fond decât tot ca o dezvoltare a unei formule

existente în rolul preotului, prin intrarea credincioşilor într'un rol mai activ. Astfel,

în şirul rugăciunilor de pomenire (diptice) după sfinţirea darurilor, Liturghia

Sfântului Iacob conţinea deja formula de pomenire „Mai ales a Prea Sfintei şi prea

binecuvântatei, curatei, stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea

Fecioarei Măria". Răspunsul scurt şi general al poporului: „Pomeneşte, Doamne

Dumnezeul nostru" a fost înlocuit mai târziu cu imnul „axion", în cinstea Sfintei

Fecioare. O cântare după toate regulile imnului nu atingea întru nimic aici

rânduiala liturghiei euharistice, fiind plasată după epicleză, adică spre extremitatea

opusă poziţiei ocupate de imnul heruvimic. De fapt, psalţii nu au facut decât să

întrerupă monotonia rugăciunilor de pomenire, intonând la rândul lor cu voce tare,

unul din troparele cu care preoţii ori chiar diaconii însoţeau în taină formula pentru

pomenirea Sfintei Fecioare. Astfel de tropare, după unele manuscrise, au fost:

„Născătoare de Dumnezeu Fecioară...", „Bucură-te, cea plină de dar" şi chiar

„Vrednică eşti..." etc.104

Originea Axionului se află în diferitele imne care însoţeau încă din vechime

pomenirea nominală a Sfintei Fecioare în cursul rugăciunii de mijlocire (mai ales

după epoca ereziei lui Nestorie), ca o manifestare spontană a iperduliei

(supravenerare) faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Cinstirea Maicii

103 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 322104 Sf. Ioan din Kronştadt, op. cit., p. 201

46

Domnului este atestată încă din Evanghelii (Bucură-te, cea plină de har -

Arhanghelul Gavriil, femeia din popor, Sf. Elisabeta) şi din secolul I.105

Istoria axionului duminical nu se încadrează decât prea puţin în date sigure.

Originea lui începe cu a doua parte a imnului şi anume cu: „Ceea ce eşti mai

cinstită...", care este o compoziţie a melodului Cosma de Maiuma, formând

irmosul cântării a noua din trioda de la slujba deniei din Joia Mare. Ne găsim deci

la mijlocul veacului VIII. Se pare totuşi că aici avem de-a face cu un împrumut

făcut de Cosma Melodul de la Efrem Sirul, ale cărui imne în cinstea Sfintei

Fecioare se zice că se începeau cu formula: „Mai cinstită decât Heruvimii şi fără

de asemănare decât toate cetele îngereşti". Nu avem însă nici un indiciu că acest

irmos ar fi găsit întrebuinţare încă din timpul lui Cosma în liturghia credincioşilor.

Dimpotrivă, precum vom vedea, avem motive să credem că, până la întregirea lui

oficială cu prima parte, va fi rămas numai în rânduiala utreniei şi a altor oficii.106

Întregirea axionului pare a se fi făcut în mănăstirile Muntelui Athos, iar

introducerea lui oficială ca imn cântat în liturghie pare să se fi întâmplat spre finele

veacului al zecelea. Imprejurările sunt însă învăluite în legendă, pe care descrierile

aghiorite ne-o înfăţişează astfel. Intr-una din chiliile de la schitul Protatului cu

hramul „Adormirea Maicii Domnului" (valea Adin), un frate găzdui într-o sâmbătă

seara pe un monah necunoscut, în lipsa stareţului său plecat la privegherea de la

biserica mănăstirii. Făcându-şi pravila călugărească în chilie, fratele intona la locul

cuvenit din slujba de noapte (deci nu liturghia) imnul „Ceea ce eşti mai cinstită

decât Heruvimii...". După ce termină, străinul, în loc să-1 lase a-şi continua

rânduiala, începu el să cânte din nou acelaşi imn în cinstea Sfintei Fecioare, dar

întregit cu partea întâi: „Cuvine-se cu adevărat...". După încheierea rugăciunilor,

fratele rugă pe oaspe să-i scrie şi lui cuvintele, pe care el atunci le auzise pentru

105 Pr. Vasile Grajdian, Teologia cantarii liturgice in Biserica Ortodoxa, Ed. Universitatii Lucian Blaga, Sibiu, 2000, p. 175106 Teodor, episcop de Andida, op. cit., p. 326

47

întâia oară. Neavând altceva la îndemână, străinul îi scrise pe o lespede de piatră şi

dându-i-o îi zise: „Voi şi toţi dreptcredincioşii, aşa să cântaţi de acum înainte

această rugăciune". Apoi se făcu nevăzut. Fratele observă atunci că slovele erau

nu scrise, ci săpate pe lespede. Minunea fu adusă la cunoştinţa întâiului stătător al

Sfântului Munte, a patriarhului şi a împăratului din Constantinopol, care orânduiră

ca, de aici înainte, axionul să fie cântat în noua lui formă. Străinul a fost privit ca

Arhanghelul Gavriil, care a purtat toate mesajele divine privitoare la Sfânta

Fecioară Măria, iar slujba bisericească face amintire de acest eveniment în ziua de

11 iunie, când a avut loc apariţia menţionată. Aceasta pare să se fi întâmplat în anul

de la facerea lumii 6490, deci de la Hristos 981 sau 982, adică în timpul unuia din

doi împăraţi Porfirogeneţi: Vasile sau Constantin. Desigur, de aici până la

generalizarea şi oficializarea axionului ca imn intonat în liturghie, a trecut oarecare

vreme, poate chiar secole.107

La sărbătorile împărăteşti, cântarea axionului o formează tot irmosul odei a

noua din canonul sărbătorii, întrucât el este consacrat de obicei Sfintei Fecioare.

Originea acestor axioane prăznicare, este deci în legătură cu compunerea canonului

respectiv, iar orânduirea lor în liturghia credincioşilor trebuie pusă în aceeaşi epocă

cu instituirea axionului dominical în liturghie.108

107 Pr. Stefanos Anagnostopoulos, op. cit., p. 373108 Karl Christian Felmy, op. cit., p. 226

48

CAPITOLUL IV

Valoarea pastoral-misionara a Sfintei Liturghii

Liturghia ortodoxă, al cărui text este o sinteză făcută la Constantinopol din

Liturghiile locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o structură care corespunde

celor două direcţii in care se mişcă Biserica in trimiterea ei in lume: cea apostolică,

misionară şi cea euharistică, pastorală.109

De aceea Sfanta Liturghie, inima spiritualităţii creştine ortodoxe, mişcă

Biserica in misiunea ei inlăuntru şi in afară. Fiecare săvarşire a Sfintei Liturghii

este un prilej şi mijloc de inaintare spre Impărăţia Sfintei Treimi şi in acelaşi timp 109 Pr. Prof. Dr. I. Bria, Curs de Teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 41

49

de pregătire şi trimitere in misiune. Hristos insuşi ne conduce spre această

Impărăţie prin cuvant, prin actele liturgice şi prin puterea Sa pe care ne-o dăruieşte

in Sfanta Euharistie. In intreaga Sfantă Liturghie se realizează intalnirea şi

comuniunea cu Hristos cel răstignit, inviat şi inălţat, căci El este prezent şi lucrător

in diferite grade şi moduri, mai intai prin cuvant şi apoi prin impărtăşirea cu insuşi

Trupul şi Sangele Său. Cele două vohoduri de la Liturghie sublinează aceasta.

In afară de proscomidie, care a devenit un ritual in sine săvarşit de preot,

Liturghia este compusă din două părţi: liturghia catehumenilor, sau slujba

cuvantului, adică partea kerigmatică, misionară şi liturghia credincioşilor, sau

slujba euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau eclesială. Cele două

părţi sunt strans legate intre ele, aşa incat ele formează o singură slujbă divină.

Cuvantul cheamă la comuniune şi pregăteşte Euharistia, de aceea Liturghia Tainei

euharistice urmează Liturghiei cuvantului şi nu invers, căci Liturghia Tainei cere o

pregătire. Liturghia cuvantului culminează şi se implineşte in Liturghia

euharistică.110

In prima parte a Liturghiei ne impărtăşim cu cuvantul şi apoi, in partea a

doua, cu insuşi Trupul şi Sangele lui Hristos, ca anticipare a impărtăşirii depline de

El in Impărăţia viitoare a lui Dumnezeu, aşa cum ne rugăm după impărtăşirea cu

Sfintele Taine: "O, Paştile cele mari şi preasfinte, Hristoase! O, Înţelepciunea şi

Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dăne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu

adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale".111

Caracterul kerygmatic şi misionar al primei părţi este dat in cantarea

antifoanelor, compuse din versete din psalmi, a imnului "Unule-Născut, Fiule şi

Cuvântul lui Dumnezeu", a fericirilor (Mt. 5, 3-12) şi in special in lecturile biblice,

Apostolul şi Evanghelia, urmate de omilie sau comentariu. Prin toate acestea se

110 Ioannis Ziziulas, Creatia ca Euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 62111 Liturghier, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1986, p. 167

50

transmite mesajul Evangheliei, credinţa Bisericii. La această parte sunt invitaţi toţi,

cei credincioşi dar şi cei nebotezaţi şi necredincioşi, căci Evanghelia are valoare

universală, ea este adresată tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi sunt "cei

chemaţi" prin cuvantul lui Dumnezeu, cei necredincioşi să vină la credinţă, să

primească Evanghelia mantuirii, cei credincioşi să-şi innoiască şi sporească

credinţa in vederea impărtăşirii euharistice.112

"Trimiterea" sau chemarea misionară a Bisericii işi are temeiul ei profund in

universalitatea mantuirii in şi prin Iisus Hristos. Deja alegerea celor doisprezece

Apostoli, care reprezintă cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi apoi trimiterea

lor in toată lumea: "mergeţi şi învăţaţi toate neamurile" (Mt. 28, 19), "mergeţi în

toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Mc. 16, 15), indică

universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos. Prezenţa atator neamuri la pogorarea

Duhului Sfant peste Apostoli (F.A. 2, 9-22) arată de asemenea "că Domnul nu este

părtinitor, ci, în orice neam, celui ce se teme de El şi face dreptate bineplăcut îi

este cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel, binevestind pacea prin Iisus

Hristos. Acesta este Domn al tuturor" (F.A., 10, 34- 26). Aceasta constituie una

din ideile fundamentale ale Noului Testament pe care Biserica a apărat-o chiar de

la inceputul ei şi pe temeiul căreia ea a primit in prima parte a Sfintei Liturghii şi

pe cei ce urmau să vină la credinţă şi să se boteze. La sfarşitul primei părţi a

Liturghiei preotul impreună cu comunitatea se roagă pentru aceştia: "şi-i

învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de

iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta

sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea

aleasă".113

112 Al. Schmemann, op. cit., p. 84113 Liturghier, p. 132

51

Caracterul sacramental al Liturghiei este dat in săvarşirea Sfintei Euharistii,

care este cultul de mulţumire a celor care au primit botezul şi sunt membri ai

Bisericii lui Hristos. Dacă in prima parte a Liturghiei Biserica cheamă pe toţi,

creştini şi necreştini, să asculte şi să primească cuvantul lui Dumnezeu, in partea a

doua ea săvarşeşte cu cei credincioşi Sfanta Euharistie pentru a reinnoi şi adanci in

mod liturgic sacramental comuniunea cu Hristos a fiilor ei. Dacă in prima parte ea

hrăneşte pe toţi cu cuvantul lui Dumnezeu, in partea a doua, ea ii impărtăşeşte pe

fiii săi cei pregătiţi pentru aceasta cu insuşi Trupul şi Sangele Domnului. Cei ce se

impărtăşesc impreună se află deja in unitatea şi comuniunea credinţei. De aceea,

inainte de anaforaua liturgică, toţi credincioşii spun prin vocea preotului: "Să ne

iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim" şi apoi rostesc impreună

Simbolul credinţei. In rugăciunea din Liturghia sfantului Vasile cel Mare de după

prefacerea darurilor şi inainte de impărtăşanie, preotul se roagă in numele tuturor:

"Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti

unul cu altul prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh".114 La sfarşitul Liturghiei

credincioşii se impărtăşesc impreună cu Trupul şi Sangele Domnului pentru

sporirea unităţii şi comuniunii lor cu Hristos şi intreolaltă.115

Mărturiile Noului Testament subliniează atat legătura organică dintre jertfa

şi invierea Domnului şi Taina Euharistiei (In. 6,51-56), cat şi cea dintre Euharistie

şi taina Bisericii ca trup al lui Hristos: "Paharul binecuvântării pe care noi îl

binecuvântăm nu este oare împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care

noi o frângem nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o

singură pâine, noi cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură

pâine ne împărtăşim" (1 Cor., 10, 16-17). Indată după pogorarea Duhului Sfant,

comunitatea creştină s-a constituit in jurul Tainei Euharistiei, săvarşită in amintirea

114 Ibidem, p. 220115 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, p. 82

52

morţii şi invierii Domnului, in ziua cea dintai a săptămanii, Duminica. Biserica nu

poate fi definită numai ca o comunitate care se adună in numele lui Hristos. Sensul

ei eclezial, comunitar se desăvarşeşte prin caracterul ei liturgic-euharistic.

Identitatea Bisericii este de natură euharistică, de aceea s-a spus pe drept cuvant că

Taina Euharistiei este Taina Bisericii şi a Impărăţiei.

In Sfanta Euharistie Hristos Cel răstignit, inviat şi inălţat ni Se dăruieşte

nouă şi ne ia in comuniunea cu Sine, in comuniunea cu Dumnezeu cel in Treime.

In dăruirea lui Hristos fiecărui credincios in parte şi comunităţii ca intreg şi in actul

dăruirii responsorice a comunităţii, din puterea dăruirii lui Hristos, se realizează

comuniunea cea mai stransă a credincioşilor cu Hristos şi intreolaltă, de aceea

fiinţa Bisericii se revelează mai ales in Taina Euharistiei. Euharistia este cea mai

importantă mărturie şi experiere a Impărăţiei lui Dumnezeu aici in istorie. In

Euharistie Biserica se revelează ca sacrament al Impărăţiei lui Dumnezeu.

Liturghia ortodoxă reia cu insistenţă textele biblice care se referă la reconstituirea

ce va avea loc la a doua venire a Domnului. In această perspectivă, adunarea

liturgică este o anticipare a adunării eshatologice, cand El "va trimite pe îngerii Săi

cu sunet mare de trâmbiţă, şi pe cei aleşi ai Săi îi vor aduna din cele patru vânturi,

de la o margine a cerurilor până la cealaltă"116 (Mt. 24,31). Rugăciunea de după

Axion din Liturghia sfantului Vasile cel Mare: "Încă ne rugăm Ţie, pomeneşte

Doamne sfânta, sobornicească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a

lumii, pe care ai câştigat-o cu scump sângele Hristosului Tău şi o împacă pe

dânsa"117, este ecoul unei litanii de mulţumire ce se rostea in Biserica veche după

impărtăşire: "Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi

s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică

sfinţită în împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o".118 "După cum această pâine era

116 Pr. Prof. Dr. I. Bria, op.cit.117 Liturghier, p. 221118 Învătătura celor Doisprezece Apostoli, p. 30

53

împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica Ta

de la marginile lumii în împărăţia Ta".119

Scopul final al Sfintei Liturghii se implineşte in actul impărtăşirii

credincioşilor "deoarece de-abia prin aceasta se incheie Euharistia ca jertfă şi ca

Taină, căci abia acum se infăptuieşte scopul ei de jertfă adusă Tatălui, dar şi

pentru sfinţirea credincioşilor; abia acum se rosteşte numele fiecărui credincios,

ca la toate Tainele".120 Acest scop este amintit chiar in rugăciunea a doua pentru

cei credincioşi pe care preotul o rosteşte in taină: "Dă lor să-Ţi slujească totdeauna

cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără de osândă să se împărtăşească

cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie".121 Abia

după impărtăşirea cu Trupul şi Sangele Domnului credincioşii pot canta: "Am văzut

Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea

adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe

noi". Sfanta Liturghie este ca un fel de "paşte" săptămanal in care se face trecerea

"din moarte la viaţă şi de pe pămant la cer" a celor ce participă cu pregătirea

necesară şi deplin la ea.

a. Misiune si Liturghie

„Faceţi acestea în amintirea Mea” (Lc., 22, 19; I Cor., 11, 24). Incă de la

inceputul Bisericii, creştinii s-au adunat intr-un loc, in zi de Duminică, să

comemoreze invierea Domnului şi să celebreze a doua Sa venire, săvarşind Taina

Cuminecăturii, instituită de El insuşi. De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta,

după sambătă, in care şi Hristos a inviat şi după ce S-a arătat, S-a inălţat la ceruri.

119 Ibidem, p. 29120 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. I.B.M. al B.O.R, Bucuresti, 1978, p. 114121 Liturghier, p. 169

54

“Cand vă adunaţi in Duminica Domnului, frangeţi painea şi mulţumiţi, după

ce mai intai v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată”.122

Prin intreg cultul ei, mai ales prin citirile din Vechiul şi Noul Testament, de

la Vecernie, Utrenie şi Liturghie, Biserica face un fel de restituire permanentă a

istoriei mantuirii, care s-a consumat odată pentru totdeauna. La fiecare Liturghie,

se aminteşte oral un fapt istoric decisiv: lumea a fost mantuită in trupul şi patima

lui Iisus Hristos, in vremea lui Ponţiu Pilat. Comunitatea liturgică are ochii aţintiţi

spre „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii” (In, 1, 29; Apoc.,5, 12-13).

Ea poartă in memoria sa istoria mantuirii neamului omenesc: „Aducandu-ne

aminte de această poruncă mantuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de

cruce, de moarte, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea

de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire”123. Comunitatea liturgică

este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, avand un rol crucial in vehicularea,

interpretarea şi apărarea credinţei.124

Liturghia ortodoxă, al cărui text nu este altceva decat o sinteză făcută la

Constantinopol din liturghiile locale, folosite la Antiohia şi Cezareea, are o

structură care corespunde exact cu această dublă mişcare a Bisericii: una,

apostolică, misionară, şi alta euharistică, pastorală. In afară de proscomidie, care a

devenit un ritual in sine, Liturghia are două părţi: liturghia catehumenilor, sau

liturghia cuvantului, adică partea kerigmatică, evanghelică, misionară, şi liturghia

credincioşilor sau liturghia euharistică, adică partea sacramentală, pastorală sau

eclezială.125

Caracterul kerigmatic şi misionar al celei dintai părţi este dat mai ales de

lecturile biblice, urmate de omilie sau de comentariu. La această parte sunt invitaţi

122 Învăţătură a celor doisprezece Apostoli, p. 31123 Liturghier, p. 138124 Al. Schmemann, op. cit., p. 71125 Pr. Dr. I. Bria, Liturghia după Liturghie, Ed. Atena, Bucucuresti, 1996, p. 17

55

să asiste cei nebotezaţi şi cei necredincioşi, ceea ce inseamnă că evanghelia se

adresează tuturor, că ea are o valoare universală. Vestea cea bună nu este rezervată

numai celor botezaţi sau iluminaţi, ci ea aparţine tuturor, deoarece se adresează

tuturor. Toţi, credincioşi şi necredincioşi, sunt „cei chemaţi”. Dealtfel, alegerea

celor doisprezece apostoli indică universalitatea Evangheliei lui Iisus Hristos:

„Mergand, invăţaţi toate neamurile” (Mt., 28, 19); iar prezenţa atator neamuri la

Cincizecime (Fapte, 2, 9-12) arată că „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui

Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”, „nu este un părtinitor, ci că, in orice neam, cine se

teme de El şi face dreptate, este primit de El, Cuvantul pe care L-a trimis fiilor lui

Israel, Evanghelia păcii prin Iisus Hristos, El care este Domnul tuturor

oamenilor” (Fapte, 10, 34-36).

Aceasta constituie una din ideile fundamentale ale Noului Legămant, pe care

Biserica a trebuit să o apere chiar de la inceputul ei. „Trimiterea” sau chemarea

misionară a Bisericii işi are temeiul ei profund in universalitatea mantuirii in şi prin

Iisus Hristos.126

Caracterul sacramental sau pastoral al liturghiei se observă in celebrarea

euharistiei, care este cultul de mulţumire al celor care deja au primit botezul.

Euharistica este marele privilegiu şi dar al membrilor Bisericii. Dacă in prima

parte, Biserica cheamă pe toţi să asculte cuvantul lui Dumnezeu, creştini şi

necreştini, in partea a doua, ea se adună in sine, cu fiii ei, pentru a reinnoi in mod

liturgic Noul Legămant. Dacă in prima parte ea hrăneşte pe toţi cu cuvantul lui

Dumnezeu, in a doua parte ea impărtăşeşte pe fiii săi cu Insuşi Trupul şi Sangele

Domnului.

b. Sfanta Liturghie ca pregatire si trimitere in misiune

126 Pr. Alexandre Schmemann, op. cit., p. 73

56

Dacă in Liturghia euharistică se realizează Biserica-trupul lui Hristos ca

sacrament al Impărăţiei lui Dumnezeu, tot in aceasta Hristos ne uneşte cu Sine in

misiunea, jertfa şi invierea Lui, de aceea Sfanta Liturghie este şi locul prin

excelenţă unde creştinii se pregătesc pentru misiune. Căci a fi in comuniune cu

Hristos cel răstignit şi inviat inseamnă a fi pătruns de iubirea lui faţă de lumea

pentru mantuirea căreia El şi-a dat viaţa şi a te angaja in slujba infăptuirii

Impărăţiei lui Dumnezeu. Sfanta Liturghie se incheie de aceea cu un act de

trimitere: "Cu pace să ieşim", exclamă preotul, iar comunitatea răspunde: "întru

numele Domnului". Cei care şi-au reinnoit comuniunea cu Hristos in Sfanta

Liturghie, inaintand cu El spre Impărăţia lui Dumnezeu sunt trimişi in lume, după

cum Apostolii au fost trimişi de Hristos, pentru a fi martori şi mărturisitori ai Lui,

nu pentru a rămane in lume ci pentru a aduce lumea in Biserică. Prin comuniunea

cu Hristos in Sfanta Liturghie, realizată prin cuvant, rugăciune şi apoi prin

impărtăşirea cu insuşi Trupul şi Sangele Său, credincioşii devin martori ai lui

Hristos, fără să fi fost martori istorici ai Lui. Acum cantă: "Am văzut lumina cea

adevărată, am primit Duhul cel ceresc", de aceea pot spune cu sfantul Apostol

Ioan: "vă vestim viaţa de veci care la Tatăl era şi care nouă ni s-a arătat… ca şi

voi să aveţi părtăşie cu noi, iar părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Iisus

Hristos" (1 In. 1,2-3). Faptele Apostolilor menţionează in repetate randuri că

obştea primilor creştini sporea continuu (2,47), că numărul ucenicilor se inmulţea

(6,7), că in fiecare zi se adăuga mulţime de bărbaţi şi femei (5,14; 2,41). "Şi mâna

Domnului era cu ei şi mare era numărul celor ce au crezut şi s'au întors la

Domnul" (11,21,24).

Intr-adevăr, Biserica este o comunitate care creşte in număr: "cei ce i-au

primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete"

(F.A., 2,41). "Iar Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau" (F.A.,

57

2,47). "A adăuga" nu inseamnă a face nici prozelitism individual, nici a organiza

"campanii misionare" cum fac grupările sectare.127

Propovăduirea Evangheliei vizează constituirea liturgică-sacramentală a

trupului eclesial al lui Hristos. De aceea mobilitatea misionară a Bisericii ţine de

dinamica ritmului liturgic. Această dinamică nu este decat răspunsul la intrebarea:

ce face preotul cu harul preoţiei, ce fac creştinii cu credinţa şi cu harul primit in

sfintele Taine ? Ei trebuie să predice, prin cuvantul şi fapta lor, cu ecou, pentru ca

cei din afară să ajungă la intrebarea celor care au ascultat predica Apostolilor in

ziua pogorarii Duhului Sfant: "Iar, ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi

au zis către Petru şi ceilalţi Apostoli; Bărbaţi fraţi ce să facem ? Iar Petru le-a zis:

Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea

păcatelor voastre şi veţi primi darul Sfântului Duh" (F.A., 2,37-38). In acest

context parabola talanţilor are o semnificaţie misionară deosebită. Primirea

credinţei şi a harului mantuitor implică mijlocirea lor şi altora ca laudă şi

mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele: "Că tot celui ce are i se va da şi-i va

prisosi, iar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce i se pare că are" (Mt. 25, 29).

Toţi marii comentatori văd, de asemenea, in parabola fiului risipitor o parabolă a

Bisericii şi a lumii. "Un om avea doi fii" (Lc., 15,11). La fel se poate spune şi

despre Biserică: ea are doi fii, pe cel credincios şi pe cel chemat. In nici un caz ea

nu trebuie să uite sau să abandoneze pe "celălalt fiu".128

Prin urmare, Sfanta Liturghie este jertfa de mulţumire a Bisericii adusă lui

Dumnezeu de Hristos şi Biserica Sa. Ea are insă şi o dimensiune misionară

importantă. Intr-un anumit sens misiunea ţine de ritmul liturgic al Bisericii.

Misiunea este in mod esenţial un act de mărturie (1 In. 1, 1-5), ea presupune viaţa

trăită in stransă comuniune cu Dumnezeu. Nu poţi depune mărturie adevărată

127 Pr. Prof. Dr. I. Bria, op.cit., p. 43128 Ibidem, p. 24

58

despre ceea ce nu ai experiat. Or, comuniunea cu Dumnezeu se realizează in mod

culminant in Sfanta Liturghie care este o inaintare spre Impărăţia Lui.129

Liturghia arată că adorarea lui Dumnezeu "in duh şi-n adevăr" (In., 4,24)

este nedespărţită de anamneză, adică de amintirea publică a istoriei mantuirii in

totalitatea ei, a Vechiului şi a Noului Testament şi de lauda şi mulţumirea adusă lui

Dumnezeu pentru mantuirea dăruită in Fiul Său. Prin cult in general, prin lecturile

biblice, prin imnele dogmatice doxologice, mesajul creştin pătrunde in ritmul vieţii

de toate zilele a credincioşilor. Şi aceasta prin Sfanta Liturghie cu atat mai mult, cu

cat in ea sunt amintite şi actualizate principalele acte ale istoriei mantuirii.

Doxologia liturgică rămane de aceea cea mai vie şi cea mai autentică expresie a

Tradiţiei apostolice şi patristice. In cult şi in locaşul bisericii, istoria mantuirii este

reprezentată in icoane şi simboluri, iconografia fiind cea mai directă şi explicită

metodă de ilustrare şi interpretare a evenimentelor din istoria mantuirii.130

Din aceste motive cultul, in general, şi in special Sfanta Liturghie constituie

locul in care creştinii sunt pregătiţi pentru misiune, pentru a fi martori, adică

vestitori, trăitori şi implinitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfanta Liturghie

constituie de aceea punctul de plecare şi de sosire a misiunii creştine autentice.

"Liturghia nu este fugă de viaţă, ci o continuă transformare a vieţii după

modelul care este Iisus Hristos, graţie puterii Duhului Sfant. Dacă este adevărat

că in Liturghie auzim nu numai mesajul lor, dar şi anticipăm, in marele eveniment

al eliberării de păcat, comuniunea noastră cu persoana lui Hristos prin prezenţa

reală a Duhului Sfant, atunci acest eveniment al incorporării noastre in trupul lui

Hristos - această transfigurare a fiinţei noastre intr-un mădular al lui Hristos -

trebuie să fie clar şi proclamat prin toată viaţa noastră. Liturghia trebuie să se

prelungească in situaţiile personale de toate zilele. Fiecare credincios in parte este

129 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 163130 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op. cit., p. 85

59

chemat să intreţină o evlavie tainică, pe altarul inimii sale, ca să traducă in viaţă

propovăduirea Veştii celei Bune "pentru intreaga lume". Fără această continuare,

Liturghia rămane pe jumătate neterminată. Deoarece prin evenimentul euharistic

noi suntem incorporaţi in Hristos, pentru a sluji lumea a fi jertfiţi pentru ea, noi

trebuie să dăm expresie in diaconia practică, in viaţa comunitară, noua noastră

fiinţă in Hristos, Care este Slujitorul tuturor. Jertfa Euharistiei trebuie prelungită

in jertfe personale pentru cei aflaţi in nevoie, faţă de fraţii şi surorile pentru care a

murit Hristos. Pentru că Liturghia este participarea la marele fapt al eliberării de

sub dominaţia puterilor demonice, atunci prelungirea Liturghiei in viaţă inseamnă

o continuă eliberare de sub puterile răului care lucrează inlăuntrul nostru, o

constanta reorientare şi deschidere către idei şi eforturi vizand eliberarea

persoanelor umane din toate structurile demonice ale nedreptăţii, exploatării,

agoniei şi insingurării, şi crearea unei adevărate comuniuni de persoane in

iubire".131

c. Aspectul misionar al Sfintei Liturghii

Liturghia este un mediu de prezenta si putere divina, o comuniune de har

dumnezeiesc, o bucurie pascala prelungita peste veacuri.

Cina cea de Taina, Jertfa de pe Cruce nu raman acte izolate in istoria si viata

Bisericii. De la aceasta izolare le-a salvat insusi Domnul cand a instituit Euharistia

si cand a conditionat intrarea in imparatia cerurilor de impartasirea cu Sfintele

Taine. Dar aceasta aducere in prezent a evenimentelor trecute din viata lui Iisus nu

este doar o amintire. Dumnezeu este prezent in toate lucrarile harice ale Bisericii,

prin energiile sale. In plus, Liturghia este manifestarea obiectiva a unei prezente

131 Pr. Prof. Dr. I. Bria, op. cit., p. 86

60

ipostatice a Fiului, fiindca pe Sfantul Altar se afla insusi Domnul, nu numai darul

Sau132.

Liturghia este o lucrare dumnezeiasca care urmareste sa ne faca pe toti

subiecte ale Sfintelor Taine; ea tinde sa convearga toata firea omeneasca spre

impartasirea cu Domnul. Pentru .a infaptui aceasta actiune ea nu ne pune la

dispozitie numai icoana vietii dumnezeiesti, ci insasi puterea de realizare a

acesteia, fiindca ea ne duce la intalnirea cu Dumnezeu, nu pe cale reprezentativa, ci

prin unirea reala cu Fiul sau. In Euharistie, Domnul ne-a pregatit Pastele vesnic.

Asa cum altadata el a stat la masa cu ucenicii, tot asa prin Liturghie, el petrece

continuu, cu intreaga Biserica praznicul pascal. Ea expune si chipul vietii

deiformizate - prin aspectul ei simbolic-reprezentativ. Insa specificul ei sta in

daruirea energiei creatoare a acestei Vieti. Ea demonstreaza ca trecerea a ceea ce

este obiectiv din punct de vedere soteriologic - jertfa lui Hristos - in subiectivitate,

nu inseamna revendicarea unui merit exterior, sau insusirea simbolica a unei

eveniment trecut, ci primirea unei vieti divine care circula si imbogateste viata

noastra spirituala. Euharistia in cadrul acestui progres vital realizat prin taine,

fiindca orice taina este o treapta in Hristos, desavarseste nasterea noastra harica.

Prin botez suntem fii, dupa har, adoptivi ai lui Dumnezeu. Prin Euharistie am

devenit consangeni si concorporali cu Hristos, Fiul dupa fire al Tatalui. Se intelege

ca aceasta unire nu inseamna nici insusirea firii divine insasi si nici a ipostasului

Fiului, ci prin har care este o lucrare directa, naturala a lui Dumnezeu.

Desigur ca unul din aspectele Liturghiei este cel comemorativ. Din punct de

vedere simbolic comemorativ, ea este o reprezentare a lucrarii mantuitoare, este un

tablou al iconomiei divine, o istorisire a intruparii, patimilor, mortii si invierii

Domnului. Functia comemorativa-reprezentativa este implinita prin procesul

actelor simbolice. Acest procedeu are si un rol pedagogic dar si sfintitor, de unde

132 Idem, Credinta pe care o marturisim, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1987, p. 336

61

reiese ca aspecul comemorativ se implineste cu cel sacramental, incat

comemorarea nu este doar simbolica. In anaforaua ortodoxa, actul prefacerii este

introdus de anamneza. Anamneza - comemorarea - , dupa cum am mai spus, se

realizeaza prin faptul concret, real, al prezentei Domnului. Asadar, Liturghia nu

este numai un spectacol, o istorisire simbolica, ci o prezenta obiectiva a Domnului,

desi aceasta se realizeaza prin mijloace simbolice. Vom introduce aici o paranteza

despne raportul dintre simbolism si realism in actiunea liturgica133.

In opera sa "Mistagogia", Sfantul Maxim Marturisitorul a expus aspectul si

sensul simbolic al Bisericii si Liturghiei. Dupa natura lucrarii sale, Biserica este un

chip, o icoana a lui Dumnezeu. Biserica este centrul care unifica intreaga creatie,a

asa cum Dumnezeu inchide totul in El. Exista o concentrare, o convergenta

cosmica, universala spre Biserica. Ea constitue forma dumnezeiasca a creatiei; ea

este denumirea divina a cosmosului134.

Lucrarea centrala prin care Biserica imita pe Dumnezeu - care atrage totul

spre El - este Liturghia. Ea devine astfel mijlocul prin care Dumnezeu isi

implineste lucrarea Sa: sfintirea si unificarea creatiei. Exista o liturghie cosmica

care consta im convergenta, in inclinarea tuturor spre Dumnezeu. Este raportul in

care sta creatura fata de Ziditor, adica un raport de sujire, de unire cu Dumnezeu

prin jertfa, pentru ca, dupa cum zice Sf. Maxim, toate se cer dupa cruce, se cer

jertfite. Liturghia crestina se incadreaza in aceasta liturghie universala a

cosmosului. Ea este o icoana a pozitiei in care sta creatura inaintea Creatorului.

Sfantul Maxim, ca si Sfantul Dionisie Areopagitul, scoate in evidenta simbolismul

duhovnicesc al liturghiei socotind ca acesta constitue mijlocul de inaltare catre

Dumnezeu. Actiunea liturgica, desi exprimata in simboluri, constitue realizarea

scopului Bisericii, concentrarea tuturor in Dumnezeu. Ea indica acel processus ce

133 Pr. Prof. Dr. Stefan Alexe, Foloasele cantarii bisericestii in comun dupa  Sfantul  Niceta de Remesiana, in rev. B.O.R., an. LXXV, nr. 1 -2, 1957, p. 165134 Nicolae Cabasila, op. cit., p. 60

62

are loc intre lumea sensibila si cea inteligibila, imprimand sufletului nostru o

pornire ascunsa care il face sa depaseasca simbolul si sa se inalte la arhietip.135

Dionisie Pseudo-Areopagitul a precizat si modul in care se face aceasta indreptare

a tuturor spre Dumnezeu prin Liturghie. Mai intai, participarea la comuniunea cu

Dumnezeu este ierarhica. In sistemul dionisian, armonia divina presupune ierarhia

ca imagine a lucrarii dumnezeiesti. Ierarhia indica diverse categorii de fiinte, dupa

structura si lucrarea lor, care totusi stau intr-o armonie, intr-o permanenta influenta

si comuniune. Astfel, cele superioare participa la cele divine si fac si pe cele

inferioare sa se ridice la acestea. Preotia este o lucrare, o treapta spre starea

ingereasca. Ea se lumineaza din altele, dar si lumineaza pe altele. Pentru progresul

spiritual, aceasta inlantuire si inaintare prin cele superioare este absolut necesara.

Apoi, participarea este analogica. Desi comuniunea cu Dumnezeu este un bun

comun, totusi ea nu este unitara, deoarece sunt moduri deosebite si grade variate de

participare, in functie de starea si vrednicia fiecaruia136.

Am spus ca a doua idee centrala a Sfintei Liturghii este aceea a comuniunii

cu Dumnezeu realizata printr-o prezenta a Trupului lui Iisus sub forma euharistiei

si impartasita pe calea vinului si painii. Planul ei structural este de asa natura incat

toate actele si formulele rituale ne indreapta spre momentul ei de realizare:

prefacerea euharistica si impartasirea. Pentru a infaptui acest scop, ea trebuie sa

creeze doua conditii: o conditie obiectiva, in care trebuie sa stea darurile pentru a

sfinti si o conditie subiectiva, in care trebuie sa stea crestinul pentru a se sfinti.

Prima conditie este implinita prin jertfa euharistiei, despre care am vorbit. De fapt,

rugaciunea liturgica este o introducere la jertfa tainica. Ea trebuie sa pregateasca

totul pentru aceasta Jertfa. A doua conditie se implineste prin aceea ca ea

contribuie sa dea o pregatire sufleteasca in vederea cuminecarii cu Iisus.

135 Ibidem 136 IPS Dr. Nifon Mihaita, Misiologie Crestina, Ed. Asa, Bucuresti, 2005, p. 96

63

Arhitectura liturghiei tradeaza o preocupare progresiva pentru ambele conditii.

Poporul canta la inceputul Sf. Jertfe: "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina

Tatalui si Fiului si Sf. Duh", ca raspuns la invitatia rostita de preot: "Sa multumim

Domnului". Mai inainte, Heruvicul rosteste o chemare tuturor crestinilor sa-si

jertfeasca patimile: "...Grija cea lumeasca acum sa o lepadam". Aceasta conditie

in care trebuie sa intre crestinul spre a se impartasi cu taina euharistica este mistica

transformarii, a prefacerii prin moartea si invierea in Hristos. Sinteza ei: consta in a

ne inchina Sfintei Treimi, in a ne destina lui Dumnezeu prin jertfa duhovniceasca.

"Capetele voastre Domnului sa le plecati", sau "Sus sa avem inimile", marturisesc

aceasta coborare-inaltare, moarte-inviere, ce trebuie sa aibe loc in existenta

spirituala a crestinului137.

Liturghia - este mijlocul prin care Dumnezeu vine si se impreuna cu noi, dar

si mediul dumnezeiesc in care crestinul se face capabil - daca voieste - de aceasta

impreunare. In ansamblul ei, fiind o reprezentare a iconomiei divine, ea contribue a

ne pregati pentru o gustare mai adevarata a Celor dumnezeiesti. Din acest punt de

vedere ea este o mistagogie, o initiere tainica, talcuind sensul adanc al iconomiei.

Ea are forta de a deschide Cuvintele Scripturii si constituie mijlocul de a face sa

traiasca Logosul pe pamant. Liturghia retraieste misterul crestin, reactualizand

istoria si drama Fiului lui Dumnezeu, dand viata cuvintelor si faptelor Domnului138.

d. Liturghia dupa Liturghie

Teologia ortodoxă mai nouă a scos in evidenţă natura liturghiei euharistice,

ca fiind relevarea comuniunii Sfintei Treimi cum şi rolul ei de mediator intre

modul de existenţă trinitar şi modul de existenţă comunitar.

137 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Functiunea catehetica a Liturghiei, in rev. S.T., an. I, nr. 1-2, 1949, p. 17138 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie si metode pentru realizarea ei, p. 567

64

Liturghia este in acest fel reevaluată in funcţia ei de transmitere a vieţii de

comuniune, care există in Dumnezeu, in viaţa de comunitate a Bisericii şi a

umanităţii, sau – invers – in funcţia pe care o are, de a introduce lumea, indivizii şi

comunitatea, in viaţa lui dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel in modul uman

comunitar prin actul liturgic.139

Viaţa ce se află in Sfanta Treime este cunoscută ca viaţă de comuniune (II

Cor., 13, 13). Este cea dintai comuniune, comuniunea de origine din care izvoreşte

celeilalte forme de viaţă in comun. Venirea Treimii in istorie, nu numai in

intruparea Fiului, ci şi in trimiterea Duhului (In, 14, 26), are dreptscop aducerea

umanităţii la comuniunea cu viaţa Ei. Iisus Hristos, Logosul veşnic, „Unul din

Treime”, este ca purtător al vieţii trinitoare, nu ca persoană separată. Duhul Sfant,

dăruirea de sine a lui Dumnezeu, este trimis să atragă lumea şi umanitatea in modul

de existenţă ce se află in Sfanta Treime.140

Liturghia euharistică se plasează in acest act de transmitere a comuniunii, de

aceea ea insăşi poate fi văzută ca o structură de comuniune. Cum se realizează

această mediere? Este de la sine inţeles că actul fundamental in care se produce

această transmitere este cuminecarea, sau impărtăşirea cu Sfintele Taine. In acest

act, credincioşii se constituie ca o comunitate eclesială şi umană autentică, in

deplină unire cu insuşi trupul şi Sangele Domnului. Există insă mai multe elemente

care pregătesc şi intreţin acest spirit comunitar, fie inainte, fie in timpul, fie după

Liturghie.

Un alt element de antrenare a adunării liturgice in acest proces este

mărturisirea credinţei comune prin rostirea Crezului. Acesta este acceptarea

personală a unei credinţe comune, intr-un context comunitar public. „Painea

comună” – Euharistia – presupune credinţa comună. Crezul evidenţiază unitatea de

139 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 148140 Pr. Alexandre Schmemann, op. cit., p. 76

65

credinţă a comunităţii care prezintă ofranda şi care aşteaptă revelarea tainei unităţii

treimice: „ Să ne iubim unii pe alţii, ca intr-un gand să mărturisim: pe Tatăl, pe

Fiul şi pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. „Sărutarea păcii”,

care precede rostirea Crezului, nu este altceva decat gestul care aminteşte porunca

evanghelică: „Dacă iţi aduci darul la altar, şi acolo iţi aduci aminte că fratele tău

are ceva impotriva ta, lasă-ţi darul acolo, inaintea altarului, şi du-te intai de

impacă-te cu fratele tău; vino de adu-ţi ofranda” (Mt., 5, 23-24).

Parohia trebuie să fie inainte de toate o adunare de fraţi şi surori, o

comunitate umană autentică. Nu poate să existe o comunitate adevărată fără

dispariţia diviziunilor dintre bogaţi şi săraci, dintre bărbaţi şi femei, dintre cei ce au

putere şi cei deposedaţi. „Sărutarea păcii” este prefigurarea unei profunde

comuniuni de trup şi sange cu Hristos. Dacă in Taina pocăinţei, fiecare se prezintă

inaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, in aducerea ofrandei liturgice,

comunitatea se prezintă cu toţi membrii ei. Din această cauză, sfantul apostol Pavel

cere ca intreaga comunitate să se convertească (1 Tes. 1,9 ). Sfantul Ioan scrie

celor şapte Biserici, din Asia Mică, cerandu-le anume să-şi schimbe modul de viaţă

in calitatea lor ca Biserici.141

In procesul liturghiei sunt atraşi nu numai creştinii ca indivizi, ci şi

comunitatea ca atare. Mai mult, vocaţia misionară a Bisericii este comună,

colectivă, nu numai individuală. Comunitatea liturgică este o comunitate

misionară, in sensul că este ca atare o mărturie vizibilă pentru convertirea altora.

Prin spiritul ei comunitar, liturghia este nu doar un loc de refugiu, ci un loc

unde creştinii se pregătesc pentru misiune, unde li se oferă Sfintele Taine ca hrană

pentru pelerinaj. Liturghia euharistică este astfel din ce in ce mai mult inţeleasă in

prelungirea ei in afară de spaţiul şi timpul liturgic. Această „liturghie după

Liturghie” trebuie să se practice de către fiecare creştin in parte şi de către

141 Pr. Dr. I. Bria, op. cit., p. 34

66

comunitate ca atare. Ea se poate exercita sub diverse forme şi funcţiuni, dintre care

amintim aici două: misiunea evanghelică, sau chemarea la convertire, şi iubirea

aproapelui.142

e. Dimensiunea catehetica a Sfintei Liturghii

În centrul cultului ortodox stă Sfânta Liturghie care este jertfă şi Taină. Este

jertfă adevărată pentru că, de câte ori o săvârşim, Duhul Sfânt actualizează opera

răscumpărătoare a Mântuitorului concentrată în moartea şi Învierea Sa. Este, în

acelaşi timp, Taina unirii cu Hristos şi între noi în Biserică prin împărtăşirea cu

Trupul şi Sângele Lui. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte Sfânta Liturghie

Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi

uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi

infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu.143 Ea este Taina lui Hristos

şi a Bisericii, Cincizecimea continuă şi Taina intrării Bisericii în Împărăţia lui

Dumnezeu.

Sfânta Liturghie are un profund caracter catehetic. Liturghia este o

„structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”144 în care suntem educaţi spre

mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin

împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Chiar mai mult, putem afirma că

Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei cateheze care nu trebuie

doar să transmită o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie punându-ne

într-o relaţie directă, de comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii

deoarece „Liturghia îmbrăţişează în sine întreaga noastră viaţă: în ea se cuprind

toate planurile existenţei noastre în relaţie cu Dumnezeu”.145

142 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune, p. 387143 Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 78144 Pr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 34145 ***, Ne vorbeşte Părintele Sofronie – Scrisori, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75

67

Sfânta Liturghie este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină, Taina, prin

care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi Hristos Însuşi se uneşte cu cei ce cred,

confirmând şi dând putere cuvântului, pe care îl transformă dintr-un mesaj despre

Hristos într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască. Liturghia catehumenilor

are în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia

credincioşilor are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două

părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind

şi împlinindu-se în Liturghia credincioşilor. Sfânta Liturghie este o cateheză

desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia Cuvântului cât şi în

Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină, primirea cuvintelor vieţii veşnice

fiind pecetluită de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup.146

Liturghia în ansamblul ei este cateheză şi Euharistie, în prima ei parte,

Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua,

Liturghia credincioşilor, cel euharistic, mulţumitor. Structura euharistică a slujbei

esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în evidenţă importanţa mulţumirii

şi ne învaţă să fim mulţumitori primind darul cel mare al Trupului şi Sângelui

Domnului şi vieţuind potrivit voii Lui. În Sfânta Liturghie cateheza se împlineşte

în Euharistie, mulţumirea şi împărtăşirea fiind dovada cunoaşterii lui Dumnezeu,

a cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire şi comuniune cu El.147

Rugăciunea şi cateheza sunt două aspecte complementare ale actului liturgic

în general şi ale Sfintei Liturghii în special. În Sfânta Liturghie cateheza şi

rugăciunea se împletesc desăvârşit având ca punct culminant împărtăşirea cu

Însuşi Adevărul întrupat. Toate actele şi rugăciunile Liturghiei urmăresc să ne

descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-l cunoaştem în Duhul Sfânt pe

„Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos” (Ioan 17, 3) spre viaţa veşnică. Deşi

146 Florin Botezan, Sfanta Liturghie – cateheza desavarsita, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2005, p. 78147 Al. Schmemann, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 54

68

întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia

catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul

rând prin citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică, dar nu se

reduce la aceasta, rugăciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogată

încărcătură catehetică. Catehizarea continuă şi în cadrul Liturghiei euharistice,

principalele momente cu semnificaţie catehetică fiind rostirea Crezului şi a

anaforalei liturgice, la care se adaugă celelalte rugăciuni şi ritualuri care toate au şi

un sens catehetic.

În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă

ale Trupului tainic al Domnului, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi

lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură,

în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între

Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea liturgică şi

fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează.

Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii

actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele

credincioşilor.148

Prima parte a Sfintei Liturghii, Liturghia catehumenilor, este numită şi

Liturghia Cuvântului pentru că în centrul ei stă citirea şi explicarea cuvântului lui

Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. Citirea Sfintei Scripturi, momentul central

al Liturghiei Cuvântului, reprezintă manifestarea lui Hristos Înviat Care El Însuşi

ne vorbeşte. Omilia, al cărei loc firesc este imediat după citirile scripturistice,

actualizează Scriptura făcând-o să intre în „astăzi”-ul iconomiei. Prezenţa

Cuvântului întrupat, manifestată de Mângâietorul, face ca citirea Scripturii la

Liturghie să fie un act sacramental. Potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii, citirea şi

148 Florin Botezan, Liturghie si cateheza, in vol. Viata liturgica si etos comunitar, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 141

69

explicarea Sfintei Scripturi în cadrul Liturghiei Cuvântului reprezintă o consumare

euharistică a cuvântului lui Dumnezeu, o împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin

cuvintele Sale. Această împărtăşire îşi găseşte împlinirea în Liturghia euharistică

prin cuminecarea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

Sfânta Scriptură rămâne pentru noi o carte închisă, un cuvânt îngropat, până

când Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, ne deschide mintea ca să o pricepem,

precum a făcut ucenicilor după Învierea Sa (Luca 24, 45). Această deschidere a

minţilor noastre o săvârşeşte Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică la

fiecare Sfântă Liturghie pentru că Liturghia este forma prin care Hristos rămâne

mereu viu în mijlocul celor ce mărturisesc Învierea Lui. În mod deosebit atunci

când cuvântul culminează în împărtăşirea euharistică ni se deschid ochii minţii, Îl

recunoaştem pe Hristos şi se restabileşte dialogul mântuitor cu Dumnezeu.149

În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt face ca evenimentele

scripturistice să fie actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a

evenimentelor Scripturii. Comunitatea liturgică retrăieşte astfel, prin puterea

Duhului Sfânt, în har, evenimentul biblic care se prelungeşte în mod firesc în

Liturghie. Ca actualizare a iconomiei mântuirii, Sfânta Liturghie are puterea de a

deschide cuvintele dumnezeieştii Scripturi.

Participarea la Sfânta Liturghie ne dă posibilitatea cunoaşterii existenţiale,

prin experienţă, a dogmelor. Mărturia sfinţilor ne învaţă că o viaţă de asceză şi

rugăciune ce culminează în participarea la Sfânta Liturghie ne deschide lucrării

harului dumnezeiesc care ne dăruieşte conştiinţa dogmatică, adică dreapta

înţelegere a Revelaţiei ce ne-a fost făcută de Dumnezeul Cel Unul în Fiinţă şi

întreit în ipostasuri. Dacă întreg cultul are un caracter dogmatic deschizându-ne

calea spre cunoaşterea şi trăirea dogmelor, Sfânta Liturghie, centrul cultului, este o

adevărată sinteză a dogmelor. Sfânta Liturghie rămâne pentru totdeauna locul

149 Ibidem, p. 142

70

privilegiat în care creştinul ajunge la cunoaşterea experimentală a

dogmelor.150

În Sfânta Liturghie credinţa este hrănită de cuvântul liturgic care este

mărturisire de credinţă iar Duhul Sfânt actualizează conţinutul credinţei în viaţa şi

experienţa Bisericii. Mărturisirea liturgică a credinţei nu este o simplă expunere a

dogmelor ci o participare la adevărul mărturisit prin lucrarea Duhului Sfânt. Dacă

rostirea Simbolului de credinţă este un moment cu o importantă semnificaţie

catehetică, mărturisirea credinţei nu se reduce la acesta, Sfânta Liturghie fiind în

întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare ca şi

cunoaştere a lui Dumnezeu şi întâlnire cu El.

Sfânta Liturghie ne conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţă,

oferindu-ne experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeul cel Viu. În Liturghie

avem descoperirea a două adevăruri: cât de nevăzut şi necuprins este Dumnezeu şi

cât de aproape de noi şi în noi este El. Prin întreaga sa rânduială, ea ne descoperă

sfinţenia lui Dumnezeu, ne descoperă şi ne dăruieşte „binele dumnezeiesc” al

întâlnirii cu Dumnezeu şi al simţirii sfinţeniei Lui. Cunoaşterea intuitivă, directă,

experimentală a „binelui dumnezeiesc” în Liturghie precum şi aducerea în planul

conştiinţei a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume, ne cultivă credinţa şi

nădejdea şi determină un răspuns de iubire, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele,

din partea noastră. Sfântul Dionisie Areopagitul, în tâlcuirea pe care o face Sfintei

Liturghii, arată că aceasta este o înaintare continuă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi

unirea cu El şi între noi care culminează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui

Hristos, o înaintare de la primirea „cuvintelor învăţăturii care întorc la cele bune”

în cadrul Liturghiei catehumenilor la cunoaşterea prin „sfânta experienţă a celor

dumnezeieşti” în Liturghia credincioşilor.151

150 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 148151 Dionisie Areopagitul, op. cit., p. 93

71

De-a lungul întregii Sfinte Liturghii Sfânta Treime este mărturisită şi

evocată. Dar Sfânta Liturghie nu ne oferă doar o cunoaştere teoretică, raţională, a

Sfintei Treimi ci este Taina întâlnirii şi comuniunii noastre personale şi

comunitare cu Hristos şi, în Hristos, cu întreaga Sfântă Treime. În Liturghie

intrăm într-o relaţie vie cu toate Persoanele dumnezeieşti pentru că se actualizează

lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi.

În Liturghie facem experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu în Duhul Sfânt care

este, în acelaşi timp, începutul şi finalitatea nevoinţei ascetice de despătimire şi

dobândire a virtuţilor prin împlinirea poruncilor lui Hristos în care trebuie să ne

angajăm fiecare.152

Participarea la Liturghie are, alături de aspectul eclezial, şi un aspect

personal, Sfânta Liturghie fiind mediul şi chipul înaintării fiecărui suflet în

cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în

lucrarea sa Mystagogia, expune acest aspect al participării la Liturghie, arătând că

Sfânta Liturghie este centrul întregii vieţi duhovniceşti, participarea activă şi

constantă la aceasta deschizându-ne lucrării Sfântului Duh care ne înalţă spre

cunoaşterea lui Dumnezeu punând în lucrare harul baptismal.153

În Sfânta Liturghie, frumuseţea slavei dumnezeieşti este exprimată cu

ajutorul artei liturgice care capătă astfel o importanţă deosebită în desfăşurarea

slujbei contribuind decisiv la împlinirea scopurilor acesteia. Arta liturgică este o

artă inspirată de Duhul Sfânt fiind rodul rugăciunii şi a curăţirii simţurilor prin

asceză într-o viaţă trăită în Biserică în comuniune cu Dumnezeu. Cu ajutorul artei

liturgice slujbele ne fac să gustăm acel „altceva” pe care îl reprezintă Împărăţia lui

Dumnezeu. Participarea la slujbe devine astfel o experienţă care marchează

profund sufletul care Îl caută pe Dumnezeu. Sfânta Liturghie este prin excelenţă

152 Florin Botezan, op. cit., p. 143153 Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 17

72

locul în care arta este chemată să expună frumuseţea slavei dumnezeieşti şi să ne

deschidă lucrării catehetice a Cuvântului. Arhitectura, pictura, poezia şi cântarea se

întrepătrund într-o simbioză organică pentru a ne ajuta să ne înălţăm în Împărăţia

lui Dumnezeu şi a ajunge la cunoaşterea Lui mântuitoare.

Locaşul bisericesc ortodox este cel mai potrivit cadru pentru săvârşirea

Sfintei Liturghii. El simbolizează Împărăţia lui Dumnezeu în care Liturghia ne

înalţă. Arhitectura şi iconografia, prin întreaga alcătuire a spaţiului, prin cupola pe

care e zugrăvit Pantocratorul, prin reprezentările iconografice ale Mântuitorului,

Maicii Domnului, sfinţilor, de pe pereţi şi de pe iconostas, ne fac să simţim deplin

sensul comunitar al Liturghiei în care Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh ne

uneşte cu El, între noi dar şi cu Biserica triumfătoare din cer. Iconostasul exprimă

în imagini ceea ce se întâmplă la Sfânta Liturghie iar Liturghia îngerească

reprezentată în turlă ne conştientizează că slujirea noastră este o împreună-slujire

cu puterile îngereşti, participare la Liturghia unică slujită de Hristos în cer. Toate

acestea potenţează caracterul catehetic al Sfintei Liturghii.

Arta liturgică nu asigură doar cadrul cel mai potrivit pentru săvârşirea Sfintei

Liturghii prin arhitectură şi iconografie, ci, prin poezie şi muzică, se integrează în

desfăşurarea propriu-zisă a slujbei, dând frumuseţe şi putere textului liturgic şi

ritualului, întărind astfel caracterul catehetic al Liturghiei. Sfânta Liturghie este o

slujbă cântată de la un capăt la altul în care cântarea susţine cuvântul, făcându-l să

pătrundă în inimă, şi ne atrage prin frumuseţe spre contemplarea slavei

dumnezeieşti, ajutându-ne astfel să trăim deplin realităţile cărora slujba ne face

părtaşi. Atunci când este executată cu smerenie şi evlavie, cântarea potenţează

caracterul catehetic al Sfintei Liturghii, ajutând atât la însuşirea învăţăturilor de

credinţă cât şi la înălţarea sufletului spre Dumnezeu în rugăciune, conducându-ne

spre cunoaşterea Lui mântuitoare.154

154 Florin Botezan, op. cit., p. 145

73

CAPITOLUL V

Importanta Sfintei Liturghii in viata bisericii si a credinciosilor

Sfânta Liturghie depăşeşte însemnătatea celorlalte rugăciune şi, mai mult,

nici o altă acţiune a Bisericii nu-i egalează eficacitatea cu acelaşi titlu şi cu acelaşi

grad. Ea este ceea ce poate avea Biserica mai preţios în drumul său în istorie. În ea

este cuprins tot binele spiritual al Bisericii.

Sfânta Liturghie constituie centrul, inima întregii vieţi creştine pentru

comunitatea bisericească, universală şi locală, şi pentru fiecare credincios.

Euharistia exprimă şi construieşte Biserica, fiind comuniune autentică a

poporului lui Dumnezeu, în bogata sa pluralitate şi în unitatea sa intimă. Aceeaşi

pâine euharistică, făcută din multe boabe de grâu, şi vinul, făcut din mulţi struguri,

semnifică unitatea şi pluralitatea poporului creştin care celebrează Euharistia.

Euharistia face Biserica, în sensul că Euharistia o reuneşte, o manifestă, o

hrăneşte, o întăreşte, o face să crească în calitate şi o trimite la toată omenirea. Şi în

acelaşi timp Biserica face Euharistia, o celebrează, o oferă Tatălui împreună cu

Cristos în Duhul Sfânt.

74

La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află

Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin

cuvânt: citirile din Sfânta Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce

ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică”

(Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23).155

La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic

descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în

Trupul şi Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea

preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu

Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi

mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi”

(Ioan 6, 53).

Liturghia este o jertfa a toata lumea, mai presus de ceruri, savarsita de Insusi

Mantuitorul Iisus Hristos, prin intermediul sfintitilor slujitori, arhierei si preoti,

jertfa a dreptatii lui Dumnezeu savarsita vesnic, neeschimbat, jertfa milostivirii

dumnezeiesti pentru neamul omenesc care piere in pacat, jertfa de satisfacere a

dreptatii lui Dumnezeu pentru pacatele lumii prin dreptatea, patimile si moartea

pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu; e slujirea indreptarii, a curatirii prin sangele

lui Dumnezeu, a sfintirii, innoirii, intaririi in dreptate si dumnezeire, slujire

nemuririi si nestricaciunii. De aceea preotul liturghisitor trebuie sa fie tot imbracat

in Hristos, in dreptatea Sa, in iubirea si milostivirea Sa, in sfintenia, blandetea,

smerenia, nerautatea, rabdarea si tagauirea Sa de sine, in predarea Sa voii Tatalui

Ceresc; intrun cuvant, trebuie sa fie tot imbracat in Hristos, intru intelepciunea Lui,

in puterea Sa: numai atunci slujirea sa va fi placuita lui Dumnezeu si va aduce

155 Pr. Florin Botezan, Sfânta Liturghie cateheza desăvârşită, p. 75

75

tuturor credinciosilor cel mai mare si mai adevarat folos, va mangaia, sfinti, inatri

si-i va umple de Duhul Sfant pe toti.156

Fara Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment

trecut, care nu ar putea sa ne miste si sa ne ridice spre divin. Prin Liturghie insa

suntem primiti in imisterul primordial.157

La Sfânta Liturghie Hristos comunică viaţa Sa dumnezeiască şi înfăptuieşte

legătura cu noi prin cuvânt şi trup. Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia

Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună

întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui

Dumnezeu.

Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unităţii între cuvânt şi

Taină.158 Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împărtăşirea cu

Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor are în centru Taina,

împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii sunt

indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia

credincioşilor.

a. Sfânta Liturghie - structurã a unitãtii Bisericii, în comuniune

Sfânta Liturghie este în acelasi timp si o manifestare a sobornicitãtii

Bisericii, o lucrare de comuniune, antrenând în cadrul ei întreaga comunitate.

Aceasta este si motivul pentru care Sfânta Liturghie nu se poate sãvârsi niciodatã

decât în prezenta a doi sau mai multi credinciosi, aceasta ca manifestare a

comuniunii (F.A.2, 42). Pãrintele Alexandre Schmemann insistã foarte mult în

acest sens, arãtând cã înainte de a avea loc Taina Euharisticã, un element ce o 156 Sf. Ioan de Kronştadt, op. cit., p. 335157 Vasile Cristescu, Rolul si importanta Sfintei Liturghii in viata credinciosilor, in rev. A.B., an. XI, nr. 4-6, 2000, p. 37158 Pr. Lect. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea cuvântului şi Sfintele Taine. Valoarea lor în lucrarea de mântuire, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 230

76

conditioneazã e „taina adunãrii”. În acceptiunea pãrintelui, Sfânta Liturghie nu se

poate sãvârsi decât în cadrul comunitãtii, în cadrul adunãrii, iar acolo unde e

adunarea e de fapt Biserica, Biserica fiind vãzutã ca si „comunitate a tuturor

credinciosilor”. Iatã, deci, cã relatia între Euharistie, Adunare si Bisericã, este una

de întrepãtrundere, ele conditionându-se reciproc.159 De aici ia nastere ideea de

comunitate (popor care stã împreunã, în comuniune) iar ideea de comunitate si

comuniune, naste ideea de unitate. Unitate a întregului popor, care formeazã

Biserica. Euharistia reveleazã atributul unitãtii Biserici cãci „Liturghia Ortodoxã,

este o traditie vie care uneste în aceeasi credintã o mare diversitate de generatii si

de Biserici etnice si locale. Ca atare, Biserica ortodoxã nu poate fi înteleasã fãrã

liturghia sa”.160 Slujirea comunitarã a Liturghiei o descoperã însãsi continutul ei,

cãci toate verbele utilizate sunt la plural, chiar atunci când rugãciunile sunt

pronuntate doar de cãtre preot, întrucât ele sunt ale întregii comunitãti, sau pentru

întreaga comunitate. ”Forma dialogicã între una si mai multe voci exprimã

inclusivitatea unitãtii Bisericii, diversitatea adunatã în comuniune, evitând atât

uniformitatea cât si individualismul, aceastã comuniune fiind caracterizatã prin

dialog, dãruire reciprocã si frãtietate armonioasã”.161

Asadar, dupã cum apreciazã teologul Olivier Clement „în Euharistie fiecare

primeste o umanitate reunificatã, pãrtasã la taina Treimii care uneste nedespãrtit

unicitatea si alteritatea. Suntem chemati sã realizãm dogma socialã a comuniunii

ontologice a tuturor oamenilor si, în acelasi timp, sã slujim în mod neconditionat

unitatea fiecãruia”.162 Comuniunea aceasta a credinciosilor „întruchipeazã

imaginea autenticã a Împãrãtiei lui Dumnezeu”.163 Comuniunea credinciosilor 159 Al. Schmemann, op. cit., p. 20160 Daniel Ciobotea, Liturghia ortodoxã: viziune de viatã atotcuprinzãtoare, în rev. A.B., an II, nr. 1-2, 1990, p. 25161 Ibidem, p. 26162 Olivier Clement, Trupul mortii si al slavei - scurtã introducere la o teopoeticã a trupului , Ed. Asociatiei Filontropice crestine Christiana, Bucuresti, 1996, pp. 29-30163 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, Liturghia dupã Liturghie: o aspiratie si un stil de viatã crestinã, în rev. M.B., an XXIX, nr. 7-9, 1979, p. 522

77

exprimã în acelasi timp „dimensiunea soborniceascã, nu doar localã sau

nationalã, a Liturghiei”.164

b. Sfanta Liturghie ca jertfa euharistica

Liturghia este o jertfa cuvantatoare si fara de sange, singura jertfa crestina,

pe care Biserica Ortodoxa o aduce lui Dumnezeu, ca pe suprema forma de

exprimare a inchinarii si a adoratiei pe care i-o datoram.165

In fiinta ei, Euharistia este deodata taina si jertfa. Aspectul de jerfa al

Euharistiei in liturghie se reveleaza mai precis daca e privita intr-o legatura

neintrerupta cauzala cu sacrificiul istoric de pe Golgota si cu starea de jertfa

permanenta in care se afla Hristos in cer in fata Parintelui Sau, pe jertfeinicul cel

mai presus de ceruri cum citim la sfanta liturghie. Insesi cuvintele de instituire

infatiseaza caracterul de jertfa al euharistiei. Expresia referitoare la trup “care

pentru multi se frange” si cea cu privire la sange “care pentru multi se varsa spre

iertarea pacatelor” vorbesc prin ele insele de natura actului euharistic. “Trupul

care se frange” si “Sangele care se varsa”, cu porunca directa “aceasta sa o faceti

spre pomenirea Mea”, nu lasa loc la nicio indoiala ca e vorba de o jertfa care

trebuie savarsita mereu.166

Jertfa euharistica sta intr-o legatura directa cu jertfa de pe Golgota.

Neputand fi despartita existential de aceea, ea are totusi o identitate proprie fata de

aceea. Jertfa din euharistie izvoraste din jertfa de pe Golgota si se leaga neintrerupt

de sacrificiul sangeros al lui Hristos, dar ea nu se identifica. Aceasta nu este o

repetare sau o prelungire aidoma a aceleia, ci numai o reprezentare reala a ei,

deosebindu-se prin aceea ca prima data Domnului si-a oferit spre jertfa viata Sa

164 Daniel Ciobotea, op. cit.165 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, p. 596166 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Dumnezeiasca Euharistie in cele trei confesiuni, in rev. Ortodoxia, an.V, nr. 1, 1953, p. 85

78

trupeasca in chip sangeros si vizibil, pe cand in euharistie realitatea jertfei si

prezentei lui Hristos e tainica, sacrificiul e nesangeros, iar savarsitorul vizibil al

jertfei e preotul.167

Ca valoare si eficienta soteriologica, jertfa de pe cruce ne-a mijlocit

rascumpararea gcnerala si obiectiva, potential pentru tot neamul omenesc. Jertfa

euharistica insa intentioneaza ca de mantuirea obiectiva sa se impartaseasea

subiectiv membrii organismului teandric. Astfel prin Euharistie, cei ce participa la

aducera ei si mananca Trupul si beau Sangele lui Hristos, isi insusesc personal

roadele jertfei de pe cruce.

Formele liturgice exprima caracterul sacrificial propriu in mod esential

Euharistiei. Ritualul proscomidiei preinchipuie si anticipeaza jertfa Domnului. La

proscomidie jertfa are mai mult un caracter tipic si simbolic. Antitipul devine

realitate odata cu sfintirea si prefacerea darurilor care numai aparent isi pastreaza

chipurile de paine si vin. Acum, zice Sf. Nicolae Cabasila, insusi marea victim si

Mielul cel junghiat pentru lume se vede zacand pe Sfanta Masa.168

Sensul si rostul jertfei euharistice este atragerea noastra in stare de jertfa,

conditie a comunicarii si a unirii noastre cu jertfa permanenta Hristos, iar prin

aceasta, insusirea personala a strarii de jertfa ca realizare subiectiva a mantuirii

prin refacerea ontological a fapturii noastre.169

Jertfa euharistica este mijlocul prin care noi devenim in mod plin madulare

ale Trupului lui Hristos. Ea ne introduce in umanitatea lui Hristos, ne interiorizeaza

Trupul Sau. Si pentru ca euharistia este centrul ontologic al Bisericii, inima care

pulseaza sangele in tot organismul, jertfa ei trebuie sa antreneze intr-o unitate

sacrificial jertfa Bisericii.

167 Episcop Serafim, op. cit., p. 300168 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 198169 Drd. Viorel Mehedintiu, Dogma euharistica in Sfanta Liturghie, in rev. S.T., an. XXVIII, nr. 5-6, 1976, p. 281

79

Simplificand si generalizand raportul jertfei de pe Golgota cu jertfa

euharistica in semnificatia lor esentiala, se poate spune ca Hristos o

particularizeaza multiplu pe prima si o face proprie fiecarui credincios prin

prezenta si autooferirea sa substantial in jertfa euharistica.170

Hristos a instituit jertfa euharistica ca sa fie mereu present prin ea in

Biserica, hranind-o cu Trupul si Sangele Sau spre reinnoirea si desavarsirea

continua sub impulsul permanent al sacrificiului si al mortii care duce la inviere.

c. Participarea credinciosilor la Sfanta Liturghie

În Liturghia din primele secole ale creştinismului, sinaxa liturgică avea o

structură dialogică, bazată pe conlucrarea dintre episcop şi popor. Această structură

liturgico-dialogică era exprimată prin conlucrarea dintre adunarea euharistică, ce

deţinea preoţia universală şi proestos, înzestrat cu preoţia sacramentală. Astfel, cele

două preoţii, universală şi sacramentală, creau structura liturgică a Bisericii.171

Această sinergie liturgică, conslujire a poporului sau credincioşilor cu

preotul consta în aducerea darurilor de către credincioşi, citirea rugăciunii

anaforalei cu voce tare de către preot şi participarea comunităţii la răspunsurile

liturgice şi cântarea în comun, participarea laicilor la celelalte Taine unite cu

Liturghia şi la o comuniune euharistică mai deasă.

c.1. Ritualul aducerii darurilor sau ofrandei în Sfânta Liturghie

În istoria religiilor se poate observa că în fiecare religie oamenii nu

participau la ritualul liturgic fără să aducă ofrande sau daruri. În Biserica veche toţi

credincioşii care participau la Sfânta Liturghie aduceau daruri de pâine, vin, ulei,

alimente, iar cei săraci aduceau apă şi flori drept ofrandă. Acest ritual al ofrandei

este confirmat în Biserica veche de cele mai vechi documente creştine, de Apologia

170 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Legatura dintre euharistie si iubirea crestina, in rev. S.T., an. XVII, nr. 1-2, 1965, p. 17171 N. Mladin, Asceza şi Mistica Paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 118

80

Sfântului Iustin Martirul şi de Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei.172 În acest

ritual se desfăşoară o relaţie dublă, ciclică, ontologică între Dumnezeu şi om:

Dăruitor- Dumnezeu, dar-lumea şi primitor-omul şi om-dăruitor, dar-daruri

euharistice şi primitor-Dumnezeu. Credinciosul aduce daruri euharistice lui

Dumnezeu, iar Acesta le primeşte şi le transformă, şi oferă pe Cel mai mare dar, pe

Hristos. A primi daruri- spune Nicolae Cabasila- înseamnă a le aşeza între ale tale,

a ţi le însuşi: atunci se numesc ele primite. Dar Dumnezeu îşi însuşeşte darurile

noastre în aşa fel încât le preface în chiar Trupul şi Sângele Fiului Său Unul

Născut...cât de mult preţuieşte primitorul ceea ce I s-a dat se vede şi din valoarea

contradarului pe care îl dă în schimb! Este tot Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi.

Căci Dumnezeu, primind pâinea şi vinul nostru, ne dă în schimb pe Fiul Său. Şi de

aici se vede că Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ni se dau de către Dumnezeu ca

daruri în schimbul celor aduse de noi...”.173

Darurile de pâine şi vin, oferite de credincioşi, reprezintă mulţumirea,

recunoştinţa, munca, viaţa, efortul şi jertfa pe care fiecare o aduce Celui Prea Înalt.

În Tradiţia Bisericii, fiecare credincios venea la altar cu lumânarea, pâinea sau

prescura şi cu pomelnicul pentru ca, prin miridele extrase din pâine, să participe la

o unire reală cu Mielul Domnului. Acest ritual reprezenta o contribuţie palpabilă a

omului la Euharistie şi o participare reală la realizarea Bisericii Domnului. Această

practică s-a păstrat până astăzi în Biserica Greacă şi în Biserica Rusă, dar şi în

multe zone din România: Moldova, Ungro-Vlahia, zona Făgăraşului, Ţinutul

pădurenilor şi în unele zone din Maramureş. Din păcate, în majoritatea parohiilor

din România această practică s-a pierdut şi a fost înlocuită cu citirea numelor sau

pomenirea credincioşilor în cadrul Ecteniei întreite, după citirea Evangheliei.

Această practică este denaturată deoarece promovează un individualism eclezial şi

172 Sf. Iustin Martirul, op. cit., p. 71173 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., pp. 99-100

81

duce la o substituire a ofrandei cu rugăciunea de cerere pentru necesităţile

cotidiene.

Reactualizarea acestei practici vechi ar însemna pentru omul modern o

conştientizare a relaţiei care există între Dumnezeu, om şi cosmos în rugăciunea

euharistică, relaţie esenţială pentru ca orice creştin ortodox să aducă ofrandă lumea

şi viaţa lui înaintea Creatorului: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem, de toate

şi pentru toate”. În acest ritual se relevă esenţa credinţei ortodoxe de a iubi prin

chip de jertfă pe Dumnezeu şi pe aproapele. În Biserica veche, celelalte daruri

aduse de către credincioşi erau folosite la agape (mese la care participau toţi

membrii unei comunităţi creştine) şi pentru susţinerea şi ajutorul creştinilor şi al

oamenilor săraci. În mod cert, ritualul aducerii darurilor ar consolida unitatea şi

comuniunea eclezială a unei parohii. În plus, i-ar conştientiza pe credincioşi să

participe real şi să contribuie cu adevărat la marea Jertfă euharistică.

c.2. Dialogul liturgic dintre preot şi credincioşi

Practica citirii rugăciunilor de către preot cu voce tare, în cadrul Sfintei

Liturghii, era frecventă în Biserica veche. În ecleziologia paulină, structura

dialogică dintre proestos şi adunarea euharistică era evidentă. În teologia Sfântului

Apostol Pavel, rugăciunile şi actele din cadrul jertfei euharistice erau cunoscute de

întreaga comunitate pentru că toţi credincioşii participau la acest mister euharistic

(I Corinteni 11, 23-24; I Corinteni 10,16; Efeseni 3, 8-10). În Apologia Sfântului

Iustin Martirul se arată dialogul liturgic dintre proestos şi adunarea euharistică în

marea rugăciune euharistică; pe urmă, fraţii aduceau proestosului pâinea şi paharul

cu apă şi vin; acesta le lua, lăuda şi preamărea pe Tatăl tuturor în numele Fiului şi

al Duhului Sfânt; aducea mulţumire pentru că ne-a făcut vrednici de aceasta. Când

el termina rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul răspundea: Amin.174 În timpul

174 Sf. Iustin Martirul, op. cit., p. 70

82

împăratului Justinian, în secolul IV, prin Novela 137 se recomanda ca toţi preoţii

să nu citească rugăciunile Sfintei Liturghii în taină, ci cu voce tare: „pentru ca

Sfânta Jertfă să fie oferită Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatălui şi Duhului

Sfânt cu ecfonise (cu voce tare) de sfinţii episcopi şi preoţi”.175

În cartea „Limonariu sau livadă duhovnicească”, a lui Ioan Moshu se

relatează întâmplarea cu copii care au săvârşit Liturghia. În urma rostirii cu voce

tare a anaforalei s-a pogorât foc din cer, care a mistuit pâinile şi chiar şi pietrele pe

care copii aduceau jertfa. Iar pe acel loc, pe care copii au fost martorii acestei

minuni, mai târziu s-a construit o mănăstire. „S-a întâmplat că acel care o făcea pe

preotul să ştie pe de rost anaforaua, pentru că este obiceiul în Biserică, ca la

Sfintele Slujbe, copii să stea în faţa sfântului altar şi să se împărtăşească cu

Sfintele Taine, îndată după clerici. Şi pentru că în unele locuri preoţii obişnuiesc

să rostească cu glas mare rugăciunile, s-a întâmplat ca aceşti copii să înveţe

rugăciunea sfintei anaforale, din faptul că aceasta a fost rostită cu glas mare

neîncetat”.176

O altă mărturie despre participarea laicilor la rugăciunile Bisericii din cadrul

Liturghiei o constituie pluralul liturgic. În Canonul euharistic cuvântul „noi”

desemnează faptul că episcopul sau preotul rosteau rugăciunile la plural, în numele

tuturor credincioşilor sau al întregii Biserici. În aceste texte liturgice se arată că

preotul concelebrează cu poporul, iar poporul cu preotul. De aceea, rugăciunile

euharistice sunt rostite la plural deoarece sunt săvârşite de întreaga Biserică şi în

numele întregii Biserici. Ori, în primele secole, Biserica nu era redusă doar la

preot, ci presupunea în mod necesar adunarea euharistică. În Canonul euharistic al

Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur rugăciunea euharistică se făcea de întreaga

Biserică: „Pentru toate acestea Îţi mulţumim Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău şi

175 Pr. Constantin Galeriu, op. cit., p. 36176 Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 1991, p. 192

83

Duhului Tău Celui Sfânt pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru

binefacerile Tale, ce ni s-au făcut nouă”.177 Poporul lui Dumnezeu, adunat la

Euharistie, prin intermediul proestosului aducea jertfa euharistică într-un cult

comun cu sfinţii îngeri, cu credincioşii cei adormiţi înaintea Sfintei Treimi. În

aceste rugăciuni nu se ruga numai episcopul sau preotul, ci întreaga Biserică:”Noi

cu aceste fericite puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt şi

Prea Sfânt, Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”.178

În rugăciunea epiclezei se precede transformarea darurilor euharistice în

Trupul şi Sângele lui Hristos, se invocă Duhul Sfânt peste întreaga adunare şi peste

darurile aduse:”Noi aducem această slujbă duhovnicească, Te rugăm şi cu

umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri

ce sunt puse înainte”.179

Prin urmare, citirea rugăciunilor anaforalei ar crea un dialog real între preot şi

credincioşi şi ar accentua participarea directă a credincioşilor la misterul liturgic.

c.3. Participarea comunităţii la răspunsurile liturgice şi cântarea în

comun

Cântarea în comun îşi are originea în Vechiul Testament. Psalmistul David

arată că la evrei întreaga comunitate cânta toate imnele religioase. „Toată suflarea

să laude pe Domnul!” ( Ps. 150,6) În acelaşi sens, în frăţiile evreieşti (saburoth) şi

la cinele iudaice avea loc un dialog liturgic între conducătorul cinei şi

participanţi.180

177 Liturghier, p. 122178 Ibidem, p. 123179 Ibidem, p. 125180 A. Schmemann, Introducere în teologia liturgică, Ed. Sofia, Bucuresti, 2002, p. 96

84

În Biserica veche, de asemenea, creştinii cântau imne lui Hristos, începând

de la miezul nopţii şi până când apăreau zorii zilei.181 Mult timp, în Biserică, s-a

păstrat cântarea în comun (omofonia) deoarece era atât un mijloc de participare

reală a credincioşilor la misterul liturgic, cât şi un factor de consolidare a

comunităţii creştine. Mai târziu, cântarea s-a redus la un grup al credincioşilor

(strană) sau la corurile bisericeşti. Acest fapt a dezvoltat aspectul artistic al

Liturghiei, dar a diminuat latura spirituală a acesteia şi, mai ales, participarea reală

a credincioşilor la Liturghie.182

În multe Biserici locale şi parohii s-a păstrat această cântare în comun chiar

în zilele noastre. Acest fapt demonstrează că participarea credincioşilor este reală

şi că Biserica sau comunitatea creştină este vie, lucrătoare. În alte comunităţi

ecleziale (din păcate, în majoritatea lor), dialogul liturgic a fost redus numai la

următoarele pasaje liturgice:

1. citirea Apostolului;

2. rostirea Simbolului de Credinţă;

3. rostirea sau cântarea rugăciunii Tatăl nostru;

4. cântarea imnului trisaghion (Sfinte Dumnezeule) şi a imnului Fie numele

Domnului binecuvântat de acum şi până în veac;

5. pricezne sau chinovic.

In anul 2005, în sesiunea de vară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române s-a hotărât ca în toate Bisericile din România să se revină la cântarea în

comun a întregii comunităţi şi la melosul bizantin românesc, înlocuindu-se astfel

cântarea populară regională din timpul Sfintei Liturghii. Această practică şi

hotărâre răspunde necesităţilor cu care se confruntă Biserica noastră de a-i face pe

181 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unităţii dreptei credinţe, in rev. Ortodoxia, an. XLI, nr.1, 1989, p.58182 Vasile Cristescu, op. cit., p. 39

85

credincioşi să participe în mod real şi autentic la Liturghie, care nu înseamnă

altceva decât slujba sau lucrarea poporului condus de preot.

c.4. Participarea credincioşilor la comuniunea euharistică

În primele trei secole ale creştinismului, creştinii se împărtăşeau des cu

Sfintele Taine.183 În perioada post-apostolică, toţi creştinii care participau la Sfânta

Liturghie primeau Sfânta Euharistie. În timpul Sfântului Vasile cel Mare,

credincioşii se împărtăşeau de patru ori pe săptămână. După secolul IV, în timpul

Sfântului Ioan Gură de Aur, datorită faptului că evlavia creştinilor a scăzut,

credincioşii se împărtăşeau la praznicele mari sau măcar o dată pe lună. Totuşi,

chiar dacă participarea la Sfânta Euharistie se reduce, în această perioadă apare

Liturghia Darurilor, care arată dorinţa şi necesitatea credincioşilor de a participa

mai des la comuniunea euharistică, mai ales în perioada Postului Mare.

În secolul XIV exista tradiţia potrivit căreia nu trebuiau să se depăşească

patruzeci de zile fără ca un creştin să se împărtăşească. De aceea, Tainele acestea

ni s-au oferit pentru ca să fim una cu El. Noi, arhiereii şi preoţii în chip des cu

cercetare, umilinţă şi Spovedanie să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine când le

slujim (în timpul Liturghiei). Iar ceilalţi, în chip des, prin Spovedanie, cu

frângerea inimii şi cu cucernicia sufletului să se cuminece. Nimeni dintre cei care

se tem şi Îl iubesc pe Domnul să nu lase să treacă patruzeci de zile fără să se

împăttăşească. Iar la împărtăşirea cu Hristos, dacă se va păzi, precum va putea să

se apropie, să se apropie şi mai curând. Şi, dacă este cu putinţă, şi în fiecare

duminică. Mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi. Căci aceasta ne este viaţa şi

tăria”.184

183 Pr. Florin Botezan, op. cit., p. 77184 Sf. Simeon al Tesalonicului apud. A. Schmemann, op. cit., p. 98

86

Pe baza acestor considerente teologice şi recomandări liturgice, este de dorit

ca la fiecare Liturghie să se împărtăşească o parte a sinaxei ecleziale cu pregătirea

cuvenită, post, rugăciune şi Spovedanie. În acest sens, şi Nicolae Cabasila spune că

scopul Liturghiei este dublu: sfinţirea darurilor peentru sfinţirea credincioşilor.185

De fapt, şi ritualul liturgic pregăteşte comunitatea pentru Împărtăşanie: „Să luăm

aminte, Sfintele Sfintelor! Cu frică de Dumnezeu, cu dragoste şi cu credinţă să vă

apropiaţi”. În acest sens, s-ar cuveni ca în Biserici, la fiecare Liturghie să participe

credincioşii la comuniunea euharistică astfel:

1. copii până la şapte ani pot fi împărtăşiţi în fiecare duminică şi fără

Spovedanie;

2. se recomandă să se împărtăşească mai des şi bolnavii care au o stare de

curăţie cuvenită pentru Împărtăşanie;

3. bătrânii care duc o viaţă cuvioasă şi care se pregătesc pentru această Taină;

4. orice credincios ce duce o viaţă curată şi care îndeplineşte pregătirea

cuvenită pentru Euharistie: post, rugăciune, Spovedanie;

5. timpul Împărtăşaniei îl hotărăşte duhovnicul prin dezlegarea şi

binecuvântarea ce o acordă credinciosului pentru comuniunea euharistică.

Majoritatea teologilor contemporani consideră că e absolut necesar ca la

fiecare Liturghie să se împărtăşească credincioşi, dar cu pregătirea cuvenită. Şi

părintele Dumitru Stăniloae îndeamnă: „Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de

început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie:”cu frică de

Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, se pare că s-ar cuveni ca

să nu rămână nici o Sfântă Liturghie la care să nu se împărtăşească câţiva

credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se

împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Liturghie fără

spovedanie şi post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate

185 Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 114

87

duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei Împărtăşanii. Trebuie să

trăim cu cutremur acest moment atât din pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de

gânduri şi de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că ne

împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi pământului şi cu prea

scump Sângele Lui”.186

CONCLUZII

In concluzie sutem de acord cu afirmatia Sfântului Ioan de Kronstadt:

„Liturghia este slujirea de sus pe pãmânt, cea mai mare minune a iubirii si

dreptãtii lui Dumnezeu - slujirea neamului omenesc, care se sãvârseste în fiecare

zi si care învredniceste de fericire pentru toti vecii pe cei ce au biruit pe diavolul

prin credintã si pocãintã, este dãruirea hranei si a bãuturii nemuritoare, a

curãtirii de pãcate, a sfintirii si vietii vesnice... Dacã lumea n-ar avea Preacuratul

Trup si Sânge al Domnului, n-ar avea decât iluzia vietii, într-un cuvânt, ar fi

pãgubitã de toate bunurile cele adevãrate, nestricãcioase”.187

Sfânta Liturghie este aceea care face legãtura cu vesnicia. Crestinul care

pleacã de la Bisericã împãrtãsit cu Sfintele Taine ale lui Hristos, avându-l pe

Hristos înlãuntrul lui, doreste prelungirea acestei bucurii a împreunã vietuirii lui cu

Hristos în vesnicie, doreste descãtusarea de vremelnic si integrarea în vesnicie.

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei crestine, este cea mai însemnatã dintre toate

slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Asa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului

186 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae apud. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Ed. Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 64187 Sf. Ioan de Kronstandt, op. cit., p. 156

88

a fost punctul culminant al lucrãrii Mântuitorului si totodatã faptul cel mai de

cãpetenie din istoria mântuirii, tot asa si Sfânta Liturghie care învesniceste pe

pamânt acea Jertfã este miezul, încoronarea si desãvârsirea celorlalte slujbe prin

care aducem laudã si mulþumire lui Dumnezeu. Ea este totodatã si singura slujbã

crestinã întemeiatã si sãvârsitã de Mântuitorul însusi, de aceea nici nu se numãrã

între cele sapte laude, care alcãtuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecãrei zile

si care au obârsie dumnezeiascã si bisericeascã.

Ea este, pe de o parte, o înfãtisare si o amintire a întregii vieti pãmântesti a

lui Hristos, de la întrupare, la Jertfa de pe cruce, la moartea si învierea Sa

(anamnezã), dar este în acelasi timp, si actualizarea instituitã de însusi Hristos a

jertfei Sale de pe cruce si comunicarea darurilor ce s-au revãrsat în lume din

aceastã jertfã.

Prezenta la Sfânta Liturghie devine astfel o necesitate. Ea nu este numai

treaba preotului si cu atât mai puþin a cântãretului, ci este împreunã-lucrare a

întregii comunitãti, care trebuie sã fie prezentã cu toatã inima si cu tot sufletul la

Sfânta Liturghie.

„Ia seama, dar, la picioarele tale, când te duci în casa Domnului” (Eclesiast

4, 17) si „Sã stii cum sã petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica

Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevãrului” (Timotei 3, 15).

Sfânta Liturghie lumineazã viata noastrã crestinã ca un pisc fericit,

încununat cu evlavia desãvârsitei noastre credinte ortodoxe, în prezenta de-a pururi

a Mântuitorului în lume, dupã însãsi cuvintele lui: „Iatã Eu, cu voi sunt, pânã la

sfârsitul veacului” (Matei 28, 29).

89