sfintii arhangheli, nr. 14 - decembrie 2003
TRANSCRIPT
E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ
DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47
B u l e t i n
A n u l X X X X • N r . 1 4 ( s e r i e n o u ă )
2
3
4
Vizita Înalt Prea Sfinţiei Sale
Arhiepiscopul nostru Nathaniel 22-27 august 2003
„Aceste zile vor fi, în primul rând, ocazie să
ne rugăm împreună, să aducem Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos mulţumiri pentru toate
binecuvântările Sale” (scrisoarea IPS Arhiepiscop Nathaniel, 3-07-2003)
DRAGI IUBITORI DE HRISTOS, aceasta a
fost „chemarea” arhiepiscopului nostru
Nathaniel în aceste zile istorice, că vrem sau
că nu vrem, că acceptăm sau că nu acceptăm.
Precum psalmistul David „Iată, vin Doamne.
Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule. Legea Ta
este adâncul inimii mele. Vreau să vestesc
mila Ta, în mijlocul poporului Tău. Şi nu îmi
închid buzele mele. Tu ştii lucrul acesta,
Doamne” (Ps. 40, 7-9), astfel a venit la noi
„păstorul cel bun” ca să se roage împreună cu
noi, ca să reverse binecuvântările Domnului,
Dumnezeului nostru Iisus Hristos peste toţi
cei care, cu inimi curate l-au primit, dar şi
peste toţi cei care inimile lor au fost împietrite
de duhuri nebune.
Nu cred că venirea ierarhului nostru
stăpân a fost rânduită numai de oameni. Cred,
din adâncul sufletului meu, că sufletele
fraţilor noştri, ale tuturor înaintaşilor şi drept-
slujitorilor sfintei noastre biserici, rugăciunile
maicilor, lacrimile mamelor, dar şi
rugăciunile noastre, ale nevrednicilor Săi
slujitori, au contribuit la împlinirea acestei
chemări a IPS Arhiepiscop Nathaniel.
„Tu eşti ajutorul şi izbăvitorul Meu: nu
zăbovi, Dumnezeule” (Ps. 40, 17). În felul
acesta, iubiţi credincioşi s-au rugat înaintaşii
noştri preoţi, episcopi, mitropoliţi, în decursul
celor peste 50 de ani de apărare a dreptei-
credinţe din întreaga lume ortodoxă. Aşa ne-
am rugat şi noi, împreună, odată cu naşterea
Pruncului Iisus când, în anul 1998, Sinodul
Rus de la New-York ne-a eliberat. Aşa s-a
rugat Părintele Petre Popescu, ca Bunul
Dumnezeu să nu „zăbovească” şi să vină
peste noi stăpân arhiereu român, şi Bunul
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, iar IPS
Arhiepiscop Nathaniel prin glasul rugăciunii
noastre, prin ruga sufletelor adormiţilor
arhierei mitropolitul Visarion, episcopul
Teofil, arhiepiscopul Policarp, episcopul
Valerian, şi al vrednicilor de pomenit
arhimandritul Iosafat, ieromonahul Pahomie,
preotul Vasile, preotul Virgil, preotul Petre,
ipodiaconul Petre-Cătălin, Mântuitorul Iisus
Hristos îi spune înaltului arhiereu, precum
oarecând apostolului Petru: „Mână la adânc şi
aruncă mreaja de cealaltă parte a corăbiei”
(Lc. 5, 4; In. 21,6).
Iată de ce iubiţi fraţi întru Hristos, am fost
chemaţi să ne rugăm împreună. Iată de ce l-
am primit de stăpânul arhiereu plini de
emoţie. Iată de ce, precum Moise, care
mergea spre Muntele Horeb, am auzit şi noi
cuvintele Mântuitorului îndreptându-ne spre
Biserică: „Moise, Moise, descalţă
încălţămintea ta, că locul de care te apropii
este sfânt”. Aşa ne-am apropiat şi noi de
sfânta noastră biserică când, vineri 23 august
2003, de sfinţii mucenici Irineu, Or, Agatonic
şi cei dimpreună cu dânşii, odată cu sfinţirea
apei şi odată cu intrarea în Biserică a înalţilor
arhierei, tot lucrul cel urât, toate uneltirile
5
diavolilor, toate încercările de dezbinare s-au
spulberat.
„Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate
lumina să stea sub obroc” (Mt. 5 14-15).
Acesta este, fraţilor, preotul. Şi cu atât mai
mult Episcopul, care este chemat să fie izvor
de lumină, să transmită „lumina lui Hristos” şi
să fie simbol şi model. Iată de ce, fraţilor,
aceste zile de 22, 23 şi 24 august 2003 au fost
scrise cu litere de aur în viaţa comunităţii
fraţilor români ortodocşi din Paris, au fost
scrise cu lacrimi de bucurie, cu „Osana, bine
este cuvântat cel ce vine întru numele
Domnului”, deoarece în acest Sion al
Episcopiei mitropolitului Visarion Puiu au
trecut peste 30 de ani de când nu am fost
binecuvântaţi de un stăpân arhiereu român. 30
de ani de când lumina lui Hristos am ţinut-o
sub obroc. Dacă aşa au fost atunci vremurile,
grele, dacă aceasta ne-a fost crucea pusă pe
umerii noştri, de a apăra, de a fi nebuni după
Hristos, astăzi, când se împlinesc 150 de ani
de la înfiinţarea primei capele ortodoxe
române de la Paris, am avut în acest an
binecuvântat de Dumnezeu bucuria pe care nu
au avut-o înaintaşii noştri, bucuria pentru care
atât s-a rugat Părintele Vasile şi Părintele
Petre, ca să avem un arhiereu român.
Pentru prima dată în cei peste 121 de ani
de istorie a sfintei noastre biserici, duminică,
24 august 2003, a 10-a după Rusalii, Sfânta
Liturghie a fost săvârşită de un sobor de
arhierei: Mitropolitul Iosif, Arhiepiscopul
Nathaniel, Arhiepiscopul Gabriel (rue Darue),
Arhiepiscopul Adrian. Cât de înălţătoare au
fost rugăciunile arhiereilor în această sfântă zi a
vindecării fiului lunatic. Cât de binecuvântată
a fost, fraţilor, această zi când mila lui
Dumnezeu s-a revărsat peste capele noastre,
ale copiilor noştri, ale mamelor noastre, cât de
cutremurătoare au fost cuvintele
Mântuitorului din Sfânta Evanghelie: „O,
neam necredincios şi îndărătnic, până când
voi fi cu voi; până când vă voi suferi pe voi”
(Mt. 17, 17), înţelegând prin această mustrare
şi asemănătoare cu cea din Templu, faţă de
neguţători, că este o mânie mântuitoare,
deoarece este împotriva răului, împotriva
patimilor, neprihănită, împotriva diavolilor.
În ajun de Crăciun, când sufletul şi inima
îmi sunt umplute de darul Naşterii Pruncului
Iisus, pentru binecuvântările revărsate asupra
noastră şi a Sfintei Biserici, împlinind
îndemnul vrednicilor noştri înaintaşi,
Părintele Vasile Boldeanu, Preotul Petre
Popescu, iată, iubiţi fraţi întru Hristos, la ce
ne îndemna în anul 1949, în pastorala de
Crăciun, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe
Române din Europa Occidentală, Mitropolitul
Visarion Puiu:
„În numele lui Dumnezeu, care este
Dumnezeul păcii, iar nu al neorânduielii şi
dezbinării (1 Cor. 14, 33), pentru Hristos care
ne-a iubit pe toţi şi ne-a spălat cu sângele Său
(Apoc. 1, 5), pentru datoria şi cinstea noastră,
pentru sfânta noastră patrie, să fim una,
gândindu-ne la poporul nostru, la cei de acasă,
care trec prin mari nevoi şi grele suferinţi”.
„Vă îndemn cât mai este vreme, după
cuvântul sfântului Iacob, la înţelepciune, la
acea înţelepciune care vine de Sus, şi care este
curată, paşnică, blândă, plină de îndurare şi
rodnică de fapte bune, neosânditoare şi
nefăţarnică.”
„Vă îndemn, în numele înaintaşilor mei
ierarhi ai plaiurilor româneşti, păstrători
neadormiţi ai dreptei-credinţe, să lăsaţi casa
Tatălui meu casă de rugăciune. Porţile ei
închise astăzi, să le faceţi pentru slava lui
Dumnezeu, larg deschise. Căci mâna Lui este
aproape.”
„Să vie, dar, fraţilor, la noi, sfânta
legătură a unirii în Hristos. Pentru vremurile
grele pe care le trăim să simţim şi să spunem
cu Apostolul: Din toate părţile suntem
strâmtoraţi, dar nu striviţi; în împrejurări
deznădăjduitoare ne aflăm, dar nu
deznădăjduim (2 Cor 4, 8).”
Iată, fraţilor, de ce ne rugăm şi pomenim
pe înaintaşii noştri, iată de ce cred că sufletele
lor sunt aşezate în cetele Drepţilor şi au fost
alături de noi în aceste zile istorice, de
rugăciune, de mulţumire lui Dumnezeu, aduse
de soborul Înalţilor Arhierei în această sfântă
zi de Duminică, 24 August 2003. În aceste
zile vocile sufletelor noastre s-au unit cu
vocile cetelor îngereşti, împreună-cântând:
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pare, între oameni bună-voire”.
Fie ca aceste îndemnuri şi rugăciuni să
fie Adevărate Lumini ale lui Hristos, veşnic
aprinse în sufletele noastre, în felul acesta
6
lăsând copiilor copiilor noştri „casa Tatălui
meu, casă de rugăciune”.
Paris, decembrie 2003
Preot Constantin Târziu
P.S. Odată cu sărbătorile de iarnă, în
acest an istoric, 150 de ani de la înfiinţarea
primei capele ortodoxe române la Paris a lui
Iosafat Snagoveanu, la 22 noiembrie 1853,
121 de ani de la cumpărarea Bisericii
Ortodoxe Române de către guvernul
monarhiei române, la 5 septembrie 1882, 20
de ani de la cumpărarea terenului Vatra
Românească de la Ormesson, culminând cu
prima vizită şi slujire a Arhiepiscopului
nostru Nathaniel în biserica bunilor noştri
înaintaşi, vrednici slujitori ai lui Dumnezeu şi
oamenilor, preoţii şi diaconii slujitori vă
dorim tuturor Sărbători fericite şi Un an nou
fericit. Două mii trei ani de sărbătorire a
praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos, acest an 2003 înscris în istoria
Bisericii Române din Paris, ca an cu cea mai
mare binecuvântare de la Dumnezeu
revărsată asupra noastră, a tuturor la Sfânta
Liturghie Arhierească din Duminica a 10-a
după Rusalii.
Preot Constantin şi Preot Iulian
Ierodiacon Iosif şi Diacon Viorel
Fie ca bucuria noastră să rămână veşnic în
sufletele şi inimile noastre !
Hristos S-a Născut, măriţi-L !
„Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire!”
(Luca 2, 14)
Punere la punct
OAMENI BUNI,
Tocmai citesc în Cuvântul românesc din
Iulie-August 2003 următoarele:
„Pe placa de granit au fost încrustate în
limba franceză următoarele cuvinte: 1944-
1989. Românilor căzuţi pentru Dumnezeu
şi democraţie. Exilaţii români. (…) Sâmbătă
7 Iunie 2003, românii s’au recules la acest
mormânt. Serviciul religios a fost oficiat de
preoţii Vasile Urda şi Constantin Stoica,
singurii preoţi din Paris recunoscuţi de comu-
nitatea refugiaţilor români care nu a făcut şi
nu face pactul cu diavolul securist (sublinie-
rea noastră). Un fost deţinut politic român a
recitat poezia Imn morţilor, de Radu Gyr, din
care citez câteva strofe:
Aţi luminat cu jertfe sfinte
Pământul până’n temelii,
Că arde ţara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane
Şi vă purtăm pe frunţi cununi.
Nu plângem lacrimă de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu neamul nostru nu va plânge.
Ci se cuminecă prin voi.”
Ce vreau să subliniez aici este uşurătatea
cu care autorul – Adrian Mureş, care trăieşte
probabil în USA – scrie „preoţii Vasile Urda
şi Constantin Stoica, singurii preoţi din Paris
recunoscuţi de comunitatea refugiaţilor ro-
mâni care nu a făcut şi nu face pactul cu
diavolul securist”… Întrebarea mea: Cine i-a
suflat, sau i-a scris aceste rânduri, ziaristului
Mureş? Şi pentru ce? Pentru a insulta discri-
minând rezistenţa română toată, globală, din
aceşti ultimi 20-30 de ani, contra regimului
sovietic şi persecuţiilor exercitate de acesta
vreme de o jumătate de secol încoace peste
sute de mii, milioane de martiri din toate ţările
româneşti şi din străinătate… Căci în ce pri-
7
veşte preoţii Urda şi Stoica, în ultima vreme
(în aceşti 10-20 de ani) se pare, aceştia sunt
singurii din Paris „recunoscuţi de comunitatea
refugiaţilor (din Paris) care nu a făcut şi nu
face pactul cu diavolul securist” (!?). Doamne
Dumnezeule, iartă-mă că în sila mea pentru
prostia omenească, cuvintele mele, sensul lor,
pot aluneca ofensând grav nişte oameni
cinstiţi, de onoare – mă gândesc la redacţia
„Cuvântului românesc”! dar care trebuie să
ştie – şi ştiu probabil – că nu discriminând
printre cei care s-au sacrificat ori se sacrifică
pentru un ideal, neîmplinit, mai exact un ideal
rupt în parte (dar încă nesfâşiat) cum este
Idealul României întregite (de la Nistru pân’
la Tisa…). Cu alte cuvinte, cu ce drept cineva
dintre noi: Român de altădată, sau de astăzi,
„păţit”, victimă, victime ale Istoriei noastre
contemporane, deci având ceva de spus. Acest
cineva, acest Stan Păţitul (mă gândesc că
poate fi redactorul rândurilor de mai sus…)
nu poate el desemna selectiv, adică judeca şi
aprecia pe cel bun, sau foarte bun, sau mai
puţin bun! Sau deloc – adică nebun!?!?
Nu poate fi, cum spune dreptul francez
partie et juge! Sau cum se spunea în Evul
Mediu cu ocazia unui măcel colectiv, război,
„crimă contra umanităţii” (cum se spune as-
tăzi), adică pedeapsă colectivă fără judecată,
executată pentru raţiune de stat, pentru a
salva ordinea instituţională, deci asasinat de
stat! Nu se poate judeca şi pedepsi în bloc,
cum se spunea în Evul Mediu – creştin (?),
căci ordinea de stat era inspirata de creş-
tinism: Vinovat?! Nevinovat?! Victime?
Martiri? Dumnezeu îi va alege pe cei buni!!
Sigur că îi aşează Dumnezeu la dreapta Lui. –
Pe cine? Pe cei prigoniţi, pe cei osteniţi, pe
cei asasinaţi, adică pe cei care s-au jertfit
pentru Cuvântul şi Lucrarea lui Dumnezeu.
Cum poţi spune ca X, Y sunt singurii
recunoscuţi de comunitatea refugiaţilor din
Paris care nu a făcut şi nu face pactul cu
diavolul securist… Cum au fost recunoscuţi?
De cine? Consultaţi de cine? În ce calitate i-
au consultat? De ce şi când i-ai consultat: De
deţinuţi politici. Sa mă ierte Dumnezeu, dar
nu sunt numai foştii deţinuţi politici care s-
au luptat si au pătimit pentru România martiră
şi asasinată.
În calitate de refugiat politic? Încă o
data să mă ierte Dumnezeu, dar nu numai
refugiaţii politici români au pătimit pentru
România martiră.
Cine este astăzi refugiat politic român?
Nu ştim… Întrebaţi la Politie… Cei din
vremea noastră – da, aceia se puteau numi
refugiaţi politici. Când? – În secolul trecut,
secolul XX, căci acum, în secolul XXI,
„précisément au moment où l’Europe se
prépare – et cela n’est pas facile pour toutes
sortes de conditions maternelles et juridiques
– à accueillir la Roumanie dans son sein,
laquelle est un état démocratique (!?) et
souverain. Il a formulé sa demande d’entrer
en Europe” etc. etc. (iată ce mi s-a spus).
Condamn unul ca să apăr mii de refugiaţi
politici. Deci acum cred că nu mai poţi fi
decât „fost refugiat politic”, dacă doreşti ca
ţara ta România să intre în Europa. – Ca
Polonia, ca Ungaria, ca Cehia, Slovacia,
Bulgaria, Ţările Baltice. Ba chiar îmi este
teamă să nu intre întâi, înaintea noastră,
Ucraina, Turcia… Doamne fereşte! Doamne,
fereşte-ne! Fereşte Doamne pe Oiţele şi
Berbecii lui Dumnezeu sa nu mai fie încă
refugiaţi politici români în Uniunea
Europeană, adică statele şi naţiunile libere şi
democratice unite de mâine.
În sfârşit, trec la alt punct. Este vorba de
articuleţul / fotoreportajul publicat în Dorul
(Danemarka), semnat Liviu Vălenaş, intitulat
„Ce-o fi căutând IPS Nathaniel la Paris?”
Mirându-se tare, ca viţelul la poarta nouă!? Şi
noi încă o dată întrebându-ne: Cum poate,
Doamne Dumnezeule!, să se dezonoreze un
ziarist – pe care de altfel îl citeam cu interes
zilele trecute în cărţi-interviuri bine rostite în
legătura cu soarta României noastre de ieri, de
astăzi, de mâine. Repet, aşadar: cum poate să
se dezonoreze un scriitor şi ziarist actual scri-
ind atâtea minciuni, adică gogoşi: la gogoaşa
înfuriată! (ca viţelul de mai sus: Unde? Cine?
Cititorul n-are decât să-l caute… Viţel care
puţin la făptură s-a umflat ca să fie bou…).
Atâtea minciuni, gogoşi umflate, servite pe
tavă, după ce cineva i le-a dictat la ureche. Şi
plătit, bineînţeles. Cât? Întrebaţi-l – Pentru
gloria României de astăzi…
În ce priveşte situaţia exactă a patrimo-
niului (moral şi material) al Bisericii noastre
ortodoxe române din Paris, o vom da în pri-
8
mire şi control celor calificaţi să controleze şi
Comitetului de gestiune, la timpul oportun.
De 50 de ani încoace ne gospodărim singuri şi
dăm socoteală de banii bisericii şi avutul ei
cultural şi artistic organelor de stat de aici din
Franţa, sub ocrotirea legală a căreia trăim şi
ne putem ruga în libertate. Nu avem nici o
legătură administrativă sau bisericească cu
Patriarhatul sau Ministerul Cultelor din ţară.
Ziaristul pomenit mai sus o ştia de altminteri
– poate a uitat! Este foarte grav să-ţi pierzi aşa
deodată memoria… Păcat de tinereţea şi
talentul pe care le avea când l-am cunoscut.
„Ultima ora”. – Încă o gogoaşă se acumu-
lează cu acest titlu în Dorul – Revista nu ştiu
cui, căci nu mai seamănă deloc cu aceea, la
fel numită, unde a scris Eugen Lozovan, unde
s-au publicat multe şi interesante păţanii,
evenimente, isprăvi minunate ale Românilor
noştri de pretutindeni, unde mi-a făcut o
deosebită plăcere să colaborez în trecut…
Deci aici se semnalează verdictul Tribunalului
de instanţă din Paris în legătura cu litigiul şi
procesul pe care îl avem cu nişte impostori şi
piraţi ai bisericii noastre… S-a făcut apel la
aceasta situaţie. Pe de altă parte – ştie foarte
bine ziaristul de mai sus – ca acel proces nu
noi l-am făcut, ci ei, cei care vor să ocupe
biserica. Cu ce bani si cine i-a plătit şi le
plăteşte avocatul lor ca să pledeze aceasta
infamie? – Nu ştiu. Întrebaţi-i. În ce ne
priveşte, noi sigur că plătim avocatul nostru şi
destule formalităţi ca să ne apăram biserica.
Cu ce bani? – Cu banii osteniţilor, văduvelor,
credincioşilor care vin la biserică, dând obolul
lor.
Titus Bărbulescu
NB: L'auteur de cet article déloyal et
polémique contre notre Eglise et notre pasteur
spirituel, se dit romano-catholique, ou greco-
catholique, je ne sais. A-t-il consulté sa
hiérarchie catholique? Ou uniate?
D’Allemagne, de France ou de Navarre?
Avant de produire ce papier infâme.
Nous, notre Eglise orthodoxe roumaine de
Paris, avons des rapports fraternels avec les
romano-catholiques et les greco-catholiques
(uniates) de Paris. Cette prose déshonorant
pour son auteur Liviu VALENAS sera
traduite et envoyée à son Eminence, le
Cardinal Lustiger, de Paris, pour information.
Buna cuviinţă şi buna credinţă
URMĂRIM, DESIGUR, cu mult interes, tot
ce apare în jurnalele româneşti referitor la
viaţa românească, dinlăuntru sau din afara
României. Comunitatea română ortodoxă de
la Paris, deşi tăcută şi aparent dezbinată, îşi
exprimă regulat poziţia morală pe care
încearcă să o păstreze de peste 50 de ani, cu
convingerea că nimic nu se poate face în
România, dacă acest aspect este ignorat sau
batjocorit.
Iată de ce, dorim să aducem câteva
lămuriri la două articole, apărute în două ziare
româneşti sub semnătura domnului Liviu
Vălenaş din Nüremberg, Germania. Este
vorba de “Ziarul de Vest” din luna august-
septembrie 2003, unde sub o frază insidioasă
care se vrea reţinută ca o decizie implacabilă:
“Biserica română de la Paris trebuie să treacă
la Patriarhia de la Bucureşti”, autorul prezintă
un interviu al IPS Iosif, Mitropolit al Arhie-
piscopiei ortodoxe române din Europa Occi-
dentală şi Meridională, realizat la începutul
lunii iunie 2003 la Sultzmatt (Franţa), cu
fotografii făcute în timpul vizitei IPS
Nathaniel la Paris în luna August 2003. Este
foarte important de menţionat că domnul
Vălenaş a fost invitat de Comunitatea noastră
pentru a participa la vizita IPS Nathaniel şi i
s-au rambursat cheltuielile pe care această
deplasare le-a ocazionat. Apariţia articolului,
în forma pe care am prezentat-o mai sus,
trădează însă, lipsa de deontologie a
semnatarului şi faptul că lucrează în solda
unor cercuri care încearcă şi reuşesc să
menţină o confuzie generală referitor la
morală. Dacă în urma articolului din “Ziarul
de Vest” am avut unele îndoieli, pe care am
căutat să le lămurim într-o lungă convorbire
9
telefonică cu domnul Vălenaş, în care i-am
explicat clar poziţia noastră şi nedumerirea pe
care am resimţit-o la modul cum prezintă
lucrurile, apariţia celui de-al doilea articol în
revista “DORUL” din noiembrie 2003,
lămureşte situaţia. Articolul se intitulează
“Ce-o fi căutând IPS Nathaniel la Paris?”.
Înainte de a-i răspunde autorului la
întrebarea pe care şi-o pune, vom încerca să
desluşim ce se ascunde în spatele acestei
aparente imparţialităţi de care ne-a asigurat în
mai multe rânduri.
Dincolo de obligaţia morală şi
deontologică de a prezenta lucrurile aşa cum
s-au derulat, transpare ca şi în articolul din
“Ziarul de Vest”, arta de a manipula, atât de
perfect mânuită de peste 50 de ani.
Toate elementele pe care le analizăm mai
jos i-au fost prezentate în mod explicit
domnului Vălenaş. Dar să le luăm pe rând :
La ceremonia de la Ormesson, unde a fost
sfinţită o cruce, IPS Nathaniel nu a parti-
cipat ca invitat de onoare, ci în calitate de
gazdă, adică de Episcop care acoperă din punct
de vedere canonic Episcopia ortodoxă română
din Europa Occidentală, fie ea şi temporară. Cei
care au participat ca invitaţi, printre care s-a
numărat şi IPS Iosif, au recunoscut, prin
participare, această calitate, aşa cum au
recunoscut-o şi ceilalţi episcopi ortodocşi care
au fost invitaţi cu ocazia vizitei pastorale a IPS
Nathaniel la Paris.
Comunitatea de la Paris nu este, aşa cum
spune domnul Vălenaş « sfâşiată şi
dezbinată de foarte mulţi ani » ci agresată şi
atacată de peste 50 de ani, uneori prin mijloace
specifice, precum dezinformarea, ca în cazul de
faţă. Toate tentativele, fie că au venit din afară,
fie că au venit dinlăuntrul comunităţii, prin
infiltrări, nu au putut-o însă destabiliza. În cazul
preoţilor Urda Vasile şi Stoica Constantin,
dincolo de minciuna că ar fi plecat cu jumătate
de credincioşi, dorim să facem o singură
precizare. Adevărata cauză a plecării lor, şi
anume lipsa de moralitate, nu va putea fi ştearsă
din memoria celor care cred că fără morală nu
se poate construi nimic, nici în România, nici
aici.
Terenul de la Ormesson a fost cumpărat de
Părintele Boldeanu, după ce s-a obţinut
permisul de construcţie pentru sediul Episco-
piei. Avizul de construcţie există (anexat în
copie) şi ne surprinde că domnul Vălenaş, care
deţine toate amănuntele, nu-l pomeneşte.
Comentariile tendenţioase care însoţesc datele,
explică totuşi intenţia celor care i-au furnizat
documentele, anume de a lăsa să se creadă că
« cineva » a furat sau a vrut să fure. Nu vrem să
amintim decât două amănunte : 32 de hectare
înseamnă 320000 m² de pădure şi teren arabil,
care au fost cumpărate cu 1,56 franci
francezi/m² şi că acest teren, pe care au încercat
mulţi să pună mâna, nu poate fi vândut, pentru
că Părintele Boldeanu a avut înţelepciunea să
înscrie pe actul notarial că nu poate fi vândut
niciodată. În concluzie, aşa cum spunea
Părintele Vasile Boldeanu, înainte să plece în
lumea celor drepţi, terenul va rămâne veşnic
comunităţii române ortodoxe din Franţa şi mai
devreme sau mai târziu, se va construi ceva
acolo. Până atunci, românii vor putea să se
bucure, atunci când vor dori, de o clipă de
linişte şi pace într-un cadru natural, pe care
chiar domnul Vălenaş îl apreciază. Cu o singură
diferenţă, aici nu prea suflă un vânt nemilos, iar
de construit sigur se va putea construi ceva, cu
condiţia ca avizul de construcţie, care de regulă
este valabil doi ani, se fie reînnoit.
1
2
3
10
Într-un anunţ aşa zis de « ultimă oră »,
domnul Vălenaş ne pune la curent că
Tribunalul de Grande Instance dă câştig de
cauză « adevăratului Consiliu de Biserică ( ?) şi
obligă pe Titus Bărbulescu şi pr. C-tin Târziu să
predea, în faţa organelor justiţiei franceze,
biserica, documentele ei bancare, administrative
şi arhiva şi să plătească 1000 euro cheltuieli de
judecată ». În loc de comentariu precizăm doar
că decizia justiţiei nu este executorie, că s-a
făcut apel şi că o ultimă veste sosită de la
Sinodul rus, semnată de mitropolitul Vitalie,
episcopul Barnabe şi ceilalţi membri ai
Sinodului, consideră pretenţia grupului Urda ca
anti-canonică şi că toate măsurile luate în
numele ei sunt fără valoare (anexăm o fotocopie
a documentului).
Acuzaţiile aduse IPS Nathaniel şi modul în
care ele sunt făcute, ne îndreptăţeşte să
considerăm pe autorii acestora, drept oameni
lipsiţi de bună cuviinţă şi bună credinţă. În ceea
ce ne priveşte, acoperirea canonică pe care ne-o
acordă este cea mai bună soluţie pentru a
respecta prevederile statutare şi dorinţa celor
care au luptat de peste 50 de ani la salvarea
neamului românesc. În această perspectivă,
afirmaţia IPS Iosif că Biserica din Jean de
Beauvais trebuie să treacă la Bucureşti, nu este
cu nimic incompatibilă cu ceea ce gândesc şi au
gândit cei care apără actuala ei independenţă.
Singura problemă care trebuie să se impună prin
voia lui Dumnezeu, este momentul în care
această trecere se va face cu respectarea tuturor
sensibilităţilor. Orice abuz n-ar face decât ca
fractura care există astăzi, să continue în mod
nedefinit.
Nicolae Caracota
4
5
11
Părintele Mircea Domitriu
a trecut la cele veşnice
COMUNITATEA ORTODOXĂ română din
Paris, Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail,
Gavriil şi Rafail”, preoţii şi diaconii slujitori,
Consiliul Parohial şi Consiliul Eparhial,
anunţăm cu întristare trecere la cele veşnice –
în noaptea Sfântului Andrei, Apostolul
Românilor – a celui care a fost timp de peste
jumătate de secol unul dintre stâlpii Bisericii
Ortodoxe Române din Paris: Preotul Mircea
Domitriu.
Născut în 4 noiembrie 1915 din părinţi
răzeşi basarabeni din „Ţara de Sus”, tata din
partea Hotinului, mama din partea Bălţilor,
participă la războiul pentru eliberarea
Basarabiei robite, este arestat şi încarcerat la
închisoarea din Braşov, de unde reuşeşte să
evadeze şi împreună cu alţi camarazi trece în
Iugoslavia. După multe peregrinări, este
internat în lagărul de la Buchenwald, unde
erau deja peste 400 de compatrioţi, în august
1944.
După capitularea Germaniei se
căsătoreşte cu o tânără domnişoară germană,
Elfride, botezată ortodox Ioana Margareta. În
anul 1948 se stabilesc amândoi la Paris şi
timp de 30 de ani este inginer constructor în
birourile „Methodes mecanique” ale uzinei
SIMCA. În 1962, la apelul Prea Sfinţitului
Episcop Teofil Ionescu, urmează cursurile de
seară ale Institutului Teologic Saint-Serge. În
acelaşi an este sfinţit diacon şi apoi arhidiacon
şi preot pe seama Episcopiei de la Paris,
trecând definitiv de la numele de naştere
Boris Stăjeniuc la cel de Mircea Edgar
Domitriu.
În 1963 înfiinţează Parohia „Sfântul
Gheorghe” din Koln, în cadrul asociaţie
cultuale fondată de către episcopul Teofil
Ionescu, al cărei preşedinte fondator a fost
mai întâi Gheorghe Agrita-Acrivu, urmându-i
onoratul Dr Ioan Popa, iar acestuia onoratul
Dr Alexandru Şuga.
Timp de 41 de ani slujeşte cu credinţă
Sfânta Biserică a Sfinţilor Arhangheli şi se
roagă ca bunul Dumnezeu să-i dea sănătate
pentru a fi de folos Bisericii din Paris,
Bisericii din Koln şi neamului nostru
românesc.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aşeze în
ceata drepţilor.
Veşnică să fie pomenirea lui !
Poşta redacţiei Titus Bărbulescu
Iancu Perifan
Basarabia un roman de Paul Goma
Editura FLUX, Chişinău 2003
Am citit şi recitit această carte preţioasă.
Adică, scumpă, ca o pepită nestemată, rupă
din rocă de un val de lavă vulcanică. Mărturie
– mărturii – ieşite, deci rostite, de sub
nesfârşitele valuri de barbari năvălitori,
apucători, stricători, prădători ai românilor şi
Ţărilor Româneşti. Sigur că este o carte
polemică, adică de război (polemos în elină
semnifică război).
Românii moldo-valahi se războiesc – şi
în vreme de pace ca şi în vreme de război – cu
mulţi şi numeroşi duşmani. Întâi şi mai ales,
de 60 de ani încoace, cu vecinii din Est, care
vor să ne schimbe identitatea. Amuzantă – ar
spune un om liber, un occidental – este
12
etimologia patronimului Goma, sau Homa…
Cu condiţia să rămân la nivelul lingvistic,
filologic – nu măsură administrativă,
falsificatoare a identităţii româneşti,
identitate, adică naţionalitate rusă. Astfel,
pentru funcţionarul rus, patronimul Homa sau
Goma nu poate fi român, moldovenesc, ci
italian?! Cu 2 „m”, Homma egal etimon
italian. În realitate, mi se pare, patronimul
Homa (pronunţie ucraineană Goma) ar putea
veni de la „om”, vocativul „Omule”! Ar fi
putut da în româna modernă patronimul
„Omulescu”, de ce nu, ca atâţia Romanescu
sau Românul, pe care i-am cunoscut sau îi
cunosc.
Toate astea dacă n-ar fi să ţinem seama de
originea aromână pe care însuşi autorul o
declară, şi care ar explica multe dintre
calităţile, ca şi cusururile, pe care i le
cunoaştem.
Să revenim la cartea de mai sus, care este
– desigur – polemică. Ruptă dintr-un suflet
de (a)român revoltat. Tonul ei este agresiv,
uneori brutal, virulent: este aproape de
Scrisoarea a III-a, partea a doua, de M.
Eminescu. Cum să nu fie aşa, când constaţi
astăzi, în anul 2003, că peste tot, în ţara
mamă, după cum în Europa, sau ţările robite,
românii, adică moldovenii, valahii – trebuie
să se lupte aprig (mai aprig decât în secolul
XIX şi XX), să sângereze combătând
minciuna şi mincinoşii, impostura şi
impostorii. Adică să sângereze spunând
adevărul, să-şi afirme identitatea: cine sunt, ce
sunt, şi ca atare să aibă o şansă de a intra
mâine în Uniunea Europeană – cu capul sus.
Toate Ţările româneşti, inclusiv Basarabia,
Bucovina şi Herţa!.
Am fi dorit ca textul nostru să fie presărat
de citate, dar n-am fi reuşit decât să amputăm
frumuseţea cărţii. V-o recomandăm cu căldură
şi dorim autorului mulţi ani şi să mai scrie.
A trecut la cele veşnice
Părintele Mircea E. Domitriu
„Fraţii mei cei iubiţi, nu mă uitaţi pe mine când
lăudaţi pe Domnul, ci vă aduceţi aminte de
dorul şi de dragostea mea. Aduceţi-vă aminte de
frăţie, şi rugaţi pe Dumnezeu să mă odihnească
pe mine cu drepţii”.
(Tropar, glasul al 2-lea,
slujba înmormântării preoţilor şi diaconilor)
DRAGI IUBITORI DE ADEVĂR,
În noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30
noiembrie 2003, la ora 0:30, a închis ochii
pentru veşnicie vrednicul de pomenit,
Părintele iconom stavrofor, Părintele misionar
Mircea Domitriu. Fiind ultima persoană cu
care Părintele a stat şi s-a spovedit, cu care
Părintele s-a împărtăşit pentru ultima dată,
rugându-se neîncetat Bunului Dumnezeu „să-l
ia de pe acest pământ”, am datoria de a
mărturisi adevărul în ce priveşte „ultima
dorinţă a Părintelui Mircea Domitriu”.
Această ultimă dorinţă, exprimată verbal în
faţa mai multor persoane – Înalt Prea Sfinţitul
Arhiepiscop Nathaniel, Arhamandritul Roman
Braga, Părintele Cătălin Mitescu, Părintele
Gheorghe Calciu Dumitreasa, Părintele Iulian
Nistea, domnilor Ilie Năvală, Florin Dumi-
trescu şi alţii –, nu a fost respectată. De când
am aflat de punerea sfinţiei sale într-o „casă
de odihnă” (maison de repos) am mers să-l
vizitez şi am nădăjduit că mă va primi, şi m-a
primit după ce m-am spovedit la Părintele
Mircea. Da, acum aproape 24 de ani el mi-a
fost duhovnic în vremea când eram cel mai
tânăr dintre preoţii Episcopiei Ortodoxe
Române din Europa Occidentală a Mitropo-
litului Visarion Puiu.
Părintele Mircea Dumitriu a cerut să-i fie
aşezat trupul în Biserica din Jean de Beauvais,
unde a slujit atâţia zeci de ani, şi a apoi să fie
pus alături de „fraţii săi”, Părintele Vasile
Boldeanu, Ieromonahul Pahomie, Episcopul
Teofil, Mitropolitul Visarion. Am crezut de
13
bună-cuviinţă şi eram dator să fac totul pentru
a-i împlini această ultimă dorinţă. S-a
contactat o societate de pompe funebre şi am
aflat cu Bucurie că mai este un loc în cavoul
Bisericii noastre din Cimitirul Montparnasse.
Persoana căreia Părintele Mircea i-a semnat o
împuternicire, de fiecare dată când mergeam
să-l văd (cel puţin o dată pe lună) îi spunea la
telefon: „aceasta este ultima mea dorinţă”.
Această ultimă dorinţă, dragii mei, eu,
preotul Constantin Târziu, o mărturisesc în
faţa lui Dumnezeu şi a dumneavoastră, nu a
fost respectată de această persoană.
Părintele Mircea nu a fost adus în
Biserica pe care a slujit-o din anul 1948,
respectiv 1962, când a fost hirotonit preot de
către episcopul Teofil Ionescu.
Părintele Mircea nu se odihneşte alături
de „fraţii săi”.
Părintele Mircea nu a avut întreaga slujbă
a înmormântării preoţilor.
Părintele Mircea nu a fost spălat şi uns cu
buretele îmbibat în untdelemn de către preoţi,
aşa cum se scrie la sfintele canoane.
Părintele Mircea nu a fost îmbrăcat de
preoţi în hainele civile.
Părintele Mircea nu a fost îmbrăcat în
sutană şi nici în toate veşmintele preoţeşti.
Părintele Mircea nu a avut pe piept Sfânta
Evanghelie.
Părintele Mircea a fost înmormântat în
cimitirul din oraşul Chaville, lângă „Moş
Florincă”.
Părintele Mircea a nădăjduit că-i va fi
ascultată ultima dorinţă.
Toate acestea le-am mărturisit deoarece
mulţi se vor întreba şi poate vor asculta o sin-
gură voce „tremurândă”. Vocea mea este
aceea a mărturisirii verbale, a unei semnături
a Părintelui Mircea, dar mai ales a unei
înregistrări video făcută cu Părintele, despre
ultima lui dorinţă. Acesta este tot adevărul.
Cu Părintele Mircea Domitriu, dragi
iubitori de adevăr, încă o filă grea a istoriei
sfintei noastre biserici a fost întoarsă. Cu
Părintele Mircea peste jumătate de secol de
credinţă, de dragoste, de luptă pentru Hristos
şi pentru întreg neamul românesc, precum şi
pentru frumoasa sa Basarabie s-a încheiat.
La vremea judecăţii mele astfel voi putea
mărturisi acest adevăr despre ultima dorinţă a
Părintelui Mircea E. Domitriu.
Dumnezeu să-l odihnească şi cu drepţii
să-l numere.
Preot Cosntantin Târziu
P.S. Parastasul de 40 de zile de la
înmormântarea Părintelui Mircea cade pe data
de 18 ianuarie 2004. Deoarece pentru
Adunarea Generală Extraordinară din 25
ianuarie 2004 va fi trimis ca delegat IPS
Părinte Arhiepiscop Nathaniel Părintele
Gheorghe Calciu Dumitreasa şi cu îngăduinţa
sa, Parastasul Părintelui Mircea de 40 de zile,
organizat de doamnele ortodoxe, consiliul
parohial şi eparhial, întreaga noastră
comunitate, va avea loc, sâmbătă, 24 ianuarie
2004, la orele 11. În veci pomenirea lui.
A murit Părintele Mircea Domitriu
NE-A PĂRĂSIT preotul Mircea Domitriu,
luând drumul eternităţii, pe 30 Noiembrie
2003.
L-am cunoscut aici la Paris, acum vreo
jumătate de secol. Nedespărţit de Părintele
Vasile Boldeanu, cu care a fost la un moment
dat la Buchenwald.
Îmi amintesc clar vizita părinţilor lui la
Paris, veniţi din fundul Rusiei. După moartea
lui Stalin, prin 1956-1960, Hrusciov era la
putere încercând o dezgheţare a regimului. Ca
să aibă devize, a permis celor fugiţi din
„imperiul” rus să ia contact cu familiile lor
rămase, depărtate, împrăştiate prin toate
Rusiile, să le trimeată bani grei (dolari) pentru
14
ca aceştia să poată veni de acolo din Rusia la
ai lor, aici în Europa occidentală. Părintele
Mircea Domitriu era originar din regiunea
Ungheni a Moldovei răpite. Părinţii lui, ţărani
fruntaşi în satul lor cu pământ, adică
proprietari – ceea ce pentru comunişti era o
ursine: ţărani culaci! Părinţii lui au fost
deportaţi din satul lor basarabean, înfloritor
sub români între cele două războaie, deportaţi
deci prin fundul Rusiei, pe la Taskent, în
Siberia, sa-i înveţe pe cei de acolo să lucreze
pământul… Iar în locul lor, în Basarabia, au
fost instalaţi alţii, veniţi de aiurea: tătari,
cerchezi, ruşi, găgăuţi, ucraineni. Părintele
Mircea le-a trimes bani grei, acolo, în Siberia,
unde se aflau. Iar Moşul şi maica bătrână şi-
au cumpărat bilete de tren – toate cheltuielile
de drum au fost plătite acolo în Rusia cu ruble
din dolarii proveniţi de la „fişiorul” lor din
Paris. Comuniştii nu le-au lăsat – pentru
traversarea Europei de la Est la Vest – decât o
sumă modestă în devize străine. Astfel,
Moşul-tatăl şi maica bătrână au sosit într-o zi
la Paris. Moşul avea un toiag făcut în Siberia,
din lemn de carp. Amândoi cu hârtii ruseşti –
nici ei nu mai ştiau cum îi cheamă… De altfel
şi băiatul lor, ca să-i poată chema, a trebuit să
semneze: Boris nu mai ştiu cum. În sfârşit, ce
plăcere să stau de vorbă cu ei! Ce
moldovenească, adică românească, cu
dulceaţa de cireşi amare, vorbeau.
– Apoi, vezi tale, fişiorul nostru ! Pentru
noi ne eşti scump ca ochii din cap. Te-ai făcut
mare. Te-ai nemţit (Părintele Mircea a venit
din Germania cu o diplomă de inginer
mecanic. Lucra la SIMCA, ca inginer, foarte
cotat, de altfel…).
– Îţi spun eu, tatăl tău, să nu te mai
întorci la noi acasă, în Moldova la noi, căci
nu mai avem casă ! Şi-apoi o să te trimeată
prin Siberia să-i luminezi pe ocnaşi… Ia
spune-mi : cu familia cum stai ? Copii ?
Părintele Mircea era căsătorit cu Elfride –
ce admirabilă soţie ! Când a fost făcut diacon,
apoi preot, ea, Elfride, s-a simţit aşa de
devotată bisericii unde bărbatul ei era preot
(nu o jena căsătoria cu un preot, fiind
protestantă ca religie, apoi ortodoxă, deci
obişnuită de idee de căsătorie cu un pastor),
era atât de devotată că spăla pe jos toată
biserica, să fie curată Casa lui Dumnezeu. Ce
păcat că nu avea copii. Şi mai mare
nefericire : s-a prăpădit tânără, preoteasa
Elfride, de o boală nemiloasă.
Iarăşi mi-aduc aminte despre Părintele
Mircea Domitriu – de astă data preot ajutător
la biserică. Îi plăcea să asculte pe cel mai
mare sau mai bătrân şi mai ştiutor decât el în
cele bisericeşti. Nu stăpân, ci supus faţă de cel
mai mare în grad sau mai păţit a fost tot
timpul ca preot. A ascultat de Părintele Vasile
Boldeanu, apoi de părintele Constandache.
Apoi, pare-mi-se, încet-încet s-a retras,
împuţinându-şi obligaţiile bisericeşti din viaţa
activă şi ocupată de preot-inginer (cum era
cunoscut la SYMCA), după moartea
Părintelui Vasile Boldeanu şi după moartea
preotesei şi nu mai ştiu după ce tot felul de
tristeţi adânci. Haristic, tot timpul a ascultat
de Sfântul Sinod al Ruşilor « hors frontieres »
cu sediul la New-York. În vremea
mitropolitului Filaret, nouă, Bisericii
Ortodoxe Române din Paris, Sfântul Sinod
din New-York ne-a fost de mare ajutor. Îi
suntem recunoscători.
Între timp, Europa începe să se
întregească şi la Estul ei – Europa Orientală şi
Centrală. Sigur că România, ca şi Basarabia,
Bucovina (Republica Moldova) trebuie să
intre în Europa. Sfântul Sinod al Ruşilor albi
(zişi « hors frontieres ») sunt, evident, cu
America (USA) mai degrabă decât cu Europa
( ?!) în caz de dificultate internaţională,
probabil… Vom vedea.
Iar noi, Biserica Ortodoxă Română din
Paris, sigur că avem şi vom avea har
episcopal de la un episcop din lumea liberă
(român de origine), carele Sfânt Har episcopal
mi se pare mie (un mirean, nu sfânt părinte !)
că nu poate fi reductibil de tot felul de limite
şi oprelişti geopolitice !! Vom avea deci într-o
zi un episcop la Paris, cum am avut o bucată
de vreme pe Episcopul Teofil. Părintele
Domitriu – când era în putere – a fost o
speranţă să fie episcopul nostru. Sfinţit cum
se face, de trei sfinţi părinţi episcopi.
În ultimii ani, l-am văzut pe părintele
Domitriu cu ocazia vizitei la Paris a
preşedintelui Constantinescu, în care mulţi
ne-am pus multe speranţe şi mai ales dorinţa
să ne scape de tăvălugul rusesc… Părintele
Domitriu venise să-l vadă pe preşedintele care
15
s-a născut la Tighina. Iar acesta i-a
confirmat…
Ei, iubite Părinte Mircea Domitriu, ce n-
am spus o spun acum : ce voce frumoasă
aveai ! De bariton bas cantabil. Ne adunam şi
cântam la biserică sau prin alte locuri de
concert sau spectacol, de cântec, dans, hore
româneşti. Mi-aduc aminte cu câtă emoţie ne
cânta Nistrule pe malul tău ! Şi atâtea
romanţe populare din folclorul nostru, mai
ales moldovean, care este sau nu este
influenţat, cel puţin muzical de muzica rusă,
se poate! Dar cântecele şi horele cântate cu
cuvinte româneşti, jucate, dansate româneşte
– cu opinci, nu cu cizme –, au fost de neuitat.
Încântătoare erau şi poeziile de Goga cântate,
ca de exemplu De cer m-aţi dus de lângă
voi…
Să dea Bunul Dumnezeu să fie primită
acolo Sus jertfa de o viaţă întreagă pentru
neamul şi pământul din care te-ai născut,
iubite părinte cântăreţ iubitor de cele sfinte
Mircea Domitriu!
Titus Bărbulescu
Gânduri la capătul unui drum
AM ACCEPTAT în ianuarie 2001, după ce
am fost ales consilier al APCOR, să devin şi
trezorier al asociaţiei.
Am acceptat cu încrederea şi speranţa în
Dumnezeu, că o să mă ajute să pot pune
umărul la schimbarea în bine a multor lucruri
în biserica noastră.
În cei aproape trei ani care au trecut, am
avut parte de împliniri şi dezamăgiri, de zile
de bucurie şi de nopţi nedormite.
În multe din încercările pe care le-am
făcut de a schimba câte ceva în organizarea şi
funcţionarea asociaţiei m-am lovit de “Aşa a
fost întotdeauna” sau “Acum nu se poate”,
deci nu trebuie schimbat nimic.
Am suferit atunci când comportamentul
unor membri ai asociaţiei şi ambiţiile perso-
nale ale altora au dus la divizarea comunităţii
şi chiar la procese.
Dar am şi bucurii: bucuria de a vedea
duminică de duminică biserica plină de
credincioşi, bucuria că am participat la o
Liturghie Arhierească celebrată în biserica
noastră, bucuria că am reuşit să facem o serie
de lucrări în biserică şi în casa parohială:
schimbarea instalaţiei de încălzire a
bisericii şi a casei parohiale
schimbarea instalaţiei electrice în
biserica şi în casa parohială
repararea zidului dinspre curte al
casei parohiale
schimbarea ferestrelor casei
parohiale
începerea lucrărilor la schimbare a
acoperişului casei parohiale
Aceste lucrări au costat peste 82.000 de
euros.
Toate acestea nu ar fi fost posibile fără
aportul dumneavoastră, membrii ai APCOR
sau simpli credincioşi ai bisericii.
De aceea, prin aceste rânduri, vreau să le
mulţumesc tuturor celor care din multul sau
din puţinul lor au contribuit la realizarea
acestor lucrări şi sper că şi în viitor să fie
alături de biserică, pentru că mai sunt încă
multe de făcut.
În apropierea Crăciunului şi a Anului Nou
vă doresc tuturor sănătate şi-L rog pe bunul
Dumnezeu să reverse în casele şi-n inimile
dumneavoastră numai Pace şi bucurii.
Trezorier
Sorin Luciu
16
L’icône de la Nativité
L’ICONE DE LA NATIVITE s’inspire, pour
sa typologie, du récit de Saint Luc et du
Kontakion de la Nativité, de Saint Romain
(VI s.). Voici ce que nous dit l’Evangéliste:
« Pendant qu’ils étaient à Bethléem, le
jour de la naissance arriva. Elle mit au monde
un fils, son premier-né. Elle l’enveloppa de
langes et le coucha dans une crèche, parce
qu’il n’y avait pas de place pour eux dans
l’abri destiné aux voyageurs. » (Luc 2, 6-7)
Au centre de l’icône, nous trouvons la
représentation de la crèche, dans la grotte, et
de la Mère de Dieu: « en ce jour la Vierge met
au monde le Suressentiel et la terre abrite en
une grotte l’Inaccessible » (in Kontakion de la
Nativité).
L’âne et le boeuf ne sont pas décrits dans
les Évangiles, c’est dans l’Ancien Testament,
dans les prophéties d’Habacuc (III, 2) et
d’Isaïe (I, 3), qu’ils apparaissent (Habacuc
III, 2) et (Isaïe I, 3).
Autour de cette scène principale s’orga-
nisent d’autres scènes, que l’on lira de gauche
à droite, dans un mouvement circulaire qui se
déroule autour de la scène centrale.
En haut à gauche, nous voyons les rois
mages, habillés comme des Persans, c’est à
dire comme ceux qui vénèrent les astres. Les
rois mages sont en chemin, guidés par
l’Étoile, et viennent vénérer le roi de
l’Univers : « et les mages avec l’Étoile
cheminent » (in Kontakion)
A droite, nous trouvons les bergers:
« Dans cette même région, il y avait des
bergers qui passaient la nuit dans les champs
pour garder leur troupeau. Un ange du
Seigneur leur apparut et la gloire du Seigneur
les entoura de lumière. Ils eurent alors très
peur. Mais l’ange leur dit: N’ayez pas peur,
car je vous apporte une bonne nouvelle qui
réjouira beaucoup tout le peuple: cette nuit
dans la ville de David, est né, pour vous, un
Sauveur; c’est le Christ, le Seigneur. Et voici
le signe qui vous le fera reconnaître: vous
trouverez un petit enfant enveloppé de langes
et couché dans une crèche. » (Luc 2, 8-11)
La scène du bain, en bas à droite n’a pas
d’origine littéraire. Le bain montre la nature
humaine du Christ.
Un vieil homme se trouve en bas à
gauche. On interprète cette scène comme
étant le doute de Joseph, mais à l’origine, ce
personnage était un des bergers, il écoutait la
bonne nouvelle apportée par les anges. Peu à
peu ce personnage s’est déplacé pour occuper
la place qu’on lui connaît, car l’icône ne s’est
pas faite en un jour, les premières
représentations de la Nativité remontent au
début du IVs.
L’icône de la Nativité se compose donc
de cinq scènes juxtaposées: les rois mages, les
anges et les bergers, le lavement, Joseph, la
Mère de Dieu et l’enfant.
Bon Noël à tous!
Maria Lavie
17
Cuvântul doamnelor ortodoxe
ASOCIAŢIA FEMEILOR ORTODOXE ROMÂNE
(AFORHF), a cărui sediu a fost de la înfiin-
ţare, şi este încă, Biserica ortodoxă română
«Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail »
din Paris, 9 bis rue Jean de Beauvais, s-a făcut
în ultimul timp, din ce în ce mai simţită în
sânul comunităţii noastre religioase. Ea a avut
şi are ca scop declarat regruparea femeilor
ortodoxe de origine română în vederea
valorificării şi menţinerii moştenirilor legate
de credinţa noastră ortodoxă, de obiceiurile şi
limba poporului român, dar şi în vederea
realizării unor acţiuni de ordin caritativ. Fide-
le unor principii generoase, doamnele orto-
doxe nu numai că au menţinut şi ameliorat
activităţi cu tradiţie ale AFORHF-ului, dar au
şi iniţiat şi realizat altele cu caracter religios,
cultural şi umanitar.
Din noiembrie 2002, un nou Consiliu
administrativ şi o nouă preşedintă conduc
activitatea asociaţiei. Tânără, dinamică, moti-
vată, doamna Irina Maria Luciu a insuflat
vieţii asociative
un elan fără
precedent. Nu
este nici simplu
nici uşor să
organizezi şi să
gerezi activităţi
bazate în
exclusivitate pe
voluntariat ! Cu
fineţe şi diplomaţie, noua preşedintă a ştiut
însă să întărească coeziunea şi conlucrarea
între femei ortodoxe de profesii, vârste, medii
sociale şi chiar naţionalităţi diferite, vizând în
primul rând crearea unui spirit creştinesc de
toleranţă, întrajutorare şi partaj.
Fără pretenţia unei prezentări exhaustive,
vom încerca să facem cunoscute câteva din
activităţile în care doamnele ortodoxe s-au
implicat total sau parţial, mai ales în aceşti din
urmă ani.
Cum este firesc vom sublinia în primul
rând sprijinul moral şi material pe care
AFORHF îl acordă acelor români în difi-
cultate aflaţi în trecere prin Paris cu probleme
diverse sau pur şi simplu în căutare « de
altceva ». Nu o dată, părinţi cu copii bolnavi,
Împărtăşirea copiilor în fiecare Duminică
tineri rătăciţi şi speriaţi de şi în tumultul vieţii
occidentale, au cerut şi au primit ajutorul
femeilor ortodoxe.
Printre acţiunile umanitare se înscrie şi
preocuparea doamnelor de a-şi arăta prietenia
şi solidaritatea faţă de unele aşezăminte cu
vocaţie laică sau religioasă din ţară, prin ex-
pedierea de colete cu alimente, haine şi bani.
Scrisorile de mulţumire pe care le primeşte
asociaţia de la destinatarii acestor pachete
sunt o dovadă a faptului că un astfel de ajutor
este necesar şi apreciat.
Prin grija asociaţiei femeilor, cele mai
importante dintre sărbătorile noastre religio-
ase – Sfintele Paşti, hramul bisericii, Ziua
ortodoxiei – iau amploarea şi căldura unei
« mese » conviviale, după săvârşirea Sfintei
Liturghii, între românii aflaţi departe de ţară,
având în vedere că sute de pachete cu mân-
care sunt distribuite celor prezenţi.
În acest spirit de întărire a legăturilor cu
viaţa culturală din România, femeile ortodoxe
au organizat două spectacole cu artişti
renumiţi din ţară; este vorba de Ştefan Hruşcă
(decembrie 2002) şi Tudor Gheorghe (octom-
brie 2003). O bună parte din banii colectaţi cu
aceste prilejuri a fost folosită pentru a angaja
lucrări de înlocuire a vitraliilor sparte de la
sala « Cuza ».
După cum ştiţi, anul acesta Biserica
18
noastră s-a bucurat de prezenţa, atât de
aşteptată, a Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop
Nathaniel. AFORHF-ul şi doamna preşedintă
Luciu au depus eforturi considerabile pentru
succesul acestei vizite pastorale.
Ca o reuşită de marcă a femeilor orto-
doxe, nu putem trece cu vederea, crearea
grupului de cateheză pentru copiii ortodocşi.
Sărbătoarea hramului Bisericii a anului 2003
Sfinţii Arhangheli reprezentaţi de 3 copilaşi din grupul
de cateheză
Conştiente de faptul că ei reprezintă
viitoarea obşte credincioasă a bisericii
noastre, doamnele au ţinut să imprime acestei
iniţiative nu numai o dimensiune religioasă,
dar şi una culturală. Astfel cursurile de
cateheză au ca finalitate transmiterea şi
acumularea unor elemente de învăţătură
creştină, dublată de o sensibilizare a copiilor
faţă de valorile spirituale ale naţiunii lor de
origine.
Pentru aceşti minunaţi copii şi cu ajutorul
lor, doamnele din AFORHF au făcut din
duminicile premergătoare Naşterii Mântuito-
rului nostru Iisus Hristos un prilej de bucurie
şi sărbătoare. Astfel, spectacole ale copiilor,
spectacole de marionete, concerte instrumen-
tale şi corale au fost prevăzute pentru această
perioadă. Ei vor petrece şi acest an festivitatea
bradului de Crăciun, în cea mai pură tradiţie
românească, cu poveştile, colindele şi cân-
tecele noastre româneşti care au gustul şi
mirosul cozonacilor de acasă.
Dacă am decis să luăm cuvântul în
paginile acestui buletin nu este dintr-un spirit
de jenantă infatuare, ci doar pentru a face
cunoscut că suntem prezente şi că prin
mijloacele modeste de care dispunem încer-
căm să acordăm sprijinul nostru Bisericii
ortodoxe române, de aici din inima Cartierului
Latin, în îndeplinirea misiunii sale pastorale.
Şi pentru că suntem în apropierea sărbă-
torilor de sfârşit de an, profităm de această
ocazie pentru a ura tuturor Crăciun fericit şi
un An nou cu bucurie !
Doamne ajută !
Mariana Morariu
„Şi vor chema numele Lui Emanu-El, care se tălmăceşte «cu noi este Dumnezeu»”
(Matei 1, 3)
Iubiţi credincioşi, Potrivit obiceiului, dar mai ales chemării creştine, ca mesaj al luminii, „umblaţii ca fii ai
luminii”, „pentru că roada voastră e în orice bunătate, dreptate şi adevăr”, cum spune sfântul apostol Pavel, găsesc de cuviinţă, în ajunul praznicului Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum şi al sărbătorilor de iarnă, a Anului Nou, să fac apel la dragostea Dvs., a noastră a tuturor faţă de sfânt locaşul nostru, monument istoric din secolul XIV, monument al fiinţei noastre creştine ortodoxe române în această cetate latină a Oraşului Luminilor.
În aceşti atât de puţini ani, începând cu anul 1999, dar mai ales din ianuarie 2001, am lu-crat cu toţii, fiecare după puterea lui în via Domnului, şi am adus roadă bună, parcă aşteptând che-marea Mântuitorului „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia pregătită vouă”.
19
Dar lucrul nostru cel bun nu s-a terminat, încă mai avem de împlinit din visul înaintaşilor noştri. Nimic nu se poate face de unul singur, deoarece toţi suntem „mădulare ale aceluiaşi trup”.
Apelul nostru este pentru „ajutorul de iarnă”, cum îl numea vrednicul de pomenit Părintele Vasile sau Părintele Mircea, ajutor pentru lucrările de acoperire ale casei parohiale, în care atâtea lucruri bune s-au făcut de câţiva ani încoace.
Fie ca darul Dvs. să fie binecuvântat de Pruncul Iisus, „căci El va mântui pe poporul Său de păcate”, rămânând mai cuprinzătoare decât toate proorocia: „Şi vor chema numele Lui Emanu-El, care se tălmăceşte cu noi este Dumnezeu”.
Fie ca darul Dvs. să fie înmulţit în casele voastre, ca din belşugul vostru să daţi şi celor lipsiţi, să fie înmulţit în casele fraţilor din ţară, necăjiţi şi sărăciţi, în casele fraţilor din Moldova, din Basarabia, din Bucovina.
„Hristos se naşte, măriţi-L”.
An Nou fericit.
Ai Dvs. rugători şi doritori de tot binele,
Pr. Constantin Târziu (06-20.55.43.73) Pr. Iulian Nistea (06-033.18.033) Ierod. Iosif Vlad (01-46.33.01.84) Diacon Viorel Gala Nedelcu (01-45.98.19.11) [ tel./fax Biserică: 01-43.54.67.47 ]
Programul sărbătorilor de iarnă
Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora
Miercuri,
24 decembrie 2003 † Ajunul Crăciunului
18.00 : Vecernia Praznicului
(după vecernie: spovedanie)
Joi,
25 decembrie 2003 † Naşterea Domnului (Crăciunul) 09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie
18.00 : Vecernie
Vineri,
26 decembrie 2003 † Soborul Maicii Domnului (harţi)
09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie
18.00 : Vecernie
Sâmbătă,
27 decembrie 2003
† Sfântul Apostol, Întâi-mucenic şi
Arhidiacon Ştefan
09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie
18.00 : Vecernie
Duminică,
28 decembrie 2003
† Duminica după Naşterea
Domnului (Matei 2, 13-23: Fuga în Egipt)
09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie
20
Marţi,
30 decembrie 2003 Vecernia Praznicului 18.00 : Vecernie
Joi,
01 ianuarie 2004
† Tăierea-împrejur după trup a
Domnului
† Sfântul Vasile cel Mare
Anul Nou
09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie
Duminică,
04 ianuarie 2004
† Duminica dinaintea Botezului
Domnului 09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie
Luni,
05 ianuarie 2004 † Ajunul Bobotezei
(post) 18.00 : Vecernia Praznicului
Marţi,
06 ianuarie 2004 † Botezul Domnului (Epifania)
09.30 : Utrenie
10.30 : Sfânta Liturghie, urmată de
Sfinţirea cea Mare a Apei
18.00 : Vecernia Praznicului
Miercuri,
07 ianuarie 2004
† Soborul Sfântului Proroc, Înainte-
mergătorului şi Botezătorului Ioan 09.00 : Utrenie
10.00 : Sfânta Liturghie
Notă: Preoţii cu diaconii Bisericii sunt la dispoziţia Dvs pentru deplasarea la casele Dvs cu
„Iordanul” (sfinţirea casei cu Aghiasma Mare), potrivit tradiţiei noastre strămoşeşti.
Notă: Vinerea se oficiază acatist; prima vineri din lună, Sfântul Maslu, iar Sâmbăta vecernie.
Redactori responsabili:
Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea