stimaţi abonaţi, în acest supliment v ă prezentăm un ... · pdf file3 populaţia...

GAZA: UN RĂZBOI CU SFÂRŞIT INDECIS

Ambasador prof. Dumitru CHICAN

La ora când scriem aceste rânduri, operaţiunile militare israeliene în Gaza sunt în plină desfăşurare, încheind două săptămâni de bombarda-mente şi raiduri de artilerie care, deja, au făcut peste 1.000 de victime. Iniţiativele şi demersurile pentru încetarea ostilităţilor – în marea lor majo-ritate venite dinspre comunitatea internaţională- s-au dovedit infructuoa-se. Rezoluţia 1860 a Consiliului de Securitate a fost respinsă de Guvernul Olmert, în vreme ce mişcarea Hamas s-a declarat “neinteresată” de ape-lul ONU, făcând cunoscut că “aşteaptă faza terestră a luptelor, care, în-că, nu a început”. Amnesty Internaţional a cerut, fără rezultate, organizaţi-ei internaţionale trimiterea de inspectori care să ancheteze “crimele de război” săvârşite de Israel şi Hamas, iar o primă delegaţie a organizaţiei Hamas “din interior” deplasată la Cairo pentru medierea unui acord de

încetare a focului a eşuat, la rândul său în a obţine rezultate concrete sau, cel puţin, încuraja-toare. Pe fondul acestui peisaj sumbru se derulează, în continuare, atât operaţia militară, cât şi eforturile menite să ducă la stoparea acesteia. Mai devreme sau mai târziu, acestea vor înce-ta, dar se poate afirma, cu o înaltă doză de certitudine, că aceasta nu va aduce şi o soluţie de-finitivă şi viabilă a conflictului dintre “rezistenţa” palestiniană islamică şi statul evreu, fie şi pen-tru simpla raţiune că nici o pace realizată prin violenţă nu este nici echitabilă, nici durabilă. Intervenţia israeliană nu a survenit ca produs al momentului, marcat, de expirarea armis-tiţiului de şase luni încheiat graţie intenselor medieri egiptene. Aflată la Cairo, cu doar câteva zile înainte de începerea raidurilor de aviaţie, şefa diplomaţiei israeliene, Tzipora Livni anunţa intenţia guvernului său de a “schimba radical datele ecuaţiei politico-militare din Gaza”, dezvă-luind, implicit, ceea ce avea să fie confirmat ulterior, şi în formă oficială, şi anume că operaţiu-nea a fost gândită şi minuţios pregătită încă înainte cu şase luni, adică odată cu intrarea în vi-goare a acordului de încetare a violenţelor reciproce între Israel şi mişcarea Hamas. Să notăm o scurtă panoramă istorică. După crearea, în 1948, a statului Israel, Fâşia Gaza a fost trecută sub administraţie egipteană care a durat până în iunie 1967, când, în cur-sul “războiului de şase zile” a fost ocupată de armata israeliană, situaţia rămânând neschimba-tă până la semnarea, la 13 septembrie 1983, a acordurilor de la Oslo prin care, împreună cu Cisiordania, sectorul Gaza a devenit teritoriu autonom, ca nucleu al viitorului stat palestinian. In anul 2005, guvernul de la Tel-Aviv a decis retragerea unilaterală din acest teritoriu pe care, însă, l-a menţinut sub o blocadă cvasi-permanentă ca măsură punitivă şi de securitate împotri-va acţiunilor de gherilă executate de militanţii islamişti palestiniene. In urma alegerilor legislati-

la Nr.45, 20 Ianuarie 2009

Stimaţi Abonaţi, În acest supliment vă prezentăm un material de actualitate, care încearcă să

sintetizeze aspecte actuale şi perspective ale conflictului Israel -Hamas. Aşa cum am promis în numărul anterior, continuăm prezentarea problematicii parapsihologiei în domeniul informaţiilor strategice, astfel:

1. Gaza: un război cu sfârşit indecis - de Ambasador prof. Dumitru CHICAN _ _ pag. 1 2. Spionajul parapsihologic (II) - de dr. Ioan MAMULAŞ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ pag. 9

Corneliu PIVARIU - Preşedinte&CEO INGEPO Consulting, membru al Institutului

Internaţional de Studii Strategice Londra (IISS)

2

ve din 26 ianuarie 2006, mişcarea Hamas obţine 56% din sufragiile electoratului şi 74 de fotolii parlamentare din totalul de 132, constituind guvernul palestinian condus de liderul Hamas Ismail Haniyeh, puternic contestat atât de Israel şi SUA, cât şi de comunitatea politică occiden-tală, pentru continuarea acţiunilor cu caracter militar împotriva teritoriului israelian. Divergenţele dintre Hamas şi Autoritatea Naţională Palestiniană condusă de preşedintele Mahmud Abbas au degenerat (iunie 2007) în conflicte violente între Hamas şi Fatah, soldate cu peste 100 de morţi şi impunerea, prin forţă, a controlului islamist asupra întregii Fâşii Gaza. La 17 iunie 2007, pre-şedintele palestinian decretează demiterea guvernului Haniyeh şi constituirea, la Ramallah, în Cisiordania, a unui Cabinet de criză condus de Salam Fayyad. Acordul de armistiţiu, pe o pe-rioadă de şase luni, instituit în iunie 2008 şi expirat în decembrie, nu a mai fost prelungit, iar la câteva zile de la expirarea acestuia, Tzahalul (armata israeliană) atacă Sectorul Gaza, la 27 decembrie 2008. Cu o populaţie de peste un milion de oameni trăind pe o suprafaţă de 360 km.p. Gaza se particularizează nu numai printr-o societate relativ tânără din punct de vedere biologic (peste 50% din populaţie sunt copii şi adolescenţi), dar şi cu o medie a şomajului care oscilează în jurul nivelului de 50% şi o rată a mortalităţii infantile considerată a fi cea mai ridicată din lume. Lipsa resurselor naturale, inexistenţa unei infrastructuri economice productive şi restricţionările severe, mergând până la blocada totală, impuse de Israel, fac uşor de înţeles frustrările unei populaţii care, privată de drepturile sale elementare, îşi canalizează nemulţumirea împotriva statului israelian şi se orientează către mişcările radicale de “rezistenţă” percepute ca singurele în măsură să ofere minima decenţă a traiului zilnic – speranţe rămase, din păcate, simple iluzii. Cauzele intervenţiei de la 27 decembrie sunt formulate de fiecare dintre cele două tabe-re beligerante potrivit propriilor interese strategice şi discursuri ideologice. Prin vocea oficialilor săi politici, diplomatici şi militari, partea israeliană a făcut cunoscut că singurul scop al interven-ţiei sale şi principala motivaţie a declanşării acesteia, sunt reprezentate de exercitarea dreptului suveran la autoapărare prin eliminarea prezenţei islamiste Hamas din ecuaţia politico-militară şi din procesul general de pace în regiunea Orientului Mijlociu. Analiştii susţin argumentaţia israe-liană în măsura în care, în calitate de jucător politic investit, la urne, să administreze societatea palestiniană, dar beneficiind de o puternică susţinere financiară şi militară din partea Teheranu-lui şi Damascului, organizaţia Hamas nu a contenit, practic, atacurile împotriva obiectivelor isra-eliene şi nu şi-a ascuns poziţiile şi abordările sale bazate pe respingerea dreptului la existenţă a statului Israel şi instaurarea unui stat islamic pe întregul teritoriu al Palestinei în graniţele existente la 5 iunie 1967. În acelaşi timp, însă partea israeliană nu a făcut nici o referire explicită la o altă motivaţie a deciziei sale şi anume acea legată de calculele politice şi electorale în perspectiva alegerilor legislative din luna februarie a.c., în care partidul Kadima, de guvernământ, poate exploata in-tervenţia împotriva “terorismului isla-mist” drept atu pentru obţinerea unui nou mandat, în confruntarea cu for-maţiunea de dreapta Likud şi cu Par-tidul Muncii. Sunt raţiuni care au prea puţin a face cu “pericolul demografic” şi “importanţa strategică” a Sectorului Gaza, sau cu doctrina războiului pre-ventiv. De cealaltă parte, atacul de-clanşat la sfârşitul lunii decembrie este perceput ca o nouă verigă a “politicii expansioniste” a Israelului, a “exploatării” la care acesta ar supune

Supliment Pulsul Geostrategic, Nr.45, Marţi 20 Ianuarie 2008 INGEPO Consulting

Tunel Hamas descoperit în Coridorul Philadelphia

3

populaţia palestiniană din Gaza şi a controlului absolut pe care statul evreu ar dori să-l instituie asupra teritoriului pe care l-a evacuat în 2005. Deputatul israelian din partea comunităţii arabe Azmi Bashara recunoştea, într-un comentariu pentru Al-Jazeera, din 4 ianuarie, că armistiţiul de şase luni, expirat în decembrie a oferit atât mişcării Hamas şi celorlalte facţiuni islamiste ar-mate, cât şi susţinătorilor lor externi răgazul de aprovizionare intensă a depozitelor de arma-ment şi muniţie (Hezbollahul libanez dispune, în prezent, de cca. 40.000 rachete cu rază scurtă de acţiune şi este foarte probabil ca şi Hamasul să posede un arsenal asemănător), şi de a-şi consolida şi perfecţiona structurile organizatorice şi abilităţile tactice în vederea unei escaladări şi mai active a “rezistenţei armate” împotriva “inamicului” israelian. În realitate, acordul de armistiţiu a fost, cu regularitate, violat atât de Hamas, care şi-a continuat tirurile asupra ţintelor israeliene, cât şi de statul evreu prin ripostele la asemenea ac-te , care au cauzat moartea a cel puţin 30 de civili palestinieni pe durata acordului de încetare a focului.

In perspectiva probabilă ca noua Administraţie de la Washington să manifeste o angaja-re mai reţinută în susţinerea nelimitată a politicilor regionale israeliene, premierul Ehud Olmert şi echipa sa au hotărât declanşarea acţiunilor militare înainte de preluarea prerogativelor oficia-le de către Barack Obama, pentru ca acesta să fie, deja, pus în faţa “faptului împlinit” şi să nu i se ofere, la început de mandat, “cadoul” unui război în desfăşurare. Ambiţiile electorale , altfel fireşti, ale partidului Kadima nu trebuie supralicitate. Este ade-vărat că, în ultimă analiză, opţiunile pentru război sau pace sunt apanaj al guvernului de la Tel-Aviv dar, în acelaşi timp, nu trebuie ignorat că intervenţia militară şi de securitate a Israelului nu este una ideologică şi nici un instrument la dispoziţia vreunei forţe politice sau a unor orgolii personale şi de grup, ci un act care poate influenţa nemijlocit şi în mod dramatic morfologia eşi-chierului politic în întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Obiectivele politice urmărite prin expe-diţia în Gaza au fost definite clar de politicienii israelieni: o încetare de durată a dinamicii milita-re a mişcării Hamas, în condiţiile dictate de Israel şi asigurarea deplinei securităţi pe coasta mediteraneană sudică a teritoriului israelian. Ceea ce reţine, însă, atenţia în actuala situaţie este faptul că şi în acest caz, ca şi în cel al războiului din 2006 cu mişcarea libaneză şiită Hezbollah, tactica tradiţională a ducerii operaţiunilor militare bazată pe principiul “ocupă şi dis-truge” a fost inversată în termenii săi, devenind expresie a principiului “distruge şi ocupă”, iar consecinţele au putut fi constate, de visu, de către întreaga opinie publică internaţională. Dacă, în 2006, operaţiunile împotriva organizaţiei Hezbollah s-au transformat într-un război neoficial împotriva statului liba-nez, campania împotri-va mişcării Hamas a căpătat dimensiunile unui război împotriva întregii populaţii palesti-niene din Gaza şi, prin consecinţele previzibile, şi împotriva procesului însuşi de pace regiona-lă. Se mai cuvine amintit că Iranul se află în pragul alegerilor ge-nerale, iar Statele Unite încep astăzi coabitarea cu Administraţia Barack Obama, evenimente de


4

maximă importanţă nu numai pentru viitorul re-laţiilor iraniano-americane, ci şi pentru raporturile iranian-europene – toate impli-cate, într-un fel sau altul, în problematica genera-lă a Orientului Mijlociu. In consonanţă cu aştep-tata moderaţie a noului lider de la Casa Albă, Iranul va fi, la rândul său, nevoit să manifes-te, fie şi provizoriu, o mai accentuată reţinere şi prudenţă îndeosebi în ceea ce priveşte utiliza-rea “locotenenţilor” săi islamişti, programele nucleare şi relaţiile cu comunitatea occidentală , Irakul şi ţările arabe din Golf. Ceea ce, desigur, nu va însemna o schimbare de fond în politica Teheranului, cel puţin din perspectiva unor posibile decongestionări şi gesturi de benevolenţă din partea marilor cancelarii. Oricum, discrepanţa flagrantă între “dreptul la auto-apărare” invocat de guvernul Olmert pentru declanşarea operaţiunilor în Sectorul Gaza şi amploarea pierderilor umane pe care aceasta le-a provocat, constituie un serios motiv de meditaţie. Dreptul internaţional consfinţeşte acest atribut în cazul statelor suverane, dar, în această logică, ar trebui să se înţeleagă că pa-lestinienii, care nu au un stat, sunt privaţi de aplicarea aceluiaşi principiu. Intr-un comentariu publicat în The Guardian, jurnalistul Jonathan Freeland aprecia, în acest sens, că impresionan-tul potenţial militar mobilizat de Tzahal împotriva combatanţilor hamasişti oferă “încă o expresie a modelului de acţiune al armatei israeliene, bazat pe abordarea efectelor şi nu pe cea a cau-zelor care le-au generat şi este, în acelaşi timp, o dovadă a faptului că Israelul dispune de o bogată paletă de tactici, din care, însă, lipseşte tactica de realizare a păcii”. În teoria şi practica juridică, “dreptul războiului” mai este cunoscut şi sub denumirea de “drept umanitar internaţional” şi a fost codificat, de-a lungul timpului, în documente şi în struc-turi internaţionale de drept umanitar: convenţiile de la Haga, din 1899 şi 1907, convenţiile de la Geneva, din 1949, rezoluţiile ONU ca surse de drept internaţional, Tribunalul Penal de la Haga şi altele. Iar prevederile şi rezoluţiile acestora sunt aplicabile tuturor beligeranţilor angajaţi în conflict. Problema, în acest caz, nu este cine a început războiul şi, cu atât mai puţin, cine poartă responsabilitatea sau ce act poate fi justificat drept unul de apărare, mai ales atunci când unul din actorii angajaţi practică aşa-numita “defensivă ofensivă”. Într-un conflict, părţile se apără cu mijloacele pe care le au la dispoziţie , iar etaloanele de măsură a disproporţiilor nu reprezintă criterii decisive de judecată: cei mai puternici vor fi întotdeauna superiori celor slabi. Chestiu-nea nu poate fi soluţionată prin recursul la armistiţii vremelnice sau la ajutoare umanitare care, toate, vor avea doar un caracter de paleativ atâta vreme esenţa conflictului însuşi, adică starea de “nici pace nici război” între israelieni şi arabi nu va fi soluţionată. Unde sunt mediatorii? S-a putut constata, cel puţin în prima fază a ostilităţilor în Gaza, o absenţă cvasi-totală a demersurilor şi iniţiativelor pragmatice atât internaţionale, cât şi arabe, pentru a încetare a focu-lui şi convenirea cel puţin asupra unei “păci temporare” ca premiză pentru realizarea unor agre-mente politice de pace durabilă.


5

Starea de expectativă în orizontul instalării noii Administraţii americane, nerealizarea unui consens al celor 27 membri ai Uniunii Europene în chestiunea conflictului sau puternicele di-sensiuni între ţările arabe – polarizate între cei care blamează exclusiv Israelul şi care recu-nosc, cu jumătate de gură, responsabilitatea care revine mişcării Hamas în deteriorarea situaţi-ei până la deznodământul de la 27 decembrie – toate acestea au fost factori de descurajare a demersurilor politice destinate unei încheieri cât mai grabnice ale ostilităţilor. Liga Statelor Arabe a preferat să mediteze asupra necesităţii de convocare a unui summit arab extraordinar, ajungând la concluzia inutilităţii acestuia, Consiliul de Cooperare al Golfului, întrunit, la nivelul cel mai înalt, a doua zi după declanşarea conflictului, s-au mulţumit să acuze Hamasul pentru obedienţa faţă de Siria şi Iran, iar Egiptul s-a dovedit a fi marele absent, poate şi din cauza unor orgolii personale rănite, după ce îndelungatele eforturi depuse de conducerea politică de la Cairo pentru stabilizarea situaţiei existente între Israel şi Hamas s-au destrămat într-un dramatic fiasco. Este la fel de adevărat că frustrarea preşedintelui Hossni Mubarak nu este străină nici de legăturile pe care islamiştii palestinieni le întreţin cu mişcarea Fraţilor Mu-sulmani egipteni şi, în egală măsură, cu Teheranul şi cu Damascul unde preşedintele Bashar Al-Assad a putut să-l lezeze, pe el şi pe suveranul saudit, regele Abdullah II cu apelativul “jumătăţi de oameni”. “Hamas îşi închipuie că este puternic şi invincibil, dar nu este. Această mişcare a ignorat şi continuă să nesocotească orice sfat primit din partea Egiptului. Vor, oare, să facem pentru ei chiar mai mult decât face Iranul?” se întreba, retoric, un oficial de la Cairo. Un alt politician, israelian, de această dată, aprecia, la 30 decembrie, că “în acest moment, co-munitatea internaţională nu poate să aibă un rol în Gaza înainte ca Israelul să deschidă şi să cureţe drumul pentru aceasta”. În atari circumstanţe în care fiecare beligerant “are dreptate” şi, în acelaşi timp, nici unul nu are sentimentul vinovăţiei, având, în egală măsură “dreptul la auto-apărare”, viitorul pare incert nu numai în planul conflictului generat de “problema Gaza”, ci şi în ceea ce priveşte con-secinţele pe care aceasta le va avea asupra întregului mecanism al procesului de pace în regi-unea Orientului Mijlociu. Perspectivele de evoluţie, indiferent de finalitatea la care se va ajunge la încheierea ostilităţilor militare şi de securitate, trebuie judecate şi prin prisma apariţiei, în angrenajul regio-nal, a unor noi actori şi factori, în fruntea cărora se situează, fără îndoială, echipa şi politica no-ului preşedinte american Barack Obama a cărui misiune prioritară în segmentul conflictului ara-bo-israelian şi palestiniano-israelian va trebui să fie aceea a unei schimbări de esenţă nu în ecuaţia împotriva căruia luptă Israelul ci împotriva ecuaţiei pe care atât intervenţia militară în Gaza, cât şi contribu-ţia, sau, mai degrabă, lipsa de contribuţiei a precedentei Adminis-traţii a ex-preşedintelui George Bush au creat-o în regiune. Din acest punct de vedere, pentru vii-toarele evoluţii politi-co-militare şi, mutatis-mutandis, pentru de-blocarea procesului general de pace, o pondere care poate fi în bună măsură hotă-râtoare o va avea no-

Supliment Pulsul Geostrategic, Nr.41, Joi 20 Noiembrie 2008 INGEPO Consulting

6

ua configuraţie a relaţiilor dintre Administraţia Obama şi regimul iranian, aflat, şi el, în pragul alegerilor prezidenţiale care ar putea să-l înlăture din demnitatea politică supremă pe Mahmud Ahmadinejad şi pentru care mişcarea Hamas constituie şi, cu certitudine, va rămâne “vârful de lance” al implicării regionale a Teheranului. Reţinerea pe care conducerea iraniană a manifestat-o pe tot parcursul ostilităţilor, inclusiv prin interzicerea publică, de către ghidul spiritual suprem Ali Khamenei, a plecării celor “1.000 de voluntari iranieni şi arabi care să lupte în Gaza, împotriva armatei israeliene, trebuie privită ca expresie a dorinţei regimului religios de a menţine o pârghie de presiune şi de “târguială po-litică” în raporturile cu Washingtonul şi obţinerea, în acest cadru, a rezultatelor dorite în planul aspiraţiilor sale de putere regională. Logica produsă de numeroasele precedente care există arată că orice conflict armat a produs, în grade diferite de manifestare, schimbări în configuraţiile politico-militare. Invazia isra-eliană în Liban, din anul 1982 , s-a soldat cu evacuarea din această ţară a infrastructurii şi efectivelor militare ale Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, după cum embargoului impus fos-tului preşedinte Yasser Arafat în oraşul Tripoli din nordul Libanului şi, ulterior, la reşedinţa sa din teritoriile palestiniene a deschis calea către Madrid şi către Acordurile de pace semnate la Oslo în septembrie 1983. Ce schimbări sunt de aşteptat la încheierea operaţiunilor israeliene? Cel puţin două întrebări îşi aşteaptă răspunsul- un răspuns previzibil, în bună parte, dar încă neformulat. Va dispărea mişcarea islamistă Hamas ca factor cu potenţial destabilizator al echilibrelor de securitate în teritoriile palestiniene şi în angrenajul general al conflictului din zona Orientului Mijlociu? Este evident că, prin exerciţiul democratic, această organizaţie va avea de înfruntat exa-menul post-beli al electoratului palestinian care poate fi unul foarte sever exprimat, ca reacţie la neîndeplinirea ofertei electorale cu care a câştigat aderenţa palestinienilor în jurul platformei sale şi la panta coborâtoare pe care politica internă a guvernului Isamil Haniyeh a angrenat standardele de viaţă ale societăţii, pe de o parte, şi ca defulare a sentimentelor de degringola-dă şi a suferinţelor la care “rezistenţa” aventuristă a mişcării Hamas a contribuit activ, făcând posibilă intervenţia armată a Israelului, pe de altă parte. Deja demis de către preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene în urma loviturii de forţă prin care şi-a impus controlul autarhic în Gaza, Ismail Haniyeh şi organizaţia sa riscă în mod serios să cadă sub linia de plutire pe arena politică palestiniană, ceea ce nu va însemna, în mod necesar, că posibila sa eclipsare ar fi, prin ea însăşi, suficientă pentru a permite restabi-lirea unităţii naţionale palestiniene care să ofere un partener credibil şi serios în negocierile de pace cu Israelul, cu atât mai mult cu cât şi imobilismul adoptat pe durata războiului de Autorita-

tea Naţională a preşedintelui Mahmud Abbas a produs o relativă erodare a imaginii şi popularităţii acestuia, dar şi diminuarea opţiuni-lor la care ar putea recurge pentru constituirea unui veritabil guvern de unitate naţională. Se poate aprecia, fără un risc semnificativ de eroare, că, dacă, în calitatea sa de organizaţie politică, Hamas are perspectiva de a se adânci în propriul con de umbră, în schimb, este neîndoielnic că “spiritul” hamasist îşi va continua


7

existenţa. Organizaţia este exponenta palesti-niană a ideologiei funda-mentaliste a Fraţilor Mu-sulmani, a căror istorie a fost, încă de la înfiinţare, în 1929, bazată neabă-tut pe ideea răsturnării regimurilor arabe laiciste şi înlocuirea lor cu struc-turi de guvernare emina-mente islamice, pe nerecu-noaşterea exis-tenţei statale a Israelului şi pe crearea, în Palesti-na istorică, a unui stat palestinian musulman cu capitala la Ierusalim. Or chiar acceptând supoziţia că organizaţia ar putea să fie scoasă în afara legii, ea este “condamnată” să nu poată renunţa la esenţa sa religioasă islamică fără a-şi nega însăşi raţiu-nea în baza căreia există şi funcţionează. Iar această constatare ridică o a doua întrebare fun-damentală: odată cu eventuala marginalizare a mişcării Hamas, vom asista, oare, şi la înceta-rea definitivă a violenţelor “revoluţionare”? Răspunsul cel mai probabil este negativ fie şi prin simplul fapt –poate emoţional, dar real – că tânăra generaţie de copii şi adolescenţi palestinieni care au trăit ororile războiului şi au văzut cum familiile şi prietenii mor sub rachetele israeliene, prea puţin selective, se vor maturiza în sentimentul răzbunării pe un inamic faţă de care, acum, ei sunt nevinovaţi, dar pe care îl vor aborda dintr-un viitor statut de “mujahidini” pe calea lui Dumnezeu. Există probabilitatea ca, urmând exemplul Hezbollahului libanez, Hamas să manifeste mai multă şi mai de lungă durată prudenţă cât priveşte aventura “rezistenţei” cu rachete Kassam. Există, însă, şi posibilitatea- puţin credibilă- ca Hamas să accepte propria sa transfor-mare în organizaţie politică şi să se înscrie în procesul eminamente politic de soluţionare a pro-blemelor existente. Ne putem întreba, însă, ce profil va avea o asemenea politică atâta vreme cât, inevitabil, ea va fi gândită şi elaborată la Teheran? Este, poate prea devreme să se emită prognoze cu pretenţia de exactitate. Chiar după încetarea ostilităţilor militare, va fi nevoie de un răgaz necesar pentru limpeziri, clarificări, sedi-mentări şi revenirea la o realitate care a devenit, deja, supraaglomerată de tensiuni şi conflicte. In acelaşi timp, înţelepciunea politică a celor interesaţi sau implicaţi în dosarul conflictului, dictează ca mişcarea Hamas să nu fie nici victimizată, dar nici marginalizată, ci atrasă la dialog constructiv, pornindu-se de la preocuparea pentru viitor, atât cu sponsorii de la Teheran şi Da-masc ai organizaţiei, cât şi cu întregul eşichier palestinian, cu lumea arabă şi cu comunitatea extra-regională. La rândul său, lumea occidentală ar trebui să-şi regândească argumentaţia care face ca Hamas să fie înscrisă pe lista organizaţiilor teroriste, alături de Al-Qaida sau Lashkar-e Tayyba, în condiţiile în care acţiunile violente pe care le-a executat nu au depăşit niciodată geografia Palestinei pentru a lovi ţinte şi interese extra-regionale. Dacă, pentru Israel, tirurile de rachete şi mortiere pot fi – şi sunt!- acţiuni teroriste, asasinarea fondatorilor mişcării, sheikul Ahmad Yassin şi Abdel Aziz Al-Rantisi , spre a ne limita la aceste două exemple, nu sunt, în nici un caz acte de bunăvoinţă si mesaje de pace. Armistiţiile, de mai lungă sau mai scurtă durată nu au oferit şi nu pot aduce securitate şi stabilitate durabilă pentru nici unul dintre beligeranţi.


8

*

Războiul din Gaza va lua sfârşit, dar alte războaie paralele vor continua. Lumea arabă a fost, dintotdeauna, un câmp de lupte şi reglări de conturi între regimuri şi facţiuni. Gaza nu este excepţia care confirmă regula, ci regula însăşi, un alt episod, mai sofisticat, al unui lung şi însâgerat serial de crize. Din 2000 încoace, regiunea a trecut prin patru războaie în care unul dintre beligeranţi s-a numit “grupare”, “organizaţie” sau “mişcare” mânată de orgolii şi însetată de parfumul puterii. Media, pieţele publice, teatrele, străzile au vuit de sloganuri, lozinci, ode, voluntari care nu au mai ajuns pe câmpurile de luptă, eroi de-o clipă, dar toate acestea ţin de lumea străzii acolo unde privirile de oţel ale politicienilor ajung mai greu. Războiul dus de Al-Qaida cu toţi şi cu toate, războiul din Irak, războiul din Liban şi, astăzi, războiul din Gaza sunt embleme definitorii pentru Orientul Mijlociu al acestui întâi deceniu din secolul XXI. De fiecare dată, inocenţii, săracii, dezmoşteniţii sorţii au fost marii plătitori ai tribu-tului de sânge şi suferinţă. “Cauzele juste” “interesele ţărişoarei” au fost năpădite de ciuperci pe cât de parazite, pe atât de inutile şi, mai ales, de otrăvitoare. Desigur, simpatia pentru Gaza este îndreptăţită, iar demersul umanitar şi politic sunt im-perative stringente. Cu condiţia ca această benevolenţia să distingă între cei alienaţi şi neputincioşi şi oportu-niştii care profită de neputinţa altora pentru a-şi potoli ceea ce latinii numeau auri sacra fames. Fie ei “grupări” sau guvernatori.


9

SPIONAJUL PARAPSIHOLOGIC (II) de Ioan Mamulaş

Primul submarin nuclear american, Nautilus (SSN–571), a fost lansat în 21 ianuarie 1954 de la baza navală Groton, Connecticutt, în prezenţa soţiei lui D. Eisenhower (preşedintele de atunci al SUA), cea care a spart de bordul navei tradiţionala sticlă de şampanie. Câţiva ani mai târziu, pe 23 iulie 1958, după ce US Navy a dat ordine pentru demararea unui program “top secret” co-dificat sub denumirea SUNSHINE, Nautilus a plecat din Pearl Harbour şi la 8 august 1958, navigând sub calota de gheaţă , a atins coordonatele Polului Nord. Voiajul fără escală al submarinului a durat până pe 7 august, când Nautilus a acostat în Islanda, iar ştirea trecerii pe sub gheţurile de la Polul Nord a apărut a doua zi pe prima pagină din The New York Times. În luna decembrie a anului următor, Constellation – un magazin francez de mic tiraj –

publica, sub semnătura savantului şi scriitorului Jacques Bergier (erou al Rezistenţei Franceze în al doilea război mondial), un articol intitulat “Transmiterea gândului, armă de război”, în care se afirma că se efectuaseră experimente telepatice pe Nautilus în timpul voiajului transpolar. Articolul a trecut practic neobservat, dar tema lui a fost reluată şi detaliată de mult mai cunos-cuta publicaţie de ştiinţă popularizată Science et Vie (nr. 509, februarie 1960) într-un material cu titlul “Secretul lui Nautilus” – semnat de unul din redactorii revistei, Gérald Messadié – ce a stârnit multă vâlvă în presa occidentală. Conform celor scrise de G. Messadié (care declara că obţinuse informaţiile respective de la Jacques Bergier) şi de alţi jurnalişti francezi:

•Un experiment de telepatie, desfăşurat în condiţii de control riguros – şi bazat pe aşa numitele “cărţi Zener” utilizate în studiile de percepţie extrasenzorială de la Universitatea Duke din Durham conduse de Joseph Banks Rhine (considerat de mulţi autori ca “părintele” parapsihologiei moderne) – ar fi debutat pe Nautilus la 25 iulie 1958 şi a durat 16 zile. Întrucât submarinul a atins Polul Nord pe 3 august, aceasta însemna că cea mai mare parte a experimentului fusese efectuată sub stratul de gheaţă arctic. Experimentul a constat în organizarea unui “dialog telepatic”, prin intermediul cărţilor Zener, între doi sub-iecţi antrenaţi, unul (“emiţătorul”) aflat pe uscat la mare distanţă de submersibil, iar celălalt (“receptorul”) la bordul lui Nautilus.

•“Emiţătorul” de mesaje telepatice ar fi fost un student numit “Smith”, de la Universitatea Duke, acolo unde îşi avea J. B. Rhine laboratorul de parapsihologie. Pe durata celor 16 zile de experimente, “Smith” se afla la Laboratoarele Westinghouse din Friendship, Maryland. “Receptorul” telepatic – un anume locotenent de marină “Jones” –, izolat într-o cabină a Nautilus-ului, îşi nota “impresiile vizuale” ale simbolurilor de pe cărţile Zener asupra cărora se focaliza “Smith” la anume momente din zi. Coordonatorul întregului experiment ar fi fost colonelul William H. Bowers, directorul Departamentului de Biologie al Air Force Research Institute.

•Încercările de comunicare telepatică ar fi fost încununate de succes în proporţie de 75% (un scor cu mult peste cele înregistrate îndeobşte în testele “civile” de percepţie extra-senzorială).

•Experimentul ar fi demonstrat posibilitatea transmiterii de informaţii pe cale telepatică prin apă de mare la mare adâncime, printr-un strat gros de gheaţă şi prin pereţii metalici ai unui submarin. În perspectivă, realizarea unui sistem fiabil de comunicare telepatică ar con-feri celui care-l deţine imense avantaje de ordin militar şi informativ.

•Anterior experimentului în care fusese implicat submarinul Nautilus, preşedintele


10

Eisenhower ar fi primit un raport de la Rand Corporation din Los Angeles, în care se reco-manda efectuarea de teste telepatice în scopuri militare, în special pentru comunicarea te-lepatică cu submarine aflate sub gheaţa arctică, acolo unde altfel nu puteau fi contactate.

•Răspunzând relatărilor din presă, oficiali ai US Navy au negat efectuarea experimentu-lui cu pricina precum şi orice implicare a marinei americane în cercetarea posibilelor aplica-ţii ale percepţiei extrasenzoriale. La câteva luni după articolul lui G. Messadié din Science et Vie, povestea despre testele

telepatice de la bordul lui Nautilus este reluată pe larg de Louis Pauwels şi Jacques Bergier în best-seller-ul “Dimineaţa magicienilor”, amplificându-se astfel interesul publicului şi al presei vest-europene pentru acest subiect. Totuşi, în mod destul de ciudat, ediţia americană a cărţii nu a inclus şi episodul Nautilus. În plină desfăşurare a războiului rece şi al cursei înarmărilor, cum ar fi reacţionat analiştii din structurile informative sovietice faţă de povestea cu Nautilus? – se întreba autorul britanic Vaughan Purvis într-una din cărţile sale (“The CIA and the Battle for Reality”, London, 1997). Mai întâi, spune el, o parcurgere minuţioasă a publicaţiilor americane ar fi condus la remarca-rea unei note din The New York Daily Herald din 8 noiembrie 1958 în care se relata că Westinghouse Electric Co. – un contractor important al forţelor armate americane – începuse să studieze percepţia extrasenzorială folosind o aparatură special proiectată, informaţie reluată în The Newsletter of the Parapsychology Foundation din ianuarie/februarie 1959. În al doilea rând, analiza tehnicilor experimentale ce se afirma că fuseseră folosite pentru transmisiile tele-patice (inclusiv utilizarea unui dispozitiv de amestecare randomizată a cărţilor Zener) ar fi arătat că acestea erau, fără îndoială, cele dezvoltate de J. B. Rhine şi publicate în numeroase articole ştiinţifice din The Journal of Parapsychology. În al treilea rând, negarea de către US Navy a implicării în experimente telepatice era contrazisă de faptul că în unele note din lucrările sale, Rhine mulţumea pentru sponsorizările primite de la Office of Naval Research. În al patrulea rând, ar fi ieşit pregnant în evidenţă procentajul succesului obţinut în “experimentul Nautilus”. Desigur, discrepanţele constatate – negarea implicării marinei americane în experimente parapsihologice şi exagerarea rezultatelor – nu ar fi fost deloc derutante pentru un specialist sovietic în evaluarea informaţiilor, obişnuit cu negările guvernamentale şi cu raportările umflate de productivitate. Dificultatea de a accepta “povestea” nu depindea de detalii – care puteau fi greşeli de relatare – ci era centrată pe întrebarea cum o singură sursă putea furniza toate infor-maţiile prezentate de presa occidentală. Pe de o parte, o sursă apropiată de preşedintele Eisenhower nu şi-ar fi bătut capul cu detalii ale experimentului, iar pe de altă parte, o sursă de nivel mai scăzut legată de implementarea experimentului nu ar fi fost informată despre relaţiile prezidenţiale cu corporaţia Rand. Orice experiment ştiinţific realizat la bordul lui Nautilus ar fi fost clasificat automat ca “top secret”; totuşi, în “afacerea Nautilus” se făcea referire la o serie de nume de persoane şi de agenţii guvernamentale. În anii aceia, investigarea jurnalistică a programelor militare “top secret” era practic imposibilă atât în SUA cât şi în URSS, astfel încât analiştii sovietici trebuie să se fi întrebat cum informaţia, compartimentată în mod normal, a pu-tut fi amalgamată într-o singură sursă, şi dacă nu cumva acest lucru s-a făcut în mod voit. În consecinţă, consideră Vaughan Purvis, “afacerea Nautilus” prezenta caracteristicile unei opera-ţiuni de dezinformare pusă la cale de CIA, deoarece: a) povestea conţinea anumite informaţii verificabile privind proiectele clasificate, dar acestea erau deja disponibile în literatura deschi-să, neînsemnate, depăşite sau altfel compromise; b) povestea era lansată într-o publicaţie de renume din afara Statelor Unite; c) mecanismul prin care agenţiile de ştiri străine obţineau po-vestea era imposibil de stabilit; d) configurarea elementelor poveştii sugerează modelul induce-rii organizate în eroare folosit de serviciile secrete pentru a abate atenţia de la programele cla-sificate. Din această perspectivă, analiştii sovietici trebuie să fi suspectat că povestea cu tele-patia şi submarinul Nautilius era o încercare de a distrage atenţia de la modalităţile americane de detectare a submarinelor sovietice (amplasarea de centuri de hidrofoane în Atlanticul de Nord, noile echipamente de supraveghere electronică de la bordul avionului-spion U-2 sau obţi-


11

nerea de date privind mişcările submarinelor militare sovietice de la informatorii de pe teritoriul URSS). “În ciuda evidentei slăbiciuni a poveştii Nautilus – conchide totuşi Vaughan Purvis – sovieticii au decis să o ia în serios. Numeroşii lor spioni din comunităţile ştiinţifice şi de informa-ţii i-au făcut poate să aibă bănuiala că povestea cu Nautilus avea o lungă, ciudată şi secretă genealogie care atârna greu în tezele ei generale, chiar dacă povestea în speţă era falsă”. Pentru Marc Hallet, autorul cărţii “Les Sciences parallèles ou la sagesse des fous” (Bruxelles, 1992), “afacerea Nautilus” a fost doar o farsă pusă la cale de celebrul oceano-log J. Y. Cousteau şi amicii săi (printre care se număra şi Jacques Bergier), iar Martin Ebon (în: “Pshychic Warfare: Threat or Illusion”, New York, 1983) ajunge la concluzia că totul nu a fost decât o invenţie literară (ingenioasă de altfel) a lui J. Bergier, făcută în scopul promovării con-cepţiei pe care o denumea “realism fantastic”. Indiferent însă ce a fost “povestea telepatică” a Nautilus-ului (realitate în mai mare sau mai mică măsură, operaţiune de dezinformare/intoxicare, “balon de încercare” etc.), ea a fost crezută (sau a părut aşa) de unii oameni de ştiinţă sovietici. În URSS, cercetările pe teme pa-rapsihologice dispăruseră aproape complet în mod oficial pe vremea lui Stalin, din cauza opozi-ţiei ideologice faţă de orice putea fi catalogat ca idealism, misticism sau superstiţie. Succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, “întredeschisese uşa” după ce, în cursul unei vizite de stat în India din 1955, asistase la demonstraţiile uimitoare ale unor yoghini. Povestea cu Nautilus a oferit prilejul pentru unii cercetători sovietici (indiferent dacă în sinea lor o credeau sau nu) de a în-cerca oficializarea parapsihologiei şi obţinerea de fonduri pentru studiile lor în domeniu. În acest context, profesorul Leonid Vasiliev, şeful catedrei de fiziologie de la Universitatea din Le-ningrad (azi Petersburg) afirma că descoperirea a ceea ce stă la baza fenomenelor de percep-ţie extrasenzorială va echivala cu descoperirea energiei atomice. De altfel, la începutul anilor


Fort Meade - sediul NSA -SUA

12

1960, L. Vasiliev conducea un laborator de parapsihologie bine dotat şi finanţat, unde îşi conti-nua cercetările pe care le începuse, în condiţii de cvasi-clandestinitate, în perioada stalinistă. Relativa deschidere (care nu a durat decât până prin 1970) a autorităţilor din URSS faţă parapsihologie a atras atenţia diferitelor agenţii şi servicii de informaţii americane, acestea în-cepând să culeagă date despre nivelul atins în domeniu de către sovietici. Nu puteau fi ignora-te, de pildă, declaraţii precum acelea ale biologului Eduard Naumov care, într-o conferinţă ţinu-tă la Moscova în 1968, anunţa că Marina Roşie reprodusese cu succes întregul experiment Na-utilus pe un submarin propriu; mai mult, pretindea Naumov, cercetătorii militari sovietici elabo-raseră şi foloseau o metodă de interceptare telepatică a comunicaţiilor de natură parapsihică dintre alte persoane. Preocuparea comunităţii informative americane a atins cotele îngrijorării atunci când s-au coroborat informaţii relative la implicarea KGB-ului în cercetarea aplicativă parapsihologică. Astfel, într-un raport al Defense Intelligence Agency (DIA) din anul 1972, intitulat “Controlled Offensive Behavior – USSR”, se poate citi că: “Impulsul major de la baza elanului sovietic de a înhăma posibilele capacităţi de comunicare telepatică, telekinezie şi bionică provine din armata sovietică şi de la KGB”. În continuarea raportului sunt enumerate eventuale ameninţări de tip parapsihologic dinspre partea sovietică: “Mai devreme sau mai târziu, eforturile sovietice în do-meniul cercetărilor Psi ar putea da posibilitate unora din următoarele acţiuni: (a) cunoaşterea conţinutului documentelor americane top secret, a manevrelor trupelor şi navelor noastre, pre-cum şi a poziţiilor şi genului unităţilor noastre militare; (b) manipularea de la distanţă a gânduri-lor unor lideri-cheie militari şi civili din SUA; (c) provocarea de la distanţă a morţii subite a orică-rei oficialităţi din SUA; (d) scoaterea din uz, de la distanţă, a echipamentelor militare americane de orice fel, inclusiv a vehiculelor spaţiale”. Pentru discutarea factorilor care au determinat interesul serviciilor secrete americane faţă de parapsihologie sunt de avut în vedere următoarele elemente:

• Acumularea de informaţii (“la vedere” şi de la agenţi secreţi, emigranţi şi defectori) privind posibilul avans ştiinţific şi aplicativ din domeniu pe care l-ar avea Uniunea Sovieti-că şi alte ţări din lagărul socialist.

• Modalităţile oferite de metodele parapsihologice (şi, foarte probabil, utilizate de sovie-tici) de control al minţii. De exemplu, în raportul DIA PT–1810–12–75 se afirma: “Continuându-şi cercetările de telepatie, sovieticii caută soluţii practice de reproducere şi consolidare a acestui fenomen, pentru a-l putea controla mai bine. Posibilitatea de a con-trola şi manipula conştiinţa umană trebuie considerată ţelul lor suprem”.

• Necesitatea de a se obţine confirmarea că fenomenele parapsihice (sau cel puţin o parte din ele) au un fundament real; dacă răspunsul era pozitiv (chiar minimal pozitiv), atunci era nevoie să se stabilească dacă aplicarea şi dezvoltarea formelor Psi prezintă a ameninţare (şi în ce fel) asupra securităţii şi intereselor SUA.

• Dacă fenomenele Psi se dovedeau reale, atunci se impunea studierea şi perfectarea unor metode de folosire a capacităţilor parapsihice în scopuri militare şi de spionaj.

• Necesitatea de a se realiza mijloace de apărare faţă de “agresiunile parapsihologice”. La momentul actual, cele mai cunoscute proiecte pe care le-au desfăşurat agenţiile de in-

formaţii americane în domeniul parapsihologiei sunt cele referitoare la utilizarea pentru spionaj a metodelor de “Remote Viewing” (= “vizionare la distanţă”, prescurtat RV; v. articolul prece-dent), proiecte reunite în literatura de specialitate sub numele generic “programul STAR GA-TE”. Despre acest program există o bibliografie bogată (inclusiv site-uri pe Internet), din care menţionăm în scop ilustrativ doar câteva titluri: J. Schnabel – “Remote Viewers: The Secret History of America’s Psychic Spies”, New York, 1998; V. Victorian – “Mind Controllers”, London, 2000; J. McMoneagle _ “The Star Gate Chronicles. Memoirs of a Psychic Spy”,


13

Charlotesville, Virginia, 2003; I. Swann – “Remote Viewing – The Real Story”, http:www.biomindsuperpowers.com La modul general, obiectivele programului STAR GATE au fost următoarele:

1.Evaluarea programelor similare străine; 2.Efectuarea, prin intermediul unor instituţii de firme contractante, de cercetări ştiinţifice

privind existenţa, cauzele şi caracteristicile fenomenelor de tip RV; 3. Evaluarea şi aplicarea diferitelor tehnici de RV ca “instrumente” de spionaj.

În fapt, cel de-al treilea obiectiv a fost urmărit cu preponderenţă, căci, aşa cum se exprima generalul R. Thompson (şef adjunct cu informaţiile al Statului Major al Armatei SUA în perioada 1977–1981 şi director adjunct al DIA între anii 1982 şi1984) referindu-se la fenomenele parapsihice: “Nu ştim să le explicăm, dar nu ne interesează atât de mult să explicăm, cât să determinăm dacă au vreo aplicaţie practică”.

Proiectul iniţial de cercetare, denumit SCANATE şi început în 1972, a fost finanţat de CIA şi s-a desfăşurat la Stanford Research Institute (SRI) din Menlo Park (v. articolul precedent). Efortul s-a focalizat mai întâi asupra câtorva subiecţi dotaţi cu capacităţi parapsihice (Uri Geller, Ingo Swann, Pat Price); într-o a doua etapă, indivizi care păreau să prezinte potenţial erau an-trenaţi şi învăţaţi să-şi folosească “talentele parapsihice” pentru “războiul parapsiholo-gic” (psychic warfare). Minimul de acurateţe cerut de “clienţi” (diferite agenţii guvernamentale americane) era, se spune, de 65%, iar proponenţii pretind că, în stadiile ultime de antrenament, acest nivel de acurateţe era deseori depăşit în mod consistent. Proiectul GONDOLA WISH a reprezentat o încercare din 1977 a lui Army Assistant Chief of Staff for Intelligence, Systems Exploitation Detachment, de a evalua potenţialele aplicaţii ad-verse ale RV. Pornind de la GONDOLA WISH, la mijlocul anului 1978 a fost demarat un proiect operaţi-onal sub auspiciile lui Army Intelligence, denumit GRILL FLAME şi având sediul în clădirile 2560 şi 2561 de la baza din Fort Meade. În cadrul proiectului activau militari şi câţiva civili des-pre care se considera că posedau, în diferite grade, abilităţi parapsihice naturale. Programul de cercetare de la SRI a fost integrat în GRILL FLAME în prima parte a anului 1979; de menţionat că la SRI au fost efectuate sute de experimente RV până în 1986. În anul 1983, proiectul a fost rebotezat INSCOM CENTER LANE. Ingo Swann şi Harold Puthoff au dezvoltat la SRI un set de instrucţiuni care, în mod teoretic, permitea oricui să fie antrenat pentru a furniza date corecte şi detaliate despre o “ţintă” RV. Această metodologie a fost utilizată pentru o gamă largă de ţinte operaţionale şi de antrenament. Atunci când, în ultima parte a anului 1985, armata a sistat finanţarea, proiectul a fost re-botezat SUN STREAK şi transferat la DIA, în cadrul lui Scientific and Technical Intelligence Di-rectorate. Sub auspiciile DIA, proiectul a tranziţionat în 1991 la Science International Corporation (SAIC), fiind redenumit STAR GATE şi trecut de la o calificare de tip “special acces program” la una de tip “limited dissemination”. În anul 1995 s-a anunţat, în mod oficial, înceta-rea programului STAR GATE. În anii următori, ca urmare a aplicării legii privind libertatea de informare (FOIA), CIA a desecretizat şi a pus la dispoziţia publicului (în formate electronice) 11.985 de documente – totalizând 89.901 file – produse de programul STAR GATE Pe parcursul a peste două decenii, s-au cheltuit circa 20 de milioane de dolari pentru pro-gramul STAR GATE şi activităţile conexe, dintre care 11 milioane între mijlocul anilor 1980 şi primii ani 1990. Peste patruzeci de persoane au lucrat în cadrul programului, inclusiv 23 de “vizionari la distanţă”. În epoca de vârf de la mijlocul anilor 1980, au activat şapte “vizionari la distanţă” cu normă întreagă şi mai multe cadre pentru activităţi analitice şi de suport. Trei parapsihici erau disponibili la Fort Meade pentru CIA, din 1990 până în iulie 1995; parapsihicii respectivi erau disponibili, la cerere, şi pentru alte agenţii guvernamentale. Participanţii care demonstraseră aparente abilităţi parapsihice au folosit cel puţin trei teh-


14

nici diferite la diverse momente: “Coordinate Remote Viewing” (CRV) – tehnica originară dezvoltată la SRI, în care

“vizionarilor” li se cerea să descrie ce “vedeau” la coordonate geografice specificate; “Extended Remote Viewing” (ERV) – o metodă hibridă bazată pe relaxare/meditaţie; “Written Remote Viewing” (WRV) – un hibrid între “channeling” şi scriere automată; introdu-

să în 1988, această tehnică s-a dovedit controversată şi a fost privită de unii ca fiind mult mai puţin de încredere.

Până în 1995 au fost intreprinse mai multe sute de acţiuni de spionaj parapsihologic, care au implicat mii de sesiuni de RV. Succesele remarcabile erau considerate de către participanţi ca “rezultate de opt martini”, deoarece datele obţinute prin RV erau atât de tulburătoare încât necesitau consumul a opt pahare cu martini pentru “refacere”… Unele din aceste rezultate vor fi prezentate în articolul următor.


Ioan MAMULAŞ: •fizician în cadrul Institutului Naţional pentru Medicină Complementară şi Alternativă din

Bucureşti; •autor/coautor a peste 120 de lucrări ştiinţifice în domeniile: bioelectrografie, biofizica acu-

puncturii, biocibernetică, biotehnologie, parapsihologie, psihotronică; •autor a peste 40 de articole apărute în diferite publicaţii pentru publicul larg; •autor/coautor a trei brevete de invenţii; •autor/coautor al cărţilor: „Electronografia. Metode electrografice în biologie şi medici-

nă” (Bucureşti, 1979), „Electrographic Imaging in Medicine and Biology” (Suffolk, 1983), „Electronographie – Elektrographische Methoden in der Biologie” (Heidelberg, 1983), „Fenomene parapsihologice” (Bucureşti, 1993; ediţia a II-a în 1999), „Dematerializarea parap-sihologică. Invizibilitatea” (Bucureşti, 1994), „Psihokinezia” (Bucureşti, 1994; ediţia a II-a adău-gită în 1999), „Parapsihologia şi timpul” (Bucureşti, 1995), „Dicţionar de parapsiholo-gie” (Bucureşti, 1996);

•Doctor of Science al The Open International University for Complementary Medicines (Colombo, Sri Lanka);

•Membru de onoare al Electromedical Institute din New York; •Preşedinte al Societăţii Române de Bioelectricitate şi Bioradiaţii.

15


Stanford Research Institute - vedere aeriană

16

“Pulsul Geostrategic” este un Buletin bilunar editat de INGEPO Consulting - Braşov

Editorial, Puncte de vedere: Corneliu PIVARIU Actualitatea geostrategică mondială: Ionel BUCUROIU, Mihaiu MARGĂRIT Situaţia din Orientul Mijlociu: Corneliu PIVARIU, Du-mitru CHICAN, Ionel BUCUROIU Conflicte confesionale în Orientul Mijlociu şi reviri-mentul islamic contemporan: Ambasador prof. Dumi-tru CHICAN Terorismul în Orientul Mijlociu: Corneliu PIVARIU Orizont Economic: Corneliu PIVARIU, Dumitru CHICAN

Serviciile de informaţii şi probleme de securitate: Corneliu PIVARIU, Ionel BUCUROIU Actualitatea militară şi de securitate: Cornel VAIDA Tehnologii şi echipamente militare: Cornel VAIDA Apariţii editoriale: Cornel VAIDA Traducere în limba engleză: Editura Academica - Bra-şov Tehnoredactare: Ionuţ PARASCHIV

Coordonator: Corneliu PIVARIU - membru al Institutului Internaţional de Studii Strategice Londra

Acest buletin nu poate fi multiplicat şi reprodus fără acordul scris al INGEPO Consulting. Este permisă folosirea unor materiale sau citate cu păstrarea exactităţii şi titlului original, precum şi

cu menţionarea expresă a sursei. Opiniile exprimate în articole prezintă punctul de vedere al autorilor, care îşi asumă deplina răs-pundere asupra conţinutului, şi nu reflectă în mod obligatoriu pe acelea ale INGEPO Consulting

ISSN: 1843-701X

stimaţi abonaţi, în acest supliment v ă prezentăm un ... · pdf file3 populaţia...

Documents