studiu activitati de reintegrare
DESCRIPTION
activitati de reintegrareTRANSCRIPT
EXEMPLE DE BUNE PRACTICI ALE REUŞITEI
REINTEGRĂRII COPILULUI ÎN FAMILIA NUCLEICĂ
CUPRINS
Indroducere.........................................................................................................................................3
Prezentarea instituţiei de practică şi a departamentului CRI........................................................5
Efectele instuţionalizării asupra copiilor abandonaţi.....................................................................7
Modele de succes ale reintegrării copilului în familia nucleică....................................................11
Concluzii............................................................................................................................................15
2
INTRODUCERE
„Copilul nu face decât să-şi creeze, să-şi educe şi să-şi perfecţioneze propriul spirit. Calomniat, el
nu răspunde. Persecutat, el nu rezolvă. Şi continuându-şi drumul său, el crează omul de mâine."
(Maria Montessori)
De cele mai multe ori avem tendinţa să respingem persoanele necunoscute, de cele mai
multe ori îi respingem pe cei pe care îi vedem pe stradă crerând o pâine şi care sunt îmbrăcaţi umil,
de asemenea îi respingem pe cei care au comis o infracţiune şi au făcut închisoare dar nu în ultimul
rând îi respigem pe acei copii care nu au o familie în sânul căreia să crească şi sunt nevoiţi să îndure
lipsuri şi să se mulţumească cu un acoperiş deasupra capului şi cu o masă caldă oferite de centrele
de plasament care pentru ei reprezintă familia pe care nu au avut-o niciodată. Dar ce vină au aceşti
copii, dacă părinţii îi resping? Noi de ce, la rândul nostru îi respingem? Cred că este o întrebare care
îşi găseşte răspunsul în natura umană a fiecăruia.
Dacă analizăm situaţia acestor copii, şi ei sunt oameni la fel ca noi ceilalţi, şi ei pot gândi,
acţiona şi se pot comporta civilizat în societate. Ei poate sunt mai motivaţi ca noi să răzbească în
viaţă şi să-şi clădească un viitor.
Singurii vinovaţi pentru situaţia acestor copii sunt părinţii lor care îi resping şi îi lasă în voia
sorţii fiind indiferenţi de ceea ce li se poate întâmpla în viitor.
Aceste cazuri nefericite sunt doar o categorie care intră în atenţia instituţiilor D.G.A.S.P.C.
Cu mai mult noroc sunt aceia care în cele din urmă după eforturi enorme atât din partea lor cât şi
din partea instituţiilor în atenţia cărora se află reuşesc să se întoarcă în sânul familiilor nucleice. Nu
sunt foarte multe cazuri dar ar putea reprezenta modele şi pentru ceilalţi părinţi care şi-au abandonat
copiii şi care le refuză dreptul de a reveni în cadrul familiei. Nici cei care reuşesc să-şi recupereze
copiii nu sunt oameni lipsiţi de probleme, şi de cele mai multe ori trăiesc în condiţii modeste şi
poate mai au în grijă alţi copii dar aceste motive nu-i determină să-i lase în voia sorţii şi luptă
pentru ei.
De aceea în prezenta lucrare mi-am propus să evidenţiez acele modele de succes ale
reintegrării copiilor în familiile naturale. Cercetarea a fost realizată în cadrul instituţiei D.G.A.S.P.C
Dolj, în interiorul Centrul de consiliere şi sprijinire în vederea reintegrării copilului “Destine
Schimbate”, denumit CRI.
Lucrarea prezintă pentru început o prezentare generală a instituţiei de practică şi a
departamentului în care am desfăşurat aproape în totalitate activităţile întreprinse. Ulterior apare o
parte teroretică a efectelor pe care le are procesul de instituţionalizare asupra dezvoltării copilului şi
de asemenea voi prezenta ce înseamnă un process de reintegrare.
3
În ultima parte a lucrării voi prezenta cercetarea realizată pe cazuri concrete şi ceea ce i-a
determinat pe acei părinţi să-şi reintegreze copiii în cadrul familiei.
La final voi prezenta concluziile a ceea ce am analizat pe parcursul lucrării.
4
PREZENTAREA INSTITUŢIEI DE PRACTICĂ ŞI A DEPARTAMENTULUI CRI
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj (DGASPC) este instituţia
publică cu personalitate juridică ce funcţionează în subordinea Consiliului Judeţean Dolj.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului s-a înfiinţat în anul 2005, prin
reorganizarea Serviciului public specializat pentru protecţia copilului – înfiinţat în 1997 - şi a
Serviciului public de asistenţă socială care funcţionau în subordinea Consiliului Judeţean.
Serviciile oferite de această instituţie sunt într-o continuă dezvoltare, oferind soluţii unei
game largi de probleme sociale cu care se confruntă diverse categorii de persoane aflate în
dificultate, în vederea prevenirii, combaterii şi depăşirii unor situaţii de nevoie.
Instituţia promovează respectarea drepturilor copilului, şi în egală măsură, drepturile
persoanelor adulte cu handicap.
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj aplică, la nivelul judeţului,
politicile şi strategiile de asistenţă socială în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor
singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi oricăror persoane aflate în
nevoie.
Finanţarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj este asigurată
din bugetul Consiliului Judeţean Dolj, iar din punct de vedere metodologic coordonarea este
asigurată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Autoritatea Naţională
pentru Persoane cu Handicap şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Din cadrul DGASPC Dolj fac parte 88 structuri organizatorice (servicii, compartimente,
centre etc.), cu un numar de 1364 de posturi, din care 237 pentru asistenţii maternali profesionişti.
Stagiul de practică în cadrul instiuţiei DGASPC l-am desfăşurat la Centrul de consiliere şi
sprijinire în vederea reintegrării copilului “Destine Schimbate”, denumit CRI.
Acest deparatment din cadrul instituţiei are drept misiune creşterea calităţii vieţii copiilor
instituţionalizaţi, a copiilor străzii prin oferirea de sevicii de consiliere şi sprijin în vederea
reintegrării lor în familie, sau, în situaţia în care aceasta nu este posibilă găsirea de alternative
pentru copiii care au o măsură de protecţie.
Rolul departamentului este acela de a-i determina pe beneficiari să conştientizeze importanţa
menţinerii legăturii dintre copil, părinţi, familia lărgită, încurajarea relaţiilor interpersonal dintre
aceştia şi totodată responsabilizarea acestora cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obigaţiilor ce le revine. Funcţiile esenţiale pe care le îndeplineşte sunt:
Evaluarea;
Pregătirea;
5
Sprijinirea şi monitorizarea copilului şi familiei pentru realizarea eficientă a procesului de
reintegrare.
6
EFECTELE INSTITUŢIONALIZĂRII ASUPRA COPIILOR ABANDONAŢI
„Trebuie să începi de la zero: casă, familie...Trebuie să renunţi la obiceiurile unei vieţi
„comune" - aceste cuvinte le-a rostit un tânăr de 19 ani la absolvirea instituţiei, în care s-a aflat de
când se ţinea minte.
Aceeaşi situaţie se repetă anual când zeci de copii, după absolvirea instituţiei, nu ştiu ce pot
face în continuare pentru a se descurca în multitudinea de probleme şi dificultăţi, ce cad avalanşă
peste ei.
În prezent, în instituţiile de tip internat din România se află sute de mii de copii şi
adolescenţi. Mulţi din aceşti copii, care pe parcursul anilor se află permanent într-o asemenea
instituţie, îşi cunosc părinţii, însă nu beneficiază de căldura căminului familial, întrevederile cu
părinţii şi rudele devenind din ce în ce mai rare pe parcursul anilor (să fie doar o imposibilitate
fizică de a face vizite sau lipsa necesităţii de a-şi revedea copilul?), producând o ruptură emoţională
profundă, foarte dificil de restabilit.
Locul copilului este în familie şi comunitate, iar plasarea lui într-o instituţie în urma unor
circumstanţe trebuie să devină o ultimă soluţie, cu statut temporar, până la depăşirea situaţiei de
dificultate, prin găsirea unei oportunităţi permanente, ce ar asigura protecţia copilului, oferindu-i
modele de urmat în viaţa de adult.
Cu regret, în realitate instituţiile au devenit nişte „depozite" pentru mii de copii, iar
instituţionalizarea - oricât de bine intenţionată, influenţează totuşi negativ dezvoltarea intelectuală,
fizică, emoţională şi socială a copilului.
Cu cât vârsta copilului este mai mică şi perioada de instituţionalizare mai mare, cu atât
efectele, consecinţele instituţionalizării sunt mai grave în plan psihologic şi social.
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului prin art. 20
menţionează: „Copilul care este temporar ori permanent lipsit de mediul său familial sau care pentru
protejarea intereselor sale nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi asistenţă
specială din partea statului".
La momentul actual, asistenţa copilului lipsit de mediul familial se realizează, preponderent,
prin sistemul naţional de instituţii de educaţie şi îngrijire a copiilor. Această reţea de instituţii oferă
servicii pentru diverse categorii de copii în dificultate, printre care serviciile pentru copiii orfani sau
temporar lipsiţi de îngrijirea părintească.
În majoritatea cazurilor anume părinţii sunt iniţiatorii instituţionalizării copiiilor, motivând
că nu-şi pot onora obligaţia de a asigura îngrijirea şi condiţiile necesare dezvoltării copilului.
Aflarea copilului în instituţie duce la înstrăinarea acestuia de familie, copilul fiind vizitat din
ce în ce mai rar, până părinţii „uită" de propriul copil şi se îngrijesc doar de nevoile personale.
7
Plasarea copiilor în instituţii de către propria familie a devenit un fenomen al abandonului
nedeclarat de părinţi, dar care practic nu se deosebeşte de abandonul în maternitate sau la vârsta
fragedă a copilului. Acest tip de abandon este foarte periculos pentru o bună evoluţie a dezvoltării
copilului, condiţionând comportamente dificile şi o abordare cu efecte negative în dezvoltarea
psihologică.
Astfel, minorul se pomeneşte singur într-un colectiv de copii cu aceeaşi soartă şi unul la
unul cu acei maturi, care în virtutea obligaţiunilor de serviciu, se află permanent în preajma lui. Din
momentul separării de familie, indiferent care au fost motivele acesteia, copilul trece printr-o
perioadă dificilă de adaptare la noile condiţii de viaţă, la persoanele care vor constitui noua sa
„familie".
Pentru a „supravieţui" şi a obţine abilităţi utile pentru viaţa de matur în cadrul instituţiei
copilul trebuie să dea dovadă de multă răbdare, insistenţă de a-şi atinge scopul şi de a-şi asigura un
viitor. De aceea este necesar ca persoanele ce-1 vor „însoţi " în perioada de instituţionalizare, să se
preocupe nu doar de condiţiile fizice ale copilului, dar şi să-i asigure sprijin continuu şi condiţii
optime pentru dezvoltarea personalităţii sale. Copilul are nevoie de modele de comportament
adecvat, de soluţii, care să-i permită depăşirea dificultăţilor cu care se confruntă.
Copilul, dezvoltându-se în mod previzibil, de la o totală dependenţă de adult până la
autonomie personală şi independenţă fizică şi socială, are nevoie de o apreciere pozitivă şi o
susţinere permanentă. Anume încurajarea copilului este extrem de importantă pentru dezvoltarea şi
socializarea acestuia, ceea ce instituţia însă nu-i poate oferi.
Copilul lipsit temporar sau permanent de mediul familial devine o preocupare deosebită a
structurilor de stat şi a organizaţiilor nonguvernamentale.
S-au efectuat evaluări, studii şi sondaje referitor la situaţia copiilor aflaţi în instituţii pentru
educaţie şi îngrijire de tip rezidenţial şi temporar, care au încercat să elucideze problemele copilului
privat de mediul familial şi să propună soluţii atât pentru copii şi familiile lor, cât şi pentru adulţii
care deseori sunt unicii responsabili de pregătirea minorului pentru viaţa de adult.
Condiţiile social-economice actuale oferă prea puţine soluţii tânărului, educat într-o
atmosferă mai mult izolată de comunitate, pentru a obţine specialitatea dorită, a se angaja în câmpul
muncii, a beneficia de locuinţă şi de a nu deveni ispită pentru persoanele ce doresc să profite de
naivitatea şi incapacitatea de adaptare a acestuia.
Criza economică pe care o traversează România , contribuie şi ea la agravarea situaţiei
minorilor, însă copiii lipsiţi temporar sau definitiv de mediul lor familial au dreptul la protecţie şi
îngrijire specială din partea statului, cum ar fi: adopţia, plasarea temporară într-o familie de tutelă
sau într-o casă de copii de tip familial, plasarea temporară în instituţii de îngrijire rezidenţială.
8
Sistemul de servicii pentru copiii lipsiţi temporar de îngrijirea părintească a suportat în
ultimii ani modificări esenţiale prin crearea serviciilor comunitare pentru copiii aflaţi în dificultate,
în scopul prevenirii situaţiilor de risc (vagabondaj, consum de alcool şi substanţe narcotice, trafic de
fiinţe umane, exploatare şi abuz fizic, comiterea infracţiunilor etc.) şi reabilitării lor sociale.
Fiecare minor aflat în instituţia rezidenţială este în drept de a-şi cunoaşte părinţii şi rudele,
instituţia fiind obligată pe parcursul instituţionalizării copilului să depună eforturi pentru a asigura
menţinerea unor relaţii permanente cu membrii familiei şi reintegrarea în familie a minorului după
depăşirea situaţiei de dificultate.
Serviciile de stat abilitate urmează să monitorizeze permanent relaţiile copiilor cu familia,
condiţiile de educaţie şi îngrijire în instituţie, cu scopul de a propune soluţiile optimale ale
reîntoarcerii în familie sau de plasament în familia de substituţie.
Este mai complicat atunci când familia s-a îndepărtat de copil. În astfel de situaţii acţiunea
de protecţie prin instituţionalizare constituie şi ea o anumită formă de marginalizare socială, care
vine să o adâncească pe cea datorată familiei prin situaţia sa economică, socială, sanitară sau
culturală care, de fapt, a determinat necesitatea protecţiei copilului.
Orice formă de plasament instituţional trebuie neapărat revăzută periodic, pentru a urgenta
reintegrarea copilului în propria familie sau pentru a schimba forma de protecţie printr-o soluţie
alternativă de model familial. Este important ca fiecare copil să locuiască într-un mediu de familie.
Din cauza lipsei mecanismului de evaluare a plasamentului copilului, repartizarea acestuia în
instituţiile de stat de multe ori devine definitivă până la atingerea vîrstei de 18 ani.
Continuitatea creşterii copilului implică necesitatea ca statul să întreprindă toate măsurile
pentru a evita multiplele replasări. Când copilul a suferit trauma pierderii familiei sale, plasarea
dintr-o instituţie de îngrijire în alta poate crea probleme grave de conduită a copilului şi subdezvolta
capacitatea acestuia de reintegrare socială. în aceste situaţii copilul este afectat de factorii sociali şi
funcţionali, care, în final, determină necesitatea aplicării unor cerinţe educative speciale faţă de el.
De aceea instituţiile abilitate din România fac tot ceea ce este posibil pentru a reintegra
copilul în familia nucleică, de a-i oferi posibilitatea de a creşte alături de familia sa, de a avea parte
de educaţia necesară dezvoltării sale profesionale dar şi personale.
Însă în România autorităţile au pus în practică o strategie de reducere a a numărului de
minori aflaţi în centele de plasament şi au ajuns să-i reintegreze forţat în familiile naturale. Astfel se
face că strategia statului de a reduce numărului copiilor instituţionalizaţi a distrus zeci de destine.
Aceşti copii au ajuns să fie puşi la muncă, să fie practic exploataţi. Aceste suferinţe i-au afectat atât
de mult încât au decis să pună capăt chinului lor şi să fugă de familiile care nu-i doresc. În întreaga
ţară sunt copii care trăiesc pe străzi şi nu au un acoperiş deasupra capului din cauza acestei
reintegrări forţate care în loc să le schimbe viaţa în mai bine mai rău le-a distrus-o.
9
Pentru ca o reintegrare să aibă succes şi pentru a reuşi să facem un bine acestor copii trebuie
să lăsăm la decizia familiei dacă îşi doresc cu adevărat să se ocupe de cei cărora le-au dat viaţă şi
cărora le pot asigura un viitor normal şi o familie de care să se bucure.
10
MODELE DE SUCCES ALE REINTEGRĂRII COPILULUI ÎN FAMILIA NUCLEICĂ
Obiectivele cercetării
Principalul obiectiv al cercetării îl reprezintă identificarea cauzelor abandonului copiilor
care intră în atenţia D.G.A.S.P.C şi ajung în centrele de plasament sau în grija asistenţilor maternali.
Un al doilea obiectiv urmărit în prezenta cercetare îl reprezintă evidenţierea acelor cazuri
care ar trebuie să fie modele de reintegrare şi pentru ceilalţi părinţi.
Ipotezele cercetării
Nivelul scăzut de educaţie al părinţilor creşte riscul ca aceştia să-şi abandoneze copiii.
Sărăcia reprezintă un factor important pentru care părinţii îşi abandonează copiii.
Ataşamentul faţă de proprii copii creşte posibilitatea ca părinţii să-i reintegreze în familia
naturală.
Copiii aflaţi în plasament la rude sunt reintegraţi într-un timp mai scurt şi într-un număr mai
mare în cadrul familiei nucleice comparativ cu cei aflaţi în plasament la AMP sau în centre.
Metodologia cercetării
Studiul întreprins pentru a analiza situaţia tinerilor pe piaţa muncii din societatea actuală
a fost realizat în mai multe etape:
Stabilirea obiectivelor cercetării prezentate mai sus;
Stabilirea ipotezelor cercetării de mai sus;
Alegerea metodei de cercetare utilizată. Am întreprins o analiză calitativă pe bază de
anchetă socială şi studiu de caz. De asemenea am folosit şi studiul documentelor sociale.
Stabilirea eşantionului – am ales un eşantion format din opt familii care au reuşit să-şi
reintegreze copiii care au ajuns în atenţia D.G.A.S.P.C în urma abandonului sau a neglijenţei
părinţilor.
Perioada de culegere a datelor a fost: 12.12.2012- 24.02.2013;
Perioada de descărcare a datelor: 25.02.2013-10.03.2013;
Perioada de prelucrare a datelor: 12.03.2013-30.03.2013;
Analiza datelor culese prin intermediul anchetelor sociale şi a studiilor de caz
În urma analizării datelor culese, putem aprecia că în eşantion au fost incluşi ca principali
actori, minori cu vârste cuprinse între 3 şi 17 ani. Aceştia provin în totalitate din relaţii de
concubinaj ale părinţilor, majoritatea având paternitate nerecunoscută. Nerecunoaşterea paternităţii
este o problemă semnificativă cu care se confruntă majoritatea copiilor care ajung în centrele de
11
plasament. Cel mai posibil este ca mamele care nu au parte de sprijin din partea celor care le-au
lăsat însărcinate, din lipsa resurselor materiale sau a sprijinului familiei decid să-şi abandoneze
pruncii şi să-i lase în grija statului, considerând că este cel mai bine pentru ei. Ele însă nu
conştientizează că o familie nu o va înlocui nimeni şi nimic în lume. Lipsa familiei este cea care îi
marchează pentru totdeauna şi care îi marginalizaează de societate pe copii.
Cu privire la părinţii copiilor, cei care au fost incluşi în eşantion sunt fie neşcolarizaţi fie au
absolvit cel mult şcoala primară. Mediul de provenienţă şi etnia constituie şi ele factori importanţi
la momentul abandonului copiilor. Părinţi incluşi în studiul nostru sunt în proporţie de 80% de etnie
rromă şi 50% din aceştia provin din mediul rural. Mai mult de o treime din aceştia mai au în
îngrijire de la 2 până la 6 copii. Locuinţele în care coabitează s-au dovedit a fi unele sărăcăcioase
pe care le împart fie cu bunicii copiilor fie cu alţi membri ai familiei extinse. Există şi situaţii în
care părinţii nu au locuinţe proprii sau cel puţin ale rudelor fiind nevoiţi să locuiască cu chirie.
Nimeni nu contestă faptul că sărăcia este factorul de bază care ca efect principal abandonul copiilor,
însă sărăcia este un factor pe care numai noi o putem combate prim ambiţie, perseverenţă şi prin
dorinţa de a le oferi un viitor copiilor noştri, care ar trebui să fie motorul nostru de a merge mai
departe şi de a răzbi în viaţă. Ceea ce acţionează în principal la persoanele care îşi abandonează
copiii este lipsa instinctului maternal şi paternal. Celor fără un nivel de şcolarizare li se adugă lipsa
unei educaţii asupra necesităţii copilului de a creşte în sânul unei familii şi de a avea parte de
elementul fundamental în parcursul lui personal dar şi profesional: iubirea părintească.
Factorul principal care i-a determinat pe aceştia să-şi abandoneze proprii copii îl constituie
lipsa resurselor materiale necesare pentru creşterea şi îngrijirea acestora, dar la acest factor mai
putem adăuga viciile părinţilor pentru alcool, tutun şi comportamentul violent faţă de minori.
Dar neglijenţa părinţilor pentru cei cărora le-au dat viaţă nu îi lasă indiferenţi pe ceilalţi
membri ai familiei. În aproximativ 60% din cazuri, copiii au fost daţi în plasament fie la bunici fie
la alţi membri ai familiei (fraţi, mătuşi, unchi etc.). Deşi cei care le-au dat naştere i-au refuzat
pentru o perioadă, constatăm că rudele lor s-au sensibilizat şi au hotărât să ia asupra lor
responsabilitatea de îngrijire şi creştere a copiilor până în momentul în care părinţii vor reflecta
asupra deciziei de a-şi lăsa micuţii fără un mediu stabil în care să se dezvolte. În cazul acestora
procesul de reintegrare în familia naturală a fost mai uşor pentru că părinţii au ajuns să revină
asupra deciziei luat într-un timp mult mai scurt şi au dorit să menţină legătura cu copiii. Neavând un
program de relaţionare strict au putut merge de câte ori au dorit să-i viziteze şi astfel s-au întreprins
relaţii de ataşament între părinţi şi copii. Acest lucru i-a condus pe părinţi la concluzia că îşi iubesc
copiii şi responsabilitatea de a-i îngriji şi de a se ocupa de creşterea şi educaţia lor le revine în
totalitate lor şi numai lor.
12
În cazul minorilor care au ajuns în centrele de plasament în urma fie a abandonului şi a
abuzului părinţilor, reintegrarea lor a reprezentat un proces mai dificil deoarece o întâlnire a
părinţilor cu copiii o dată pe lună nu poate determina într-un timp scurt luarea deciziei, din partea
părinţilor, de reintegrare a copilului în familia naturală. Însă şi aceştia, în ciuda faptului că nu îşi
văd şi nu relaţionează cu copiii foarte des, ajung la concluzia că acestor copii ei le-au dat viaţă şi că
nu pot să-i lase în voia sorţii fără a şti nimic de ei. Şi în cazul lor iubirea faţă de copii iese la iveală
mai devreme sau mai târziu şi reprezintă principalul stimul de reintegrare a copilului în familia
naturală.
În cazurile analizate de noi cea mai parte din copii au fost reintegraţi în cadrul familiei
materne, mamele fiind cele care s-au apropiat cel mai mult de pruncii lor. Poate este adevărat ceea
ce se spune din bărâni şi anume că “mamă este numai una şi iubirea pentru copil este mai presus de
orice lucru în viaţă.” Nu sunr excluse nici cazurile în care taţii sunt cei care solicită reintegrarea
copiilor în familie, nefiind de acord cu decizia mamelor de a-i lăsa în voia sorţii. În cercetarea
realizată am fost impresionată de un caz în care tatăl deşi avea o vârstă înaintată (53 de ani) şi deşi
era încadrat într-un grad de handicap care îl împiedica să se mişte cu uşurinţă a solicitat reitegrarea
copilului în familia sa, a cerut ajutorul celorlaţi copii pentru a-l ajuta în îngrijirea şi creşterea celui
mic, fiind motivat de dorinţa de a-l avea aproape pe fiul său şi de a-l ajuta să-şi clădească un viitor.
Aceste cazuri sunt rare, dar există şi prin intermediul lor îi putem motiva şi pe care care şi-
au lăsat copii în grija statului şi îi putem convinge că locul unui părinte nu îl va coupe nimeni
niciodată. Pentru un părinte copilul ar trebui să fie fiinţa cea mai scumpă şi cea mai iubită din lume
însă realitatea destul de dură ne demonstrează exact contrariul.
Din analiza documentelor constatăm că dintr-un total de 318 cazuri care au ieşit din
protecţia DGASPC în intervalul ianuarie 2012 – decembrie 2012, 121 de cazuri au fost reintegrate
în interiorul familiei nucleice. Dacă facem o comparaţie între numărul copiilor care au avut ca
măsură de protecţie plasamentul la rude până la gradul IV şi cei care au fost în plasament la AMP
sau în centre constatăm că 73% dintre copiii aflaţi în plasament la rude au fost reintegraţi în familia
naturală pe când doar 27% din cei aflaţi în centre şi la AMP s-au întors în cadrul familiei nucleice.
Prin urmare ceea ce am afirmat mai sus şi anume: Copiii aflaţi în plasament la rude se
reintegrează mai uşor în cadrul familiei nucleice s-a dovedit a fi adevărat pentru că diferenţa dintre
numărul cazurilor copiilor reintegraţi din cadrul centrelor şi de la AMP este semnificativ mai mic
decât cel al copiilor reintegraţi care au fost daţi în plasament la rude.
Observăm că existenţa şi iubirea rudelor faţă de micuţi le poate schimba viaţa radical. Dacă
în cazul copiilor aflaţi în centre sau la AMP pot trece şi ani până se întorc în sânul familiei în cazul
celorlaţi timpul este mult mai scurt.
13
Prin intermediul cercetării am mai aflat că părinţii care, în cele din urmă, îşi reintegrează
copiii în familie întreţin relaţii armonioase şi calde cu ceilalţi membri dar şi cu comunitatea în care
convieţuiesc.
În cazul copiilor care au fost reintegraţi, a urmat o perioadă de monitorizare post-operatorie
în care reperezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, din cadrul
Centrului de consiliere şi sprijinire în vederea reintegrării copilului în familia naturală au efectuat
vizite constant la domiciliul unde se aflau minorii pentru a evalua situaţia şi relaţiile acestora cu
părinţii. În urma vizitelor la domiciliu s-a constatat că părinţii care au solicitat reintegrarea copiilor
se ocupă de îngrijirea lor, le oferă şansa la educaţie, aceştia mergând la şcoală sau grădiniţă, îi
îmbracă corespunzător, şi le oferă un mediu familial în care să crească plin de armonie şi înţelegere.
În cazul familiilor incluse în eşantionul nostru nu au existat probleme iar cazurile au fost
închise în cele din urmă.
14
CONCLUZII
În urma datelor prezentate ne dăm seama că orice faptă făcută în viaţă se poate îndrepta mai
devreme sau mai târziu şi răul făcut fiinţelor dragi în putem repara, aşa cum s-a întâmplat în cazul
părinţilor care au reuşit să-şi recupereze copiii şi să le ofere ceea ce într-un centru de plasament nu
ar fi avut niciodată: siguranţa si căldura unui mediu familial.
Nici sărăcia, nici problemele de sănătate ale părinţilor, nici refuzul unuia din părinţi nu-i
împiedică pe ceilalţi să-şi reconsidere decizia şi să le acorde un loc primordial fiinţelor pe care le-au
conceput şi cărora le-au dat viaţă.
În cele din urmă constatăm că ipotezele de la care am plecat au fost confirmate.
Analizându-le pe rând constatăm că prima ipoteză Nivelul scăzut de educaţie al părinţilor
creşte riscul ca aceştia să-şi abandoneze copiii s-a dovedit a fi adevărată pentru că din cercetarea
noastră putem observa că cei care şi-au abandonat copiii nu sunt şcolarizaţi sau au absolvit cel mult
şcoala primară.
Cea de-a doua ipoteză Sărăcia reprezintă un factor important pentru care părinţii îşi
abandonează copiii a fost confirmată de asemenea deoarece familiile incluse în eşantion trăiesc în
condiţii modeste, unele neavând niciun venit şi de cele mai multe ori nici o locuinţă stabilă.
Trecând la cea de-a treia ipoteză Ataşamentul faţă de proprii copii creşte posibilitatea ca
părinţii să-i reintegreze în familia naturală reuşim să o confirmăm şi pe aceasta doarece iubirea
pentru proprii copii este principalul factor care îi determină pe părinţi să-ţi ia copiii acasă. Dacă nu
ar exista acest ataşament procesul de reintegrare ar eşua.
În cele din urmă, ultima ipoteză a fost şi ea confirmată Copiii aflaţi în plasament la rude
sunt reintegraţi într-un timp mai scurt şi într-un număr mai mare în cadrul familiei nucleice
comarativ cu cei aflaţi în plasament la AMP sau în centre. Cum am menţionat şi pe percursul
lucrării relaţionările mai dese şi faptul că nu există un timp limitat al comunicării dintre copil şi
părinte îi permite celui din urmă să se ataşeze mai mult de copii într-un timp mult mai scurt.
Cocluzionând, obesrvăm că există modele de succes ale reintegrării copilului în familia
naturală, chiar dacă sunt puţine ele există. Aşa cum la momentul actual avem aceste modele mai
târziu putem avea altele şi în felul acesta copiii abandonaţi îşi pot recupera familiile şi pot avea un
viitor normal la fel ca ceilalţi copii.
15