Studiul mentalităţilor

indisolubil legat de „Şcoala de la Annales”, după revista pe care au lansat-o

Lucien Febvre şi Marc Bloch, în 1929

îşi propune:

- cercetarea curentelor de opinie, a atitudinilor colective, a modului comun de a

gândi şi simţi într-o comunitate umană

- re-dimensionarea umană a istoriei evenimenţiale, faptice, cifrice

- re-configurarea trecutului umanităţii din perspectiva sistemelor de valori

existente la un moment dat

- oferirea unei perspective dinamice asupra trecutului, prin redarea nuanţată,

subtilă şi speculativă a unor aspecte proprii existenţei umane

- evidenţierea rolului pe care îl au reprezentările mentale în viaţa omenirii,

imagini stereotipe, prejudecăţi

- investigarea utilajului mental (L. Febvre): vocabular, sintaxă, locuri comune,

preconcepţii, cadre logice.

- exploatarea unor surse precum : literatura, arta, mitologia, folclorul, diferite

istorii (socială, a dreptului, a ideilor)

- spirit pluridisciplinar: psihologie socială, geografie umană, demografie istorică,

lexicologie, semantică etc.

REPREZENTAN Ţ I:

Lucien Febvre

Marc Bloch

Johan Huizinga

Fernand Braudel

Emmanuel Le Roy Ladurie

Jacques Le Goff

Georges Duby

Philippe Aries

Simţul comun/cunoaşterea comună

„cunoaşterea comuna”= suma de cunoştinţe despre traiul laolalta al oamenilor,

cunoştinţe obţínute prin experienţa directă a indivizilor; opusă cunoaşterii

ştiinţifice, din unghi sociologic.

simţ comun = punct de vedere natural (E. Husserl) reprezintă atitudinea noastră

în experienţa obişnuită, opusă atitudinii reflexive prezentă în experienţa reflexivă

a conştiinţei, atitudine prin excelenţă interogativă. Specificul atitudinii naturale

consistă în naivitate, spontaneitate şi dogmatism.

simţ comun = set de prejudecăţi (L. Blaga); modul de a gândi al unui timp în care

sunt conţinute toate prejudecăţile timpului (Hegel)

Distincţii:

simţ comun de prima mâna: ansamblul cunoştinţelor spontane fondate pe

experienţa directa (cunoaşterea spontană, intuiţia, feeling-ul imediat)

simţ comun de mâna a doua: ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în

imagini şi folosite în practică (Moscovici şi Hewstone, 1983, apud S. Chelcea)

simţ comun – bun simţ (Paleologu)

cunoaşterea comună (spontană) este influenţată şi limitată de factori precum:

- enculturaţia, transmiterea culturii de la o generaţie la alta

- limba

- socializarea (primară şi secundară)

- subiectivitatea

Mentalitatea:

poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a cunoaşterii comune şi a cunoaşterii

ştiinţifice

face referire la ceva ce este comun indivizilor unui grup: comportamente, moduri

de viaţă, norme de apreciere, de evaluare, conduite etc.

presupune cultura interiorizată, tipul modal al personalităţii stabilit excusiv prin

frecvenţa incidenţei

se constituie ca nucleu identitar grupal

grilă de decodare a lumii şi a informaţiilor primite, adică un sistem de

interpretare a universului grupului

modelată de educatie, de toate experienţele sociale, de deprinderile de judecată;

implica sisteme de valori, o reprezentare comună a lumii.

Alex Muchielli: dat colectiv care presupune un sistem de referinte implicite unui

grup social, o cultura interiorizata, o stare de spirit, o anumita percepere si viziune

a lumii, un ansamblu de comportamente si de opinii tipice, o pozitie existentiala

fundamentala

utilajul mental: esenta modalităţilor de gândire şi cadrelor logice, elementelor

cheie ale viziunii asupra lumii, exprimate în atitudini faţă de obiecte nodale

(referenţi esenţiali ai identităţii grupale)

Dat colectiv care presupune un sistem de referinte implicite unui grup social, o

cultura interiorizata, o stare de spirit, o anumita percepere si viziune a lumii, un

ansamblu de comportamente si de opinii tipice, o pozitie existentiala

fundamentală.” Alex Muchielli.

“M. rep. sistemul valorilor la care se ataşează viziunea asupra lumii, atitudinile

faţă de obiectele nodale (univers, viaţă, divinitate, timp, organizare socială etc.) şi

comportamentele tipice ale unui grup de indivizi (sau ale unui individ

reprezentativ pentru grup)”

(Vocabularul socităţii plurale, Fp.s.d., Timişoara,1998)

“Sinteză dinamică şi vie din fiecare societate, m. se lasă surprinsă în expresia

culturală, dar şi în viaţa politică, sub forma curentelor de opinie, a stereotipiilor, a

clişeelor mentale, după cum este prezentă în relaţiile internaţionale.”

Al. Duţu

Concluzii:

În interiorul grupului mentalitatea reprezintă:

- cadru de referinţă rezultat prin asimilarea normelor şi valorilor existente în

cultura ambientală

- amprenta lăsată în psihism de caracteristicile comune ale socializării

- o expresie colectivă a culturii interiorizate

Paradigma omului arhaic.

Mentalitatea primitivă şi arhaicitatea omului modern

Comunităţile arhaice studiate din mai multe perspective: etnologică,

antropologică, etno-psihologică, dinspre filozofia culturii , istoria civilizaţiilor

sau studiul mentalităţilor.

Omul arhaic are un fel specific de a se raporta la lume şi viaţă, de a-şi explica

fenomenele şi de a inter-relaţiona.

Existenţa omului arhaic pendulează între sacru şi profan

Omul arhaic are o perspectivă mitico-magică asupra vieţii

Relaţia cu natura şi mediul are cu totul alte fundamente decât în cazul omului

modern

Gândire prelogică (L. Bruhl), gândire magică (L. Blaga), gândire sălbatică (C.L.

Strauss), gândire totemică, gândire animistă

Magia

tehnică a modului de gândire animist

semnifică atotputernicia ideilor (Freud)

guvernează viaţa în comunitatea arhaică şi generează atitudini şi comportamente

specifice

practica magică – principii: legea similitudinii (magie homeopatică) şi legea

contactului (magie contagioasă)

în comunitatea arhaică are un dublu scop: manipulator faţă de fenomenele naturii

şi protector faţă de comunitate

în esenţă, reglementează viaţa comunităţii arhaice şi stabileşte graniţa dintre

sacru şi profan

există ca mod de a gândi, dar şi ca practică, în virtutea credinţei şi convingerilor

comune, generalizate, de neclintit în interiorul tribului. (vezi C. L. Strauss)

presupune o viziune comună mitologică asupra universului

implică raporturi şi legături esenţiale între totem, lider şi restul comunităţii

Totemul

Freud: t. este strămoşul grupului, spiritul său protector; legăturile totemice sunt

superioare celor de sânge (legea exogamiei)

L. Blaga: t. posedă o putere magică de care sunt contaminaţi toţi membri grupului (“noi

suntem papagalii roşii”, Borroro)

Huizinga: t. instituie un soi de identitate mistică între două lucruri care aparţin unor

categorii diferite; prin deghizare, omul arhaic are convingerea că se metamorfozează

Totemismul ca mod arhaic de a înţelege fiinţarea sau ca religie anistorică se

fundamentează pe tabu-uri care în esenţă reglementează aspecte legate de:

- lucrurile comestibile

- libertatea de deplasare

- libertatea de relaţie

Tabu – ul

Wundt: “cel mai vechi cod de legi nescrise al umanităţii”

Principalele finalităţi:

- protejarea liderului

- securitatea celor vulnerabili, dar şi a comunităţii în sine

- asigurarea derulării în condiţii normale a unor acte importante în viaţa

comunităţii

- protecţia faţă de calamităţile naturale

Individul tabuizat este exclus din comunitate

C. L. Strauss: “integritatea fizică nu rezistă în faţa dizolvării personalităţii sociale”

R. Girard : teoria stigmatului social (“ţapul ispăşitor”)

,,Mentalitatea colectivă din toate timpurile cunoaşte o structură arhetipală emergentă:

frica de ce e străin” (S. Nicoară, Naţiunea modernă, mituri, simboluri idelogii, Cluj,

2002)

Mentalitatea totalitară.

Omul-masă şi gândirea dublă

Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice

preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale. Dictatul leninist

asupra realităţii a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiţă din imensa

maşinărie a despotismului partidului unic.

Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile

umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului/stat. Cum a scris cândva

Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: „Mişcările

totalitare sunt organizaţii de masă formate din indivizi atomizaţi şi izolaţi. Comparate cu

toate celelalte partide şi mişcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea

lor de loialitate totală, nelimitată, necondiţionată şi inalterabilă în raport cu membrul

individual”

George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu.

Cartea Neagră a comunismului oferă probe zguduitoare privind dezastrul civilizaţional al

dictaturilor comuniste: s-a pierdut însăşi noţiunea de umanitate prin ceea ce istoricul

francez Alain Besançon a numit falsificarea Binelui.

structura unui regim totalitar este piramidală: dictatorul, oligarhia şi masa

raportul între stat şi societate este unul rigid, artificial, ficţionalizat de cei în

mâinile cărora e concentrată puterea

puterea statală se autolegitimează prin propria ideologie care devine dogmă

generală obligatorie (P. Ricoeur - apelul la un set de norme şi reguli, ca şi la un

simbolism social care fundamentează o retorică a discursului public)

regimul totalitar se bazează pe un dublu control: al minţii şi al resurselor

(materiale , umane, informaţionale)

realitatea este mistificată, re-creată, devine o “minciună organizată” (V. Havel)

sentimentele dominante induse în masă sunt: frica, suspiciunea, dorinta de a fi la

adăpost, de a fi sub protectorat, de a gândi în şi la comun

Ideologia

• discursul public conexat cu acţiunea devine ideologie în momentul în care este

pus în slujba legitimării autorităţii

• interesele unei clase care ajunge să fie dominantă sunt exprimate întotdeauna ca

interesele societăţii în general

• pentru a-si atinge obiectivele clasa dominantă trebuie “să dea ideilor ei forma

generalităţii, să le înfăţişeze ca singurele raţionale, general valabile” (Marx,

Engles Ideologia germană)

• funcţiile ideologiei: de reprezentare, legitimitoare (justificativă), de integrare a

fenomenului ideologic (P. Ricoeur)

ideologia ca liant al memoriei colective, responsabil de valorizarea comună a

evenimentelor fondatoare; funcţia fondatoare a ideologiei va creşte în importanţă

odata cu castigarea puterii politice de către clasa muncitoare şi instaurarea

regimurilor totalitare: ritualizarea evenimentelor publice, mitologizarea

biografiilor personalităţilor, mistificarea istoriei

orice ideologie are trei elemente definitorii (H. Arendt):

1. pretind că oferă o cunoaştere totalizantă asupra trecutului, prezentului şi

viitorului

2. pretind că există o realitate “mai adevărată” care reclamă un al şaselea

simţ cultivat prin “îndoctrinare ideologică specială”

3. afişează coerenţă globală, ordonând faptele într-o structură absolut

logică pornind de la o idee-axiomă, premisă a întregului sistem

“Omniprezentă şi omnipotentă, ideologia a fost pandantul simbolic al terorii. În cadrul

acestui regim, ideologia nu a fost un discurs despre putere, ci a fost ea însăşi expresia

absolută a puterii. Mai întâi sub forma delirantă a postulatelor staliniste legate de întărirea

vigilenţei revoluţionare şi a ascuţirii necontenite a luptei de clasă, apoi sub aceea a

discursului despre construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate, ideologia a fost

forţa care a permis reproducerea simbolică a regimului.”

Masa

imens organism social amorf marcat de o gândire prefabricată, de automatisme

comportamentale, de atitudini standardizate induse prin strategii propagandistice

susţinute şi printr-o politică de nivelarea personalităţilor

alcătuită din oameni depersonalizaţi, fără statut social clar, fără rădăcini într-un

sistem tradiţional sau într-o comunitate bine definită

se caract. prin apolitism (opţiunea înseamnă diferenţiere)

modul standardizat de a gândi al masei este şi rezultatul eliminării

competitivităţii care antrenează şi întreţine o stare de letargie intelectuală,

spirituală, lipsa de iniţiativă şi utilizarea mecanică a preconceptelor

în interiorul masei forţa centripetă se opune oricăror tendinţe de schimbare, de

spargere a tiparelor

masa presupune existenţa unei personalităţi colective ca rezultat al uniformizării

personalităţilor individuale

masa e corpusul social controlabil şi manevrabil într-un stat totalitar

Comunismul românesc

- comunism, comunitate, comunitarism: identitatea colectivă anulează identitatea

individuală

- “angoasa deschiderii”

- în plan cultural-ideologic proletcultismul este o doctrină de clasă

- orientare naţională, susţinută în plan cultural de protocronism

- egoul etnic exacerbat

- simţul critic dispare

- mitul se substituie istoriei obiective

- cultivarea unui trecut mistificat

- la noi, migraţia de la sat la oraş, precum şi ideologizarea şi colectivizarea satului

românesc au dus la formarea masei

- “bunul colectiv” a anihilat simţul responsabilităţii individuale

- “gândirea dublă”: capacitatea unei minţi de a cuprinde şi a accepta două credinţe

contradictorii; expresie care traduce decalajul dintre idee şi ideologie

Intelectualii între compromis şi rezistenţă

intelectualii autentici devin indezirabili regimului

cei care semnează pactul ideologic devin nomenclaturisti, privilegiaţi ai

sistemului

cei care se opun sunt fie dizidenti in afara ţării, fie ostracizaţi în ţară

regimurile totalitare deturnează sensul cuvântului atribuindu-i accente peiorative

“Intelectualii români nu au condus mişcări similare cu Revoluţia maghiară

ori Primăvara de la Praga.”

Două perioade în istoria comunismului românesc

- 1948 – 1965 (Gh. Gheorghiu Dej): perioadă stalinistă, concentraţionară,

bazată pe exemplul terorii şi al fricii explicite, fenomenul reeducării a atins limite

paroxistice, retorică internaţionalistă

- 1965 – 1989 (N. Ceauşescu): delimitare de URSS, naţionalism-

comunism, frică interiorizată, metode grosiere de manipulare, cultul personalităţii,

formele de teroare au devenit mult mai subtile

“Delaţiunea a continuat să fie baza acţiunii de control şi supraveghere în masă

exercitată de Securitate. Acţiunile Securităţii au fost întotdeauna dirijate de partid.

Aparatul politic era cel care identifica inamicul, iar Securitatea se ocupa de anihilarea

acestuia.”

Comunismul, prin poliţia sa politică, numită securitate a fost de la început până la

sfărşit un regim ilegal, ilegitim şi criminal

- control absolut şi propagandă continuă, cenzură şi îndoctrinare ideologică

- distrugerea economiei de piaţă şi impunerea modelului autoritar şi rigid

economiei planificate

- distrugerea statului de drept prin lichidarea monarhiei constituţionale; statul

comunist un stat al terorii, directe sau indirecte, punitive şi/sau profilactice

- distrugerea ţărănimii prin colectivizare

- atacul asupra proprietăţii private

- politica pronatalistă forţată

- politica alimentaţiei raţionalizate

Cele 7 minuni ale comunismului 1.Toată lumea avea de lucru. 2. Deşi toată lumea avea

de lucru, nimeni nu muncea. 3. Deşi nimeni nu muncea, planul se făcea peste 100%. 4.

Deşi planul se făcea peste 100%, nu puteai cumpăra nimic. 5. Deşi nu găseai nimic de

cumpărat, toată lumea avea de toate. 6. Deşi toată lumea avea de toate, toţi furau. 7.Deşi

toţi furau, niciodată nu lipsea nimic

Concluzii privind comunismul românesc:

(Sorin Borza, revista Agero)

în plan structural şi mentalitar, comunismul nu a reprezentat pentru români o

opţiune spirituală

regimul comunist din România nu a fost un produs natural al istoriei naţionale, ci

un implant sovietic

comunismul din România a fost lipsit de rădăcini social-istorice şi asta explică

caracterul său puternic represiv

violenţa unui sistem e direct proporţională cu intensitatea resentimentului public

faţă de ideologia oficială

comunismul a fost prin excelenţă un regim de teroare pentru că valorile sale n-au

fost niciodată interiorizate şi efectiv asumate de poporul român

propaganda comunistă nu a fost susţinută prin cultură veritabilă sau curente de

idei

comunismul a subzistat prin conformism public şi laşităţi individuale

,,Propaganda oficială nu a reuşit decât în mică măsură să determine angajamente de

conştiinţă. Carnetul de partid era, de cele mai multe ori, simptomul unei resemnări sau al

oportunismului de conjunctură. Oameni care îşi doreau o carieră profesională şi o viaţă

decentă priveau înscrierea în partid ca pe un „vaccin politic”. Nu convingerile ideologice

îi determinau pe intelectuali şi artişti să accepte oferta partidului. Activistul de partid era,

de cele mai multe ori, un oportunist primitiv, lipsit de orice graţie intelectuală. Răspunsul

comun la propaganda agresivă a regimului a fost zvonul şi bancurile.  Ironic şi defensiv

românul a profitat de capacitatea dublului discurs de a sfida cea mai strânsă cenzură”

Tranziţie şi mentalitate.

Reabilitarea individului

Un român ajunge în Germania si cere azil politic. Un ziarist îl ia în primire:

- Ce puteţi sa ne spuneţi de preşedintele lliescu?

- Deh, nu mă pot plânge!

- Ce puteţi sa ne spuneţi despre libertatea presei?

- Deh, nu mă pot plânge!

- Ce puteţi sa ne spuneţi despre corupţia din România?

- Deh, nu mă pot plânge!

- Pai bine, domnule, daca-i aşa atunci de ce aţi cerut azil politic în Germania?

- Pai tocmai de aia, ca aici mă pot plânge!

- tranziţia post-totalitară -

pledoarie pentru reformă pe toate planurile; ideea reformării unanim acceptată

societăţi ecluză în care personalitatea colectivă devine anomică [anomie (a

nomos)- Jean-Marie Guyau în Schiţă pentru o morală fără obligaţii şi fără

sancţiuni;Emile Durkheim îi va atribui un sens negativ]

starea de anomie e opusă stării de normalitate; desemnează gradul de entropie al

unei societăţi la un moment dat

„mineriadele” anilor 90 sunt efecte simptomatice ale bolilor de care suferea

societatea în ansamblul ei („moarte intelectualilor” sau „noi muncim, noi nu

gândim”)

la fel şi comportamentul electoral al românilor

„rezistenţa prin cultură” şi „opoziţia din interior la sistem” – clişee – argument ale

intelectualilor

mişcarea civică inexistentă, intelectualitatea românească defensivă

libertatea produce angoase, frustrări, resentimente

comportamentul electoral al românilor - esenţial pentru definirea mentalităţilor

postcomuniste

s-a putut constata:

- liderul politic paternalist a răspuns nevoii acute de protecţie resimţite de un

popor aflat în grija statului şi a conducătorului atotputernic

- că discursul rudimentar naţionalist reflecta frustrarea şi teama unei societăţi

ameninţate de sărăcie şi lipsă de educaţie

- disponibilitatea masei votanţilor de a reacţiona pozitiv la un slogan electoral de

tipul „noi nu ne vindem ţara”(asociaţii în mentalul colectiv gen capitalism – exploatare,

înrobire)

- faptul că electoratul a preferat, în virtutea obişnuinţei, limbajul de lemn în

discursul public, iar apoi discursurile pregnant populiste (“cu priză la mase”)

- lipsa culturii politice care sa determine alegeri raţionale şi nu umorale

Intelectuali, elite, societate civilă în România de azi

Intelectualul – o istorie controversată

termenul a fost folosit prima dată în contextul Afacerii Dreyfus (George

Clemenceau)

confuzie terminologică

Emile Zola generează prima campanie mediatică din istorie publicând:

“Lettre ò la Jeunesse” (Figaro, 1897) – un apel la umanitate, la adevăr şi la justiţie

“J’accuse”(L’Aurore, 1898) – un rechizitoriu împotriva şovinismului şi naţionalismului

extremist şi, totodată, o pledoarie pentru libertate şi nediscriminare

La acea dată, intelectualii sunt literaţii, scriitorii, liderii culturali sau de opinie

pro Dreyfus

Dimensiunea etică devine o condiţie sine qua non a statutului de intelectual;

Ei promovau:

apărarea principiilor democratice

înţelegerea “conştiinţei” ca instanţă morală supremă, ştiinţa ca metodă umană şi

apărarea intelectului “politizat”, adică acel intelect care îşi asumă răspunderea

politică a fiecăruia pentru tot

- o anumită orientare/ideologie

- aderarea publică şi implicarea

Maurice Barrès (exponent al dreptei franceze): “Intelectualul este un artist sau un

om de ştiinţă care nu are nici o putere politică, dar care îşi formează totuşi un

ideal social.”

pentru Barrès, intelectual = spirit antiraţional, lipsă de instinct, evreu, decadent,

incompetent, adică ceea ce poate fi mai rău pentru o naţiune

Edouard Drumont (şeful ziarului Le libre parole): “A fi intelectual înseamnă a

avea o concepţie corectă şi profundă despre lume, o concepţie mai înaltă despre

ordinea socială, o noţiune clară despre rolul pe care îl joacă fiecare potrivit tipului

său şi funcţiei sale...Să fim totuşi intelectuali, în adevăratul sens al cuvântului,

adică să avem curajul să spunem lucrurilor pe nume.”

cu timpul termenul devine sinonimul unei mărci axiologice

regimurile totalitare au pus un semn de egalitate între intelectuali şi inamici sau

duşmanii poporului etc.

gândirea autonomă şi cea subordonată se află în relaţie tensionată

în Germania mişcarea de stânga a privit cu suspiciune absolvenţii de universităţi

şi a consacrat o percepţie negativă a intelectualilor, o bună perioadă de timp

regimul nazist a văzut în intelectuali un real pericol, de aceea i-au tratat cu ură şi

desconsiderare; i-au numit: “abstracţi-lipsiţi-de-instincte, fără caracter, evrei sau

evreizaţi, cu ochelari, bolnavi, avortoni ai metropolei” – într-un cuvânt opusul

perfect al omului german

prototip uman indezirabil

până în 1945, în spaţiul german, cuvântul intelectual echivalează cu o insultă

Karl Mannheim schimbă această optică, cu o alta modernă, ştiinţifică:

“intelectualul în suspensie liberă”

conform acestei noi viziuni intelectualul posedă o structură afectivă liberală şi

datorită educaţiei îşi dezvoltă o manieră proprie, reflexivă de a privi lumea

această optică induce asumarea de către intelectuali a statutului de supraveghetori

publici

Julien Benda pledează în eseul care l-a făcut celebru (“Trădarea cărturarilor”,

1929) pentru intelectualii umanişti care au datoria de a avea o atitudine

constructiv-critică fără a se implica politic în mod direct

“trădarea” la care se referă Benda înseamnă pierderea independenţei intelectuale

prin angajament politic şi implicit dependenţă ideologică subsumată unei “logici a

puterii”

aservirea politică antrenează după sine îndepărtarea de vocaţia intelectualului: de

a gândi liber şi creator, de a apăra valori universale şi abstracte precum adevărul,

dreptatea, binele.

disputa dintre clerici şi laici semnifică în viziunea lui Benda lupta dintre temporal

şi spiritual

În timp, apare ideea angajamentului civic, a atidudinii care denotă implicare în viața

publică pentru binele public (adeziune sau critică spontană)

Altfel spus, abandonul turnului de fildeș, ieșirea din izolarea livrescă și disponibilitatea

de a "se amesteca în treburile care nu-l privesc"

(Sartre, Plaidoyer pour les intellectuels, ed Gallimard, 1972, p. 12).

Michel Winock: El trebuie să continue să fie un observator critic al societăţii: să

denunţe insuportabilul, inumanul, injustiţia, care nu sînt eradicate de nici o societate

pretins democratică. Intelectualii trebuie - sau măcar unii dintre ei - să aibă o vocaţie

de ghid, cum am mai spus. Dar ei trebuie să fie şi un stimulent organic al societăţii

democrate. 

revista Deci, nr.2/2002, Solomon Marcus propune 7 variante de răspuns la

întrebarea:

Ce este un intelectual?

1. Cel cu studii superioare

2. Cel care îşi foloseşte intelectul în mod creator

3. Un om de cultură

4. O persoană cultivată (posesorii de “cultură generală”)

5. O persoană care se simte atrasă de lucrurile spiritului

6. O persoană care prin comportamentul ei social se situează printre cei care

creează şi exprimă conştiinţa de sine a unei societăţi

7. O persoană a cărei profesiune şi ale cărei surse de existenţă implică o

pronunţată activitate intelectuală

Elitele

concept studiat cu precădere de sociologia politică

teoria elitelor (Vilfredo Pareto)

selecția socială negativă (Ilie Bădescu): procesul prin care o elită ,ca ansamblu

de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o clasă de indivizi cu

indici minimi de capacitate (clasă negativă)

elitele, în sensul ştiintei politice, sunt cele care prin puterea, banii sau informaţiile

pe care le deţin, pot influenţa agenda publică. Ele exercită aceste atribuţii într-o

formă instituţionalizată, în mod sistematic şi periodic.

elite birocratice (în sensul ei funcţional, birocraţia este o formă de organizare a

structurilor instituţionale oficiale)

elite nebirocratice reprezentate de vârfurile societăţii civile

într-o democraţie autentică elitele se schimbă şi se legitimează valoric şi nu

ierarhic

Statul de drept si egalitatea de sanse permit legitimarea si primenirea elitelor.

elita trebuie privită pluridimensional

Peninsula balcanică: geografie umană şi istorie

1918 - Jovan Cvijic´ (renumit geograf sârb) foloseşte pentru prima dată sintagma

mentalitate balcanică (desemnând caracteristici psihologice sau intelectuale şi morale,

fundament psihic, care se referă într-adevăr la acel strat adânc al presupunerilor adesea

neexprimabile)

Mentalitatea balcanică - rezultatul unui set complex de factori geografici, istorici, etnici şi

sociali; a fost modelată şi a evoluat influenţată de diverşi factori:

factorii geomorfologici şi de mediu: munţii, câmpiile, viile, litoralul, calitatea

solurilor, rezervele de apă, clima, umiditatea relativă etc., au un impact direct

asupra activităţii economice, mijloacelor de trai şi modelului aşezărilor omeneşti,

constituind parametri externi ai modalităţilor de existenţă

cauze istorice care au modelat destinul Peninsulei Balcanice: valurile repetate de

«mari invazii» începând din Antichitatea târzie, schimbările etnologice profunde

care le-au însoţit şi formarea statelor medievale; dominaţia a trei mari imperii în

Balcani: cel roman, cel bizantin şi cel otoman, apoi războaiele balcanice

factori sociali precum migraţiile impuse sau voluntare

factori geopolitici precum identitatea etnică

din perspectiva studiului mentalităţilor influenţa cea mai pregnantă a fost cea a

civilizaţiei bizantine, reprezentată în primul rånd de creştinătatea ortodoxă şi de

cultura greacă; peste acest strat mai profund de civilizaţie şi-au lăsat amprenta

«influenţele turceşti şi orientale» legate de cucerirea otomană în Balcani; în

sfârşit, a existat o zonă de civilizaţie occidentală, asociată vechilor tradiţii ale

stăpânirii romane şi păstrată prin prezenţa în arcul nord-vestic al Peninsulei

Balcanice a creştinismului latin.

semnificaţiile depreciative ale unor “etichete”:

- balcanismul = trândăvia, delăsarea, parvenitismul, resemnarea, reticenţa la nou,

politica plecării capului, duplicitatea, adaptabilitatea, şmechereala

- balcanizare = violenţă, rivalitate religioasă, confruntări etnice sentiment de

hinterland; se preferă cel de Europa de sud-est pentru neutralitatea sa semantică

1.Putem vorbi de o mentalitate balcanică unitară, comună?

Nu, atâta timp cât înţelegem Balcanii ca un spaţiu multietnic şi multicultural , cu

identităţi etnice divergente, de obicei antagonice, excluzându-se una pe alta.

O abordare posibilă ar fi cea antropologică, o încercare de a recupera valorile

comune şi credinţele aşa cum sunt ele exemplificate în comportamentele şi

formele expresiei simbolice la origini; depistarea unor note şi accente comune

2.Cum ar putea fi abordat balcanismul din perspectiva mentalităţilor?

- ca o problemă de autopercepţie, dar şi de percepţie din afară, dinspre lumea

occidentală

- în ambele caracterizări predomină stereotipiile, clişeele, prejudecăţile

„Între toate naţiunile balcanice, bulgarii împărtăşesc toate frustrările faptului de a fi

balcanic şi totuşi sunt singurii care îşi iau în serios balcanitatea” M. Todorova, p.92.

dintre cele mai frecvente trăsături ale autodesemnării sunt: parvenitismul,

autostigmatizarea, conştiinţa “punţii între culturi”, predispoziţia de a-şi construi

“orientalismele lor interne”

pentru occidentali Balcanii reprezintă: „butoiul cu pulbere al Europei”,

mentalitatea occidentală asupra balcanicilor este adesea reducţionistă şi

clişeistică, întemeiată pe dublete precum civilizaţie-barbarie, evoluţie-stagnare,

centru-periferie etc.

cetăţeanul european mediu percepe estul Europei ca pe un teritoriu profund

necivilizat fără vreo contribuţie majoră la patrimoniul valorilor europene

pledoaria lui Muthu este pentru reconsiderarea riguroasă a unui spaţiu cultural

tratat cu superficialitate şi renunţarea la caracterizări preconcepute

Perspectiva antropologică asupra balcanismului

(Bogdan Bogdanov despre Homo balkanicus)

Comportamentul balcanic poate fi observat în contexte diferite: sărbătoarea

(sacre şi profane), ritualul (nunţii, înmormântării, botezului), în spaţii diverse de

socializare unde cutuma populară, tradiţională şi-a impus normele şi standardele

şi unde circulaţia stereotipurilor este maximă.

Atitudinea faţă de hrană, de locuinţă, de oaspete

Trăsături ale omului balcanic: generozitatea, orgoliul, amorul propriu,

suspiciunea faţă de autoritate, predispoziţia cârcotaşă, suspiciunea, pragmatismul,

bunul simţ, în sensul de simţ comun, bine orientat, de bună intuiţie

- zeflemeaua, atitudine sceptică faţă de putere

- atitudine specifică faţă de profesiile umane, pe baza criteriului «util/inutil»

- preocuparea pentru viitorul apropiat , menţinerea instinctului conservării,

necesitatea de a anticipa greutăţile pe care le rezervă soarta, suspiciunea faţă de tot ceea

ce este îndepărtat şi străin.

- complex de finalitate şi capacitate de a delimita, cu precizie, esenţialul de

secundar, concretizat în nenumărate reacţii stereotipe (grija exagerată pentru nevoile

fizice ale copiilor, dependenţa părinte copil, raporturile de rudenie

- „pozitivarea negativului” (M. Muthu)

Balcanismul românesc

Mircea Muthu: substratul balcanic al românilor este vizibil mai ales în

gastronomie şi folclor, dar şi în gesturi şi atitudini care evidenţiază un raport tensionat

între termeni gândiţi ca antinomici; balcanism-europenism, balcanic-european

Balcanismul românesc , înţeles ca un corolar de trăsături eminamente negative, este

asociat deseori cu expresii quasicunoscute:

- “să moară şi capra vecinului” – frustrarea poate fi depăşită nu doar prin propriul

meu efort, ci prin esecul celuilalt, eşec care nu doar mă consolează, ci imi produce

şi satisfacţii emoţionale.

- “las’ că merge şi aşa” – lipsa performanţei; încurajează nu competiţia celor mai

buni, ci a celor mai descurcăreţi

- “lasă-mă să te las” – lenea, comoditatea, inactivitatea, lipsa de iniţiativă

- “a te face frate cu dracul până treci puntea” – predispoziţia pentru compromis;

lipsa de loialitate, interesul imediat, lipsa de scrupule

- .,,ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – fatalismul de sorginte orientală, ideea că nu poţi

decide pentru tine, atâta timp cât acest drept e rezervat unei alte instanţe; de aici

pasivitatea, răbdarea, aşteptarea, lipsa de iniţiativă

M. Todorova: “mentalitatea balcanică şi memoria balcanică sînt nişte noţiuni himerice,

existând în schimb varietăţi individuale sau de grup ale memoriei în Balcani, nu însă şi o

memorie balcanică”.

M. Muthu: “şansa spaţiului unde „civilizaţiile se ating”, astfel încît supremaţia centrului

ar trebui să cedeze în favoarea multiculturalismului.”

Alexandru Paleologu: „ Balcanismului îi datorăm spiritul acesta cosmopolit, uşor

pragmatic, calitatea umorului şi felul de a suporta vicisitudinile (...) Nu am fost o ţară

barbară. Am avut construcţii, am avut o extraordinară cultură teologică şi sapienţială în

sec. XVIII, pe care nu o cunoaştem şi am avut o subtilitate, o anumită supleţe şi savoare a

spiritului care ne-au fost inoculate mai cu seama în Valahia de inducţiile balcanice .”

Tudor Vianu: “Componenta balcanică în firea românului, mai cu seamă a valahului de la

Dunăre, a fost de cele mai multe ori trecută cu vederea… Balcanismul a devenit chiar

pentru reprezentanţii intelectualului şi ţăranului român o categorie inferioară, demna mai

degrabă să fie combătută şi, după putinţă, anulată. Nu există însă lucru, în această lume,

care, cercetat cu iubire, să nu dezvăluie în adâncimea lui laturi cu adevărat preţioase”.