În condițiile în care un atac american asupra Siriei este doar o chestiune de timp, devine tot mai clar faptul că marele perdant al acestui asalt este Rusia. De la începutul războiului civil sirian, în 2011, Putin s-a opus oricărei tentativeinternaționale de insinuare în acest conflict intestin. A blocat rezoluții ONU, a furnizat arme și informații, precum și sprijin politic și propagandistic, iar flota rusă a făcut demonstrații de forță în Mediterana etc. Însă, evoluțiile din ultimele zile, probează dincolo de orice îndoială, că nenumăratele declarații de susținere ale Moscovei pentru regimul lui Bashar Al-Assad au fost simple artificii de imagine. Mai mult, administrația Obama lasă impresia că nu a intervenit în Siria până acum fiindcă nu a vrut, nu fiindcă ar fi fost împiedicatăcumva de ruși. Kremlinul a avertizat în repetate rânduri Israelul să nu știrbească suveranitatea Siriei, dar evreii au răspuns cu raiduri aeriene. Gesturile israelienilor au dovedit cât de departe este dispusă să meargă Rusiaîn direcția sprijinirii Siriei. Se pare că nu prea departe. Statele Unite se pregătesc de război, în timp ce Rusia evacuează baza de la Tartus. Situația grăiește de la sine. Sigur, ar putea fi luată în calcul și varianta unei înțelegeri ruso-americane pe seama Siriei. Eu, unul, nu cred să fie cazul. Dacă o asemenea înțelegere există, Rusia s-a înșelat pentru că pierde catastrofal pe termen lung la capitolul imagine. Teheranul și multe alte state, vor înțelege că prietenia rusă are un preț mult prea concret pentru a se mai baza pe ea. Însecolul XXI alianțele sunt la fel de importante ca și propria forță militară. Oricum, ipotetica înțelegere Putin-Obama (să sperăm că nu va deveni la fel de faimoasă ca înțelegerea Hitler-Stalin) este o explicație convenabilă pentru ușurința cu care Rusia să dă la o parte din calea rachetelor Tomahawk

Rusia s-a opus din răsputeri și intervențiilor din Kosovo (1999), Irak (2003) și Libia (2011), dar asta nu i-a împiedicat pe americani să facă ce-au vrut. Astfel, Siria este pe cale să devină un nou eșec al diplomației ruse. Totodată, America va dovedi lumii că încă are puterea să fie jandarmul mondial, în ciuda opoziției Rusiei sau Chinei. Acest mesaj este, cred, mai important pentru Obama decât câștigurile efective ale unui bombardament asupra Siriei. De altfel, Siria este, mai presus de orice, o operațiune de PR pentru Washington-ul proaspăt maculat de scandalul PRISM. Cu alte cuvinte, este o declarație de forță greu de interpretat în mod eronat. Totodată, prin lovirea Siriei, Iranul va înțelege că este singur în fața americanilor, în pofida susțineriioficiale a Federației Ruse. Din acest aspect pot decurge două posibile consecințe, la fel de probabile: Teheranul va deveni mai cooperant, temându-se să nu împărtășească soarta Siriei ori Iranul își va accelera înarmarea nucleară, ca o garanție a supraviețuirii și va sprijini pe larg mișcările radicale. Totuși, Rusia are un câștig financiar din toată această inflamare a spiritelor, întrucât prețul barilului va crește, iar rușii sunt mari exportatori de petrol.

Personal, consider că pericolul cel mai mare al acestei posibile aventuri militare ar fi ”o Rusie cu orgoliul rănit”. Să ne amintim că în anul 1908 Rusia afost umilită de Austro-Ungaria care a anexat Bosnia-Herțegovina pe care o administra din 1878 și a impus independența Bulgariei. Rusia a fost forțată săcapituleze diplomatic după ce pierduse recent războiul cu Japonia (1904-1905). Rusia țaristă a considerat că a fost desconsiderată suficient, iar atunci când s-a produs atentatul de la Sarajevo în 1914 a reacționat disproporționat,contribuind decisiv la izbucnirea primului război mondial. Episodul sirian are mari șanse să întărească hotărârea Rusiei de a rezista viitoarelor inițiative militare americane, ceea ce se poate dovedi dezastruos pentru omenire, fiindcă al treilea război mondial va fi cu certitudine și ultimul. Armele nuclearenu oferă niciun dubiu în această privință. SUA vor crede că pot regla conturileși cu Iranul dacă a mers cu Siria, iar Rusia va considera că nu mai poate ceda dacă vrea să mai fie considerată o superputere. Iată marea primejdie la care expune lumea Obama, Laureatul Premiului Nobel Pentru Pace (Ce ironie! Nu-i așa?). Bineînțeles, acest scenariu este plauzibil doar dacă nu există o înțelegere ruso-americană pe seama Siriei, caz în care ostilitatea dintre Moscova și Washington este doar o operațiune de aruncat praf în ochii opinieipublice globale.

Dacă tot discutăm despre Siria, consider potrivit să vorbim un pic și despre poziția României. Țara noastră a declarat că sprijină fără rezerve orice acțiune a aliaților. Acest fel de a vedea lucrurile intră în contradicție cu bunul simț și cu onoarea, deși la prima vedere pare o atitudine demnă și lăudabilă. În primul rând, NATO sau UE nu se află sub atacul nimănui. Deci, România nu are de ce să fie solidară cu nimeni, din oficiu. În al doilea rând, atunci când unaliat comite o eroare, nu cred că e bine nici pentru tine, nici pentru respectivul aliat să aderi la respectiva eroare. Politicienii români ar trebui să știe că în afară de papă niciun politician nu este și nu are voie să creadă că este infailibil, nici măcar sacrosanctul Obama. Franța și Germania nu s-au simțit datoare în 2003 să fie de acord cu Bush în privința invadării Irakului. Diriguitorii de la București nu par capabili să treacă peste sintagma ”America are întotdeauna dreptate”, cum odinioară credeau că ”Marele frate de la răsărit este omniscient”. Așadar, slugărnicia a rămas o constantă a vieții politice românești.