TEMA 2: GEOGRAFIA ORAŞELOR

În România, ca şi în alte ţări, urbanizarea are o istorie milenară. Aceasta s-a ma-

nifestat de-a lungul timpului prin continuitatea tuturor tipurilor şi generaţiilor de

oraşe specifice Europei.

Urbanizarea României are la bază, ca şi în alte ţări, motivaţii economice şi

social-istorice specifice, dintre care unele au jucat în timp succesiv sau simultan

un rol hotărâtor în anumite faze ale acesteia (funcţia de apărare, dezvoltarea

comerţului, a meşteşugurilor, industrializarea, etc.).

Tipuri genetice de oraşe pe teritoriul României

Pornind de la consideraţiile enunţate, distingem pe teritoriul

României câteva tipuri genetice ale vieţii urbane, printre care:

1. fortăreaţa ori cetatea

2. târgul

3. porturile

4. oraşe întemeiate pe baza resurselor primare

5. oraşe recent decretate pe baza antecedentelor rurale

Formaţiuni tipice

Asemenea formaţiuni tipice evoluţiei urbane pe teritoriul

României se evidenţiază în diferite epoci şi în anumite condiţii

ale mediului natural; se dezvoltă paralel, se suprapun, se suc-

ced sau se elimină într-o anumită perioadă. La fiecare din ma-

rea lor majoritate putem recunoaşte însuşirile lor genetice.

1. Cetatea, fortăreaţa

Judecând după urmele materiale ale diferitelor culturi putem

considera cetatea şi fortăreaţa ca fiind formaţiuni simple, şi

drept faze embrionare ale mediului urban pe teritoriul ţării

noastre.

Cetăţile

Este cunoscut că în marea lor majoritate, centrele urbane

antice s-au născut din necesităţile de apărare, politice sau reli-

gioase, dezvoltând paralel şi necesităţile economice. Aşa cum

arată mărturiile arheologice, nevoia de apărare a oamenilor

încă din timpurile îndepărtate se resimte în însăşi modul de or-

ganizare a aşezărilor, pe locuri mai înalte sau mai ascunse,

asigurat de un anumit grad de întărituri.

Locurile întărite alese de triburi în prima fază de dezvoltare

servesc nu numai ca punct de apărare ci şi de depozitare vre-

melnică.

Funcţia de apărare devine treptat funcţie militară izvorâtă din

necesitatea de apărare a teritoriilor autohtone. Acestea sunt

deja, după părerea noastră acele “oppida” descrise mai târziu

de Ptolemeu, ceea ce semnifică o cultură materială continuă,

bine dezvoltată şi cu o organizaţie de triburi şi de uniuni tribale

geto-dacice puternice.

Oppida, formaţiune cunoscută şi atestată de literatură veche

pe teritoriul ţării noastre, este apreciată ca tip de aşezare întă-

“Oppida”

rită cu caracter cvasiorăşenesc. Reprezintă o formă de evoluţie

superioară a stadiului sătesc, care explică totodată adaptarea şi

asimilarea la fondul autohton a împrumuturilor de forme şi teh-

nică venite din afară.

Pe măsura consolidării statului dac, unele “oppida” capătă

alături de funcţiile militare, funcţii politice (cele mai numeroase),

funcţii administrative şi parţial comerciale. Apar cunoscutele

“dava”, (cetăţi dacice) ca Sucidava, Pelendava, Argedava,

Ramidava, Piroboridava, Buridava, numeroase (şi nu întâm-

plător) în regiunile sudice şi sud-estice ale teritoriului actual al

ţării, cu caractere militare, economice, politice şi religioase mult

mai dezvoltate, având funcţii de adevărate oraşe. Unii autori

greci dădeau acestor aşezări principale din Dacia chiar denumi-

rea de “polis” ca şi centrelor urbane ale civilizaţiei sclavagiste.

Davele sunt denumiri date unor aşezări mai evoluate de tip

oppidum1.

La sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., ne sunt cunoscute cetăţi

geto-dacice importante ca cele de la Piscul Crăsănilor pe Ialo-

miţa, Tinosul pe Prahova, Popeşti pe Argeş (Argedava) care

întreţin legături şi primesc influenţa din partea Traciei de Sud.

“Polisul”

În preajma anului 100 î.Hr. ne apar cunoscute o serie de

dave care se înmulţesc pe întreg cuprinsul ţării. Sunt cunoscute

mai ales cele din Munţii Orăştiei (Sarmizegetuza - cetatea de

scaun) şi sunt nelipsite în centrele de exploatare a bogăţiilor din

centrul şi vestul ţării (Germisara - în limba dacă însemnând

“cald izvor”), Porolissum, Napoca. Aşezări de tip “cetate” sunt şi

coloniile greceşti de pe ţărmul Mării Negre considerate a fi până

în prezent drept cele mai vechi oraşe de pe teritoriul ţării noas-

tre. Este vorba de Histria (întemeiată în anul 657 î.Hr.), Callatis

(sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr.) şi Tomis (mijlocul secolului al

III-lea î.Hr.).

“Davele”

Cetăţile greceşti

Atât sub aspectele lor urbaniste cât şi ale funcţiilor multiple

pe care le îndeplineau, oraşele-cetăţi menţionate au o semnifi-

caţie deosebită, formând un tip genetic aparte. Istoria relaţiilor

dintre oraşele cetăţi greceşti din Dobrogea şi restul teritoriilor

geto-dacice (cu localităţi mult mai îndepărtate ca Zimnicea,

Barboi şi Frumuşiţa din sudul Moldovei) nu poate decât să ne

confirme existenţa încă de pe acele timpuri a unor cetăţi au-

tohtone bine întărite, organizate, jucând chiar rolul unor cetăţi

comerciale de tranzit.

O bună vreme au constituit şi una din ferestrele autohtonilor

spre lumea exterioară din Asia Minoră şi Peninsula Balcanică.

Castrele

1 Este interesant de menţionat că noţiunea oppidum persistă mult timp în literatura

occidentală, inclusiv în cea referitoare la părţile centrale şi vestice ale ţării noastre. Aceasta în

timp ce pentru sudul şi estul ţării se introduce mai mult noţiunea de târg.

Cea mai clară formaţiune urbană o constituie castrele, iar mai

târziu cetăţile romane care pot fi grupate într-un subtip genetic

bine individualizat, deosebindu-se prin modul de organizare de

cetăţile colonii greceşti, de pe ţărmul Mării Negre. Acestea sunt

în bună parte expresia unei dezvoltări rapide a unor cetăţi au-

tohtone supuse intereselor Imperiului roman. Ceea ce apare

deosebit de semnificativ este numărul mare al acestor cetăţi pe

întreg cuprinsul Daciei ocupate. Numai pe drumul dunărean de

la Durostorun la Argamun (capul Dolojman) sunt identificate

peste 50 de asemenea cetăţi. Apariţia unui număr impresionant

de astfel de aşezări, în scurt timp, ne sugerează ideea că ma-

rea lor majoritate reprezintă forme superioare de organizare ale

fostelor cetăţi dacice.

Rolul cetăţilor romane este covârşitor în dezvoltarea mediu-

lui urban pe teritoriul ţării noastre. Introducerea unei culturi ar-

hitectonice superioare, funcţiile multiple pe care le dezvoltă

cetăţile romane, fac din acestea adevărate oraşe ale lumii scla-

vagiste. Tipul de oraşe-cetăţi romane se impune printr-o orga-

nizare urbanistică net superioară tipurilor de cetăţi anterioare.

Cetăţile romane se dezvoltă pe întreg cuprinsul ţării, cu ex-

cepţia cetăţilor cu funcţii exclusiv militare, politice ca cele din

Munţii Orăştiei care conservă şi dezvoltă funcţiile vechilor cetăţi

autohtone.

Cetăţile romane

Cetăţile feudale, subdiviziuni ale formaţiunilor urbane înca-

drate în tipul generic de fortăreaţă, se dezvoltă pe vetrele sau

în apropierea vechilor fortăreţe, a centrelor urbane existente

sau a unor sate mai evoluate. Cetăţile medievale, de regulă,

sunt înconjurate de ziduri care îndeplineau două funcţii, de apă-

rare şi de adăpost, pentru populaţie în caz de invazii. Astfel

oraşele apăreau de regulă formate din două părţi: cetatea pro-

priu-zisă (înconjurată de ziduri) şi “burgul” nefortificat unde era

piaţa oraşului şi trăiau târgoveţii, meşteşugarii, negustorii. Ast-

fel, oraşele-cetăţii din timpul ocupaţiei romane îşi dezvoltă mai

mult funcţiile economice şi spirituale, şi devin mai târziu în pro-

cesul formării şi închegării poporului român, centre de organi-

zare teritorială ale cnezatelor şi apoi ale judeţelor.

Cetăţile feudale

Migraţiile popoarelor lasă puternice amprente asupra fizio-

nomiei urbane.

Astfel, o mare parte din oraşele din Ţara Românească le

găsim în documentele sec. XIV-XV pe pământuri boiereşti, pe

cele din Moldova pe pământuri domneşti, iar pe multe din

Transilvania cu drepturi necomplete de autoadministrare2.

Aceste argumente întăresc ideea că oraşele menţionate în

această perioadă au existat cu mult înainte de stăpânirile res-

2 Puterea era împărţită între oraş şi reprezentanţii puterii centrale

pective, înainte de constituirea statelor, jucând un rol însemnat

în înfiinţarea acestora.

În procesul constituirii statului, fie că este vorba de Moldova,

Transilvania sau Ţara Românească, vechile oraşe-cetăţi au fost

puse în dependenţă faţă de domnie, de boierime sau puterea

centrală, determinând schimbări structurale atât în funcţiile

acestora (interne şi extraurbane), cât şi în fizionomia urbană.

Numărul vechilor oraşelor scade. Viaţa internă urbană se re-

duce. Oraşele şi târgurile din Moldova consolidează curţile

domneşti pentru asigurarea puterii politice şi desfăşurarea unei

vieţi economice strâns legate de specificul local.

Semnificaţia curţilor

domneşti

Oraşele din Transilvania dominate de influenţa din afară îşi

consolidează în primul rând zidurile de apărare şi edificiile ad-

ministrative care devin monumentale. Aici îşi găsesc condiţiile

de siguranţă meşteşugarii şi negustorii.

Oraşele din Ţara Românească depind în mare parte de bo-

ierime, rămân oraşe deschise îndeosebi schimbului de pro-

duse, fără posibilităţi de consolidare militară.

În aceste condiţiuni tipul genetic de oraş-fortăreaţă îşi pierde

treptat însuşirile iniţiale, favorizând dezvoltarea pe întreg cu-

prinsul ţării, a unui număr considerabil de oraşe sau centre ur-

bane, cu funcţii predominant comerciale3.

O mărturie a caracteristicilor oraşelor cu funcţii de cetate

sunt trăsăturile centrelor istorice, care s-au păstrat de-a lungul

vremurilor. Din aceste puncte de vedere distingem diversele ti-

puri de centre istorice. Se disting, astfel, oraşe ale căror centre

istorice s-au păstrat nealterate în plan orizontal şi vertical, ca-

racteristic acestui tip fiind oraşul Sighişoara, unde intervenţiile

constructorilor privesc lucrări de conservare, restaurare, şi

confort modern.

Tipuri de centre istorice

A doua categorie din această clasificare o formează oraşele

ale căror centre istorice s-au păstrat nealterate în plan orizon-

tal, însă au suferit modificări substanţiale pe plan vertical. În

această grupare se situează oraşele: Cluj, Braşov, Sibiu.

În cea de-a treia categorie pot fi grupate oraşele în care au

avut loc intervenţii asupra centrului istoric atât prin plan orizon-

tal (trama stradală) cât şi vertical. Aici sunt incluse fostele raiale

turceşti (Giurgiu, Brăila, Turnu Măgurele), oraşe cu un bogat şi

înfloritor trecut feudal relativ modest (Craiova, Ploieşti, Buzău,

Bacău).

3 Este demn de subliniat faptul că din toate denumirile date centrelor urbane în antichitate,

singură aceea de ”civitas”(cetate) rămâne în uzul limbii române până în zilele noastre, pe

întreg cuprinsul ţării. Aceasta în timp ce celelalte (urbs, colonia, oppidum, municipium) rămân

numai în scrierile de cancelarie. Este o dovadă incontestabilă a fenomenului însăşi, de o

intensitate permanentă în teritoriu care a înrădăcinat adânc denumirea de cetate devenită

deja populară.

2. Târgurile

Tipul de oraş sau centru urban, târgul, se dezvoltă fie ca

vechi centru cu asemenea funcţii, fie că preia funcţiile oraşelor-

cetăţi.

Târgurile, potrivit fazelor de evoluţie se disting ca centre cu

funcţii de schimb permanente, periodice sau de tranziţie. În

acest fel, ele sunt un rezultat firesc al dezvoltării culturii materi-

ale şi spirituale specifice populaţiei autohtone şi mai târziu po-

pulaţiei româneşti. Forma cea mai expresivă a acestui tip o

putem urmări, mai bine, din perioada convieţuirii romano-slave,

când aşezările de acest fel sunt atestate în documentele isto-

rice sub denumirea de târguri.

Târgurile – centre

specifice schimburilor

în cadrul populaţiei

autohtone

De regulă, târgurile au prosperat până în zilele noastre şi

sunt situate în zonele naturale de contact, îndeosebi în zonele

colinare, în locurile mai îndepărtate de “marginile” ţării, unde se

menţin încă puternice “turnurile” de apărare, oraşele sau cen-

trele-cetăţi. Aproape fiecare apă curgătoare şi-a avut sau şi-a

menţinut târgul ei (Tismana - pe râul Tismana, Târgu Jiu - pe

Jiu, Curtea de Argeş - pe Argeş, Târgul Sucevei - pe Suceava,

Târgul Mureşului - pe Lăpuş etc.).

În funcţie de condiţiile de dezvoltare economico-socială şi

istorică din Ţările Române, târgurile s-au diferenţiat generând o

serie de subtipuri, în funcţie de intensitatea funcţiilor şi de pozi-

ţia lor geografică.

Oraşele-târguri, centre de schimb dezvoltate şi apărute pe

baza unor antecedenţe rurale, sunt oraşele de astăzi alcătuite,

oarecum spontan, prin dezvoltarea unor aşezări rurale recu-

noscute ca sate în epoca feudală. Multe sunt citate a fi pe ve-

chile ruine daco-romane sau alături de acestea. Este vorba de

Târgu Jiu, Târgu Mureş, Arad, Miercurea-Ciuc (târgul de mier-

curi din Ciucuri), Turda, Câmpulung, Craiova, Satu Mare, Ba-

cău, Ploieşti. Unele oraşe au preluat şi intensificat funcţiile agri-

cole, devenind în raport cu poziţia lor geografică şi faţă de dru-

murile comerciale, pieţe de schimb sau de negoţ.

Subtipuri de târguri în

funcţie de intensitatea

funcţiilor şi de poziţia

geografică

Oraşe-târguri centre

de schimb

Oraşele-târguri, centre de meserii şi comerţ, dezvoltate pe

baza unor aşezări rurale devenite reşedinţe administrative sau

religioase, sau în apropierea acestora, sunt de fapt satele ro-

mâneşti care au devenit prin poziţia lor economico-geografică

sau strategică reşedinţe nobiliare sau domneşti. Aşa sunt: Bu-

cureşti, Târgovişte, Iaşi, Suceava, Alba-Iulia, Piatra-Neamţ.

Oraşe-târguri centre

de meserii şi comerţ

Oraşele-târguri fortificate dezvoltate pe antecedente rurale

au în vedere formaţiuni care prin poziţia lor economică faţă de

drumurile comerciale, în condiţii politice şi geografice favora-

bile, au devenit centre cu o activitate de comerţ şi meserii, iar

Oraşe-târguri fortifi-

cate

cu timpul oraşe. Prin poziţia lor în teritoriu, în faţa năvălirilor,

pericolului din afară în general, ele au fost transformate în

puncte strategice căpătând caractere şi funcţii care le-au înde-

părtat de târgurile propriu-zise. Din asemenea categorii fac

parte oraşele Braşov, Sighişora, Sibiu, Mediaş, Bistriţa, Cluj,

Sebeş ş.a.

Oraşele-târguri dublete sunt centre urbane generate, în

principal, de funcţiile de schimb şi de tranzit, oraşe influenţate

de poziţia lor faţă de coroana Carpaţilor. Pornind de-a lungul

Carpaţilor româneşti putem constata o simetrie aproape conti-

nuă în aşezarea unor oraşe dată de existenţa văilor, de ape

curgătoare, ca Dunărea, Jiul, Oltul. Un prim exemplu îl for-

mează oraşele Drobeta Turnu-Severin - Orşova, Târgu Jiu -

Haţeg (oraşe situate la capetele drumului alpin daco-roman

care unea ţinuturile Olteniei de azi cu nucleul statului dac din

Munţii Orăştei, iar mai târziu cu vechile centre de exploatare a

resurselor miniere ale Daciei). Oraşul Haţeg apare, de aseme-

nea, ca oraş dublet în raport cu oraşul Caransebeş, prin in-

termediarul Bistra.

Oraşe-târguri dublete

Poziţia oraşelor-târ-

guri faţă de coroana

montană

Pe valea Oltului, de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridio-

nali, au luat naştere două vechi centre urbane Sibiu şi Râmnicu

Vâlcea, cunoscute prin funcţiunea lor de castre încă din timpul

ocupaţiei romane şi ca importante oraşe în epoca înfloririi co-

merţului din feudalism.

Valea Prahovei a favorizat apariţia a două oraşe dublete

mari Braşov şi Ploieşti (ca intermediare, ridicându-se Predeal şi

apoi Sinaia cunoscute ca vechi aşezări autohtone care au favo-

rizat schimburile între ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul ţă-

rii). Oraşul Braşov prin poziţia geografică a devenit de-a lungul

timpului înfloririi comerţului, punctul de atracţie al altor drumuri

de vale sau de culme din zona apropiată. Aşa au apărut du-

bletele, de dincoace de Carpaţi - Câmpulung Muscel pe valea

Dâmboviţei (parţial) şi Buzău la capătul carpatic al drumului de

pe valea Buzăului.

De o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali, dubletele Tg.

Ocna şi Odobeşti - Tg. Secuiesc, Câmpulung Moldovenesc -

Bistriţa şi Năsăud (oraşe cu trecut recunoscut în favorizarea le-

găturilor din nordul Moldovei şi nordul Transilvaniei).

Deosebit de interesant apare acest fenomen în grupa nor-

dică a Carpaţilor Orientali. Aici formele sunt tipice, începând cu

Baia Mare-Baia Sprie, Sighetul Marmaţiei - Bistriţa ş.a.

Indisolubile, încă din antichitate, sunt legăturile stabilite între

Cluj şi Oradea în zona Carpaţilor Occidentali; primul ca un

punct de convergenţă al Podişului Transilvaniei, cel de-al doilea

ca centru de sprijin din interior şi avanpost al ţării faţă de exte-

rior. Acestea sunt oraşe dublete tipice generate de funcţiile de

apărare, tranzit, iar mai târziu comerciale.

O analiză complexă a apariţiei şi dezvoltării oraşelor dublete

ne conduce spre concluzii de semnificaţii deosebite în istoria

evoluţiei mediului urban pe teritoriul ţării noastre. În acest caz

este vorba de vechime şi continuitate incontestabilă. De altfel,

nu întâmplător, oraşele dublete sunt atestate şi documentar ca

cele mai vechi oraşe dominând documentele vremurilor mai

apropiate prin frecvenţa lor în cele mai diverse acte4.

Semnificaţia dublete-

lor

Semnificativ, din punct de vedere al originii şi evoluţiei

acestor dublete, este faptul că oraşele dublete actuale sunt si-

tuate în cadrul celor mai vechi formaţiuni administrative ale ţării,

judeţele Jiul de Sus, Pădureţ, Trotuş etc.

Intensificarea schimburilor dintre diferite regiuni naturale ale

ţării a generat apariţia unor dublete pe cursul văilor apelor folo-

site drept căi de comunicaţie. Pe apele mai mari au apărut chiar

două localităţi care s-au dezvoltat paralel sau în plină concu-

renţă. Astfel a apărut un alt tip de dublete specific mai ales Du-

nării de Jos. În categoria dubletelor de acest fel sunt oraşele

Brăila - Măcin, Slobozia - Hârşova, Feteşti - Cernavodă, Călă-

raşi şi fostul oraş Ostrov. Cert este însă, că multe din ele au

existat cu mult înainte de epoca feudală ca localităţi în calea

unor vechi drumuri ce uneau oraşele colonii de pe litoralul Mării

Negre cu cetăţile dunărene şi mai departe cu interiorul ţării.

Dezvoltarea lor ca centre urbane se produce în perioada inten-

sificării comerţului dintre Europa Centrală şi de Nord cu zonele

Mării Mediterane şi ale Asiei Minore. Multe din aceste oraşe

aflându-se în calea marilor drumuri comerciale, cum ar fi de

exemplu, Feteşti (drumul Stambulului).

Există dublete de formaţie mult mai recentă, generate de

anumite funcţii industriale. Componentele dubletelor sunt: un

oraş de origine veche şi altul de origine modernă. Un exemplu

tipic îl formează Turda şi Câmpia Tuzii. În aceeaşi categorie pot

fi încadrate oraşele: Galaţi-Brăila sau Deva-Simeria.

Dublete dunărene

Asemenea scurte aprecieri ne-au condus spre determinarea

subtipului genetic de oraşe dublete, cunoaşterea acestora are o

semnificaţie deosebită în stabilirea evoluţiei şi continuităţii ur-

bane pe teritoriul ţării noastre, precum şi în definirea unei poli-

tici urbane actuale adecvate.

3. Oraşe - porturi

4 Alături de oraşul Drobeta-Turnu Severin (Drobeta) avem oraşul Râmnicu Vâlcea citat

documentar încă din anul 1388, Târgu Jiu în 1406, Câmpulung în 1300, apoi oraşele Baia

Sprie (drepturi de oraş în secolul al XIV-lea), Satu Mare (drept de cetate în 1216), Rodna

(oraş în 1241), Cluj (vechi centru daco-roman, menţionat în 1173), Braşov în 1234, Haţeg în

1247 (reşedinţă a Ţării Haţegului – “Terra Harsoc”), etc.

Subtipul genetic oraşe-porturi formează o apariţie relativ re-

centă dacă îl privim sub raport funcţional şi înţelesul modern al

cuvântului. Portul apare o dată cu navigaţia.

Definire şi mod de

formare

Activitatea portuară are o veche tradiţie. De cele mai multe

ori aceasta nu coincide cu cea a oraşului respectiv5. Portul şi

oraşul, mai ales în cazul centrelor dunărene, s-au dezvoltat pa-

ralel, sub anumite aspecte chiar independent. Treptat ele s-au

unit şi au generat oraşele de astăzi ca Giurgiu, Turnu Măgurele,

Olteniţa, care păstrează încă vizibil diferenţa spaţială dintre

portul şi oraşul propriu-zis. În cazul oraşelor Galaţi, Brăila, Tul-

cea, Sulina, Cernavodă, Hârşova hinterlandul portului şi

umlandul urban se suprapun.

4. Centre ale industriei primare

O altă grupă genetică de oraşe o constituie centrele indus-

triale primare6. Oraşele industriei primare vizează în primul rând

vechile centre de exploatare a resurselor subsolului din Dacia

preromană. Mineritul constituia una din ocupaţiile de bază în

Dacia. Localităţi ca Abrud, Zlatna, Brad, Băiţa, Roşia Montană,

Baia de Arieş sunt cunoscute ca centre aurifere până în zilele

noastre. Se mai pot aminti oraşele Ampelum (Zlatna) drept

centru administrativ al exploatării aurifere, şi Alburnus Maior

(Roşia Montană) drept “oraş al minereurilor”.

Factorii urbigeni ai

oraşelor moderne

Unele oraşe ca Ghelari, Teliuc, Baia de Aramă au fost gene-

rate de exploatările de argint, aramă şi plumb, dar mai ales de

fier.

Centre urbane care se încadrează acestui tip genetic sunt

cele cu exploatări de sare (salinele). Cercetările arheologice au

identificat urme ale extracţiei de sare la Ocna Dej, la Salinae

(Ocna Mureşului), Cojocna. Extracţia sării este practicată şi

mult mai târziu (după perioada daco-romană) scoţând în evi-

denţă localităţi ca Ocnele Mari, Slănic, Ocna Sibiului, Târgu

Ocna.

Sunt, de asemenea, recunoscute centrele de exploatare a

carierelor de piatră necesară construcţiilor care au avut un

mare avânt în timpul ocupaţiei romane. Un exemplu elocvent îl

constituie centrul urban Deva. Potrivit specificului resurselor,

aceste oraşe “s-au păstrat” dar n-au progresat într-un ritm deo-

sebit. S-au menţinut acele oraşe generate de resurse care pu-

teau fi comercializate pe o scară largă cum este sarea, şi mai

puţin cele ce au fost generate de resurse preţioase ale subso-

Efectul resurselor

primare

5 I. Şandru, Geografia economică a României, partea a III-a, p. 46, anul 1968 (curs

şapilografiat). 6 Oraşe întemeiate iniţial pe baza resurselor locale.

lului, ca aurul şi argintul, care se preda direct autorităţilor sau

monetăriilor de stat.

Oraşele industriei primare au apărut şi apar şi în zilele

noastre determinate de exploatarea unor metale rare sau altor

resurse ale subsolului (Ştei, Nucet, Motru, Bălan, Vulcan, Lu-

peni, Uricani). Fie că este vorba de trecutul îndepărtat, fie că

este vorba de zilele noastre, oraşele de tipul industriei primare

generează un mediu urban ascendent, numai în măsura în care

funcţiile lui generice sunt completate de alte funcţii industriale

sau servicii. Altfel viaţa lor este efemeră aşa cum s-au dovedit

oraşele vechi (Baia de Aramă) sau chiar cum ne-o dovedeşte

regresul unor oraşe actuale (Nucet).

CARACTERISTICI GEOGRAFICE ALE URBANIZĂRII

Municipii şi oraşe în anul 2002

Grupe de municipii şi

oraşe după numărul lo-

cuitorilor

Numărul municipiilor şi oraşelor Numărul locuitorilor

Date absolute În procente faţă de

total Date absolute

În procente faţă

de total

sub 2.000 1 0,4 1815 *

2.000-4.999 11 4,2 42.653 0,3

5.000-9.999 58 22,0 442.433 3,6

10.000-19.999 84 32,0 1.149.414 9,3

20.000-49.999 62 23,5 1.943.264 15,9

50.000-99.999 23 8,7 1.757.747 14,3

100.000-199.999 12 4,6 1.737.765 14,2

200.000-999.999 11 4,2 3.216.313 26,1

1.000.000 şi peste 1 0,4 2.011.305 16,3

TOTAL 2677 100,0 12.302.729 100,0

Media de mărime demografică a oraşelor şi municipiilor (fără

municipiul Bucureşti) este de 39.280 locuitori. Ierarhizarea ca-

tegoriilor de mărime demografică, în general, este echilibrată cu

excepţia categoriei municipiilor de peste 100.000 loc., care ma-

nifestă o mobilitate hipertrofică, favorizând evoluţii artificiale (la

condiţiile României) spre categoria de peste 200.000 loc. şi

respectiv peste 300.000 loc. (aşa cum aveau în anul 2002 ora-

şele Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Galaţi, Craiova, Iaşi, Ti-

mişoara). Tendinţa de hipertrofie urbană este evidentă şi pentru

Bucureşti, care deşi înregistrează spor natural negativ. Aseme-

nea tendinţe influenţează atât echilibrul între categoriile de

oraşe, cât mai ales raporturile rural-urban, raporturi genera-

toare de dezechilibru în defavoarea satelor, atât sub aspectele

Tendinţe de hipertro-

fie urbană

7 Conform organizării administrative a teritoriului existentă la 1l3 iulie 1999

stabilităţii populaţiei cât şi al concentrării producţiei şi serviciilor.

În asemenea situaţii răspunsul la întrebarea “oraşul mare, un

bine sau un rău ?” pare să încline din ce în ce mai mult spre “un

rău”.

Evoluţia reţelei urbane

Reţeaua urbană a României se amplifică constant,

remarcându-se în mod deosebit de la începutul secolului al XX-

lea.

În anul 1912 reţeaua urbană era formată din 119 oraşe, re-

prezentând 16,1% din populaţia totală a României. Predomi-

nanţa era dată de categoria “oraşelor mici” (91) cu o populaţie

de până la 20.000 loc. Aici se încadrează vechile târguri (Tg.

Jiu, Tg. Neamţ, Tg. Ocna, Tg. Secuiesc, Tg. Frumos) sau cen-

trele recunoscute în domeniul negoţului, schimburilor comerci-

ale în general (Slatina, Sf. Gheorghe, Mizil, Ostrov, Siret ş.a.).

În aceiaşi perioadă se declară oraşe centrele industriale: Hune-

doara, Baia Sprie, Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Abrud.

Caracteristicile reţelei

urbane la începutul

secolului al XX-lea

“Oraşele mijlocii” erau în număr de 22, dintre acestea 13 nu

depăşeau 50 000 locuitori.

Din categoria oraşelor mari se remarcă doar oraşul Bucu-

reşti, care avea 341 321 loc. la recensământul din anul 1912.

Este o reţea corespunzătoare pe de o parte condiţiilor isto-

rice de evoluţie a fenomenului urban pe teritoriul ţării noastre,

cât şi nivelului de dezvoltare social-economică din acea pe-

rioadă.

Deficitare sub aspectul acoperirii cu centre urbane rămân

zonele de câmpie (Câmpia Română şi Câmpia de Vest).

În următoarele două decenii, până în anul 1930, reţeaua ur-

bană a României se amplifică, fiind formată din 142 oraşe (din

care 114 oraşe mic, 24 mijlocii şi alte 3 mari - Iaşi, Cluj, Galaţi -

ca urmare a eforturilor de înnoire economică marcate de crea-

rea statului unitar naţional). În această perioadă (1912-1930)

apar, deci, 28 de oraşe, având la bază unele ascensiuni în do-

meniul industriei prelucrătoare (Reşiţa, Petroşani, Buhuşi), de-

cretarea ca oraşe a unor staţiuni balneo-climaterice (Băile Go-

vora, Călimăneşti, Techirghiol), apariţia unor centre mai evolu-

ate în zonele de câmpie şi de contact cu zonele de deal (Băi-

leşti, Pleniţa, Strehaia, Balş, Oraviţa, Lipova,Beiuş), multe cu

funcţii administrative.

1912 - 1930

Imediat după cel de-al doilea război mondial, în perioada

imediat următoare, în anul 1948, reţeaua urbană înregistra 152

oraşe (118 mici, 32 mijlocii, iar din categoria celor mari se

afirmă Timişoara şi prin declinul demografic scade poziţia

oraşelor Iaşi şi Galaţi).

1948

Este vorba de decretarea ca oraşe a unor importante centre

industriale, în principal din industria extractivă (Moreni, Brad), a

unor staţiuni baleno-climaterice (Predeal, Buşteni) sau centre

feroviare (Paşcani, Feteşti).

Un salt considerabil este marcat în perioada 1948–1956,

când reţeaua urbană înregistrează 172 oraşe (129 mici, 33

mijlocii, 8 mari prin adăugarea oraşelor Ploieşti, Braşov, Arad şi

revenirea în poziţie a oraşelor Iaşi şi Galaţi).

1948 -1956

Sunt decretate oraşe o serie de centre ale industriei extrac-

tive (Moldova Nouă, Ocna Mureş, Petrila, Lupeni, Vulcan, Co-

măneşti, Băicoi), centre ale industriei prelucrătoare (Râşnov,

Săcele, Azuga, Vaşcău, Nucet), staţiuni balneo-climaterice

(Olăneşti, Băile Herculane, Covasna).

În perioada 1956–1966, reţeaua urbană se amplifică cu încă

11 oraşe. Sunt în principal oraşe cu profil industrial, industrie

extractivă şi prelucrătoare (Călan, Petrila, Uricani, Cugir,

Simeria, Bicaz, Victoria), staţiuni balneo-climaterice (Sângeorz

Băi, Buziaş) sau centre etnoculturale (Negreşti Oaş).

Recensămintele din

anii 1956 şi 1966

Modelul dezvoltării României – ca şi în cazul celorlalte ţări

central-europene-a avut ca principal element industrializarea

accentuată, dar extensivă, de tit socialist, secondată de o

urbanizare explozivă şi de o sistematizare a aşezărilor urbane

şi rurale, cât şi a întregului teritoriu naţional. În această etapă

se amplifică şi se consolidează sistemul urban naţional.

În perioada 1966 – 1977 şi apoi 1992 se remarcă o creştere

spectaculoasă a numărului de oraşe de la 183 la 236, datorită

reorganizării administrativ-teritorială din 1968, când au fost

declarate ca oraşe 49 de localităţi şi ridicării la statutul de oraş

în 1989a 23 de localităţi.

Principalele caracteristici sunt date de creşterea numerică a

grupelor oraşelor mici şi mijlocii; un număr de 54 oraşe (20%

din urban) au trecut într-o categorie demografică superioară şi

nici-un oraş nu a înregistrat o pendulare într-o categorie

inferioară.

U

C

R

A

I N

A

R

UE

PBLIC

A MOLDOVA

UC

RA

INA

MAREA NEAG

RĂ

B U

L

G

A

R

I

A

U N G

A R

I A

IAŞ

I

GA

LAŢ

I

BRĂ

ILA

BU

CU

REŞ

TI

PL

OIEŞ

TI

AR

AD

TIM

IŞO

AR

A

OR

AD

EA

CL

UJ

-NA

PO

CA

Crişu

l N

egru

Crişul A

l b

Mu

reş

Olt

Som

eş

T

a

âv

rna

Ma

e r

B

i s t ri

ţ a

Siret

Ialo

miţ

a

Jiu

Olt

Arg

eş

Bu

zău

Mold

aov

Dâmbovi

ţa

Pr ut

Du

năr e

a

300 0

00-4

00 0

00

50 0

00-1

00 0

00

LE

GE

ND

A

Num

ãru

l de

lo

cuito

ri

Oraş

ele

mari

d

in 1

912

de p

e t

eri

tori

ul a

ctu

al

a

l R

omân

iei

S E R B I A

ŞI M

U N

T E

N E

G R

U

Tis

a

05

628

11

2 k

m8

42

8

U

C

R

A

I N

A

R

UE

PBLIC

A MOLDOVA

UC

RA

INA

MAREA NEAG

RĂ

B U

L

G

A

R

I

A

U N G

A R

I A

IAŞ

I

BA

CĂ

U

GA

LAŢ

I

BRĂ

ILA

CO

NS

TA

NŢ

A

BU

CU

REŞ

TI

CR

AIO

VA

PIT

EŞ

TI

PL

OIEŞ

TI

SIB

IU

BR

AŞ

OV

AR

AD

TIM

IŞO

AR

A

OR

AD

EA

CL

UJ

-NA

PO

CA

TÂ

RG

U M

UR

EŞ

SA

TU

MA

RE

BA

IA M

AR

E

Crişu

l N

egru

Crişu

l A

lb

Mu

reş

Olt

Som

eş

T

a

âv

rna

Ma

e r

B

i s t ri

ţ a

Siret

Ialo

miţ

a

Jiu

Olt

Arg

eş

Bu

zău

Mold

aov

Dâmbovi

ţa

Pr ut

Du

năre

a

100

000

-200

000

20

0 0

00-3

00 0

00

>1 0

00 0

00

LE

GE

ND

AN

umăru

l lo

cu

ito

rilo

r

Oraş

ele

mari

ale

R

omân

iei

1977

S E R B I A Ş

I M U

N T

E N

E G

R U

05

62

811

2 k

m8

42

8

Tis

a

U

C

R

A

I N

A

R

UE

PBLIC

A MOLDOVA

UC

RA

INA

MAREA NEAG

RĂ

B U

L

G

A

R

I

A

U N G

A R

I A

SU

CE

AV

A

BO

TOŞ

AN

I

IAŞ

I

PIA

TR

A N

EA

MŢ

BA

CĂ

U FO

CŞ

AN

IG

AL

AŢ

I

BRĂ

ILA

BU

ZĂ

U

CO

NS

TA

NŢ

A

BU

CU

REŞ

TI

CR

AIO

VA

DR

OB

ETA

TU

RN

U S

EV

ER

IN

RÂ

MN

ICU

VÂ

LC

EA

PIT

EŞ

TI

PL

OIEŞ

TI

SIB

IU

BR

AŞ

OV

AR

AD

TIM

IŞO

AR

A

OR

AD

EA

CL

UJ

-NA

PO

CA

TÂ

RG

U M

UR

EŞ

SA

TU

MA

RE

BA

IA M

AR

E

Crişu

l N

egru

Crişu

l A

l b

Mu

reş

Olt

Som

eş

T

a

âv

rna

Ma

e r

B

i s t ri

ţ a

Siret

Ialo

miţ

a

Jiu

Olt

Arg

eş

Bu

zău

Mold

aov

Dâmbovi

ţa

Pr ut

Du

năre

a

10

0 0

00

-200

000

200

000

-30

0 0

00

>1 0

00 0

00

LE

GE

ND

A

Nu

mă

rul

loc

uit

ori

lor

Oraşele

mari

ale

R

omâ

nie

i

19

92

300

000

-40

0 0

00

S E R B I A Ş

I M U

N T

E N

E G

R U

Tis

a

05

62

811

2 k

m84

28

05

62

811

2 k

m84

28

În această perioadă creşte afluxul către oraşele mari (care

în număr de 13 concentrează jumătate din populaţia urbană -

32,65% din total ţară) şi mijlocii (51) şi scad ca număr oraşele

mici (119). Este începutul fazei de hipertrofie urbană, efect al

forţării industrializării şi ca urmare intensificarea exodului rural.

Se resimte de asemenea efectul “oraşului nou” de genul Victo-

ria, Oneşti (Gheorghe Gherhgiu-Dej), Ştei (Dr. Petru Groza).

Latura pozitivă a amplificării reţelei urbane în această pe-

rioadă constă în faptul că, în criteriile adoptate în selecţia cen-

trelor pentru a fi decretate ca oraşe, sunt corespunzător influ-

enţate zonele de câmpie, zonele cu “deficit urban”.

S-a creat astfel un echilibru teritorial atât sub aspect

administativ (raportările la nivel judeţean), cât şi în ceea ce pri-

veşte “acoperirea urbană” la nivelul marilor zone fizico-geogra-

fice.

Recensământul din

anul 1977

În perioada 1977–1992, harta urbană a României s-a mo-

dificat substanţial, ajungându-se prin procesul decretării de noi

oraşe la 260. S-a amplificat simţitor numărul oraşelor mari şi

îndeosebi a oraşelor cu populaţie cuprinsă între 200.000 –

300.000 locuitori, respectiv Brăila, Bacău, Ploieşti ş.a.

Anul 1992

Oraşul cu cel mai mare număr de locuitori era, în anul 1999,

Bucureşti (2.011.305 locuitori), iar oraşul cu cel mai mic număr

de locuitori era Băile Tuşnad (1.815 loc.).

Mutaţii semnificative se produc după anul 1992 când marea

majoritate a oraşelor stagnează sub aspect economic şi ca ur-

mare se reduce numărul populaţiei.

Perioada de tranziţie, respectiv intervalul 1992-2002

evidenţiază o creştere lentă cu doar 7 oraşe, astfel că, sistemul

urban aflat în tranziţie, era constituit în 2002 din 267 oraşe,

ajungând în anul 2005 la 313 oraşe.

Doar un oraş a trecut într-o categorie demografică

superioară, observându-se chiar şi treceri într-o categorie

inferioară (5 oraşe).

Declinul demografic se instalează datorită bilanţului natural

– care atinge chiar şi valori negative şi migraţiei populaţiei spre

mediul rural (migraţia de reîntoarcere).

Populaţia şi densitatea urbană

În anul 1999 populaţia urbană reprezenta 12.302.729, adică

54,4% din populaţia României. Prin această pondere suntem

printre ultimele ţări din Europa, însă trebuie reţinut că am pornit

de la o valoare mică (21,4% din totalul populaţiei - 14 280 729

loc. în 1930).

Ponderea populaţiei

urbane

Cel mai ridicat procent al populaţiei urbane (peste 50%) îl

deţin judeţele cu nivel ridicat de dezvoltare economică (Braşov-

76,2%, Hunedoara, Sibiu,Cluj).

Cele mai reduse ponderi le prezintă judeţele: Giurgiu,

Dâmboviţa, Bistriţa-Năsăud, Vâlcea, Olt, Botoşani.

Ponderile populaţiei urbane scot în evidenţă faptul că Ro-

mânia deţine unul dintre cele mai mari procente ale populaţiei

rurale din Europa.

Diferenţieri regionale

Aspecte interesante privind urbanizarea ţării noastre pre-

zintă şi densitatea populaţiei urbane (media pe ţară de 52,06

loc./km2-în 1999). Valorile cele mai ridicate le au judeţele in-

dustriale: Prahova, Braşov, Cluj, Galaţi, Hunedoara etc.

Valorile cele mai mici le prezintă judeţele de câmpie cu eco-

nomie predominant agricolă şi cele cu relief muntos, care în

genere au oraşe mici şi puţine: Tulcea (31,4 loc./km2- datorită

întinderilor de ape), Caraş-Severin (42,5 loc./km2), Harghita

(51,8 loc./km2), Covasna (62,5 loc./km

2), etc.

8.

Datele privind densitatea populaţiei urbane pe judeţe sau în

limitele administrative ale oraşelor din fiecare judeţ arată valori

reduse ale acesteia, ca urmare a specificului oraşelor româ-

neşti – în special al celor sudice şi estice – de aşezări dezvol-

tate foarte mult pe orizontală, cu un pronunţat caracter aerat din

cauza densităţii reduse a construcţiilor şi a predominării locu-

inţelor cu 1-2 niveluri, a frecvenţei mari a spaţiilor verzi recrea-

tive sau cu utilizare agricolă (grădini, livezi etc.).

Extinderea urbanizării în teritoriu

Un interes aparte în ceea ce priveşte urbanizarea ţării noas-

tre îl prezintă analiza unor date ce caracterizează extinderea

fenomenului urban în teritoriu. În România, dezvoltarea teritori-

ală a fenomenului urban s-a realizat prin creşterea fiecărui oraş

în parte, prin includerea de noi localităţi în teritoriul administrativ

al oraşelor, prin declararea de noi oraşe la care putem adăuga,

pentru anumite perioade şi categoria nouă a comunelor subur-

bane. Se remarcă astfel, în ultima perioadă, o tendinţă inten-

sivă de expansiune a teritoriului urban, atât în zona imediată

prin includerea unor sate ca localităţi componente administra-

tive ale oraşelor, cât şi în zona lor apropiată, de influenţa di-

rectă. În acest sens, totalul suprafeţei urbane se aprecia în anul

1977 la peste 22.700 km2, ceea ce revenea faţă de totalul su-

prafeţei ţării la aproape 1/10. În cadrul judeţelor, gradul de aco-

perire cu suprafaţă urbană varia mult, de la 2% (Buzău) la

Tendinţă intensivă de

expansiune a teritori-

ului urban

8 Între densitatea populaţiei urbane şi densitatea populaţiei totale, nu există o corelaţie prea

evidentă, deoarece în afara suprafeţei judeţelor şi numărului total al populaţiei, intervin şi alţi

factori specifici fiecărei regiuni geografice.

37,5% (oraşul Bucureşti), dar, în genere, oscila între 10 şi 20%.

Valori peste 10% înregistrau 13 judeţe (1/3 din numărul total,

situate în vestul, centrul ţării şi în Subcarpaţii Munteniei).

Luând în considerare şi comunele suburbane de atunci, nu-

mărul judeţelor în care suprafaţa ocupată de aşezările urbane

şi suburbane depăşea 1/10 din suprafaţa fiecărui judeţ, ajunge

aproape la jumătate. Valorile maxime (peste 1/5 din suprafaţă)

le înregistrau judeţele: Alba (20,6%), Prahova (21,3%), Hune-

doara (23,5%) cu aproape 1/4 şi Maramureş (32%) cu aproape

1/3. Valori mici sub 10% au judeţele din sudul, nord-estul şi

vestul ţării, în care economia agricolă deţine ponderi ridicate:

Ilfov - 5,4%, Olt - 6,9%, Vrancea - 6,7% etc.

În ceea ce priveşte suprafaţa fiecărui oraş, se constată vari-

aţii mari (101 ha - Bălan, 492 ha - Eforie, 22 680 ha - Bucu-

reşti), acestea fiind date de o serie de factori: numărul popula-

ţiei, condiţiile naturale, densitatea suprafeţelor construite etc.

Oraşe cu suprafeţe mari administrative apar frecvent în zonele

muntoase, iar cele cu suprafeţe administrative mici, dar cu

intravilanuri mari sunt cele din zonele de câmpie şi podiş.

Am redat situaţia la nivelul anului 1977 pentru a putea avea

o imagine comparativă cu situaţia de după 1990, când organi-

zarea administrativă a oraşelor se modifică.

Ierarhizarea funcţională a localităţilor urbane

Experienţa dezvoltării urbane din ţara noastră ne arată că

cea mai trainică legătură între oraş şi zonele înconjurătoare de la

primele începuturi, a fost şi este legătura economică concre-

tizată printr-un complex de activităţi care se completează reci-

proc, determinând în cele din urmă existenţa şi progresul ora-

şelor. În acest caz, poziţia pe care o ocupă oraşul sau anumite

categorii de oraşe are un rol covârşitor în viaţa economică şi

socială a întregii ţări.

În ierarhizarea oraşelor din România pornim de la două cri-

terii prioritare:

A. criteriul administrativ teritorial;

B. criteriul social-economic complex.

Viabilitatea urbană

dată de legătura eco-

nomică

A. Criteriul administrativ teritorial conturează în reţeaua cen-

trelor urbane din România două mari categorii de oraşe:

a) municipiile;

b) reşedinţele de judeţ .

a) Semnificaţia municipiilor este deosebit de complexă. Se

vizează entităţile administrative şi social-economice cu largi

competenţe în conducerea locală, oraşe cu atribuţii multiple în

spaţiul în care este situat. Municipiile semnifică totodată un

proces îndelungat de urbanizare, un proces permanent care în

Criterii de ierarhizare

funcţională şi spaţială

unele cazuri, cum este cel al Drobetei-Turnu Severin, aduce

această formaţiune urbană din cele mai vechi timpuri9.

În practica Imperiului roman, municipiul era o comunitate

complet anonimă, excepţie făcând doar hotărârile legate de po-

litica externă şi obligativitatea de a participa cu soldaţi la armata

romană.

Pentru teritoriile ocupate romanii dădeau numele de

municipium oraşelor supuse dominaţiei lor, ai cărei locuitori be-

neficiau de aceleaşi drepturi cu cetăţenii oraşelor romane, fără a

înceta să se administreze ele însele.

Aceste formaţiuni sunt recunoscute în cadrul multor oraşe:

Napoca (Cluj-Napoca de astăzi), Porolissum, Appulum etc.

Pe teritoriul României se află 84 de municipii (la 1 iulie,

1999).

În afara judeţului Ilfov care nu avea municipiu şi a judeţelor

ce dispun de mai mult de două (Hunedoara – 5, Cluj, Mureş,

Suceava – 4, Ialomiţa, Alba, Argeş, Constanţa, Teleorman,

Vaslui – 3), restul judeţelor au unul sau cel mult două municipii.

Raţiunea fiecărui municipiu constă tocmai în cerinţele unei

dezvoltări echilibrate în teritoriu, a dezvoltării prioritare în direcţia

complexităţii.

Cum sunt caracterizate în linii generale oraşele-municipii?

Dar cele mari? În primul rând se distinge un dinamism accentuat

prin ritmul înalt de creştere a populaţiei şi diversificare a

funcţiilor. Este semnificativ în acest sens, faptul că, 23 de mu-

nicipii aveau o populaţie de peste 100.000 de locuitori.

Oraşele municipii

Se observă o creştere numerică a populaţiei mai ales la

municipiile care deţin şi funcţia de reşedinţă de judeţ. Unele

municipii care nu sunt reşedinţă de judeţ cunosc o dezvoltare

lentă, atât din punctul de vedere al populaţiei cât şi al bazei

economice (Lugoj, Giurgiu, Călăraşi, Odorheiu Secuiesc, Pe-

troşani, Sighişoara, Tecuci).

Majoritatea municipiilor, îndeosebi cele din categoria de mă-

rime mijlocie, a marcat o creştere accentuată în perioada 1948-

1966 (cum ar fi Reşiţa, Piteşti, Galaţi).

După această perioadă, când se constată un anumit echilibru

economic, dezvoltarea lor demografică se desfăşoară aproape

exclusiv în funcţie de mărimea lor.

Harta administrativă a ţării rezultată din analiza condiţiilor

economice, sociale, geografice existente, avându-se în vedere şi

perspectivele de dezvoltare a diferitelor zone geografice,

Rolul categoriilor de

mărime demografică a

oraşelor

9 Oraşul roman Drobeta devine unul din cele mai importante centre urbane din Dacia,

împăratul Hadrian acordându-i titlul de “Municipium”, iar mai târziu, Septimiu Sever (133-

210), îl ridica la rangul de “Coloniae”, conferind locuitorilor drepturi egale cu ale celor din

Roma.

evidenţiază rolul complex, de prim rang al municipiilor în an-

samblul aşezărilor urbane din România, dar creează şi un cadru

adecvat de dezvoltare raţională a tuturor localităţilor prin

stabilirea unor raporturi echitabile între oraşele municipii şi restul

oraşelor din judeţele respective.

Această corelare apare ca o necesitate obiectivă, deoarece

în prezent, se observă o creştere demografică accelerată mai

ales în oraşele mari care au avut şi funcţii administrative de tip

regional. O altă situaţie ar putea duce însă la raporturi nefavo-

rabile între oraşele mari şi celelalte categorii urbane. Apare

astfel necesară o preocupare mai susţinută de reducere a spo-

rului migratoriu între oraşele mari şi de a favoriza o creştere

demografică a acestora îndeosebi pe baza sporului natural.

Deosebit de important pentru întreaga noastră economie este

problema întăririi rolului teritorial al oraşelor municipii, creşterea

influenţei lor în raporturile cu satele sau oraşele mai mici situate

în sfera de atracţie.

Cunoscut este faptul că oraşele mari, în dezvoltarea lor şi-au

creat relaţii şi interacţiuni trainice, cu teritoriile exterioare în-

vecinate, influenţând atât structura populaţiei active a localităţilor

apropiate, cât şi dezvoltarea economică, social - culturală şi

urbanistică a acestora.

Municipiile

Se formează, astfel, în jurul marilor oraşe, o unitate teritorială

în plină metamorfoză, indicând raporturi şi tendinţe care necesită

studii minuţioase pentru o bună şi eficientă orientare a lor, mai

ales prin prisma perspectivei generale de evoluţie a marilor

oraşe şi de modernizare a întregului teritoriu. O primă necesitate

pentru dezvoltarea oraşelor municipii este aceea a unei

organizări teritoriale judicioase în limite bine justificate.

Însă, în practica delimitării oraşelor se ivesc mari dificultăţi, în

general, chiar pe plan mondial. Este destul de anevoios de a se

face deosebire între oraşul propriu-zis şi aglomerarea urbană.

Datele în general nu sunt compatibile pentru toate ţările şi

adesea nici măcar în cadrul aceleiaşi ţări. Se pot cita multe

exemple despre oraşul “cu hotare prea înguste”, unde aglome-

rarea populaţiei se revarsă peste limitele legale, sau despre

oraşul “supradimensionat”, unde limitele legale cuprind o su-

prafaţă mai mare decât aglomeraţia şi includ însemnate zone

rurale. Probleme de compatibilitate apar şi în studierea tendin-

ţelor pe anumite perioade, întru-cât nu este întotdeauna clar

când eu fost extinse limitele unui oraş, când asemenea extinderi

au corespuns oraşului propriu-zis sau aglomerării urbane.

Evident că există multe alte aspecte comune sau specifice

numai unora dintre oraşele municipii rezultate din tendinţele vieţii

contemporane şi care pot fi realizate cu succes cunoscând

fiecare oraş în parte, cu toate însuşirile căpătate până în

prezent.

b) Oraşele reşedinţă de judeţ, formează o altă categorie ie-

rarhică administrativ-teritorială.

Marea majoritate a centrelor de reşedinţă se confruntă cu

municipiile care în genere corespund cerinţelor “centralităţii“ te-

ritoriale. Acolo unde municipiile nu corespund acestui principiu

de însemnătate primordială - centralitate - reşedinţele de judeţ,

au fost alese din categoria oraşelor mai puţin dezvoltate în trecut

(deşi în judeţele respective există municipii). S-a urmărit în acest

caz, asigurarea deplină a aplicării principiului centralităţii, cerinţa

de bază a dezvoltării echilibrate a judeţelor. Excepţie au făcut

doar unele judeţe ca Brăila, Galaţi, Constanţa unde de fapt

lipsesc centre urbane care să poată îndeplini o funcţie ad-

ministrativ-teritorială, în prezent sau în perspectiva apropiată.

Principiul

“centralităţii” în selec-

tarea reşedinţelor de

judeţ

Într-adevăr, impunem necesitatea centralităţii oraşelor, ca o

cerinţă fundamentală, în toate măsurile de organizare adminis-

trativ-teritorială a ţării. În acest caz, poziţia pe care o ocupă

oraşul sau anumite categorii de oraşe, în interiorul unităţii ad-

ministrative respective, are un rol covârşitor în viaţa economică

şi socială a întregii ţări.

Cele mai multe judeţe cuprind în limitele proprii un număr

însemnat de praşe. O bună parte dintre acestea au o populaţie

numeroasă şi un profil economic şi social distinct, ocupă un

anumit loc şi îşi creează în jur o anumită zonă de influenţă. Ne

apare astfel o anumită diferenţiere - o ierarhizare - a centrelor

urbane, după gradul şi zonele lor de influenţă, obţinând ceea ce

noi numim armătura urbană a unei ţări.

Necesitatea ierarhiză-

rii centrelor urbane

Este clar că, un oraş nu poate exista decât în măsura în care

este legat de un teritoriu sau de alte oraşe. În acest fel se

creează un sistem complex de legături între oraşe, ce îşi asigură

avantaje reciproce, fără de care procesul general al unei ţări sau

regiuni ar fi de neînţeles. Însăşi urbanizarea presupune, în

primul rând, o multiplicare a oraşelor şi mai ales, o amplificare

(în sensul complexităţii) a legăturilor dintre ele. Asemenea

legături între oraşe de mărimi şi cu funcţii bine determinate,

creează relaţii de interdependenţă ce ne dau conţinutul real al

noţiunii de urbanizare. Acest sistem complex de relaţii de

reciprocitate conturează, la nivelul unei ţări sau al unor regiuni,

ceea ce noi numim reţea urbană.

B. Rangurile de oraşe

Tendinţa firească a procesului complex de urbanizare de-

termină o repartizare echilibrată a centrelor urbane pe întreg te-

ritoriul ţării, crearea unei reţele de oraşe.

Ca urmare a concentrării populaţiei în oraşe şi în arealele

urbane, legăturile dintre acestea şi restul teritoriului s-au inten-

sificat într-o măsură deosebită, concretizându-se prin deplasările

zilnice sau periodice ale forţei de muncă, prin orientarea

producţiei agricole în scopul satisfacerii pieţelor de consum din

centrele urbane, printr-o mai bună organizare a reţelei de căi de

comunicaţie şi a transporturilor, prin dotările edilitare cores-

punzătoare din satele respective.

În cadrul sistemelor urbane din România, în funcţie de

poziţia lor geografică şi principalii indicatori cantitativi şi calitativi

distingem patru ranguri de oraşe şi anume:

a. Oraşele de rangul „0”

Sunt formaţiuni urbane de tipul ariilor metropolitane, de

polarizare a funcţiilor politice, administrative, culturale şi

economice de importanţă naţională.

Pe lângă gradul înalt de funcţionalitate, oraşele de rangul „0”

se disting prin poziţia lor geostrategică de interes internaţional şi

european, prin poziţia lor faţă de axele majore de căi de

comunicaţie în cadrul teritoriului naţional şi de ralaţii cu

comunităţile europene.

Asemenea poziţii de rangul „0” caracterizează în spaţiul

României oraşul Bucureşti.

Prin indicatorii locului pe care il ocupă în cadrul economiei

naţionale, prin comparaţiileacestora cu alte aglomeraţii urbane

din Europa, Bucureşti se constituie într-o aglomeraţie urbană

caracteristică rangului „0”.

b. oraşele de rangul I.

Din această categorie fac parte, potrivit indicatorilor

cantitativi şi calitativi specifici, un număr de 11 municipii,

reşedinţă de judeţe.

Se detaşează prin rang de urban oraşele cu vechi tradiţii

comerciale sau funcţii administrative, culturale şi politice, care în

perezent au un număr de locuitori de min. 200.000persoane.

Ele se disting, de asemenea, printr-o poziţie geografică de

„centre nodale” sau „poli de creştere” cu puternică influenţă în

teritoriu şi mai puţin prin poziDin această categorie fac parte,

potrivit indicatorilor cantitativi şi calitativi specifici, un număr de

11 municipii, reşedinţă de judeţe.

Se detaşează prin rang de urban oraşele cu vechi tradiţii

comerciale sau funcţii administrative, culturale şi politice, care în

perezent au un număr de locuitori de min. 200.000persoane.

Ele se disting, de asemenea, printr-o poziţie geografică de

„centre nodale” sau „poli de creştere” cu puternică influenţă în

teritoriu şi mai puţin prin poziţia lor faţă de principalele axe de

importanţă europeană.

Sfera lor de influenţă variază între 60-100 Km cu

accesibilitate directă la nivel naţional şi european. Avem în

vedere accesibilitatea la căile de comunicaţie – rutieră, feroviară

şi aeriană internaţională sau europeană.

Principalele categorii şi tipuri de dotări şi echipamente

trebuie să depăşească minimum impus municipiilor şi oraşelor

de rang inferior.

In prezent în rangul „I” de oraşe pot fi incluse municipiile:

Iaşi, Contanţa, Cluj-Napoca, Timişoara, Galaţi, Craiova, Braşov,

Ploieşti, Brăila, Oradea, Bacău.

c. oraşele de rangul „II”

În cadrul oraşelor de rangul „II” încadrăm după indicatorii

calitativi şi cantitativi municipii şi municipii reşedinţă de judeţ

care depăşesc 25.000 locuitori, până la 200.000 locuitori. Zona

de influenţă a oraşelor de rangul „II” se extinde pe o rază de

circa 60-80 Km.

Se distinge în această categorie accesul direct la cel puţin

două sisteme de căi de comunicaţie.

Oraşul de rangul „II” se caracterizează printr-o bază

economică diversificată. Marea lor majoritate au devenit „centre

de echilibru” regional, îndeosebi între marile regiuni geografice.

Mărimea demografică în cadrul acestei categorii joacă un rol

secundar, prioritatea fiind dată de poziţia geografică a acestor

centre, de antecedentele lor funcţionale, în special de

activitatea comercială.

Nivelul de dotare – echipare vizează o frecvenţă

corespunzătoare a străzilor modernizate (60-70%), canalizare

peste 75%, etc.

Indicii corespunzători vizează sistemul de sănătate,

asistenţă socială, educaţie, cercetare, cultură, comerţ, servicii şi

mai ales turismul.

d. oraşele de rangul „III”

Rangul „III” de localităţi urbane cuprindede regulă oraşele cu

o populaţie de la 25.000 la 30.000 locuitori.

Oraşele din această categorie se disting prin funcţii de

„atracţie zonală”, determinată printr-o rază de servire de circa

10-15 Km, cu o cuprindere de 5.000-40.000 locuitori.

Baza economică o formează capacităţi de producţie din

domeniul secundar, terţiar şi chiar primar.

Multe din această categorie de oraşe sunt staţiuni

balneoclimaterice.

BUCUREŞTI – CAPITALA ROMÂNIEI

Bucureşti, ca formaţiune urbană, conform atestării docu-

mentare, face parte din generaţia oraşelor feudale. În perioada

secolelor IX-XI înainte de domnia lui Mircea Voievod apar ele-

mentele primei faze a Bucureştiului – faza de târg. În secolul al

XIV-lea (1368 şi 1397) în jurul “Cetăţii Dâmboviţei” gravitează

aşezările săteşti, dând naştere târgului şi numelui viitoarei aşe-

Originea şi vechimea

zări urbane.

Aproape un secol, pe vatra Cetăţii Dâmboviţei, Vlad Ţepeş

ridică fundaţiile noii cetăţi a “Bucureştiului” - după cum o atestă

hrisovul domnesc din 20 septembrie 1459. Este perioada când

localităţile se dezvoltă, trecând de la faza de târg la faza de

oraş şi aceasta, se datorează funcţiei politico-militare. Alături de

această funcţie, un rol important l-au avut în continuare funcţiile

comerciale, Bucureştiul jucând în acea perioadă un rol interme-

diar între comerţul central-european şi cel oriental, prin

aceasta, tinzând să ajungă printre centrele urbane cele mai în-

semnate din sud-estul Europei.

Factori de

favorabilitate

Din această etapă (a secolului al XV-lea) şi până în secolul

al XVII-lea, pe teritoriul actual al Bucureştiului se atestă circa 40

de sate. Oraşul se prezenta ca o cetate ce cuprindea în terito-

riul ei circa 1500-2000 locuitori.

Planul Bucureştiului, realizat în anul 1770, atestă extinderea

teritorială radiară a oraşului, atingând la finele secolului al XVII-

lea o suprafaţă de 50-60 ha, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea

circa 600 ha.

Tot acum încep să se prefigureze deja anumite zone funcţi-

onale ale oraşului, după cum urmează: centrul oraşului, zona

târgului central, zona rezidenţială de tranziţie (vechi cartiere

boiereşti) şi zona exterioară, periferică, cu case izolate şi sate,

rând pe rând, înglobate în perimetrul oraşului.

Revoluţia din anul 1848, apoi Unirea Principatelor în 1859

au dus la alegerea oraşului drept capitală a Principatelor Unite,

iar de la 1 Decembrie 1918 - capitala României. Ţara Româ-

nească a cunoscut de-a lungul vremurilor diverse centre admi-

nistrative, politice, respectiv capitale. Alegerea, dezvoltarea şi

mutarea acestora a fost determinată de un ansamblu de factori

social-istorici şi bineînţeles, politici între care prioritară era fun-

cţia strategică .

De la capitale ale Ţării

Româneşti la capitala

României

Formate ca târguri şi apoi ca oraşe, aproximativ în aceeaşi

perioadă istorică (secolul al XIII-lea), Curtea de Argeş, Câm-

pulung şi Craiova au avut funcţii politice relativ apropiate. Cur-

tea de Argeş, format ca aşezare urbană la mijlocul secolului al

XIII-lea şi menţionat documentar pentru prima dată în anul

1300, a funcţionat drept reşedinţă domnească (prima principală

reşedinţă a Basarabilor), în cursul secolului al XIV-lea).

Câmpulung, în aceeaşi perioadă şi în aceleaşi condiţii, a

funcţionat ca a doua reşedinţă domnească.

Târgovişte, atestat ca aşezare urbană către mijlocul secolu-

lui al XIV-lea şi menţionat pentru prima dată în documente isto-

rice din anul 1394, a funcţionat ca a treia capitală a Ţării Ro-

mâneşti, începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea şi până în a

doua jumătate a secolului al XVII-lea (1659).

Târgovişte a treia

capitală a Ţării

Româneşti

Craiova, al cărui început ca centru urban din secolul al XIII-

lea, a fost timp de şase secole (sec. XIII - XIX) reşedinţă

cvasidomnescă, al doilea centru administrativ al Ţării Româ-

neşti, situaţie exprimată prin funcţia de “ban” sau “caimacan al

Craiovei” (un fel de “ locţiitor domnesc”), desfiinţat abia în tim-

pul Regulamentului Organic.

Bucureşti, capitală în sensul modern, este menţionat pentru

prima dată ca reşedinţă domnească în hrisovul domnesc dat de

Vlad Ţepeş, în anul 1459. Timp de secole va fi în acelaşi timp

cu oraşul Târgovişte, capitala secundară a Ţării Româneşti.

Prin hrisovul din 1659, la cererea expresă a turcilor, capitala

Ţării Româneşti se mută definitiv la Bucureşti. Începând cu

această dată, dezvoltarea oraşului Bucureşti înregistrează rit-

muri şi direcţii noi, ceea ce treptat îl distanţează în ierarhia ur-

bană a ţării.

„act de naştere”

Pentru Ţara Românească se poate deci considera că a

existat un fenomen interesant de “capitale succesive” dar şi

“simultane”, care în condiţiile social-istorice din acele timpuri

era un lucru firesc. Este vorba de un proces de consolidare a

feudalismului şi de început de ierarhizare a aşezărilor urbane,

dar şi de o situaţie cu totul specifică a ţării, care ţine de însăşi

instituţia respectivă (domnia), când domnitorii au curţi domneşti

în mai multe târguri şi oraşe.

În a doua jumătate a secolului al XIX–lea, oraşul Bucureşti

avansează pe căile dezvoltării capitaliste, creşte ca număr de

populaţie şi suprafaţă.

Primele acţiuni de sistematizare din oraşul Bucureşti da-

tează din anul 1830, iar din 1842 se întocmeşte un plan al ca-

pitalei prin care se fixează întinderea oraşului, se prevede alini-

erea uliţelor, pietruirea străzilor principale şi se elaborează re-

gulamentul pentru construirea caselor. În 1882 încep lucrările

de regularizare şi canalizare a Dâmboviţei şi tot în această pe-

rioadă se trasează bulevarde în centrul capitalei. Acţiuni de ali-

niere a străzilor, amenajarea unor pieţe, introducerea ilumina-

tului electric şi introducerea primului tramvai electric în 1894,

sunt lucrări importante, efectuate la finele secolului al XIX-lea.

Evoluţii constant as-

cendente

Până la cel de-al doilea război mondial, oraşul se dezvoltă

intens. Atelierele şi industriile nocive se deschid în mijlocul car-

tierelor de locuit. Începe construcţia de blocuri de locuinţe, în

principal în centru, cu o arhitectură accentuată de amestecuri

de stiluri. Prin construirea blocurilor, contrastul dintre centru şi

periferie se accentuează.

Sub influenţa unei orientări generale pe plan european, se

edifică în Bucureşti o serie de monumente arhitecturale, în

majoritate, în neoclasicul la modă pe atunci, cu influenţe ale re-

naşterii şi ale barocului francez şi italian. Populaţia ajunge la

900 000 locuitori în anul 1938.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial schimbă

radical structura generală a oraşului.

Bucureşti - oraş

modern

Unele pieţe ale capitalei (Piaţa Palatului, Piaţa Universităţii,

Piaţa Gării de Nord, Piaţa Unirii ş.a.) formează deja complexe

arhitecturale specifice urbanismului contemporan. Periferiile

capitalei au fost supuse unor puternice transformări. În locul

cartierelor insalubre sau pe locuri virane existente în trecut au

apărut complexe urbanistice de genul: Ferentari, Vatra Lumi-

noasă, Floreasca, Bucureştii Noi, Titan, Balta Albă, Drumul Ta-

berei, Militari, Berceni ş.a. În cadrul lor se remarcă dotări co-

respunzătoare - spaţii verzi, complexe cu funcţii comerciale ori

social-culturale.

Bucureştiul este cel mai mare oraş al României. Densitatea

populaţiei din vatra propriu-zisă a oraşului este de cca. 8450

loc./km² (în 1999). Mişcarea naturală a populaţiei în 1999 se

prezenta astfel: născuţi-vii → 14.948 – număr (7,5‰ - rată), de-

cese → 22.160 – număr (11,2‰ - rată), spor natural →-7.212 –

număr (-3,7‰ - rată), căsătorii → 13.016 – număr (6,6‰ - rată),

divorţuri → 3.293 – număr (1,66‰ - rată), născuţi morţi la 1000

născuţi (vii+morţi) → 90 – număr (6,0‰ - rată), decese la o vâr-

stă sub un an → 176 – număr (11,8‰ - rată).

Oraşul cel mai mare al

României

Bucureştiul este şi cel mai mare centru al forţei de muncă,

populaţia ocupată reprezentând 7,37 % din totalul populaţiei

ocupate pe ţară. Municipiul Bucureşti este un puternic centru de

atracţie a forţei de muncă din zona înconjurătoare, îndeosebi

spre compartimentele economice ale sectorului terţiar.

Municipiul Bucureşti este cel mai important centru economic

al României. Industriei îi revine un rol deosebit. Tradiţia indus-

trială, legată de morărit, tăbăcărie, textile etc., a fost continuată

în perioada interbelică prin înfiinţarea câtorva întreprinderi im-

portante din ramurile constructoare de maşini, textilă, alimen-

tară, chimică etc. În anul 1938 municipiul Bucureşti concentra

20% din producţia industrială şi continua să fie principalul cen-

tru industrial al României.

Primul loc în econo-

mia României

În structura pe ramuri a industriei bucureştene este evidentă

orientarea către industria grea (industria construcţiilor de maşini

şi a prelucrării metalelor) şi industria chimică (cu numeroase

unităţi producătoare de anvelope, cauciuc, prelucrare a maselor

plastice, lacuri şi vopsele, fabrica de cerneluri, fabrica de piele

sintetică, produse farmaceutice).

Unităţile industriale ale oraşului Bucureşti se grupează pe

anumite teritorii, delimitându-se astfel mai multe platforme sau

zone industriale: Dudeşti, Est-Bucureşti, Vest-Dâmboviţa, Sud-

Vest, Vest (Militari), Băneasa, Sud (Berceni).

Funcţia de transport a crescut ca importanţă în strânsă co- Cel mai mare centru al

căilor de comunicaţii

relare cu dezvoltarea celorlalte funcţiuni.

Bucureşti este cel mai important nod rutier (pornesc 9 dru-

muri naţionale din care 6 drumuri europene), nod feroviar al

României şi totodată unul dintre cele mai mari din partea de

sud-est a Europei şi nod aerian (pornesc radiar 14 linii interne,

stabilindu-se legătura cu cele mai importante centre urbane).

Transporturile pe apă se practică pentru agrement pe unele

lacuri ale capitalei ( Băneasa, Herăstrău, Tei, Pantelimon).

Reţeaua stradală a oraşului cu dispunere radiară are peste

1900 km. Transportul urban de călători se efectuează cu mij-

loace variate: tramvaie (lungimea traseelor este de circa 600

km), autobuze (cca. 1000 km), troleibuze (cca. 300 km), taxi-

metre, maxi-taxi (microbuze), metrou.

Metroul bucureştean a intrat în funcţiune cu primul tronson

de 8,9 km la 16 noiembrie 1979, cel de-al doilea tronson de 9,3

Km în 1981, iar la 19 august 1983 a fost dată în folosinţă tron-

sonul al treilea de 7,8 km. S-au încheiat astfel lucrările primei

magistrale (est-vest) a metroului cu lungimea de 26 km. Ulterior

a fost dată în funcţiune şi magistrala a doua pe direcţia nord-

sud (19 km) cu două tronsoane.

În evoluţia oraşului, funcţia comercială a avut totdeauna o

importanţă majoră, fapt ce a determinat conturarea unor areale

cu intensă activitate comercială. Astfel, în secolele trecute ha-

nurile au constituit nu numai un loc de popas pentru călători, ci

şi antrepozite de mărfuri, contribuind în mare măsură la creşte-

rea activităţii comerciale a oraşului. În Bucureşti se desfăşoară

din doi în doi ani “Târgul Internaţional Bucureşti” (TIB), precum

şi alte manifestări expoziţionale cu caracter internaţional, în ca-

drul Pavilionului Expoziţional, precum şi în alte pavilioane.

Cel mai mare centru

comercial şi cultural

Importanţa funcţiei cultural-artistice derivă din faptul că aici

se află cele mai mari şi însemnate instituţii se învăţământ, de

ştiinţă, de cultură şi artă. În Bucureşti îşi are sediul Academia

Română (fondată în 1866) - cea mai înaltă autoritate în dome-

niul ştiinţei şi culturii, Academia de Ştiinţe Medicale, Academia

de Ştiinţe Agricole şi Silvice ş.a.

Bucureştiul este cel mai mare centru al tipăriturilor din ţară.

Funcţia cultural-artistică este completată de o vastă activitate

de presă, de activitatea teatrală, cinematografică şi muzeistică.

Obiectivele turistice prin amplasare şi diversitate dau o notă

specifică municipiului Bucureşti. În acest cadru un loc important

îl au parcurile şi grădinile publice şi pădurile din împrejurimi.

Primul loc în ierarhia

turistică

Prin funcţiile sale complexe, prin poziţia sa în cadrul ţării şi

prin numeroasele obiective arhitectonice, istorice şi de alt gen,

Bucureştiul reprezintă unul din principalele centre turistice ale

României şi nu mai puţin ale Europei.