TEMA VII. DISCUŢIA ŞI POLEMICA (3 ore)1. A defini discuţia;2. A idenifica scopul discuţiei;3. A cunoaşte principile de realizare a discuţiei;4. A cunoaşte şi a identifica barierele ce stau în calea recepţionării adecvate a raţionamentelor în discuţii şi care împiedică stabilirea adevărului;5. A cunoaşte genurile discuţiei; 6. A cunoaşte modalităţile de realizare a discuţiilor constructive;7. A defini şi a caracteriza polemica;8. De a cunoaşte modalităţile de întreţinere a polemicii şi a le aplica în practică.

7.1. Discuţia – esenţa adevărului 7.1.1. Definirea “discuţiei”. Scopul discuţiilor.

Este cunoscut de către toţi dictonul “Adevărul se naşte în discuţie”, dar există şi un altul, cu caracter diametral opus: “Despre gusturi nu se discută”. Şi totuşi, aceste adevăruri incontestabile nu se contrazic.

În istoria culturii comunicării s-au manifestat duferite poziţii faţă de discuţie ca factor social. Kant considera discuţia “esenţa vieţii”, fiind de părere că dialogul este necesar chiar şi în monologul gândirii de unul singur, considerând că a gândi înseamnă a vorbi cu tine însuţi, a te auzi, deşii nu există un ineterlocutor. Alţi savanţi (Milton, Darvin) considerau dezbaterile publice drept o pierdere ierecuperabilă a timpului.

► Conform DEXI – lui, discuţia este schimbul de păreri, de propuneri, de critici referitoare la o chestiune, cu scopul de a o studia mai bine şi de a o soluţiona, este o conversaţie, o cercetare, o examinare a unei probleme.(p. 585)

► Scopul oricărei discuţii este de a soluţiona în comun o problemă şi de a scoate la iveală adevărul.În continuare, vom examina discuţia dintre interlocutori şi modalităţile de confruntare a diverselor puncte de

vedere asupra uneia şi aceleiaşi probleme. - Fiecare persoană ţine la opinia sa ca la ceva foarte scump şi, de aceea, în multe discuţii le vine greu să

cedeze, dacă nu sunt persuadaţi cu argumente convingătoare. - Vom remarca din start dificultatea psihologică a unei discuţii în contradictoriu, dat fiind faptul că ambii

inerlocutori tind spre biruinţă. Confruntarea psihologică a celor care discută ceva în contradictoriu decurge într-o atmosferă încordată, indiferent de faptul dacă se va ajunge la un punct de vedere comun sau dacă ambii interlocutori vor rămâne pe poziţii iniţiale.

- În cadrul discuţiilor în contradictoriu, pot fi atestate două atitudini: constructivă, menită să găsească o soluţie satisfăcătoare, şi distructivă, atunci când părţile au tendinţa de a nu ceda nimic.

7.1.1. Principii de realizare a discuţiei. Ştiinţa contemporană distinge anumite principii ale discuţiei, situate de asupra intenţiilor, ambiţiilor celor ce-şi confruntă opinia. • Principiul securităţii ambelor părţi, care se referă la tendinţa de a nu provoca daune psihologice nici uneia din părţi, de a nu înjosi demnitatea personală. Dacă acest principiu nu se respectă, un interlocutor devine obiectul discondiderării şi, în locul situaţiei constructive, se creează una distructivă. • Principiul orientării decentralizate indică faptul că cei care discută nu au voie să coboare la nivelul intereselor personale, ci trebuie să pledeze pentru o cauză comună – cea a adevărului, care este unul. În discuţie, se mizează pe necesitatea ajutorului reciproc în rezolvarea problemei. Discuţia nu este acceptată atunci când oponentul se plasează pe poziţii egocentriste, impunându-şi punctul de vedere şi marginalizând partea opusă, cu scopul obţinerii avantajelor proprii, a menţinerii autorităţii prin mijloace ieftine. Având un credo greşit, acest tip de oponent este în stare să înjosească personalitatea adversarului. Ca urmare, discuţia devine distructivă. • Principiul caracterului adecvat al celor recepţionate se referă la necesitatea de a nu denatura gândurile expuse de interlocutor, voluntar sau involuntar. În acest scop, se pote solicita exprimarea mai simplu a gândurilor, mai pe înţelesul tuturor. Întreruperea făcută în acest scop de către interlocutor are o explicaţie psihologică.

În calea spre recepţionarea adecvată a raţionamentelor interlocutorului, pot fi următoarele bariere: - particularităţile intelectuale limitate;- starea fiziologică şi psihologică critică la momentul dat;- îngâmfarea, ambiţia;- invidia, ura, disconsiderarea;- stereotipurile de gândire;- persistenţa unor dogme etc.

Deseori, cauzele denaturării adevărului raţionamentelor expuse de vorbitor rezidă în cunoştinţe sporadice, lipsite de sistem. Din această pricină, cel inclus în discuţie îşi consideră punctul de vedere drept unicul posibil. În această situaţie, vorbitorii nu se mai ascultă unii pe alţii, manifestând încăpăţânare şi formulând concluzii pripite.

Cauzele care împiedică stabilirea adevărului şi care conduc la discuţii distructive, sunt:- Omul nu se poate stăpâni întotdeauna pentru a asculta punctul de vedere al interlocutorului;- Scopul unui interlocutor este premeditat: de a-l răpune cu orice preţ pe partenerul de comunicare;- Partenerul de discuţie este permanent întrerupt, ceea ce-l împiedică să demonstreze justeţea tezelor sale;- Unul din interlocutori se agaţă permanent de aspecte neesenţiale şi partenerul de discuţie nu-şi mai poate

concentra atenţia, se plictiseşte;- Atenţia celui inclus în discuţie e concentrată asupra aspectului exterior al interlocutorului, a ţinutei, a

felului de a vorbi al acestuia; - Oponentul e prea sigur de faptul că informaţiile pe care le deţine sunt suficiente pentru rezolvarea

problemei în cauză şi de aceea nu acordă atenţie faptului că poate există şi o altă opinie. 7.2. Genurile discuţiilor

Discuţiile sunt de diferite genuri: apodictice, euristice, sofistice. 1. Discuţiile apodictice sunt cele care exprimă raporturi şi legături esenţiale între lucruri şi fenomene şi

însuşirile lor; care exclud posibiltatea unei poziţii indiscutabile.- În asemenea discuţii, ambii parteneri sunt interesaţi să ajungă la un puct de vedere, de aceea nu se

duşmănesc, se ajută recipsoc, se completează în formularea tezei, antitezei, manifestând respect şi îcredere unul faţă de altul. Partenerii de comunicare sunt disponibili de a face concesii, de a stabili contactul vizual, de a fi sinceri şi răbdători unul faţă de altul.

Dar şi în acest caz, pot apărea divergenţe, dacă esenţa tezei este interpretată în mod diferit. De aceea tezele trebuie formulate şi înţelese exact, pentru a găsi argumentarea lor cu probe suficiente şi a ajunge la un punct de vedere comun.

2. Discuţia euristică are loc în cazul când unul dintre interlocutori acceptă punctul de vedere al celuilalt, însă nu înainte de a i se fi adus argumente întru susţinerea tezei.

În baza acestui contact, cel convins devine tovarăş de idei cu oponentul. De regulă, asemenea discuţii se duc când există o viziune asupra faptelor, evenimentelor, fenomenelor. De obicei, discuţiile de acest gen sunt iniţiate de organizatori speciali, de exemplu, pot fi aduse dezbaterile parlamentare, dacă acestea decurg în mod civilizat, constructiv.

Iniţiatorul discuţiei în cauză, care are o poziţie justă în problema pusă în dezbatere, trebuie să mizeze pe succes şi acesta nu se va lăsa mult aşteptat, dacă se vor respecta anumite condiţii:

- studierea, depistarea motivelor ce i-a făcut pe partenerii de discuţie să-şi expună punctul de vedere propriu referitor la chestiunea dată;

- formularea limpede, concisă a punctului de vedere propriu referitor la chestiunea discutată;- prezentarea, mai întâi, a punctului de vedere al oponentului şi, după aceea, combaterea prin mijloace

respective.Se poate întâmpla ca dirijorii discuţiei să comită şi unele greşeli în timpul medierii comunicării, pe care nu le

vom trece cu vederea:- supraaprecierea sau subaprecierea posibilităţilor informative ale unui oponent, fapt ce dă naştere la declaraţii

neargumentative sau la repetarea inutilă a informaţiilor, deja cunoscute;- nu se ţine cont de motivele comportării oponenţilor, din care cauză se trag concluzii pripite;- supraaprecierea de către orator a propriilor posibilităţi, în comparaţie cu cele ale oponentului;- oponentului i se impune un comportament inadecvat situaţiei şi, ca urmare, discuţia se declanşează fără

randament;Savantul V. Levi, în cartea lui “Iscusstvo bâti drughim” ne oferă unele sfaturi a căror respectare are menirea

să neutralizeze poziţia egoistă a unuia dintre interlocutori. Ele sunt următoarele:- Pătrundeţi în esenţa celor susţinute de unterlocutor (oponent), fără a relata emoţiile ce vă stzăpânesc;- Cunoaşterea mai amânunţiă at oponentului până la discuţie şi pe parcursul acesteia;- Crearea atmosferei favorabile: zâmbiţi, începeţi cu fapte pe care le acceptaţi, exprimaţi compătimiri, vorbiţi

cu oponentul despre cele ce-l interesează, nu vă scoateţi în evidenţă eu-l. - Ascultarea atentă a întrebării, pentru a răspunde adecvat. Punerea întrebărilor la care interlocutorii sunt

bucuroşi să răspundă. Azi, o formă familiară de salut a devenit “Ce mai faci?”. Întrebarea ese pusă, dar de cele mai des ori,

interlocutorul nu aşteaptă răspunsul. Larry King (în cartea “Secretele comunicării”, p.29) descrie următoarea situaţie:

“O anumită persoană il supărase de mai multe ori în acest sens, aşa că interlocutorul a hotărât să-l testeze, ca să vadă cât era de indiferent ca ascultător. La întrebarea “Ce mai fac?”, cu care a fost începută conversaţia, interlocutorul a răspuns. “Am cancer pulmonar”. A urmat răspunsul: “Minunat!. Auzi, Jim…”

În cartea sa “Cum să-ţi câştigi prieteni şi să influenţezi oamenii”, Dale Carneghi a formulat ideea în mod desăvârşit: ”Ca să fii interesant, arată-te interesat”. A adăugat: “Pune întrebări la care oamenii vor fi bucuroşi să răspundă. Încurajează-i să vorbească despre ei înşişi şi despre realizările lor. Nu uita că oamenii cu care conversezi sunt de o sută de ori mai interesaţi de propria persoană, de dorinţele şi problemele lor, decât de persoana ta şi de problemele tale. O durere de dinţi are, pentru bolnav, mai multă importanţă decât o dramă socială de amploare.

- Nu vă înjosiţi reciproc, nu vă disconsideraţi, nu vă ameninţaţi, daţi dovadă de toleranţă atunci când cele ce se discută nu prezintă interes;

- Refuzându-i ceva oponentului, mulţumiţi-i;- Ridicaţi-l la înălţime pe interlocutor, acordaţi-i atenţie, încredere, lăudaţi-l, daţi-i posibilitate să simtă că el

e o personalitate, consultaţi-i părerea dacă este un om în etate;- Având o idee nouă, lansaţi-o pe neobservate, iar pentru a-l face să o accepte, lăsaţi-l să creadă că e a lui

proprie.☻ În discuţia euristică e necesar ca organizatorul să ţină cont de particularităţile de vârstă: tinerii mai uşor

pot fi convinşi decât oamenii în etate. La ultimii, calea spre conciliere este barată de convingerile proprii desprinse din experienţa de viaţă.

1. Discuţiile sofistice. Aceste discuţii au intenţia de a opune cu orice preţ punctul propriu de vedere, de a nu ceda, ba chiar de a căuta, prin diferite şiretlicuri să producă o impresie de obiectivitate şi de gândire logică. Aceast denumire a discuţiei în contradictoriu vine de la grecescul Sofos, numele unui savant care a inventat exerciţiile sub formă de raţionamente pentru a forma abilităţi intelectuale la discipolii săi. Aceste exerciţii au fost numite mai târziu sofisme. Rezolvând asemenea exerciţii, elevii aveau sarcina de a ghici tertipurile, opunând rezistenţă procedeelor necinstite în discuţie. Asemenea exerciţii mizau, în fond, pe virtuozitatea intelectuală, adevărul adesea fiind lăsat în umbră. Deci se proceda conform cunoscutului dicton : «Scopul scuză mijloacele».

Astfel a luat naştere sofistica, virtuozitate verbală, argumentare aparentă, înlocuirea unei noţiuni cu alta, abuzul în utilizarea noţiunilor plastice, imprecise, punerea în circulaţie a procedeelor ruşinoase,necinstite.

Actualmente, asemenea exerciţii pur sofistice nu se atestează. Totuşi, adesea se face apel la unele procedee sofistice, când vorbitorul vrea să-l abată cu orice preţ pe oponent din calea discuţiei cinstite, constructive. 7.3. Modalităţi de realizare a discuţiilor constructive 7.3.1. Fazele de realizare a discuţiei constructive Întrucât astăzi discuţiile de diferite genuri sunt destul de frecvente, apare necesitatea cunoaşterii modalităţilor de întreţinere a lor pentru a obţine randamentul scontat. Pentru ca o discuţie organizată să se declanşeze eficient, este necesar să fie respectate anumite cerinţe diriguitaore: existenţa alternativei, evitarea indiferenţei, admiterea criticii constructive, respectarea securităţii sociale a interlocutorului.

Ca şi orice altă activitate, discuţiile pot avea un randament mai mare, mai mic sau nul – în dependenţă de faptul cum a fost pregătită şi cum a fost întreţinută.

De regulă, discuţia trece prin următoarele faze:1. Organizaţională, când se dezvăluie sensul discuţiei;2. Acceptarea de către participanţi a alternativei şi argumentarea punctelor de vedere sdoptate.3. Desfăşurarea discuţiei ca atare: întrebări, replici ale oponentului, ale participanţilor;4. Conturarea şi cristalizarea punctului/punctelor de vedere just/juste asupra chestiunilor discutate şi

argumentarea lor;5. Formularea concluziilor cu participarea activă, nu numai a oponenţilor, ci şi a celorlalţi, prezenţi la

discuţie.6. Indicarea necesităţii aplicării noii interpretări adoptate în domeniile respective ale vieţii.

Opiniile unor oponenţi înverşunaţi care nu cadrează cu logica discuţiei vor fi scoase în evidenţă cu mult tact, apreciind laturile pozitive, dar şi unele carenţe care n-au permis ca ele să fie adoptate completamente. 7.3.2. Compoziţia discuţiei organizate Deşi comunicările în cadrul discuţiilor organizate sunt mici ca proporţii, totuşi ele, de altfel ca şi în discuţia ca atare, trebuie să aibă o structură bine definită şi anume: introducerea în discuţie, partea principală a discuţiei, încheierea discuţiei.

● Introducerea în discuţie făcută de către organizator pregăteşte auditoriul pentru receptare, captivează atenţia, trezeşte interesul şi încredrea. Acest lucru se obţine prin formula de adresare, prin sublinierea actualităţii etc. Tot în această parte, ascultătorii se includ în discuţie, se prezintă problema ca atare, se formulează tezele, se expune obiectivul dorit, se comunică planul discuţiei, se anunţă participanţii şi ordinea evoluării lor.

● În partea principală a discuţiei, se rezolvă mai multe probleme:- se dezvăluie esenţa noţiunilor luate în discuţie şi legătura dintre ele;- se formulează de finiţii;- se lansează teze; - se aduc argumentedinpartea tuturor oponenţilor;- se face coeziunea dintre cele discutate în plan teoretic şi cel practic, formulându-se sugestii şi

srgumentându-le.● În încheiere, se scoate încă o dată în evidenţă concluzia, se consultă opinia celor prezenţi privind

modalitatea de realizare a coeziunii dintre teorie şi practică şi se formulează probleme de perspectivă. În contextul de mai sus, semnalăm şi greşeli frecvente în organizarea discuţiilor, pentru a le evita pe viitor:

- numărul prea mare de chestiuni puse în discuţie;- discutarea superficială/formală;- abaterle nejustificate de la tema discuţiei;- lipsa concluziilor pe marginea celor discutate.

7.3.4. Recomandări de purtare a discuţiilor în funcţie de constituţia psihologică a participanţilor la discuţii

Am mai relevat faptul că atunci când discutăm cu o persoană, trebuie numaidecât să luăm în calcul caltăţile şi metehnele ei şi să ne conformăm, în măsură posibilităţilor, la condiţiile concrete ale comunicării cu ea. Respectarea acestei reguli este cu totul imperioasă în cazul în care este vorba de interlocutori permanenţi, cum ar fi colegi de serviciu sau membrii familiei

În cele ce urmează, avem o serie de recomandări de comunicare pentru diferite discuţii în care sunt implicaţi interlocutori dificili.. a). Dacă interlocutorul nostru este irascibil, trebuie să găsim momentul potrivit pentru discuţie, atunci când persoana respectivă (soţ, soţie, coleg, şef, profesor), are dispoziţie bună. ♦ În cazul în care subiectul nu poate fi amânat, e bine să-l începem cu aspectele cele mai plăcute, arătând intrlocutorului ataşamentul nostru pentru el. Vom alege formulele care exprimă emoţii pozitive sau pe cele neutre, dar nu cele care exprimă gravitatea problemei. De exemplu, nu vom spune în nici un caz că situaţia este gravă sau proastă, dar vom afirma că nu este prea bună, că nu e strălucitoare, că lasă de dorit. ♦ Trebuie să fim foarte atenţi la utilizarea formulelor imperative ale verbelor ( fă, du-te, învaţă etc), care sunt deranjante, de aceea le vom înlocui cu formulele interogative atenuante: nu doreşti cumva să faci?, nu vrei să pleci?, nu vrei cumva să cumperi?, ai vrea să faci?, ai vrea să mă ajuţi?, ar treui să schimbi metodele de analiză, ce zici?. Astfel de formule exprimă respectul faţă de libertatea persoanei de a proceda cum doreşte şi o va mobiliza să manifeste acelaşi respect pentru noi, fiind gata să facă ceea ce, de fapt, dorim noi.

♦ Nu trebuie să spunem interlocutorului că părerea lui este neîntemeiată şi că e proastă. E suficient să-i spunem că există şi alte păreri, mai întemeiate.

b) Dacă partenerul de discuţie are un grad de inteligenţă scăzut, dar este o fire emoţională, nu e bine să-i arătăm că este iraţională sau că nu cunoaşte multe lucruri. E mult mai bine să vedem în ele ceea ce este valoros, de exemplu sufletul, emoţiile pozitive, generoziotatea. În aceste este cazuri, vom evita subiectele care necesită o pregătire intelectuală solidă şi vom găsi modalităţi de abordare a subiectelor simple, absolut necesare; c) Dacă interlocutorul nostru este susceptibil şi suspicis, în discuţie vom întâlni mai multe bariere, pentru că acest tip de patene consideră că orice afirmaţie îi vizează propria persoană şi în orice gând va vedea subtexte sau aluzii jignitoare. Pentru a evita deficienţele care perturbează discuţia, e necesarr ca, de fiecare dată, să formulăm gândurile cu maximum de exactitate şi cu toate precizările cerute. În acest scop, ar fi bine să o serie de formule care ar preciza detaliile necesare sau ar exprima o anumită politeţe, care sporesc atenţia interlocutorului, îi măresc credibilitatea, exprimă o implicaţie personală a vorbitorului, precizează caracterul implicaţiei lui: vă asigur că…, aş vrea să ştiţi că…, rog să mă credeţi că…, trebuie să recunosc că…, îmi face plăcere să…, vreau să vă rog…, presupun că…, îmi face impresia că…. d) Dacă interlocutorul nostru este sărac la suflet, răutăcios, e cazul să evităm orice discuţie cu el, limitându-ne, dacă totuşi ne obligă situaţia, la problemele absolut necesare. Stilul de abordare a problemelor trebuie să fie neutru, oficial,fără cuvinte familiare. 7.3.5. Aptitudini importante pentru discuţie

Aptitudinile care caracterizează un bun comunicator sunt numeroase. Dintre ele le vom enumera pe cele considerat a fi importante: • a fi bine documentat despre variate subiecte sau a fi la curent cu principalele ştiri din lume;

• a arăta interes faţă de interlocutor;• a fi în stare să schimbe foarte uşor subiectul discuţiei;

• a se adapta la partenerul de comunicare;• a face declaraţii şi a-şi expune părerile bazându-se pe cunoaştere şi experienţă;• a privi interlocutorul drept în ochi;• a evita să corecteze greşelile gramaticale sau de pronunţie ale interlocutorului în public;• a nu întrerupe interlocutorul; • a accepta şi a face complimente cu eleganţă;• a nu exagera în privinţa propriilor interese; • a-şi da seama când începe să plictisească interlocutorul;

7.3.6. Subiecte ce trebuie evitate într-o discuţie Există subiecte pe care un bun comunicator nu le abordează: • sănătatea personală. Nimeni nu este interesat de rezultatele analizelor medicale. Dacă cineva întreabă de sănătate, răspunsul cel mai adecvat este “bine”, în loc să urmeze o întreagă cronică despre operaţia la gigie.

• sănătatea altor persoane. Oamenii care au boli grave, nu doresc ca ea să fie în centrul conversaţiei. Nu saluta un coleg, care a fost bolnav, cu o figură îngrijorată când o vezi şi nu-i reaminti tot timpul prin ce a trecut.

• subiecte controversate când nu se cunoaşte de care parte sunt interlocutori.• ghinioanele personale. Nu încerca să aduci vorba cu cineva despre vreo mare pierdere pe care ai suferit-o.

Dacă însă interlocutorul va vorbi despre o experienţă nereuşită, trebuie să-ţi exprimi întreaga compasiune şi să pui capăt conversaţiei foarte atent şi respectuos.

• subiecte banale şi plictisitoare. Întotdeauna trebuie abordate subiecte care plac oamenilor şi nu subiecte învechite, care au fost dezbătute şi discutate plan naţional sau internaţional.

• bârfe dăunătoare. Există multe ocazii şi multe bârfe care pot să afecteze cariera cuiva. Cel mai bine e să intervenim cu o replică de felul: Uite ce este, nu cred că e cinstit să discutăm despre aceasta. Pentru a opri bârfa într-o discuţie de grup, se poate de a interveni cu un subiect de conversaţie interesant, care ar distrage atenţia de la subiectul cu bârfa.

7.4. Polemica şi valoarea ei ca factor social 7.4.1. Definirea şi caracteristica polemicii

În istoria formării conştiinţei sociale nu o singură dată au apărut dezbateri despre valoarea discuţiei ca atare şi mai ales a celei în cxare se contrapun opinii. Lev Tolstoi considera că discuţiile contribuie mai mult la ascunderea adevărului decât la dezvăluirea lui. Noi, fără să negăm opinia marelui scriitor, ne permitem să afirmăm: oamenii sunt diferiţi, deci şi opiniile lor asupra unui fapt, fenomen diferenţiază şi, în multe situaţii, ele sunt diametral opuse. Pentru a cunoaşte adevărul despre un fapt, aceste opinii trebuie comparate şi demonstrate prin fapte, argumente. Vom conchide faptul: adevărul se naşte prin confruntarea de opinii, iar confruntarea de opinii mişcă ştiinţa înainte, o face să progreseze.

În antichitate, dialogurile publice erau considerate nu numai ca un mijloc de contact, ci şi ca unul de de dezvoltare a ştiinţei, de formare a convingerii.

Confruntarea de opinii, atât în trecut, cât şi în prezent, este un remediu contra neajunsurilor, greşelilor, ea scoţând în vileag tendinţele birocratice, conservatiste. Atunci când în discuţie apar două opinii în privinţa unui fenomen, discuţia are un sens contradictoriu, numindu-se şi polemică.

Termenul polemică este preluat în limba română din franceză ( “polémigue”) cu semnificaţia: “discuţie în contradictoriu; luptă de idei cu privire la o problemă literară, ştiinţifică, polotică etc” [DEXI, p.1501].

Polemica are caracter de contraversă şi presupune, în relaţiile de comunicare, o atitudine critică, combativă a interlocutorilor. În polemică intră persoanele cu sterotipuri ale gândirii, cu viziuni proprii formate, care nu pot fi schimbate cu una cu două..

Polemica e mai mult decât o discuţie rudamentară, deoarece ultima nu presupune prezenţa neapărat a punctelor de vedere diamentral opuse. O discuţie obişnuită poate clarifica doar unele lucruri percepute nebulos. Polemica este însă o adevărată luptă de idei şi cei ce intră în ea ştiu ce vor, dar nu ştiu cum să acţioneze.

Sub aspectul formei sale, polemica este de două feluri: scrisă şi orală. Polemica orală este mult mai eficientă decât cea scrisă, dar, în acelaşi timp, ea este mai dificilă şi necesită măiestrie, promptitudinea reacţiei, ingeniozitate, perspicacitate din partea interlocutorilor. Desfăşurându-se ca un proces public deschis, polemica poate avea drept consecinţă sau mobilizarea şi convingerea auditoriului, sau dispersarea, indignarea acestuia.

În această ordine de idei, privită sub aspectul eficienţei, polemica poate fi constructivă sau distructivă. Polemica constructivă contribuie la rezolvarea problemelor stringente ale societăţii, iar cea distructivă frânează progresul prin dezbateri sterile, cu recurgerea chiar şi la unele tertipuri.

Nu este exclus ca într-o plemică să se comită unele greşeli, să apară unele dificienţe, dar ele pot fi înlăturate, dacă sunt generate de unlele circumstanţe inevitabile.

7.4.2. Reguli generale de întreţinere a polemiciiCa şi în discuţiile obişnuite, în polemică succesul depinde de actualitatea temei, de claritatea problemelor

formulate pentru confruntarea de opinii, de argumentele aduse, pe baza cărora se ajunge la concluzii. Trebuie să ţinem cont de faptul că nu orice deveregenţe de opinii merită să fie puse în discuţie numai cele cu valoare principală.

Deci în polemică are importanţă:- ce se discută în contradictoriu;- de ce se discută; - cum se discută;- cu cine se discută.Orice confruntare de opinii diametral opuse esete un fapt mult prea dificil, cu atât mai mult că este vorba de

o cedare a unui interlocutor. Să nu uităm că oamenii sunt sceptici, rău-voitori, streotipici în gândire, de aceea în comportamentul lor nu se înscriu deciziile prompte, îndrăzneţe, originale, dictate de situaţii. Din această cauză, se comit multe greşeli în polemică, ceea ce conduce la generarea conflictelor sau la luarea unor decizii incorecte.

Pentru cei interesaţi să cunoască unele subtilităţi privind desfăşurarea cu succes a polemicii constructive, le propunem să utilizeze următoarele reţete:- Nu se intră în polemică cu o persoană care caută mereu pretexte de ceartă, dând explicaţii contradictorii,

neconvingătoare (se mai spune şi “om sucit”);- Dacă oponentul este limbut, demagog, se recomandă să i se pună întrebări în sens opus sau să se răspundă

ironic la întrebările acestuia;- Oamenii timizi, dar cinstiţi în discuţie, trebuie susţinuţi, situându-i pe o platformă justă, încurajându-i, pentru

a le spori autoritatea, demonstrându-le astfel o atitudine obiectivă, o bună intenţie;- Se recomandă să se solicite părerea oponenţilor bine pregătiţi în formularea concluziilor, dar să nu se arate că

este nevoie de susţinerea lor în procesul argumentării;- E preferabil de a se consulta opinia persoanelor cunoscătoare în domeniul subiectului discutat, dacă ele sunt

prezente la discuţie;- Se recomandă să nu se solicite opinia persoanelor sceptice, pline de sine, iar dacă acestea intervin nepoftite,

trebuie respinse într-o formă delicată;- Nu este corect să se solicite opinia persoanelor de conducere, prezente la discuţie, că doar “lupta” între opinii

se duce de la egal la egal;- De a se depista în cele susţinute de oponent ideea de bază, pentru a se constata dacă există unele tangenţe cu

ideea proprie;- A se urmări cu atenţie gândul principal al oponentului;- A se examina atent orice argument al oponentului prin prisma cunoscutelor legi ale logicii formale;- A se depista faptul coeziunii dintre argumente şi concluzie sau lipsa acestei legături.

7.4.3. Cerinţi de ordin psihologic în realizarea polemiciiOratorul inclus în polemică trebuie să respecte unele cerinţe de ordin psihologic şi moral:- este inadmisibil să se recurgă la exagerarea unor merite ale oponentului, în scopul de a-i slăbi vigilenţa

atunci când i se dă lovitura de graţie;- Nu se recomandă ca, atunici când se câştigă lupta, să se etaleze emoţiile de bucurie, lezând amorul-propriu

al adversarului;- În cazul comiterii unor inexactităţi, este necesar să se recunoască faptul fără nici o ezitare;- Nu se recomandă să se declare cu toată fermitatea că oponentul nu are dreptate. Lucrul acesta se face prin

argumente, fără a leza demnitatea prin aceste afirmaţii;- E bine să se facă complemente cu sinceritate şi să se accepte complementele făcute la proprie cu eleganţă

(De exemplu: Da, argumentele mele au avut o pondere mai mare decât ale Dvs., dar Dvs. aţi fost strălucitor în expunerea argumentelor cu privire la selectarea pieţelor internaţional.);

7.4.4. Recomandaţii de conduită în cadrul polemicii constructiveDiscuţiile în contradictoriu vor fi constructive, dacă interlocutorii vor respecta regulile de conduită adecvate

situaţiei de comunicare:- În timpul expunerii aserţiunilor oponentului, privirea trebuie să fie concentrată asupra acestuia, astefl dând

de înţeles că acesta este ascultat şi că merită atenţie;- Dacă unele gânduri din cele spuse de oponent sunt cunoscute, el nu trebuie întrerupt, comunicându-i

despre aceasta: interlocutorul trebuie ascultat totuşi cu răbdare, pentru ca şi cei prezenţi să perceapă despre ce este vorba;

- Dacă unele teze formulate de oponent prezintă interes, este raţional să-i cerem să le argumenteze.

7.4.5. Recomandaţii de conduită în cadrul polemicii cu tentă distructivăCel mai greu de întreţinut sunt discuţiile distructive, în care un interlocutor face uz de anumite tertipuri. Ele

necesită o deosebită rezistenţă, însă există şi unele remedii ce pot să niheleze intenţiile negative ale partenerului de discuţie, şi să direcţioneze polemica spre luarea unor decizii eficiente. Vom examina în continuare unele tertipuri de comunicare ale interlocutorilor şi modalităţile de combatere (Tab. 7.1):

Tertipuri de comunicare Modalităţi de combatere

1. Interlocutorul extinde expunerea în afara temei discutate, cu scopul de a eclipsa argumentele chiar în etapa incipientă

Se precizează limitele discuţiei, obiectivul scontat, respingând antiteza oponentului.

2. Extragerea din context a unor fapte lipsite de importanţă pentru teza principală.

Oponentul trebuie întrebat care este tema discuţiei şi ce legătură are aceasta cu faptele enunţate.

3. Oponentul formulează întrebări ce nu se referă la esenţa problemei discutate sau întrebări cu sens opus, ignorând cele dovedite deja.

Oponentul este întrebat ce teză argumentează şi cu ce scop face acest lucru ; oponentului i se solicită să-şi formuleze antitrza şi s-o argumenteze.

4. Oponentul face unele presupuneri privind onoarea precară a adversarului şi astfel pune la îndoială gândul just exprimat de acesta :

a). se transferă critica de la chestiunea discutată asupra personalităţii interlocutorului;b) i se atribuie oponentului unele afirmaţii lipsite de dovezi ;

Adeversarului i se spune dimpotrivă un comliment, predispunându-l astfel să-l asculte pe cel cu opinia contrară şi să-l aprecieze obiectiv.a) se dezvăluie indirect tertipul printr-o observaţie de genul : de ce sunt vinovaţi sătenii pentru greşeala făcută?b) nu se intră în discuţie, nu se răspunde la provocaţia deschisă.

5. Oponentul denaturează concluziile, argumentele expuise de adversar, spre a-l prezenta ca pe un om lipsit de cultură, diletant.

E raţional de a încheia schimbul de opinii, formulând concluzia ce se desprinde din cele “spuse” şi îi mulţumeşte oponentului pentru o atare ”analiză”

6. Oponentul este doar în aparenţă binevoitor, camuflându-şi poziţia faţă de cele discutate şi faţă de autorul lor.

Se dezvăluie chipul adevărat al oponentului prin mijloace umoristice, apoi se dezvăluie intenţiile lui adevărate.

7. Se recurge la declaraţii goale privind incompetenţa oponentului în chestiunea discutată.

Nu se manifestă delicateţe: adversarul este întrebat cu ce scop se face acest lucru.

8. Se mizează pe unele greşeli neînsemnate, pe unele dificienţe de exprimare spre a denatura adevărul expus de vorbitor.

Oponentul este rugat să-şi exprime opinia proprie privind soluţionarea problemei concrete.

9. Oponentul îşi schimbă permanent poziţia, încercând a ocoli problema, neputând propune soluţii.

Nu este cazul să se insiste ca oponentul să fie de acord cu cele exspuse de adversar. Discuţia poate fi întreruptă.

11.Oponentul îl întrerupe grosolan pe vorbitor. E raţional să se recurgă, în măsura posibilităţilor, la ironie, satiră, sarcasm, parodie.

În concluzie, vom afirma următoarele: În polenică nu e cazul să se mizeze pe ajutorul cuiva, pe reacţia celor prezenţi şi, mai ales, pe persoane competente, dar fricoase. Este necesar de a intra în polemică cu oamenii inteligenţi şi bine intenţionaţi, şi nu cu persoane orgolioase, egoiste şi egocentriste.

7.4.5. Particularităţile întrebărilor, replicilor, remarcelor în cadrul polemiciiÎn polemică sunt inevitabile întrebările diverse, precum şi replicile, remarcele. Ele ajută la clarificarea sau

precizarea unor lucrururi, la înlăturarea îndoielilior. Tot ele pot exprima şo intenţii răuvoitoare. Apariţia întrebărilor în procesul polemicii este un semnal că oamenii au pătruns în esenţa celor discutate, că sunt interesaţi de problemă sau, dimpotrivă, că vor să pună interlocutorul într-o situaţie dificilă.

Pentru cei încadraţi în discuţia în contradictoriu, întrebările, replicile, remarcele vorbesc despre următoarele: cât de clară eate situaţia, cum este înţeleasă tema formulată, cât de justă este alternativa propusă, dar şi care este perspectiva relaţiilor de comunicare cu partenerul. Atunci când vorbitorul dă dovadă de competenţă şi măiestrie în punerea întrebărilor, el poate orienta dialogul pe făgaşul necesar, în consecinţă, câştigând autoritate

în faţa auditoriului. Numai oamenii care nu au o părere proprie şi nu sunt obişnuiţi să gândească independent nu au întrebări asupra celor discutate.

Întrebările şi replicile pot apărea pe parcursul dialogului şi la finele acestuia. În continuare, vom comenta succint tipurile de întrebări folosite pe parcursul polmicii: • Întrebare capcană. Ea are scopul de a-l pune pe oponent într-o situaţie dezarmantă chiar din primele momente. De exemplu: „ Din conversaţia avută cu colegul Dvs., am înţeles că aţi luat altă decizie?” . Aceste întrebări pot scoate din fire oponentul şi acesta poate să refuze să mai răspundă. Dar cel mai izbutit mijloc de a ieşi din încurcătură în unele situaţii este de a răspunde cu ironie, sarcastic sau de a ocoli răspunsul aşteptat. • Întrebare în sens invers (contraîntrebarea) este formulată cu scopul de a fugi de răspuns. De exemplu, într-o polemică în care se urmărea scopul de a lansa pe piaţă unul din două produse propuse, unuia din oponenţi i-a fos pusă întrebarea: „Şi totuşi, care este părerea Dvs. cu privire la ultima calitate a produsului?” În loc de răspuns, acesta i-a adresat persoanei în cauză o contraîntrebare: „Dar parcă părerea mea are avea vreo importanţă pentru a schimba decizia luată?”. • Întrebarea-blocare este adresată cu scopul de a forţa o decizie sau de a determina oponentul să dea un răspuns ce i-ar conveni interlocutorului. „Acceptaţi sau renunţaţi?”, „Aceasta este decizia Dvs. finală?”. Uneori când există dubii asupra capacităţii de decizie a partenerului de comunicare, problema poate fi clarificată printr-o întrebare de genul: „Să-mi permit să presupun că Dvs. sunteţi învestit cu întreaga autoritate necesară pentru rezolvarea acestei probleme?”. • Întrebare-impunere, prin intermediul căreia se impune punctul de vedere propriu, adică al celui care întreabă şi, într-un fel, se cerşeşte răspunsul afirmativ. ”După cum am înţeles eu, dumneata nu eşti de acord cu faptul că…?”, „Eu cred că voi exprima şi părerea dumitale, dacă voi afirma că…” etc. Ca mijloc de combatere, se adresează o întrebare cu sens opus, respectiv: „ Aş putea să vă întreb, în ce bază aţi înţeles astfel?”; „Nu mă lăsaţi pe mine să-mi expun eu singur părerea?”; „Nu vi se pare că acesta este un şantaj?”. • Întrebarea-precizare se formulează pentru a obţine informaţii auxiliare sau pentru a refuza diferite afirmaţii ale oponentului. De exemplu: „Aţi spus că în general aţi sprijini ideea?”; „Dacă am înţeles corect, acceptaţi aspectele practice ale lucrării?”. Aceat tip de întrebări îl sileşte pe interlocutor să răspundă imediat, să ia o poziţie proprie, fie şi subiectivă, într-o măsură mai mică sau mai mare. Prin ele se constată poziţia clară a oponentului şi ajută ascultătorul să tragă concluziile respective. Dezavantajul întrebărilor-precizare constă în faptul că cel care dirijează comunicarea poate scăpa temporar din mâini iniţiativa şi polemica poate porni pe alt făgaş.

• Întrebarea de tergiversare este folosită cu scopul de a amâna conversaţia şi a câştiga timp pentru construirea propriei argumentaţii. De exemplu: ”N-am putea relua, punct cu punct, tot ceea ce am convenit până acum?”

• Întrebarea retorică este folosită nu atât pentru a obţine răspunsuri, ci penru efectul ei cu încărcătură emotivă, având în polemică şi rolul de întrebare–blocare, cu scopul de a închide orizontul oponentului şi a-l sili să formuleze un răspuns ce i-ar conveni locutorului. De exemplu: „Sunteţi de acord cu faptul că superioritatea produsului nostru este evidentă?” sau: „Chiar vreţi să credeţi că produsul dvs. corespunde tuturor normelor…?”.

Ţinându-se cont de genul întrebărilor folosite în polemică, este important ca fiecare întrebare să fie utilizată în funcţie de scopul urmărit de persoana care o formulează în raport cu starea psihologică, cu pregătirea şi disponibilitatea pentru dialog a interlocutorului. Scopul întrebărilor este de a lumina subiectul, motiv pentru care ele trebuie puse cu grijă, pentru a evita impresia de interogatoriu.

În polemică, mai ales când există intenţii rău-voitoare, oponenţii, pentru a se apăra, folosesc diferite remarce, replici diverse după intenţie, după modul de formulare, prin ele combatându-se atacul părţii adverse, afirmaţiile acestora. Ele pot fi binevoitoare, dar şi ironice, sceptive, provocatoare, compromiţătoare, ofensatoare etc.

Iată o remarcă sceptică a lui Socrate, atunci când el a fost învinuit de faptul că se dă ca un atotştiutor: „Eu ştiu că nu ştiu numic, dar alţii nici atâta nu ştiu.”

Ca exemplu de remarcă răuvoitoare poate servi următoarea anecdotă istorică: „Se zice că în parlamentul englez erau în toi discuţiile. Oratorul W. Churchili, liderul conservatorilor, de obicei îi înţepa maliţios pe laburişti. La momentul dat, nemaiputând suporta o atare situaţie, o doamnă urâtă, în etate, din blocul laburiştilor, s-a ridicat şi a strigat în gura mare: „Domnule Churchill, sunteţi insuportabil! Dac eu aş fi soţia Dvs., v-aş trurna otravă în cafea!”. Ca urmare a răsunat un hohot colectiv, iar Chirchill a replicat: „Dacă aţi fi fost soţia mea, eu aş fi băut otrava cu plăcere”.

Iată şi un alt exemlu de remarcă rău-voitoare şi provocatoare: „Se zice că un chel s-a năpustit asupra lui Diogen (filozof grec presocratic) cu vorbe de ocară din cauza că acesta îi disconsidera pe zei. Răspunsul filizofului a fost următorul: Eu nu te voi certa, ba chiar îţi voi lăuda părul că a căzut de pe capul tău prost. ”

7. 5. Modalităţi de întreţinere a polemicii

7.5.1. Procesul de neutralizare a oponentului şi de apărare în polemicăScoaterea la iveală a neadevărului constituie apărarea poziţiei proprii a oponentului cu intenţii bune.

Procesul neutralizării oponentului în polemică înseamnă dezvăluirea neadevărului şi a intenţiilor acestuia. Vom urmări câteva procedee de neutraliazare a oponentului în polemică: • Localizarea discuţiei în contradictoriu sau fixarea limitelor acesteia. Este etapa când oratorul precizează observările, întrebările, le clasifică şi ia decizia cum să procedeze în continuare. • Analiza discuţiei este făcută cu scopul de a constata intenţia oponentului, ce se ascunde în umbra întrebărilor sal a replicilor. Oratorul recurge şi el la unele întrebări, în caz de necesitate, pentru a preciza anumite momente sau detalii etc. • Determinarea tacticii, care se poate manifesta variat: a). A nu intra în discuţie, adică a nu combate oponentul, dacă întrebările nu au importanţă principală sau au scopul să abată discuţia pe alt făgaş, pentru a deruta interlocutorul. Oponentului i se poate spune delicat:”Poate că nu este cazul să discutăm această chestie, deşi poate avea şi ea o oarecare importanţă, însă noi avem scopul…” b). A se scuza sau a invoca un pretext în cazul când realitatea contravine aserţiunilor oratorului, iar oponentul insistă să obţină un răspuns imediat. Acest gen de insistenţă este calificat drept răuvoitoare, provocatoare. Oratorul poate răspunde astfel: “Chiar dacă aveţi tot dreptul de a pune orice întrebare, eu nu mă simt obligat să răspund oricând la orice întrebări”. c). A justifica faptul că s-au comis unele inexactităţi, în situaţia când, într-adevăr oponentului nu i se poate reproşa nimic cu referire la chestiunea pusă în discuţie. d). A susţine, în continuare, propria opinie, în cazul când oponentul are intenţia de a compromite o idee justă, în stadiul incipient al acesteia. Printr-un răspuns argumentat, convingător, oratorul barează calea tuturor celor ce au intenţii răuvoitoare, care nu acceptă noul, progresul. • Răspunsul la acest gen de întrebări şi replici poate fi: a) răspunsul cu anticipare, adică până a-şi spune poziţia oponentul, mai ales în cazul când se ştie intenţia răuvoitoare a adversarului. b) răspunsul după observaţia, întrebarea, replica făcută de oponent, rostit cu o tonalitate calmă, dacă se adresează unui oponent cu intenţii bune, creându-se astfel premise pentru uneleacţiuni incorecte ale oponentului. c) răspunsul întârziat, în azul când oratorul nu consideră necesar să întrerupă expunerea sau să se abată de la cursul normal al relatării. În cazul când oponentul insistă şi oratorul îi satisface dorinţa, pot avea loc urmări neplăcute, care constau în explozii emoţionale ale oratorului. Răspunsul care vine ceva mai târziu poate face ca remarca să-şi piardă din importanţă şi, evident, să scadă şi din intensitatea emoţională. Pot fi şi alte motive de întârziere a răspunsului: obsrvaţia nu are importanţă majoră sau nu se referă nemijlocit la temă. d) ignorarea observaţiei prin lipsa răspunsului are loc atunci când se constată intenţia răuvoitoare a oponentului: acesta recurege la diferite vicleşuguri psihologice, cu toate că oratorul are absolută dreptate.

Neutralizarea poziţiei proprii a oponentului are loc, în cele mai dese cazuri, în mod indirect, deşi nu este exclusă şi operaţia dublă: răsturnarea tezei, concluziei oponentului şi formularea, în locul acestora, raţionamentele proprii. În ultimul caz, forţa de convingere e cu mult mai mare. Aceasta se face prin: • Critica poziţiei oponentului, care se referă la:

a) critica argumentelor neîntemeiate (scoaterea la iveală a izvorului informaţiei denaturate) ce se referă la: - demascarea autorităţilor îndoelnice; - aducerea de argumente contrare celor prezentate de oponent); b) Critica demonstraţiei ca operaţie de logică ce se referă la: - analiza analogiilor greşite; - analiza inducţiei pripite; - analiza deducţiei neîntemeiate, - scoaterea în vileag a falsificărilor; - demonstrarea consecinţelor nedorite ce pot avea loc; - scoaterea în vileag a şiretlicurilor oponentului etc.);Nu trebuie să fie ignorate nici unele subtilităţi psihologice din polemică, mai ales dacă a fost constatat că

oponentul a recurs la unele şiretlicuri răuvoitoare. ● Contraexemplul, sau exemplul în sens opus, este un procedeu la care se recurge când, din anumite considerente, interlocutorul nu binevoieşte să răspundă direct la întrebarea oponentului, ci recurge la un răspuns prin analogie. O persoană sau o marcă pot fi discreditate sau hiperbolizate prin asocierea lor cu o persoană sau cu o imagine contestată sau lăudată. Iată un exemplu: Într-o polemică cu privire la cumpărarea unor utilaje noi, acţionarul majoritar a fost întrebat: “Nu este prea costitistoare pentru companie această tehnologie?”. A urmat răspunsul: “Da, evident, nu tăgăduiesc acest lucru. Dar la fel de costisitoare au fost şi utilajele care au fost instalate de către concurenţii noştri. Cu excepţia că venitul lor a crescut enorm graţie calităţii produselor şi a competitivităţii lor pe piaţă”.

● Această tehnică poate fi completată cu cea a intimidării statistice. În acest scop, se apelează la surse de informaţii statistice, la studii extrase din presă, prospecte, cataloage, broşuri etc. Datele trebuie să fie reale şi să provină din surse credibile. Comunicarea argumentelor provenite din surse documentare trebuie făcută cu profesionalism şi talent actoricesc. Fiind copleşit de informaţii reale, oponentul va avea senzaţia că este mai puţin documentat decât oratorul. Complexat, va trebui să termine comunicarea mai repede şi va ceda uşor. Notă: În faţa unui oponent inteligent, competent, informat şi abil, această tehnică nu prea are şanse, căci oponentul, cu succes, ar putea să revină cu cifre contra. De aceea, când este vorba de o discuţie de afaceri, în echipa care negociază sunt introduşi experţi în diverse domenii.

● Lovitura de bumerang este un procedeu care se explică prin formula: ceea ce se afirmă la adresa oponentului se întoarce împotriva autorului afirmaţiei. Pentru a aplica un asemenea procedeu este nevoie de o agerime a minţii şi de o reacţie promptă. Iată un exeplu: Un orator contestă faptul că oamenii au provenit de la maimuţă. Oponentul i-a răspuns în felul următor: “Nu ştiu ce e mai bine: să provii de la maimuţă şi să te ridici, prin eforturi de milenii, până la înălţimea omului contemporan sau să să te cobori de la înălţimea omului creat, chipurile, de divinitate, la un nivel primitiv, al animalelor”.

● Tehnica contrazicerii indirecte a oponentului. Această tehnică il face pe partenerul de discuţie în contradictoriu mai agreabil. Diplomaţii niciodată nu zic « NU ! ». Un şef însă, de cele mai multe ori, schimbă o situaţie prin forţare, fără a aduce argumente nici pe aproape convingătoare., rostind cuvântul ”Nu!”, care este o negaţie directă şi categorică, lipsită de delicateţe şi prezintă riscul de a ofensa parteneruul şi a bloca discuţia. În schimb, o formulare de genul « Da, dar… » poate fi folosită cu sensul de negaţie, păstrând alte două variante de opinie cu nuanţele posibile: da , poate şi nu.

Atunci când oponentrul contestă preţul prea ridicat al produselor pe care le negociază, oratorul va răspunde cu ceva de genul: “Da, aveţi dreptate, este mare, dar difirenţa vine din calitatea…, designul…, service-ul rapid… ” etc. În polemică fiecare participant mizează pe biruinţă, din care cauză încearcă să folosească diferite modalităţi admisibile şi inadmisibile: tertipuri şi şiretlicuri. Consecinţele sunt din cele mai defavorabiele: pe primul plan sunt situate nu ideile, ci ambiţiile. Este un lucru de neconceput întreţinerea unei polemici furtunoase, dacă interlocutorii nu posedă abilităţile de comunicare respective. Vom elucida, în continuare, esenţa unor mijloace speciale care asigură eficienţa în confruntarea de opinii. • Pentru a avea un efect şi mai mare, tehnica contrazicerii indirecte poate fi iniţiată cu tehnica deturnării afirmaţiilor prin ecou. Această tehnică constă în repetarea ultimelor cuvinete din ultima frază a oponentului, la modul interogativ, cu o intonaţie accentuată. Informaţiile devin negaţii, iar obiecţiile întrebări. Să urmărim două exemple:- Oratorul: V-am oferit un preţ bun! Oponentul: Mi-aţi oferit un preţ bun?!- Oponentul: Preţul este prea mare! Oratorul: Preţul este prea mare?!

Este important, ca după fiecare întrebare, care răsună ca un ecou fidel, dar interogativ şi, în acelaşi timp, exclamativ, să urmeze o motivare argumentată, convingătoare.

De remarcat că posedarea întregului arsenal de procedee de susţinere a polemicii constituie doar premisa succesului, dar nu garantează succesul. Ele îi permit vorbitoruli să aibă încredere în sine. Totul rezidă în abilitatea vorbitorului de a le aplica, ţinând cont de situaţia concretă, de simţul măsurii, de efectele ce pot avea loc şi de consecinţe (pozitive sau negative).

În funcţie de circumstanţe, interlocitorii trebuie să-şi dea seama în ce moment să diminueze confruntarea, să meargă uneori chiar la compromisuri, iar atunci când trebuie, să protesteze cu vehemenţă.