teza romana
TRANSCRIPT
Universitatea de Stat din Tiraspol
Facultatea Filologie
Catedra de Limbă şi Literatură Română
Macovei Lucia, gr. 402b, secţia zi;
specialitatea:
limba şi literatura
română
Particularităţi lingvistice în “Amintiri din copilărie” de Ion Creangă
(Teză de licenţă)
Conducător ştiinţific:
Voroncov Sorina
Chişinău 2013
Cuprins
Intronducere..........................................................................................................
I. Amintiri din copilărie de Ion Creangă..............................................................
1.1. Activitatea literară Ion Creangă şi Junimea...................................................
1.2. Criticii vremii despre Ion Creangă şi Amintiri din copilărie........................
II. Particularităţi lingvistice în Amintiri din copilărie..........................................
2.1. Particularităţi lingvistice la nivel fonetic…………………………………...
2.2. Particularităţi lingvistice la nivel morfologic.................................................
2.3. Particularităţi lingvistice la nivel lexical........................................................
Concluzii...............................................................................................................
Bibliografie............................................................................................................
I. 1. Activitatea literară Ion Creangă şi Junimea
Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, Humulești; şi a decedat la 31
decembrie 1889, Iași, a fost un scriitor român. Data nașterii lui Creangă este incertă.
El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă
variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839 , conform unei mitrici (condici) de nou-
născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu. Recunoscut datorită măiestriei
basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre
clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din
copilărie. Este reprezentant al realismului. Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută
publicului larg prin prisma operei sale Amintiri din copilărie.
În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este
pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului
matern "tatăl mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig", David Creangă, care-l
duce pe valea Bistri ț ei , la Bro ș teni , unde continuă școala.
În 1853 este înscris la Școala Domnească de laTârgu Neam ț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu altfel spus Popa
Duhu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică
din Fălticeni, "fabrica de popi". Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care
l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece
la Ia ș i , absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de
la Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește
în Amintiri din copilărie:
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de
copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar
vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și
luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după
care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau
șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai
mare însuflețire.”1
Analizând acest fragment din Amintiri din copilărie am ajuns la concluzia că
Ion Creangă, Nică îşi iubea enorm de mult părinţii, fraţii şi satul natal unde şi-a
petrecut cei mai frumoşi ani, anii copilăriei şi i-a fost greu să se desparte de toate
aceste amintiri minunate din viaţa sa.
În august 1868 apare Metoda nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare
de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A.
Simionescu.
În 1871 apare Învăţătorul copiilor – carte de citit în clasele primare de ambele
sexe cu litere, slove şi buchi, cuprizând învăţături morale şi instructive de C.
Grigorescu, I. Creangă şi V. Răceanu. În 1872 apare a II – a ediţie a Învăţătorul
copiilor şi în 1874 apare a III – a ediţie. Când Ion Creangă face cunoştinţă cu Mihai
Eminescu, la o examinare a cărţilor didactice din Iaşi 1875, începe activitatea literară
a lui Creangă. După cum spunea George Călinescu: “Creangă, încântat de a fi luat
în seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să-i dovedească cum că nici el nu era de
lepădat”.2
Creangă avea limbajul lui Păcală, astfel ajungând să nu mai poată vorbi serios.
El vorbea în cuvinte, zicători, rostiri, proverbe, ghicitori “pe care şi le însemna pe
terfeloage, şi nu mai era chip să vorbeşti cu el de-a dreptul”3 afirma George
Călinescu. Despre o muiere el zicea că “umblă-n fleorţuri, face marazuri”4 , despre
cel ce pierde banii pe băutură spunea: ”Vorba, ceea:
Aista-i băietul gălăţanul,
Care şi-a băut sumanul,
Şi-a rămas într-un ilic
Şi îl ie dracul de frig.”5
1. George Călinescu, Ion Creangă: Viaţa şi opera – Bucureşti: Minerva, 1998, p. 153
2. Idem, p. 151
3. Idem, p. 153
4. Idem, p. 153
5. Idem, p. 153
Ion Creangă este unul din marii scriitori clasici ai literaturii române care s-a
afirmat în cercul literar al Junimii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un
scriitor realist, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi, un foarte talentat
povestitor.
Este introdus de Eminescu la Junimea, unde Ion Creangă publică în Convorbiri
literare: Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi în 1875.
Tot în Convorbiri literare în 1876 apar poveştile: Punguţa cu doi bani, Dănilă
Prepeleag şi Povestea porcului.
Creangă tipăreşte întâi în broşură apoi în Convorbiri literare nuvela Moş
Nichifor Coţcariul în 1877, tot în acest an apare Povestea lui Stan Păţitul şi Fata
babei şi fata moşneagului. La fel în Convorbiri literare apare în 1878 Ivan Turbincă,
Povestea lui Harap-Alb şi Povestea unui om leneş.
Creangă a fost declarat la Junimea scriitor poporal, caracterizare ce-l
urmăreşte toată viaţa, iar Maiorecu de la Bucureşti zicea că scrierile lui “sunt o
adevărată îmbogăţire a literaturii noastre”.1
Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări al
scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale
aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice
exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de
critici capodopera lui Creangă. În Amintiri din copilărie, Creangă îşi recreează
copilăria, către care se întoarce ca spre un spectacol al vârstei fericite. Prin
amănuntele biografice, copilăria reconstituită a aparţinut lui Ion Creangă, dar prin
semnificaţie este universală: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred ca au
fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul; măcar să zică cine ce-a zice.”2
Ezaminând aceste cuvinte spuse de Ion Creangă, ajungem la concluzia ca Nică
a fost extrem de fericit în timpul copilăriei şi aşa sunt toţi copiii şi fiecare a avut
măcar un moment în viaţa sa pe care l-a trăit eroul principal din Amintiri din coplărie.
1. George Călinescu, Ion Creangă: Viaţa şi opera – Bucureşti: Minerva, 1998, p. 154
2. Idem, p. 154
Amintiri din copilărie este opera de maturitate artistică a scriitorului. Cartea
este un roman al vieţii inocente, proiectată intr-un spaţiu dominat de tradiţii şi
obiceiuri fixate
în timp, satul moldovenesc de munte de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Tema satului şi ţăranului va fi apoi dezvoltată de Ioan Slavici, Duiliu
Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, adică de cei mai
importanţi scriitori realişti, fiindcă este o temă realistă. Ideea este însă romantică,
fiindcă dragostea faţă de satul natal, de casa părintească, de fraţi şi surori, de părinţi şi
rude, de cei cu care împarte bucuriile şi necazurile, este în esenţă, dragostea faţă de
ţară.
Universul creaţiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul
Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important si mai frumos din
lume. Aşa se explică de ce fiecare început si fiecare sfîrşit de capitol din cele patru
ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseţile
si rezonanţa istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.
Izvoarele de inspiraţie sunt autobiografice, fixate obiectiv, dominând nostalgia
în evocarea copilăriei vesele şi nevinovate, astfel epicul interferînd cu liricul. Aflate
într-un număr relativ mare, personajele sunt conturate sumar – prin acţiuni directe,
limbaj şi gesture. Caracterele sunt nuanţate prin tehnica detaliului, a gesticulaţiei. Se
disting prin diversitatea tipologică: dascăli, preoţi, unchi, mătuşe, copii, părinţi,
bătrâni, tineri. Mai amplu sunt prezentaţi: Nică, Smaranda, Ştefan a Petrei – tatăl,
bunicul David, moş Luca. Cel mai complex portret este al lui Nică.
Fără a respecta strict ordinea cronologică, Creangă povesteşte istoria unei
copilării în mediul ţărănesc, de la primii ani de şcoală şi de viaţă până la despărţirea
de vatra satului. Aşa cum apreciază George Călinescu, Creangă nu are de spus mai
mult decât alţii despre copilărie, dar o spune mai altfel încât: chiotul lui este mai plin,
sună ca o voce minunată, distinsă intr-o grotă.1
Impulsul creator al Amintirilor din copilarie este iubirea de casă, dragostea
pentru universul mirific al copilariei luminată de prezenţa părinţilor, fraţilor,
consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.1.Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 200
Deşi în Amintiri scriitorul priveşte retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară,
lipsit de griji, preocupat de jocurile sale şi nu de neajunsurile oamenilor, sunt
zugrăvite în această operă şi destule aspecte amare de viaţa rurală. Ion Creangă îi admira pe harnicii ţărani humuleşteni, gospodari vestiţi, care
“nu-s trăiţi ca în bîrlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mâna”1,
fiind ei aşezaţi pe drumuri umblate. Ei erau însă “răzăşi fără pămînturi”2, nevoiţi să-
şi cîştige existenţa mai mult din confecţionarea şi vînzarea sumanelor.
Sărăcia în care se zbăteau mulţi ţărani este evidentă în prezentarea gospodăriei
Irinucăi: “toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un ţap si două capre slabe si
rîioase”.3
La ţară existau puţine şcoli si cele care funcţionau erau create de particulari,
care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de
la Fălticeni. Şcolile nu aveau localuri proprii ca în cazul şcolii din Humuleşti. Copiii
trebuiau să plătească taxe mari şi din această cauză mulţi rămâneau pe dinafară.
Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învăţătorii erau
improvizaţi din dascălii bisericilor, din preoţi sau călugări “care şi ei se mirau cum au
ajuns profesori ” 4. Aceştia nu le explicau niciodată nimic, îi învăţau mai ales
rugăciuni si cântece religioase. Nu existau manuale, învăţau pe carţi bisericeşti,
ceasloave şi când exista câte un manual şcolar, acela era aşa delimitat, cum era
gramatica lui Trăsnea sau de greşit, că mai rău încurca pe copii. Elevii neavînd o
bună îndrumare didactică erau obligaţi să memoreze fără a înţelege ceva. În şcoli se
folosea bătaia cum ar fi Sfintul Niculai şi Calul Bălan.
Călugării şi preoţii sunt aspru criticaţi, ei formau o categorie de privilegiaţi: “popa
are mână de luat, nu de dat; el mănâncă şi de pe viu şi de pe mort”.5
1. George Călinescu, Ion Creangă: Viaţa şi opera – Bucureşti: Minerva, 1998, p. 154
2. Idem, p. 154
3. Idem, p. 154
4. Idem, p. 155
5. Idem, p. 155
Clericii transformaseră biserica într-o tarabă, un mijloc de îmbogăţire sigură şi
rapidă. Este apoi criticată recrutarea în armată cum este prinderea cu arcanul a lui
bădiţa Vasile; şi lipsa de grijă a statului faţă de sănătatea publică, lipsa oricărei
asistente medicale la Humuleşti 'medic' era moş Vasile Ţăndură, iar
descântecele ţineau locul tratamentelor.
Portul popular alcătuit din: sumane, catrinţă, obinci cu obiele de suman alb;
obiceiurile de sărbători cu uratul, cu mersul preotului prin sat, cântecel spuse de
Mihai scripcarul din Humuleşti, proverbele şi zicătorile; practicile mantice ca: datul
cu bobii, benghiul în frunte pentru deochi, înfiptul toporului ca să alunge grindina;
horele, doinele, corăbiasca, horodinca, alivencile, ţiitura. Măriuţa şi alte jocuri cântate
de moş Bodrângş; claca, unde torcea întrecându-se cu Măriuca, plăcintele cu poale-n
brâu şi alivenci, iarmaroacele şi mersul pe la mănăstiri, toate dau acel specific
naţional.
Particulară este şi forma prin care se exprimă spiritul critic. Fie sub forma
blestemului, când este prins bădiţa Vasile la oaste cu arcanul ”Afuruisit să fie
câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-I ardă inima sfântul
Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi”1, fie sub forma ironiei dascălul Iordache,
” fârnâitul de la strana mare, ... clămpănea şi avea darul suptului”2 a autoironiei
pusă în gura tatălui său ”că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are păreche”3,
”prinde muşte cu ceaslovul”4, ”bate prundurile după scăldat”5, iarna ”pe ghiaţă la
săniuş”6, dar mai ales prin umor. Umorul însoţeşte situaţiile comice ca în episodul cu
scăldatul, când mama îi ia hainele şi, ca băiat mare, trăieşte ruşinea de a veni în pielea
goală prin grădini acasă, fiind de râsul fetelor ”iar eu intram în pământ de ruşine şi
cât pe ce să mă înec de ciudă”7. Umorul are şi un sens moralizator, fiindcă Nică
redevine harnic, o ajută pe mama sa la făcutul sumanelor, încât aceasta îl laudă şi el
plânge de bucurie.
1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p. 161
2. Idem, p. 161
3. Idem, p. 162
4. Idem, p. 162
5. Idem, p. 162
6. Idem, p. 162
7. Idem, p. 163
Aceasta ne arată, ca şi în cazul lui George Topârceanu, că ironia şi umorul
sunt, de fapt, masca sub care autorul îşi ascunde sensibilitatea. În episodul cu pupăza,
”după ce-i face tărăboi”1 moşului şi acesta-l ameninţă că-l spune tatălui său, se
autoironizează cu expresii plastice: ”pe loc mi s-a muiat gura”2, „şi unde-am croit-o
la fugă”3. Vorba aceea: ”Lasă-l, măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu cu scăldatul, cu
cireşele, cu uratul sau cu râia, ce-o ia Nică de la caprele Irinucăi.”4 Uneori Creangă
face umor negru, ca în episodul holera, când ”boscorodea” morţii cu cimilituri, lua
pomană covrigi, mere, turte, nuci, încât se îmbolnăveşte. El este ţnvelit ţn seu de moş
Vasile Ţandură, se face bine, iar concluzia este ironică: ”lucrul rău nu piere cu una
cu două”.5
Umorul este, de fapt, rezultat şi dintr-un comic de limbaj, fiindcă zmeii lui moş Luca
sunt ca nişte ”mâţi de cei leşinaţi”6, oamenii de la şes sunt ”sarbezi la faţă şi zbârciţi,
de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viaţa lor”7, candidaţii veniţi la
Socola au nişte ”târsoage de barbe cât badanalele de mari”8. Umorul izvorăşte din
bucuria de a trăi ”de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare”9 sau cum redă cuvintele unei
babe: ”Dare-ar Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru şi chiar
atunci să fie prazninc şi nuntă în sat”10 . Umorul însoţeşte pe eroi, fiindcă au nume
comice: Trăsnea, Oşlobanu, Moş Chiorpec, Mogorogea. Cu toate acestea, Creangă nu
poate să treacă cu vederea felul în care satul, cei din jur sanctionează comportamentul
său. Moş Chiorpec îl dă cu dohot pe la bot, mătuşa Mărioara pretinde plata cânepei,
mama îl lasă fără haine, de la Irinuca trebuie să fugă. Umorul nu-l împiedică pe
cititorul atent să vadă în conflictul dintre mama evlavioasă, prin care-i vine darul de
la Dumnezeu de a fi hirotonit, şi rătăcirea de la destin, care-i vine prin tatăl său,
1. Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 202
2. Idem, p. 202
3. Idem, p. 202
4. Idem, p. 202
5. Idem, p. 203
6. Idem, p. 203
7. Idem, p. 203
8.Idem, p. 203
9. Idem, p. 203
10. Idem, p. 203
fiindcă-şi pierdea banii prin crâşme. Stilul lui Ion Creangă se carcterizează prin
oralitate, expresivitate, folosirea termenilor dialectali, densitate, nuanţare,
duioşie.Limbajul artistic este de o frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul
incomparabil al stilului lui Ion Creangă vine din frumuseţea limbii neamului
românesc. Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin folosirea
maximă a interjecţiilor onomatopeice “ha! ha! ei! ţuşti! zbîrr!”1 a expresiilor
onomatopeice ţi a verbelor imitative “hăt! a horâi, a găbui”2. Senzaţia de oralitate e
provocat şi de mulţimea expresiilor specifice limbii vorbite vorba ceea, “hăt bine,
pace bună”3 a zicerilor tipice “toate ca toate, de voie de nevoie”4 a intrebărilor şi
exclamaţiilor “ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de făcut?”5. Alteori în text
apar versuri popurale sau fraze rituale: ”La plăcinte înainte / Şi la război înapoi.
Decît la oraş codaş ? Mai bine-n satul tău fruntaş.” 6
Folosirea unor termini ca: ”ştioalnă”, ”megieş”, ”holtei”, ”zamparagii”, ”duglişi”,
”cociorvă”, ”mitoc”, ”ştiubei”, ”culeşeriu”, ”ocniţă”, ”harabagiu”, ”bortă”, ”ogârjiţi”,
”babalâci”, ”rohatcă”7 nuanţează şi dau specific moldovenesc textului, îmbogăţind
limba literară cu tezaurul termenilor dialectali. Acest specific rezultă şi din
introducerea de proverbe, zicători, fragmente de poezii populare, cum sunt cele
cantate de Mhai scripcarul din Humuleşti:
”Frunze verde de cicoare
Astă noapte pe răcoare
Cânta o privighetoare
Cu viersul de fată mare”.8
1. Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 203
2. Idem, p. 203
3. Idem, p. 203
4. Idem, p. 203
5. Idem, p. 203
6. Idem, p. 203
7. Idem, p. 203
8. Idem, p. 203
Densitatea şi varietatea continuă a acestor procedee dau acel timbru unic al
textului, originalitatea, ”semnul celor aleşi”,1 cum spunea Titu Maiorescu, farmecul
limbajului. Deosebită este şi folosirea cuvântului ”mai”: ”ce mai de pomi s-au pus
în ţintirim (mulţi) ”.2 Alteori e folosit ca abverb ”mai rămâne-ţi cu sănătate”.3
Caracterul de oralitate provine şi din folosirea dativului etic: ”şi-am căzut în Ozana
cât mi ţi-i băietul”4; sau folosirea unor expresii ori locuţiuni populare: ”că mai ba”5,
”a cu-i a cu”6.
Orală e şi sintaxa frazei. Autorul lasă cuvintele să se înşâre după o ordine a vorbirii şi
nu a scrisului, unde topica e mai controlată: ”şi hărsită de mătuşa nu mă slabea din
fugă nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mâna pe mine, şi eu fuga, şi ea fuga, şi
eu fuga, şi ea fuga, până ce dam cineva toată palanca la pamânt”7. De asemenea
majoritatea frazelor se leagă între ele prin conjucţia coordonatoare copulativă
”şi”: ”Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă. Şi citea la ceaslov,
la psaltire şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă
trag la carte.”8
Ezamenând aceste fragmente putem să vedem cu câtă dragoste îşi aminteşte
Nică de evenimentele ce au avut loc în viaţa sa, fiecare detaliu este important pentru
el, totul are o putere magnifică şi orice cuvânt este înverşunat de frumuseţea figurilor
de stil.
Comparaţiile sunt din limbajul popular: ”cum nu se dă scos ursul din bîrlog
aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti”9; ”doi cai ca nişte zmei”10. Epitetele sunt
adesea regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării o adunătură de zamparagii
”duglişi”, ”mâine, poimâine aveam să ne trezim nişte babalici gubaci”.11
1. Emil Alezandrescu, Dana Gavrilă, Literatura română în analize şi sinteze – Asociaţia obştească Princeps, p. 203
2. Idem, p. 203
3. Idem, p. 203
4. Idem, p. 203
5. Idem, p. 203
6. Idem, p. 203
7. Idem, p. 203
8. Idem, p. 203
9. Idem, p. 203
10. Idem, p. 203
11. Idem, p. 203
Arta literară constă în ”modul spunerii” în hazul povestirii. Ion Creangă îmbină
cu măiestrie modurile de expunere. Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e
însuşi firul povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele subiectului
mai ales în partea a IV - a. Descrierea apare în două momente ale acţiunii, când evocă
universul copilăriei şi când îşi întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamţului, din
vârful codrilor Pascalilor. Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul
personajelor, gândurile, sentimentele, temperamentele, înviorează acţiunea, o
propulsează. Monologul interior apare în noaptea dinaintea plecării, în ceasul disperat
al întoarcerii spre sine, a eului înfrînt: ”zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de
capul mieu”.1
G. Călinescu scria ”Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza
ei istorică ce se numeşte poporul român”.2
Amintiri din copilărie este romanul copilăriei, al copilului universal , un roman al
formării, idee sugerată şi prin titlu, scriitorul selectând amintirile semnificative –
nearticularea substantivului amintiri fiind sugestivă în acest sens. Alcătuită
compoziţional din patru părţi, se remarcă lipsa unei cronologii aparente, unitatea
celor patru părţi fiind dată de evocarea aceluiaşi Nică, a satului, a părinţilor.
Relevante sunt, de asemenea, începuturile si finalurile celor patru părţi –
constituindu-se intr-un acord stilistic, începutul amintirilor cu accente mitice, raport
cu dimensiunea unui timp şi a unui spaţiu cunoscut : “Stau câteodată şi-mi aduc
aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu,
drăgăliţă – Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti,
din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se
ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii”,3 opusă dimensiunii unui timp care se
rupe în desfăşurarea lui şi a unui spaţiu străin, nou, o lume necunoscută.
Urmărind aceste rînduri încă odată ne convingem de puternica infuenţă a
satului, a părinţilor, a fiecărui eveniment pe care le poartă Ion Creangă de-a lungul
anilor.
1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p. 161
2. Idem, p. 170
3. Ion Creangă, Povestiri, poveşti, Amintiri – Iaşi: Junimea, 1983, p.161
Prima parte a Amintirilor din copilărie evocă primii ani de şcoală, primul
dascăl, Bădiţa Vasile, Calul Bălan şi Sfântul Nicolae, prinderea muştelor cu
ceaslovul:
plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la Brosteni; dărâmarea casei Irinucăi –
gazda la care şedea cu vărul său Dumitru – fratele mai mic al mamei; fuga la Borca,
la Vasile, fratele lui Dumitru, şi plecarea spre Pipirig în duminica de Florii; peripeţiile
drumului, datorită schimbării timpului; sosirea la Pipirig şi aflarea, de către bunic, a
ceea ce i se întâmplase Irinucăi. Tot în prima parte este evocat satul, indirect prin
oamenii care îl locuiesc, precum şi prin îndeletnicirile acestora.
Partea a doua se deschide cu evocarea satului, a casei părinteşti, a primilor ani de
viaţă, de copilărie: “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii
mele, la casa părintească din Humuleşti, la sâlpul hormului unde lega mama o
sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiul vetrei cel
humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă
ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi alte jocuri şi jucării pline
de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi,
Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi,
şi casa ni era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în
petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era
toată lumea a mea.”1
În această parte este evocată mama – Smaranda – cu toate minunăţiile ei; jocurile cu
fraţii săi; cu tatăl lor; discuţiile părinţilor; obiceiurile de Anul Nou; smântânitul
oalelor; cearta cu moş Chiorpec Ciubotariul; furatul cireşelor din grădina mătuşii
Mărioara; prinderea pupezei din tei; fuga la scăldat.
Partea a doua se încheie sugestiv cu o autocaracterizare, care de fapt se continuă,
printr-un monolog dialogat, în deschiderea părţii a treia:” În sfârşit, ce mai atâta
vorbă pentru nimica toată?Ia am fost şi eu,în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de
humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu
minte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa
ca anul acesta, ca in anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”2
1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p. 159
2. Idem, p. 159
Partea a treia se deschide cu reflecţia ce continuă finalul părţii a doua,
referitoare la Nică, dar si la locurile natale.
Sunt evocate şcolile la care a invăţat Nică – Şcoala domnească din Târgu Neamţ,
fabrica de popi din Fălticeni; petrecerile de la Pavăl Ciubotaru; colegii săi; Nică
Oşlobanu, Trăsnea, Davidică, Ion Mogorogea, Zaharia lui Gâtlan, moş Bodrângă,
bătaia dintre Ion Mogorogea şi Pavăl; desfiinţarea catiheţilor şi Răzletirea lor.
Partea a patra evocă desparţirea lui Nică de satul natal prin plecarea la Socola, în ziua
în care se sărbătorea tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul şi tot satul era în
sărbătoare. Se face astfel o retrospectivă a legăturii cu satul, textul începând tot prin
cuvinte memorabile: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte,
strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale,aşa nu mă dam eu dus
din Humuleşti în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după
stăruinţa mamei. Şi oare de ce nu m-aş fu dus din Humuleşti, nici în ruptul capului,
când mereu îmi spunea mama că pentru folosul mieu este aceasta? Iaca de ce nu:
drăgăliţă Doamne, eram, eram şi eu acum holteiu, din păcate! Şi Iaşii, pe care nu-i
vazusem niciodată, nu erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu
şi mai ales prin câşlegile de iarnă, fiind nopţile mari, mă puteam repezi din când în
când, pâşlind-o aşa cam pe după taocă, şi tot înainte, sara pe lună, cu tovarăşii mei
la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinând tot o fugă, ca telegarii.”1
Meditând asupra acestora sentimente relatate de Ion Creangă ajunhgem la concluzia
că sunt rememorabile amintirile de la Fălticeni; satul – într-o revărsare lirică
inegalabilă în literatură – cu tot universul – părinţi, fraţi, tovarăşi de joacă şi tinereţe,
Mihai Scripcariu, lăutarul satului etc.; discuţiile cu mama, cu tata; plecarea cu moţ
Luca şi Zaharia Gâtlan; drumul şi momentul sosirii la Socola.
Prin evenimentele evocate, Amintirile prezintă o însemnătate
deosebită pentru literatura si cultura română, ele constituindu-se,
înainte de toate, ca o adevărată autobiografie, ce aduce o sumă de
date preţioase atât pentru viaţa, cât şi pentru psihologia
personalităţii autorului lor, proiectate pe fundalul vieţii de la ţară,
care a
1. Costanţa Bărboi, Ion Creangă: Pagini alese. Comentarii literare. Sinteze. Personaje. – Meteora Press, p.160
marcat formaţia scriitorului, in ceea ce înseamnă complexitatea,
frumuseţea si puritatea sufletească.
Amintirile oferă importante informaţii despre viaţa materială şi
spirituală a satului moldovean, a oamenilor, cu specificul lor, din
care nu lipsesc: şcoala, biserica, şezătorile, obiceiurile de sărbători,
munca şi respectul pentru muncă, pentru tradiţii. În acelaşi timp,
Amintirile se constituie ca o operă originală având o valoare literară
incontestabilă prin nauraleţea zugrăvirii copilăriei, cu naivitatea si
încântarea vârstei respective. Scriitorul aduce astfel o întreagă
lume, cu individualitatea ei, definită, pe care o mişcă print-o
perfectă stăpânire a tehnicii naraţiunii, a dialogului, a monologului
interior şi chiar a descrierii. Este indreptăţită aprecierea lui Jean
Boutière: Trebuie să fii citit însutit aceste Amintiri ca să găseşti
farmecul lor incomparabil, pe care nici o analiză nu este în stare să-l
traducă.
Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe
ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în
limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți
autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat
de Elisabeta Bostan.
Amintiri din copilărie a început să devină o sursă de inspirație
pentru diverși autori români la începutul secolului al XX-lea și în
perioada interbelică. A fost imitată de I. Dragoslav în cartea lui din
1909, Povestea copilăriei—denumită de Călinescu „o pastișă
disgrațioasă”. Același critic a discutat și piesa de teatru adaptată
după un capitol din „Amintiri din copilărie” de scriitorul I. I.
Mironescu, sub titlul Catiheții de la Humulești—considerând-o „de
prisos” în raport cu textul deja suficient de „dramatic” lui Creangă.
Nicolae Manolescu a identificat un alt produs al influenței lui
Creangă memorialistul în Copilăria unui netrebnic, roman din 1936
al autorului avangardist Ion Călugăru .
Mai mult interes în jurul acestei cărți a apărut în timpul perioadei
comuniste. În aceast interval au văzut lumina tiparului mai multe
noi ediții ale cărții, inclusiv unele publicate de editura de stat cu
numele lui Ion Creangă.]Unele dintre acestea au fost ilustrate de
graficieni recunoscuți: un volum din 1959 conținea 14 desene
de Eugen Taru (originalele cărora formează o expoziție permanentă
la casa memorială a lui Creangă din Humulești)și o altă ediție cu
ilustrații alb-negru și color de Livia Rusz. Tot atunci textul a inspirat
filmele românești de Elisabeta Bostan: Amintiri din copilărie (cu
actorul-copil Ion Bocancea în rolul lui Nică) și Pupăza din tei (bazat
pe episodul în cauză din capitolul secund al cărții). Cartea a avut
ecou nu doar în România, ci și în țara vecină, Republica Moldova .
Lucrările lui Creangă în general, și memoriile sale în particular l-au
influențat pe romancierul moldovean postmodernist Leo Butnaru,
care a scris “Copil la ruși”, a cărei acțiune se desfășoară pe
fundalul rusificării din anii 1950 din RSS Moldovenească.
2. Criticii vremii despre Ion Creangă şi Amintiri din copilărie
Ion Creangă a fost, este şi va fi apreciat pentru opera sa literară. Mulţi critici
literari au apreciat opera marelui scriitor.
George Călinescu: “ În Amintiri este simbolizat destinul oricărui copil: de a
face bucuria si supararea părinţilor şi de a lua şi el cu-ncetul pe acelaşi drum pe care
l-au luat şi-l vor lua toţi. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu
caracter de confesiune ori de jurnal care să configureze o complexitate sufletească
nouă. Creangă povesteşte copilaria copilului universal.”
(Viaţa lui Ion Creangă, E.P.L.A, Bucureşti, 1938)
George Călinescu: “ Şi de fapt, oricât de paradoxal s-ar părea la prima vedere,
Creangă este un autor cărturăresc ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor şi a zicerilor
şi mai ales acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura altora. În câmpul
lui mărginit, Creangă este un erudite, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din
mişcare, ci din cuvânt, şi observaţia nu e psihologică ci etnografică. ”
(Idem, p.170)
Mihai Eminescu: “Amintirile din copilărie sînt scrieri cu artă şi meşteşug de un
mare scriitor. Vremea va dovedi că aceste pagini sînt inimitabile şi vor rămâne de-a
pururea modele pentru toate veacurile. ”
(Creangă - veşnic verde…, Chişinău Literatura artistic, 1987)
Tudor Vianu: ”Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea
mijloacelor tipice ale prozei sale. Omare parte din energia expresivă a graiului
nostrum a fost pusă ls contribuţie în paginile Amintirilor. Imaginile, metaforele,
comparaţiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase
din marele rezervoriu al limbii . (…)
Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual. Prin ele ne vorbeşte
un om al poporului, darn u un exemplar impersonal şi anonim. Mulţimea ezpresiilor
tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o natură rustică şi jovială, un stilist abundant,
folosind formele oralităţii. Interesul estetic al cazului lui Creangă estecă în el
colectivitatea populară a devenit artistul individual încântat să plutească pe marile ape
ale graiului obştesc. Buna dispoziţie cu care foloseşte, într-o proporţie voit exagerată,
zicerile commune oamenilor săi din Humuleşti şi de aiurea, dovedeşte că pentru el
limba, cu nesecatele ei posibilităţi de culoare şi umor, a ţncetat de a mai fi o funcţiune
spontană şi inconştientă, pentru a deveni un mijloc reflectat în serviciul unor scopuri
artistice. Ceea ce observatorului superficial îi apare ca folclor, este, de fapt, craţie
artistică, grefată pe o înzestrare individuală, jovialitate şi vervă. (…)
Orală este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi enumerări,
fără alt scop decât acel artistic al defilării lor cu atâtea fizionomii variate. (…)
Rebelais este, de altfel, scriitorul străin asemănător mai mult cu Creangă, nu numai
prin fabulaţia enormă, care face din Oşlobanu, din Gerilă, din Păsări-Lăţi-Lungilă
tipuri înrudite cu Gargantua şi Pantagruel, nu numai prin instictivitatea acestor
personaje, nu numai prin umorul abundant, dar şi prin oralitatea stilului, care îl
determină şi pe el, pe Rabelais, să folosească larg yicerile tipice ale poporului, să
cultive onomatopoeia şi asonanţa şi să se lase în voia unor adevărate orgii de cuvinte.
(…)
Orală este, în sfârşit, frumoasa cadenţă, mai puţin observată, a perioadei crengiste, ţn
care scriitorul ne oferă unul din exemplele cele mai interesante ale artei sale rafinate.
Aceste perioade se pot descompune în unităţi ritmice mai lungi sau mai scurte, a
căror alternanţă alcătuieţte un tablou plin de armonie opulentă şi variată. … Unicul
prin geniul lui oral, Creangă apare, prin nesămănata lui putere de a evoca viaţa, un
scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al Junimei,
prin acea vigoare a conştiinţei artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu
Eminescu, bucuroşi din primul moment a fi ghicit în el o conştiinţă înrudită”.
(Arta prozatorilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1988)
Pompiliu Constantinescu: ”Monografice prin autenticul lor, Amintirile evocă o
galerie eroică, deposedată de atributele mitice, căci zeii s-au umanizat până la
identificarea cu oamenii. Nimbul de basm încercuieşte câteva principale figuri din
cartea crezută numai a copilăriei unui neam, în care primitivitatea se zbate
comprimată. (…)
Oamenii lui Creangă sunt vii ca viaţa, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei , de
care nu se pot desprinde. Ion Creangă este autentic, fiindcă este firesc, este clasic
fiindcă este nuanţat în omenesc şi este mereu proaspăt, fiindcă intuiţiile lui sunt înseşi
intuiţiile naturii omeneşti. Observatorul a înfruntat timpul – si-l v-a înfrunta şi de-aci
încolo. Dar observaţia nu se limitează la ceilalţi; ea creşte, ca dintr-o celulă organică,
din sine însuşi; nu este Creangă cel dintâi şi cel mai complex creator al psihologiei
copilului de ţară? Fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctul libertăţii, sentimentul
nostalgic pentru sat şi părinţi sunt tot atâtea intuiţii etice, tot atâtea caractere
permanente ale sufletului infantil. Satul ca realitate socială şi sufletească, ţăranul ca
expresie a lui, fie matur sau copil – se conturează în Amintiri cu o mare forţă plastică.
Înainte de a se naşte, teoretic şi tendenţios doctrinile sămănătoristo-poporaniste,
Creangă a intuit viaţa ţăranului, fără s-o puie în teorii; el anulează, anticipat, toate
mistificările unei literature din reţete literare, nu din autenticitatea de viziune. De
aceea trece peste curente şi se integrează, ca un fenomen firesc, într-o categorie de
sensibilitate autohtonă, într-o matcă organic. Experienţa de viaţă a ţăranului este
încadrată în câteva realităţi care sunt structural în tradiţiile satului, în celula familiei,
în şcoală şi biserică. (…)
Secretul popularităţii Amintirilor, între toate vârstele de cititori, este omenescul
figurilor şi sentimentelor evocate; este un fel de poiezie veridică a vieţii, care se
degaja dintre fapte şi psihologii. Încadrat într-o ereditate şi o sumă de tradiţii,
Creangă exprimă acel echilibru dintre aspiraţie şi posibilitatea de realizare pe care-l
naşte structura milenară a satului şi orizontul lui moral de un précis contur. Un fel de
clopot vast, în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci; şi este characteristic
pentru sensibilitatea lui de scriitor că Amintirile se termină o dată cu plecarea
tânărului catihet la Iaşi, la Socola. Dincolo de sat şi lumea lui specific începe târgul şi
mahalaua, în care Creangă, păşind peste copilăria şi adolescenţa lui rurală, devine el
însuşi un tip pitoresc, erou de roman şi prilej de zeflemea pentru orăşeni. …”
(Srieri2, E. P: L:, Bucureşti, 1967)
G. Ibrăileanu: “Creangă n-are metafore. Primul studiu al inteligenţei figurative
este comparaţia.Metafora vine după aceea. Lipsa de metafore în Creangă, unicul
prozator român al cărui stil are particularitatea asta – este caracteristică acestui
scriitor prin excelenţă popular şi prin excelenţă epic.
Opera lui Creangă este epopeea poporului roman. Creangă este Homer al nostrum.
(…)
În Creagă trăiesc credinţele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala,
filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările
pământului dacic, dedesubtul fluctaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale.
Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al
sufletului moldovenesc între români; al sufletului ţărănesc între moldoveni; al
sufletului omului de munte între ţăranii moldoveni. (…)
Creangă explică ceea ce zugrăveşte prin proverbe. De aici frecvenţa proverbilor în
scrierile sale.
Pentru un scriitor cult, care-şi pune gloria în originalitatea filozofică, această utilizare
ar proverbelor ar fi un defect. Pentru Creangă, al cărui merit e că în el vorbeşte
poporul român, această lipsă de individualism este şi ea o calitate – şi un factor
constitutiv al admirabilei sale arte. Expresie fidelă a ideilor populare, opera lui
Creangă e originală prin sensibilitate, prin ton, prin turnura stilului, care sunt ale
sale.”
(Note şi impresii, în “Viaţa românească”, Iaşi, 1920 )
Nicolae Manolescu: “Tipul lui Creangă este al clasicului (înţeleptului), care,
pătruns de sensibilitatea celor omeneşti, în ciuda aparenţelor schimbătoare, nu se
simte ispitit să reia experienţe de mii de ori consummate spre a ajunge la adevăruri
vechi asupra omului. Poveştile, amintirile, nu sunt, ca scrierile lui Slavici, ca ale
realiştilor critici, operă de observaţie, nu, ci, se ştie, ele demonstrează, ilustrează
“observţiuni morale milenare” (G. Călinescu). Legea e o rotire necontenită,
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-I veselă şi tristă.
Nu mai e cazul s-o spun – lucrul a fost explicat foarte bine – că statornicia este
ea însăşi o formă de adaptare social-istorică, însă dominată de tipare străvechi ce
creează iluzia permanenţei.
Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din acestă zonă de classicism
structural şi nu sunt deloc optimism superficial, ci, mai degrabă, nostalgie disimulată.
Fără sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul şi ţărăniile lui un
sentiment al urâtului; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult,
veselia nu-I decât o mască: “Guleai peste guleai, Ivane, căci astfel înnebuneşti de
urât”. În fond, Creangă e un sceptic şi “filozofia” lui e aceea a ecleziastului. (…)
Însă arta spunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă. Povestitorul popular are, de
asemenea, chiar dacă nu în mai mică măsură, plăcerea de a povesti. Creangă e însă un
scriitor cult, şi cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un
exemplu de erudiţie searbădă. Creangă trebuie de absolvit de nefericita calificaţie a
junimiştilor (scriitor popular) şi comparat cu marii autori, cu Caragiale sau
Sadoveanu. (…)
Creangă e altceva, nici narrator ţăran, nici folklorist, culegător, prelucrător, basmele
lui nu sunt scrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi
din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă retrăieşte cu
ingenuitate întâmplările povestite. Geniul humuleşteanului este această capacitate
extraordionară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le
retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite,
slăbiciuni, viţii, tulburări şi uimiri, adică de a crea viaţă. El e creatorul comedii umane
tot aşa de profundă şi de universal în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu.
Idea falsă a unui Creangă satiric a putut veni din neînţelegerea acestei obiectivităţi
fundamentale a operei lui, care e un spectacol magistral. Obiectivitatea nu înseamnă
amoralitate, Creangă fiind pătruns ca tot omul din popor de idea de justiţie. Binele
triumfă asupra răului în poveşti.”
(Biblioteca critică.Ion Creangă interpretat de…, Editura Eminescu, Bucureşti,1977)
Iorgu Iordan: “Prin urmare, particularităţile regionale existente în opera lui
Creangă se referă la pronunţare şi cuvinte. Ele sunt mai puţin numeroase decât de
aşteaptă cei care, bazaţi pe atmosfera creată, din acest punct de vedere, în jurul
povestitorului moldovean, pe vremea lipsei de înţelegere justă pentru opera lui şi
pentru problemele limbii literare, mai cred că este vorba de un scriitor provincial,
dacă nu regional în sens strict. (…)
Particularităţile fonetice prea diferite de aspectul literar nu se întâmpină la Creangă.
Este, de pildă, cazul palatalizării labialelor, care, de altfel, constituie o caracteristică a
mai tuturor graiurile limbii noastre (printre ele şi cele munteşti de est). Cu o singură
excepţie (chiuă pentru piuă), care se va fi explicând prin importanţa deosebită, sub
raportul economic, pentru ţăranii humuleşteni, ţesători de sumani, a acestei maşini
primitive, în toate celelalte cuvinte labiale (b, p, v, f, m) se păstrează neschimbate
împotriva lui i imediat următor. Se ştie că situaţia se prezintă aproape la fel şi în
textele moldoveneşti vechi: afară de f, care nu apare nici el ca în limba literară de
astăzi. (…)
Trăsătura cea mai caracteristică a povestitorului popular este oralitatea: tot ce spune
el poartă pecetea stiluli vorbit, prin nimic esenţial deosebit de vorbirea curentă,
expresie vie, spontană, natural a gândirii şi simţirii noastre. Vorbirea omenească este,
de fapt, convorbire, căci presupune existenţa a doi parteneri, fiecare, r’nd pe r’nd,
vorbitor şi ascultător. (…)
Creangă se identifică perfect din acest punct de vedere cu un povestitor popular. Deşi
scrie, el are mereu în faţă nu pe vorbitorul său cititor, ci pe un ascultător, imaginar şi
totuşi foarte real, căruia I se adresează necontenit şi de la care primeşte sugestii,
îndemnuri, sfaturi etc., cu efecte asupra felului cum îşi duce mai departe povestirea.
Şi dacă în Poveşti, datorită cadrului stability printr-o foarte îndelungată tradiţie,
aceste particularităţi stilistice au devenit oarecum obligatorii, în Amintiri prezenţa lor
poate surprinde, întrucât autorul procedează ca un poet liric, care urmăreşte, pentru
sine însuşi, firul unor întâmplări mai mult ori mai puţin personale. Creangă nu face,
din punctul de vedere aici în discuţie, nici o deosebire între poveştile şi amintirile
sale. (…)
Dacă condiţiile obiective nu fac (aparent!) posibilă prezenţa unui partener,
povestitorul stă de vorbă cu sine însuşi, aşa că dialogul se realizează totuşi: “Nu mi-ar
fi ciudă, incaltea, când si fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu” (aşa
începe capitolul III din Amintiri). “Ei, ei! cei de făcut Ioane?”; “Dar cum să te cobori,
căci jos era prăpădenie!”; “Ce-i de făcut măi Nică, îmi zic eu în mine”.
Alt procedeu de stil vorbit, foarte des întrebuinţat de Creangă, este întrebarea adresată
partenerului închipuit sau sie însuşi. Acest procedeu înviorează în măsură maximă
povestirea, datorită pe de o parte formei dialogate a expunerii, iar pe de alta
faptuluică avem a face cu o întrebare aparentă care nu aşteaptă răspuns, întrucât
conţine în ea şi răspunsul solicitat de povestitor. De pildă: ”Când am venit eu cu tata
şi cu fraţii mei, Petrea şi Alexandru şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şazeci de ani
trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova? ... Într-o zi, fiind Irinuca
dusă în sat şi având obiceiul a şede uitată, ca fata vătămanului, noi n-aveam ce
lucra? ... Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte?” (…)
O variantă a dialogului fictiv o constituie schimbarea persoanei: povestitorul trece de
la persoana I, când narează lucruri privitoare la el însuşi, sau de la persoana a III – a,
când vorbeşte despre alţii, la persoana a II – a, ca şi cum ar avea în faţăun ascultător,
de care parcă uitase, şi de aceea, aducându-şi aminte de existenţa lui, îi adresează
vorba. Deseori persoana a II – a, totdeanu sub forma singularului, are valoare de
persoană generală, cu sensul fr. on, germ. man sau al rom. cineva, lumea, oamenii
etc. Nuanţa deosebitoare dintre aceste două sensuri ale persoanei a II – a este aşa de
subtilă, încât nu poate fi precizată.”
(Lecturi infidele, E.P.L., Bucureşti, 1966)
Jean Boutiere: ”Această transformare a basmului popular în operă de artă e un
fapt ce nu se întâlneşte la multe naţiuni. Editorii de proză popular, începând cu fraţii
Grimm, au cizelat adesea poveştile pe care le culegeau; în mod frecvent, de
asemenea, ei au reconstituit variante ideale, topind în una singură mai multe versiuni
incomplete: P. Ispirescu, cel dintâi povestitor din România după Creangă, n-a
procedat altfel. Dar sunt foarte rari acei care, precum Creangă, au avut talentul de a
însufleţi şi de a întineri vechile teme populare. Iată de ce majoritatea culegătorilor de
basme care, de un secol au fost publicate în toate ţările, nu mai sunt citite astăzi decât
de specialişti. Numărul acelora care au cunoscut şi cunosc un considerabil success de
public este foate restrains. Nu se pot cita, în ordine cronologică, decât colecţiile lui
Ch. Perrault, ale fraţilor Grimm, ale canonicului Schmidt şi ale lui Andersen.
Aceste patru colecţii, deopotrivă de célèbre, pornesc de la cocepţii diferite. (…)
Alături de aceste patru culegeri, fiecare cu caracterul ei propriu, merită să figureze
originala culegere a lui Creangă.
Creangă nu e nici moralist, precum canonical Schmidt, nici poet sau filizof ca
Andersen; fără să vrea, el este, precum fraţii Grimm, un folclorist. Creangă e înainte
de orice un artist, ca Ch. Perrault. Găsim în opera celor doi povestitori, aceeaşi
reproducere fidelă a vechilor ficţiuni şi a limbajului simplu popular, aceeaşi viaţă,
aceeaşi evocare a limbii de rând dintr-o anumită epocă, acelaşi spirit de bună calitate.
Creangă nu se deosebeşte de predecesorul său decât printr-un realism uneori mai
puţin accentuat şi, mai ales, prin bogata colecţie de expresii, de dictoane şi de proverb
populare pe care o oferă cititorilor săi, colecţie care, după cunoştinţa noastră nu are
echivalent la nici un alt povestitor european.
Nu e puţină glorie pentru Creangă să poată fid us în paralelă cu Ch. Perrault a cărui
culegere, atât de apropiată de perfecţiune, face şi astăzi deliciul celor mai fini
cititori.”
(Un izvor nesecat, în “Ateneu”, Bacău, I, 5 dec. 1964)
Yves Auger: ”A traduce o operă al cărei farmec principal ţine de stil şi culegere
este, fără îndoială, o încercare anevoioasă. Încercând să transpunem într-o altă limbă
povestirile lui Creangă, nu există oare riscul ca acest farmec să dispară? Nu este el
legat de încântătoarea limbă moldovenească scrisă, aş spune aproape vorbită, de acest
povestitor? Desigur, îmi dau seama că o traducere n-ar putea păstra toată savoarea
Amintirilor din copilărie: aerul deosibit al locului de provenienţă va fi în mod fatal
alterat. Fiindcă însă Creangâ a fost deja tradus, în care cel puţin, în germană şi
engleză, de ce n-am încerca să transpunem în franceză, cât mai puţin rău, această
mică capodoperă a prozei româneşti? Dacă despuiate de forma lor originală,
istorisirile ţărăneşti ale lui Creangă îşi pierd parfumul, va trebui să-l facem de
aceasta răspunzător pe traducător, deoarece cartea musteşte de prospeţime şi de
voioşie. (…)
Nimic din opera lui Creangă nu poartă pecetea vreunei influenţe literare oarecare,
străină sau română. Ea, opera, ţâşneşte din solul moldovenesc: totul este direct şi
curat. Limba lui Creangă este aceea a ţăranilor din rândul corora s-a născut, modelată
de un om care avea darul stilului. Artist de altfel foarte conştient, el evită cu grijă
orice termen savant, orice neologism care ar distona cu vorbirea familiară densă,
intens colorată, pe care o împrumută personajele sale. Invenţiunea sa verbală e bogată
iar gustul fără greş; adorând vechile cuvinte populare expresive, vechile zicători
ritmate şi asonanţate, şi-a însuşit multe din ele, incluzându-le în poveştile şi amintirile
sale. A ştiut de asemenea să însufleţească acele figuri de ţărani buni, de meşteşugari,
cu necazurile, bucuriile, credinţele şi tradiţiile lor. Chiar şi personajele episodice au
relief, dovadă că avem de-a face cu un creator. Unde putem găsi un tablou mai
adevărat, mai mişcător al vieţii oamenilor simpli din Moldova veacului trecut? Fără a
mai spune că evocarea datinilor populare, a sărbătorilor anuale cu riturile lor
consacrate face din Amintiri un mic tezaur de folclor în acţiune.”
(Const. Ciopraga, I. Creangă, Antologie, prefaţă, table
cronologic şi bibliografie,Editura Eminescu, Bucureşti, 1977)
Mario Ruffini: “A citi operele lui Ion Creangă este ca şi cum te-ai adăpa la un
izvor stilistic nesecat, mereu proaspăt şi limpede. Limba poporului dobândeşte, cu
Creangă şi prin el, tonul şi autoritatea limbii literare, bogate, flexibile, pătrunzătoare
în cele mai intime ascunzişuri ale gândirii populare; în ea răsună, ca în ecou
îndepărtat, stilul marilor cronicari ai Moldovei. (…)
În dorinţa de a îmbrăca în veşminte literare graiul poporului, întreaga sa operă avea să
fie artistic cizelată, asemeni unui giuvaer. Creangă a ţâşnit în literature română ca un
adevărat jet într-o neaşteptată fulgerare stilistică; în acest proces munca sa pasionatăşi
desăvârşită pe plan literar a făcut să apară atât de perfectă osatura giuvaerelor sale
populare. În această muncă rezidă măreţia unei opera pe care Creangă ne-a oferit-o
anume mai curând decât ne-a lăsat-o! …”
(Const. Ciopraga, I. Creangă, Antologie, prefaţă, table
cronologic şi bibliografie,Editura Eminescu, Bucureşti, 1977)
Gino Lupi: “Şi totuşi, cât de greu este să faci ca un scriitor de talia lui Ion
Creangă să treacă frontierele ţării sale. Prima dificultate e aceea a limbii sale, aproape
intraductibilă, deoarece maniera sa de a povesti, cuvintele, frazele, proverbele sunt
celepe care autorul le-a învăţat la ţară, în familie, le-a auzit în satul său natal şi apoi
le-a adunat în manuscrisile sale, revăzute şi corectate de el de nenumărate ori.
Limba sa şi, mai ales, dialogurile sale par a fi ieşite direct din gura poporului. De
fapt, avem de-a face cu o operă meditată, elaborată de un artist care stăpânea puternic
sensul ritmic şi muzical al formei.
Chiar dacă se va găsi un traducător capabil să redea destul de bine originalul, cea de-a
doua dificultate constă în faptul că opera lui Creangă nu poate fi înţeleasă şi deci
apreciată la justa ei valoare, ci doar în cazul în care traducătorul cunoaşte profund
caracterul poporului român, nu numai prin intermediul lecturii şi al studiului, ci direct
prin dese contacte, de la om la om. Ion Creangă este fiul unui popor, format de-a
lungul veacurilor, cu frumoase calităţi, inteligent, harnic şi înţelegător, daruri care i-
au permis întotdeauna să trecă peste multe obstacole în lunga sa viaţă ...”
(Amintindu-ne de Creangă, în “Ateneu”, Bacău, I, nr. 5, dec., 1964)
A.L.Lloyd: “Sunt scriitor dintr-o anumită necesitate, cercetător de folclor prin
vocaţie şi democrat din convingere; din această cauză admiraţia mea faţă de Ion
Creangă este întrită.
Consider că prima sarcină a unui scriitor este aceea de a scrie pe înţelesul tuturor. În
această privinţă, Crengă constituie un exemplu pentru toţi scriitorii lumii. El a
rezolvat la timpul său această problemă folosind un stil simplu şi direct asemănător
întrucâtva cu stilul lui Mark Twain din Aventurile lui Huckleberry Finn. Literatura
sa rămâne absolut modern şi ea se refuză cu hotărâre uitării.
Este adevărat că acestă literatură este străbătută de suflul creaţiei folclorice.
Scriitorul este puternic şi sensibil, fantastic şi în acelaşi timp realist, iluminat de
focul inteligenţei chiar şi în momentele în care se lasă copleşit de tragismul vieţii
oamenilor simpli.
Opera sa aruncă o punte solidă între lumea artelor folclorice şi aşa-numita lume a
artelor nobile (ca şi cum arta poporului n-ar fi tot atât de nobilă!). A susţine că
marea literatură este apanajul elitelor este o aberaţie. Creangă reafirma în opera sa
în mod curajos forţa creatoare a poporului. Glasul său puternic provoacă numai
admiraţie; el este asemeni unui cocoş care anunţă triumfător începutul unei noi
ere! ...“
(Un adevărat exemplu, în “Ateneu”, Bacău, I, nr. 5, dec., 1964)
Dr. Jindra Huskova: “Am avut plăcerea de a traduce în limba slovacă
Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, o carte într-adevăr fermecătoare prin
perspectiva realistă a satului moldovean, prin umorul ei original şi prin desăvârşita
artă a tipitizării personjelor principale. Cine ar putea uita pe micul Ionică cu isprăvile
sale hazlii şi drumul său anevoios spre învăţătură, pe energica şi buns mamă
Smaranda, pe mătuşele lacome, gata mereu a se lua la harţă şi tot microcosmsul
satului moldovean în clipele sale de fiecare zi şi de sărbătoare? Nu e de mirare că în
Cehoslovacia, ca şi în multe alte ţări, admiraţia pentru scriitorul moldovean cunoaşte
o veche tradiţie.
Ion Creangă a fost autorul preferat a lui Jan Urban Jarnic, întemeietorul
studiului limbilor romanice în Cehoslovacia şi profesor la străvechea Universitate
Carol din Praga, admirator şi bun cunoscător al folclorului românesc. Profesorul
Jarnic, împreună cu prietenul său, ardeleanul A. Bârsescu din Braşov, a publicat pe
vremuri oculegere de doine şi strigături din Ardeal, foarte preţuită şi astăzi. Pe urmele
tatălui a mers şi fiul său Hrivik Jarnic, care s-a ocupat mai ales de poveştile lui
Creangă din punct de vedere filologic. Ion Creangă are şi astăzi la Brno un entuziast
admirator în persoana conferenţiarului dr. Pavel Beneş, care în teza sa de doctorat a
discutat limba Amintirilor din copilărie, pe care le-a tradus în limba cehă în 1958. Cu
un an înainte acestei traduceri a apărut traducerea mea în limba slovacă Spomienky z
detstva la Bratislava, însoţită de un studiu despre realismul scrierilor lui Creangă.
Cartea a produs o adâncă impresie asupra cititorilor slovaci, deoarece atmosfera
satului moldovean descrisă de scriitorul român prezintă trăsături comune cu multe din
operele de seamă al scriitorilor slovaci, legaţi de popor.”
(În inimile oamenilor, în “Ateneu”, Bacău, I, nr. 5, dec., 1964)
N.I.Popa: ” … opera lui Creangă se bucură şi ea de o favoare deosebită în
epoca actual. Creangă în 33 de limbi este titlul unui articol de Dumitru Copilin
(“Luceafărul”, 26, 1964). Este vorba desigur mai curând de fragmente sau poveşti
isolate. Totuşi, ţăranul moldovean, ajuns apoi preot şi învăţător, se situează astăzi
printre scriitorii universali.
Editurile noastre de stat au publicat numeroase traduceri din operele sale în limbile
rusă, maghiară (traducători Andras Suto, Kiss Jeno), germană (Renate Molitoris,
Alfred Margul Sperber, Harald Krasser), sârbă. Remarcăm în mod deosebit,
frumoasa ediţie Oeuvres choisies (Le Livre, 1955), urmată de volumul masiv Oeuvres
(Meridiane, 1963) în traducerea lui Yves Auger şi a Elenei Vianu, ilustrat cu gust de
Demian.
Este o adevărată reuşită, mai ales din partea lui Yves Auger, traducătorul Amintirilor
din copilărie, în pătrunderea specificului limbii, a sintaxei şi a stilului oral al lui
Creangă şi în adaptarea limbii franceze la această limbă vorbită. Considerat mai întâi
ca un scriitor exotic, apoi ca un mare artist coştient de mijloacele sale literare,
Creangă câştigă în curând creditul şi interesul a numeroşi cercetători şi traducători
străini.”
(Ecourile operei lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă în literatura
universală, în Lucrările simpozionului de literatură română,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1966)
Ion Creangă a fost, este şi va fi cel mai citit scriitor de toate generaţiile. Este
apreciat de critici. Cu un limbaj popular Creangă este înţeles de fiecare cititor, mai
puţin literari. Amintirile din copilărie l-a făcut să devină celebru. Ion Creangă este
unicul scriitor care poate fi numit veşnicul Ion Creangă. Creangă va rămâne veşnic
viu prin opera sa, care trăieşte în fiecare cititor, căci în orice copil este văzut Nică,
aventurile lui copilăreşti. Opera lui este actuală, chiar dacă a fost scrisă cu multe
decenii în urmă, căci copilul este acelaşi, de ieri, de mâine şi de azi.
2.1. Particularităţi lingvistice la nivel fonetic
2.1.1. vocalistice
Capitolul I
Las' – lipsa vocalei ă, lasă
Ieşau – lipsa vocalei e ieşeau
e-ie – ferbincioase
u-ă – tatul
şazeci – lipsa vocalei i
i-a – voluntir
ea-ă, e-ea – ferestrea
i-e - dis-dimineață
e-i - alăture
2.1.2 consonantice
Capitolul I
ţ-c, n-m - ţintirim cimitir
f-c – doftor
2.2. Particularităţi lingvistice la nivel morfologic
Capitolul I
Vremi – pluralul arhaic, vremuri
Trebi – pluralul arhaic, treburi
2.3. Particularităţi lingvistice la nivel lexical
Capitolul I
Slavonisme
Chilie - Odăiță din cuprinsul unei mănăstiri, în care locuiește un călugăr sau o
călugăriță; cameră mică de locuit; cămăruță. Din slavoneşte kelija.
Prizărit - Care nu s-a dezvoltat bine, care a rămas mic, nedezvoltat, pipernicit;
firav. Din slavoneşte prĕzrĕti.
Pravilă - 1. Lege ,dispoziție, regulament, hotărâre 2. Normă după care se
produce sau se alcătuiește ceva; regulă. 3. Regulă de comportare.Din slavoneşte
pravilo.
Pocinog - Întâmplare rea, neplăcută; bucluc, belea; boroboață. Din slavoneşte
počinŭkŭ.
Ceaslov - Carte bisericească cuprinzând anumite rugăciuni și cântări pentru
diferite ceasuri ale zilei și care servea cândva și ca abecedar. Din slavoneşte
časoslovŭ.
Blagoslovenie - Blagoslovire. – Din slavoneşte blagoslovenije.
Vornic - 1) (în Moldova și în Muntenia medievală) Mare dregător al curții
domnești având misiunea de a conduce treburile interne și cele gospodărești. 2)
Primar al unui sat sau oraș. Din slavoneşte dvorinicu.
Prund - 1. Pietriș mărunt amestecat cu nisip, care se găsește pe fundul și pe
malul apelor sau, în straturi, în scoarța pământului. 2. Mal, țărm, teren acoperit cu
pietriș; prundiș; teren format din pietriș. 3. Insulă mică, fără vegetație, formată din
aluviuni, pe cursul unui râu. Din slavonă prondŭ.
Strană - 1. Fiecare dintre scaunele așezate, în Biserica ortodoxă, la dreapta și
la stânga iconostasului, de-a lungul pereților naosului, pe care stau în timpul slujbei
credincioșii. 2. Parte destinată cântăreților într-o biserică, unde se află de obicei și un
pupitru pentru cărți. Din slavonă strana.
Vlădică - 1. Episcop. 2. Stăpânitor, domn, principe. Din slavonă vladika.
Bazaconie - Lucru bizar, de mirare, de necrezut. Din slavonă bezŭ-zakonije.
Glagore - Minte, pricepere. Din slavonă glagolŭ.
Nărav - 1. Obicei, deprindere rea; cusur, viciu, nărăveală, nărăvie. 2.
Deprindere, obicei; fel de a fi, comportare. Din slavonă nravŭ.
Smochină - Fruct comestibil cărnos închis într-un receptacul. Din slavonă
smokvina.
Tâlc - 1. Înțeles, sens, rost, semnificație. 2. Glumă alegorică, fabulă, pildă. Din
slavonă tlŭkŭ.
Fariseu - 1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei, care
reprezenta interesele populației orășenești înstărite și care se caracteriza prin
formalism exagerat în respectarea ritualului religios. 2.Om ipocrit, fățarnic, prefăcut.
Din slavonă fariseĩ.
Ceată - 1. Grup neorganizat de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop
comun. 2. În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, grup de organizare
specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor
domnești; trupă înarmată și organizată. Din slavonă četa.
Răzloci - Despicătură lungă din trunchiul unui copac, întrebuințată la facerea
gardurilor. Din slavonă razlogŭ.
Cojoc - 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu
tot, care se poartă mai ales la țară ca palton 2. Pătură de bumbac bine presată,
obținută în filaturile de bumbac. Din slavonă kožuhŭ.
Buc - Fag bătrân. Din slavonă buku.
Pâclă - 1. Ceață deasă care apare de obicei dimineața și seara; negură. 2. Văl
atmosferic albăstrui sau galben-cenușiu, constituit din particule solide, fine,
invizibile, care dau aerului un aspect tulbure, opalescent și care este provocat de
refracția inegală a luminii în straturile de aer cu temperaturi diferite, încălzite de
suprafața solului 3. Atmosferă înăbușitoare, zăpușeală pe timp noros. 4. Vulcan mic
din care erup gaze, ape sărate, uneori și petrol; vulcan noroios. Din slavonă pĩclŭ.
Trudă - 1. Efort fizic sau intelectual deosebit; muncă grea, istovitoare;
oboseală, osteneală. 2. Chin, suferință; durere, necaz. Din slavonă trudŭ.
Căinit - A se tângui, a se văita, a se plânge. Din slavonă kajanŭ.
Din maghiară
A cihăi - A stărui foarte mult pe lângă cineva să facă ceva, a plictisi pe cineva
cu stăruințele. Din maghiară csaholni.
Catrinţă - Obiect de îmbrăcăminte din portul național al femeilor românce,
care servește ca fustă sau ca șorț și care constă dintr-o bucată dreptunghiulară de
stofă adesea împodobită cu alesături, cu paiete etc. Din maghiară katrinca.
Raită - 1.Parcurgere a unui drum fără oprire, trecere în grabă pe undeva, vizită
scurtă. 2. Cuvânt de recunoaștere rostit de paznicii de noapte, când se apropiau unul
de altul. Din maghiară rajta.
Husăşi - Numele unei vechi monede ungurești de argint, care a circulat și la
noi, mai ales în Transilvania, în veacul trecut. Din maghiară huszas.
Vameş - 1. Funcționar însărcinat cu controlul și cu taxarea mărfurilor care trec
prin vamă. 2. Persoană care lua în arendă dările pe care trebuia să le plătească
cetățenii Romei și locuitorii Imperiului Roman. 3. Ființă imaginară care păzește
vămile văzduhului și căreia sufletul mortului îi plătește vamă ca să poată trece spre
cer. Din maghiară vámos.
Cimotie - Rudă, neam. Din maghiară csemete, csimota.
Papistaş - catolic. Din maghiară pápista.
Haidău - 1. Păzitor de vite. 2. Haidamac . 3. Dans fecioresc dint-un ciclu de
dansuri populare românești răspândite în jurul Aiudului, cu mișcare moderată;
melodie după care se execută acest dans. Din maghiară hajtó.
Din latină
Poporeni - Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și
anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași
limbă și au aceeași tradiție cultural. Din latină populous.
Său - 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu. Din latină sebum.
Cârneleaga - Săptămâna antepenultima din dulcele Crăciunului, în timpul
căreia credincioșii pot mânca de dulce miercurea și vinerea. Din latină carnem ligat.
Zău – interjecţie latinească 1) se folosește pentru a întări o afirmație, pe legea
mea; pe cuvânt de cinste. 2) Cu siguranță; fără îndoială. Din latină dues.
Albie - 1. Vas lunguieț, făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covată,
copaie. 2. Porțiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar cu apă; matcă. Din
latină alveus.
Mânea - A petrece undeva noaptea, a rămâne, a poposi, a dormi undeva peste
noapte. Din latină manere.
Căpăstru - Porțiune de harnașament, confecționată din frânghie sau din curea,
care se pune pe capul calului, al măgarului etc. pentru a lega animalul respectiv la
iesle sau pentru a-l duce undeva. Din latină capistrum.
Purces - A pleca, a porni la drum. Din latină procedere.
Sarică - Manta țărănească lungă și mițoasă pe dinafară, țesută din fire groase
de lână, pe care o poartă oamenii de la munte. Din latină sarica.
Tindă - Încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești. Din latină tenda.
Leşie - Soluție alcalină folosită la spălatul rufelor, în diverse procese industrial,
obținută prin dizolvarea în apă a sodei sau a hidroxidului de potasiu sau prin fierbere
cu apă a cenușii de lemn. Din latină lixiva.
Din bulgară
Suveica - 1. Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care
servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii; suvelniță. 2. Piesă din
mecanismul mașinii de cusut, în care se introduce un mosorel cu ață. – Din bulgară.
sovalka.
Vatale - Organ mobil al războiului de țesut, care susține spata și permite
dirijarea suveicii prin rost, menținerea paralelă a firelor de urzeală și îndesarea firului
de bătătură. Din bulgară vatala.
A prăpădi, prăpădeam - A (se) distruge, a (se) nimici, a (se) face praf; a (se)
nărui, a (se) ruina, a (se) strica. Din bulgară. propadam.
Tiva - (exclamație care se folosește pentru a îndemna pe cineva la fugă) Hai!
Fugi! Șterge-o! Din bulgara otivam, mă duc.
Clacă - 1) Muncă gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați s-o presteze în
folosul proprietarului; boieresc. 2) Muncă colectivă benevolă organizată de săteni
pentru a se ajuta reciproc, urmată uneori de o mică petrecere. Din bulgară tlaka.
Claie - Grămadă mare de fân, de snopi de cereale etc., de obicei în formă
conică. Din bulgară kladnja.
Zaveră - Nume dat răscoalei organizate de greci în 1821 împotriva stăpânirii
turcești revoltă, răscoală, răzvrătire. Din bulgară zavera.
Opincă - Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de
piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. Din bulgară
opinka, opinăk.
Prăpădească - 1. A (se) distruge, a (se) nimici, a (se) face praf; a (se) nărui, a
(se) ruina, a (se) strica2. A ucide, a omorî, a răpune. 3. A pierde un bun; a risipi, a
irosi. 4. A nu mai recunoaște, a nu mai găsi; a rătăci. Din bulgară propadam.
Nojiţă - 1. Curelușă sau șiret cu care se leagă opincile de picior. 2. Fiecare
dintre găurile opincii, prin care se petrece nojița. Din bulgară nojiță.
Obiele , obială - Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii uneori și
militarii își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap; zdreanță,
cârpă. Din bulgară obijalo.
Suman - 1. Haină țărănească lungă până la genunchi, făcută din pănură, dimie,
postav gros. 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane. Din
bulgară sukmanŭ.
Ploscă - 1. Vas de lemn, de lut ars, de metal sau de piele, cu capacitate mică,
rotund și turtit, cu gâtul scurt și strâmt, în care se ține băutură și care se poartă
atârnat de o curea. 2. Vas în care vânătorul își ținea praful de pușcă. 3. Vas făcut din
tablă smălțuită, sticlă, material plastic cu o deschizătură largă în partea de sus, în care
urinează bolnavii imobilizați la pat. Din bulgară ploska.
Icneau - 1. A geme, a gâfâi adânc și scurt. 2. A produce sunetele caracteristice
sughițului, vomitării. Din bulgară iknah.
Din ucraniană
Cotigă - 1. Căruță mică folosită la transportarea încărcăturilor ușoare. 2.
Fiecare dintre cele două roți, de mărime inegală, legate între ele printr-o osie, pe care
se reazemă grindeiul plugului; teleagă, rotilă. Din ucraineşte kotyha.
Sorocovăţ - Veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul
timpului. Din ucraineană sorokovec'.
Postoronca - 1. Funie, lanț sau curea legate de crucea căruței și de hamuri, cu
ajutorul cărora calul trage vehiculul; funie sau lanț care leagă leuca de carâmb. 2.
Epitet dat unui om de nimic, bun de spânzurătoare. Din ucraniană poštoronok.
Tarniţă - 1. Șa țărănească de lemn sau rar de piele, folosità la călărit sau la
transportul unor poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3.
Drum de munte, bătut de oi sau de vite. Din ucraineană tarnića.
Scroambă - Cizmă grosolană sau nepotrivită pe picior; încălțăminte foarte
uzată. Din ucraineană șkrab.
Hrincă - Felie mare de mămăligă sau de pâine. Din ucraină hrinka.
Toropească - A aduce în stare de toropeală, a ameți, a buimăci, a moleși. Din
ucraineană toropyty.
Dohot - Lichid uleios obținut prin distilarea unor materiale vegetale și folosit
la ungerea osiilor carului și căruței; păcură pentru uns osiile. Din ucraineană dehotĩ.
Din rusă
A prociti, procitească - 1. A reciti, a repeta. 2. A examina un elev. 3. A certa, a
mustra; a cicăli. Din rusă pročitat'.
Pitaci - 1. Monedă austriacă de argint, care a circulat în sec. XVIII și în țările
românești; monedă rusească de argint sau de aramă; ban de valoare mică; patașcă. 2.
Ban, monedă. Din rusă piatak.
Ahotnică - Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. Din rusă ohotnik.
Turcisme
Cazma - 1) Unealtă pentru săpat pământul formată dintr-o lamă metalică
ascuțită, fixată într-o coadă de lemn; hârleț. 2)Unealtă pentru desfundarea
pământurilor tari sau pentru spargerea rocilor constând dintr-o bară de oțel, ascuțită
la un capăt și lată la celălalt, prinsă într-o coadă de lemn; târnăcop. Din turcă kazma.
Covată - 1. Albie 2. Ladă de scânduri în care curge făina la moară în timpul
măcinatului. 3. Vas în care se încarcă materialul dezagregat în unele mine metalifere.
Din turcă kovata, kuvata.
Năcăfa - 1. Pretenție; capriciu, toană. 2. Preocupare, pasiune. 3. Necaz,
neajuns; belea, pacoste. Din turcă nafaka.
Huzureşti - A trăi o viață fără de griji; a o duce în huzur; a se lăfăi. Din turcă
hŭzur.
Hal - Stare rea, situație vrednică de plâns. Din turcă hal.
Din ungară
Tărăboanţă - 1) Cărucior cu o roată în partea de dinainte și două brațe în
partea de dinapoi, împins de un om și folosit la transportul materialelor la distanțe
mici; roabă. 2) Cantitate de materiale cât încape într-un astfel de cărucior. Din ungară
torbonca.
A cetlui - 1) A lega strâns. 2) A bate tare (cu ceatlăul); a zdrobi în bătăi; a
ciomăgi; a îmblăti; a melestui. Din ungară csatolni.
Proverbe
“Decât codaș în oraș,
Mai bine-n satul tău fruntaș.”
“Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că șede într-un vârf de socȘi se roagă rugului și se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă.“
“Lucrul rău nu piere cu una, cu două.”
“Se ține ca râia de om.”
Bibliografie
George Călinescu , Ion Creangă (Viața și opera), Prefața de Eugen Simion, Editura pentru literatură, București, 1966
George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Minerva, București, 1972.
George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Colecția „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu, București, 1975.
Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția Discobolul, 2002, 204 p. ISBN 973-35-1510-8
Jean Boutière , Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976 Mircea Mot , Ion Creangă și impactul cu cititorul, Editura Paralela 45 Dan Grădinaru , Creangă. Monografie, Editura Allfa, 2002 Ion Creangă, "Opere. Ediție critică", coord. Daniel Corbu, Editura Princeps Edit,
Iași, 2006. Călinescu, George (1986), Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent,
București: Editura Minerva Constantinescu, Muguraș, "Figures et représentations du vieillir et de la
vieillesse dans les contes de Ion Creangă", in Montandon, Alain (2005), Figures du vieillir, Clermont-Ferrand: Presses Universitaires Blaise Pascal, ISBN 2-84516-281-2
Djuvara, Neagu (1995), Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, București: Editura Humanitas, ISBN 973-28-0523-4
Manea, Norman (2004), Plicuri și scrisori, Iași: Polirom, ISBN 973-681-787-3 Ornea, Zigu (1998), Junimea și junimismul, București: Editura Minerva, ISBN
973-21-0562-3 Vianu, Tudor (1970), Scriitori români, București: Editura Minerva