Poezia Modernista

TimbruIon Barbu

Cimpoiul vested luncii, sau fluierul în drum,Durerea divizata o suna-încet, mai tare...

Dar piatra-în rugaciune, a humei despuiareSi unda logodita sub cer, vor spune - cum?

Ar trebui un cantec incapator, precumFosnirea matasoasa a mărilor cu sare;

Ori lauda gradinii de ingeri, când rasareDin coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.

Personalitate complexa a epocii interbelice (poet si matematician), Ion Barbu este mai apropiat ca structura poetica de francezii Mallarmé si Paul Valéry decat de contemporanii sai, Tudor Arghezi si Lucian Blaga.

Poet modernist, Ion Barbu promoveaza in literatura interbelica poezia pura – o poezie cerebrala, intelectualizata, destinata unui grup restrans de initiati. Dispune de un limbaj propriu, opus limbajului comun si evolueaza spre ermetism prin incifrarea, opacizarea mesajului.

In viziunea lui Barbu, poezia trebuie sa fie „o sarbatoare a intelectului”. De aceea, el desentimentalizeaza discursul poetic, considerand ca poezia trebuie sa exprime idei absolute, in stare pura. De aceea, a polemizat in epoca atat cu poetii traditionalisti, cat si cu cei modernisti, carora le reprosa ca practica „o poezie lenesa, refuzata de Idee”.

Intr-un interviu din perioada interbelica, Ion Barbu si-a conturat conceptia despre poezie, incercand o apropiere intre poezie si matematica, domenii aparent incompatibile: „pentru mine, poezia este o continuare a geometriei”.

Poemul „Timbru” a fost inclus in volumul „Joc secund”, publicat in 1930, volum care apartine perioadei ermetice a creatiei barbiene. Este o arta poetica modernista, o meditatie estetica asupra creatiei ,prin care Barbu isi exprima conceptia despre poezie.

Daca pentru Arghezi poezia este „o carte de capatai”, o sinteza intre inspiratie si mestesug, iar pentru Blaga, un instrument de aprofundare a misterelor, pentru Ion Barbu, poezia este „un act pur de narcisism, un mod de autoreflectare”, ca in poezia „Din ceas dedus...”, sau „Un cantec incapator”, cum este prezentata in „Timbru”.

Titlul este reprezentat de un substantiv comun nearticulat care face parte din aria semantica a muzicii. El sugereaza faptul ca, prin intreaga sa creatie, Barbu a impus un timbru nou, o voce inconfundabila si de neimitat in intreaga lirica.

Aria semantica a muzicii este bogat reprezentata: timbru, cimpoi, fluier, suna, cantec, fosnire si lauda.

Poezia este alcatuita din doua catrene iambice cu o masura de 13 si 14 silabe, corespunzatoare rimei imbratisate.

Desi poet modernist, Ion Barbu nu a fost atras de verslibrism, pastrand versificatia clasica si recurgand la virtutiile muzicale ale ingambamentului, in ultimul catren.

Maxima concentrare a lirismului este o trasatura a liricii moderne, avand drept consecinta opacizarea mesajului poetic.

Ca si Lucian Blaga, in „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, Barbu recurge la procedeul antitezei, deoarece prezinta in opozitie doua tipuri de poezie:

poezie depasita, invechita, limitata (fie ea traditionalista sau modernista); poezie noua, poezia pura – la care adera si pentru care pledeaza Ion Barbu.

„Cimpoiul vested” si „fluierul” – instrumente muzicale populare, traditionale – devin simbolurile vechii poezii, care se raporteaza numai la sentimentele si pasiunile umane, cum ar fi „durerea divizata”.

Privirea poetului se indreapta insa spre elementele materiei („piatra”, „huma” si „unda”marii), carora le atribuie o bogata viata sufleteasca, prin personificare. Pentru ca sunt mute, poezia este cea care trebuie sa le exprime.

Remarcand limitele vechii poezii, Barbu propune un nou tip de poezie, poezia pura,prezentata prin metafora „cantec incapator”, deoarece se raporteaza la intreaga diversitate a lumii.

Asadar, in viziunea lui Barbu, poezia este „cantec”, adica muzica, armonie, perfectiune. Ea are un caracter sacru, fiind comparata cu „fosnirea matasoasa a marilor cu sare” (vers sinestezic) sau cu imnul de slava si de bucurie, pe care ingerii il intoneaza in clipa creatiei primului cuplu. Nasterea Evei din coasta lui Adam este prezentata prin metafora oximoronica „al Evei trunchi de fum”, sugestie a imaterialului, risipirii, iluziei. Metafora semnifica faptul ca sentimentele si pasiunile umane sunt efemere, spre deosebire de ideile pure, absolute, care sunt eterne.

Poezia apartine lirismului obiectiv, prin absenta marcilor subiectivitatii si prin desentimentalizarea discursului poetic.

In concluzie, „Timbru” este o poezie modernista, prin meditatia estetica, expresivitatea limbajului poetic, ambiguitatea discursului, recursul la metafora si sinestezie si, mai ales, prin ermetism.