TREI DIALOGURI CU HEIDEGGER

TREI DIALOGURI CU HEIDEGGER

Traducere din limba spaniolă

de Victor Ştir

Editura Mesagerul, Bistriţa 2007

Descrierea CIP a Bibliotecii National a României

ŞTIR, VICTOR Trei interviuri cu Heidegger/ traducere de Victor Ştir dupa Horacio Potel , “Heidegger en castellano”

Bistriţa: Mesagerul 2007 ISBN: 978-973-7843-38-8

Lector carte: Virgil Raţiu Tehnoredactare: FBA Tipar digital: FBA Coperta FBA

6

Dialog realizat de Frederic de Towarnicki / Jean-Michel Palnier de la L’Express, nº 954, 20-26 octombrie, 1969.

Carte aparuta cu sprijinul: Centrului Judetean pentru Cultura Biatrita-Nasaud SC.Autogamma SRL, SC. Salix SRL, SC. Prisma Prod SRL

7

INTREBARE : Ştiut că sunteţi considerat ca fiind cel din urmă filosof al tradiţiei occidentale, cel cu care se sfârşeşte această tradiţi şi, totodată, cel care a pretins să deschidă o nouă manieră de a interoga. Azi, criza universităţii este însoţită de o mare neîncredere pe care o simte însăşi filosofia. Pentru mulţi, aceasta deja nu mai are raţiunea de a fi, a ajuns inutilă...

Heidegger: Aceasta a fost întotdeauna gândirea mea. În cursul meu “Introducere în metafizică” din 1935, am susţinut: “Filosofia este mereu intempestivă. Este o nebunie.”

O nebunie?

Filosofia este în mod esenţial intempestivă, întrucât îi corespund acele lucruri originale ale căror destin este de a nu putea întâlni rezonanţe imediate.

Ce reprezintă, aşadar, filosofia?

Una dintre rarele posibilităţi ale existenţei autonome şi creatoare. Sarcina sa originală este de a face lucrurile mai apăsătoare şi dificile.

Poate ea atunci, după părerea dumneavoastră, juca un rol în transformarea lumii, cum cerea Karl Marx?

Filosofia nu poate niciodată să aducă imediat forţe sau să creeze forme de acţiune şi condiţii care să suscite o acţiune istorică.

8

Dar atunci, care este sensul ei?

Nu este un “a şti” care se poate dobândi şi folosi direct. Nu se adresează niciodată decât unui număr redus de persoane. Nici nu poate fi apreciată prin criterii comune şi nu se poate face nimic cu ea, din contră, este ea cea care poate face altceva din noi, dacă ne compromitem cu ea.

Puteţi preciza mai bine ce vreţi să spuneţi?

În cursul dezvoltării lor istorice, popoarele şi-au pus mereu multe întrebări. Dar numai întrebarea: “De ce este fiinţa şi nu mai bine nimicul?” e cea care a decis întreg destinul lumii occidentale prin răspunsurile care i-au fost date de presocratici, acum mai bine de două mii cinci sute de ani. Şi totuşi, sensul acestei întrebări nu mai nelinişteşte pe nimeni.

Dumneavoastră afirmaţi că a fi preocupat de esenţa lumii de azi înseamnă să meditezi asupra formulării gânditorilor presocratici: Parmenide, Heraclit...

Da, dar azi, în Germania sau în alte locuri, se citeşte puţin.

Ce legătură ne uneşte, după părerea dumneavoastră, cu acei gânditori atât de îndepărtaţi?

În cursul meu: “Introducere în metafizică” am arătat că toate întrebările filosofiei au început cu ei. Din sentinţele lor poetice s-a născut lumea occidentală. Şi tehnica modernă?

9

Eu am scris că tehnica modernă nu a fost cu totul străină antichităţii, în care sunt de găsit şi datele esenţiale ale originii sale.

Este adevărat că din 1907, fără excepţie, dedicaţi cel puţin o oră pe zi gânditorilor şi poeţilor greci: Homer, Pindar, Empedocles, Sofocles, Tucidides?

În toate zilele, în afară de cele din anii războiului.

Credeţi că e necesară întoarcerea la sursele gândirii greceşti?

Întoarcere? Renaştere modernă a antichităţii! Ar fi absurd şi pe de altă parte, imposibil. Gândirea greacă nu poate fi decât un punct al partidei. Relaţia, legătura gândirii greceşti cu lumea noastră modernă nu a fost niciodată atât de evidentă.

Această reţinere în interogarea tradiţie nu trebuie văzută în relaţie cu necesităţile lumii moderne?

Care necesităţi?

În particular, această opoziţie radicală care, după Marx, despărţea o viziune teoretică a lumii de una practică, pe care doreşte să o transforme.

A unsprezecea teză despre Feuerbach? Numai acţiunea nu va schimba azi stadiul lumii, fără mai întâi să o interpreteze.

Dar, în acest moment, sunt întrebaţi cu mai mare plăcere Marx, Freud sau încă Marcuse, decât Parmenides şi Heraclit.

10

Este chiar ceea ce spun eu.

Această legătură între metafizica grecilor şi tehnica modernă e cea pe care dumneavoastră doreaţi să o semnalaţi, când ziceaţi că, într-un anumit fel, bomba atomică a început să explodeze în poemul lui Parmenide, acum mai bine de două mii cinci sute de ani?

Da, dar nu trebuie să avem încredere în formulele scoaterii din context. Mă gândesc la efectul, care e în poemul lui Parmenide, în întrebarea pe care o inaugurează, care pune în mişcare posibilitatea ştiinţei viitoare. Dar pericolul formulei va fi acela de a face să se creadă că este vorba aici despre un proces inevitabil, de o necesitate; inevitabil de tip hegelian.

Ar fi putut istoria lua un alt curs?

Cum ştiţi, pentru mine, nimic nu e fatal. Istoria nu se supune unui determinism de tip marxist. La fel ca filosofia sau politica. Fizicienii care au căutat legile fuziunii nucleare nu au pretins, nu au urmărit să fabrice bomba nucleară. Şi totuşi, aceasta s-a făcut.

E adevărat că aţi spus despre “Fiinţă şi timp”: “Este cartea prin care aş fi vrut să se meargă mai departe”?

Am spus. Dar nu cred să se fi avansat până azi. Fără ceea ce plănuiesc azi, nu le puteam face pe cele de atunci, adică, aborda întrebarea despre esenţa tehnicii, sensul ei în lumea modernă. Pe scurt, mi-au trebuit pentru aceasta treizeci de ani.

11

Sunteţi considerat de multe ori ca un dispreţuitor al tehnicii şi al lumii moderne?

Este absurd. Ceea ce mă interesează este viitorul.

Dumneavoastră aţi fost primul care a vorbit de ”era tehnicii planetare”. Ce se înţelege prin aceasta?

Era planetară, era atomică sunt expresii care desemnează zorii timpurilor ce vor veni. Nimeni nu poate prevedea ce va fi. Nimeni nu poate şti ce va fi atunci gândirea.

Epoca tehnicii planetare marchează sfârşitul metafizicii?

Nu. Nu, fără realizarea ei. Fără Descartes lumea modernă ar

fi fost imposibilă.

Cum înţelegeţi problema tehnicii?

Fie că se spune rău sau se glorifică, în acest fel nu va putea niciodată fi, cu adevărat, aşa cum este. Este necesar să o întrebăm.

Ce vreţi să spuneţi cu a “întreba tehnica”?

A întreba, cum s-a spus, este a lucra pe o cale, un drum, a construi. A întreba tehnica este a construi o relaţie liberă cu ea. Tehnica nu este acelaşi lucru cu “esenţa” tehnicii.

Ce înţelegeţi prin “esenţă” ?

Esenţa unui arbore nu este un arbore care poate fi întâlnit între alţi arbori.

12

Şi dacă nu gândim această esenţă a tehnicii?

Atunci suntem înlănţuiţi şi privaţi de libertate, fie că o afirmăm cu pasiune, fie că o negăm. Poate că tehnica nu este ceva neutral. Este adevărat când credem că este ceva natural, când rămânem păcăliţi în derizoriul ei.

După părerea dumneavoastră, lumea modernă încă nu a “gândit” tehnica?

Am scris într-o conferinţă: “În forţa tehnicii încă nu percepem fiinţa esenţială a tehnicii, cum în forţa esteticii nu mai apărăm fiinţa esenţială a artei.”

Este tehnica pentru om supremul pericol?

Dumneavoastră cunoaşteţi cuvintele lui Hölderlin: “Dar acolo unde creşte pericolul, creşte, de asemenea, şi ceea ce-l îndepărtează”.

Vorbiţi de Hölderlin ca despre “poetul timpurilor neliniştii”, totuşi, Nietzsche, după dumneavoastră, nu ar aparţine acestui timp?

Nietzsche este fără îndoială ultimul mare gânditor al metafizicii occidentale.

De ce ultimul?

Nietzsche a pus problema fundamentală a timpurilor moderne întrebându-se despre supraom. A recunoscut venirea vremurilor când omul s-a pregătit să-şi întindă stăpânirea pe tot pământul şi s-a întrebat dacă e demn de aşa o misiune, sau dacă esenţa sa nu trebuia în aceeaşi măsură transformată. La

13

această întrebare Nietzsche a răspuns: “Omul este ceva ce trebuie depăşit, transformat în supraom.”

Acest gând al lui Nietzsche nu a fost cel mai desfigurat din toată filosofia?

Într-un curs despre Nietzsche am scris că toată gândirea sa esenţială a trecut neatinsă prin gloata detractorilor.

Epoca noastră vi se pare în mod special importantă?

Nietzsche scria în 1886: “Jucăm cartea adevărului... Umanitatea e posibil să întâlnească în ea moartea. Şi bine-ar fi să fie!”

Cum concepeţi relaţia dintre ştiinţă şi filosofie?

Este o întrebare foarte dificilă. Ştiinţa este pe cale să-şi întindă puterea peste tot pământul. Dar ştiinţa nu gândeşte. Poate calea sa şi mijloacele sale sunt astfel, încât să nu poată gândi.

Este un defect?

Nu, este un avantaj. Cum nu gândeşte ştiinţa, se poate statornici şi progresa în domeniile sale de investigaţie.

Totuşi, azi, gândirea tinde să se identifice cu ştiinţa.

Nu, până când prăpastia care separă ştiinţa de gândire ajunge la sfârşit să fie recunoscută, când relaţia dintre ştiinţă şi gândire va fi autentică.

14

Dumneavoastră spuneţi: “Ştiinţa nu gândeşte”. Nu e o afirmaţie ofensivă?

Sigur, dar ştiinţa nu reuşeşte nimic fără gândire. Şi cum am repetat-o în teoria mea: “Lucrul cel mai important al epocii noastre este că nu gândim de-adevăratelea, încă.”

Ce vreţi să spuneţi?

Este posibil ca, de secole, omul să acţioneze prea mult şi să gândească prea puţin. Într-o lume ce dă de fiecare dată oricât de gândit, gândirea nu e prezentă mereu.

Opoziţia care există acum între “teorie” şi “practică”, sau mai bine-zis “praxis”, vi se pare definitivă?

Cine ştie cu adevărat ce este “praxis”, practica? Azi, se confundă frecvent cu reţetele. Pentru greci, teoria însăşi era cea mai înaltă practică.

Unde era situată în timp? Mult înainte?

O, poate fi mult înainte, în trecut... “Cea mai veche gândire era mult înaintea noastră şi, totuşi, permanet vie. Noi ajungem mult mai târziu la zei şi mult mai timpuriu la fiinţă.”

Un sfert de secol ne separă de apariţia principalei dumneavoastră opere: ”Fiinţă şi timp”. Credeţi că e mai bine înţeleasă acum?

Nu ştiu. Nu am urmărit toate lucrările care mi-au fost dedicate. În Statele Unite se pregăteşte o ediţie completă a operelor mele. Dar de multe ori nu mă recunosc în anumite interpretări americane.

15

Se vorbeşte puţin de dumneavoastră în Germania, totuşi, se

poate dovedi că păstraţi o influenţă considerabilă. Sunteţi întâlnit în multe cercetări, dar fără să fiţi citat.

Cu atât mai bine, nu are importanţă. Fratele meu mă face să râd; el numeşte aceasta cleptomanie.

Într-o bibliografie apărută în 1945 şi unde sunt citate mai mult de 820 de lucrări consacrate operei dumneavoastre, editorul credea că poate prezice că interesul în lume pentru, opera lui Heidegger va scădea net.

Da, şi nostim e că textele consacrate lucrărilor mele s-au triplat de atunci. Stiu că mi s-a spus că au trecut, cred, de 3000. Au urmat cercetările fostului dumneavoastră apropiat Herbert Marcuse?

Herbert Marcuse a pregătit la Freiburg, sub conducerea mea, teza lui despre Hegel, în 1932. E o lucrare bună. Mai târziu nu am mai urmărit toate cercetările sale. Am citit “Omul unidimensional”.

Unii au sperat să găsească relaţii între întrebările lui Marcuse şi problematica dumneavoastră.

Nu este imposibil.

Marcuse recunoaşte, de pildă, că tehnica modernă nu e o simplă acumulare de maşini fără o ordine planetară, că omul e mai dedicat sieşi acum, decât cuiva ce-l domină în realitate.

Eu am scris frecvent aceasta.

16

Şi răspunsul pe care-l dă Marcuse este cel al destinului, în

sensul acestei dominări. Tehnica este pentru el o formă de existenţă mondială care face din om un sclav al muncii pentru întreaga viaţă.

Da, acesta este Heidegger. Am scris, în acelaşi sens, că totalitarismul nu este o simplă formă de guvernare, de nu cumva consecinţa acestei dominări dezlănţuite a tehnicii. Omul este azi abandonat ameţelilor, de sine făurite.

Credeţi că Marcuse a dezvoltat, în definitiv, într-o perspectivă revoluţionară, ceea ce dumneavoastră gândiţi despre dominarea tehnicii planetare?

Fără îndoială. Dar întrebarea nu este necesară pentru esenţa tehnicii?

O întâlnire între Marx şi Heidegger este posibilă?

Pe terenul problematicii mele nu cred. Întrebarea fiinţei nu este întrebarea lui Marx. Aceasta nu vrea să spună că opera lui Marx e mai puţin importantă decât a lui Hegel, străină de metafizică. Fiinţa a fost gândită de Marx ca natura supusă, dominată. Marx a fost cel mai mare dintre hegelieni.

Îl mai citiţi pe Marx?

Am recitit, recent, scrierile lui de tinereţe. Pe de altă parte, am urmărit lucrările discipolului meu Landshut, publicate în 1931. Intenţiona, vara trecută, să facă un seminar privat pe aceste texte, cu câţiva profesori ale căror nume îmi scapă; profesori din democraţiile populare.

17

Freud?

Psihanaliza este o disciplină foarte importantă. O văd peste

tot ca terapie. Dar poziţiile sale filosofice sunt de nesusţinut.

De ce?

Pentru că ele ”biologizează” esenţa omului. Recitiţi “Dincolo de principiul plăcerii” de Freud. Azi, oamenii pare că sunt mult mai interesaţi de practică decât de o meditaţie asupra esenţei omului.

Ştiu bine asta.

O dată mai mult, credeţi că între marxism şi filosofia dumneavoastră ar putea exista în viitor puncte de convergenţă ?

Pot fi, de ce nu? Dar n-aş putea spune cum. Am primit scrisori, de la cei care mă vizitează, intelectuali din ţările socialiste: cehi, polonezi, iugoslavi, ruşi...

Aţi spus odată: “Referitor la viitor, am mai mari speranţe în socialism decât în americanism.” Mai gândiţi încă la fel?

Cu certitudine.

Aţi fost întrebat vreodată dacă veţi scrie o “Etică”, o doctrină a acţiunii?

18

O “Etică”? cine îşi poate permite azi, şi în numele cărei autorităţi, să propună una lumii?

Dumneavoastră aţi scris: “Fiinţa umană este propria sa posibilitate”. Temă dezvoltată de Jean-Paul Sartre în “Fiinţa şi neantul”.

Sartre a interpretat frecvent gândirea mea în sens marxist. Omul este propria lui posibilitate, dar nu o poate “produce” el însuşi.

Vi s-a reproşat de câteva ori distanţa pe care păreţi să o luaţi de succesele istoriei mondiale.

Gândirea e întotdeauna puţin solitară. Când se compromite, se poate şti că poate devia. Vă voi spune un lucru pe care l-am învăţat în 1933, pe durata rectoratului meu, într-un moment tragic pentru istoria germană. M-am simţit înşelat. Un filosof compromis mai e încă filosof? Ce ştie filosoful însuşi de modul cum filosofia acţionează asupra oamenilor şi istoriei? Filosofia nu stă să organizeze...

Se vorbeşte frecvent de o influenţă exercitată asupra dumneavoastră şi, în general, asupra genezei cărţii “Fiinţă şi timp” de opera marxistului maghiar György Lukács.

Cred că nu-l stimez prea mult pe Lukács.

Cu toate acestea s-au ţinut la Paris cursuri cu tema “Heidegger şi Lukacs, puncte de convergenţă şi divergenţă”.

Mă simt surprins. Mă faceţi să râd. În numărul pe martie,1966, al revistei Der Spiegel, Lukacs mă tratează de

19

filosof fascist. Pe de altă parte, trebuie să neg că l-am citit pe Lukacs înainte de a scrie “Fiinţă şi timp”. Nu, nu l-am citit.

Dar el v-a citit pe dumneavoastră în această perioadă?

Nu pot să spun. Aţi fost frecvent atacat?

Puţin, în formă filosofică. Din toate aceste atacuri mă întreb, pe de altă parte, dacă rămâne o lucrare care să conteze. Şi dumneavoastră cunoaşteţi cuvintele lui Valéry: ”Dacă nu poate fi atacat un gând, se atacă gânditorul”.

Aceste controverse continuă încă?

Nu se vor stinge până la moartea mea, iar după Heidegger, nu mai are nicio importanţă. Viitorul aparţine ansamblului investigaţiilor. Se ştie, de exemplu, numele artiştilor care au lucrat la catedrale? Nici o persoană nu ar citi azi una dintre carţile mele dacă nu ar fi semnată de Heidegger. Pe de altă parte, cea mai mare parte dintre oameni cred că am murit. Există multe neînţelegeri. S-a ajuns să se scrie că am redactat ,Ce este metafizica” schiind în Pădurea Neagră.

Vă supără aceste neînţelegeri?

Am impresia că eu, Heidegger, sunt cel care supăr.

Ce vreţi să spuneţi?

Esenţial e ca munca mea, dacă are vreo importanţă să-şi continue drumul care nu va fi acelaşi cu al numelui meu.

20

Ceea ce este valoros din gândirea mea va rămâne sau nu în viitor.

Nu se poate vorbi de viaţa dumneavoastră fără întrebarea despre fiinţă. Aşa o întrebare vi se pare şi azi atât de importantă?

Da, privită în toate înţelesurile.

Întrebarea despre fiinţă a hotărât întregul dumneavoastră drum ca gânditor. Cum s-a conturat un astfel de drum?

Eu însumi nu aş putea să o spun. Alţii o fac. Nu ştiu dacă au dreptate în ceea ce spun despre mine.

Este posibil de imitat Heidegger?

În niciun caz. Ceea ce e necesar nu e să mă imite cineva, ci să-şi formuleze propriile întrebări. Nu e nimic interesant să-l urmeze pe Heidegger, să prelungească problematica mea în alte direcţii sau să mă contrazică. “Este necesar a se gândi filosofia lui Heidegger împotriva lui Heidegger”... spuneaţi dumneavoastră într-un curs.

Da, este ceea ce mereu am încercat să fac eu însumi. Pe parcursul a treizeci de ani nu s-a făcut niciun curs despre Heidegger.

Deşi se vorbeşte de “filosofia heideggeriană”?

Am spus: filosofia heideggeriană nu există. De şaizeci de ani am încercat să înţeleg ce este filosofia şi nu să propun una.

21

Aţi încercat de multe ori să apropiaţi dezvoltarea gândirii

proprii, de influenţele pe care le-aţi suferit. La cine vă refereaţi?

Am fost influenţat peste tot de tradiţie. Dar acest mod de elucidare este tipic universitar: “Heidegger şi Hegel”, “Heidegger şi Scheling”... Dacă e să-i credem pe anumiţi comentatori, luându-i pe Aristotel, Husserl, Brentano şi combinaţii ale lor, se va obţine “Fiinţă şi Timp”. Este comic.

Cum concepeţi sarcina care revine azi gândirii?

Mi-e greu să dezvolt acest punct, poate ceea ce am scris despre aceasta nu sunt publicate. A reîntâlni întrebarea originară a fiinţei, acesta a fost marşul care a stârnit “Fiinţă şi timp”. Partea a doua trebuia să se intituleze “Timp şi Fiinţă”.

A fost surprins frecvent, prezent în opera dumneavoastră, ceva asemeni unei rupturi. Se vorbeşte de un Heidegger I şi de un Heidegger II. Brusc survine o schimbare de stil. Pare a se abandona calea aridă a interogaţiei metafizice pentru a se adresa poeţilor Hölderlin, Morike, Hebbel, Rilke şi mai ales Trakl.

Eu am scris: “Filosofia şi poezia se întâlnesc pe versanţi opuşi şi, totuşi, spun acelaşi lucru.” Credeţi să fie posibil a distinge un Heidegger I de un Heidegger II cum fac comentatorii americani?

În niciun fel. Heidegger II nu este posibil fără Heidegger I, şi Heidegger I îl implică îndată pe Heidegger II.

22

Şi noul stil, numit poetic, care urmează după “Fiinţă şi timp”?

Nu este fără cotitură, dar conferinţa mea despre “esenţa adevărului” este într-un anumit fel joncţiunea. Felul cum pun prima întrebare în opera mea era ignorat mai târziu când o puneam pe a doua.

Este adevărat că aţi spus odată: “Mai repede de 300 de ani nu voi fi citit cu plăcere”?

Este posibl. Dar ce interes poate să aibă această întrebare?

Să spunem lucrurile franc. Mulţi studenţi deschid cărţile dumneavoastră, cu impresia că dau faţă cu o gândire atât de dificilă şi neobişnuită, încât li se pare de multe ori că aici se examinează anumite probleme în sens invers învăţământului tradiţional. Păstraţi linişte de atâta timp. Nu credeţi că studentul se poate simţi descumpănit în faţa cărţilor dumneavoastră?

Din nefericire, da. Dar ce-i de făcut? Există, de asemenea, problema traducerilor. Cum să le controlezi? Am sfârşit prin a renunţa să urmăresc traducerile japoneze. Câţi dintre studenţi, de atâtea ori, nu făceau decât să-şi ia cunoştinţele de ici de colo. Dar se pot face mult diferit lucrurile în universitatea de azi?

Nu mai dictaţi cursuri. Nu mai ţineţi seminarii. Rămân numai cărţile dumneavoastră.

Ceea ce-mi lipseşte cel mai mult, este dialogul cu o duzină de studenţi la seminarii. Numai atunci se poate “face să se vadă”, demonstra, ceea ce este important în filosofie.

23

Acest lucru vi se pare esenţial?

Cred că nu se practică prea mult în Franţa acest mod de a

lucra: un dialog urmat de inducere, prin intermediul interschimbului, al tuturor participanţilor, să facă faţă chestiunii filosofice. Observaţi vă rog, că în aceste seminarii erau orbi unii care nu reuşeau. Erau alţii care mai mult vorbeau. Eu le spuneam: “Dar ce este ceea ce vrem să spunem?”. Atunci se duceau în altă parte şi nu se mai întorceau. Azi se discută prea mult. Se vorbeşte ca şi când cineva încearcă să gândească, altcineva îl arată cu degetul şi spune despre el: “A aderat la abstracţie”.

A urmat mişcarea mondială a studenţilor şi punerea în chestiune a universităţii?

Aceste probleme ale universităţii le-am ridicat în 1929 în “Ce este metafizica?”. Studenţii de azi se revoltă. Aceasta e bine. Dar, ştiu cu adevărat ceea ce doresc? Ceea ce am învăţat, după multă vreme, este că universitatea s-a convertit într-un simplu liceu, într-o şcoală. Nu îngăduie nicio învăţare, în afară de acumularea de cunoştinţe. Vechea universitate e moartă, a fost fără îndoială o moarte necesară.

Ce credeţi despre noile doctrine care par să fi câştigat marile universităţi din lumea întreag?

Cred că universitatea trece azi printr-o criză capitală. Dar, repet, nu e atât de nouă. Multe dintre problemele care se dezbat acum în Germania, şi în alte părţi, deja le-am cunoscut în tinereţea mea, la începutul celui de-al doilea război mondial. Dar timpul pentru a pune aceste întrebări nu a venit încă.

24

Dumneavoastră aţi spus: “Cine gândeşte în mare necesitate, greşeşte mult”. În ce sens trebuie înţeleasă această frază? În plan filosofic, politic?

În toate.

În Franţa au fost semnificative încercări pentru a disipa anumite neînţelegeri şi a restabili adevărul referitor la activitatea dumneavoastră din 1933, pe parcursul a zece luni, alături de noul regim.

Nu am uitat, însă sunt contrariat de Franţa care a venit în ajutorul meu pe acest teren. În Germania este altceva şi atacurile nu mai încetează. Poate fi, aici şi acolo, necesar să se spună, de asemenea, lucruri şi cu rea credinţă. Sartre a scris un capitol despre asta. S-a uitat confuzia tragică existentă în 1933, mizeria, disperarea, iluziile... Toate astea mi se trag de la cele zece luni.

Mulţi din foştii dumneavoastră elevi s-au raliat atacurilor pe care le-aţi lansat contra teoriilor naţional-socialismului, de condamnare a rasismului.

Totul pentru mine este încheiat. Ceea ce contează pentru tineretul de azi, e să fie pasionat de probleme noi, cu care începe o lume nouă. Apreciez mult aceasta şi este, în mod real, interesantă.

Unica dumneavoastră manifestare politică oficială, după ani mulţi, a fost în 1957, o semnătură de protest contra dotării armatei germane cu armament atomic. De ce?

Da, am semnat un text, dar nu a fost acesta. Protestul de care vorbiţi dumneavoastră era limitat la oamenii de ştiinţă, cei

25

opt profesori de la Bonn. Nu am fost, fireşte, invitat să protestez împotriva unora ca Heisenberg sau von Weizsäcker.

Von Weizpäcker nu a fost unul din cei care au împiedicat fabricarea bombei atomice germane, desfăcând ceea a realizat, în măsura în care a participat la proiect?

Da. Am semnat în valea Dunării, foarte aproape de satul meu: Messkirch.

Opera dumneavoastră e socotită, fără îndoială, între cele mai dificile ale acestui timp. Totuşi, a întâlnit în lumea întreagă, dincolo de graniţele ideologice, interpreţi şi apărători ai dumneavoastră. Cum vă explicaţi găsirea unei atât de mari audienţe?

Întrebările pe care le-am pus sunt greu de evitat.

Gânditorii japonezi spun că au descoperit după mulţi ani profunde analogii între filosofia fiinţei şi gândirea orientală.

Ca urmare, mulţi au venit până aici. Munca lor m-a interesat mult. Mulţi mi-au scris că opera mea reprezintă pentru ei o specie de eseu de întâlnire între Est şi Vest, între Asia şi Occident.

Sunteţi la curent cu investigaţiile filosofice de azi din Franţa?

Nu am, din nefericire, suficient timp pentru a citi toate cărţile pe care le primesc. Mai mult, există un inconvenient: limbajul. Sartre mă vizita altădată.

26

Este cazul cărţii sale “Fiinţa şi neantul ” pe care mulţi au descoperit-o în Franţa, ca şi dumneavoastră, după eliberare. Şi atunci existenţialismul l-a numit “tată”.

Existenţialismul este într-un anumit fel o absurditate. Dar Sartre nu este responsabil. Îl stimez mult. Pentru un filosof german este uimitor un om care ştie să se exprime, deodată, filosoficeşte şi pe jumătate romanesc, în teatru şi eseu. Am fost foarte sensibil la această facultate a francezilor. Un principe japonez a lucrat în casa mea din 1929 şi a dus opera mea lui Sartre la Paris. În schimb eu nu am putut citi “ Fiinţa şi neantul” până în 1945.

Vă interesează lucrări filosofice de curând apărute?

Ceea ce se cheamă azi filosofie este, cu rare excepţii, altceva decât manía calchierii ideilor tehnice, care preia numaidecât metodele proprii fizicii şi biologiei. Aceasta nu înseamnă cu adevărat a pune o problemă filosofică.

Cei care vă urmează calea spun despre dumneavoastră: “Ceea ce Heidegger a căutat înaintea tuturor, este a învăţa să gândească. A gândi cu multă rigoare, aproape ca Socrates. Şi pentru aceasta rolul său este important”.

Este posibil.

Dintre poeţi, de ce l-aţi interogat special pe Hölderlin?

Pentru că Hölderlin nu este numai un mare poet. Este într-un anumit fel poetul esenţei înseşi a poeziei.

Ce poet francez preferaţi să citiţi?

27

René Char. Mi-a trimis recent poeziile sale ilustrate de Giacometti.

Arta vi se pare importantă?

Amintiţi-vă cuvintele lui Nietzsche pe care le-am citat: “Nu rămâne arta, pentru a nu pieri mai înainte adevărul.” Dintre artiştii moderni, care e pentru dumneavoastră cel care a adus ceva esenţial?

Cu Cézanne cred că a început altceva. Îi admir mult pe van Gogh. Braque... într-o zi mi-a oferit un tablou.

Artiştii discută azi, bucuroşi, de o nouă uniune între artă şi tehnică.

Arta şi tehnica reprezintă o mare problemă. În arta Greciei, gândirea era deja implicată într-un anumit fel.

Începe să se folosească cibernetica în arta modernă.

Atenţie la cibernetică. Se va vedea că nu este atât de simplu.

Se spune că există două întrebări la care refuzaţi să răspundeţi: aceea referitoare la ce lucraţi şi cea despre problema lui Dumnezeu.

Prefer să se citească scrierile mele.

De ce trăiţi atât de retras?

Pentru că lucrez.

28

Nu vă place să se vorbească despre dumneavoastră?

Pentru a intra în marele circ, în teatrul, în carnavalul flecărelilor inutile? Aceasta nu e esenţial.

Aţi renunţat definitiv la întreaga viaţă publică?

Sunt frecvent invitat la congrese, colocvii şi în aceeaşi măsură la anumitate ceremonii oficiale. A trebuit să spun nu tuturor. Ultima mea conferinţă despre artă am ţinut-o în Atena, cu şase zile înainte de o lovitura militară stat. Majoritatea dintre cei care m-au ascultat trebuie să fie în închisoare. Aici vin frecvent vizitatori şi bat la poartă. Trăiesc retras, dar singurătatea nu este atât de amară.

Dumneavoastră spuneţi că azi, adevăratele întrebări rămân neobservate, că adevăratele probleme nu sunt formulate. Credeţi că în viitor ar putea fi formulate?

Cine ştie? Este posibil, în două sau trei secole... Versiune românească după Conversacion con Heidegger Tradus de Julio Díaz Báez şi publicat în revista Palos de la Crítica, nº 4; aprilie-septembrie, 1981 (México), actualizat de Horacio Potel în “Heidegger en castellano”.

29

Dialog realizat în 23 septembrie 1966 şi publicat în Der Spiegel

30

Spiegel : Domnule profesor Heidegger, s-a putut dovedi

constant că opera dumneavoastră filosofică este umbrită de anumite întâmplări ale vieţii, care, deşi nu au durat mult, nu au fost niciodată clarificate; deşi sunteţi orgolios, nu au fost convenabil estimate pentru a vă pronunţa asupra lor.

Heidegger: Vă referiţi la 1933?

Da, înainte şi după. Am dori să fixăm această temă într-un context mai amplu şi de la el, să ajungem la chestiunile care mi se par importante, ca de pildă: ce posibilităţi exista, ca, plecând de la filosofie, să se acţioneze asupra realităţii, în general, şi asupra celei politice, în particular? Mai exista încă această posibilitate? Şi dacă exista, cum?

Sunt întrebări importante, la care nu ştiu dacă voi putea răspunde în totalitate. Dar, am să spun direct că, înainte de rectoratul meu, nu activasem politic în niciun fel. În semestrul de iarnă al anului 1932-1933 avusesem vacanţă şi marea parte a timpului am petrecut-o sus, la cabana mea.

Cum s-a ajuns atunci să fiţi rector la Universitatea din Freiburg?

În decembrie 1932 a fost ales rector vecinul meu, von Möllendorf, profesor de anatomie. Luarea în primire a funcţiei noului rector, în această universitate, a avut loc în 15 aprillie. În timpul semestrului de iarnă al anului 32-33 am discutat frecvent despre situaţia, nu numai politică, ci în special universitară, despre situaţia, în bună parte fără perspective pentru studenţi. Părerea mea era următoarea: pentru ceea ce puteam eu vedea, nu mai rămânea decât o posibilitate: cea de a

31

încerca, cu forţele constructive, care încă erau cu adevărat vii, să controlăm dezvoltarea viitorului.

Vedeaţi dumneavoastră o relaţie între situaţia Universităţii germane şi situaţia politică generală din Germania?

Evident, au urmat evenimentele politice care şi-au găsit loc între ianuarie şi martie ale lui 1933, şi am vorbit ocazional despre ele cu colegii tineri. Dar munca mea era dedicată unei interpretări globale a gândirii presocratice. Cu începerea semestrului de vară, m-am întors la Freiburg. Între timp, în 15 aprilie, profesorul von Möllendorf şi-a luat în primire rectoratul. Abia la două săptămâni după, a fost eliberat de însărcinări, de, pe atunci, ministrul culturii din Baden, Wakker. Ocazia, care prezumtiv era aşteptată, pentru această decizie a ministrului, a oferit-o faptul prin care rectorul a interzis să se dea listele cu evreii din universitate.

Von Möllendorf era social-democrat. Ce s-a întâmplat după destituirea sa?

În ziua destituirii sale a venit la mine von Möllendorf şi mi-a zis: “Heidegger acum trebuie să acceptaţi dumneavoastră să conduceţi rectoratul.” Mi-am luat în consideraţie lipsa de experienţă în administraţie. Vicerectorul, pe atunci, Sauer (teolog), mă presă să-mi prezint candidatura la noile alegeri de rector, pentru că, dacă nu o făceam, exista pericolul ca ministrul să numească rector un funcţionar. Tinerii colegi cu care discutam de ani chestiuni universitare, mă asediau să accept rectoratul. Am şovăit mult timp, însă, în final, am declarat că sunt dispus să accept sarcina, dar numai în interesul Universităţii, când voi fi sigur de adeziunea majorităţii plenului. Dar între timp, se întăreau îndoielile mele asupra capacităţi-mi de a conduce rectoratul, în sensul că, în

32

dimineaţa zilei în care a fost fixată alegerea, m-am dus la rectorat şi i-am spus, colegului destituit von Möllendorf, acolo prezent, şi vicerectorului Sauer, că nu puteam accepta. La care amândoi mi-au răspuns că alegerea era deja pregătită şi nu mai puteam da înapoi.

După care dumneavoastră v-aţi declarat dispus să primiţi. Cum au evoluat relaţiile dumneavoastră cu naţional-socialiştii?

Două zile după ce am luat în primire, a apărut la rectorat “şeful student” cu doi însoţitori şi a cerut să se afişeze “interzis evreilor”. Nu am fost de acord. Cei trei studenţi au plecat ameninţând că refuzul va fi comunicat studenţilor reprezentanţi în conducerea Reichului. Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la şeful grupului S. A., dr. Baumann, de la biroul universitar al conducerii supreme a S. A.. Cerea să se afişeze ”interzis evreilor”; în caz contrar, s-ar fi putut hotărî destituirea mea, dacă nu chiar închiderea Universităţii. L-am respins şi intenţionam să obţin sprijinul ministrului culturii din Baden. Mi-a explicat că nu puteam face nimic împotriva S. A . Totuşi, nu mi-am retras hotărârea.

Până acum nu s-a ştiut aceasta.

Motivul fundamental care m-a făcut să accept rectoratul se găseşte în lecţia mea inaugurală de la Freiburg, intitulată “Ce este metafizica?” unde spuneam: “Domeniile ştiinţelor sunt foarte despărţite între ele. Modul de a trata domeniile proprii este divers. Această separare a disciplinelor se menţine, încă, şi unitatea există, numai datorită organizării tehnice a universităţilor şi facultăţilor, păstrând o semnificaţie a finalităţii practice a specialităţilor. În schimb, înrădăcinarea ştiinţelor în fundamentul lor esenţial s-a pierdut complet”.

33

Ceea ce încercam, în timp ce eram la post, în legătură cu această situaţie din universităţi, azi degenerată până la extremă, este expusă în discursul rectoral.

Am dori să încercăm să descoperim dacă aceste manifestări din 1929, coincid cu ceea ce dumneavoastră spuneaţi în discursul inaugural ca rector în 1933, şi în ce fel. Să scoatem din contextul său această frază: “Atât de clamata libertate academică este izgonită din universitate; este pur şi simplu negativă, inautentică”. Credem că se poate presupune că această frază exprimă, parţial, ideile de care dumneavoastră nu sunteţi departe nici azi. Da, sunt de acord. Poate această “libertate” academica era fundamental negativă: eliberarea de efortul compromiterii prin ceea ce studiul academic cere meditaţiei şi reflexiei. Dealtminteri, fraza pe care aţi extras-o nu trebuie văzută izolat, ci în contextul său; abia atunci se va vedea limpede ce înţeles se poate da “libertăţii negative”.

Bine, aceasta se înţelege. Totuşi, credem că percepem în discursul dumneavoastră rectoral un ton nou, când vorbiţi în el, patru luni după numirea lui Hitler în funcţia de cancelar al Reichului, despre “grandoarea şi splendoarea acestei puneri în mişcare”.

Da, eram convins de el.

Aţi putea explica aceasta mai detaliat?

Cu mare plăcere. Eu nu vedeam atunci altă alternativă. În centrul confuziei generale a opiniilor şi tendinţelor politice a douăzeci şi două de partide, trebuia găsită o orientare naţională şi pe deasupra socială, mai mult sau mai puţin în sensul lui

34

Friedrich Naumann. Aş putea cita aici, ca exemplu, un articol de Eduard Spranger, care mergea mult mai departe decât discursul meu rectoral.

Când aţi început dumneavoastră să vă ocupaţi de probleme politice? Cele douăzeci şi două de partide existau de ceva vreme. De asemenea, erau milioane de şomeri în 1930. În această perioadă eram încă absorbit cu totul de chestiunile care sunt dezvoltate în “Fiinţă şi timp” (1927); în scrisul şi conferinţele anilor următori, mă ocupam de chestiuni de bază ale gândirii care le afectau, de asemenea, indirect, pe cele referitoare la naţional şi social. Ca profesor la Universitate, trebuia ca înainte să văd întrebarea cu rostul Universităţii şi sensul ştiinţelor, să am hotărârea, mandatul Universităţii. Acest efort a fost exprimat în titlul discursului meu rectoral, “Autoafirmarea Universităţii germane”. Un astfel de titlu nu a îndrăznit nimeni să pună niciunui discurs rectoral al epocii. Dar cei care polemizau cu acest discurs l-au cântărit şi înţeles în lumina situaţiei de atunci?

Autoafirmarea Universităţii, într-o lume atât de turbulentă, nu părea un pic inadecvată?

De ce? “Autoafirmarea Universităţii” merge împotriva numitei “ştiinţe politice”, pe care în acea epocă o cereau partidul şi studentul naţional-socialist. Acest nume avea atunci un sens cu totul distinct; nu însemna ca astăzi, politologia, ci ştiinţa, sensul şi valoarea, evaluate prin utilitatea practică pentru popor. Opoziţia la această politizare a ştiinţei era exprimată intenţionat în discursul meu rectoral.

35

Vreţi să spuneţi atunci că în momentul în care în Universitate a ajuns ceea ce estimaţi dumneavoastră ca punere în mişcare, se pretindea, poate, prea mult, afirmarea puternică a Universităţii împotriva curentului, care nu ar fi respectat particularitatea Universitatăţii?

Exact, dar autoafirmarea trebuia gândită deodată cu sarcina pozitivă de a recupera din amestecul organizării tehnice a Universităţii o nouă direcţie, reflectată în tradiţia gândirii europene, occidentale.

Domnule profesor, să înţelegem că atunci, poate dumneavoastră credeaţi că veţi obţine avantaje pentru Universitate colaborând cu naţional-socialiştii?

Aceasta a fost greşit exprimată. Nu în colaborare cu naţional-socialiştii, ci Universitatea trebuia să se renoveze pornind de la propria reflecţie şi să dobândească, astfel, o poziţie frontală, de neclintit, în faţa pericolului politizării ştiinţei, în sensul mai-nainte menţionat. Şi pentru aceasta aţi proclamat dumneavoastră în discursul

electoral aceşti trei piloni: “Serviciul muncii”, “Serviciul armelor”, “Serviciul ştiinţei”? Vă gândeaţi în acest fel că forma serviciului ştiinţei trebuia ridicat la acelaşi rang cu celelalte două, poziţii pe care naţional-socialiştii nu le acordau? Nu era vorba despre “piloni”. Dacă dumneavoastră citiţi atent, serviciul ştiinţei era de mult situat pe locul al treilea, dar pentru sensul său, locul cuvenit este primul. Nu trebuie decât să ne gândim că munca şi apărarea armată, ca orice activitate umană, se sprijină pe cunoştinţe care le iluminează.

36

Trebuie să mai menţionăm- o frază însă imediat sfârşim cu aceste citate inutile- la care nu ne putem imagina ca azi să se subscrie. Ziceaţi dumneavoastră în toamna lui 1933: “Nici dogmele, nici ideile nu sunt regulile existenţei noastre. Führe-rul însuşi, şi singur el este realitatea germană actuală, viitoare şi legea ei.”

Aceste fraze nu erau în discursul rectoral, ci în ziarul local al studenţilor din Freiburg, la începutul semestrului de iarnă 1933-1934. Când am acceptat rectoratul, era clar că nu se va putea scăpa fără compromisuri. Frazele, citate acum, nu le-aş mai scrie azi. Lucruri de acest tip deja nu mai spuneam începând cu 1934. Dar unele le-aş repeta azi, cu mai multă hotărâre decât atunci, discursul despre “Autoafirmarea Universităţii Germane”, de pildă, evitând referirea la naţional-socialism. Societatea a ocupat locul “poporului”. Oricum, discursul de atunci ar fi în zadar astăzi.

Permiteţi să-l lăsăm pentru altă dată? Până acum, în cursul acestei conversaţii, s-a demonstrat cu claritate că activitatea dumneavoastră în 1933 se mişca între doi poli. În primul rând spuneaţi nişte lucruri “ad usum Delphini”. Acesta e unul dintre poli. Altul era totuşi, pozitiv. Dumneavoastră îl exprimaţi astfel: aveam senzaţia pe care acum o am din nou, o punere în mişcare. Aşa aţi spus dumneavoastră.

Aşa este.

Între aceşti doi poli s-a... Plecând de aici, această situaţie este în totalitate credibilă.

Sigur. Dar calchierea expresiei “ad usum Delphini” este insuficientă. Credeam atunci că în dezbaterea cu naţional-

37

socialiştii s-ar putea deschide un drum nou, unicul posibil, pentru o reînnoire. Ştiţi că în acest context, s-au ridicat împotriva

dumneavoastră reproşuri care vă afectau colaborarea cu NSDAP şi asociaţiile sale şi în opinia publică apar ca nedezminţite încă. Astfel, vi s-a reproşat că aţi participat la arderea cărţilor, organizată pentru studenţi sau pentru tineretul hitlerist...

Eu am interzis planificata ardere a cărţilor care trebuia să aibă loc înaintea edificiului universităţii.

Mai mult, s-a reproşat că dumneavoastră aţi permis să fie retrase din Biblioteca Universităţii şi de la Seminarul de Filosofie cărţile autorilor evrei.

Numai directorul seminarului dispunea de biblioteca sa. Nu am acceptat reiteratele cereri de retragere a cărţilor autorilor evrei. Foşti participanţi la seminariile mele ar putea mârturisi că nu a fost retrasă nicio carte de autori evrei, ci aceşti autori, şi deasupra tuturor Husserl, au fost citaţi şi comentaţi ca înainte de 1933.

Aş vrea să-mi rămână clar: Cum explicaţi izvorul atâtor rumori? Este rea voinţă?

Prin ceea ce ştiu despre originea lor, cred că aşa e; dar motivele calomniei sunt mai profunde. Acceptarea rectoratului este de presupus doar ocazia, nu raţiunea determinantă. Pentru ei, polemica, probabil, se va reînvia de fiecare dată când se va oferi o ocazie.

38

Dumneavoastră aţi avut, după 1933, studenţi evrei. Relaţia cu ei, probabil nu cu toţi, dar cu destul de mulţi, trebuie să fi fost cordială.

Activitatea mea după 1933 a fost aceeaşi. Una dintre cele mai vechi şi mai dotate studente, Helene Weiss, care mai târziu a emigrat în Scoţia, a pregătit un doctorat în Basel, cu o lucrare foarte importantă despre Cauzalitate şi întâmplare în filosofia lui Aristotel. A impresionat în Basel în 1942, când doctoratul său nu a fost posibil în facultatea de la Freiburg. La finalul prefeţei, autoarea scria: “Eseul de interpretare fenomenologică, a cărui primă parte o prezentăm aici, a fost posibil datorită interpretărilor inedite din filosofia greacă ale profesorului M. Heidegger.” Poate dumneavoastră vedeţi aici exemplarul pe care autoarea mi l-a trimis cu o dedicaţie scrisă de mâna ei în aprilie 1948. Am vizitat-o de mai multe ori pe domnişoara Weiss, înaintea morţii sale la Bruxelles.

Multă vreme aţi fost prieten cu Karl Jaspers. După 1933 a început să se tulbure această relaţie. Se spune că această tulburare a relaţiei venea din faptul că soţia lui Jaspers era evreică. Puteţi spune ceva despre?

Este minciună ceea ce spuneţi. Eram prieten cu Karl Jaspers din 1919. I-am vizitat pe el şi soţia sa, în vara lui 1933 în Heidelberg. Între 1934 şi 1938 mi-a trimis toate publicaţiile sale “cu un cordial salut”. Le am aici.

Aici zice: “Cu un cordial salut”. Dar salutul era cordial dacă mai nainte avuseserăţi tulburarea. Altă întrebare similară: Dumneavoastră aţi fost discipolul predecesorului evreu la catedra de la Universitatea din Freiburg, Edmund Husserl. El v-a propus pe dumneavoastră ca succesor la

39

catedră. Relaţia dumneavoastră cu el nu a putut avea vreun stadiu în afara recunoştinţei.

Dumneavoastră aveţi dedicaţie pe “Fiinţă şi timp”.

Sigur.

În 1929, redactam omagiul lui Husserl pentru împlinirea a şaptezeci de ani, şi la sărbătoarea din casa sa am rostit discursul care în mai, 1929, a fost tipărit într-un tom de comunicări academice.

Dar mai târziu s-au tulburat relaţiile. Puteţi, dacă doriţi, să ne spuneţi cui o atribuţi?

Diferenţele dintre punctele de vedere obiective s-au acutizat. La începuturile anilor treizeci, Husserl a ajuns la ajustarea socotelilor cu Max Scheler şi cu mine, în public şi în termeni neechivoci. Ce l-a făcut pe Husserl să se pronunţe cu atâta înverşunare împotriva gândirii mele, nu am putut şti.

Cu ce ocazie s-a petrecut aceasta?

La Universitatea din Berlín, Husserl a vorbit înaintea a 1.600 de ascultători. Heinrich Mühsam a scris întrunul din marile periodice de la Berlín de un “ambient de palat al sporturilor”.

În contextul nostru, disputa în sine e lipsită de interes. Sunt curios dacă nu cumva disputa a avut legătură cu anul 1933.

Minimă.

40

Aceasta era şi ideea noastră. Dar, nu este adevărat că mai târziu dumneavoastră aţi retras dedicaţia de pe “Fiinţă şi timp”?

E adevărat. Am explicat acest fapt în cartea mea “Pe calea către limbă”. Acolo am scris: “Cu sfârşitul înfruntării falselor afirmaţii, amplu dezvoltate, trebuie să notez aici în mod expres că dedicaţia din “Fiinţă şi timp”, menţionată în textul dialogului (p. 92), s-a menţinut, de asemenea, în a patra ediţie, din1935. Când editorului i s-a părut în pericol a cincea ediţie a cărţii – o posibilă interzicere- s-a convenit, în final, la propunerea şi dorinţa lui Niemeyer, să fie retrasă dedicaţia de pe acea ediţie, cu condiţia, pe care eu o pun, de a se menţine nota de la pagina 38, unde această dedicaţie primeşte greutate, şi spune: “Dacă cercetarea următoare face paşi, să-i facă înainte pe drumul pe care-l deschid “lucrurile însele”, autorul datorează în primul rând lui E. Husserl, care l-a familiarizat pe parcursul anilor de studiu la Freiburg cu cele mai diferite domenii ale investigaţiei fenomenologice, prin intermediul unei solicitate direcţii personale şi cea mai liberală comunicare a lucrărilor inedite”.

Atunci trebuie să întrebăm dacă este adevărat că dumneavoastră, ca rector al Universităţii din Freiburg, aţi interzis profesorului emerit Husserl, să intre şi să utilizarea Biblioteca Universităţii şi a Seminarului de Filosofie.

Aceasta este calomnie.

Dacă nu există nimic scris în care să se exprime interdicţia pentru Husserl, de unde a ieşit această rumoare?

Nu ştiu şi nu găsesc nicio explicaţie pentru aceasta. Că toată această afacere este neverosimilă o pot demonstra, a propos, de

41

altceva deloc cunoscut: Pe parcursul rectoratului meu, ministrul a cerut să-i îndepărtez pe directorul Clinicii Universitare, profesorul Tannhauser, pe profesorul de chimie şi fizică, viitorul laureat Nobel, von Hevesy, amândoi evrei; după o vizită la ministru, am reuşit să-i menţin în posturi. De ce i-aş fi menţinut pe acei doi oameni , şi în acelaşi timp aş fi acţionat în forma care s-a divulgat, împotriva lui Husserl, profesor emerit şi propriu-mi maestru, este absurd. De asemenea, am împiedicat studenţii şi profesorii să pregătească o manifestaţie împotriva profesorului Tannhauser, pe dinaintea clinicii sale. Într-un scurt text pe care familia Tannhauser l-a publicat în ziarul local, se spune: “Până în 1934 a fost director respectat al Clinicii Universitare din Freiburg i. Br. Brocline, Mass., 18.12.1962”. Despre profesorul von Hevesy a informat Freiburger Universitätsblätter(Anuarul studenţilor din Freiburg), caietul 11, februarie 1966: “În anii 1926-1934, von Hevesy a fost director al Institutului de Fizică şi Chimie de la Universitatea din Freiburg i. Br.” Când am demisionat eu, ambii directori au fost eliberaţi de însărcinări. Erau atunci profesori rămaşi fără catedre care gândeau: acum este momentul să revenim. Oricui îi repugnă un astfel de om care devine vierme.

Dumneavoastră nu aţi participat în 1938 la înmormântarea lui Husserl. De ce?

Despre aceasta aş vrea să spun doar atât: reproşul făcut pentru ruperea relaţiilor mele cu Husserl e lipsit de fundament. În mai 1933, soţia mea a scris doamnei Husserl, în numele nostru, o scrisoare în care mărturiseam recunoştinţa noastră nealterată şi i-am trimis acasă un buchet de flori. Doamna Husserl a răspuns deîndată, mulţumind în mod formal şi spunând că relaţiile dintre familiile noastre sunt rupte. Că pe durata bolii şi morţii lui Husserl nu le-am transmis măcar odată

42

un semn de recunoştinţă şi respect este o greşeală omenească, pentru care mai târziu am cerut scuze domnei Husserl.

Husserl a murit în 1938. Deja în februarie 1934, demisionaserăţi de la rectorat. Cum s-au petrecut lucrurile?

Aici trebuie să mă întorc puţin mai în urmă. Cu intenţia de a trece la organizarea tehnică a Universităţii, adică de a reînnoi facultăţile din interior, plecând de la sarcinile obiective, am propus numirea ca decani pentru semestrul de iarnă 1933-1934, în câteva facultăţi, a unor colegi tineri, dar, mai ales, remarcaţi în propriile specialităţi, şi fără a ţine seama de poziţia lor faţă de partid. Astfel, au fost decani profesorii Erik Wolf la Facultatea de Drept, Schadewalt la Filosofie, Soergel la Ştiinţe şi von Möllendorf, care în primăvară a fost destituit ca rector de la Medicină. Dar, deja de sărbătorile de iarnă, din 1933, am înţeles clar că nu voi putea duce înainte renovarea Universităţii, cum mi-o imaginam, împotriva rezistenţei colegilor mei şi a partidului. De exemplu, colegii socoteau rău să dai studenţilor responsabilităţi administrative în Universitate, cam cum se întâmplă azi. Odată m-au chmat de la Karlsruhe, unde ministrul, prin gura consilierului său şi în prezenţa şefului studenţilor de pe regiune, mi-a cerut să înlocuiesc decanii de la drept şi medicină, cu alţi colegi mai bine văzuţi de partid. Am refuzat aceste presiuni şi mi-am oferit demisia la rectorat, dacă ministrul stăruie cu cererile sale, aşa cum s-a şi întâmplat. Acestea s-au petrecut în februarie 1934; m-am retras după zece luni de însărcinări, când rectorii rămâneau la post doi-trei ani. Între timp presa din ţară şi străinătate a comentat în diverse feluri acceptarea rectoratului, nezicând o vorbă despre demisie.

Aţi tratat atunci cu Rust?

43

Când, atunci?

Se vorbeşte încă de o călătorie pe care Rust a făcut-o aici, la Freiburg, în 1933.

S-a discutat de lucruri diferite. Cu ocazia unei comemorări la mormântul lui Schlageter în oraşul său natal, Schonau in Wiesental, am găsit ocazia să-l salut scurt, pur şi simplu formal pe ministru, apoi, ministrul nu a mai avut timp de mine, dar nici nu mi-am dorit să am niciun fel de conversaţie cu el. Schlageter a fost student la Freiburg şi aparţinea unei corporaţii catolice care transporta vopsele. Conversaţia a avut loc în noiembrie în1933, la Berlin, cu ocazia unei conferinţe a rectorilor. I-am expus concepţia mea despre ştiinţa şi posibila configurare a facultăţilor. A luat notă de totul, până la punctul care arăta că speranţă celui care a expus ar putea avea efect. Dar nu a fost aşa. Nu înţeleg cum această întrevedere cu mine atunci a ministrului educaţiei a fost transformată în reproş, când în această perioadă toate guvernele străine se grăbeau să-l întâlnească pe Hitler şi să facă obişnuitele reverenţe diplomatice.

Cum s-au dezvoltat relaţiile dumneavoastră cu NSDAP, după retragerea de la rectorat?

După retragerea de la rectorat m-am întors la sarcinile mele docente. În semestrul de vară, cursurile mele tratau despre logică. În semestrul următor, 1934-1935, am ţinut primul curs despre Hölderlin. În 1936 am început cursurile despre Nietzsche. Toţi cei care le-au putut asculta au înţeles că se trata o problemă cu naţional-socialismul.

Cum s-a desfăşurat transmiterea funcţiei? Dumneavoastră nu aţi participat la ceremonie?

44

Nu, am refuzat să particip.

Era sucesorul un membru de partid compromis?

Era de stânga; “Der Deutsch”, ziarul de partid, a anunţat

numirea noului rector cu titluri mari: “Primul rector naţional-socialist al Universităţii”.

Aţi avut după aceea dificultăţi cu partidul, cum au mers lucrurile?

Eram permanent supravegheat.

Puteţi da un exemplu?

Da, cazul dr. Hanke.

Cum aţi ajuns să ştiţi?

El însuşi a venit să-mi spună. Şi-a făcut doctoratul în semestrul de iarnă 1936-1937, şi, pe parcursul semestrului de vară a lui ’37, a fost membru al seminarului meu. A fost trimis ca să mă supravegheze. Şi cum aţi hotărât brusc să mergeţi să-l vedeţi?

După seminarul despre Nietzsche din semestrul de vară din

’37, şi cum acolo îşi desfăşura munca, mi s-a confesat că nu putea accepta supravegherea care i-a fost comandată şi că ar vrea să-mi aducă la cunoştinţă această situaţie, cu privire la ulterioara mea activitate academică.

Aţi avut şi alte dificultăţi cu partidul?

45

Ştiu sigur că scrierile mele nu puteau fi recenzate, de pildă,

articolul “Doctrina lui Platon despre adevăr”. Conferinţa mea despre Hölderlin, pe care am rostit-o în 1936, la Institutul German din Roma, a fost atacată într-o formă josnică în revista Tineretului German “Voinţă şi Putere”. Polemica începută împotriva mea în vara lui 1934, în revista lui E. Krieck, “Poporul în devenire” ar fi trebuit să ajungă citită de cei interesaţi. În Congresul Internaţional de Filosofie de la Praga, în 1934, nu am făcut parte din delegaţia germană, nici nu am fost invitat să particip. În acelaşi mod, urma să fiu exclus de la Congresul Internaţional “Descartes” de la Paris, din 1937, ceea ce a părut atât de straniu, încât conducerea Congresului, profesorul Bréhier de la Sorbona, şi-a dat seama şi m-a întrebat de ce nu fac parte din delegaţia germană. I-am răspuns că ar putea să se informeze asupra acestui caz la Ministerul pentru Cultură al Reichului de la Berlin. La ceva vreme după aceea mi-a sosit de la Berlin o cerere de integrare posterioară în delegaţie, lucru pe care l-am respins. Conferinţele “Ce este metafizica ?” şi “Despre esenţa adevărului” se vindeau fără titlu pe învelitoare, pe ascuns. După 1934, discursul de la rectorat a fost imediat retras de la vânzare printr-un ordin al partidului. Trebuia comentat numai în taberele profesorilor naţional-socialişti, ca obiect de polemică politică.

În 1939 când războiul...

În ultimul an al războiului, cinci sute dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă şi artişti au fost scutiţi de anumite tipuri de serviciu militar. Pe mine nu m-au inclus printre ei; din contră, am fost trimis în vara lui 1944 la munci pentru fortificaţii pe celălalt mal al Rinului, în Kaiserstuhl.

46

Pe cealaltă parte, în zona eleveţiană, săpa la fortificaţii Karl Barth.

Este interesant ce a urmat. Rectorul a invitat întreg corpul profesoral în aula 5, şi a pronunţat un scurt discurs, care spunea că a fost de acord cu şeful districtului şi cu cel al regiunii, naţional-socialişti amândoi. Dorea să împartă corpul profesoral în trei grupuri: primul - cel al profesorilor de care se putea lipsi, dispensa în totalitate; al doilea-al celor de care se putea lipsi pe jumătate şi al celor indispensabili. Pe primul loc al celor total nefolositori a fost citat Heidegger şi apoi Ritter. În semestrul de vară al anului 1944-1945, când am terminat de săpat fortificaţiile pe Rin, am ţinut un curs cu titlul: “A poetiza şi a gândi ”, într-un fel o continuare a cursului meu despre Nietzsche, adică dialogul, discuţia cu naţional-socialismul. A doua oară am fost înrolat în Volkssturm-ul profesorilor mobilizaţi şi eram cel mai bătrân.

Cred, domnule profesor Heidegger, că nu este necesar să auzim faptele până la pensionarea dumneavoastră legală. Sunt cu siguranţă cunoscute.

Cunoscute, de bună seamă nu sunt. Este o temă suficient de neplăcută.

Despre acestea, nu vreţi să mai spuneţi altceva?

Nu.

Să încercăm să rezumăm: în 1933 aţi căzut ca persoană apolitică în sensul restrâns, nu în sens amplu, în politica de presupusă revenire...

...pe calea Universităţii...

47

... pe calea Universităţii. Un an după, mai mult sau mai puţin, aţi abandonat funcţia pe care o acceptaserăţi. Dar într-un curs din 1935, publicat în 1953, cu titlul “Introducere în metafizică” spuneaţi: “Ceea ce azi se poate spune despre 1935, se prezintă aici ca filosofia naţional-socialismului, dar nu are decât prea puţin legătură, ca adevăr lăuntric şi măreţia acelei mişcări (anume, întâlnirea cu tehnica răspândită pe întreaga planetă şi cu omul modern) ce pescuieşte în aceste ape tulburi ale valorilor, sistemelor şi totalităţii. Aţi pus dumneavoastră textul între paranteze în 1953, în momentul tipăririi – ca şi cum aţi fi dorit poate să explicaţi lectorului din 1953, unde aţi văzut “adevărul lăuntric şi măreţia mişcării”, adică, a naţional-socialismului sau parantezele explicative erau din 1935?

Erau în manuscrisul meu,l care corespundea exact concepţiei mele de atunci despre tehnică, şi încă nu concepţiei posterioare despre esenţa tehnicii ca îimpreună-punere. Dacă nu am expus-o oral a fost pentru că eram convins că auditoriul meu mă înţelegea corect; proştii, spionii, iscoadele înţelegeau altceva... ceea ce doreau.

Cu certitudine includeţi aici şi mişcarea comunistă.

Da, presupun comunismul, ca determinat de tehnica planetară.

Cine ştie dacă nu includeaţi şi suma eforturilor nord-americane?

Spuneam şi despre aceasta. Între timp, de-a lungul ultimilor treizeci de ani, s-a văzut, de fiecare dată mai clar, că mişcarea planetară a tehnicii moderne este o putere a cărei capacitate de

48

a determina istoria cu greu poate fi apreciată. Azi, pentru mine o problemă decisivă este dacă s-ar putea armoniza un sistem politic cu epoca tehnicii actuale şi cum ar putea fi? Până acum am răspuns la această întrebare. Nu sunt convins de ce-ar putea fi democraţia.

Dar “democraţia” nu e decât un concept colectiv, sub care se îngrămădesc idei foarte diverse. Chestiunea este dacă mai e încă posibilă transformarea acestei forme politice. După 1945, dumneaavoastră v-aţi exprimat asupra aspiraţiilor politice ale lumii occidentale şi aţi vorbit şi despre democraţie, despre expresia politică a concepţiei creştine a lumii şi, de asemenea, de statul de drept; aţi numit toate aceste aspiraţii Halbheiten-jumătăţi de măsură, imperfecţiuni.

Înainte de toate, cer să mi se spună unde vorbeam eu de democraţie şi de toate pe care le-aţi enumerat. Jumătăţi de măsură ar putea fi calificate, deoarece nu văd în ele o discuţie efectivă cu lumea tehnică, pentru că în urma lor, se află mereu, după felul cum văd eu lucrurile, ideea că esenţa tehnicii este altceva decât ceea ce omul are în mâinile sale; în opinia mea, nu este posibil. Tehnica în esenţa sa este altceva decât omul, de aceea nu domină.

Care dintre curentele expuse de noi ar fi, după modul dumneavoastră de a vedea lucrurile, cele mai adecvate timpului?

Nu ştiu. Dar dacă văd în ele o problemă importantă ar trebui să clarificăm pentru moment, ce înţelegeţi dumneavoastră prin “timp”. Mai mult, aş întreba dacă adecvarea la timp este modelul “adevărului intern” al acţiunii umane, dacă acţiunea care înseamnă model, regulă, nu este gânditul şi poeticul, a cântări reputaţia rea a acestei întorsături?

49

Dar e evident că în nicio epocă, omul nu a dominat

instrumentele sale, a se vedea ucenicul vrăjitor. Nu e prea pesimist să spunem: nu vom domina acest instrument, sigur mai mare al tehnicii moderne?

Pesimism, nu. Pesimismul şi optimismul sunt, în ambitul reflecţiei pe care o încercăm, posturi ce rămân timide. Dar, peste tot, tehnica modernă nu e un instrument şi nu are nimic comun cu instrumentele.

De ce trebuie să fim atât de puternic dominaţi de tehnică...?

Eu nu spun dominaţi. Spun că nu avem încă o cale care să corespundă esenţei tehnicii.

Totuşi, s-ar putea obiecta într-o manieră complet ingenuă, dar ce este ceea ce stăpânim acum? Totul funcţionează. Se construiesc mai multe centrale electrice. Se va produce cu mai multă îndemânare. În partea lumii cu tehnică înaltă, oamenii sunt mai educaţi, îngrijiţi. Trăim la un nivel de bunăstare. Ce lipseşte în realitate?

Totul funcţionează. Acesta este precis insensibilul; totul funcţionează, ajunge mai funcţional şi tehnica smulge de fiecare dată omul din pământ, îl dezrădăcinează. Nu ştiu dacă dumneavoastră aţi fost înspăimântat, dar eu sunt mai demult, de când am văzut fotografii de pe lună ale pământului. Nu avem nevoie de bombe atomice, dezrădăcinarea omului este un fapt. Ne mai rămân curate doar relaţiile tehnice. Unde trăieşte omul, nu e pământul. Cu puţin înainte am avut în Provenţa, o lungă conversaţie cu René Char, poetul şi rezistentul, cum ştiţi. În Provenţa au fost instalate baze de rachete şi regiunea a fost devastată în chip inimaginabil. Poetul, care nu poate fi

50

suspectat de sentimentalism şi de a fi glorificator idilic, îmi spunea că dezrădăcinarea omului, care urmează, este sfârşitul; a nu fi măcar câteodată cel ce gândeşte şi poetizează, înseamnă a dobândi înţelegerea puterii fără violenţă.

Totuşi, trebuie spus că acum suntem bine şi că în timpul nostru nu trebuie decât să mărşăluim, dar cine ştie dacă destinul omului e de a fi pe Terra? Este de presupus că omul nu are destin. Dar în orice fel, poate fi privită şi posibilitatea umană de a pleca de pe Pământ pe alte planete; pentru asta mai e necesar încă mult timp. Dar unde e scris că trebuie să rămână pe locul său?

Dacă nu sunt rău orientat, ştiu, din experienţa şi istoria omenirii, că tot ce a fost esenţial şi măreţ a putut izvorî când omul avea o patrie şi avea rădăcini într-o tradiţie. Literatura actuală, spre exemplu, este în mare parte distructivă.

Ne supără cuvântul distructivă, în măsura în care sună a nihilism, cuvânt care, datorită dumneavoastră şi filosofiei dumneavoastră şi-a extins enorm contextul semnificatv. Ne surprinde să auzim cuvântul “distructiv”, referitor la literatură, deşi dumneavoastră aţi putea sau ar trebui să o vedeţi ca făcând parte integrantă din acest nihilism.

Eu aş spune că literatura la care m-am referit nu este nihilistă în sensul pe care acest cuvânt îl are în gândirea mea (Nietzsche, II, p. 335).

Dumneavoastră vedeţi cu toată claritatea, şi astfel aţi exprimat-o în opera dumneavoastră, o mişcare universală care conduce sau a condus la stadiul de stat tehnologic absolut.

51

Da! Dar cu siguranţă statul tehnic corespunde puţin de tot lumii şi societăţii, determinate de esenţa tehnicii. În fruntea puterii tehnice, statul tehnic ar fi mai servil şi ar fi un sbir orb.

Bine. Dar acum se pune întrebarea: Poate individul să mai influenţeze, în această mulţime de necesităţi inevitabile, sau poate influenţa filosofia sau pe amândouă odată, în măsura în care filosofia aduce o acţiune determinată unuia sau mai multor indivizi?

Cu această întrebare ne întoarcem la începutul conversaţiei noastre. Dacă mi se permite să răspund scurt, şi totodată puţin nefinisat, brut, dar după o lungă reflexie: filosofia nu ar putea opera nicio schimbare imediată în actuala stare de lucruri a lumii. Valabil nu numai pentru filosofie, ci pentru toate eforturile şi truda omenească. Numai un zeu ne mai poate salva. Singura posibilitate de salvare o văd în a ne pregăti cu gândirea şi poezia, o dispoziţie pentru venirea unui zeu sau pentru absenţa lui în amurg; mai dur spus, să nu “întindem coarda” mai degrabă, dacă dispărem, să dispărem înaintea feţei zeului absent.

Există o relaţie între gândire şi venirea acestui zeu? Există între ele, după judecata dumneavoastră, o relaţie cauzală? Credeţi că-l putem aduce pe zeu prin gândire?

Nu putem să-l aducem cu gândirea, tot ce putem face este să ne pregătim sufleteşte pentru a-l aştepta.

Dar îl putem ajuta?

A pregăti această disponibilitate ar fi primul ajutor. Lumea nu e cea care este şi cum este pentru om, dar cu atât mai puţin ar putea fi fără el. Această relaţie păstrată, în opinia mea, cu

52

ceea ce eu numesc: fiinţa- folosind un cuvânt ce vine din vechime, confundă şi azi, risipeşte- trebuinţa omului, că fiinţa nu e fiinţă fără ca omului să-i fie necesară pentru manifestarea, protejarea şi configurarea sa. Esenţa tehnicii o văd în ceea ce numesc “punere împreună” (Ge-stell). Acest nume, rău înţeles şi cu uşurătate de primii mei ascultători, redă ceea ce se spune, în cea mai intimă istorie a metafizicii, care azi încă ne mai determină existenţa. “Punere” semnifică: omul e aşezat, somat şi provocat de o putere, care se manifestă în esenţa tehnicii. Cu siguranţă, în experienţa în care omul stăruie pentru ceva, care nu e acelaşi şi care care nu-l domină, el îşi arată posibilitatea de a înţelege că omul este necesar fiinţei. În ceea ce are mai propriu, tehnica modernă ocultează cu siguranţă posibilitatea de a experimenta fiinţa necesară şi starea pregătită pentru aceste noi posibilităţi. Ajută să se înţeleagă că gândirea nu poate face mai mult. Filosofia a ajuns la sfârşitul ei.

În alte vremuri -şi nu numai în altele- s-a crezut că în toate modurile, indirect, filosofia pune în mişcare adeseori, rareori direct, dar care ar putea acţiona indirect de multe ori, ceea ce a ajutat să irumpă, curente noi. Dacă ne gândim numai la germani, la marile nume Kant, Hegel, până la Nietzsche, pentru a nu-l menţiona pe Marx, se poate dovedi cum, prin intermediul drumurilor ocolite, filosofia a avut un enorm efect. Credeţi dumneavoastră că acest efect al filosofiei s-a terminat? Şi când spuneţi că filosofia a murit, credeţi că acum ea nu există; că acest efect al filosofiei, deşi altădată era, astăzi nu mai este prezent?

Am încheiat spunând: prin intermediul altei gândiri este posibil un efect indirect, dar niciunul direct, ca şi cum gândirea ar putea fi cauza unui schimb al stării lucrurilor lumii.

53

Iertaţi-mă, nu ne place să filosofăm despre lucrul ce nu-l ştim, dar suntem în punctul în care filosofia şi politica converg; îi cerem să ne ierte, dacă-l aducem acum la un dialog despre el. Dumneavoastră aţi spus exact că filosofia şi individul nu pot face altceva decât...

...această pregătire a dispoziţiei de a se menţine deschisă pentru prezenţa sau absenţa zeului. Experienţa acestei absenţe nu este ceva negativ, ci eliberarea prin om de ceea ce în “Fiinţă şi Timp” numeam căderea în fiinţă, în individ. Acestei pregătiri menţionate îi aparţine reflecţia asupra a ceea ce astăzi există.

Dar în realitate, încă ar trebui să vină faimosul impuls exterior, un zeu sau ce va fi. Astfel se poate ca gândirea, pe propria socoteală să-şi fie suficientă sieşi, să nu poată produce efecte? În altă epocă le-a produs, în opinia celor care le-au trăit şi, cred eu, în a noastră.

Dar nu în mod direct.

I-am numit deja pe Kant, Hegel şi Marx ca mari incitatori. Dar, de asemenea, Leibniz a dat impulsuri pentru dezvoltarea fizicii moderne şi cu ea, naşterii lumii moderne. Credem –ce s-a spus înainte- că dumneavoastră deja nu socotiţi atâtea efecte.

În sensul filosofiei, nu încă. Rolul pe care l-a avut până acum filosofia a fost asumat de ştiinţe. Pentru a lumina suficient “efectul” gândirii, trebuie să elucidăm pe îndelete ce semnifică aici efectul şi acţiunea de a produce. Ar fi necesar să distingem în linişte între ocazie, impuls, sprijin, susţinere, impediment şi cooperare. Dar dobândim dimensiunea adecvată prin aceste distincţii, numai când am elucidat suficient

54

principiul raţiunii. Filosofia se dizolvă în ştiinţele particulare: psihologia, logica, politologia. Şi cine ocupă acum locul filosofiei?

Cibernetica.

Sau devoţiunea care se menţine vie?

Dar aceasta nu e filosofie.

Ce este atunci?

Eu o numesc alt mod de a gândi.

Dumneavoastră o numiţi alt mod de a gândi. Aţi putea

formula puţin mai clar?

V-aţi gândit la fraza cu care mi-am încheiat conferinţa ”Problema tehnicii”: “A întreba este devoţiunea gândirii” ?

Am întâlnit în cursul despre Nietzsche o frază luminătoare. Spuneţi dumneavoastră: “Cum în gândirea filosofică domină cea mai veche legătură posibilă, prin ea toţi marii gânditori cugetă la fel. Dar acest “acelaşi”, este atât de fundamental şi bogat, încât niciodată un individ nu-l va epuiza, fără ca fiecare să se alăture de fiecare dată celorlalţi, şi de fiecare dată mai riguros”. Totuşi, în mod precis acest edificiu filosofic pare, în opinia dumneavoastră, să fi ajuns la sfârşitul său.

A ajuns la sfârşitul său, dar nu a dispărut, ci doar se prezintă ca nouă în dialog. Toată munca mea din cursuri şi seminariile ultimilor treizeci de ani a fost, în chip fundamental,

55

interpretarea filosofiei occidentale. Întoarcerea la bazele istorice ale gândirii, regândirea chestiunilor încă nepuse de pe vremea filosofiei greceşti nu înseamnă a dizolva tradiţia. Dar dacă am afirmat: modul de gândire al metafizicii tradiţionale, care s-a sfârşit cu Nietzsche, ne oferă deja altă posibilitate de a exprima prin gândire era tehnică care abia acum începe.

Acum aproximativ doi ani, într-o conversaţie cu un călugăr budist, aţi vorbit despre “un mod de gândire complet nou, care ar fi practicat de un număr mic de oameni”. Aţi dorit să ne faceţi să înţelegem cum numai puţini oameni pot avea intuiţiile care, după cum vedeţi lucrurile, sunt posibile şi necesare? “Avea” în sensul absolut original în care se pot în anumită formă exprima...

Da, pentru a le transmite prin realizările sale, este altceva decât acel dialog cu budistul, ne expus cu claritae.

Nu o pot face. Nu ştiu nimic despre cum ” acţionează ” această gândire. Poate că azi drumul gândirii duce la linişte, prin prezervarea a ceea ce, la sfârşitul unui an, e fără valoare. Poate sunt necesari trei sute de ani pentru a “pune în mişcare”.

Îl înţelegem foarte bine. Dar cum nu trăim trei sute de ani, ci trăim acum şi aici, liniştea nu e interzisă. Noi, politicieni, sau pe jumătate, cetăţeni, ziarişti etc., trebuie fără excepţie să luăm decizii. În sistemul în care trăim, trebuie să ne organizăm, să încercăm să-l schimbăm, trebuie să pândim uşa îngustă a reformelor, încă şi mai îngusta uşă a revoluţiei. Să aşteptăm ajutorul filosofilor, natural, un ajutor indirect, prin intermediul ocolişului. Şi atunci vom auzi: nu pot să-i ajut.

56

Nici eu.

Ceea ce nu trebuie să îi descurajeze pe filosofi.

Nu pot, pentru că întrebările sunt atât de dificile şi ar merge împotriva sensului sarcinii pe care o are gândirea de a se prezenta imediat în public şi a predica sau împărţi restricţii morale. Poate ar trebui să se aventureze, să zicem în misterul puterii planetare, al esenţei negândite a puterii planetare, a tehnicii căreia îi coespunde provizoratul şi modestia gândirii ce încearcă să mediteze asupra a ceea ce rămâne negândit.

Nu vă socotiţi dumneavoastră între cei, care au fost auziţi arătând o cale?

Nu! Nu cunosc drumul unei transformări imediate a actualei stări de lucruri din lume, în ideea că aşa ceva ar fi omeneşte posibil. Dar mi se pare că modul de gândire pe care l-am încercat, ar putea trezi disponibilitatea menţionată, ar putea-o lumina şi întări.

Un răspuns clar. Dar poate un gânditor licit spune: aşteptaţi ca peste treizeci de ani să se întâmple ceva?

Nu se pune problema numai de a aştepta ca, trecând treizeci de ani, să se întâmple omului ceva, ci ca, fără pretenţii profetice, viitorul să fie gândit plecând de la trăsăturile decisive ale epocii actuale, greu de gândit. Gândirea nu înseamnă pasivitate, ci acţiunea care este în dialog cu destinul lumii. Mi se pare că distincţia între teorie şi praxis, reieşită din metafizică, şi ideea unei comunicări între amândouă, închide calea spre viziunea clară a ceea ce eu înţeleg prin gândire. Poate ar trebui amintit aici cursul meu intitulat “Ce înseamnă a gândi?”, apărut în 1954. Este poate un semn exact al epocii

57

noastre că este scrierea mea cea mai puţin citită din tot ce-am publicat.

Mereu a fost, lucru limpede, o neînţelegere a filosofiei crezând că filosoful ar trebui să producă în mod direct cu filosofia sa un anumit tip de efect. Să ne întoarcem la început. Nu e cazul să înţelegem naţional-socialismul ca realizare a acestei “întâlniri planetare” pe de o parte, şi pe de alta, ca ultimul, cel mai rău, mai puternic şi totodată mai important protest împotriva acestei întâlniri a “tehnicii planetare stabilite” cu omul modern? Există în dumneavoastră o tensiune internă, poate multe produse secundare ale activităţii nu se pot cu adevărat explica, mai ales pentru că dumneavoastră le abordaţi cu o parte distinctă a fiinţei dumneavoastră, care nu afectează esenţa filosofică, a multor lucruri; filosoful ştie că nu are consistenţă, la fel cum conceptele de “patrie”, “statornicie” sau altele? Cum se armonizează tehnica planetară cu patria?

Nu aş spune aceasta. Mi se pare că dumneavoastră socotiţi tehnica a fi mai mult decât absolutul. Eu văd situaţia omului în lumea tehnicii planetare, nu ca pe un destin încâlcit şi inevitabil, ci, precis, văd sarcina gândirii în cooperare, între limitele sale, în care omul dobândeşte o relaţie satisfăcătoare cu esenţa tehnicii. Naţional-socialismul a mers fără îndoială în această direcţie, dar acea lume era lipsită de experienţă în a gândi pentru a obţine o relaţie explicită cu ceea ce se întâmplă azi, şi care e pe cale de acum trei secole.

Au această explicită relaţie azi nord-americanii?

Nici ei nu o au. Sunt încă încurcaţi într-o gândire care, ca bun pragmatic, îi ajută fără îndoială să opereze şi manipuleze tehnic, dar în acelaşi timp obstrucţionează calea unei reflecţii

58

asupra tenicii moderne. Între timp în SUA se suscită intenţii de eliberare de gândirea pragmatico-pozitivistă şi cine dintre noi poate hotărî că nu vor renaşte, în Rusia şi în China, vechile tradiţii ale “gândirii” care să colaboreze la a face posibilă pentru om o relaţie liberă cu lumea tehnicii?

Dar dacă nimeni nu o are şi filosoful nu o poate da?...

Până unde ar putea ajunge gândirea mea şi în ce măsură va fi asimilată şi fructificată e ceva ce nu depinde de mine. În 1957, într-o conferinţă intitulată “Principiul identităţii”, rostit cu ocazia jubileului Universităţii din Freiburg, am îndrăznit să arăt în câţiva paşi mici în ce măsură, unei experienţe gândite de acel în care persistă specificul tehnicii moderne, se deschide posibilitatea omului de a experimenta relaţia cu o exigenţă care nu numai că se poate auzi, ci face parte din ea. Gândirea mea este într-o inevitabilă relaţie cu poezia lui Hölderlin. Văd în Hölderlin nu un poet oarecare a cărui operă este, alături de multe altele, temă pentru istoricii literaturii. Hölderlin este pentru mine poetul care înseamnă viitorul, care aşteaptă zeii, şi care, în consecinţă, nu poate rămâne ca simplu obiect de investigaţie istorico-literară.

Apropo de Hölderlin, cerem scuze pentru că, o dată mai mult, trebuie să cităm din cursul dumneavoastră despre Nietzsche, unde spuneaţi că “antagonismul cel mai citat între dionisiac şi apolinic, între pasiunea sfântă şi reprezentarea senină, este o ocultă lege a stilului care îl determină istoriceşte pe german, şi trebuie să ne pregătim şi să fim pregătiţi pentru ce va prinde formă într-o zi. Această opoziţie nu este o formulă cu care ne limităm să descriem “cultura”. Hölderlin şi Nietzsche au aşezat, cu acest antagonism, un semn de întrebare înaintea sarcinii pe care germanii o au de a-şi găsi esenţa lor istorică. Înţelegem acest semn? Un lucru este sigur:

59

dacă nu o înţelegem, istoria ne va face să o plătim scump”. Nu ştim în ce an aţi scris dumneavoastră acestea, dar presupun că în 1935.

De presupus că citatul este din cursul despre Nietzsche din 1936-1937, “Voinţa de putere ca artă”. Dar poate a fost scris în anii următori.

Da. Aţi putea să explicaţi mai detaliat acestea? Poate e ceva care ne duce de pe o cale generală la un destin concret al germanilor.

Ceea ce spune citatul s-ar putea formula astfel: sunt convins că numai plecând din acelaşi loc din care a ieşit tehnica modernă, se poate pregăti un schimb, pe care nu-l poate produce prin intermediul adopţiei, budismului zen sau a oricărei alte experienţe orientale a lumii. Pentru o transformare a gândirii avem nevoie să ne sprijinim pe tradiţia europeană şi să ne-o reapropiem. Numai gândirea se transformă într-o gândire care are aceeaşi origine şi determinare.

Precis în acest loc, în care a ţâşnit lumea tehnică; credeţi dumneavoastră că are el...

...să fie depăşit în sens hegelian, nu eliminat, ci depăşit, dar nu numai pentru om.

Atribuiţi dumneavoastră germanilor o sarcină specială?

Da, în sensul dialogului cu Hölderlin.

Credeţi că germanii au un drept specific pentru acest schimb?

60

Cred în particular şi intim în înrudirea dintre limba germană şi cea greacă, cu gândirea ei. Aceasta mi-o confirmă azi încă odată francezii. Când încep să gândească, vorbesc nemţeşte, asigurând că nu se descurcă cu limba lor.

Astfel vă explicaţi dumneavoastră că în ţările romanice, şi mai mult în Franţa, aţi avut o atât de mare influenţă?

Pentru că văd că, cu toată marea sa raţionalitate, nu pătrunde în lumea contemporană, când încearcă să înţeleagă originea esenţei sale. Gândirea se traduce la fel de greu ca şi poezia. Ca dificultate de a fi transcrisă. Când se face o traducere literală, totul iese alterat.

O gândire searbădă.

Ar fi bine ca această sărbezeală să aducă seriozitatea şi să aprecieze, în sfârşit, ce transformare decisivă a suferit gândirea greacă, tradusă în latină; o întâmplare ce încă azi ne împiedică să înţelegem suficient cuvintele cheie ale gândirii greceşti.

Domnule profesor, noi mereu plecăm de la poziţia optimistă că ceva se poate comunica, se poate traduce; poate, când încetează optimismul, acele determinări ale gândirii ce pot comunica pe deasupra frontierelor lingvistice frizează provincialismul.

Calificaţi dumneavoastră ca “provincială” gândirea greacă, vizavi de modul de a considera Imperiul roman? Scrisorile comerciale se pot traduce în toate limbile. Ştiinţele care pentru noi azi înseamnă ştiinţele naturii, cu fizica, matematică, în rol de ştiinţe fundamentale-sunt traductibile în toate limbile, sau mai bine zis, nu se traduc, ci se vorbeşte acelaşi limbaj

61

matematic. Desţelenim aici un câmp amplu şi greu de străbătut.

: Poate între alte teme ar fi şi aceasta: în acest moment, există, fără exagerare, o criză a sistemului democratic parlamentar. Există de mult. Mai ales în Germania şi nu numai în Germania. Există, de asemenea, în ţările socotite clasice ale democraţiei, Anglia şi America de Nord. În Franţa, deja nu e criză. Întrebarea este dacă nu poate veni de la gânditori? şi dacă dumneavoastră doriţi ca produse secundare, indicaţii despre acest sistem care trebuie înlocuit de altul şi al cărui aspect trebuie să fie nou, sau indicaţii despre cum poate fi posibilă o reformă şi, de asemenea, despre cum s-ar putea face? Dimpotrivă, urmăm acelaşi: omul needucat filosofic –normal, cel care are controlul situaţiei ( deşi el nu este pregătit) şi e controlat de situaţie, dă concluzii false şi poate, inclusiv lua decizii înspăimântătoare. Nu ar trebui ca filosoful să fie pregătit, să gândească cum pot oamenii să-şi îmbunătăţească convieţuirea în această lume, pe care ei înşişi au tehnicizat-o şi pe care o pot depăşi? Nu se aşteaptă de la raţiunea filosofului decât indicaţii despre cum imaginează el o viaţă posibilă? Şi dacă nu o face, nu lipseşte filosoful de profesia şi vocaţia sa o parte care pentru mine poate fi mică?

După cum văd eu, individul nu este în situaţia de a percepe totalitatea lumii cu gândirea, pentru a putea da orientări practice; şi aceasta este cuprinsă în ceea ce se referă la sarcina găsirii unei noi baze pentru propria gândire. În măsura în care, în faţa marii tradiţii se ia, astfel, în serios, se cere mai mult gândirii dacă are a se strădui să dea orientări? Cu ce drept ar putea-o face? În perimetrul gândirii nu există argumente pentru autoritate. Unica măsură a gândirii provine din însuşi faptul de a gândi? Dar aceasta este înaintea oricărei problematici. Pentru

62

a aduce la înţeles această situaţie, ar fi necesar înaintea tuturor o lămurire a relaţiilor dintre filosofie şi ştiinţe, ale căror rezultate tehnico-practice determină o gândire cu stil filosofic şi aparenţă de fiecare dată azi, ca şi ceva superfluu. În dificila situaţie în care în respectul propriei sarcini, gândirea se întâlneşte, corespunde unei ciudăţenii nutrite cu siguranţă din poziţia preponderentă a ştiinţelor înaintea gândirii care trebuie să refuze să răspundă la întrebările practice şi ideologice, pe care actualitatea le cere.

Domnule profesor, în gândire nu există argumente pentru autoritate. Nu poate surprinde atunci nici faptul că artei moderne i-ar fi greu să propună argumente autoritare. Totuşi, dumneavoastră o numiţi “distructivă”. Arta modernă e înţeleasă frecvent ca o artă experimentală. Operele ei sunt încercări...

Eu rămân cu plăcerea de a învăţa.

...încercări de a ieşi dintr-o situaţie de izolare a omului şi artistului, şi între o sută de încercări iese, din când în când, succesul.

Marea întrebare e: Unde este arta? Care-i este locul?

Bine, dar dumneavoastră cereţi artei ceva ce acum nu cereţi gândirii.

Eu nu cer nimic artei. Numai atât spun, că trebuie întrebat ce loc ocupă. Şi, dacă arta nu ştie ce loc ocupă, este pentru aceasta

distructivă?

63

Bine etichetat. Dar aş vrea să rămână clar că nu văd în ce sens arta modernă poate da o orientare; pe deasupra, este obscur unde se vede specificul artei, sau mai puţin, unde îl caută.

De asemenea, artistul este lipsit de legături cu tradiţia. Ar putea să se întâlnească şi să spună, aşa s-a putut picta acum şase sute de ani, treisute de ani sau treizeci. Dar acum el nu mai poate picta astfel. Deşi ar dori, nu poate. Poate atunci cel mai mare pictor să fie genialul falsificator Hans van Meegeren, care ar putea picta “mai bine” ca alţii. Dar aceasta nu se poate. Astfel, poate, artistul, scriitorul, poetul se întâlnesc într-o situaţie similară cu cea a gânditorului. De câte ori trebuie să spunem: închide ochii!

Dacă se ia ca şi cadru al coordonării artei, poezia şi filosofia, atunci “activitatea culturală” trebuie pusă la acelaşi nivel. Dar dacă se întoarce problematica, nu numai activitatea, ci ceea ce se numeşte “cultura”, atunci reflecţia asupra acestei problematizări cade în sarcina gândirii, a cărei situaţie critică cu greu poate rămâne să se gândească pe sine. Dar carenţa maximă a gândirii se bazează pe ceea ce azi, după cât pot aprecia, niciun gânditor nu apreciază să fie suficient de “mare” pentru a aduce gândirii imediatul şi forma plastică, înaintea temei sale şi a-l aşeza pe calea sa. Pentru noi, oamenii de azi, magnitudinea lui de a gândi este prea mare. Poate ne forţăm să construim puntea, îngustă care nu duce mai departe decât trecerea.

Domnule profesor Heidegger, vă mulţumesc foarte mult pentru aceast dialog.

64

Notă: O variantă românească semnată de Alexandru Boboc, sub titlul “Ultimul interviu al lui Martin Heidegger”, a fost publicată la sfârşitul volumului “Fiinţă şi timp”, traducere realizată de Dorin Tilinca şi apărută la Editura “Jurnalul literar” în 1994.

65

Interviul profesorului Richard Wisser cu Martin Heidegger Difuzat pe canalul al doilea al postului german de televiziune ZDF, în 24 septembrie,1969, cu ocazia împlinirii de către Heidegger a vârstei de optzeci de ani.

66

Wisser: Domnule profesor Heidegger, există în epoca noastră, mai multe voci care se aud-şi aceste voci se doresc întotdeauna mai insistente-pentru a proclama că sarcina cea mai grea a timpului nostru constă într-o transformare a relaţiilor sociale, şi a considera această transformare, ca singurul punct de pornire promiţător pentru viitor. Care este poziţia dumneavoastră cu privire la o orientare asemănătoare a ceea ce se numeşte “ spiritul epocii ”, în ce priveşte, de pildă, reforma universitară?

Heidegger: Nu voi răspunde decât la ultima întrebare, de fapt, la ceea ce mă gândesc eu este mult mai amplu. Răspunsul pe care-l voi da este cel pe care l-am oferit acum patruzeci de ani în lecţia mea inaugurală de la Universitatea din Freiburg, în 1929. Citez un paragraf din conferinţa “Ce este metafizica?”: “ Domeniile ştiinţelor sunt situate departe unele de altele. Modul de tratare a obiectivelor acestora este fundamental distinct. Această mulţime de discipline separate nu reuşeşte să menţină unitatea actuală, mijlocind organizarea tehnică a universităţilor şi facultăţilor şi nici să păstreze un sentiment unitar datorat finalităţii practice a disciplinelor. Mai mult, rădăcina ştiinţelor în ceea ce constă fondul lor esenţial, s-a pierdut complet. ”

Cred că acest răspuns ajunge.

Sunt motive foarte diferite care aduc intenţiile moderne spre a da drumul, în plan social sau în cel al relaţiilor dintre indivizi, unei reorientări a scopurilor (finalităţilor) şi a unei “restructurări” a datelor faptice. Evident, e în joc multă filosofie, pentru bine sau pentru rău. Credeţi că are filosofia o misiune socială?

67

Nu! În acest sens nu se poate vorbi de o misiune socială.

Dacă se doreşte să se răspundă la această întrebare, mai întâi trebuie să răspundem la “ce este societatea?”, şi să medităm despre faptul că societatea actuală este absolutizarea subiectivităţii moderne, că pornind de aici, o filosofie care a depăşit punctul de vedere al subiectivităţii nu are pentru nimic dreptul de a se exprima în acelaşi ton.

A şti până la ce punct putem vorbi cu adevărat de o transformare a societăţii este o altă temă. Intrebarea despre exigenţa transformării lumii ne duce la o frază foarte citată, din “Tezele despre Feuerbach” de Karl Marx. Se poate cita exact şi verifica: “ Filosofii s-au limitat să interpreteze lumea în diferite feluri; important însă e de a o schimba.”

A cita această frază şi a o aplica înseamnă a se pierde din vedere că transformarea lumii presupune o schimbare a reprezentării despre lume, şi că o reprezentare a lumii nu poate fi atinsă decât prin intermediul unei interpretări suficiente a lumii. Aceasta înseamnă că Marx se baza pe o interpretare bine determinată a muncii prin pretinderea “transformării”, şi aceasta demonstrează că fraza citată nu este fondată. Dă impresia de a se fi pronunţat ferm împotriva filosofiei, pe când în partea a doua a frazei ncesitatea unei filosofii este inclusă, tacită, presupusă.

În ce fel flosofia dumneavoastră poate actualiza în ziua de neliniştile şi speranţele sale cu privire la o societate concretă cu multiplele sale sarcini şi preocupări? Au dreptate acei critici care semnalează că Martin Heidegger se ocupă de “Fiinţă” cu atâta intensitate, încât a sacrificat condiţia umană, Fiinţa omului în societate şi în persoană?

Această critică este o mare neînţelegere! Acum când întrebarea despre fiinţă şi desfăşurarea acestei întrebări se

68

presupun ca incluse în interpretarea conceptului Dasein, adică o determinare a esenţei omului. Şi ideea care stă la baza gândirii mele este cu certitudine că, fiinţa, sau puterea de manifestare a fiinţei are nevoie de om şi viceversa, omul este unic în măsura în care e manifestare (descoperire) a Fiinţei. Astfel, ar trebui să rămână fermă problema de a şti în ce măsură mă ocup numai de Fiinţă, uitând de om. Nu se poate întemeia întrebarea despre Fiinţă, fără a o pune pe cea a esenţei omului.

Nietzsche zicea odată că filosoful e conştiinţa rea a timpului său. Puţin interesează ce inţelegea Nietzsche prin aceasta. Dar dacă se consideră intenţia dumneavoastră de a vedea în istoria filosofiei trecutului o istorie a decadenţei referitoare la Fiinţă, cu consecinţă de “a o distruge”, cineva ar putea fi tentat să-l numească pe Heidegger conştiinţa rea a filosofiei occidentale. În ce ar consta pentru dumneavoastră semnul cel mai caracteristic, pentru a nu spune monumentul cel mai caracteristic, cel pe care dumneavoastră îl numiţi “uitarea Fiinţei” şi “abandonul Fiinţei”?

Mai întâi trebuie să corijez un aspect al întrebării, când se vorbeşte de “istoria decadenţei” Această expresie nu este întrebuinţată în sens negativ. Eu nu vorbesc de o istorie a decadenţei, în afara destinului Fiinţei, în măsura în care se retrage de fiecare dată, dar în relaţie cu manifestarea ei (Fiinţei) la greci, până devine o simplă obiectivare pentru ştiinţă, şi actualmente un simplu capăt de rezervă pentru domeniul tehnic al lumii. Atunci, ne întâlnim nu într-o istorie a decadenţei, ci într-o retragere a Fiinţei. Semnul cel mai caracteristic al uitării Fiinţei- şi uitarea trebuie mereu gândită aici plecând de la grecescul lethe, adică de la faptul că fiinţa se sustrage, se voalează, aşadar, semnul cel mai

69

caracteristic al acestui destin care e al nostru, este, deoarece pot numai întrezări-faptul ca întrebare despre Fiinţă, pe care am pus-o şi încă nu a fost înţeleasă.

Există două lucruri pe care dumneavoastră le-aţi dezbătut mereu şi ale căror caracter problematic l-aţi semnalat: pretenţia ştiinţei de a domina, şi o manieră de a concepe tehnica, pe care nu o văd, decât ca pe un mijloc util de a ajunge mai repede la respectivul scop vizat. Precis, în epoca noastră, când majoritatea oamenilor aşteaptă totul de la ştiinţă şi când li se demonstrează prin emisiuni televizate internaţionale, chiar extraterestre, că în această epocă omul atinge prin intermediul tehnicii acel lucru care se propune, ideile sale despre ştiinţă şi despre esenţa tehnicii provoacă dureri de cap multor oameni. Ce înţelegeţi dumneavoastră în primul rând când se afirmă : “ştiinţa nu gândeşte?”

Să începem mai întâi cu durerile de cap: cred că sunt cu adevărat salvatoare! Încă există destul de puţine dureri de cap în ziua de azi în lume şi o mare lipsă de idei, care sunt cu precizie, funcţie a uitării Fiinţei. Şi fraza: ştiinţa nu gândeşte, care a făcut atâta zgomot când a fost pronunţată în cadrul unei conferinţe la Freiburg, semnifică: ştiinţa nu se mişcă în întinderea filosofiei.

De exemplu: fizica se desfăşoară în spaţiu, timp şi mişcare. Ştiinţa, cât e de ştiinţă, nu poate hotărî ce este mişcarea, spaţiul, timpul. Ştiinţa în consecinţă nu gândeşte, nu poate gândi cel puţin în acest sens cu metodele sale. Nu pot spune de exemplu, cu metodele fizicii, ce este fizica. Ce este fizica pot doar gândi în felul unei interogaţii filosofice. Fraza: ştiinţa nu gândeşte, nu este un reproş, ci o simplă constatare a structurii interne a ştiinţei: aparţine esenţei sale ceea ce, pe de o parte,

70

depinde de ce gândeşte filosofia, numai că, pe de alta parte, ea însăşi uită şi neglijează ceea ce se cere gândit aici. Şi ce înţelegeţi dumneavoastră, în al doilea rând, când se

spune că un pericol mai mare decât bomba atomică este pentru umanitatea de azi, ansamblul legilor care înfiinţează tehnica, “dispozitivul”, cum numeaţi dumneavoastră trăsătura fundamentală a tehnicii, care constă în a descoperi realul în locul ascuns; ce s-a cerut în trecut, în alţi termeni, prin a face ca toţi şi fiecare, să poată fi chemaţi apăsând un buton?

În ce priveşte tehnica, definiţia mea pentru esenţa tehnicii care până în prezent nu a fost acceptată de nicio parte, ca să o spun în termeni concreţi, este că ştiinţele moderne ale naturii se întemeiază în cadrul dezvoltării esenţei tehnicii moderne şi nu invers. Trebuie să spun în primul rând că nu sunt împotriva tehnicii. Niciodată nu voi fi împotriva tehnicii, şi cu atât mai puţin împotriva a ceea ce se numeşte caracterul “ demonic ” al tehnicii. Dar încerc să înţeleg esenţa tehnicii. Când dumneavoastră amintiţi că acesstă idee a pericolului pe care-l reprezintă bomba atomică şi pericolul încă mare pe care-l reprezintă tehnica, mă gândesc la dezvoltarea de azi a ceea ce numim biofizică. Într-un timp previzibi, vom fi în stare să creăm omul, adică să-l construim în însăşi esenţa sa organică, aşa cum se cere: oameni abili şi oameni greoi, inteligenţi şi proşti. Haideţi să ne oprim la aceasta! Posibilităţile tehnice sunt azi în acest punct, şi deja am fost obiectul unei comunicări din partea unor laureaţi Nobel pe parcursul unei reuniuni din Lindau; deja am vorbit despre aceasta într-o conferinţă la Messkirch acum câţiva ani. Atunci: dispare totul înaintea oricărei respingeri a neînţelegerii că potrivit căreia eu aş fi împotriva tehnicii... În tehnică, înţeleasă în esenţa sa, observ că omul este plasat sub posibilitatea unei puteri care să-i permită să accepte

71

dispreţul şi respectul între care el nu este încă liber. Văd că se anunţă ceva aici, o relaţie între Fiinţă şi om, relaţie care se disimulează în tehnică şi ar putea într-o zi să se descopere cu toată claritatea. Nu ştiu dacă este întâmplător. Totodată văd în esenţa tehnicii, întâia descoperire a unui secret mult mai profund pe care-l numesc eveniment; dumneavoastră, aţi putea deduce că în niciun caz nu poate fi vorba de o poziţie împotriva tehnicii sau de sentinţă. Dar problema este de a înţelege esenţa tehnicii şi lumea tehnicii. După părerea mea, aceasta nu se poate întâmpla în timp ce noi ne mişcăm, în plan filosofic, în relaţia subiect-obiect. Aceasta înseamnă că esenţa tehnicii nu poate fi înţeleasă plecând de la marxism.

Toate reflecţiile dumneavoastră se clădesc şi se regăsesc în întrebarea fundamentală a propriei filosofii, întrebarea despre Fiinţă. Dumneavoastră aţi amintit mereu că nu doreaţi să adăugaţi o nouă teză celor numeroase existente deja despre Fiinţă. Cu siguranţă, pentru că Fiinţa a fost definită în feluri diferite, de exemplu ca şi calitate, ca posibilitate şi realitate, ca adevăr, inclusiv ca Dumnezeu; dumneavoastră puneţi problema unei armonii (Einklang) susceptibile de a fi înţeleasă, nu în sensul unei suprasinteze, ci ca o punere în chestiune a sensului Fiinţei. În ce sens v-aţi orientat pe parcursul gândirii răspunsul la întrebarea: de ce există fiinţă şi nu mai bine nimic?

Trebuie să răspund aici la două întrebări: În primul rând să limpezesc chestiunea Fiinţei. Cred că întrezăresc o anumită lipsă de claritate în felul cum aţi pus întrebarea. Expresia “Întrebare despre Fiinţă” este ambiguă. Întrebarea despre Fiinţă semnifică în primul rând întrebarea despre Fiinţă în Fiinţă. Şi în această întrebare, se defineşte ceea ce este Fiinţa. Răspunsul la această întrebare dă definiţia Fiinţei.

72

Chestiunea Fiinţei poate totodată fi înţeleasă în sensul următor: Pe ce se fundamentează orice răspuns la întrebarea despre Fiinţă, adică pe ce se bazează în general revelaţia (unverborgenheit) Fiinţei? De exemplu: grecii defineau Fiinţa ca prezenţă (Anwesenheit) a ceea ce este prezent. Noţiunea de prezenţă aminteşte de actual (Gegenwart), actualitatea este un moment al timpului, şi definirea Fiinţei ca prezenţă se referea atunci la timp. Dacă vreau acum să determin prezenţa pornind de la timp şi caut, în istoria gândirii, ceea ce a fost, despre timp, găsesc că începând cu Aristotel esenţa timpului se determina plecând de la o Fiinţă deja determinată. Atunci conceptul tradiţional de timp este de neutilizat. Şi din acest motiv am încercat să dezvolt în ”Fiinţă şi timp” un nou concept de timp şi de temporalitate în sensul deschiderii ecstatice (ekstatische Offenheit).

Cealaltă întrebare este întrebarea pusă deja de Leibniz şi a fost reluată de Schelling, şi eu o repet la sfârşitul conferinţei mele “Ce este metafizica?”, deja amintită.

Dar această întrebare are pentru mine un sens total diferit. Ideea de metafizică, pe care o avem în general despre ceea ce se cere în această întrebare, semnifică: De ce este Fiinţa şi nu mai bine nimicul? Adică: unde este cauza (Ursache) sau fundamentul (Grund) pentru că există Fiinţa şi nu nefiinţa ? Eu, din contră, mă întreb: De ce există Fiinţa şi nu mai bine, preferabil, nimic? Pentru că Fiinţa are prioritate, pentru că nimicul nu este gândit ca identic cu Fiinţa? Adică: de ce domneşte uitarea Fiinţei şi de unde vine? E vorba atunci de o întrebare în întregime diferită de problema metafizică. Adică, întreb: “Ce este metafizica?” Nu pun o întrebare metafizică, ci pun în chestiune esenţa metafizicii. Cum se poate vedea, aceste întrebări sunt extrem de dificile şi în fond, nu sunt accesibile înţelegerii comune. Ele cer “multă bătaie de cap”, multă experienţă, şi o adevărată luptă cu marea

73

tradiţie. Unul dintre marile pericole ale gândirii noastre actuale este cu siguranţă că gândirea-prin care înţeleg gândirea filosofică-, deja nu are o adevărată legătură cu tradiţia.

Este evident, ceea ce vă interesează înaintea tuturor este deconstruirea subiectivităţii, şi nu ceea ce actualmente se scrie cu litere mari, antropologia şi antropologicul, nu ideea că omul le are deja în conştiinţa de sine însuşi pe care o posedă şi în acţiunile pe care le realizează şi-a cuprins propria esenţă. Dumneavoastră invitaţi omul să dea atenţie mai ales experienţei lui “a fi aici” (Da-sein), unde omul se recunoaşte ca o esenţă deschisă a Fiinţei şi Fiinţa i se oferă ca dezvelire, revelare (Un-verborgenheit).

Toată opera dumneavoastră este dedicată verificării necesităţii transformării astfel a fiinţei omului, plecând de la experienţa lui a fi “aici”.

Găsiţi indicii care permit să se creadă că această gândire considerată ca necesară va deveni realitate?

Nimeni nu ştie care va fi destinul gândirii. În 1964, într-o conferinţă pe care nu am ţinut-o eu, dar al cărei text tradus a fost citit la Paris, vorbeam de “Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii”. Am făcut atunci diferenţă între filosofie, adică metafizică, şi gândire, aşa cum o înţelegeam. Gândirea pe care în această conferinţă o diferenţiam de filosofie-cea care se întâlneşte mai ales când încerc să clarific esenţa-această gândire, este în mod fundamental în relaţie cu metafizica, mai simplă decât filosofia, dar, datorită simplităţii, este mult mai greu de realizat. Şi această cerere e o preocupare nouă a limbajului, nu o invenţie de termeni noi, cum mă gândisem odinioară; mai mult, o întoarcere la conţinutul originar al limbii care ne aparţine, dar care este victima unei înrăutăţiri continue.

74

Pentru ca un gânditor să ajungă de fiecare dată să aşeze înaintea sarcinii de a asuma efectiv acest mod de gândire pe care îl pregăteam, va trebui pus de acord cu un cuvânt al lui Heinrich von Kleist care scria într-o zi: “Rămân absent înaintea a orice nu este încă aici, dar mă înclin, la o mie de ani după, înaintea spiritului său.”

75

CUPRINS Pagina 5 Dialog realizat de Frederic de Towarnicki / Jean-Michel Palnier de la L’Express, nº 954, 20-26 octombrie, 1969. Pagina 28 Dialog realizat în 23 septembrie 1966 şi publicat în Der Spiegel Pagina 63 Interviul profesorului Richard Wisser cu Martin Heidegger

Carte aparuta cu sprijinul: Centrului Judetean pentru Cultura Biatrita-Nasaud SC.Autogamma SRL, SC. Salix SRL, SC. Prisma Prod SRL