uitilizarea strategiilor didactice si metodice inopera lui caragiale
DESCRIPTION
Lucrare de licenta wdegt6hu7jbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbTRANSCRIPT
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Utilizarea strategiilor metodice si didactice in proza lui Ion Creanga
INTRODUCERE
Atmosfera generală a universului prozei Humuleşteanului este aceea de sărbătoare
populară. Ca şi în marile epopei, prozatorul dă senzaţia primitivismului în a expune principii,
idei, precepte de viaţă, iar spectacolele propuse în Poveşti, Povestiri şi Amintiri, înlocuiesc
solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetuă.
Personajele îşi joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-şi chiar trăsăturile unor autentici
bufoni. Prozatorul intră în literatură cu un fond sufletesc şi intelectual de origine ţărănească,
spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza
căreia construieşte ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular îşi găseşte în geniul cult
reflectarea pe măsură şi, de cele mai multe ori, este extrem de dificil să descifrezi la Creangă
inspiraţia din propria creaţie.
Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru.
Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintaşul şi
învăţătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umorişti ai lumii, umorul
fiind o notă importantă a creaţiei sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său
ţărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu
expresiile înţelepciunii populare.
Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar şi un umorist
printre umoriştii lumii, cu valoare universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea
mai înaltă a originalităţii naţionale a unui scriitor. Originalitatea lui Creangă constă în arta
povestirii, în umorul poveştilor.
Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care
transmite, atât prin „Amintirile din copilărie”, cât şi prin povestirile şi poveştile sale, o
mărturie despre felul drept şi înţelept de a gândi şi a trăi al neamului său, într-o limbă literară
de neegalat, care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preţ.
În umanismul popular, în dragostea de viaţă în numele căruia ţăranul se măsoară chiar
cu forţe care s-ar părea că-l depăşesc, în umorul viguros şi suculent stă originalitatea artistică
Pagina 1 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a scriitorului român întruchipând tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte a operei
marelui humuleştean.
Opera lui Creangă este una din cele mai dificile din câte cunoaşte literatura română.
Afirmaţia aceasta poate apărea cel puţin ciudată la început nespecialiştilor, pentru că, în mod
paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii
copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă „Punguţa cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi”
întovărăşesc anii primelor lecturi, cititorii români au imaginea unor poveşti încântătoare, în
care nu mai pot discerne mijloacele marii arte.
S-a întâmplat şi cu Creangă ceea ce s-a întâmplat şi cu alţi scriitori satirici. Farmecul
povestitorului a estompat contururile de acvaforte ale artei satiricului. Cât de dificilă este
opera lui Creangă o dovedeşte în primul rând înţelegerea superficială de care s-a bucurat ea în
rândul contemporanilor. În primul rând, scriitorul a murit fără să-şi vadă poveştile şi
amintirile strânse în volum, lucru cu atât mai ciudat cu cât ele fuseseră publicate în cea mai
mare parte în paginile „Convorbirilor literare”.
Abia după moartea lui Creangă, din iniţiativa fiului său, căpitanul Constantin
Creangă, şi sub supravegherea unui grup de prieteni, a apărut ediţia I a operelor, ediţia din
Iaşi în două volume: „Poveşti”, Vol. I , 1890; „Amintiri din copilărie şi Anecdote”, vol. II,
1892. Comitetul acesta, alcătuit din Grigore I. Alexandrescu, Eduard Gruber şi A.D.
Xenopol, a dat la lumină pentru întâia oară integral opera literară a lui Creangă. O încercare
anterioară, aceea a lui V.G. Mortun, făcută încă în timpul vieţii scriitorului, s-a limitat numai
la „Poveşti” din care au apărut numai zece coli.
În al doilea rând atât de răspânditele şi cunoscutele sale lucrări sunt consemnate
fugitiv şi uneori destul de depreciativ în notele critice ale contemporanilor. Iacob Negruzzi,
de pildă, vorbind despre el cu destul de plăcută aducere – aminte, laudă mai ales darul de
povestitor de glume a lui Creangă: „Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă,
fiind mai ales cele corosive specialitatea sa …”. Iar despre opera sa propriu-zisă spune: „Şi
când aducea în Junimea câte o poveste sau nuvelă şi mai târziu câte un capitol din amintirile
sale, cu câtă plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv şi
necioplit”. Fără îndoială, Iacob Negruzzi nu era un critic literar de profesie , dar cuvintele
sale reproduceau părerea generală acreditată, probabil, că opera lui Creangă, hazlie şi chiar
„sănătoasă”, era totuşi rodul unui intelect necultivat.
Titu Maiorescu pomeneşte adesea în criticile sale despre Creangă, dar numai în
treacăt. Îl numeşte „vârtosul glumeţ”, încercând prin aceasta să-l particularizeze în cercul
junimiştilor. Altă dată, vrând să-l integreze pe Brătescu – Voineşti unei atitudini noi
Pagina 2 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
reprezentate mai ales de arta lui Creangă şi Caragiale, Maiorescu spune referindu-se la
scriitorul nostru: „Pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean, Creangă
este recunoscut ca model”.
Dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a pătruns de la prima privire
genialitatea ţăranului humuleştean. Conştient mai mult decât oricare contemporan de
necesitatea creării în acel moment istoric a unei literaturi pe temelia solidă a inspiraţiei
populare, Eminescu a găsit în Creangă un rezervor folcloric inepuizabil şi un instrument de
expresie original, puternic, nou, în contextul unei literaturi serbede cu destul de puţine
excepţii. Eminescu a dat impulsul spre o literatură realistă, inspirată din viaţa maselor şi
scrisă de ţărani. Scrierile despre literatură ale poetului nu sunt prea numeroase, absorbit cum
era de propria lui creaţie şi publicistică. Dar chiar în puţinele pagini critice pe care le-a
publicat, el nu l-a uitat pe Creangă.
Cei din cercul „Contemporanului” păreau să primească şi ei cu destulă simpatie
literatura lui Creangă, dacă ţinem seama de deosebirea netă pe care o stabilea Ion Nădejde în
paginile revistei, atunci când făcea critica „Învăţătorul copiilor”. Valoarea literaturii lui
Creangă, chiar şi acele milenare, era astfel exprimată, într-o ciudată metaforă caracteristică
pentru Nădejde. De altfel Nicolae Iorga susţine că reputaţia scriitorului a fost creată prin 1890
la Iaşi de grupul moldovenesc poporanist alcătuit din rămăşiţele vechiului socialism al fraţilor
Nădejde.
Prima mare recunoaştere a lui Creangă ca scriitor de geniu a venit tot din partea unui
critic format la şcoala „Contemporanului”. Este vorba de Ibrăileanu, care în puţine pagini au
operat clasificarea autorului şi a operei sale cu o precizie şi acurateţe extremă. Lucrurile
spuse de Ibrăileanu cu privire la Creangă şi opera sa sunt lucruri fundamentale, la care s-au
făcut în cursul vremii numeroase adausuri, fără posibilitatea însă a vreunei schimbări
esenţiale. El a fost cel dintâi care a afirmat sinteza dintre elementul popular şi conştiinţa
artistică individuală în opera prozatorului moldovean: „Autorul – profund – demiurg al operei
lui Creangă e poporul; concepţiile lui Creangă sunt ale poporului; a lui Creangă e numai
talentul pe care-l are din naştere”.
Cu una din remarcabilele sclipiri care caracterizau activitatea sa critică, Nicolae Iorga
a făcut prima apropiere între Creangă şi Rabelais, iarăşi mult folosită de posteritatea doritoare
de a stabili profilul tot mai adevărat al scriitorului moldovean. Într-o prefaţă la culegerea de
basme româneşti traduse în franceză şi apărute la Paris în 1931, Iorga afirma cu tărie acest
lucru şi anume că înclinarea firească a lui Creangă spre satiră, capacitatea lui de a descoperi
ceea ce nu e „solemn” în viaţă, forţa de a împinge anecdota până la epopeea sătească. Iorga
Pagina 3 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
mai afirmă dintre cei dintâi superioritatea „Amintirilor” faţă de poveşti şi basme. Lui Creangă
îi recunoaşte „merite superioare” şi iarăşi un mare coeficient de originalitate stilistică: „Pe cât
de străin de stilul curent este Creangă, pe cât de multe orizonturi deschide el către lumea
ţărănească, specială, din codrii Neamţului, pe atât este lipsit de caracter local Ispirescu”.
Alăturându-l lui Creangă rezervă o mare superioritate moldoveanului prin diferenţa specifică.
Caracterizarea pe care o face după anii lui Creangă, aceea de a fi Rabelais-ul
românesc, este la Iorga un fel de evrika! literară. În „Istoria literaturii româneşti
contemporane”, Creangă se bucură de o mai atentă circumscriere: „Soacra cu trei nurori”,
„Punguţa cu doi bani” sunt considerate drept anecdote populare, al căror haz constă doar în
„graiul moldovenesc şi sfătoşenia cuvintelor care se schimbă”. Pentru „Dănilă Prepeleac” se
face o menţiune specială mai ales pe marginea accentelor epice. În „Povestea porcului” Iorga
vede o perfectă limpezime a formei, bine potrivită în toate încheierile ei, dar cu eliminarea a
orice putea să pară literatură cultă, amestec de cochetărie stilistică sau de romantism în
invenţie.
Bucata care-l entuziasmează însă e „Moş Nichifor”, în care vede stilul lui Rabelais din
Pantagruel „cu aceleaşi viziuni de un enorm comic”. În „Stan Păţitul” dialogul este „şi mai
bogat şi sprinten”, iar în „Harap Alb” criticul cu ochi sigur distinge noutatea epică în
prezentarea „monstruoaselor vietăţi, cu puteri peste fire, grozave şi binefăcătoare, care suflă
gerul, ochesc în văzduhuri, prind luna în braţe şi ciupesc pasărea vrăjitoare ascunsă în dosul
ei, înghit cuptoare de pâine şi sorb apa lacurilor”.
În aceeaşi ani în care Iorga caută să exprime cât mai curat o judecată definitivă asupra
scriitorului moldovean, un savant francez, pe care Iorga l-a cunoscut foarte bine, Jean
Boutiere, se apropia cu o curiozitate doctă de Creangă, îi studia viaţa şi opera, îi cântărea
limba şi originalitatea şi-i stabilea locul în literatura română şi cea universală. Monografia pe
care a dat-o în 1930 în limba franceză, este unul din studiile cele mai solide care s-au scris
despre marele moldovean. Boutiere a cercetat cu o mare atenţie şi cu bună metodă istoric –
literară datele şi le-a închegat pentru întâia oară într-un studiu exhaustiv, aşa cum nu făcură
autorii celorlalte biografii de până atunci: Gr. I . Alexandrescu sau Emil Precup.
Marea contribuţie a savantului francez constă însă în analiza profundă a surselor
folclorice cuprinse în poveştile lui Creangă. Pornind de la o schiţă sumară, dar foarte exactă a
literaturii populare înaintea lui Creangă, Boutiere se opreşte îndelung asupra fiecărei teme
folclorice din poveştile clasificate în prealabil după criteriile lui Aarne, o confruntă şi o
apropie de variantele româneşti, apoi de cele străine cunoscute pentru a stabilii aria ei de
Pagina 4 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
răspândire. În acest scop foloseşte toate studiile şi culegerile pe care i le punea la îndemână
folcloristica europeană, de la Sebillot la Şăineanu.
În legătură cu „Ivan Turbincă”, unde şi eroul şi tot lexicul povestirii poartă urmele
certe ale unei influenţe ruseşti puternice, criticul menţionează variantele aromâne, franceze
din numeroase regiuni, italiene, spaniole, fără să pomenească măcar de o posibilă înrudire cu
vreun basm rus. Acest capitol cel mai bogat din toată monografia, este urmat de unul care
stabileşte raportul lui Creangă cu tematica folclorică în sensul respectării sau depăşirii
acestuia. Boutiere înţelege însă foarte bine şi contribuţia personală a lui Creangă la substanţa
poveştilor, şi anume introducerea vieţii. Aceasta constituie profunda sa originalitate
manifestată în schiţarea plină de voiciune a personajelor din poveşti, în pictura artistică a
scenelor cu mai mulţi actori, în localizarea precisă a acţiunilor şi în prezenţa peste tot a
umorului său specific.
Fixându-i locul între povestitorii europeni, criticul francez îl apropie de Charles
Perrault, artist ca şi el în opera de inspiraţie folclorică. „Se poate spune, în general, că ceea ce
caracterizează stilul lui Creangă e simplitatea şi firescul: atât prin structura frazei, cât şi prin
specificul expresiilor şi prin verva sa, se înrudeşte aproape cu acela al altor povestitori
populari din România şi din străinătate”.
Această afirmaţie este cum nu se poate mai inexactă, fiindcă Creangă nu se înrudeşte
în nici un fel cu un alt povestitor român, iar stilul său este dintre cele mai „făcute” , adică e
lucrat cu o mare meşteşugire şi adoptat în toate componentele lui marii arte satirice pe care o
reprezintă arta scriitorului. Este o eroare pe care o comit foarte mulţi străini, filologi dintre
cei mai vestiţi, care cred că au găsit în Creangă o sursă de limbă autentică, nealterată,
moldovenească. Aşa se explică şi enormul interes al multor savanţi străini pentru el, de la
Urban Jarnik şi cu Weigand, la Mario Roques şi Boutiere, la Luigi Salvini sau Giulio Cogni.
E clar , dată fiind identitatea punctului de vedere la mulţi străini, că intră aici în joc o
limită comună a viziunii asupra lui Creangă la traducătorii şi comentatorii lui străini, din
pricina nepătrunderii limbii lui atât de dificile. De aceea, în mod firesc, tot unui român ia fost
dat să emită judecăţi de valoare cele mai subtile şi de aceea definitive. Ne referim la marele,
strălucitul eseu a lui George Călinescu, „Viaţa lui Ion Creangă” apărut în 1938, în „Fundaţia
pentru literatură şi artă”.
Studiul lui Jean Boutiere era întocmit metodic şi sistematic ca o hartă geografică.
Opera lui Călinescu este plină de speculaţie de cea mai înaltă calitate, care ascunde
exactitatea documentară a informaţiei sub un stufăriş de observaţii spirituale, debitate cu
jocularitatea împrumutată parcă de la artistul judecat. Întotdeauna ca la orice critic mare se
Pagina 5 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
simte la G. Călinescu un sintetism fin, provenit din valoarea propriului spirit pe tiparul celui
discutat.
Fără să vorbească despre opera lui Creangă, domnia-sa a sugerat-o prin biografia care
a devenit astfel „un portret totalitar” şi apoi, prin două capitole finale scurte, unul despre
„Creangă, scriitor poporal” şi celălalt despre „Jovialitatea lui Creangă”. Acestea constau în
marea lor parte din citate lungi scoase din operă, exprimând valorile fundamentale ale operei
lui Creangă şi mai ales purtând asupra timbrului specific al autorului acestuia, la care „stilul”
e îngrozitor de bine definit, sustrăgându-se obişnuitelor cercetări.
Vorbind „ca un povestitor, ca un om care sta pe laviţă şi istoriseşte altora, fiind el
însuşi erou în naraţiune” ( G. Călinescu), Creangă determină în cititor o trăire intensă, odată
cu aceea a personajelor, a întâmplărilor, a bucuriilor şi a micilor necazuri relatate.
Originalitatea lui Creangă constă nu atât în ceea ce spune şi nici în ceea ce imaginează, cât,
mai ales, în modalitatea povestirii, în vocaţia sa de povestitor genial. „Creangă este o expresie
monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român, sau, mai
simplu, e poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune” ( G.
Călinescu) .
Timbrul lui Creangă este ceea ce a stabilit George Călinescu, ca atitudinea ludică şi
joculară care însoţeşte debitul neobosit al autorului moldovean. Lucrarea de exactă
circumscriere a atributelor unice, nerepatibile din profilul stilistic a lui Creangă a fost făcută
cu atâta intuiţie, încât de atunci încoace a deveni perspectiva fundamentală. G Călinescu a
remarcat erudiţia umanistică a lui Creangă, dicotomia stilului operei lui, cu slăbiciunea acelei
părţi în care scriitorul vădeşte propensiuni sentimentale„de cel mai prost gust”, apoi
caracterul „făcut”, artistic al stilului.
Dată fiind transformarea documentului parţial psihologic al „Amintirilor” într-o operă
satirică, aducând după sine şi modificarea eroului, nu mai putem vorbi de „copilul universal”,
„bun de hârjoană şi slăvit de leneş”, „un ghibidiric şi jumătate”, mâncău, mincinos şi leneş ca
ceilalţi catiheţi, eroul nu mai e copilul universal ci un erou satiric, un Till sau un Nastratin.
Judecăţi de valoare asupra operei a mai fost exprimate în studii de sinteză, ca acela,
magistral al profesorului Tudor Vianu în „Arta prozatorilor români”, sau cel plin de
judicioase analogii semnate de Vladimir Streianu. Filologii şi lingviştii au întreprins de
asemenea studiul atent al limbii lui Creangă: Gr. Scorpan , Al. Graur, Iorgu Iordan. Semnând
studii sau îngrijind ediţii ştiinţifice, domniile lor au deschis drumul reconsiderării marelui
clasic în cadrul moştenirii noastre literare, fiind urmaţi de o seamă de cercetători care
năzuiesc să stabilească, prin datele şi interpretările lor valoarea contribuţiei lui Creangă la
Pagina 6 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dezvoltarea realismului în literatura română. Alexandru Piru, Eugen Todoran, Zoe
Dumitrescu – Buşulenga se numeră printre cei al căror nume a apărut mai ales asociat cu
acela a lui Creangă.
Opinii critice „ Anton Pann ori Creangă, amândoi humorişti de tip rabelaisian, fac cu
greu figură de erudiţi pentru cititorul comun. Asta vine din prejudecata că autorul trebuie să fi
neapărat un umanist. Erudiţia însă nu are limite şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei nişte mari
erudiţi, în materie de ştiinţă şi literatură rurală. Deşi citatele lor nu sunt scoase din cărţi, ci din
tradiţia orală, printr-o nemaipomenită memorie, operele lor nu sunt mai puţin cărturăreşti,
structura lor fiind aceeaşi ca a operei rabelaisiene: adică o jovialitate enormă, care înnegreşte
orice fapt cu un roi de citate. Creangă e un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui
un râs gros, fără a fi totuşi un autor vesel prin materie”. (G. Călinescu - Istoria literaturii
române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, p. 487)
Plăcerea stârnită de audiţia scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit. Nici un om
de gust nu citeşte această operă ca să ia cunoştinţă de întreaga înţelepciune populară aşa cum
a fost ea cristalizată de veacuri în proverbe şi zicători. Dimpotrivă, în loc să fie educativ ,
efectul acestei înţelepciuni este ilariant . Creangă foloseşte un procedeu tipic autorilor
cărturăreşti ca Rabelais, Sterne şi Anatole France, şi anume, paralela continuă, dusă până la
beţie, între actualitate şi experienţa acumulată. El e un autor livresc. Opera lui Rabelais
decurge într-o ploaie de citate şi de cuvinte savante ori rare a căror intenţie este tocmai de a
parodia înţelepciunea cărţilor din care sunt extrase. Erudiţia aceasta e încântătoare prin
veselia care o întreţine. Adevărata taină a lui Rabelais este la Joyeuseté. Anton Pann ori
Creangă, amândoi humorişti de tip rabelaisian, fac cu greu figură de erudiţi pentru cititorul
comun. Asta vine din prejudecata că autorul trebuie să fie neapărat un umanist. Erudiţia însă
nu are limite şi Anton Pann şi Creangă sunt şi ei nişte mari erudiţi, în materie de ştiinţă şi
literatură rurală. Deşi citatele lor nu sunt scoase din cărţi , ci din tradiţia orală, printr-o
nemaipomenită memorie, operele lor nu sunt mai puţin cărturăreşti, structura lor fiind aceeaşi
ca a operei rabelaisiene: adică o jovialitate enormă , care înnegreşte orice fapt cu un roi de
citate.
Creangă e un umanist al ştiinţei săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi
totuşi un autor vesel prin materie. (G. Călinescu - Istoria literaturii române de origini până în
prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 487) Basmul ţine de ciclul încercărilor grele, în care eroul
trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul
unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. (Jean Boutiere - Viaţa şi opera
lui Ion Creangă, Ed. Junimea, 1976, p. 154) . Primul şi cel mai vechi scenariu epic aparţine
Pagina 7 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
mitului, „istorie adevărată”, sacră, relatare a unui eveniment săvârşit în timp primordial,
fabulos, al începuturilor, de către fiinţe supranaturale. (Adrian Marino - Dicţionar de idei
literare, Ed. Eminescu, 1973, I, p. 582).
Caracterul vorbit , în sens popular , al limbii lui Creangă se manifestă cu cea mai mare
forţă în expresii ideomatice (sau izolări, cum le mai spune A. Philippide), grupări sintactice
devenite fixe cu vremea şi având un înţeles figurat . Ele sunt, în fond, comparaţii sau
metafore, adică imagini a căror expresivitate se datoreşte tocmai faptului că marea lor
plasticitate serveşte, de fapt, la sugerarea unei semnificaţii oarecum abstracte. Aproape orice
pasaj din opera lui Creangă, fie cât de redus ca întindere, conţine astfel de particularităţi
stilistice, şi aceasta, pentru motivul că ele constituie o trăsătură foarte caracteristică a vorbirii
populare.[..] Reproduc pe cele mai plastice dintre expresiile ideomatice găsite în câteva zeci
de pagini ale poveştilor: „Călătorie sprâncenată, zise boierul; de rămâneai îmi erai ca un frate,
iar de nu, îmi eşti ca doi; haram de capul vostru!” ( Iorgu Iordan - Contribuţii la istoria limbii
române literare în secolul al XIX-lea, Ed. Academiei, 1956, p. 138).
NOTE BIBLIOGRAFICE
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed.
Minerva, Bucureşti, p. 487
Jean Boutiere, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Ed. Junimea, Iaşi, 1976, p. 154
Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, I, p. 582
Iorgu Iordan, Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1956, p. 138
CAPITOLUL I
STILUL ŞI ARTA NARATIVĂ ÎN OPERA LUI
ION CREANGĂ
Din studiul vieţii lui Creangă reiese cu destulă claritate decalajul enorm dintre
puţinătatea datelor biografice, atât de săracă relativ în fapte de viaţă şi cultură, şi câmpul vast
de experienţă concentrată în opera lui genială. Acest lucru demonstrează odată mai mult
Pagina 8 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dificultatea legată de biografia artiştilor ieşiţi din popor, în sensul extragerii formaţiei şi
esenţei specifice a geniului lor dintr-o înşiruire de date destul de puţin semnificative.
Ion Creangă e singur în felul său în literatura noastră şi poate şi în complexul
celorlalte literaturi. Cei mai mulţi dintre intelectuali „subţiri ai vremii sale” l- au văzut ca
Iacob Negruzzi: „fiul răzaşului din Humuleşti, ţăran necioplit din creştet până în talpă, gros şi
gras, nepieptănat şi îmbrăcat prost”. Tatăl, Ştefan a Petrei Ciubotarului, răzaş cu puţin
pământ, care umbla cu cotul subsuoară prin iarmaroace după negustorie şi care dezumfla
nemilos ambiţiile soţiei sale pentru copilul Ion aruncându-i vorbele:„Logofete, brânză-n cui /
Lapte acru-n călimări / Chin şi vai în buzănări”, ar fi fost uimit să cunoască geniul din fiul
său .
Pe de altă parte, din puţinele cuvinte pe care le rosteşte Ştefan ca personaj literar al
„Amintirilor” putem înţelege câte ceva despre concepţia lui laică, profană, neconformistă, în
legătură cu rosturile lumii, atât de deosebită de concepţia convenţională, sacră despre lume a
soţiei sale Smaranda .
Formaţia lui Creangă e legată de ereditate, de anii copilăriei şi ai adolescenţei
petrecuţi în climatul convenabil spiritului său. Dovada de nezdruncinat a legăturii scriitorului
cu acest mediu o constituie refuzul părăsirii locului de baştină, refuz exprimat cu atâta tărie în
numeroase fragmente din „Amintiri”: „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la
munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale , aşa nu mă dam eu dus
din Humuleşti în toamna anului 1855, când venii vremea să plec la Socola, după stăruinţa
mamei”.
Primii ani ai vieţii (copilăria şi adolescenţa) au fost anii acumulării maxime a
înţelepciunii populare pentru Creangă. Părăsind satul, el era plin de dulceaţa ei, pe care avea
să o păstreze până la sfârşitul vieţii. Ospeţele, şezătorile, horele au fost câteva din locurile
învăţăturii lui la şcoala povestitorului popular. Aici se comunica tânărului, care era în stare să
stea nopţi întregi să asculte, iniţierea în tainele marii înţelepciuni străvechi, păstrate din
generaţie în generaţie. Copilul a strâns în urechea şi în inima lui tâlcurile exprimate în
secvenţe versificate sau pline de clausule şi aliteraţii .
Concepţia despre viaţă a lui Creangă e aceea a poporului, a grupului social din care
face parte. Categoria, grupul pe care – l reprezintă Creangă e acela al răzeşilor moldoveni,
ţărani liberi, care au luptat secole întregi pentru a-şi păstra şi apăra libertatea împotriva
domnilor, boierilor sau mănăstirilor. Râsul lui Creangă izbucneşte enorm din această
nemărginită încredere în viaţă şi în valorile ei. De aici marea dragoste de viaţă, marea bucurie
Pagina 9 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a ei mereu dezlănţuită. Aşa se explică şi ostilitatea cu care sunt priviţi dracii şi moartea,
duşmanii de temuţi ai omului într-o veche mentalitate populară.
Concepţia laică, nesuperstiţioasă a lui Creangă despre lume e cu atât mai interesantă şi
semnificativă cu cât a trecut prin anii de seminar şi de preoţie şi constituie încă o dovadă că
anii formaţiei lui au fost exclusiv cei petrecuţi în mijlocul lumii satului şi că fondul lui prim
n-a putut fi niciodată alterat . Înconjurat de oameni harnici şi activi, Creangă s-a văzut
crescând într-o adevărată religie a muncii , care consacra viaţa ca valoare activă. Viaţa este
înţeleasă ca o activitate utilă care singură înregistrează pe om în grup şi conferă acestuia
valoare în cadrul grupului. Din concepţia de viaţă derivă tabla valorilor morale care se poate
alcătui din opera lui Creangă. De aceea virtutea cea dintâi a eroilor este hărnicia, prinderea
lor continuă în ocupaţii practice, supunerea deci la regula de aur a comunităţii: munca,
activitatea. De aceea, din caracterizarea personajelor nu lipseşte aproape nici o dată
aprecierea asupra atitudinii faţă de muncă.
Creangă nu este un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală.
Personalitatea lui artistică a fost, în primul rând, atât de puternică, încât a dat naştere unui stil
cu o pecete neîndoielnică a originalităţii şi unicităţii . Niciodată n-o să putem vorbii , cu toată
bunăvoinţa, despre stilul lui Petre Ispirescu, de pildă, deşi acesta a fost unul din cei mai
talentaţi povestitori români din folclor. Dar stilul lui Creangă este unic, izbitor, particular,
alcătuind un univers întreg, închis, inimitabil al operei scriitorului.
Nu numai prin lexic, topică şi specificităţi morfologice şi sintactice se afirmă stilul
acesta, un timbru stilistic nou, neobişnuit, nerepetabil, dă într - adevăr măsura apariţiei unui
mare scriitor, dar acest timbru nu se datoreşte numai stilului gramatical aşa – zicând, nu se
realizează numai la nivelul elementelor de limbă.
Această eroare, formalistă în temeiurile ei, se comite uneori de cercetători care nu fac
o legătură organică între elementele fondului şi ale formei, între concepţie, viziune, atitudine
oglindită în idei şi stările afective care colorează faptele, pe de o parte, şi expresia verbală a
acestora pe de alta, constituind o unitate indestructibilă, forma nefăcând altceva decât să
comunice, într-un mod particular.
Creangă, răzeş moldovean, s-a născut şi s-a format într-o lume din care a luat
rezultatele unei experienţe de gândire şi simţire milenară. De aici clasicitatea concentrată,
folclorică a conţinutului operei sale, care exprimă de cele mai multe ori datele unei viziuni
despre lume coincizând cu aceea populară şi în care viaţa, faptele, împrejurările, personajele,
structura lor morală sunt nude, ca cele din folclor, din basmul popular mai ales . Dar topirea
acestora într-un amestec nou, răsfrângerea lor pe planul literar şi învăluirea lor în ficţiune şi
Pagina 10 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
exagerare conştientă, într-o tonalitate majoră specifică artei satirice dă naştere unei opere noi
şi riguroase, al cărei realism rămâne mereu proaspăt, ca acela al unor opere din Renaştere.
Prima trăsătură constitutivă a realismului lui Creangă stă în înrudirea viziunii despre
lume a scriitorului cu cea populară, care afirmă cu putere existenţa materială a lumii şi crede
în ea cum crede în forţa vitală şi în bucuriile simţurilor care o exteriorizează. O altă
componentă a realismului său este aceea satirică. Talent satiric prin excelenţă, Creangă vede
cusururile acestei lumi în care trăieşte, cusururi ale societăţii şi ale oamenilor, şi le
proiectează pe fundalul operei sale, cu dimensiuni mărite delectându-se în exagerarea
conştientă, învăţată la şcoala povestitorului popular, obişnuit să se încadreze cu uşurinţă în
mitic şi fabulos.
Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitatea operei sale, deschisă, jovială, plină de
spirit jucăuş. Scriitorul nostru e un hâtru şi un vorbăreţ neobosit, cel dintâi al operei sale. De
aceea formula lui artistică e atât de subiectivă, de aceea el e pretutindeni prezent în povestire.
Oralitatea stilului său învăţată de la povestitorul popular i se potriveşte ca o mănuşă.
Neinformat cum e cu privire la arta cultă, dar plin de resursele infinite ale folclorului,
Creangă aduce un stil puternic, făcut, în sensul unificării lui prin subordonarea varietăţii
mijloacelor de expresie, câteva dominante. Realismul său se împlineşte prin integrarea
viziunii critic satirice în formele cele mai caracteristice artei comice.
Şi auditiv, stilul oral realist a lui Creangă fixează, reproduce lumea lui, a satului
moldovenesc, cu inflexiunile multiple ale mirării, oţărârii, glumei, echivocului, ambiguităţii ,
certurilor, a vorbei multe şi hazlii, totul realizat cu păstrarea particularităţii lexicale şi
fonetice ale regiunii, dar numai în aparenţă, fiindcă transcrierea exactă a graiului
moldovenesc, fără geniul selectării realiste în slujba necesităţilor ideii centrale, ar fi dus la o
simplă copie de limbaj, naturalistă .
Intenţia satirică a operei dusă până la capăt, până la comicul fonetic, face să se
întregească imaginea artistică, să se desăvârşească fuziunea fondului operei cu forma ei rară ,
unică. De aceea un text oarecare de literatură populară, povestit chiar de cel mai înzestrat
narator, nu va cunoaşte strălucirea şi perfecţiunea tratării realiste a unui fragment din opera
lui Creangă, nu va sugera cu atâta plenitudine viaţa.
Fie că dezvoltă creator în opera de artă cultă temele folclorice, fie că povesteşte
episoade cu puternică intuiţie satirică, sau de critică socială, fie că evocă clipele trecutei lui
copilării petrecute în mijlocul satului, Creangă se mişcă în acelaşi univers propriu. Ţărani şi
ţărance, flăcăi şi copii, preoţi, învăţători, moşnegi, şugubeţi, babe hapsâne, boieri meschini
populează acest univers, căpătând contur, dar mai ales mişcându-se şi vorbind. Universul
Pagina 11 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
acesta al operei reproduce lumea în care scriitorul şi-a desfăşurat existenţa, lumea satului pe
care a iubit-o şi a cunoscut-o în adâncime. De lumea aceasta a fost legat Creangă prin bucuria
tuturor simţurilor, care străbate cea mai bună parte a operei sale.
Obiectele lumii înconjurătoare sunt resimţite aproape tactil, ca în tablourile
olandezilor şi germanilor de la sfârşitul evului mediu. Enumerările care ţin loc de descrieri
denotă plăcerea primitivului de a stăpânii nemijlocit lumea materială prin cunoaştere în
scopul utilizării. Descrierea presupune planuri de perspectivă, relaţii între obiecte, în care
unele neapărat trebuie să treacă în umbră ca numai câteva să concentreze atenţia
contemplatorului. De aceea Creangă nu descrie, ci enumeră. El cunoaşte mai întâi limbajul
tehnic al tuturor activităţilor exercitate în satul lui în vremea în care trăieşte: culinare,
meşteşugăreşti, de industrie casnică, de neguţătorie. Ştie numele bucatelor de post şi de
praznic şi tehnica pregătirii lor, de la „bob fiert, găluşte şi turtă cu juflă şi vărzare”, mâncate
în ajunul Bobotezii, până la mâncărurile de la ospeţe şi praznice: „sarmale ... plachie ...
alivenci ... papă cu smântână şi cu ouă”( Capra cu trei iezi ) şi preparatele din porcul tăiat la
Crăciun: „costiţă de porc afumate, chişte şi bufet umplut, trandafiri usturoiaţi şi slănină din
cea subţire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine şi cu mămăligă caldă...” ( Amintiri ). Şi
toate astea sunt spuse cu o poftă de mâncare care se comunică.
Apoi obiceiurile sunt şi ele cunoscute şi descompuse lexical, îmbogăţind astfel
universul obiectelor. Iată prefigurată de surorile cu gură rea desfăşurarea în obiecte a
ceremoniei morţii babei: „începură a scoate din lada babei valuri de pânză, aş da ghiont una
alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre
găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare”.
Curiozotatea şi plăcerea cu care enumeră Creangă dau totuşi forţă evocatoare fiecărui obiect
în parte şi se crează aproape o natură moartă mai ales prin nerăsuflata alăturare a tuturor
componentelor vădită în lipsa verbului. De obicei Creangă se lipseşte de verb în momentele
mişcării celei mai violente. Se simte nevoia autorului de a spune ce bine cunoaşte el toate
lucrurile lumii lui în lumina utilităţii lor, aceasta fiind raţiunea de bază a existenţei obiectelor,
ca şi a oamenilor, aşa cum am arătat vorbind despre etica marelui moldovean.
De multe ori obiectul apare legat de ocupaţiile consătenilor şi-şi are locul într-un
context foarte precis. În acest sens, apropierea de Homer, care s-a mai făcut, apare oarecum
mai ales prin aplecarea asupra meşteşugurilor omeneşti. Creangă ştia tot ce se făcea în satul
lui de la munca câmpului şi operaţiile industriei casnice, până la moşit şi medicamentele
aplicate de medicii empirici ai satului. Tot cu plăcerea cunoaşterii exacte a obiectelor
necesare meşteşugului îl pune pe Dănilă să umble prin pădure după copacii trebuitori pentru
Pagina 12 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
duratul unei mănăstiri şi să-i aleagă pronunţând termenii tehnici respectivi cu vădită
satisfacţie, care le dă prin vederile afective exprimate o înfăţişare pitorească: „Ista-i bun de
amânare, cela de tâlpi, ista de grinzi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă”.
Nu numai obiectele lumii înconjurătoare solicită atenţia autorului, ci şi oamenii. Şi în
viziunea asupra oamenilor se descoperă ascunsă tot concepţia despre viaţă. Omul e valoros în
măsura în care e util şi e util numai dacă depune un efort oarecare creator. De aceea, cei mai
mulţi dintre oamenii universului lui Creangă sunt prinşi în mişcare neîntreruptă, atenţia lui nu
se opreşte în mod deosebit asupra unuia, fiindcă el îi vede în acţiune şi rămâne cu imaginea
unui gest, a unei atitudini, pe care o reproduce fugar, dar nu mai puţin sugestiv.
Nu numai mişcările individuale sunt înregistrate cu mare exactitate, dar şi cele ale
grupului, dând o dinamică specială anumitor scene. Aşa dracii aduşi de Chirică muncesc cu
spor pe un câmp întins: „Unii secerau, alţii legau snopii, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să
se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca dracului era, ce să spun mai mult ?”.
Şi animalele sunt văzute tot în mişcare. Porcul din „Povestea porcului”, începe a
zburda prin bordel, dă un ropot pe sub băiţi, mai răstoarnă câteva oale cu râtul.
Desigur că fiind atras şi interesat mai cu seamă de mişcare, scriitorul se va oprii foarte
arareori asupra fizicului personajelor sale, şi numai atunci când o diformitate sau o anomalie
le va diferenţia de celelalte. Aceste trăsături deosebitoare fac personajele respective groteşti
ca apariţie. Singura încercare de portret clasic pe care o face Creangă eşuează în ceea ce
priveşte individualizarea personajului. La sfârşitul portretului lui Dăvidică din Fărcaşa îl
vedem tot atât de puţin cât îl ştiam şi înainte. De altfel cei mai mulţi oameni din universul lui
Creangă au figuri neutre, când diformaţia morală nu e sugerată de autor prin vreun epitet din
cele care-i sunt caracteristice.
Valorile auditive ale stilului său nu vorbesc despre capacitatea de înregistrare a limbii
vorbite, care este întradevăr excepţională. Dar acest lucru nu poate uimi deoarece ucenicia
îndelungată la şcoala povestitorului popular a ajutat foarte mult sau a dezvoltat acuitatea
auditivă a învăţăcelului de geniu. Tehnica propriu-zisă a povestirii, adresarea către un
auditoriu cunoscut, care e presupus a avea aceleaşi cunoştinţe de înţelepciune populară ca şi
povestitorul, debitarea cu oarecare tradiţională solemnitate, mimarea tuturor rolurilor,
comentarul la acţiune , toate acestea sunt învăţate la şcoala de care am vorbit .
Tot spre regalarea auditoriului se recurge la formulele iniţiale, mediane şi finale în
debitarea poveştilor şi basmelor, se presară opera cu fragmente de cântece populare. În „Stan
păţitul”, deplângând singurătatea holteiului, Creangă citează versuri dintr-un fel de doină a
urâtului.
Pagina 13 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
„De urât mă duc de-acasă,
Şi urâtul nu mă lasă.
De urât să fug în lume,
Urâtul fuge cu mine.”
Strigăturile, care şi ele gratulează inima unui auditoriu priceput, sunt de asemenea în
cinste: „Vai săracu omu prost, bun odor la cas-a fost”. Cilimiturile îşi au loc şi ele în
antologia de folclor care e opera lui Creangă. Tot în stilul general al povestitorului popular se
înscriu şi clausulele, rimele necesare ritmării anumitor pasaje din poveste. Asonanţele acestea
sunt foarte numeroase, şi găsim belşug de exemple de asonanţe scurte şi lungi: „Când ar şti
omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzii”; „Nici acasă n-am ce coasă”, „Cucoş de făcut
borş”(Punguţa cu doi bani).
Creangă utilizează de asemenea mare parte din mijloacele limbii vorbite, fapt care
intensifică impresia de oralitate. Mai ales sunt frecvente în povestirea lui interjecţiile,
exclamaţiile, onomatopeele, menite să precizeze acţiuni sau stări sufleteşti şi mai ales să
sugereze ritmuri şi mişcări.
Ca şi povestitorul popular Creangă, aflându-se mereu pe scenă, simte nevoia de a
comunica auditoriului său ceea ce ştie despre personajele înfăţişate sau despre acţiuni făcând
astfel participarea la povestire mai activă. Astfel: Ia ! Hai! Ei! Măi! Ei las! Na! Aha!Dă! Of!
Marchează pe rând îndemnul, ameninţarea, îndoiala satisfacţia, mirarea, suferinţa, făgăduiala,
punctând naraţiunea şi sugerând reacţiile eroilor. Simţul auditiv a lui Creangă îi sugerează
exact cuvântul pentru ilustrarea zgomutului. Căderea scurtă , grea e cuprinsă în „buf!” sau
„zup!”(Lupul în groapă sau Nică în cânepă), închiderea bruscă în „tranc!”(copacul) sau
„tronc!”(uşa).
Când vorbesc personajele, alcătuirile sintactice sunt şi mai vii. Imitând vorbirea
ţăranilor, povestitorul introduce propoziţiunile principale cu „d-apoi” şi „acum iaca”, „să nu „
, „de cum”, etc. Iată câteva exemple: „D-apoi este , apoi aşa nădăjduim”, „Şi acum iaca în ce
chichion am intrat”, „Că n-am adus eu ostaşii, ci ei pe mine”. Iluzia oralităţii este foarte
puternică. Tot aşa simplitatea alcătuirii frazelor după câteva modele fundamentale e menită să
reproducă firescul limbii vorbite. Atunci când un personaj îndeplineşte o serie de acţiuni ,
acestea se înlănţuiesc în fraze compuse din propoziţiuni scurte, de cele mai multe ori
principale: „Atunci Dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit, s-apucă
zdravăn cu mâinile de torţile cerului, cască o gură cât o şură şi, când chiuie odată, se
cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie dracii ies afară
din iaz câtă iarbă”. Aici o singură propoziţie secundară stă stingheră între opt principale.
Pagina 14 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Foarte frecventă este utilizarea participalelor şi a circumstanţialelor înaintea
principalelor sau, despicând principala, între subiect şi predicat. Aceasta , fără îndoială , nu
numai din dorinţa subordonării la regurile oralităţii, dar şi din necestăţi de conţinut, pentru
explicarea desfăşurării mai departe a acţiunii .
În momentele în care are a povestii episoade pline de mişcare sau a sugera stări
sufleteşti foarte puternice, Creangă se foloseşte tot de un procedeu împrumutat limbii vorbite:
construcţia eliptică. „Atunci, bucuria cucoşului”, zice lapidar scriitorul, accentuând mai
puternic mişcarea sufletească a eroului.
În ceea ce priveşte, tropii, figurile de stil s-a semnalat de foarte multe ori lipsa lor în
opera povestitorului moldovean. Comparaţiile sunt puţine şi, aşa cum ni s-a mai arătat, şterse
în cea mai mare parte ca efect stilistic, din pricina caracterului lor obişnuit care le-a tocit
valoarea: „nalţi ca nişte brazi”, „încep a tremura ca varga”, „tace ca peştele”, „tace ca
pământul”, „rece ca gheaţa”, etc. Sunt şi altele, mult mai expresive, dar mai puţine la număr :
„posomorâţi ca vremea cea rea”, „n-a mai clănţănit din măsele ca un cocostârg din cei
bătrânicioşi”, „draci care se zbăteau ca peştii în râu”. Aceste comparaţii apar mai cu seamă în
operele mai târzii şi în special în cele unde Creangă se mişcă pe registrul jovial satiric. De
altfel, elementele cele mai caracteristice ale stilului lui Creangă se înmulţesc vădit pe măsură
ce el capătă siguranţă şi stăpânire a meşteşugului.
Virtuozitatea stilistică a lui Creangă ajunsese până la substituirea unei expresii
populare în locul unui epitet sau mai exact, până la asimilarea expresiei populare epitetului .
Am atins astfel o altă problemă a stilului lui Creangă, aceea a utilizării expresiei populare, a
vorbei de duh, a zicalei. S-a repetat de nenumărate ori valoarea de antologie paremiologică a
operei Humuleşteanului, s-au alcătuit repertorii de zicale din această operă, s-a arătat ce
datoreşte Creangă înţelepciunii populare.
Vorbele de duh, care devin o componentă a stilului lui Creangă prin frecvenţa lor,
împlinesc mai totdeauna o imagine şi nu un rol gratuit. Ele sintetizează sau sublimează un
caracter ori o situaţie, cuprind o aluzie sau o ironie nejignitoare pentru cel căruia îi e adresată,
din pricina ermetismului sau a polivalenţei zicerii.
Situaţii bine caracterizate prin vorbe de duh ni se par unele din „Amintiri”. Nică, silit
de foame , se arată gol înaintea mamei sale: „Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a
dreptul”. Sau la o horă, dintr-o vorbă a lui Gâtlan, înţelegem starea de spirit şi poate şi cea
materială a catiheţilor în gazdă la Pavel. Se pune la cale o soţie a lui Mogorcea, iar Gâtlan
explică: „Vorba ceea: dacă s-a da baba jos din căruţă, de- abia i-a fi mai uşor iepei”. Şi
bogăţia vorbelor de duh şi rolurile lor variate, dar mai ales modul debitării, explozia afectivă
Pagina 15 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
care le însoţeşte îi aparţin lui Creangă, făcând din aceste cristalizări străvechi de înţelepciune
colectivă elemente ale unui stil individual.
În caracterul general oral al povestirii, comun tuturor rapsozilor populari, Creangă
mai aduce unele contribuţii ale darului său personal. E vorba de înregistrarea subtilă a
nuanţelor psihologice care transpar din dialoguri şi din inflexiunile comentariului făcut de
povestitor pe marginea raţiunii.
Aflându-se şi el pe scenă, povestitorul nu poate să nu intervină din când în când în
desfăşurarea acţiunii, spunând câte ceva despre stareaq sufletească a personajelor, comentând
situaţia, intercalând vreo reflexie pe marginea naraţiei. Tipul cel mai frecvent de comentarii
în opera lui Creangă e cel scurt, interogativ.
Creangă este cel mai egal cu sine ca creator de literatură superioară, în momentele în
care stilul este încărcat de valori subiective, în momentele în care afectivitatea specifică
autorului ţăran se manifestă. În primul rând jovialitatea, izvorâtă din intenţia faceţioasă şi
ludică a ţăranului bătrân. Jovialitatea însufleţeşte scenele groteşti cu personaje neobişnuite ,
susţine verva povestirii, dă naştere jocurilor de cuvinte.
Stările de uşoară melancolie colorate de lirism, întoarcerile spre trecut îi sunt şi ele
obişnuite povestitorului, dar sub stăpânirea lor el nu crează valori stilistice superioare.
Creangă oscilează între un stil cuminte, dominat de solemnităţi naive şi întorsături clasice de
carte bisericească, a cărui expresie culminantă e bine cunoscuta perioadă, amplă şi un stil de
mari îndrăzneli, violent colorat de cuvântul familiar.
Aşa cum arăta George Călinescu, cuvântul familiar are anumite rezonanţe
onomatopeice foarte sugestive: „Dă o bleandă”, „mangosiţilor şi farfasiţilor”, „dupuros”,
„parpalecule”, „haleşte”, „sborşit”, „moglan”, „helbet”, etc, sunt numai palide monstre din
arsenalul de rarităţi lingvistice utilizat de Creangă. Tot pentru intenţia lui Creangă de a utiliza
cuvântul cel mai expresiv şi mai neobişnuit în scopul obţinerii corespondenţei celei mai bune
dintre conţinut şi formă, pledează şi cuvântul deformat de autor, dar bineînţeles tot în sensul
binelui: Astfel „bodrogănind” capătă prin adăugarea r–ului o valoare onomatopeică mai mare
decât obişnuitul „bodogănind”. Adeseori plăcerea de a schimba cuvântul merge până la
adevărate jocuri de cuvinte sau calambururi.
Imprecaţia, invectiva întăresc şi expresivitatea stilului şi impresia de oralitate. Ocările,
drăcuierile, nu au nici o urmă de vulgaritate. Chiar şi în poveştile „corozive”, termenii
incriminaţi se topesc în contextul marii jovialităţi revărsate.
Omul acesta cu simţuri vii, dezlănţuite în faţa abstracţiilor imediate oferite de obiecte,
lcom pe toate laturile, dar cu totul lipsit de josnicie şi patimă, cu râsul gros, hohotitor, cu
Pagina 16 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
vorba revărsată bogat, fără altă oprelişte decât cea a gustului superior, este un primitiv în
sensul cel mai bun şi mai înalt al cuvântului , primitivul care trăieşte bucuria lumii , a
obiectelor ei cu o intensitate rară şi o zugrăveşte cu exactitate şi mare plăcere, nu pentru ea,
nu în sine, ci pentru ce reprezintă ea în viaţa obligatorie activă a omului.
Metafora cea mai cuprinzător – unificatoare a operei lui Creangă e „lumea ca
spectacol”, nu „lumea ca teatrul”. O filosofie statornicită de mult stă la baza acestei teme,
precum şi o atitudine pe măsură faţă de lumea astfel înţeleasă.
A admira limba povestitorului în sine, înseamnă a afirma că ea trebuie să placă oricui
în temeiul unui frumos acustic. Nicăieri limba nu e a artistului ci a eroilor lui, chiar când
Creangă însuşi vorbeşte. Atunci el vorbeşte nu ca autor ci ca povestitor, ca un om care stă pe
o laviţă şi istoriseşte altora, fiind el însuşi erou subiectiv în naraţiunea obiectivă ca bunăoară:
„Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui, răpede zvârle nişte coşolină în
căruţă, aşterne de-asupra o păreche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul între umere
şi biciul în mână şi tirea, băiete !”.
Nici „Amintirile” şi cu atât mai puţin „Poveştile”, nu sunt opere propriu-zis de
prozator, valabile în neatârnare, ci părţi narate dintr-o întocmire dragmatică cu un singur
actor, monologică. Creangă e aici povestitor de basme, aici nuvelist în sensul vechi. Însă
povestea şi nuvela veche sunt foarte asemănătoare între ele şi profund deosebite de roman şi
de nuvela modernă. Limba lui Creangă este a monologistului şi a eroilor. Naraţiunea are două
realităţi concentrice: întâi pe a povestitorului care stârneşte mulţumirea prin chiar ivirea lui pe
scenă, apoi pe acea a eroilor imitaţi de ei. Aceste două realităţi sunt indisolubile. Eminescu
scrie poveşti fără observarea limbajului, acelea sunt numai poeme fantastice.
Cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe înrudirea artei
lui Creangă cu cea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi pun în gura eroilor
vocabulare autentice unul ţărănesc, altul urban semidoct. Vorbirea descrie mişcările
interioare. Amândoi alternează dialogul cu false comunicări, lipsite de obiectivitate ce
trebuiesc reprezentate scenic fiind partea monologistului sau un fel de cor autic care
urmăreşte gesturile eroilor, judecându-le.
Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân şi echivoc şi
unde experienţa s-a condensat în formule mişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator
să răsară peste câteva veacuri într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai
devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o specie erudiţie, la sat,
şi încă la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e neamestecat şi păstrător.
Pagina 17 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O bună parte din vraja lui Creangă stă fără îndoială în faptul că scrisul lui dovedeşte
deopotrivă o artă desăvârşită a povestirii şi o lipsă aproape totală de literaturizare. Creangă
povesteşte cu o simplitete de pasăre care cântă, de pasăre măiastră însă. Meşteşugul lui care e
neântrecut, e firesc şi limpede şi izvorăşte dintr-o adâncă nevoie de a povesti lui însuşi. Iată
de ce scrisul lui este atât de personal , atât de inimitabil.
Problema stilului se poate pune aici, dar cu totul în alt înţeles decât în acela pe care-l
dau azi esteticienii acestui cuvânt. Prin stil se înţelege azi un nume lustru şi o anume
frumuseţe obiectivă a frazei, o însuşire formală adăugată. Creşterea producţiei de romane a
aruncat problema stilului în afara preocupărilor scriitorului. Romancierul vede oamenii în
marile lor gesturi vitale, unde culoarea cuvintelor are prea puţină importanţă. Stilul lui
Creangă şi a lui Caragiale, departe de a fi o sforţare caligrafică nu e decât o observaţie .Stilul
nu e al scriitorilor, ci al eroilor compunerile având şi o puternică structură dialogică. O critică
par formală a lui Creangă sau Caragiale este fără noimă, pentru că forma vorbirii eroilor este
chiar conţinutul lor. Singura critică legitimă este aceea a autenticităţii.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1.G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,
Bucureşti, p. 487
2.Iorgu Iordan, Contribuţii la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1956, p. 138
CAPITOLUL II
LUMEA POVEŞTILOR
Nu se cunosc izvoarele lui Creangă decât în chip vag şi ipotetic. Cercetarea literară ar
realiza un câştig enorm dacă ar avea la îndemână varianta populară aşa cum a auzit-o
Creangă din gura povestitorului, pentru a compara apoi cu naraţiunea acestuia. Situaţia
aceasta e de domeniul utopiei, fiindcă această lacună nu va fi remediată niciodată, ori câte
cercetări de arhivă s-ar face, aceste variante nefiind consemnate de nimeni.
Creangă ştia cele mai multe din poveştile sale din copilărie, auzite în satul Humuleşti.
Aceasta e situaţia firească, deoarece cercetările folclorice au arătat că povestitorii învaţă
poveştile aproape exclusiv în anii copilăriei, când memoria este pe măsură de receptivă, iar
Pagina 18 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ceea ce se adaugă mai târziu reprezintă foarte puţin. Confirmarea este făcută de însuşi
Creangă prin gura unui contemporan de la „Junimea”.
Însuşi Creangă ne mai spune că la Fălticeni, în gazdă la Pavel Ciubotariu „Pepelea lui
moş Bodrângă”, „ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu nasul în tăciuni”, în atitudinea
caracteristică povestitorilor populari din serile de iarnă. Bănuim căci Creangă a mai auzit
poveşti şi în seminarul de la Socola, unde , aproape toţi fiii de rurali, e neândoielnic că se
îndeletniceau serile, înainte de a adormii, cu povestitul, aşa cum se întâmplă până în zilele
noastre în căzărmi şi chiar în spitale. Apoi chiar în mahalaua Ticăului, pe acea vreme animată
de o viaţă folclorică, povestitorul trebuie să fi fost o îndeletnicire curentă.
S-a vorbit mult despre realismul basmelor şi povestirilor lui Creangă. Chiar în aşa
măsură, încât Ibrăileanu le numea „adevărate nuvele din viaţa satului”. De aceea astăzi
pornim în analize de la această premisă ca de la un dat. De altfel, chiar în literatură s-a ajuns
după apariţia lui Creangă la un curent care năzuieşte, ca spre un model foarte greu de ajuns,
spre crearea unui tip de poveste realistă, cu acumulare de ziceri populare, de snoave, de
oarecare recuzită satirică, menită să semene, cât de palid cu modelul propus. Toată opera lui
Creangă e brodată pe străvechi motive folclorice, toate identificate sau identificabile dar
viziunea lui despre lume, atitudinea faţă de cultura pe care o reprezintă şi conştiinţa lui
artistică erau răsunătoare pentru vremea aceea.
Creangă , ţăran , rămâne ţăran în sensul nealterării prin cultură a viziunii lui iniţiale,
iar formula lui artistică, atât de viguroasă şi de caracteristică încât poate fii recunoscută dintr-
o mie, nu se datoreşte grefelor de cultură dobândite, ci exclusiv personalităţii sale artistice,
temperamentului său particular .
Procesul activităţii creatoare la Creangă se desfăşoară în mod firesc de la simplu la
compus, de la o mare economie de mijloace la nestăvilită revărsare a acestora .
Pe cât sunt de liniare povestirile şi basmele începutului, în care simţi nu atât
timiditatea, cât reţinerea autorului, care nu cunoaşte încă reacţia publicului pentru a se
dezvălui complet, pe atât sunt de bogate realizările maturităţii scriitoriceşti, atinse de Creangă
după un foarte scurt interval , adică între 1875 – 1878.
În ordinea apariţiei, cea dintâi poveste, citită mai întâi la „Junimea”, apoi publicată în
„Convorbiri literare” din 1 octombrie 1875, a fost Soacra cu trei nurori . În povestirea lui
Creangă după o expoziţiune scurtă, cuprinzând însă toate elementele definitorii pentru
caracterele în prezenţă, babă şi feciori, acţiunea se desfăşoară cu destulă rapiditate la început,
în vremea de huzur a babei, când oprimarea nurorilor celor vârstnice era în toi. Acţiunea se
încetineşte, în mod specific, odată cu apariţia nurorii celei tinere, care emite ideea generatoare
Pagina 19 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a conflictului. („Cum. Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, şi ea să
doarmă?”).
Cu personajele secundare lucrurile se sfârşesc destul de repede. Feciorii, ca şi nurorile
mai mari, sunt nişte proşti neinteresanţi. Cei trei feciori apar o singură dată, dar într-un chip
memorabil prin grotescul, uimitori de subtil sugerat, al scenei. Lipsiţi de personalitate,
obişnuiţi să asculte de mamă, ei reacţionează „în cor”.
Şi nurorile cele mari sunt sugerate tot în treacăt, deşi poate ceva mai insistent decât
feciorii, ele fiind legate de acţiunea hotărâtoare a nurorii celei tinere. Caracterizările lor sunt
substanţiale încă de la început. Cea dintâi „nu prea tânără, naltă şi uscăţivă însă robace şi
supusă”, adică în vorbirea metaforic aluzivă a lui Creangă, bătrână şi urâtă, place feciorului
celui mare în mod obligator, fiindcă place babei atotrânduitoare. Cea de-a doua „mai în vârstă
şi ceva încrucişată, dar foc de harnică”, deci mai bătrână decât prima e dată în dar feciorului
mijlociu.
Supuşenia nurorilor, care aproape nu mai dormeau de frica soacrei, e ilustrată prin
înregistrarea acţiunilor de muncă săvârşite de cea mai mare, care „migăia prin casă, acuş la
strujit pene, acuş îmbăla tortul, acuş pisa mălaiul şi-l vântura de leuc”.
Încă de la primele paragrafe accentuează avariţia babei, care „lega paraua cu zece
noduri şi tremura după bani”. Urmează amestecul cu totul nepotrivit al babei în viaţa
feciorilor cu prilejul însurătorii celui dintâi, căruia ea îi găseşte nevastă pe placul ei.
Canonul la care e supusă nora dintâi adaugă la trăsăturile de până atunci ale babei
cruzimea . Somnul babei, care dormea „lăfăiată” şi „horăind” sporeşte la adăpostul minciunii
despre ochiul neadormit, valenţele lenii între ţinute cu atâtea aparenţe contrarii de personaj.
Pe deasupra, bătrâna mai e şi violentă şi sculându-se cu noaptea în cap, ea începe „a trânti şi a
plesni prin casă” de necaz că o găseşte aţipită pe mult chinuita noră blajină.
Nora cea tânără, aleasă, cu tâlc de către soţul ei, şi nu de către soacră, reprezintă, în
jocul de forţe aflate în luptă în această povestire, fermentul răzvrătirii împotriva groteştii
tiranii a babei. Ca tuturor personajelor dragi lui Creangă , şi ei îi plac petrecerile, viaţa largă ,
generoasă, ospeţele şi cântecele. Festinul pregătit de ea, prilejuieşte scriitorului o scenă
remarcabilă de „genre”, ieşită ca din pana unui maestru olandez: „după ce au mâncat, au băut,
au cântat, cele trei femei au adormit în bordei între pene împrăştiate pe jos, între blide în toate
părţile, cu cofăielul de vin răsturnat. „Ticăloşie mare ...” comentează Creangă, foarte încântat
şi plin de admiraţie pentru tânăra noră.
O enumerare în termeni „tehnici” apare în ultimele momente ale babei, când nurorile,
pentru a-i grăbi sfârşitul, pomenesc de toate cele necesare înmormântării: „stârlici , toiag,
Pagina 20 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre
strigoi şi câte alte năzdrăvănii înfiorătoare”.
Pentru mentalitatea laică, nesuperstiţioasă a lui Creangă este semnificativă folosirea
uneori tocmai a credinţelor populare în scopul îngrozirii sau convingerii celor proşti. Această
poveste trecută de Boutiere în rândul poveştilor fantastice este în realitate, o poveste realistă
întemeiată pe o satiră a caracterelor omeneşti, susţinută cu mijloacele caracteristice ale artei
lui Creangă .
Capra cu trei iezi a fost publicată în „Convorbiri literare” din 1 decembrie 1875.
Povestea fabulă la Creangă n-a făcut, cum s-a mai spus , decât să pună măşti pe caracterele
omeneşti. Pe arhicunoscuta temă a acestei poveşti care circulă pe tot întinsul european, ba se
pare şi pe cel asiatic, scriitorul a brodat din nou, istoria relelor comise de un personaj negativ
şi a relatat pe larg cu satisfacţie pedeapsa finală care a fost aplicată acestuia de cineva mai
slab dar cu o minte ageră.
Lupul e plin de toate viciile morale, indiscreţia, simularea, disimularea, cruzimea
atingând gratuitatea, ipocrizia, delaţiunea insinuantă, lăcomia. Episodul cel mai realizat
artistic ni se pare a fi cel al dialogului dintre capră şi lup în pădure, când capra îl pofteşte pe
lup la praznic. Dialogul mânuit de Creangă dezvăluie un personaj cel puţin la fel de bine
făcut şi complex ca în „Roman de Renard”, în ceea ce priveşte ipocrizia şi disimularea.
Simularea participării la durerea caprei, atribuirea gustului pentru iezi fragezi lui
Dumnezeu, aerul înţelept, consolator al lupului, vorbirea în tâlcuri din Scriptură sunt
remarcabile. Dialogul suspendă destul de des naraţiunea în această poveste, începând seria
marilor lui desfăşurări. Aci vorbesc între ei iezii, apoi iedul şi capra, cu zicale şi aluzii, pe
urmă capra şi lupul venind prin pădure. Formula finală , luată ca atare din basmul popular, ne
face să reintrăm într-o lume din care ieşim prin procedeele artei realiste a lui Creangă.
La obârşia oricărui basm de remarcabilă longevitate, e de bănuit un „mit” cu suficient
de cuprinzătoare înţelesuri, spre a interesa pe oameni încă multă vreme de când a fost
formulat întâi, chiar dacă unele indicaţii ale lui au fost uitate. Pentru copilul ce adoarme
scâncind de mila iezilor pe care i-a înfulecat lupul, „Capra cu trei iezi” rămâne povestea
tradiţională de un anume antren epic şi cu semnificaţiile moraliste de care aminteam. Pentru
omul matur al acestui veac frământat, povestea lui Creangă închide în ea toată istoria
abreviată a cruzimilor, abuzului de putere, substituirii legilor elementare de convieţuire,
cuviincioasă prin „dreptul celui mai tare”, abuzului de încredere în raport cu cei mai slabi,
mai creduli.
Pagina 21 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Punguţa cu doi bani a fost publicată în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1876.
Apologul se deosebeşte de prototipul lui popular mai ales prin credibilitatea cu privire la
coexistenţa personajelor animale şi umane. Timbrul lui Creangă, ieşit din atitudinea lui
joculară, din sintaxa „zicerii” sale, se simte chiar în ciuda unor oarecari stereotipi de expresie.
Aceste repetări prea numeroase care ar putea da impresia unei relative sărăcii de limbaj sunt
compensate de determinări amuzante, făcute cu elemente de lexic familiar alese cu o
pricepere de mare autor comic. Moşneagul e „pofticios şi hapsân”, baba „zgârcită şi nebună”
e la fel de rea, ca „hârca” de la bucătăria boierului. Aceasta „s-a îndrăcit de ciudă” văzând
isprăviile cocoşului. Ca şi babele, boierul „crăpa de ciudă”. Toţi profitorii şi răii sunt învinşi
de cocoş, care face isprăvi ca un adevărat personaj năzdrăvan , ajungând şi el la nişte
dimensiuni fabuloase la un moment dat, încât are pântece „cât un munte” şi „aşezându-se în
dreptul soarelui, întunecă de tot casa boerului”.
Considerând-o în sens tradiţional, oarecum altfel se prezintă convenţia epică în
„Punguţa cu doi bani”, unde elementul animalier coexistă inextricabil, prin tradiţii iscusite, cu
cele ţinând de experienţa şi existenţa omenească obişnuite într-o lume comună. Înţelesul
obişnuit poate fi acela dintr-un bine ştiut proverb: „Cu-i face o nedreptate, i se plăteşte
însutit”. Seninătatea hazliu-imperturbabilă a povestitorului se cam tulbură mai cu seamă în
două cazuri: când vine vorba de boieri sau de feţe bisericeşti, puţine personaje din aceste
tagme fiind cruţate după ce ni-i s-a dat a înţelege de ce–prin câte un convingător „distinguo”.
Cu Dănilă Prepeleac, publicată în „Convorbiri literare” din 1 martie 1876, intrăm în
seria poveştilor cu draci pe care Creangă le tratează cu o vădită predilecţie. Avându-şi
originea în evul mediu creştin sau chiar mai înainte, în unele vechi legende ebraice, povestea
cu draci a cunoscut o mare dezvoltare pe două căi. Una din ele ducea spre viziunea creştină a
păcatului luciferic pentru dobândirea puterii şi a cunoştinţei. Cealaltă cale duce spre viziunea
cea creştină propriu-zisă, clasică. Aici e vorba de păcăleala dracului , care încetează de a mai
fi adversarul atât de temut al sufletului omenesc şi devine un biet prostănac uşor înşelat de
isteţimea ţăranului sau târgoveţului. Acest tip de poveste, foarte răspândit la noi, în vreme ce
cel mai de sus e destul de rar întâlnit, satisface în cea mai înaltă măsură conştiinţa
superiorităţii umane.
În concepţia sa despre lume, cu destule note precreştine, păcatul e o noţiune pe care
Creangă o foloseşte, dar în care nu mai crede şi pe care o consideră cam din aceeaşi zonă cu
strigoii şi ielele, utilizaţi în împrejurări groteşti, comice. De aceea, povestea cu draci devine
exclusiv o poveste faceţioasă, fiindcă dracii nu mai au în concepţia lui Creangă nici o putere
Pagina 22 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
asupra sufletului omenesc. Dracii sunt la Creangă nişte fiinţe bicismice şi amărâte, de aceea îi
poate învinge şi prostul proştilor .
Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că lui Creangă i-a slujit de minune această
reunire de tipuri de poveşti diferite pentru punerea în valoare a eroului. Dănilă Prepeleac este
cea dintâi încercare a scriitorului de a face un om anapoda, un personaj care vorbeşte şi
acţionează în dodii, un prost şi un hâtru în acelaşi timp. Omul acesta, sărac lipit, e mereu
obligat să recurgă la împrumuturi din bunurile fratelui său, înstărit, căruia îi aduce de fiecare
dată pagube însemnate. Plictisit mai ales de frecventul împrumut al carului, acesta îl
sfătuieşte să-şi cumpere car, drept care Dănilă porneşte la târg cu singura lui avere, o pereche
de boi.
Într-o serie de schimburi succesive, care mai de care mai dezavantajoase, dând boii pe
un car, carul pe o capră, capra pe o gâscă, gâsca pe o pungă goală, apoi se întoarce în sat
prăpădind caii şi boii fratelui, după care ia iapa şi o duce în pădure.
Pregătirile pentru duratul unei mănăstiri, în care vrea să pusnicească, îl pun pe Dănilă
în conflict cu dracii. Vrând să scape de el acesta îi oferă un burduf cu galbeni, dar
răzgândindu-se îl provoacă la un şir de întreceri din care eroul cu o isteţime aparent nou
dobândită, iese învingător rămânând stăpân pe burduf. Personajul are însă unitate şi
ideologică şi estetică, fiind provenit dintr-o intenţie creatoare a scriitorului, susţinută şi
unitară.
Din tâlcurile lui Dănilă înţelegem adevărata lui structură, fiindcă vorba lui în dodii
este sugerată de Creangă în zicale, în moduri de exprimare fondate pe paradoxuri. Distingem
că toată ştiinţa lui Creangă, de această dată, e în sensul tehnic de a alterna fără încetare
planurile contrastante. În prima parte e vorba de vanitatea omului neexperimentat şi zăpăcit
de nevoi, cu circumstanţa adăugitoare, agravantă, că isteţimea nativă, pe care eroul şi-o
intuieşte fără greş, o supralicitează la tot pasul, potrivit legilor ce ţin de psihologia naivităţii .
Într-o lume obişnuită, care cântăreşte totul după evidenţe, în chipul cel mai pragmatic
cu putinţă, fireşte că naivitatea lui Dănilă ia proporţii hiperbolice, după metoda îngroşării
folclorice a lucrurilor, iar impresia începe a fi una de fantastic. Psihologia naivităţii potrivit
căreia dorinţele sunt luate drept putinţă, se consumă până la urmă primtr-o criză, aceea când
Dănilă chibzuieşte să treacă la existenţa monahicească şi să facă mănăstire pe malul lacului.
În partea a doua băgăm de seamă că planurile contrastante se insinuează altfel. Dănilă e cel
care se poartă în competiţiile cu dracii ca aceea care îl determinaseră să schimbe boii.
Ni se pare că natura bivalentă a personajului, nebun înţelept, e subliniată chiar de
scriitor, desigur dezvăluind intenţia creării unui astfel de erou atât de potrivit artei satirice:
Pagina 23 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
„Dracul, neavând ce-i face, huştuibec în iaz şi dă de ştire lui Scaraoschi despre omul lui
Dumnezeu, cu năravul dracului”.
Înţelesul final e că în lupta cu forţe necunoscute şi care ar părea s-o depăşească oricât,
la prima vedere, raţiunea care se bizuie pe un anume şir de experienţe, judecata matură ,
biruie.
Povestea porcului a apărut în „Convorbiri literare” din 1 iunie 1876. Mai puţin
realizată estetic, povestirea nu are prea multă originalitate, din cauza substanţei ei originare .
Făt-Frumos preschimbat în porc prin ştiinţa unei vrăjitoare e găsit în această stare de nişte
bătrâni fără copii , care-l prind drag şi-l îngrijesc , socotindu-l feciorul lor . Împăratul locului
dând sfoară în ţară că va mărita pe fiica sa după cel ce va izbuti să construiască un pod de aur
pardosit cu pietre scumpe de la casa sa şi până la palat , porcul se oferă să îndeplinească
această condiţie , reuşeşte şi capătă de soţie pe fiica împăratului , cu care va trăi fericit până
ce ea , ascultând povaţa maică-si aruncă noaptea în foc pielea de porc pe care Făt-Frumos o
leapădă la culcare . Pedeapsa ei va fi despărţirea de soţ , şi purtarea sarcinii ani de-a rândul
până la reîntâlnirea cu Făt Frumos , care sigur o va putea izbăvi de blestem .
Toate peripeţiile fetei de împărat, pornită în căutarea soţului, întâlnirile cu sfânta
Vineri şi sfânta Duminică, folosirea darurilor primite de la acestea în scopul captării
bunăvoinţei acelei hârci care îngrijea palatul lui Făt-Frumos, şi întreg finalul întâlnirii sunt
povestite corect şi plăcut dar cu foarte puţină specificitate a stilului lui Creangă.
Eroul şi nefericita lui soţie nu sunt văzuţi nici auziţi. El e infinit mai realizat în
ipostaza de porc, din punct de vedere al detaliului sugestiv, al conturului realist. Iar ea e
interesantă doar pentru că ilustrează felul în care Creangă tratează personajele de viţă
împărătească, adică ţărăneşte. Interesantă de menţionat pentru mentalitatea laică a lui
Creangă este imanenţa sfinţilor. Tânăra nevastă e mirată că întâlneşte pe sfânta Miercuri.
Un moment deosebit îl constituie şi o scurtă prezentare a unei faune fabuloase,
întâlnită tot de fata de împărat în dureroasele ei peregrinări: „…au trecut peste nenumărate
ţări şi mări , şi prin codrii şi pustietăţi aşa de îngrozitoare în care fojgăiau balauri , aspi de
veninoase, vesiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cu câte douăzeci şi patru de capete şi altă
mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate,
numai şi numai să-i înghită…”. Valorile morale legate de animale amintesc de tradiţiile
populare rămase din vechile bestiarii.
Cu toate aceste lucruri interesante însă, dacă Creangă ar fi povestit în felul acesta
toate operele sale inspirate din teme folclorice, el ar fi putut să fie pus într-adevăr în rândul
Pagina 24 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
prelucrătorilor de folclor talentaţi, dar obişnuiţi, ca Perrault sau fraţii Grimm, sau s-ar fi putut
vorbi de acel „nichts Gemachtes an ihm” de care povestea inexact Weigand.
Cu Povestea lui Stan Păţitul scriitorul reintră în registru său preferat, cel jocular, unde
se regăseşte pe sine cu toate particularităţile artei sale. Povestea publicată în „Convorbiri
literare” din 1 aprilie 1877, e o poveste cu draci din acelea în care Creangă excelează, dar aici
nu mai e vorba de conflict ci întreceri între erou şi diavol, ca în „Dănilă Prepeleac”, ci de un
pact social. După Doutiere, tema din „Povestea lui Stan Păţitul” nu e reprezentată în România
decât prin povestea lui Creangă. Tema pactului cu diavolul e foarte des tratată în occident,
mai rar la noi. Iar acest pact, conform căruia diavolul se angajează să slujească omului, supus
şi gata să-l ajute oricând, dar nu pentru a-i lua sufletul , e şi mai rar. De data aceasta lucrul e
foarte semnificativ, diavolul nu mai e prost ca în „Dănilă Prepeleac”, el ne mai fiind
adversarul omului.
În povestea lui Creangă „Stan Păţitul”, eroul, Chirică, dracul , sluga şi ajutorul său, se
bucură de aceeaşi importanţă în desfăşurarea acţiunii şi de aceeaşi simpatie din partea
autorului. Şi omul şi diavolului sunt aici la fel de înţelepţi, cu o singură excepţie: când omul
îşi pierde minţile din dragoste pentru o femeie, dracul, îşi păstrează sângele rece şi străvechea
ştiinţă pentru femeie. Acesteia trebuie să i se scoată coastea cea de drac, pentru ca ea să
piardă demonicul din fiinţa ei.
Pactul cu diavolul, străvechea şi răspândita temă biblică, aflată în folclorul european
în atâtea variante, capătă aici o configuraţie cu totul specială. Nu diavolul însăşi încheie acest
pact, ci este obligat la încheierea şi respectarea lui de către Scaraoschi, împăratul iadului.
Omul căruia diavolul îi va sluji, Stan , nu ştie nimic, el crezând că sluga sa Chirică e doar un
băietan isteţ.
Oricare va fi fost prototipul pe care-l va fi urmat Creangă, realizarea estetică în
„Povestea lui Stan Păţitul” este remarcabilă. Înlănţuirea episoadelor e făcută perfect logic şi
unitar. Naraţiunea debutează cu o biografie a eroului. Urmează pregătirea întâlnirii cu dracul,
făcută pe larg, cu recuzită bine aleasă: furtuna, risipirea dracilor în lume, prezenţa lui
Scaraoschi. Întâlnirea însăşi e făcută cu o mare originalitate. Creangă se delectează îndelung
într-o competiţie de înţelepciune ţărănească, la sfârşitul căreia, Stan, mulţumit de isteţimea lui
Chirică, îl angajează, iar acesta repetă condiţiile enunţate mai înainte de Scaraoschi, lăsând
acum el să plutească incertitudinea asupra obiectului pe care şi-l va însuşi la sfârşitul celor
trei ani. Urmează îmbogăţirea lui Stan în etape, dintre care cea mai deosebită e cea cu
seceratul prea întinselor lanuri boiereşti. În sfârşit se ajunge şi la însurătoare, pe care,
conform premisei exprimate o va realiza tot dracul.
Pagina 25 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Orientarea satirică a întregii poveşti este evidentă. Literatura populară e plină de
aluzii, de strigături, de snoave cu privire la cuceririle femeilor leneşe, murdare, curioase,
limbute. Aici soţia uşuratică, pusă la încercare ca în nenumărate mostre ale literaturii
universale, nu rezistă probei, de aceea trebuie supusă unui tratament eroic, exprimat simbolic
prin scoaterea coastei de drac. Conform unui principiu de homeopatie populară, „cui pe cui se
scoate”, coasta cea de drac nu poate fi scoasă decât de el însuşi, aşa încât rolul lui Chirică este
unul curativ. La babă femeie îmbătrânită în rele, nici un tratament ne mai fiind cu putinţă, ea
este luată şi dusă la talpa iadului.
Punctul culminant al poveştii constă în concurenţa dintre capacitatea de inventivitate
negativă a babei şi a dracului. În conformitate cu concepţia lui Creangă despre folosul
comunităţii, pactul cu diavolul în „Povestea lui Stan Păţitul” se încheie în favoarea diavolului
care-şi găseşte căpătâie noi pentru talpa iadului, dar şi în favoarea oamenilor. Eroul
dobândeşte o femeie virtuoasă şi supusă, iar comunitatea scapă de babă, element distructiv.
În poveştile lui Creangă, pieirea personajului negativ e privită nu numai fără
participare compasionată, dar chiar cu satisfacţie, cu veselia cu care e privită şi moartea babei
din „Soacra cu trei nurori” şi a lupului din „Capra cu trei iezi”. Diavolul capătă în această
poveste configuraţia de personaj pozitiv, din motivele teoretice indicate de Thompson şi din
cele concret senzoriale ale imaginii artistice făurite de Creangă. Luând înfăţişare de om
pentru a sluji omului, diavolul pierde caracterele de inferioritate cu care era investit în
celelalte poveşti „Dănilă Prepeleac”, „Ivan Turbincă”. Abia acum Chirică izbuteşte să
valorifice unele facultăţi speciale ale dracilor, care-i lipseau pe vremea când era în iad, spre
marea mâhnire a lui Scaraoschi. Superioritatea calităţii de om în cadrul concepţiei lui
Creangă se vede şi aici în realizarea personajului Chirică.
Întinsa informaţie folclorică aparţine de asemenea personajelor preferate ale
scriitorului, tot ca atribut al înţelepciunii. În prima parte a convorbirii cu Chirică, Stan, îi
serveşte acestuia o mică antologie folclorică, alcătuită din câteva zicale, vorbe de duh,
strigături şi culminând cu cimilitura: „Lată – peste lată, peste lată – îmbujorată, peste
îmbujorată – crăcănată, peste crăcănată – măciulie, peste măciulie – limpezeală, peste
limpezeală – gălbeneală şi peste gălbeneală – luduleţ”. În această poveste abundă proverbele,
zicalele şi expresiile idiomatice, pe care la început le foloseşte mai mult Stan, iar după aceea
Chirică.
Ilustrând bogata serie de „Proverbe olandeze”, Brueglul, a scos din fantezie şi din
sugestia imediată a cuvintelor imagini care dezvoltă analitic proverbele populare. Creangă a
procedat pe dos, sintetizând o împrejurare, o imagine într-un proverb sau într-un cuvânt de
Pagina 26 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
spirit popular. De aceea se poate spune că orice personaj cu un larg bagaj paremiologic are în
spatele său şi o vastă trăire a vieţii, o cunoaştere adâncă a ei . E foarte explicabil cum un om
care vorbeşte mereu în zicale ajunge cu vremea la un soi de ermetism, de exprimare în tâlcuri.
Cu Harap Alb , publicată în „Convorbiri literare” din 1 august 1877, intrăm din nou în
domeniul basmului propriu-zis. Foarte întinsă, alcătuită, aşa cum s-a arătat, din contaminarea
a două corpuri de poveşti, această mare operă a lui Creangă este inegală în ceea ce priveşte
valorile estetice la carte dă naştere. Ibrăileanu zicea că acest basm e o adevărată epopee a
poporului român, iar George Călinescu – pe bună dreptate de astă dată – că e un fel de a
dovedi că omul de soi se vădeşte sub orice strai. Povestea, mai amplă decât celelalte, se pare
că a fost scrisă cu o cumplită încordare a puterilor lăuntrice.
E „momentul de sinteză” prin excelenţă, al singularelor daruri de „băsmuitor modern”
cu care fusese înzestrat naratorul. Registrul hazliu şi cel grav se cumpănesc în această poveste
cu mai mare meşteşug decât în orice alte scrieri al lui Creangă, exceptând „Amintirile”. O
mare pânză subterană de lirism străbate povestea de la un capăt la altul.
Prima parte mimează pe povestitorul popular obişnuit, fără urmă de culoare a paletei
specifice a lui Creangă. Doar în dialoguri se simte voiciunea obişnuită, debitul bogat al
personajelor prozatorului moldovean, cu inflexiunile lor variate, cu mirări, cu oţărâri,
mustrări, toate presărate cu zicalele tipice. Craiul, ai cărui feciori mai mari trimişi la
împărăţia fratelui său se întorc ruşinaţi de întâlnirea cu un urs buclucaş, le face remonstranţe
în stil ţărănesc, ruşinându-i cu pilde ţărăneşti. Încercarea fiului mezin, încurajată şi chiar pusă
la cale de o ursitoare bătrână şi vorbăreaţă, care se dovedeşte o sfântă întrupată, e însă
încununată cu succes şi, spre marea mirare a craiului, feciorul mai mic pleacă spre împărăţia
unchiului, în tovărăşia calului şi cu armele tatălui său de pe vremea când fusese mire.
Naraţiunea se desfăşoară mai departe după tipicul popular, cu formule fixe bine
cunoscute, cu clausule numeroase. Doar dialogurile foarte dese între fiul mezin şi crai, între
cal şi mezin înviorează prin realismul lor, deşi ele lungesc povestirea. Recomandarea expresă
a tatălui către fiul său de a nu se folosi în călătoria sa de oamenii roşii şi de spâni este
încălcată din extrema necesitate a condiţiilor cu totul vitrege oferite de peisaj.
Vorbirea spânului, ipocrită, insinuantă caută să fie cât mai atrăgătoare, având aparenţa
înţelepciunii. De aceea este îmbelşugată, plină de tonalităţi variate şi sprijinită pe cuvântul
înţelept şi convingător al proverbului şi zicalei. Dintr-o dată se simte caracterul negativ al
personajului, şi Creangă izbuteşte cu precădere în înfăţişarea unor astfel de caractere.
Când spânul îşi va da pe faţă adevărata fire, silindul pe fiul împăratului să tacă şi să-l
slujească până ce va muri şi va învia. El îi va lua, astfel asigurat şi calitatea de moştenitor al
Pagina 27 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
împăratului verde şi tot el îi va fixa numele de Harap Alb, nume care pare să însemne, după
unii filologi, albinos.
La curtea craiului începe şirul tribulaţiilor lui Harap Alb, ispăşirea încălcării poruncii
părinteşti de a nu-şi lua slugă spână. Episoadele cu grădina ursului şi pădurea cerbului
reintroduc un personaj supranatural, Sfânta Duminică, vechea cunoştinţă a lui Harap Alb,
cerşetoarea cea guralivă. Vorbirea ei capătă un aspect moralizator foarte acuzat , fiind
împănată cu ziceri numeroase, ca şi cea a calului. Amândoi îi servesc pe rând învăţăturile de
viaţă aşezonate pe proverbe şi expresii idiomatice: „Vorbă să fie , stăpâne, că tocmeala-i
gata…”.
E interesant cum se strecoară în textul basmului, din când în când, câte o idee socială
judicioasă şi chiar câte una de protest .De altfel, lucru mai puţin obişnuit în basme, şi Spânul
este definit prin gesturi şi mai ales prin limbaj. Vorbirea lui impertinentă, dispreţuitoare şi
răutăcioasă îi dezvăluie treptat caracterul, făcându-l tot mai urât celor din jur şi mai ales
cititorului.
Bătrân, împăratul vorbeşte ca un ţăran blajin şi sfătos, cu întorsături tipice ca: „Te
crede moşul , nepoate” şi altele. Şi tot ca un ţăran, câteodată mai drăcuie, fără mânie, din
mirare. Diferenţierea între personaje se simte după idei, în primul rând. Comentariul
autorului, de obicei excelent, variat în registru faceţios, e mai puţin reuşit în cel care-şi
exprimă participarea afectivă.
Episodul cu fata împăratului Roş concentrează valorile estetice maxime ale basmului.
Un ic original de tot intervine în substanţa naraţiei, desfăcând-o şi introducând în ea , în
sfârşit personaje şi acţiuni noi, a căror prezentare îl încântă pe autor. Drumul lung al eroului e
presărat cu întâlniri numeroase şi folositoare. Întâlnirile cu furnicile şi albinele
recunoscătoare, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, şi creaţia de toutes pieces a lui Creangă ,
Păsări-Lăţi-Lungilă. Fiecare dintre giganţi e o forţă a naturii.
Umanizarea întregului peisaj prin personificările atât de neobişnuite ale tuturor
elementelor din toate regnurile produce o fascinantă intensificare a grotescului legat de
personajul central. Intrat în contact cu aceste ciudate făpturi Harap Alb se contaminează de
unele ciudăţenii ale lor, astfel se trezesc în el facultăţi hâtre, pe care nu le avea înaintea
întâlnirii cu cei cinci. Aceste forţe uriaşe, dar oarbe, slujesc eroului nebun care le stăpâneşte
şi le canalizează spre înfrângerea răului.
Prezenţa răului în lume înseamnă răsturnarea ordinii fireşti, răsturnarea tuturor
valorilor. De aici structura de personaje anapoda, pe dos, deci în afara lumii, sau în
contratimp cu ea a uriaşilor telurici creaţi de Creangă şi daţi în folosirea lui Harap Alb.
Pagina 28 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ideaţia aceasta nu ne aparţine, ea se degajă cu foarte mare claritate din comentariul lui
Creangă în momentul constituirii grupului şi a îndreptării lui spre ţara împăratului Roş. Şi iată
cum se descoperă intenţia viguros protestatară şi moralizatoare a lui Creangă întrupată în
excelenta imagine artistică a personajului anapoda, atât de frecvent în opera sa. Valorile
estetice ale operei lui Creangă sunt prin ele însuşi şi etice. Imaginile ulterioare legate de
grupul buclucaş sunt din ce în ce mai comice prin grotescul lor tot mai sporit.
Intonaţiile, plurivalente în vorbirea fiecărui personaj, ca de obicei sunt exclamative,
interogative, silenţios emfatice. Ele capătă o savoare specială însă prin aplicarea la o
substanţă lexicală anumită. Muzica mâniei, cu stropşiri şi precipitări, cu drăcuieli şi
invenctive sună grotesc ca şi personajele care o produc. Cuvintele cele mai expresive alese
din sferele cele mai deosebite, puse alături şi îngemănate cu expresii idiomatice rare dau un
colorit fonetic de o mare calitate: „acuşi vă târnuiesc”, „a dracului lighioaie”, „vă veţi găsi
mantaua cu mine”, „feciori de ghindă, fătaţi în tindă” etc. realizează un comic fonetic foarte
potrivit scenei şi personajelor ei.
La fel de izbutită e şi scena, cu scoaterea din casa de aramă, acum îngheţată, a
grupului de năzdrăvani dârdâind de frig, ca şi cea cu mâncarea şi băutura fabuloasă a
giganţilor. Capacitatea de individualizare a lui Creangă străluceşte în toate aceste episoade ,
prin fixarea gestului şi cuvântului exact al fiecăruia în toată varietatea personajelor. Tonul
general are subtile mlădieri ipocrite, măgulitoare acolo unde cei cinci, murind de foame şi
sete, îl îmbie pe împărat să le dea mâncare şi băutură, într-o făţarnică competiţie de câştigare
a bunăvoinţei lui. După ieşirea din joc a giganţilor fiindcă ei pornesc împreună cu Harap Alb
şi cu fata împăratului Roş, câştigată în sfârşit după ultima probă, în care calul învinge
turturica, dar se despart de ei pe drum , interesul faţă de basm rămâne mărginit exclusiv la
acţiune.
Marile valori estetice s-au istovit. Unele noi încercări ale scriitorului de a merge pe
registrul sentimental, pasional nu reuşesc. Formulele din finalul basmului mergând pe
convenţiile obişnuite sun brusc şi interesant deviate spre o aluzie de protest social pe care
opera Harap Alb, marele basm baroc se încheie.
Ilustrarea la hotarul dintre cadrul fantastic şi cel real, a tribulaţiilor îndurate de copiii
vitregi, dar mai cu seamă vitregiţi pe nedrept e axul poveştii Fata babei şi fata moşneagului.
Aici, dăm de unul dintre cele mai alese personaje feminine a lui Creangă, având drept model
subînţeles acea frumoasă apariţie a basmelor noastre folclorice numită „Cenuşăreasa”.
Fata babei şi fata moşneagului , apărută mai întâi în „Convorbiri literare” din 1
septembrie 1877, este iarăşi o naraţiune pe o temă clasică: fata moşului oropsită de maşteră .
Pagina 29 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ca toate personajele pozitive la Creangă , fata moşneagului e plină de calităţi şi ilustrează pe
de-a-ntregul etica populară a scriitorului, fiind activă, modestă şi recunoscătoare.
Tonul moralizator al poveştii se menţine egal pe tot parcursul desfăşurării ei, de
aprobare pentru eroină, de dezaprobare violentă pentru personajele negative, baba şi fata ei .
Din necesitatea lăuntrică a fabulaţiei, basmul e construit pe un paralelism asimetric. Din
arătarea succesivă a lucrurilor bune şi a celor rele, pentru punerea în valoare a învăţăturii
morale, scriitorul recurge mereu la caracterizări şi situaţii antitetice. „Fata babei era slută,
leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă”, în timp ce a moşneagului era „frumoasă, harnică,
ascultătoare şi bună la inimă”.
Baba rea, personaj negativ, preferat a lui Creangă, e întâlnită aici ca mamă vitregă,
după ce a fost alte dăţi soacră sau mijlocitoare de neîngăduite lucruri. Pe lângă că e rea, baba
e şi guralivă: „gura babei umbla cum umblă meliţa”.
Fata babei e adusă pe acelaşi drum cu fata moşneagului, o pune în aceleaşi situaţii şi o
face să reacţioneze rău, negativ. Fata moşneagului e blândă şi supusă, cea a babei se poartă
ursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. Prima, lipsită de lăcomie alege o ladă veche, pentru care
mulţumeşte sfintei, a doua se lăcomeşte la cea mai frumoasă şi fuge pe furiş „de-i pârâiau
călcâiele”. După ce dreptatea e restabilită, ca întotdeauna în basm, în favoarea binelui, după
ce fata şi baba sunt mâncate, spre marea bucurie a autorului, de balauri, după ce fata se mărită
cu un om care-i seamănă, adică şi el „bun şi harnic”, moşneagul e fericit.
În Ivan Turbincă, ultima sa mare povestire, publicată în „Convorbiri literare din 1
aprilie 1878, Creangă procedează la fel în introducere, unde pune să meargă pe un drum de
ţară doi ţărani bătrâni, dintre care unul e Dumnezeu, iar celălalt Sfântul Petru . Nici urmă de
aureolă nu însoţeşte cele două personaje supranaturale, simplii moşnegi călători, temându-se
de harţogul ostaşilor beţi din pricina unei neplăcute întâlniri anterioare pe care Sfântul Petru o
mărturiseşte firesc fără frica ştirbirii prestigiului să de păzitor al raiului. La fel de firească e
apoi aşezarea celor doi moşnegi în chip de cerşetor la câte un capăt de pod.
Aflăm aici un eşantion expresiv pentru modul în care Creangă concepe şi realizează
lumea supranaturală a miturilor, făcând-o să intre în dimensiunile lumii obiective şi în
viziunea lui ţărănească despre lume. Şi mai departe în cursul povestirii, ţăranul supranatural ,
fabulos, e tratat la fel de profan, în toate compartimentele lui. Dracii se bucură de un
tratament deosebit mai întâi pe pământ, la curtea boierului zgârcit, unde poposeşte Ivan.
Creangă insistă şi zăboveşte asupra scenelor cu draci, cu care el însuşi se delectează şi în care
excelează. Mai întâi face o intrare a dracilor în camera unde doarme Ivan: „Dar când să
aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care mai uricioase: unele
Pagina 30 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
miorlăiau ca mâţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mormăiau ca
ursul …”.
Tot aşa de hazlie e şi intrarea diavolilor în turbincă. Dracii înghesuiţi în turbincă şi
zbătându-se „ca peştii în vârşă”, sunt momente de grotesc, de cel mai înalt efect hilar. Mai
înainte de a ajunge din nou în iad, Ivan dă o raită pe la rai, care îi displace. Acest motiv al
raiului puţin gustat de oameni e un vechi motiv al literaturii populare, la fel de vechi ca
creştinismul.
În povestea lui Creangă, eroul popular pleacă de la rai fiindcă acesta nu se potriveşte
cu jovialitatea lui. Intrând în iad prin surprindere şi găsind pe draci îngroziţi încă de la
amintirea turbincii celei binecuvântate de Dumnezeu, Ivan îşi face mendrele cum ştie. Dracii
sunt umanizaţi nu numai prin sentimentele care li se atribuie, dar şi prin diferenţierea de sex,
amuzantă născocire a scriitorului, căruia nu-i lipsesc niciodată intenţiile uşor echivoce.
Raporturile lui Ivan cu Moartea, mitic personaj întrupat, sunt asemănătoare cu acelea
dintre el şi draci. Numai că Moartea e o babă urâtă, uscată pe care Ivan o urăşte şi ar dori să o
distrugă. Puterea turbincii se exercită şi asupra Morţii, care intră şi ea la porunca ostaşului
şugubăţ. Superioritatea lui Ivan se simte de îndată şi aici şi în poruncile pe care le dă Morţii.
Tonul autorului destul de făţarnic nu face decât să exalte forţa şi înţelepciunea eroului. Acesta
o mai înşeală pe moarte încă odată, chiar atunci când e dat în puterea ei, fiindcă are un
intelect slab şi lovit de senilitate.
E de semnalat, tot cu privire la chipul în care Creangă înţelege fabulosul, faptul că
moartea, îl ameninţă pe Ivan cu veşnicia, întruchipând-o în momentele care pentru ţăranul
moldovean deţineau atributul duratei eterne: Zidul Goliei şi Cetatea Neamţului. Satisfacţia cu
care sunt debitate exclamaţiile finale arată bucuria omului simplu de a fi pus în sfârşit mâna
pe forţa temută şi inevitabilă, a cărui perspectivă întunecă existenţa. Şi nu întâmplător finalul
poveştii acordă viaţa veşnică acestui erou care a meritat-o prin lupta lui îndârjită împotriva
morţii.
Tonul lui Creangă este de la un capăt la altul plin de admiraţie şi satisfacţie faţă de
acţiunile şi vorbele lui Ivan ceea ce denotă un consens absolut al scriitorului faţă de concepţia
pe care o reprezintă Ivan şi de modalitatea existenţei lui. Creangă a dorit să realizeze cu el un
erou popular, un tip de gigant jovial, care să afirme cu putere viaţa şi lupta pentru ea.
Cu Ivan Turbincă seria marilor basme şi poveşti ale lui Creangă s-a închis. Marea artă
a lui Creangă se pregătise în basme, poveşti şi avea să înflorească desăvârşit în „Amintiri” a
maturităţii lui depline.
Pagina 31 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Poveştile lui Creangă menţin intact, prin urmare, sensul milenar al luptei binelui cu
răul, în feluritele lui versiuni posibile şi cu invariabila victorie finală a binelui. Memoria
autorului funcţionează în această privinţă fără greş, cu dezinvoltura trebuitoare spre a face loc
imprevizibilului naraţiunii, a potenţa nebănuit sensul fundamental semnalat şi împrejurările
de sorginte folclorică apte să-l vertebreze .
Dacă Creangă ar fi luat din folclor numai fondul poveştilor şi le-ar fi redat într-o
manieră „cultă” foarte probabil că poveştile lui n-ar constitui decât partea minoră a operei lui,
aşa cum sunt poveştile lui Slavici şi ale lui Delavrancea în ansamblul operei literare a
acestora. Dar în acest caz, Creangă n-ar fi fost Creangă. Procedeul de a scrie poveşti, luând
fondul popular şi înveşmântându-l într-o haină împrumutată din arsenalul creaţie culte era
atât de frecvent, încât nu mai constituia o modalitate de a scrie basme culte, ci chiar de a
culege basme populare, de a face operă folclorică. Creangă face excepţie. El nu numai că
respectă fondul poveştilor, dar utilizează şi procedeele populare de a le înveşmânta în acea
formă, care este totuşi atât de personală .
Unul din procedeele de căpetenie prin care povestea prinde viaţă în gura unui
povestitor talentat , este altoirea unor scene şi detalii realiste din contemporaneitate pe
schema tradiţională a naraţiunii populare. Povestea populară operează cu generalităţi cât mai
largi, faptele şi personajele fiind tipizate până la limita extremă. Schema epică tratează
problemele cele mai generale ale omenirii, iar personajele sunt mai degrabă figuri decât
tipuri, tocmai pentru ca ele să poată prinde consistenţă de fiecare repovestire cu elemente
scoase din experienţa personală a povestitorului talentat.
Încununarea procedeelor de creaţie ale lui Creangă o dă umorul său inegalabil. E
aspectul cel mai caracteristic al operei lui Creangă şi de aceea cel mai greu de definit, având o
notă cu totul aparte de alţi scriitori. Dacă ar fi să cuprindem într-o formulă opera lui Creangă,
aceasta s-ar putea defini ca o simbioză organică a dorului cu umorul. Altoirea umorului pe
dorul puternic şi profund după o lume care apune îi conferă lui Creangă cele două faţete şi
constituie nota ei specifică. La prima vedere, îmbinarea e contrastantă şi nefirească, dar ea nu
e decât reflexul celor două modalităţi ale existenţei umane. Sinteza literară a celor doi poli
opuşi necesită o scânteiere genială, ea nu apare decât la marii scriitori printre care se numără
şi Creangă .
E o mare deosebire între a scrie o nuvelă şi a spune o poveste. Nuvelistul e pe deplin
stăpân pe ceea ce are să scrie: tipuri, acţiune, dialog, totul poate să iasă din mintea lui după
voie, scriitorul de poveşti fiind mai mult încătuşat decât celălalt. Aici, el trebuie să-şi
mlădieze talentul, să-l silească să intre într-un anumit cadru de idei, să adopte un anumit stil ,
Pagina 32 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
să zugrăvească un anumit fantastic. Fiindcă e o poveste e un tot organic, netezit şi potrivit de
întregi generaţii de oameni. Creangă chiar dacă ar fi vrut să introducă elemente străine în
lumea poveştilor, n-ar fi avut de unde. Om necunoscător de literaturi străine, neimpregnat de
acele tendinţe nepotrivite cu firea poporului nostru, el a fost din fericire păstrat de împrejurări
ca o oglindă dreaptă şi lucie, în care povestea se răsfrânge, fără să se cunoască de a fost
răsfrântă.
În Creangă, luna nu se coboară în formă de palate, nici în chip de stâncă nu-şi arată
fioroasele lui trupuri. Povestea e numai poveste, şi oglinda fără ceaţă a prozatorului nostru
nu-i deformează contururile, puind podoabe meşteşugite pe trupul sănătos şi mândru în
simplitatea lui al producţiunii populare. În „Harap Alb”, cea mai îngrijită ca formă şi mai cu
dragoste scrisă dintre poveştile lui, în zadar am căuta o descriere mai întinsă ori o comparaţie
artificială. Când comparaţia se întâlneşte , ea aparţine poveştii, e justă, scurtă.
În povestea mai mică a „Fetei babei şi fetei moşneagului”, singure trei comparaţii se
întâlnesc, şi caracterul lor e evident nu artificial, ci curat popular: „fetei babei gura îi umblă
cum umblă meliţa”, tot ea se alintă „ca cioara în laţ”, se piaptănă „de pare că o ling viţeii”.
Descrierea este puţină , seacă, nervoasă, fără multe podoabe.
Poveştile şi snoavele, care numai prin dimensiunile lor se deosebesc unele de altele,
partea cea mai mare din opera lui Creangă, adică, nu face altceva decât să ne dea fără nici o
amestecare de tendinţe străine şi de neologisme, ca vocabular şi sintaxă, adevărul sporit al
poporului de la care şi-a învăţat Creangă meşteşugul de scriitor, şi care a pus pe
temperamentul acesta viu şi puternic pecetea lui neştearsă.
O prejudecată neaşteptată a unui Creangă, autor satiric e aceea că Creangă e jovial,
are umor, adesea muşcător, maliţios însă fără răutate. Comicul, veselia, nu sunt neapărat
satiră. Într-un fel, am putea spune că satira profundă nu e veselă ci amară, implică decepţie,
mezantrofie . Satiric e un spirit absolut, care contrar părerii răspândite, n-are umor, cerând de
la viaţă mai mult decât poate da. Creangă e, ca Ivan Turbincă, un hârşit cu necazurile cu
lumea, „i-s urechile roase de dânsa”. El nu se miră de nimic (decât prefăcut) şi nu critică .
Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic natura, ca de exemplu,
omul spân sau omul roş .
Tipul lui Creangă este al clasicului, înţeleptului care, pătruns de stabilitatea celor
omeneşti, în ciuda aparenţelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experienţe de mii de
ori consumate spre a ajunge la adevărul vechi asupra omului. Poveştile, amintirile nu sunt, ca
scrierile lui Slavici, ca ale realiştilor critici, operă de observaţie, ci se ştie, ele demonstrează
„ observaţiuni morale milenare ” (G. Călinescu).
Pagina 33 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din această zonă de clasicism
structural şi nu sunt deloc optimism superficial, ci , mai degrabă nostalgie disimulată. Fără
sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul şi ţărăniile lui un sentiment al
„urâtului”, el ca Ivan Turbincă , e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o
mască. În fond, Creangă e un sceptic şi „filozofia lui e aceea a ecleziastului”.
Poveştile sunt ascultate cu enormă veselie pentru limba pitorească, dar nu pricepute
cu adevărat. El ştie nu numai că reprezintă o civilizaţie – în mintea lui – superioară prin
vechime şi tradiţii, depusă în proverbe, dar, ca ţăran ce este dispreţuieşte subţire sterilitatea
lustruită a junimiştilor. Creangă e un Ochilă genial, arta supunerii nu e tot secretul geniului
lui. E un scriitor cult, şi cazul exagerat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un
exemplu de erudiţie searbădă. Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic
esenţial, Creangă retrăieşte cu ingenuiatate întâmplările povestite. Geniul humuleşteanului
este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a
pune cu voluptate în fiecare, propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni , vicii, tulburări, uimiri
adică de a crea viaţă. Binele triumfă întotdeauna asupra răului, însă, poveştile ilustrează
categorii morale fără a satiriza.
Nu e de crezut că în „Stan Păţitul” e satirizată femeia necredincioasă, nici în
„Povestea unui om leneş” lenea. Tot fără repulsie râde Creangă pe seama prostului. Pe
Trăsnea cel cu gramatica îl căinează ca pe un frate mai mic, când îl găseşte dormind cu cartea
sub nas: „Sărace, sărace! Nu eşti zâna ouălor; decât aşa mai bine te făcea mă-ta mânz şi te
mânca lupii”. Dănilă e mai adânc decât un prost oarecare, el e lăsătorul care aşteaptă totul de
la Dumnezeu, ca să-i facă treburile: ploaie, soare, vânt. În partea a doua, autorul va fi nevoit
să-i ofere o neaşteptată compensaţie, scoţându-l isteţ şi victorios în întrecerea cu dracii.
Între poveşti şi amintiri nu sunt diferenţe de limbaj artistic, şi lucrul este explicabil,
Creangă aplicând fantasticului culori din lumea ţărănească. Modul de a vedea este mereu
concret, în spiritul unui decorativ popular cu alternanţe de la ordinar la feeric. Scenele de
basm se încadrează într-un univers cu multă acţiune, fapt invederat stilistic într-o vervă şi
auto iluzionare. Creangă povesteşte cu subliniată plăcere, devorat de reprezentarea cât mai
vie, tinzând să varieze tonalitatea după necesităţile scenice. Când naiv – copilăros, când
ironic – muşcător, când moralist, odată atent la amănuntul etnografic, altă dată la tensiunea
dramatică nuanţele fuzionează într-o expunere alertă, cu totul personală. Retina povestitorului
reţine şi figuri caligrafice convenţionale (Feţi - Frumoşi şi fete mândre), dar şi imagini
groteşti sugerând degradarea frumosului.
Pagina 34 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Câteva dintre poveşti sunt cum observa G. Ibrăileanu „adevărate nuvele din viaţa de la
ţară”, în care miraculosul joacă un rol secundar. Fragmente de aspect realist desprinse din
ambianţa satului moldovean de acum un veac, pot fi decupate din „Soacra cu trei nurori” şi
din alte poveşti, prezentând interes pentru referinţele economice şi sociale, etnografice.
Structura poveştilor reprezentative este însă totodată accentuat dramatică, naratorul văzând
rolurile în mişcare, cu mobilitate dialogică, dozând efectele cu simţ teatral.
În felul ei „Capra cu trei iezi” este o capodoperă şi numai obişnuinţa cu textul ne face
s-o privim ca o plăsmuire pentru copii. Practic, aici e multă psihologie, şi La Fontaine ,
animalierul, n-ar fi găsit concordanţe mai adevărate între fizionomia eroilor şi trăsăturile ce li
se atribuie. Întâlnirea în final dintre capră şi lup, relatată sobru, constituie un permanent joc
între real şi figurat. Văzut în afara contextului dialogul nu are nimic convenţional. Suntem
între oamenii de la ţară şi, potrivit momentului, locurile comune intră în acţiune prin tradiţie.
Indiferent de prototipuri şi de geneza lor, poveştile lui Creangă poartă pecetea
autenticităţii: sunt poveşti naţionale, aducând o viziune românească. Schemele pot fi
universale, expresia, gesticulaţia, aparţin însă naratorului, care le imprimă personalitatea lui .
Arta lui este de a crea din date preexistente un univers nou. Creangă n-a fost un vizual, ci un
auditiv. Poveştile le citea cu glas tare pentru a le auzi cum sună. Vocaţia sonoră îl face să
perceapă hiperbolic, vorbele îl încântă, unele replici îl obsedează.
În locul unui portret al diavolului cu care Dănilă Prepeleac se ia la întrecere „din
chiuit”, găsim referinţe sonore. Pe cât de taciturni şi gravi sunt mulţi dintre ţăranii lui
Sadoveanu pe atât de guralivi sunt aceia a lui Creangă. Vorbirea în „dodii” nu se rezumă la
un dialog fără sens, fiind mai degrabă un joc de-a v-aţi ascunselea al inteligenţei.
Potrivit exemplelor populare, la poveşti pot fi remarcate fraze rimate sau asonanţe. În
context, acestea sunt destinate să stimuleze atenţia sau să sublinieze vreun gest, vreo atitudine
caracteristică. Calambururile cu intenţie comică sunt şi ele frecvente nu totdeauna însă de
calitate. „Dumnezeu să-l iepure” ( pentru „să-l ierte”) nu are haz. Nici caracterizarea lui
Ochilă prin analogii groteşti nu satisface. Pe plan estetic, nu interesează cantitatea
proverbelor ci utilitatea lor artistică în funcţie de subiect. Fără să aibă aerul, Creangă e un
moralist, îndemnat să judec, să compare, să dea sentinţe, apreciind totul în perspectiva
moralei populare .
Creangă nu se detaşează de oameni şi obiecte, căutând dimpotrivă corelaţiile cu
actualitatea, urmărind semnificaţiile contemporane. Ce spun , aşadar, proverbele: „Vorba
aceea: şi piatra prinde muşchi dacă şade mult într-un loc…”, „ Vorba ceea: Dacă s-a da baba
jos din căruţă, de abia io fi mai uşor iepei…”. Însă participarea se materializează şi în
Pagina 35 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
numeroasele exclamaţii şi expresii onomatopeice. Ca în vorbirea zilnică, acestea dau suport
veridicităţii: „Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov şi gogâlţ, gogâlţ, gogâlţ, îi mergeau
sarmalele întregi pe gât …” , „ Spânul face tronc …”.
Cu totul remarcabilă în poveştile lui Creangă este capacitatea de a crea atmosfera
caracteristică. Travestit în copil, diavolul se angajează în slujba lui Stan Păţitul, care-l
priveşte cu suspiciune. Că sub numele lui Chirică se ascunde diavolul toţi o ştiu, afară de
Stan. Toate desfăşurarea basmului se sprijină pe alternanţa între esenţă şi convenţie, auditorii
fiind nişte complici amabili. Ca să nu se uite cumva adevărata identitate, povestitorul o
denunţă aluziv, cu orice prilej .
Inteligenţă artistică excepţională, Creangă , îşi potriveşte debitul expunerii cu ritmul
psihologic al episoadelor. În privinţa dozării ritmurilor arta lui este desăvârşită, implicând o
gamă completă de la taifasul molcom la ritmul precipitat. Hotărât , Creangă nu este poet.
Când însă începe să nareze întâmplările copilăriei şi faptele eroilor din basme lucrurile se
schimbă. Exprimarea este atât de autentică, încât nu ai impresia că citeşti, ci că asişti la un
spectacol şi că auzi actorii pe scenă. Cum în fiecare actor se află de fapt Creangă, nu-i de
mirare că toţi împrumută stilul său, acea simulare a ingenuităţii sau a neroziei care se
dovedeşte repede a fi o păcăleală.
A citi operele lui Ion Creangă este ca şi cum te-ai adapta la un izvor stilistic nesecat ,
mereu proaspăt şi limpede. Limba poporului dobândeşte cu Creangă şi prin el tonul şi
autoritatea limbii populare, literare, bogate, flexibile, pătrunzătoare în cele mai intime
ascunzişuri ale gândirii populare, în ea răsună ca un ecou îndepărtat , stilul marilor cronicari
ai Moldovei.
CAPITOLUL III
UNIVERSUL POVESTIRILOR
Bucăţile strânse laolaltă sub această etichetă generică nu au nicidecum un profil
unitar, ci diferă atât prin natură , cât şi prin finalitatea lor. Una are aspectul unei nuvele „Moş
Nichifor Coţcariul”, alta este portret literar „Popa Duhu”, două sunt naraţiuni cu un caracter
oarecum istoric „Moş Ion Roată şi Unirea”, „Moş Ion Roată şi Vodă Cuza”, celelalte sunt
istorioare morale, pe care le înregistrăm pentru valoarea lor în cadrul concepţiei despre viaţă
a scriitorului. Între ele una singură „Poveste(Prostia omenească)”, se apropie prin procedeele
Pagina 36 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
caracteristice de literatură satirică pe care le cuprinde marea operă a lui Creangă. Ceea ce le
reuneşte însă şi face totuşi posibilă încadrarea lor într-o singură secţiune este lipsa totală din
ţesătura lor a oricărui element fabulos, miraculos. Cele mai întinse şi mai valoroase artistic
dintre ele îl înfăţişează pe scriitor creând tipuri umane după modele pe care le-a cunoscut
direct sau din auzite.
Dintre primele Moş Nichifor Coţcariul este cea mai interesantă, fiind constituită în
fapt ca o nuvelă de un soi ciudat. Publicată în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1877,
această operă a suscitat nemulţumirea lui Maiorescu prin unele îndrăzneli glumeţe şi
obişnuitele echivocuri ale scriitorului, aşa încât acela şi-a exprimat dorinţa de a nu se publica.
Titlul iniţial al nuvelei era „Moş Nichifor Harbagiul”. În broşura separată a apărut sub acela
de „Moş Nichifor Cotuigariul”. Întreaga nuvelă e construită aparent foarte simplu , pe o
călătorie a lui Moş Nichifor, din Târgul Neamţului până la Piatra Neamţ, în tovărăşia tinerei
şi frumoasei jupâneşiţe Malca, nora lui jupân Strul, negustorul . De fapt acţiunea , foarte
puţină, e un pretext pentru crearea acelui ţăran şugubăţ şi vorbăreţ atât de drag lui Creangă.
Introducerea, cu toate relatările pline de haz despre Moş Nichifor, cu violentele
răbufniri de critică antimonahală, cele mai necruţătoare din toată opera satirică a lui Creangă ,
cu toate jocurile de cuvinte, de logică, cu vorbirea figurată a scriitorului, se desfăşoară parcă
greoi până la intrarea în scenă a personajului central. „Om vrednic şi dea pururea vesel”,
„strădalnic şi iute la trebile lui”, Moş Nichifor imprimă naraţiunii ritmuri şi variaţiuni
interesante, încetiniri şi accelerări, indicate de inflexiunile vorbirii sale. Accentele
plurivalente ale aceste vorbiri , plină de subînţelesuri şi subtilităţi hâtre, creează două planuri
ale expresiei, unul direct, încărcat cu aparenţa ingenuităţii, celălalt aluziv şi echivoc, relatând
ermetic aventura galantă a lui Moş Nichifor cu frumoasa Malca.
Această nuvelă este întâia mare nuvelă românească de atmosferă şi din ea se trage
toată nuvelistica noastră modernă. Nuvela trezeşte mai degrabă sentimentul contemplativ
decât cel epic şi este cu atât mai bună cu cât lectura dă nevoia mai multor respirări de
contemplaţie. Nuvelistul a preferat întotdeauna pe micul burghez, pe provincial, pe
funcţionarul năruit, pe acela care nu poate fi niciodată eroul unei drame oricât de grozave ar
fi momentele prin care trece.
Moş Nichifor Coţcariul fiind harabagiu, Creangă a ales unul din drumurile lui cu
harabaua. Căruţaşul face toate mişcările automatismului său, îşi spune tot monologul şi
nuvela se încheie prin epuizarea figurii. O altă nuvelă cu acelaşi personaj nu mai este cu
putinţă pentru că eroul e o figură cu manifestare rotativă. În orice altă împrejurare, Moş
Nichifor va spune cu siguranţă aceleaşi vorbe şi va face aceleaşi mişcări. Tot umorul bucăţii
Pagina 37 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
stă în a încetinii, spre o mai bună intuire, gusturile tipice ale personajului în a-l lăsa să-şi
răstoarne toate expresiile care rezumă firea şi experienţa sa. Nu Creangă scrie bine, oricât de
necontestată ar fi bogăţia vorbirii lui, ci Moş Nichifor este cu multă culoare autentic . Astfel
nuvela aceasta a lui Creangă se aşează pe linia tradiţiei haşdeiene a „Duduchii Mamuca”, cu
mult mai multă perdea însă şi cu mai mult echivoc, în spiritul făţărniciei hâtre a personajelor
create de scriitorul Humuleştean. Astfel tratează ţăranul Creangă o povestire excelentă.
Moş Ion Roată face parte din aceeaşi categorie a ţăranilor înţelepţi şi hâtrii cu care s-a
mândrit scriitorul moldovean. Cele două povestiri pe care i le-a închinat, „Moş Ion Roată şi
Unirea” şi „Moş Ion Roată şi Vodă Cuza” au fost publicate respectiv în „Albumul Macedo-
Român” în 1880 şi în „Almanahul României June” în 1883. Acestea exprimă în cea mai mare
măsură ideile politice ale lui Creangă, resentimentul faţă de o boierime capabilă numai de
acţiuni demagogice, solidaritatea cu ţărănimea oprimată, şi mai ales, scepticismul ţăranilor
faţă de făgăduielile boiereşti cu prilejul Unirii Principatelor.
În Moş Ion Roată şi Unirea se dezvăluie foarte mult prin atitudinea caracteristică a lui
Creangă şi a eroilor săi, din pricină că personajul principal e confruntat cu necesităţi sociale şi
politice care îl obligă să reacţioneze într-un anumit fel. Ion Roată vorbeşte înţelept, cu
blândeţe, dar fără sfială, deşi afişează mereu o oarecare simplitate a duhului şi o umilinţă
făţarnică, pe care în realitate nu le are. Acesta e singurul mod de a spune tot ce crede, la
adăpostul prostiei şi umilinţei simulate, acesta este modul de apărare al grupului social faţă de
puternicul duşman de secole, boierimea.
La deşartele promisiuni boiereşti, Roată răspunde cu politicoase insinuări, despre
neparticiparea maselor la trebile obşteşti, pe de o parte, şi despre neparticiparea boierilor la
marile greutăţi ale existenţei lor, adică la muncă. Înfruntarea boierului din cuvinte de către
Ion Roată cu tâlcurile sale, inofensive în aparenţă, dezvăluie raporturile reale dintre ţăran şi
boieri. Boierul e ruşinat şi Moş Ion Roată reportează victoria, cu duhul său ager de ţăran.
Mijloacele literare folosite aici nu au strălucirea din marile poveşti ale scriitorului, dar ele pot
fi recunoscute ici-acolo. Dialogul pune în valoare mai ales demagogia boierului, ale cărui
replici sunt parcă luate din discursurile vremii, cu întorsăturile de frază şi figurile de stil
caracteristice.
În „Moş Ion Roată şi Unirea”, boierul leapădă masca bunăvoinţei şi a sfatului
părintesc şi se arată insolent şi trufaş în replică.Vorbirea lui e lovită de vulgaritate, aşa cum
nu e niciodată vorbirea ţăranului. Moş Ion Roată este sobru şi dramatic în replicile care
dovedesc că el poartă în suflet clocotul mâniei împotriva asupritorului secular. Critica socială
Pagina 38 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
atinge prin vorbele lui accentele cele mai puternice din literatura acestei vremi, dezvăluind
starea de lucruri la ţară.
Cuza este înfăţişat cu aureola legendei create de popor în rândul lui, cu sufletul
deschis la durerile celor mărunţi şi ca un adversar al marii boierimi. Această povestire
înglobează resentimente şi fixează o viziune socială critică, pe care numai foarte puţini am fi
putut-o bănui din marile basme şi poveşti şi chiar din „Amintiri”. De aceea, „Moş Ion Roată
şi Unirea” şi „Moş Ion Roată şi Vodă Cuza” au o valoare ideologică deosebită în complexul
operei lui Creangă.
Popa Duhu, apărută în „Convorbiri literare” din 1 noiembrie 1881, vorbeşte tot despre
un Creangă iubitor al nonconformismului social. Portretul pe care-l compune este al fostului
său profesor la şcoala din Târgu – Neamţ, preotul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu . O amplă
perioadă introductivă înmănunchează trăsăturile distinctive, fizice şi morale, ale acestui
înţelept. Şi e de remarcat modalitatea specifică a lui Creangă în descrierea interioarelor,
acumularea de obiecte în lipsa verbelor, ceea ce slujeşte la realizarea unei oarecare
simultaneităţi, ca în plastică. Numeroase anecdote luminează laturi neobişnuite ale gândirii şi
acţiunilor acestui anahoret modern, om ciudat, care supără pe superiorii săi ierarhi,
convenţional şi obtuzi.
Avem de a face cu un hâtru ascet, faceţios, dar acru, nu jovial, o înfăţişare de sfânt
Antonie grotesc, cum le-ar fi plăcut „micilor maeştrii” din ţările nordului germanic. Excerpte
din predicile sale, întemeiate pe pilde evanghelice, sau chiar citate biblice iar aici locul
vorbelor de duh pronunţate de ceilalţi eroi faceţioşi ai lui Creangă. Se vede că scriitorul s-a
folosit aici cu mare pricepere, de portretul unui mare cleric exemplar şi de cuvântul din cartea
bisericească pentru a face mai corozivă satira sa anticlericală. Aplicarea cuvântului biblic la
împrejurări contemporane are un haz rar, procedeul intrând pe larg în arta lui Creangă cu
folosirea stilului profesiei clericale în împrejurări profane. Scena petrecută între Popa Duhu şi
mitropolit e savuroasă, pe lângă faptul că e făcută cu o foarte bună regie. Aerul de profet
vechi şi sărac, arătându-se mai marilor lumii pentru a-i ruşina, îi stă bine aici popii Duhu,
care dispreţuia şi rangurile, şi bogăţia, şi îmbrăcămintea pompoasă
Cele mai bune efecte estetice sunt scoase de Creangă acolo unde-şi pune personajul să
bea „agheasmă rusească” şi să cânte irmoasele şi „antifoanele beţivilor pe glas al patrulea”.
Cântecul hachic e destul de reuşit cum e cu aluzii de stil al profesiei, dar e mult mai bun
irmosul deformat profan: „Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un urcior legat de gât şi
c-un curcan fript, să s-a proslăvit”.
Pagina 39 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Procedeele registrului faceţios sunt toate aici: personajul hâtru, definit prin
împrejurări care de care mai hilare, jocurile de logică şi de cuvinte, stilul profesiei clericale
amestecat cu stările cele mai profane, deformarea cuvintelor, abundenţa de zicale şi vorbe de
duh inedite.
O altă povestire ce se înrudeşte cu celelalte opere ale lui Creangă prin obiectul satirei
şi procedeele specifice este „Poveste (Prostia omenească)”. Scrisă pentru „Învăţătoriul
copiilor”, unde a şi apărut , în ediţia a V-a, Iaşi, 1878, povestirea diferă de celelalte istorioare
instructive şi moralizatoare publicate în acelaşi loc. Un ţăran fuge de acasă, înspăimântat de
prostia nevestei şi a soacrei sale care jelesc pe copilaşul ce urma să fie omorât de drobul de
sare de pe horn dacă pisica şi-ar fi dat osteneala să se urce acolo. În cale, ţăranul întâlneşte
neghiobi mai mari decât ce avea el acasă şi anume unul care încerca cu un obroc gol să bage
soarele în casă, altul voia să scoată un car gata încheiat pe uşă şi se gândea să dărâme casa
până la urmă, altul care arunca nuci din tindă în pod cu un ţăpoi şi în sfârşit al patrulea care
voia să urce vaca pe şură ca să mănânce fânul întins acolo.
Aici nu personajele sunt importante în primul rând, ci speţa prostiei lor. De aceea ele
nu sunt individualizate decât printr-o singură acţiune unică şi extrem de expresivă prin
absurditatea ei. Ca de obicei sunt foarte hazlii aceste subtile dozaje în spiritul caracteristic al
clasificărilor faceţioase făcute de Creangă şi care despart acţiunile prosteşti, dar întemeiate
măcar în parte pe posibilitatea realizării, de cele total absurde ale proştilor întâlniţi în cale.
Povestea unui om leneş, publicată în „Convorbiri literare” din octombrie 1878, e tot o
povestire satirică îndreptată împotriva leneşilor. Personajul principal întrupează până la
absurd lenea, aşa cum în povestirea anterioară era întrupată prostia „de leneş ce era, nici
cătura din gură nu şi-o mesteca”. Dialogurile sunt susţinute de mânia ţăranilor faţă de leneş ,
ba una din replici are savoarea şi inflexiunile variate ale marilor dialoguri din opera lui
Creangă.
Cinci pâini a fost publicată în „Convorbiri literare” din 1 martie 1883, purtând titlul
de „Anecdotă”. Cu foarte multă dreptate Ibrăileanu spunea că „nu e o poveste, ci o snoavă,
mai just, rezolvarea unei probleme de aritmetică într-o anecdotă cu scop moral”.
Inul şi cămeşa şi Acul şi barosul au fost publicate în „Învăţătoriul copiilor” ediţia a
VI-a, Iaşi, 1879. Astfel e evidentă intenţia instructivă, didactică a scriitorului în amândouă
improvizaţiile. Ele sunt interesante în măsura în care cuprind procedee şi tonalităţi specifice .
Cea dintâi aduce enumerarea termenilor tehnici a industriei casnice textile prin gura inului ,
care, mândru de ştiinţa lui, are tonul acela de satisfacţie şi mândrie al scriitorului însuşi când
descrie unelte sau înşiră acţiuni legate de ocupaţiile ţăranilor din vremea sa.
Pagina 40 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În Acul şi barosul, Creangă creează prin dialog un personaj hâtru, acela al barosului ,
care vorbeşte cu bogăţia de exclamaţii, interjecţii şi vorbe de duh caracteristică. Toate aceste
povestiri mărunte arată ori gândul scriitorului exprimat direct, ori mâna încercată pentru
marile lui piese. De aceea ele au meritul de a fi un fel de trepte, intermediare, explicative,
între planul de gândire şi simţire al scriitorului şi acela al imaginilor artistice .Rădăcinile
ideologice ale acestora, care ar putea scăpa uneori lectorului neavizat, devin prin măruntele
poveşti moralizatoare şi instructive evidente pentru oricine.
De la Creangă au mai rămas două poveşti: „Povestea poveştilor” şi „Povestea lui
Ionică cel prost”, poveşti corozive sau „anecdote porceşti” după formula junimiştilor, cu un
conţinut mai îndrăzneţ. Ele au fost citite în „Junimea” stârnind un haz consemnat de cei ce şi-
au scris amintirile. Cei care au văzut manuscrisele susţin că erau ilustrate de vârsta
povestitorului. Faptul a produs nedumeriri, iar unii s-au scandalizat dea dreptul că un atât de
mare scriitor a putut pune pe hârtie asemenea necuviinţe. De altminteri, critica literară a
subliniat erotismul senzual al autorului, dar mai cu seamă aluziile transparente care nu lipsesc
din opera lui.
Deocamdată e greu de precizat dacă poveştile „obscene” care circulă în popor sunt o
rămăşiţă din nişte rituri străvechi de fertilitate dispărute la noi, dar încă vii la popoarele
primitive, unde actul sexual şi dezmăţul erotic sunt aspecte primordiale ale eficacităţii răului
sau dacă unele cum ar fi „Povestea poveştilor” ar fi un ecou degradant dintr-un vechi cult al
pallusului. Pentru cititorul cult de astăzi e greu să se transpună într-o astfel de mentalitate şi
să înţeleagă că relatarea unor crudităţi din sfera eroticului nu îndeplinesc decât o funcţie
comică.
Povestea poveştilor se bucură de o răspândire mai largă în repertoriul folcloric. Se
înţelege că astfel de producţii nu au fost consemnate de vechii culegători decât întâmplător ,
rămânând apoi necunoscute dincolo de un cerc de intimi. Povestea este cunoscută şi în
folclorul altor popoare europene. Ea a fost încă prelucrată de timpuriu în literatura medievală.
Povestea lui Ionică cel prost nu e semnalată până acum în repertoriul folcloric. E o
snoavă inferioară ca realizare artistică în comparaţie cu „Povestea poveştilor”, mai săracă în
peripeţii.
Creaţia clasicului Creangă este cea mai aderentă folclorului din toată literatura
noastră. Înălţată pe terenul solid al geniului popular, resistematizând la un nivel superior tot
ce altminteri circula capricios ori disparat, opera lui profund naţională este, chiar prin aceasta,
un document de literatură universală.
Pagina 41 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
CAPITOLUL IV
SPAŢIUL ŞI TIMPUL COPILĂRIEI
Unde Creangă a apucat să se întreacă şi pe sine însuşi, o presimte oricine e în
„Amintiri din copilărie”. Scriitorii ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e
bătrân şi echivoc şi unde experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca
un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri într-o epocă de umanism românesc.
Născut cu mult mai devreme, Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiţie veche şi deci şi o
specie de erudiţie, la sat, şi încă la satul de munte de dincolo de Siret unde poporul e
neamestecat şi păstrător.
S-a spus despre Ion Creangă că se află în fiecare actor al poveştilor şi povestirilor
sale. Cu atât mai mult în „Amintiri din copilărie” el povesteşte despre sine, dar într-un mod
ce dovedeşte o solidă cultură. „Nici un model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă,
scriindu-şi amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii şi
memorii ale Renaşterii, înmulţite apoi în toate literaturile europene – sublinia, pe bună
dreptate, T. Vianu prin urmare, humuleşteanul este unic în felul său, pentru modul spontan şi
colorat în care plasează vârstele umane în timp şi spaţiu dând copilăriei dreptul să-şi
reprezinte liber şi deplin spectacolul.
Secretul popularităţii „Amintirilor”, între toate vârstele de cititori, este omenescul
figurilor şi sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridică a vieţii care se degajă în fapte
şi psihologii. Încadrat într-o ereditate şi o sumă de tradiţii, Creangă exprimă acel echilibru
clasic dintre aspiraţie şi posibilitatea de realizare pe care-l naşte structura milenară a satului şi
orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de clopot vast în care omul nu se poate sufoca,
dar nici rătăci, şi este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor căci „Amintirile” sunt o
expresie între copilărie şi maturitate.
Dacă în întreaga sa operă Ion Creangă înfăţişează universul rural românesc, în
„Amintiri” el proiectează satul tradiţional sub semnul trăirii la cea mai înaltă tensiune a
vârstei de aur. Iar, pentru că Nică se impune drept copil universal („Aşa eram eu la vârsta cea
fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când lumea asta şi pământul”), matca vârstei sale
(satul tradiţional românesc) deprinde universalitate.
Deschizând cartea „Amintirilor”, ai impresia că pătrunzi într-o lume de vis pe care
maturul Ion Creangă o caută ca pe o autentică evadare din domeniul vârstei cu probleme şi
Pagina 42 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
necazuri. Amintirile se datoresc, probabil, tot vreunui imbold eminescian. Nu se poate ca în
plimbările acelea de pomină prin mahalalele Iaşilor, Creangă, obsedat cum era de
humuleştenii lui să nu-i fi vorbit lui Eminescu de tărâmul paradisiatic al copilăriei. Începând
cu luna septembrie a anului 1880, Creangă îşi scrie „Amintirile din copilărie, în patru
capitole.
Într-o vreme când existenţa lui era din ce în ce mai grea, Creangă scrie „Amintirile”
cu un sentiment de profundă melancolie după timpurile minunate ale copilăriei, dar şi cu
plăcerea neasemuită de a se cufunda în primele impresii, luminoase şi tainice, şi de a zugrăvi,
aşa cum îi vedea cu ochii maturităţii, oamenii primului său univers. Fragmente de copilărie au
introdus în literatura noastră până la Creangă şi Negruzzi, Russo şi Alecsandri . Dar Creangă
scrie întregul roman al copilăriei lui, primul roman al copilăriei ţărăneşti în literatura noastră.
Cartea „Amintirilor lui Creangă” n-a fost pentru autorul ei decât o modalitate de a trăi
încă o dată în mediul cel mai prielnic fiinţei lui . Humuleştii constituie mediul cel mai
prielnic fiinţei lui Creangă. Mediul acesta retrăieşte cu intensitate mai ales în „Amintiri”
alcătuind rezervorul de viaţă din care scriitorul ţăran îşi extrage materialul universului pe
care-l construieşte.
Două modalităţi de expresie se întâlnesc întregindu-se înlăuntrul operei, determinată
de cele două atitudini afective dominante ale creatorului, duioşia colorată nostalgic şi râsul
homeric, izvorât dintr-un simţ colosal al grotescului. Melancolia uşoară îl poartă înspre
evocarea lirică, înspre efuziunea sentimentală, care introduce pe scena operei figurile cele
mai dragi ale părinţilor şi bunicilor, ale dascălilor şi prietenilor fără deformări, cu dimensiuni
fireşti. Într-o astfel de dispoziţie sufletească scrie el despre înţelepciunea bunicului, despre
truda, necazurile şi oboselile oamenilor, despre nesuferita corvoadă a armatei şi multe altele,
exprimându-şi uneori cu umor, alteori cu ironie uşoară părerile critice despre lumea satului
său.
Unul e fârnâit , altul e guşat, acesta e un uriaş lacom şi cretin, aceea e o scorpie rea şi
veninoasă, cu ochii holbaţi şi cu jordia în mână la rădăcina copacului, altul un popă cu
poalele-n brâu care joacă şi bea. Se creează două faţete ale operei, cea care alcătuieşte ceea ce
am numi povestirea de cadru şi care conferă caracterul documentar „Amintirilor”, şi cealaltă,
topită la temperatura de fuziune a genului satiric, la care oamenii nu mai sunt reprezentanţi cu
dimensiuni fireşti, ci trăiesc într-un univers de ficţiune rabelaisiană.
Povestirea de cadru e evocarea exactă a mediului, cu date etnografice, cu notaţia
exactă a felului de viaţă, a obiceiurilor, a instituţiilor. Intră aici toate elementele care au făcut
pe cei mai mari dintre critici să considere „Amintirile” drept o operă în întregime şi exclusiv
Pagina 43 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
memoralistică, şi deci documentară. Se numără printre aceştia şi Jean Boutiere care afirmă:
„Amintirile din copilărie prezintă un dublu interes. Ele constituie în primul rând un document
biografic şi psihologic foarte pretenţios. Amintirile din copilărie oferă, în al doilea rând,
tabloul exact al vieţii ţărăneşti dintr-un colţ al Moldovei de sus în jurul anului 1850”.
Partea întâi începe cu evocarea plină de dragoste a locului de baştină, cu primele
învăţături dobândite la şcoala durată în poarta bisericii, cu metodele primitive ale vremii, cu
pedepsele aspre, dar şi cu zburdălniciile copilăreşti. Cititul la ceaslov e îmbinat în episodul
uciderii muştelor şi cu procitania. Acum cunoaştem pe primii profesori şi colegi ai copilului :
cu monitorul clasei, cel „înaintat la învăţătură până la piciorul broaştei” – Nic a lui Costache,
cu Toader a Catincăi „alt hojmalău”, sau cu Dumitrui, fratele mai mic al mamei sale,
înţelegem năzuinţele părinţilor şi participarea bunicilor la educaţia nepotului. Ni se povestesc
isprăvile făcute în Humuleşti la praznice şi hramuri şi cu prilejul holerei din 1848 , apoi cele
din Broşteni , în casa Irinucăi. Aici apar portretele bunicilor şi se schiţează primele portrete
ale tatălui şi mamei, care vor fi amplificate în capitolele ce urmează.
Capitolul se încheie cu descrierea şcolii din Broşteni, îmbolnăvirea de râie de la
caprele Irinucăi şi prăvălirea bolovanului de pe coasta care dărâma sărăcăciosul bordei.
Ajunşi la David Creangă în Pipirig, au fost „vindecaţi tafta” de bunica lor , care-i unge cu
„dohot de mesteacăn”, iar bunicul „a mulţămit pe Irinuca cu patru galbeni”, pentru
stricăciunea ce făcuseră cei doi năzdrăvani.
Partea a doua se deschide cu o rememorare a primelor locuri de care a fost legată
copilăria scriitorului, rememorare plină de lirism avântat, evocatoare a atmosferei din casa
părintească: „nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa
părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de
crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când
începuse a merge copăcel, la cuptoriul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii dea
mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi
acum inima de bucurie!”. Domină aici figura mamei, duioasă, învăluită în trecerea vremii
într-o aureolă oarecum supranaturală, care lasă în mintea copilului ei imaginea unei femei
deosebite de toate celelalte. După ce mărturiseşte dragostea sa nesfârşită faţă de mamă,
scriitorul expune, plin de lirism şi melancolie, în stilul cărţilor bisericeşti, motivele ce-l fac să
se întoarcă spre trecut. Scriitorul trece apoi la nararea succesivă a unor întâmplări hazlii din
copilărie: nebuniile şi şotiile în casa părintească, obiceiurile Crăciunului cu tăiatul porcului şi
pluguşorul de Anul Nou, smântânitul oalelor, conflictul cu moş Chiorpec ciubotarul, cel cu
mătuşa Mărioara din pricina cireşelor, episodul cu pupăza, cel cu scăldatul. Capitolul se
Pagina 44 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
încheie cu auto-caracterizarea scriitorului, făcută în vorbe populare de duh. E în general
capitolul cel mai cunoscut şi mai gustat al „Amintirilor”.
S-a spus pe bună dreptate că în partea a doua a „Amintirilor”, Nică seamănă cu
Păcală. Dar nu se poate omite faptul că noul Păcală rămâne copilul autentic ce-şi joacă vârsta
cu nonşalanţă. De fapt el nu păcăleşte pe alţii cât, mai ales, se păcăleşte pe sine, dorind a-şi
prelungii cât mai mult vârsta fără griji .
Partea a treia se deschide cu caracterizarea Humuleştilor din punct de vedere al
vecinătăţilor, sursă de cunoaştere şi experienţă. Momentele evocate încep cu 1852 când
Creangă era isonar la biserica „Adormirea” di Târgul-Neamţ. Urmează zilele de şcolaritate
trecute sub conducerea preotului Isaia Teodorescu, „popa Duhu” apoi epoca studiilor la
şcoala de catiheţi din Fălticeni. Aici povestitorul descrie cu un umor gras metodele de
învăţământ ale vremii şi petrecerile cu flăcăii humeleşteni la pasul Ciubotariu, la care stăteau
în gazdă, şi crâşmăriţa cea frumoasă. Cearta catiheţilor în casa lui Pavel cu „poştile” şi ne mai
pomenita bătaie se numără printre episoadele cele mai savuroase ale operei. Răzleţirea
catiheţilor încheie acest capitol .
Deşi născut la Humuleşti, lângă apa Ozanei, deci la limitele din vale ale peisajului,
povestitorul face parte dintr-o familie umană de „munteni” şi a copilărit într-o gealogie care
se întinde pe sudul stâng al Siretului, din Maramureş în Transilvania şi în Moldova, despărţite
doar de văile înguste prin care curg pieziş spre Siret, Bistriţa, Moldova, Trotuşul. Dacă ar fi
să caracterizăm locul în elementele sale, în primul rând vine „piatra”, începând cu stânca şi
bolovanul şi sfârşind cu prundul. Muntele e un loc de retragere, cu un sistem de trecători
dificile, un sentiment al solidarităţii. Apa e forţa impetuoasă şi revoluţionară care-şi taie drum
printre pereţii de piatră. Rezervorul de la Bicaz n-a făcut decât să accentueze caracterul de
lagună muntoasă a acestei regiuni.
Un al treilea element în aceste locuri este „lemnul”. Povârnişurile sunt acoperite,
lăsând la o parte jnepii şi ienupării, de armate negre de brazi printre care norii se târăsc ca
aburii . Brazii sunt drepţi şi falnici. O casă trebuie înfiptă bine în povârniş ca să scape de
năvala puhoaielor şi rostogolirea bolovanilor. Casa Irinucăi de la Broşteni, neîndeplinind
aceste condiţii, a fost spartă de un bolovan cu care copiii se jucau în vârful dealului. Casa din
Humuleşti are o înfăţişare destul de sărăcăcioasă pe dinafară însă când treci cămăruţa de la
intrare în odaia cu vatră şi cuptor, rămâi impresionat de grinzile lungi şi trainice.
Întrucât priveşte fauna, sus la munte predomină oile şi economia pastorală. În afară de
lapte şi derivatele lui, produsul principal este lâna. Printre animale, locul de frunte ca forţă
motrice îl constituie calul de munte, obişnuit cu drumurile în urcuş.
Pagina 45 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Când nu sunt oieri, localnicii sunt tăietori de brazi, plutaşi. Humuleştenii ar fi fost
răzeşi fără pământuri. Dintre profesiile pe care le preferă tinerii din partea locului, e aceea de
preot, nu şi de călugăr. Acesta din urmă, dacă e din prostime, devine de fapt, o slugă a
stareţului, mai întotdeauna de familie boierească. Preotul e un om cu vază şi cu stare, un
ofiţer de stare civilă şi un statistician. Ion Creangă nu este un mistic, precum nu este nici ateu.
Semenii din părţile muntoase ai lui Creangă sunt taciturni, nu însă solitari. Risipiţi pe
dealuri, depărtaţi chiar cu casa unul în altul, ei constituie totuşi o societate rarefiată,
comunicând prin strigăte convenţionale, înghiţite de mulţimea locurilor. Când se întâlnesc,
sunt mai volubili, dar vorbirea lor decurge în formule străvechi, aproape rituale.
Ion Creangă pare în „Amintiri” încântat de belşugul oamenilor din Humuleşti. După
el, aceştia vieţuiesc ca în Rai. Azi, însă, impresia noastră e a unei mizerii trudite.
Humuleştenii preţuiau, se vede, mai presus de toate neatârnarea şi viaţa activă. Despre
industria casnică şi comerţul humuleştean ne vorbeşte Creangă. Ei vând, afară de vite şi
brânzeturi, lână, fabricate ale lânii, ale cânepii, şi gogoşilor de mătase, lăicere şi scoarţe,
ştergare de borangic. Ştefan, tatăl povestitorului umbla „cu cotul subsuoară” după cumpărat
sumani. Nichifor Coţcariul ţuţuianul reprezintă în această lume „sectorul transporturi”.
De ce s-a aşezat Creangă în bojdeuca din Ţicău am văzut. Priveliştea în plan înclinat
al solului, este grandioasă şi aminteşte lui Creangă vălurile declinate de munţi din preajma
Ceahlăului. Lipseau pădurile, în schimb erau oile, şi Creangă, spre a le saluta, cânta dintr-un
fluier.
Partea a patra a „Amintirilor” propune ruperea copilului de sat (ca matcă) şi de
copilărie. Se începe cu o comparaţie prelungită vizând imposibilitatea acceptării acestei
rupturi, pentru a se continua însă cu contrapunerea hotărârii mamei (aceeaşi iubitoare de
credinţă şi de carte, aceeaşi susţinătoare a viitorului fiului său ca preot cărturar). Ca şi cum ar
fi moştenit ceva Dumnezeiesc, mama susţine spiritualizarea (efortul învăţăturii) pentru Nică,
pe când tatăl are drept deviză construcţia populară:
„Decât codaş la oraş ,
Mai bine-n satul tău fruntaş.”
Pentru că primul om al satului era, pentru Smaranda Creangă, preotul, ea vrea să-şi
vadă fiul „podoaba creştinătăţii”. În replică imediată, Ştefan a Petrei îşi prezintă fiul în mod
persiflant : „o tigoare de băiet, cobăit şi leneş, de n-are păreche. Dimineaţa, până-l scoli, îţi
stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere de mâncare. Cât îi mic prinde muşte cu ceaslovul şi toată
ziulica bate prundurile după scăldat …” Se înţelege clar că opoziţia mamă tată este dată de
permanenta divergenţă dintre spiritul idealist şi cel absolut practic.
Pagina 46 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Urmează dramatica despărţire cu mai multe etape : trezirea bruscă , după un vis , cu
cele mai extravagante salvări posibile ; îmbarcarea în „trăsura cu zmei” a lui moş Luca;
despărţirea de sat şi de farmecul său; drumul; trezirea în laşul maturizării şi al dezrădăcinării.
Pe parcurs, reapare poezia Humuleştilor, cu farmecul său folcloric specific, la polul opus al
gândurilor „holteiului” care se vede dus „mort – copt” „surgun, dracului pomană”. „Hazul de
necaz” se aprofundează, căci Nică „ţinea de pământul său ca şi vegetalele, trebuind smuls tot
ca ele, dacă părinţii îl voiau la atâta depărtare de Humuleşti. (V . Streianu).
Odată ce poezia Humuleştilor rămâne în urmă, Nică şi vărul său încearcă să
glumească pe seama cailor lui moş Luca (opuşi cailor din poveste, deci ducând spre râu), dar
curând trebuie să se acopere cu „un ţol”, pentru a nu mai vedea traseul rupturii şi astfel se vor
trezii în spaţiul maturizării şi al dezrădăcinării, spaţiul care-i răneşte, da care-i şi trezeşte la o
nouă realitate, cea a lui Creangă însuşi.
Prin urmare, traseul „Amintirilor” este cel dintre naştere şi maturizare. Tocmai de
aceea stilul lor este dublu: debordant – comic şi optimist când propune „vârsta de aur” şi
dulce – dramatic prezentând relaţia cu maturitatea. Acest stil raportează spaţiu, oameni şi
împrejurări la fenomenul naşterii „boţului cu ochi” care era Nică. Într-un asemenea context
uluitor Humuleştii formează leagănul poetic, mama emană cântecul de leagăn, stimulând
naşterea şi formarea copilului, fraţii, surorile şi copiii megieşilor dezvoltă contextul uman al
copilăriei, pe când tatăl trimite către sensurile maturizării oricând posibile. Pe de altă parte,
preoţii şi dascălii asigură spiritualitatea copilului înspre dumnezeiască înălţare (conform
credinţei mamei). Dincolo de această matcă a copilăriei se află lumea de care pare a se teme
„boţul ochi” şi de care se va speria în realitate Ion Creangă. Tocmai de aceea, ea este evitată
mereu prin gândul la copilăria cea ferită de necazuri şi probleme.
Lumea amintirilor este privită din interior, căci ea apare din perspectiva lui Nică, iar
acesta îi trăieşte pe deplin frumuseţea. Valoarea de viaţă, valoarea istoric – documentară a
„Amintirilor” este, fără nici un dubiu, foarte mare. Fiindcă viaţa copilului e strâns legată de
cea a familiei şi a satului , ea constituie un centru de cunoaştere în mijlocul lumii satului
românesc de pe la mijlocul secolului al XIX – lea .
Cu detaliile îmbelşugate presărate de scriitor în opera sa memorialistică putem
reconstitui viaţa Humuleştilor, a acelui „sat mare şi vesel”, „sat vechi răzăşesc, întemeiat în
toată puterea cuvântului”, cu viaţa activă, plină de trudă, dar şi de veselie. Mai întâi se fixează
cu precizie topografia Humuleştilor, „din târg drept peste apa Neamţului … împărţit în trei
părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bojenii”.
Pagina 47 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Cu precizarea împrejurimilor vine şi caracterizarea lapidară a locuitorilor din satele
vecine în preambulul la capitolul al treilea, unde scriitorul vrea să arate că Humuleştenii nu-s
„un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate”, ci răscruce însemnată de
drumuri spre iarmaroace, târguri şi mănăstiri, centre ale vieţii ţărăneşti de atunci. Pe aici au
trecut toţi domnii mitropoliţi ai Moldovei, fie spre Mănăstirea Neamţului cu hram de Ispas,
fie spre Secu, Agapia sau Varatic. Iarmaroacele cele mai apropiate se ţineau la Piatra şi la
Folticeni.
Varietatea obiceiurilor şi a caracterelor megieşilor satului îi dă prilejul lui Creangă să
insiste încă odată asupra bogăţiei şi felurimii experienţei pe care i-a furnizat-o contactul cu
oamenii copilăriei sale. Scriitorul atribuie satelor caractere generale, unitare, cu o notă
dominantă morală. Oamenii lui Creangă sunt vii ca viaţa, schimbători ca ea, naturali ca
rădăcinile ei, de care scriitorul nu se poate desprinde. Ion Creangă este autentic, fiindcă este
firesc, este clasic, fiindcă este nuanţat în omenesc şi este mereu proaspăt fiindcă intenţiile lui
sunt însuşi intenţiile naturii omeneşti.
În Blebea, lociutorii sunt stăpâniţi de avariţie şi de mult spirit practic, întrunite de
Creangă într-o mult ascuţită caracterizare, care insinuează că o pierdere materială inevitabilă
e transformată în pomană de băştinaşi, cei din Cehlăieşti, Topoliţa şi Ocea sunt la fel de
zgârciţi, dar mai puţini deştepţi: ei „alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo peste hotar”.
Aluzia destul de vidată la adresa moravurilor călugăreşti răzbate din denumirea dată satului
Filioara „hăţaşul căprioarelor cu sprincene scăpate din mănăstire”. Chiar când dă informaţii
mai ample asupra originii locuitorilor şi a ocupaţiilor lor specifice , cum procedează de pildă
cu tuţuienii „veniţi din Ardeal”, care lucrează lâna şi sunt vestiţi pentru teascurile de făcut
oloi, Creangă introduce îndată, pe lângă datele etnografice pure, şi note de psihologie hazlie,
împrumutate probabil din faima păstrată în tradiţia locală, ca de exemplu „mănâncă slănină
râncedă” şi „se ţin de coada oilor”.
Şi tot pentru a demonstra că „humuleştenii nu-s trăiţi ca în bârlogul ursului, ci au
fericirea de a vedea lume de toată mâna”, povestitorul pătrunde în istoria romanţată a
ţinutului natal, relatând tărăşenia cu „Nataliţa cea frumoasă”, pe care tocmai ca să mărească
curiozitatea, şi astfel să sporească şi impresia atotştiinţei localnicilor o învăluieşte în oarecare
mister.
Apoi istoria familiei Creangă, de care s-au slujit toţi cercetătorii mai vechi şi mai noi
ai biografiei scriitorului humuleştean e spusă cu toate detaliile privitoare la generaţii în urmă
fixând fizionomia specifică a spiţei în timp.
Pagina 48 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Gospodăria familiei lui Ştefan a Petrei nu e săracă, ci destul de cuprinsă, datorită
destoiniciei părinţilor. Oile le aveau „la stână la dumbrava Agapiei, lângă podul Cărăgiţei,
cale de două ceasuri cu piciorul” de la Humuleşti. Vacile erau păscute de văcarul satului.
Sumanele le ţesea Smaranda în casă sau le cumpăra, încă în stare, să zicem, de prefabricaţie.
Pământ aveau puţin: lucrau cu ţigani lingurari, tocmiţi pentru muncile specifice, o bucată de
ţarină „tocmai în Valea Sacă, aproape de Topoliţa”. La muncă participă toată lumea, fără
deosebire: „la Humuleşti torc şi fetele, şi băieţii, şi femeile, şi bărbaţii”. Şi primii fiori de
dragoste se manifestă în întrecerea la tors cu fata iubită.
Superstiţiile ţin încă un loc însemnat în mentalitatea populară înapoiată; femeile
ascultă de zodieri şi cărturărese, de babele care trag boii pe sită. Creangă, a cărui operă e cu
desăvârşire lipsită de orice urmă de misticism sau de încredere în magie, vorbeşte cu ironie de
aceste eresuri femeieşti, pe care şi mama sa, în dragostea fără margini pentru băiat le
împărtăşea.
Cu umorul său specific Creangă, foarte laic, dizolvă orice urmă de încredere în aceste
superstiţii, el se amuză deopotrivă de profeţia babelor care o făceau pe Smaranda să-l vadă
ajungând pe urmele vestitului psalt Cucuzel, cunoscut cu mulţi ani în urmă în tot cuprinsul
Peninsulei Balcanice.
Amintirile consemnează apoi metodele de învăţământ aplicate în şcolile mai înalte,
oarecum de specialitate, ca aceea de catiheţi din Fălticeni. Metodele de predare erau lipsite de
viaţă , de conţinut, ele se mărgineau la reţinerea papagalicească a unor texte din „Catihisul
Mare”, din „Istoria Vechiului Testament” de Filaret Scriban, împărţită în perioade, şi din
gramatica lui Măcărescu. Acesta din urmă e calul de bătaie al criticii lui Creangă îndreptată
împotriva manualelor care circulau atât în vremea şcolarităţii lui, cât şi în vremea scrierii
„Amintirilor”.
Fără îndoială violenţa atacului la adresa metodelor de învăţământ dezvăluie gravitatea
şi actualitatea problemei în epocă şi sporeşte caracterul pur documentar. Dar grotescul portret
colectiv al catiheţilor îndobitociţi de învăţătura seacă şi antiraţională a vremii, şi ştichiul
satiric cuprins în aluzia la moartea lui „Davidică” „înecat cu pronumele conjunctive”, sau din
punct de vedere artistic, este cert deasupra dezlănţuirilor subiective ale scriitorului institutor,
indignat de prostia şi nepriceperea colegilor săi autori de manuale.
Răzeşii humuleşteni cu tradiţie relativă de libertate îndură cu greu aparatul
administrativ, care le vorbeşte despre necesitatea supunerii către stăpânire şi a împlinirii
grelelor obligaţii către stat. Acest aparat e alcătuit din vornic, vătăman, paznici şi mazili,
adică primar, ajutor de primar şi slujbaşi de rând. Ei veghează la împlinirea corvezilor, la
Pagina 49 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
judecăţile administrative între oameni. Creangă se face ca în atâtea rânduri, purtătorul de
cuvânt al opiniei maselor despre administraţie şi organele ei. Pe mazili îi numeşte cu dispreţ
„nespălaţi”, atunci când, „se purtau printre oameni de acolo până colo” la claca de dres
drumul, clacă mincinoasă, menită să lipsească satul de dascălul cel bun. Iar vornicul, Nie a
Petricăi, cel care a pus la cale îndrăzneaţa acţiune a prinderii cu arcanul a lui Vasile a Ilioaiei,
e urât de toată lumea satului.
Pentru ţăranii humuleşteni armata echivala cu o condamnare la moarte. Şi într-adevăr,
mama flăcăului îl petrecea „bocindu-l ca pe mort”. Relatarea incidentului e unul din singurele
momente sumbre din „Amintiri”, dând măsura relei impresii pe care recrutarea o făcea asupra
oamenilor.
Pe lângă serviciul militar şi clăcile în natură, sătenii mai sunt apăsaţi de biruri grele şi
havalele de plătit către visterie. Puţini sunt scutiţi de obligaţiile fiscale: infirmii, bătrânii,
preoţii. Resentimentele humuleştenilor faţă de feţele bisericeşti sunt numeroase şi izvorăsc
din raţiuni deosebite. Călugării, pentru răzeşi odată proprietari de pământuri, fac figură de
uzurpatori. Mulţi dintre locuitori erau oameni de muncă ai unei călugăriţe bogate de la
Agapia sau Văratic. Astfel încât sătenii resimt apăsarea călugărilor cum ar resimţi-o în alte
condiţii pe cea a boierilor. Vecinătatea imediată a atâtor mănăstiri dăruiesc humuleştenilor
posibilitatea unei cunoaşteri depline a moravurilor călugăreşti. Despre acestea vorbeşte
Creangă cu multe subînţelesuri în „Moş Nichifor Coţcariul” şi în a IV-a parte a „Amintirilor”.
Şi preoţii au parte de aceeaşi preţuire din partea scriitorului. De aceea sunt atât de multe
vorbele de duh sfichiuitoare privitoare la preoţi. Dacă la lipsa de activitate şi dorinţa aprigă de
câştig adăugăm şi lipsa de sobrietate de care dădeau dovadă cei mai mulţi preoţi din satul lui
Creangă înţelegem de ce sunt aşa de puţine figurile clericale respectabile , de ce Ion
Humulescu şi popa Duhu sunt priviţi cu atâta dragoste şi admiraţie de Creangă. Ei sunt nişte
excepţii fericite, dar nu mai puţin excepţii, care întâlnite în galeria figurilor bisericeşti
zugrăvite de servitorul răspopit ne fac să recunoaştem obiectivitatea acestuia.
L-am fi putut bănui pe Creangă de resentiment general faţă de tagma căreia îi
aparţinu-se cândva şi din care fusese scos în condiţiile bine cunoscute. Şi pătrunderea intimă
a lui Creangă în viaţa atât a clerului laic, cât şi a celui mirean, prin cariera lui preoţească, îl va
fi făcut să dobândească viziunea aceea nefavorabilă asupra rolului jucat de feţele bisericeşti
ale vremii în viaţa socială .
La începuturile carierei sale, el concepuse acel rol ca pe o adevărată minune pe care
preotul trebuia să o desfăşoare la sate, dar mai târziu a avut de suferit decepţia întâlnirii cu un
Pagina 50 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
conformist strâmt şi o înţelegere meschină a rosturilor preoţiei. Şi în opera lui Creangă ca în
operele umaniştilor renascentişti critica învăţământului se împleteşte cu cea a clerului.
Sensul laic, raţionalist, exclusiv moral pe care Creangă îl dă religiei apare şi din felul
în care Nică şi mai ales tatăl său privesc pioşenia excesivă a Smarandei. Şi răspunsul acestuia
din umbră la imputările soţiei mult evlavioase („Iantaci, măi femeie, că biserica-i în inima
omului”) este iar un exemplu de laicizare a religiei în concepţia lui Creangă, fiindcă e foarte
uşor de simţit că el se raliază la ideea tatălui său.
De altfel şi marea încredere în realitatea lumii obiective în datele simţurilor şi raţiunii
vorbesc despre slaba sau mai bine zis inexistenta participare a lui Creangă la mistica creştină.
Faptul că el se referă mereu la Dumnezeu, la sfinţi în opera lui nu infirmă aceste lucruri. El a
moştenit aceste noţiuni generale din moşi strămoşi şi le foloseşte foarte frecvent în vorbirea
sa. Ba şi crede în Dumnezeu, dar ca un ateist, într-o cauză primă a lumii, îndepărtată şi care
nu mai are amestec în treburile pământului unde sunt stăpâni oamenii. Doar aparent se
menţine Creangă într-un univers creştin.
Înăuntrul grupului lor social, oamenii îşi îngăduiau când şi când clipe de răgaz şi
petreceri care-i făceau să uite truda şi amarul. Mai întâi la marile sărbători, la Paşti şi la
Crăciun, când se mâncau felurite mâncăruri tradiţionale. Ca un priceput gastronom, Creangă
recomandă cele mai gustoase specialităţi de Crăciun: „Costiţă de porc afumate şi chişte cu
buft umplut, trandafiri usturoieţi şi slănină din cea subţire, făcute de casă, tăiete la un loc,
fripte bine în tigaie, şi cu mămăliguţă caldă, se duc unse pe gât”. La lăsatul secului, de postul
Sân - Petrului, Smaranda făcea „un cuptor zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brâu”
şi prăpălea nişte pui tineri la frigare „tăvăliţi prin unt”.
Chiar şi în ajunurile de sărbători, bucatele de post sunt foarte îmbelşugate:„bob fiert ,
găluşte, turte cu julfă şi vărzare”.Jean Boutiere numeşte aceste ospeţe„de pantagriereliques
ripailles”. Oamenii care munceau din greu aveau apetituri sănătoase, şi-n zilele de sărbătoare
se dăruiau din plin bucuriilor trupului. La mesele pomenite se spuneau urări sau strigături.
Smaranda după datină, aşezându-se la masă cu neamurile, le doreşte:
„Cele răle să se spele ,
Cele bune să s-adune.
Vrajba dintre noi să piară
Şi neghina din ogradă !”
Pagina 51 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ea face acest lucru întâmplător, deoarece deţinătorii înţelepciunii populare sunt
consacraţi ca atare. Şi Mihai Scripcarul e pomenit de Creangă ca însoţitor la clăcile de seară
sau în plimbările pe care le făceau în serile de sărbătoare flăcăii din Humuleşti. Scriitorul
citează şi un cântec de dor pe care-l zicea cu patos scripcarul. Şi moş Bodrângă e în felul lui
un rapsod, el cântă din fluier jocurile dragi flăcăilor în gazdă la Pavel. Cântecul lui e
irezistibil , cei care-l ascultă îşi sar din minţi, ca Pavel, care juca până ce „îşi rupea ciubotele
ferfeniţă”. Pasiunea pentru joc a tinerilor e neistovită, tot de sărbători ei umblă prin sate pe
unde ştiu că se fac hori. Jocul e violent şi îndelungat, atrăgând pe toţi privitorii.
Cu aceeaşi putere operează şi altă tentaţie, la fel de mare, aceea a poveştilor spuse la
şezători sau în grup în serile de iarnă. Aici se face adevărata educaţie a ţăranilor, aici li se
comunică urmaşilor testamentul de înţelepciune acumulată în milenii de cultură populară şi
înaintaşii lui. Şi noaptea se scurge fără veste în „taclale” şi poveşti, spuse mai ales de moş
Bodrângă, în „Amintiri”. Şi din înlănţuirea nopţilor şi zilelor se zugrăveşte în întregime viaţa
ţăranilor liberi din satele moldoveneşti pe la mijlocul secolului al XIX – lea.
Documentul de viaţă socială şi etnică pe care-l produce Creangă cu „Amintirile” sale
rămâne trainic şi valoros, instrument de cunoaştere a existenţei unui grup social într-o epocă
istorică dată .
Interesant e documentul psihologic, foarte strâns împletit cu cel oferit de materialul de
viaţă oglindită. Acesta completează de fapt datele personalităţii scriitorului, explică formaţia
şi înclinaţiile sale, legăturile cu familia, satul şi locurile de baştină, dă la loc interpretarea
modalităţilor fundamentale ale temperamentului său.
Ceea ce domină documentul psihologic cuprins în „Amintiri” e admiraţia fără margini
a autorului faţă de grupul social căruia îi aparţine. Mărturiile directe în această privinţă sunt şi
numeroase, şi convingătoare. El stabileşte vechimea locului de origine şi calitatea deosebită a
oamenilor lui, între care încă nu se văd uscăturile. Referinţa e generalizatoare în efectul ei,
cuprinzând esenţa vieţii satului, superioară fără nici o îndoială , vieţii altor sate chiar
învecinate. Creangă face comparaţia la începutul capitolului al treilea când spune: „…şi satul
Humuleşti, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca
alte sate”. Şi împrejurimile, pe care le-a pomenit mai înainte capătă pentru scriitor valoare
prin atingerea cu Humuleştii, care, ca un adevărat centru al lumii, le conferă oarecare
importanţă.
Mândria şi dragostea se manifestă la Creangă într-un ataşament fără margini faţă de
locul de baştină, ataşament exprimat fără încetare în paginile „Amintirilor”. Se creează o
Pagina 52 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
legătură de neînfrânt între răzeşi şi ocina strămoşească, o dorinţă nestăvilită a păstrării în veci
a acestei legături, expresie a unui patriotism adânc dar colorat local.
Dacă în structura sufletească a lui Creangă, primul loc îl ocupă sentimentul orgoliului
naţional şi social legătura cu familia vine să ocupe locul imediat următor. Pasajul din
capitolul al patrulea, cu peisajul humuleştean precizează ierarhia afecţiunilor scriitorului.
După sat, îi erau dragi „tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului”. Desigur în acest sens
este mai grăitor capitolul al doilea al cărui început e închinat evocării mamei cu o emoţie care
se comunică cititorului.
Efuziunea lirică e de o mare intensitate în fragmentul binecunoscut, fiindcă mama
despre care vorbeşte nu era ca toate mamele, cum nici satul nu era ca toate satele. Ea „era
vestită pentru năzdrăvăniile ei”, „plină de minunăţii” şi cunoscută prin puterile ei până şi
stihiilor. Smaranda e o mamă demnă de eroul „Amintirilor”, numai Smaranda cea năzdrăvană
putea fi mama năzdrăvanului Nică.
Genealogia marilor personaje ale literaturii se cere stabilită fără posibilitatea
dezminţirii calităţilor moştenite. Fiul Smarandei e mândru ca ea, cum e mândru de toţi
consătenii lui buni sau răi. Şi mai ales e mândru de el, ca reprezentant al grupului social în
care s-a născut şi a crescut. Psihologia aceasta domină toată opera dar mai ales „Amintirile” .
Acestea exultă de această mândrie a lui Creangă care a stat la baza întregii creaţii. Umilinţa
lui „ţărănească” nu e decât un paravan foarte transparent pus peste mândria enormă, peste
conştiinţa superiorităţii zdrobitoare a răzeşului faţă de cercurile literare oficiale în care
pătrunsese.
Tot ca document psihologic „Amintirile” descoperă cele două modalităţi
fundamentale ale temperamentului artistic a lui Creangă : prima melancolic – lirică, nuanţată
de regretul universal al ireversibilului, cealaltă jovială, satirică specifică lui Creangă şi
precizând în cea mai mare măsură individualitatea creatoare a acestuia. Sub imperiul primei
mişcări sufleteşti, nostalgice şi evocatoare, îşi începe scriitorul fiecare dintre capitolele
„Amintirilor”.
Emoţia reînvierii vechilor impresii şi imagini îl stăpâneşte cu putere de fiecare dată
când se apropie cu evlavie de locurile copilăriei . Şi preambulul liric e inevitabil în fruntea
fiecărui capitol , constituind poarta de intrare în lăcaşul amintirilor. Creangă se exprimă într-o
limbă firească, plată. Nu numai limba e firească , ci şi dimensiunile personajelor.
Episoadele, aventurile propriu-zise în povestirea de cadru sunt destul de puţin
numeroase şi puţin întinse în prima parte a „Amintirilor”. Siguranţa scriitorului va creşte mai
târziu mult în celelalte capitole, dar aici el încă nu şi-a găsit cea mai potrivită dozare a
Pagina 53 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
povestirii propriu-zise şi a povestirii în povestire. El revine mereu la prima modalitate de
evocare a oamenilor copilăriei lui depărtate. Efuziunea lirică din introducerea capitolului al
doilea se desfăşoară cu îndrăzneală, pricinuită de evocarea unor detalii de interior din casa
părintească. Ea continuă apoi întreţinută de imaginea mamei, comentată cu duioşie de autor ,
care enumără calităţile ei neobişnuite şi mărturiseşte recunoştinţa lui faţă de cea care i-a dat
viaţă. Urmează câteva reflexii cu caracter filozofic popular, în stil de carte bisericească, cu
privire la soarta omenească.
După câteva aprecieri asupra stării fericite a copilului, naraţiunea îşi ia cursul cu
descrierea serilor plăcute în familie. Dialogul părinţilor are loc şi aici, ca întotdeauna, într-o
firească ordine punctată de elemente şi oralitate savuroasă. Cele şase povestiri, adevărat
hexameron , au o independenţă completă; fiecare e construită dramatic, cu propriile ei legi
interioare de desfăşurare. Independenţa episoadelor e marcată la începutul unora cu „odată,
într-o dimineaţă”, „într-o zi” cu „d-apoi”, iar la sfârşit cu „iaca aşa” sau „şi iaca aşa cu
cireşele”.
Şi în capitolul al treilea episoadele se bucură de oarecare neatârnare, dar aici intervine
ca element nou o cronologie mai strictă în durata povestirii. Eroul se află în cea mai mare
parte a vremii în aceeaşi tovărăşie a catiheţilor din Fălticeni. Toate momentele capitolului al
treilea se înlănţuie din aventurile ucenicilor clerici. E mai ales caracteristică scurgerea
neîntreruptă a timpului într-o unitate fabuloasă, foarte necesară ficţiune pentru a cuprinde
petrecerile de pomină ale năzdrăvanilor.
Începutul îl face ieşirea la câmp a eroului dimineaţa în compania lui Trăznea cel greu
de cap, care e curând lăsat singur să se chinuiască cu anosta gramatică a lui Măcărescu , căci
eroul, acum adolescent pleacă după aventuri amoroase. El se întoarce pe la „asfinţitul
soarelui” acasă, unde moş Bodrângă face pe dascălii adunaţi să joace toată noaptea, fără să
simtă. Petrecerea se termină târziu, pe cinci pagini desfăşurându-se o singură unitate de timp
în răstimpul căreia stăpâneşte o atmosferă de kermesă flămândă neîntreruptă, cu eroi care
chefuiesc fără răgazul firesc al somnului. Compunând marile episoade dramatice, Creangă
creează o polaritate, o tensiune specifică înlăuntrul lor. Nu numai dimensiunile personajelor,
particularităţile de limbaj, percepţiile dar la o foarte ascuţită analiză, sau unităţile de timp
specifice naraţiunii şi eroilor disting cele două planuri ale „Amintirilor”, ci şi deosebirea
dintre legile care guvernează aceste planuri. Legile care conduc naraţiunea propriu-zisă sunt
foarte laxe, lipsite de orice stricteţe. Compoziţia se desfăşoară lent într-un ritm domol, nu
prea sigur, asemănător ritmului unor lente melodii populare. O figură nouă, o stare
Pagina 54 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sufletească sugerată de ea, o descriere, un comentariu sfătos, o întrebare retorică de succes
sunt măsuri disparate, dar reunite prin tonalitatea caracteristică unitară a stilului.
Materialul epic cristalizează imediat dea lungul schemei clasice expoziţia, conflictul ,
punctul culminant şi deznodământul, foarte limpede şi riguros expus, chiar dacă uneori
locvacitatea vreunui personaj lungeşte secţiunea în care se găseşte. Momentele se pot disocia
perfect în toate episoadele, de la pocitanie până la cearta dintre catiheţi, cu bătaia între Pavel
şi Mogorocea.
Tărâmul „Amintirilor” nu este un Schlaraffendand, ci un tărâm al activităţii şi
mişcării, oamenii sunt prinşi în munca sau meşteşugul lor, neîntrerupt, acasă ori la târg. Moş
Chiorpec răbuie întruna ciubotele cu dohot de cel bun, Pavel se proslăveşte pe cuptor între
uneltele sale, Smaranda ţese, mănădeşte, croieşte şi coase sumane, Ştefan umblă mereu de la
târg la pădure, preoţii cei buni îşi vizitează poporenii sau supraveghează învăţătura copiilor
împreună cu dascălii. Fetele şi băieţii torc dea valma, satul vuieşte de vatale în toate părţile.
Satul are ceasornicul său, pupăza, care aminteşte tuturora reînceperea activităţii zilei noi.
Viziunea utilitaristă, practică, materială a lumii îl duce pe Creangă la crearea unei
imagini dominate de acţiune şi gest. Nu conţinuturi sufleteşti cunoaştem în „Amintiri”, ci
contururi care se mişcă în acţiuni caracterizatoare şi limbaj plin de savoare, unul singur,
împărtăşind valorile limbii povestitorului. De aceea, cu excepţia poate a personajului
principal, care are o structură specială, nici personajele acestei opere nu sunt tipuri, ele nu
dezvăluie mari adâncimi şi complexităţi umane. Ele sunt concepute şi construite ca personaje
de basm în cadrul clasicei polarităţi morale bine – rău , sub semnul căruia cresc caractere, nu
tipuri.
Sub specia acestei singure deosebiri fundamentale, lumea din „Amintiri” se împarte în
două, lumea activilor, utili şi lumea răilor, beţivi, leneşi, mâncăi. Este evidentă subordonarea
zugrăvirii personajelor unor valori morale consacrate în etica populară. Dar Creangă face
caracterologie cum a învăţat din basm, fără să moralizeze. El râde mai departe cu hohot, cu
oarecare satisfacţie chiar de ei, poate fiindcă toţi sunt humuleşteni.
Imaginea artistică îşi este şieşi îndestulătoare, ca la orice mare artist, fără comentariu
moralizator. Astfel, tipologia caracterologică nu este discernibilă după morala care ar însoţi
sau ar încheia acţiunile, nici după atitudinea scriitorului, care, se amuză deopotrivă pe
socoteala tuturor, răi şi buni. Doar conturul stilistic şi plastic indică diferenţele dintre cele
două categorii umane din lumea „Amintirilor”. Cele două categorii umane se întrepătrund:
printre cei mici şi activi, cu mişcări repezi şi care trăiesc muncind din zori până în noapte ca
Smaranda, Ştefan, bădiţa Vasile, preotul Ioan, popa Duhu, bunicul David , bunica Nastasia ,
Pagina 55 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
moş Chiorpec se învârtesc melianii , gliganii , coblizanii , hojmalăii. Pentru aceştia, timpul
curge altfel decât pentru ceilalţi, pe măsura ritmului lent şi greoi al mişcărilor lor de uriaşi.
Secretul popularităţii „Amintirilor”, între toate vârstele de cititori, este omenescul
figurilor şi sentimentelor evocate, este un fel de poezie veridică a vieţii, care se degajă între
fapte şi psihologii. Încadrat într-o ereditate şi o sumă de tradiţii, Creangă exprimă acel
echilibru clasic dintre aspiraţie şi posibilitatea de realizare, pe care naşte structura milenară a
satului şi orizontului.
Dincolo de sat şi de lumea lui specifică încep târgul şi mahalaua, în care Creangă,
păşind spre copilărie şi adolescenţa lui rurală devine el însuşi un erou de roman. Creangă a
ridicat la expresie de artă limba ţăranilor din ţinutul Neamţului, cu tot cuprinsul ei etic. Ceea
ce face trăinicia şi farmecul „Amintirilor” sunt obiectivitatea şi realitatea lor. Putem spune
fără a ne înşela că „Amintirile” lui Creangă sunt primul nostru roman din viaţa ţărănească.
În Creangă trăiesc credinţele,eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala,
filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului
dacic , dedesubtul fluctuaţiunilor de la suprafaţa vieţii naţionale. Aceste povestiri naive
„Poveşti şi Amintiri”, relevă o întreagă lume ţărănească. Peisajul ocupă puţin loc în ele căci
ţăranul nu se-ncurcă niciodată în descrieri colosale. Dar această natură pe care ne-o descrie ,
el o poartă în sine şi intimitatea lui cu munţii, cu apele, cu pădurea e atât de strânsă, încât nu-i
trebuie decât un singur cuvânt pentru a-i evoca influenţa asupra sufletului său. În această
ambianţă mereu activă comunitatea sătească îşi duce viaţa de toate zilele cu grijile şi treburile
ei. Pe oamenii aceştia simplii îi vedem discutând, glumind, petrecând. La Crăciun şi la Paşte,
la marile sărbători ale calendarului oriental, ei respectă un întreg ritual religios şi gastronomic
în acelaşi timp. Ei au medicina, igiena şi codul lor de bună cuviinţă. Se nasc şi mor în
apropierea unei biserici familiale , care , departe de a slăvi pe om cu maiestatea sa cerească, îi
dă, dimpotrivă, sentimentul intimităţii cu Dumnezeu şi cu sfinţii.
În felul acesta, în aerul sănătos al munţilor pe care-l umplu cu miresme răşina şi fânul
cosit, satul lui Creangă vibrează ca un stup de o viaţă intensă, în care se amestecă zgomotul
războaielor de ţesut, freamătul celor ce muncesc, poznele copiilor.
Arta lui Creangă este naturală şi spontană.El scrie fără model şi nici o reminiscenţă
ţărănească cărturărească, nici o influenţă savantă nu vine să-i altereze inspiraţia. În Moldova
am văzut nu numai casa, şcoala şi satul în care s-a născut Ion Creangă, ci şi prezenţa
pretutindeni vie în atmosfera, viaţa şi satul său. Creangă nu şi-a scris poveştile şi povestirile
ca filolog, etnograf sau arheolog, ci ca un adevărat martor al epocii sale din postura unui
scriitor modern.
Pagina 56 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Copilăriile nu sunt decât o faţadă subţire prin care transpare o experienţă de viaţă şi o
dibăcie artistică depăşind mult cadrele fixate tematic. Povestitorul este adânc înfipt în lumea
lui, aşa încât el o poate descrie fără duioşii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism
robust şi umor împăcat. Nostalgiile lui Creangă au un sens individual în „Amintiri” , nu
social, ele îl poartă către lumea copilăriei, nu către aceea a clasei sociale, pe care el ar fi
părăsit-o. Partea naratorului este un monolog care nu cuprinde observaţii aproape deloc, ci
numai judecăţi despre lucruri şi exclamaţii. Monologul lui Creangă este autentic atâta timp
cât se supune economiei teatrale, exprimând cu maximă condensare, prin stilul său verbal, pe
eroul subiectiv.
Tot textul „Amintirilor” este distribuit monologic şi dialogic la povestitor ca erou
subiectiv şi la personaje ca eroi obiectivi, jucaţi însă de povestitorul însuşi. Când însă
Creangă pune pe alţii să vorbească notaţiunea dialogului este magistrală şi totodată fără greş .
Eroii lui se pot împărţii nu după caracterul interior, moral, puţin desfăşurat, ci după debitul
verbal. Vorbitorii sunt molatici ori plini de reticenţă, ori gâlgâitori şi muşcători. Femeile fac
parte din categoria ultimă şi Creangă le pune să vorbească cu o voluptate extraordinară a
invectivei dialectale aici cel mai bun exemplu fiind Smaranda.
Tot talentul lui Creangă stă în a auzi bine vorbirea ţărănească vie. „Amintirile” sunt o
epopee a satului şi o atitudine a sensibilităţii, o acceptare a vieţii, în ecourile ei, profund
umane, cu filozofia ei resemnată. Experienţa de viaţă a ţăranului este încadrată în câteva
realităţi care sunt structurate în tradiţiile satului , în celula familiei, în şcoală, în biserică. S-ar
părea că experienţa erotică este mai expeditiv exprimată, uneori de o delicateţe, o nostalgie
fără pereche se rezumă în ecoul pur sentimental. Amintirea obsedantă a Smărăndiţei,
vanitatea bărbătească a tânărului catihet, admirat de fetele satului, când cântă, „Îngerul a
strigat” ca şi ecoul cimiliturii „Tunsul felegunsul”, l-au tulburat ori l-au jignit în substratul lui
de flăcău căruia a început „să-i miroase a cătrinţă”. Şi poate că din acest instinct se naşte
viziunea dragostei lui de ţăran realist şi sceptic, trăit în atmosfera unor predeterminate
raporturi bărbat şi femeie.
Ca şi poporul, Creangă gândeşte mitic şi epic. Moralist şi psiholog, el nu uită natura
umană nici în jocul cel mai liber al fanteziei împinsă până la fantasticitate. Basmul „Harap
Alb” este o sinteză a basmului nostru cel mai frumos, prelucrat de un artist crescut el însuşi ,
ca o forţă mitică din geniul subconştient al rasei. S-a spus că uriaşii sunt zugrăviţi în
fantasticitatea lor cu acelaşi realism ca şi ţăranii din Humuleşti; desigur fiindcă simbolul lor
acoperă intuiţii ale naturii umane, caractere şi adevăruri morale sau forţe ale naturii însăşi:
frigul, setea, foamea (Gerilă, Setilă, Flămânzilă), binele şi răul (Harap Alb şi spânul),
Pagina 57 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
categoriile sensibilităţii noastre, timpul şi spaţiul (Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) ori ispita
pierzaniei (Cerbul).
Între amintirile copilăriei şi povestea lui Arap Alb este acelaşi raport de subsecventă
ca între începutul şi sfârşitul vieţii. Creangă nu şi-a povestit maturitatea sub formă de
memorial, a învăluit-o în mit şi a rezumat-o într-o experienţă fantastică, valabilă pentru ani în
genere, şi el a luptat cu spânii, cu primejdiile şi nevoile, şi el s-a făcut frate cu dracul ca să
treacă punţile vieţii, iar nemurirea şi-a dobândit-o din apa vie şi apa moartă a creaţiei lui
artistice.
Creangă a ridicat la expresie de artă limba ţăranilor din ţinutul Neamţului, cu tot
cuprinsul ei etic şi cu virtuţile ei figurative fără seamăn cum Ion Luca Caragiale a dat valoare
artistică lexicului şi locuţiunilor mahalalei bucureştene. Creator de tipuri specifice, Creangă
este un creator de expresie specifică ; ea este concrescută din fondul psihologic al
personajelor , cum este şi expresia comediilor caragialiene . Limba este viaţa lui Creangă, ca
şi la Caragiale, este oglinda sufletului omenesc , în diferitele lui zone morale şi sociale .
Viziunea realistă şi socială a tipurilor, sunt psihologic şi social ale limbii, fac laolaltă un
organism viu din „Amintiri”.
Este Creangă poet în „Amintiri”? Iată o întrebare firească pentru un evocator al
copilăriei, fie şi sub aspectul epic sub care o prezintă. Poezia „Amintirilor” este în
retrospectiva sentimentului, în acel nostalgic paseism, atât de caracteristic scriitorilor
moldoveni. Creangă e poet în substrucţia sensibilităţii, în senzaţia de ireversibil care se
strecoară printre fapte şi oameni, de-a lungul paginilor; este o vrajă care se prelungeşte
dincolo de final, un fel de magie a copilăriei şi adolescenţei, rămasă ca o imagine pură în
spiritul nostru.
Biografia, câtă ne trebuie, pentru explicarea operei lui e în „Amintiri”. Iar biografia
aceasta, în partea ei esenţială, care a condiţionat pe scriitor, fiind a oricărui copil de ţăran din
Humuleştii de atunci, s-ar putea completa cu reconstituirea vieţii din vremea aceea din
Humuleşti şi cu evocarea pitorescului naturii din valea Ozanei. Creangă are mereu în faţă nu
pe viitorul său cititor, ci pe un ascultător imaginar şi totuşi foarte real, căruia i se adresează
necontenit şi de la care primeşte sugestii, îndemnuri, sfaturi. Povestind întâmplarea cu
cireşele din grădina lui moş Vasile, care se termină cu distrugerea cânepei, Creangă are
mereu în faţă un partener, şi când vrea să arate suprafaţa locului se teme că ar putea greşi şi
de aceea preîntâmpină o eventuală greşeală cu formula foarte frecventă în vorbirea populară,
„să nu spun minciuni” adresată presupusului ascultător.
Pagina 58 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Studiul lui G.I. Tohăneanu, „Stilul artistic a lui Ion Creangă”, 1969, spulberă
prejudecata că Ion Creangă ar fi doar un simplu scriitor „regional” sau „dialectal”, un mărunt
„povestitor popular”, demonstrând, prin analiza variatelor aspecte ale artei sale narative, că
este un mare scriitor. Aspectele esenţiale, definitorii, ale artei sale narative, prezente şi în
„Amintiri din copilărie” sunt : descrierea, portretul, enumerarea, sinonimia, participarea etc.
Oralitatea este maniera de redactare a textului scris, astfel încât imită limbajul vorbit ,
punându-se în postura de povestitor care este ascultat. De aceea, este nevoie de rostire, de
inflexiunile vocii pentru a se exprima. De aici, tendinţa scenică, monologul condensat,
interjecţiile, etc. Creangă interpretează textul, imită, parodiază, exagerează, gesticulează, se
adresează direct unor interlocutori imaginari. Exprimarea sa e vie, autentică, fraza e bogată în
verbe: („Hei , hei ! când aud eu de popa şi de Smărăndiţa popii, las muştele în pace şi-mi iau
alte gânduri, alte măsuri”.). Relieful plastic este calitatea de bază a frazei lui Creangă. Ea are
ritm susţinut, vioi, intonaţie surprinzătoare, suişuri şi coborâşuri abrupte, pauze semnificative,
sugestive (vorbirea aluzivă, realizate prin eliminarea conjuncţiilor („He ! Trăznea, mă!
şcoala! Ştii tabla? Sare el de jos, îl ascult, cleiu!”), prin folosirea interjecţiilor („Duminicile
bâzâiam la strană şi hârşti! câte-un colac …”), prin paranteze nemarcate („N-ai auzit că unul
Pică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi-a venit vacă?...”), prin abundenţa
adverbelor şi a particulelor demonstrative.
Alt procedeu de stil vorbit, foarte des întrebuinţat de Creangă, este întrebarea adresată
partenerului închipuit sau sie însuşi. Acest procedeu înviorează în măsură maximă ,
povestirea, datorită pe de o parte formei dialogate a expunerii, iar pe de alta faptului că avem
a face cu o întrebare aparentă, care nu aşteaptă răspuns, întrucât conţine în ea şi răspunsul
solicitat de povestitor. De exemplu: „când am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea şi
Alexandru şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şaizeci de ani trecuţi, unde se pomeneau şcoli
ca a lui Baloş în Moldova”.
O variantă a dialogului fictiv o constituie schimbarea persoanei: povestitorul trece de
la persoana I, când narează lucruri privitoare la el însuşi , sau la persoana a III – a, când
vorbeşte despre alţii, la persoana a II –a, ca şi cum ar avea un ascultător, de care parcă uitase
şi de aceea, aducându-şi aminte de existenţa lui, îi adresează vorba. Câteodată Creangă
combină două dintre procedeele discutate şi anume auto-dialogul, cu schimbarea persoanei ca
în următorul pasaj: „ – Apoi dar , mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară ! vorba de odinioară;
şi-mi pare rău că nu-i văru Ion acasă, că tare aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună … Dar
în gândul meu: Şti c-am nimerit-o ? Bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni degrabă şi mai bine ar
fi …”
Pagina 59 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Chiar atunci când istoriseşte un episod dezvoltat, cu amănunte numeroase şi strâns
legate unele de altele, Creangă îşi întrerupe o clipă, naraţiunea prin unul dintre mijloacele
proprii stilului vorbit. Astfel pasajul unde Creangă vorbeşte de „multele şi marile minunăţii”
pe care ştia să le facă Smaranda: naraţiunea este, aparent, întreruptă prin reproducerea, în
vorbire directă, deci sub forma dialogului, a cuvintelor spuse de eroina povestirii: „…bătea
pământul, sau păretele, sau vreun lemn de care mă spălam la cap, la mână sau la picior ,
zicând: Na’ şi îndată-mi trecea durerea …”.
În Creangă erau doi oameni. Personalitate puternică, ţăranul nu murise în el. Rămase
intact în fundul sufletului lui. Nostalgia după copilărie şi după Humuleşti scotea pe ţăran la
iveală din sanctuarul sufletului său. Şi aceasta nu numai când scria „Amintirile”, ci şi
poveştile. Sănătatea, simplicitatea, limpezimea, „realismul” psihologic din opera lui fac din
Creangă un scriitor clasic, în înţelesul literar al cuvântului.
CAPITOLUL V
RESURSELE ŞI FORMELE UMORULUI ÎN AMINTIRI DIN COPILĂRIE
Umorul „Amintirilor din copilărie” are ca sursă, în primul rând comicul de situaţie,
căci unele întâmplări sunt hazlii prin însăşi natura lor . Astfel sunt momentul plecării la Iaşi ,
întâmplarea de la Rohatea Păcurari , înfăţişarea dezolantă, aproape grotească , a zmeilor lui
moş Luca sau imaginea dăscălimii adunate la seminarul de la Socola. Diferenţa dintre intenţie
şi realitate, neconcordanţa dintre aparenţă şi esenţă, nepotrivirea dintre situaţii şi rezolvarea
lor în mod neaşteptat sunt tot atâtea surse ale umorului care au ca urmare opoziţiile între
diversele întâmplări, situaţii, fapte. Astfel apar opoziţiile dintre gândurile de călugărie a lui
Nică şi imposibilitatea comunicării lor, tristeţea celor hărăziţi surghiunului şi bucuria fetelor
şi a flăcăilor rămaşi în sat, dintre tulburarea lui moş Luca, bucuria din final a copiilor.
Deosebit de semnificativă este şi imaginea reală a „smârţoagelor de cai” ai bătrânului în
evidenta discrepanţă cu părerea Smarandei care vedea în ei „doi cai ca doi zmei”.
Sursa umorului este şi trecerea de la lucrurile serioase la glumă, schimbarea
registrului rememorării, evitând totodată şi „căderea în urâcioasa întristare”. Astfel, evocând
liric universul satului, pentru a nu cădea în melancolie, Creangă introduce o vorbă de duh:
„ … şi câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ţi părea tot anul zi de
Pagina 60 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sărbătoare! Vorba unei babe: Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de
lucru , şi atunci să fie praznic şi nuntă ! …”.
Umorul lui Creangă, realizat printr-o diversitate de procedee, are calitatea de a pune
în evidenţă dragostea faţă de oameni, el nu sancţionează , nu dă verdicte morale, ci priveşte
cu îngăduinţă micile defecte omeneşti. Creangă îşi păstrează în „Amintiri din copilărie”, ca şi
în poveşti plăcerea de a glumi. Scriitorul provoacă râsul permanent cu rare momente de
seriozitate nostalgică, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemizând ,
autoironizându-se.
Umorul lui Creangă se vădeşte mai des în exprimarea poznaşă mucalită, într-o
şiretenie a frazei, în care cazi ca într-o capcană. Alteori cuvintele capătă forme neaşteptate
sau sunt aşezate în combinaţii surprinzătoare. Astfel moş Chiospec ciubotarul îl întâmpină pe
Nică strigând: „He , he ! bine-ai venit, nepurcele”, boala de care suferă eroul este o „cinstită
de holeră”, iar în postura de elev acelaşi erou este „slăvit de leneş” .
Râsul este stârnit şi de prezenţa termenilor familiari a căror menire este să-i îngroaşe,
să exagereze, să caricaturizeze: fetele sunt „drăcoase”, iar băieţii „mangosiţi”, „ghiavoli”,
„hojmalăi”. Voia bună este întreţinută şi de plăcerea autorului de a presăra naraţiunea cu
zicale, cu expresii populare şi vorbe de duh, prin care se caracterizează o situaţie, se îngroaşă
o trăsătură, se face o aluzie ironică sau pur şi simplu se provoacă râsul. Cuvintele cele mai
numeroase din „Amintiri din copilărie” sunt de origine populară, unele au aspect fonetic
moldovenesc, multe sunt regionalisme.
Desemnăm pe Nică a lui Ştefan Apetrei ca pe primul personaj comic al „Amintirilor”.
„Ghibirdicul” acesta năzdrăvan ne e sugerat, în toată capacitatea lui ghiduşă de o atitudine
schiţată rapid în scena cu smântânitul oalelor. Atitudinea este extrem de caracteristică pentru
spiritul care-l animă pe erou nu numai în copilărie, ci şi mai târziu în anii adolescenţei.
Acelaşi spirit se va păstra în povestitorul vârstnic, care va rămâne un poznaş , un om mereu
pus pe şotii şi însufleţit de intenţii ludice. Pe de altă parte viziunea satirică asupra lumii
exprimată prin mijlocirea personajelor comice este susţinută de o tehnică specială a povestirii
izvorâtă din specificul talentului lui Creangă şi condusă cu mijloace dictate de tradiţia
povestitorului popular. Şi mijloacele acestea derivă dintr-o întreagă concepţie despre viaţă şi
despre artă, slujită de produse artistice creată în răstimp de milenii. Tehnica povestirii
vorbeşte despre formaţia scriitorului, despre legătura nemijlocită cu cultura populară orală.
Creangă a mers toată copilăria şi adolescenţa la şcoala povestitorului popular, de la
care a adoptat formulele consacrate ale naraţiunii. De la acela a învăţat că povestea se spune
însoţită de gestul de mimică şi comentarii, că de obicei ea e adresată grupului lui,
Pagina 61 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
colectivităţii în care el prosperă, şi cuprinde, spre hazul şi plăcerea reînnoită a tuturor, aluziile
binecuvântate de toţi, vorbele de duh cele mai şugubeţe. El repetă cristalizările înţelepciunii
populare la aceeaşi substanţă, totuşi creând un context nou prin strălucirea şi prin valorile noi,
de imagine, pe care le sugerează .
Caracterul oral al povestirii este intensificat prin frecventa folosire a onomatopeelor ,
a interogaţiilor şi exclamaţiilor, a construcţiilor eliptice sau introduse prin locuţiunile atât de
repede recunoscute ca aparţinând lui Creangă. Apoi comentariile acelea scurte ce însoţesc
micile comedii jucate de personajele lui Creangă şi indică prezenţa neîntreruptă a
povestitorului pe scenă, precum şi participarea lui afectivă la desfăşurarea acţiunii sunt pline
de duhul creatorului popular. Aici e cuprins echivocul deliberat de nevinovăţie, batjocura
prostiei şi a lenei, clipirea vicleană din ochi, cu care sunt însoţite personajele puţin iubite.
Raportul intim al umorului din comentarii rezidă, însă în cea mai mare parte, în
intenţia faceţioasă a ţăranului glumeţ de a râde cu consătenii lui de ceea ce ştiu cu toţii şi de a
râde de interlocutorii străini grupului care nu ştiu, păcălindu-i. Poate identitatea dintre
Creangă şi eroii săi despre care s-a vorbit foarte adesea, se vede în jocul cu vorbele unde el îşi
îngăduie o mulţime de năzdrăvănii. Nică stârneşte, ca şi Dănilă, uimirea şi hazul prin
ciudăţenia acţiunilor lui. Creangă dă naştere în cursul povestirii la nedumeriri similare, la
obstacole neobişnuite de logică, menite a stârnii râsul puternic.
În „Amintiri”, eroul povesteşte despre foarte frecventele lui pozne şi despre multe
altele ce i s-au întâmplat în viaţă. Hâtru şi şăguitor, povestitorul îşi împănează povestirea cu
elemente menite fie să atragă atenţia unui auditor fără argumente dovedite, fie să selecteze,
fie să încerce forţele înţelepciunii lor. Creangă însă, stăpânit de acelaşi duh ghiduş, se joacă
nu numai cu logica structurilor umane, dând persoanele în dodii, anapoda, răstoarnă nu numai
structurile sintactice şi uluieşte logica generală a raporturilor verbale dintre oameni, ci merge
mai departe, consecvent cu stilul său comic, satiric şi se joacă plin de iscusinţă şi inventivitate
cu cuvintele în sine.
Exagerarea conştientă, procedeul prin excelenţă al satirei, dă naştere la serii de sub
procedee. Astfel, efectul comic e produs şi de sintagme mai scurte, în sânul cărora contrastele
operează brusc şi foarte puternic, prin asocierile de cuvinte nepotrivite. Tipurile acestea de
asocieri sunt destul de numeroase şi de variate, ele evoluând de la forme generale şi foarte
uzitate în vorbirea populară, până la unele cu totul particulare marelui scriitor. Din prima
categorie s-ar putea menţiona: „scăpărau măselele”, „pălăiau pletele”, „asudau podelele”,
„năcăjindu-mă cu nişte costiţe de porc afumate”.
Pagina 62 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Diminutivara este iar un procedeu de astfel de asocieri. Când e pozna mai grozavă,
când e isprava mai neauzită, atunci intervine în comentariul povestitorului cuvântul cel
nepotrivit, cel mai neaşteptat pentru calificarea faptei. După ce Nică, urmărit de mătuşa
Mărioara, dă la pământ atâtea prăjini de cânepă , zice povestitorul: „Şi după ce facem noi
trebuşoara asta, mătuşa …cade jos”. La fel caracterizează, în general, năzbâtiile sale în finalul
părţii a doua din „Amintiri” când făcea: „câte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea”, de n-o
puteau dezlega nici sfinţii. Bătaia de pomină între Pavel şi Mogorocea este etichetată drept
„clăcuşoară”. Sigur că între dimensiunile faptului relatat şi calificarea lui e o contradicţie
mare , cu implicaţii comice irezistibile.
Dacă în poveşti animalele aveau păcate, în „Amintiri” unele vietăţi suferă martiriul
din pricina poznelor eroului: e vorba de „durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari,
care din pricina noastră au pătimit”. Popa Duhu exasperat de lăcomia lui Nică Oslobanu, îi
promite să-l facă preot „când s-or pustnicii toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului”. Iar Zaharia
Gâtlan, vorbind despre „nevinovaţii purcei”, care au dispărut fără urmă , îl sfătuieşte pe Ion
Mogorocea să le cânte.
Această atribuire de preocupări de viaţă creştină animalelor aminteşte de unele scrieri
alegorice şi satirice din evul mediu şi Renaştere, şi intenţia ei satirică e destul de evidentă, iar
efectul burlesc e foarte reuşit. Scăldatul lui Nică şi al prietenilor săi ia asimilat , din pricina
tehnicii specifice, cu botezul, şi formulele sacramentale sunt pronunţate cu mult haz, ca de
asemeni cele ale prohodului mortului în împrejurările îngropării în nisip după scăldat.
Semnificaţia folosirii termenilor liturgici în împrejurările cele mai profane cu putinţă
se integrează în aceeaşi mare viziune satirică a scriitorului asupra lumii sale şi mai ales
slujeşte la punerea în valoare a satirei anticlericale. Dacă folosirea de către copii în jocurile
lor a formulelor rituale provoacă acum râsul, introducerea vorbirii în termen sacramental
despre persoane aparţinând cinului preoţesc sau călugăresc şi ele însuşi exprimându-se într-
un fel aparent duhovnicesc , este menită să provoace un comic foarte puternic .
Catiheţii, seminariştii, viitorii preoţi se ţin de aventuri amoroase, ca Nică de pildă. De
altfel, una din cele mai puternice determinări date de Creangă personajelor sale este aceea
legată de popa Buligă, care umblă „tămâiet şi aghezmuit gata dis - dimineaţă”. Folosirea celor
doi termeni de ritual pentru indicarea stării de ebrietate este de o forţă comică rară şi se
apropie de o determinare similară făcută de marele satiric al literaturii franceze, el însuşi
preot, Rabelais.
De altfel, toată satira anti – clericală, atât de corosiv făcută de Creangă, este, prin
mijloacele ei stilistice înrudită cu aceea a umanistului francez. Tot sub semnul „evlaviei” se
Pagina 63 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
desfăşoară şi întreaga scenă din ultima parte a „Amintirilor” care vorbeşte destul de acoperit
despre viaţa de huzur a călugărilor din mănăstirile din ţinutul lui Creangă. Nică , amărât de a
se vedea împins spre şcoala seminarială, pentru care nu simţea nici un fel de vocaţie, se
gândeşte o clipă s-apuce drumul călugăriei, care e uşoară, bănoasă şi deschisă tuturor
plăcerilor trupului. Călugării sunt „berbeci ai lui Dumnezeu”, călugăriţele sunt „căprioare cu
sprâncene”. În ochii lui Creangă călugării nu sunt altceva decât „o adunătură de zamparagii
duglişi din toată lumea, cuibăriţi prin mănăstire”, deci paraziţi ai comunităţii sociale pe care
n-o slujeau în nici un fel.
Dintre celelalte personaje puţin iubite de erou, se mai bucură de o determinare
negativă Nic-a lui Costache „ cel răguşit, balcâz şi răutăcios” şi moş Vasile „un cărpănos şi-
un pui de zgârie – brânză”. Intrând în categoria celor pe care-i place Nică se numără şi „popa
Buligă cel buclucaş”, Gâtlan, „bun henghiu”, „pepelea de moş Bodrângă” şi desigur, Nică
însuşi, definit în variate feluri de cei care vorbesc despre el. „Stropşitul de Ion” conţine
părerea Smarandei despre fiul său , „o tigoare de băiet , cobăit şi leneş”.
Mai sunt câteva determinări hazlii, referitoare la bătrânii dascăli Iordache, „fârnâitul
de la strana mare”, şi Simion, „postoronca de dascălul Simion”. Dar în întregul stil satiric a
lui Creangă, echivoc şi aluziv pe deasupra, e completat şi prin alura foarte hâtră a povestirii în
chiar lexicul ei, care apare colorat în nenumărate nuanţe pestriţe, provocând un haz cât mai
puternic. Stilul satiric a lui Creangă, ca şi acela a lui Rabelais, Fischart, Sterne, alcătuit din
toate procedeele caracteristice, se întregeşte şi prin comicul fonetic, care întăreşte şi sonor
exagerarea conştientă, modalitatea fundamentală de expresie a stilului satiric.
Facultatea de a selecta cuvântul în funcţie de necesitatea îngroşării trăsăturilor unui
personaj şi ale unei situaţii şi de maximele lui valenţe comice fonetice ni se pare genială la
Creangă. Avem în cercetarea lexicului lui Creangă dovada acelui gest superior şi a acelui
meşteşug care face pe marele artist, pe inimitabilul făurar al artei cuvântului. Pentru a-şi face
limba mai colorată, mai pitorească Creangă ia şi cuvântul ţigănesc şi-l vâră în context unde îi
e foarte necesar pentru aceleaşi raţiuni. „Calamandros” capătă o valoare de expresie
excepţională în povestea cu smântânitul oalelor. Apoi „alivanta”, „parpalecule”, „amandea” ,
„pughibale” sunt alese cu aceeaşi intenţie a exprimării hâtre, familiare, sonor comice de către
prozator. Tot aşa se explică şi predilecţia lui Creangă pentru cuvintele stâlcite ca „afistat”
(atestat), „hârşac”(ierarh), „necet”(catihet), etc.
Prin aceeaşi intenţie asupra efectului sonor şi prin aceeaşi ştiinţă rafinată a folosirii
cuvântului în vremea maturităţii artistice se poate înţelege prezenţa în limba lui Creangă a
unor variante gramaticale sau fonetice ale aceluiaşi cuvânt, ceea ce desigur îmbogăţeşte
Pagina 64 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
lexicul specific. De exemplu scriitorul utilizează în acelaşi sens la numai o pagină interval
cuvintele ugilit şi umilit. Ugilit începe a mârnăi eroul comic al „Amintirilor”, întors în pielea
goală de la scăldat. Nimic nu provoacă râsul în sine, în tot stilul scriitorului moldovean, acel
râs lipsit de natură estetică, ci totul e subsumat atitudinii de bază, intenţiei critic – satirice
care prezidează la alcătuirea operei, dând naştere fenomenului comic, fenomen estetic, cu
semnificaţie socială, apt prin conţinutul său obiectiv să rezolve un raport emoţional critic, cu
finalitate certă socială şi cu tendinţe sociale.
Imperfecţiunile lumii în care trăieşte scriitorul, viciile de structură intelectuală sau de
caracter ale semenilor săi prostia, lenea, lăcomia, beţia, avariţia, desfrânarea, ipocrizia sunt
puse mult mai bine în lumină prin procedeul exagerării conştiente. Făcându-i pe gligani,
coblizani, meliani, hojmalăi, mandralăi, cât mai mari şi mai tari, prozatorul le creează un
univers de dimensiuni enorme proprii distonând cu acela al oamenilor, colectivităţilor săteşti,
harnici şi activi, generoşi şi înţelepţi, cum e poporul.
Râsul se revarsă în opera lui Creangă din toate izvoarele posibile, slujind în toate
ipostazele intenţia aceea mare, unitară, satirică, ce stă la temelia ei şi-i dă valoare şi
originalitate. Toată opera aceasta multiplă şi vie e scăldată într-o atmosferă de umor, ce se
iveşte pretutindeni, pe foile deseori înduioşate ale „Amintirilor”. În Creangă, râsul nu e
introdus cu conştiinţă în operă, ci vine din inimă, e râsul sănătos şi puternic care trebuie să
trezească tot râs în mintea celui ce citeşte. Umorist născut, el a văzut totdeauna lucrurile prin
partea lor cea comică, le-a privit sub unghiul ridicolului, şi temperamentul lui propriu-zis se
reflectă în operă.
Plăcerea de a înşela pe cititor cu ştrengăria sintaxei apare până şi în descripţia
obiectivă , care e destul de rară şi chiar aşa , numai schiţată în opera lui. Opera lui Creangă,
ieşită din cea mai irecuzabilă matrice populară, contaminat şi mai cu seamă eliberator
optimistă, învaţă pe oameni îndeosebi dragostea de viaţă sub forme de care putem râde.
Creangă râde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă şi îngăduitoare, râde de semeni,
de fiinţe care-i seamănă lui însuşi şi râde de sine, cum ar râde de oricine altul.
„Satira” lui dezvăluie condiţia omului, de care nu omul e vinovat, fiind de aceea demn
de iubit şi de salvat. Mijlocul lui Creangă de a-şi salva semenii se numeşte „umor” şi el a
preluat acest mijloc direct din mâinile crăpate de muncă ale poporului. Nici când înfăţişează
oameni sau scene ce stârnesc râsul, hazul povestitorului nu se denaturează, se menţine mereu
deasupra intenţiei satirice sau sentimentelor de moment ale autorului.
Pagina 65 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Haz pentru haz provoacă atât preotul Oşlobanu, care azvârle în timpul slujbei, „cu
pravila cea mare” şi cu „un sfeşnic de alamă după călugării cârcotaşi”, cât şi popa Ciucalău ,
care, aruncându-şi potcapul, se pune la joc cu tinerii de-i „pălălăiau pletele”.
În sfârşit, ca prag superior al acestui dar sunt paginile întregi de naraţiune sau
descripţie comică, despre care ideea cea mai înaltă o dau acele asalturi la carte ale dascălilor
mustăcioşi din Fălticeni: „ş-apoi carte se-nvaţă acolo, nu glumă; unii cântau la psaltichie,
colea cu ifos:
Isan , oligan , petasti
Două chendime , homili
până ce răguşeau ca măgarii; alţii dintr-o răsuflare spuneau cu ochii închişi cele şepte
taine din catihisul cel mare. Gâtlan se certa şi prin somn cu urieşul Goliat; …” .
Această euforie de umor şi mai ales de umoare, gratuită, naivă şi irepresibilă este
desigur a omului sănătos, ale organismelor robuste pentru care nu există forţare. Râsul în
opera lui Creangă nu pedepseşte, nu cenzurează, nu denunţă vicii sau defecte omeneşti pe
care le naşte o anumită societate, o anumită profesiune, o manie individuală, râsul lui e o
petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti. Creangă e un om din popor cu mintea plină de
proverbe, dintre care mai cu seamă unul şi anume: „Râde Dracul de porumbe negre şi pe sine
nu se vede”. Ca să merite râsul batjocoritor, el ar trebui să fie vinovat şi Creangă nu acuză
niciodată pe oameni.
La iluzia de viaţă fără griji materiale, se dau astfel, în impresia cititorului, un sens
înalt al spectacolului de veselie, pe care Creangă şi lumea lui îl dau fără întrerupere. Privit
între umoriştii lumii, Ion Creangă este un adevărat umorist prin ceea ce istoric s-a constituit
în arta umorului. „Ţărăniile” lui Creangă, ca expresii ale înţelepciunii sunt deci observaţii
satirice cu un vădit substrat social, expresii artistice ale umorului, forme în care însuşi
poporul înţelege batjocura.
Arta lui de povestitor, arta de fabulist şi anecdotist, trebuie căutată în primul rând în
stilul oral al exprimării lui, stil autentic popular, încărcat cu expresiile înţelepciunii poporului,
forme artistice ale umorului său. Şi prin această artă este el în primul rând un clasic al
literaturii române, dar în al doilea rând şi un umorist între umoriştii lumii, cu valoare
universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii naţionale
a unui scriitor.
De la un capăt la altul, cu foarte mici excepţii, opera lui Creangă e un hohot de râs.
Nu râsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci râsul tainic al ţăranului cu concepţie
optimistă de viaţă, pe care toată tradiţia înţelepciunii populare l-a învăţat că forţele răului vor
Pagina 66 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
fi întotdeauna înfrânte până la sfârşit. Povestitorul popular ştie dinainte că întunericul va fi
covârşit de lumină. Chiar Dracul şi moartea, duşmanii cei mai îndârjiţi ai omului în vechea
mentalitate populară, nu sunt decât nişte făpturi sărmane, care provoacă râsul când se
încumetă de a se măsura cu omul.
Râsul suscitat de lectura operei lui Creangă izvorăşte din două surse. Una din ele
constă în comicul personajelor, pe care povestitorul popular le mânuieşte cum îşi mânuieşte
rapsodul popular păpuşile, îngroşându-le anumite trăsături specifice. Cealaltă sursă a râsului
constă în specificul talentului de povestitor, care narează, plin de umor, participând la
desfăşurarea naraţiunii, venind, comentând, făcând tot felul de aluzii la lucruri şi tradiţii
cunoscute de cei cărora li se adresează. De aceea în „Amintiri”, de cele mai multe ori râsul e
întărit prin cumulul de umor şi comic; povestitorul e de data aceasta şi actor; el narează, cu
procedeele obişnuite propriile sale întâmplări, în care el, figurat cu intenţie ca un Pepelea
hâtru , se află întotdeauna în situaţii comice.
Nic’ a lui Ştefan a Petrei e primul personaj comic al „Amintirilor”. Nică îi place lui
Creangă, omul matur, care întrevede în năzdrăvăniile lui poznele unui virtual Păcală.
Povestitorul îşi conturează personajul raportându-l la legile bunei conduite a copiilor, în
general, şi la iluziile pe care Smaranda, mama lui, şi le făcea despre el. Sunt pline de haz
relatările lui Creangă despre năzbâtiile copilului la şcoală, la Broşteni, la tăiatul porcului sau
la înmormântări, în vremea holerei de la 1848. Dar efectul e mult mai puternic în scenele
construite dramatic, cu ciocniri între personajele mânuite ca nişte păpuşi, cu puncte
culminante şi cu dezlegarea conflictelor. Uneori, în aceste scene, Nică se află în grup cu
tărăşenia cu pluguşorul, în partea a doua , sau în remarcabila scenă de interior din cârciuma
de la Fălticeni, şi participă la acţiunile grupului.
De cele mai multe ori, el este cel care stârneşte singur, ca un Nichipercea, mânia
personajului advers, care o va înfrunta fie el, ca în episodul cu cireşele sau cu scăldatul, fie
altcineva, spre hazul provocatorului, ca în bătaia lui Pavel cu Mogorocea. În comedia
cireşelor, personajul mătuşa Mărioara e grotesc schiţat din câteva trăsături: apariţia ei cu o
jordie în mână şi cu ochii holbaţi, la rădăcina cireşului, încercarea de „a se aburca pe cireş în
sus”, cu totul nefirească pentru vârsta personajului, şi, în sfârşit, mişcarea violentă în
urmărirea prin cânepă, soldată cu poticneala finală.
Propoziţiunile eliptice de predicat concentrează parcă esenţa fugăririi, mai ales că
aceasta se petrece într-un spaţiu închis şi strâmt, cu cotituri şi întoarceri care întăresc comicul.
Deznodământul e tot hilar pentru fiecare personaj în parte: cel mânios şi ameninţător cade,
compromiţându-şi eforturile, deci momentul se rezolvă printr-un comic de situaţie.
Pagina 67 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În episodul cu scăldatul, Ion se afla pe malul bălţii, dedându-se unor ocupaţii care-i
dăruiesc mare satisfacţie. Eroul, fericit, se crede singur pe scenă şi acţionează tihnit în
consecinţă. Deliciile pe care le gustă au de fapt un martor, pe Smaranda, copleşită de muncă
care a venit să-l descopere. Starea sufletească a acestui personaj e alta decât cea a eroului.
Comicul puternic de situaţie se datoreşte în cea mai mare parte faptului că eroul, actorul, nu
ştie că e privit şi află acest lucru brusc, în clipa în care mama îi ia hainele. Efectul e şi mai
puternic, fiindcă povestitorul Creangă ştie şi împărtăşeşte cititorului prezenţa Smarandei,
astfel încât actorul rămâne singurul care nu bănuieşte. Dedublarea scriitorului într-un actor şi
narator atinge unul din momentele culminante.
Varietatea procedeelor de realizare a personajelor comice, fie că e vorba de o
considerabilă îngroşare a trăsăturilor negative ale unui caracter , care merge până aproape de
caricatură ( la babă şi la popă ), fie la crearea unor personaje anapoda ( ca Nică sau Dănilă ),
fie de dilatarea sau reducerea dimensiunilor personajelor ( ca Ivan Turbincă sau cocoşul din
„Punguţa cu doi bani”) nu strică cu nimic unitatea stilistică a operei marelui hâtru
humuleştean .
Acestea sunt în general mijloacele satirei populare exercitate din belşug, mai ales în
poveştile comice, şi menite să pună în valoare atât caracterele pozitive, cât şi pe cele
negative. Prin exagerarea aceasta cuprinsă în ele se ajunge la o justă cunoaştere a lumii.
NOTE BIBLIOGRAFICE
Boutiere Jean, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, Iaşi, 1976 p.87
Biblioteca critică, Ion Creangă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p.93
Călinescu, George, Ion Creangă, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p.64
Călinescu George, Ion Creangă viaţa şi opera, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973,
p.89
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1998, p.121
Dan Ilie, Studii despre Ion Creangă, Vol.II, Editura Albatros, Bucureşti, 1973, p.77
Dumitrescu, Buşulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura pentru literatură, Bucureşti,
1963,p.112
Rotaru Ion, Analize literare şi stilistice, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1979, p38
Slavici, Ioan, Amintiri . Eminescu – Creangă – Caragiale – Coşbuc – Maiorescu,
Cultura Naţională , 1924, p.118
Tanco, Teodor, Lumea transilvană a lui Creangă, Editura Dacia, Bucureşti, 1989, p.47
Pagina 68 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Tohăneanu, G., I., Stilul artistic al lui Ion Creangă, Bucureşti, 1969, p.89
Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.97
CAPITOLUL VI
STRATEGII METODICE ŞI DIDACTICE
Limba şi literatura română în şcoala primară este o disciplină de o deosebită
complexitate , având domenii şi structuri ale acestora de mari dimensiuni, cu finalităţi care
angajează efortul intelectual al subiecţilor actului învăţării în direcţia promovării şi exersării
unor capacităţi de largă deschidere şi cu reale perspective spre integrarea lor socială şi
profesională . Este vorba de folosirea unei metodologii care , va trebui să fie astfel folosită
încât accentul să cadă pe realizarea laturii formative a procesului didactic , mai precis pe
exersarea unor capacităţi cu valoare de instrumente , de tehnici necesare învăţării continue .
În asemenea condiţii, eficienţa folosirii metodelor este dată de măsura în care ele fie că sunt
tradiţionale (clasice), fie că sunt noi (moderne), fie că se bazează pe exprimarea orală sau pe
cea scrisă trebuie să fie folosite de aşa manieră încât să angajeze efortul intelectual al elevilor,
astfel ca aceştia să devină coautori alături de profesori ai propriei lor formări.
Metodele cunoscute din studierea didacticii generale se regăsesc în studierea tuturor
domeniilor şi structurilor limbii şi literaturii române ca disciplină de învăţământ în şcoala
primară. Ponderea şi particularităţile folosirii lor ţin de ceea ce are specific fiecare din aceste
domenii (formarea capacităţii de citire – lectură, formarea capacităţii de comunicare – cu
accent pe cultivarea spiritului creator , elementele de construcţie a comunicării– cu accent pe
date ale lingvisticii), precum şi de particularităţile de vârstă ale şcolarilor mici.
Privite din perspectivele celor exprimate mai sus, metodele cele mai frecvent folosite
în studiul limbii române în şcoala primară sunt cele conversative. Într-adevăr, fie că e vorba
de o lecţie de citire, sau de scriere la clasa I, fie de o lecţie de construcţie a comunicării la
clasele II – IV, conversaţia, bazată pe formularea de întrebări şi răspunsuri, este de neînlocuit.
Conversaţia poate fi atât reproductivă, cât şi – mai ales – euristică, de aprofundare de
verificare sau control al performanţelor obţinute. Strâns legate de conversaţie apare şi
demonstraţia care, indiferent de materialul utilizat, se face cu rezultate scontate numai prin
întrebări şi răspunsuri, ce duc, în cele din urmă, la evidenţierea resurselor cognitive ale
Pagina 69 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
materialului cu care se face demonstraţia, indiferent dacă el reprezintă materiale în forma lor
naturală, sau înfăţişează substitute ale acestora.
Foarte frecvent, îndeosebi la lecţiile de construcţie a comunicării, demonstraţia şi
conversaţia sunt însoţite de altă metodă, cunoscută sub numele de explicaţie. La folosirea ei
se recurge îndeosebi atunci când se face apel la raţionamente deductive, care pornesc de la
general la particular, de la noţiuni, concepte, teoreme, categorii, în general definiţii ştiute , de
obicei, incomplet şi care, prin explicaţie, îi apropie pe micii şcolari de conturarea unor
generalizări complete sau aproape complete , dar oricum corecte.
Povestirea nu poate lipsi nici ea din rândul metodelor de expunere sistematică a
cunoştinţelor, cu precădere la lecţiile de citire – lectură, precum şi la cele de comunicare.
Acestor metode „generale” li se adaugă şi unele specifice, care ţin de particularităţile unor
discipline şcolare cuprinse în planul de învăţământ al ciclului primar.
Ţinând seama de legităţile actului învăţării, procesul de învăţământ se realizează prin
câteva activităţi fundamentale care, de fapt se confundă în bună măsură cu înseşi
componentele procesului de învăţământ. Aceste activităţi prefigurează scopul didactic
principal, dominant în fiecare lecţie, într-o anumită etapă, care determină, în ultimă instanţă ,
tipul fiecărei lecţii. Existenţa acestor sarcini didactice are un caracter obiectiv, determinat de
înseşi particularităţile învăţării, regăsindu-se, într-o măsură mai mare sau mai mică, în
succesiuni diferite, în orice activitate de învăţare. Potrivit acestui criteriu, pot fi stabilite patru
tipuri mai frecvente, fundamentale de lecţii: lecţii de achiziţionare de noi informaţii, lecţii de
repetare şi sistematizare a cunoştinţelor, lecţii de aplicare în practică a cunoştinţelor pentru
formarea priceperilor şi deprinderilor, lecţii de verificare şi evaluare a rezultatelor şcolare.
Deosebirea dintre aceste lecţii nu este tranşantă, fără echivoc, fiecare tip conţine în
structura sa şi elemente din celelalte tipuri, fiind însă dominată activitatea care le dă
identitatea, precum şi rolul pe care îl are în procesul instructiv – educativ. Din acest punct de
vedere, este vorba de tipul cunoscut sub denumirea de lecţie mixtă, cea mai frecventă la
clasele primare, datorită diversităţii activităţii care asigură menţinerea cu mai multă uşurinţă a
atenţiei, a interesului şi a efortului intelectual ale şcolarilor pe parcursul întregii lecţii.
Receptarea mesajului scris reprezintă un demers cu o încărcătură cognitivă, afectivă ,
estetică atât de mare, încât actul cititului este considerat ca fiind cu mult deasupra multora din
canalele prin care se difuzează cultura. În rândul tehnicilor de muncă intelectuală dintre cele
mai răspândite, la loc de frunte se situează, fără îndoială, activitatea cu cartea. Cu toată
amploarea, fără precedent, pe care-o cunosc mijloacele audio – vizuale în difuzarea culturii ,
Pagina 70 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cartea a rămas şi va rămâne unul dintre cele mai frecvente mijloace de autoinstruire, de
formare a omului societăţii moderne.
Într-o primă fază elevul trebuie să facă un efort pentru a ieşi din viaţa cotidiană şi a fi
co-autor la ,,viziunea” în interiorul căreia păşeşte. Astfel strategiile de predare sunt menite să
orienteze cititorul spre text şi să-i facă accesibilă această nouă lume a textului. Într-o etapă
următoare scopul predării este acela de a face legătura între cunoştinţe şi interesele anterioare
ale cititorului şi firul argumentaţiei sau intrigii să-l facă pe acesta să-l urmărească în mod
activ şi inteligent. Spre deosebire de televizor, literatura ne dă posibilitatea de a ne da cu un
pas în spate şi de a savura textul, pentru a medita asupra misterelor sale, pentru a prezice
deznodământul, pentru a cântări alegerile pe care le fac personajele. Odată terminată lectura,
ne putem întoarce la text care devine, în acest caz, un întreg. Când textul a fost citit, predarea
urmăreşte să ajute cititorul să se distanţeze, într-o oarecare măsură, de experienţa lecturii, să
examineze sensul pe care textul îl are pentru el, să cântărească adevărul conţinut, în lumina
unor categorii mai generale.
Actul lecturii, parte esenţială a procesului didactic, este cel care ajută la înţelegerea
operei literare şi la decodarea limbajului poetic. Această experienţă asigură comprehensiunea
textului.
Strategiile didactice de dezvoltare a funcţiilor limbajului pot orienta diferit atât orele
de limbă cât şi cele de literatură. Aceste strategii urmăresc dezvoltarea unor abilităţi şi
deprinderi de comprehensiune şi exprimarea orală şi scrisă.
Orice dascăl, angajat într-o activitate de cercetare de tip ameliorativ, devine un
hermeneut şi un ideolog, în acelaşi timp, cu alte cuvinte un interpret care rearticulează
anumite date, le aduce într-o structură sau configuraţie cu sens. El caută să înţeleagă modul în
care comunică elementele, aparent străine, unele cu altele în cadrul demersului său metodico-
ştiinţific multidisciplinar, adică felul în care se articulează gândirea simbolică a unui grup
prin înţelegerea de sine, raportându-se permanent la text şi la lume, la timp şi la istorie, dând
semnificaţii subiective semnificatului obiectiv al operei. Este vorba de depăşirea limitelor
unei singure metode, de combinare a acestora şi de complementarea lor în procesul didactic
de lectură.
Pentru ilustrarea cât mai clară a metodelor didactice, am ales spre analiză fragmente
din opera lui Ion Creangă, incluse în manualele de clasele I-IV.
Un prim fragment pe care mi l-am propus să-l analizez din punct de vedere al
metodelor de accesibilizare a textului este Amintiri din copilărie. Operele lui Creangă au
Pagina 71 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
constituit, întotdeauna, un punct de atracţie pentru micul cititor, el putându-se identifica cel
puţin într-una din păţaniile lui Nică, eroul principal din Amintiri.
Deoarece metoda exerciţiului este potrivită pentru orice tip de lectură, mi-am propus
să încep cu aceasta.
Exerciţiul constă în efectuarea repetată, conştientă, a unor acţiuni, sarcini, operaţii
până la consolidarea şi perfecţionarea operaţiei. Are ca rezultat cultivarea şi consolidarea
unor calităţi : perseverenţă, spirit de organizare a muncii şi de eşalonare a sarcinii. Din acest
motiv este considerată metoda de bază pentru consolidarea cunoştinţelor de limbă, pentru
formarea şi cultivarea priceperilor şi deprinderilor de exprimare (scrisă sau orală).
Pentru ca elevii să-şi formeze şi să-ţi exerseze deprinderea citirii corecte, fluente,
conştiente şi expresive se începe cu exerciţiile de citire. Se poate efectua o citire model de
către învăţător. Activitatea de gândire dirijată aranjează ceea ce elevii au anticipat pe baza a
ceea ce ştiau deja şi ceea ce au aflat pe măsura avansării în lectură. Învăţătorul începe prin a
citi titlul cărţii (sau al fragmentului din manual ) şi a arăta coperta şi câteva ilustraţii
(Amintiri din copilărie, de Ion Creangă). Apoi le spune elevilor: ,,Aţi auzit care este titlul şi
aţi văzut ilustraţiile. Ce credeţi că se va întâmpla, ce text credeţi că veţi citi ?” Invăţătorul
încurajează răspunsurile şi scrie o versiune prescurtată a fiecăruia pe tablă, într-o coloană în
partea stângă. Apoi cere elevilor să citească un fragment. Fiecare întrerupere a lecturii se face
în momentul în care a fost dezvăluit ceva şi înainte de a se dezvălui altceva. Se cere elevilor
să mai facă predicţii şi se scriu şi acestea pe tablă. Elevii citesc în continuare, discută despre
ce au aflat, confirmă sau infirmă predicţiile, fac altele noi, citesc mai departe. La sfârşitul
lecturii, se compară cele două coloane de predicţii. Învăţătorul poate cere elevilor să
pregătească ei înşişi tabele cu predicţii. Tabelul va fi împărţit în coloane verticale; cea din
stânga pentru predicţii, cea din dreapta pentru ce s-a întâmplat. După ce se trec în revistă titlul
şi eventualele ilustraţii prezente în manual, elevii completează tabelul cu răspunsurile la
întrebarea: ,,Ce credeţi că se va întâmpla? “
Apoi se discută cu elevii predicţiile, se citeşte primul fragment şi se completează
coloana din dreapta cu răspunsul la întrebarea: ,,Ce s-a întâmplat de fapt ?” La fel se
procedează şi pentru fragmentele următoare.
Nu trebuie omise exerciţiile lexicale care contribuie la îmbogăţirea vocabularului
elevilor. Pentru o mai bună înţelegere a textului, elevii extrag cuvintele necunoscute şi
formează perechi de sinonime şi antonime, pe care ulterior le vor introduce în noi contexte. ,,
Jocul de cuvinte” este o altă metodă de stârnire a curiozităţii elevilor. Învăţătorul alege trei
sau patru cuvinte din text şi cere elevilor să lucreze pe grupe şi să facă speculaţii în legătură
Pagina 72 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cu felul în care acestea ar putea să funcţioneze împreună în povestire. Pe măsură ce elevii
generează explicaţii ale felurilor în care cuvintele se pot combina, se produc povestiri de
control care vor fi comparate cu cea care urmează să fie citită din punct de vedere al acţiunii
şi al temei.
Pe lângă metoda exerciţiului, o altă metodă care ar putea fi folosită, este aceea a
modelării. Modelarea oferă modele de viaţă, analogii din experienţa cotidiană. Astfel
personajul e cel care e folosit ca model, putând trezi sentimente de simpatie sau antipatie. În
cadrul acestei metode se poate folosi lectura interpretativă care cuprinde o serie de întrebări
deschise vizând experienţa sau imaginaţia micului cititor:
,,Aveţi bunici la ţară?” ,,Da.”
,,Dar prieteni aveţi acolo? “ ,,Da.”
,,Aţi fost împreună cu aceştia
la furat de fructe?” ,,Da, am furat din grădinile
vecinilor.”
,,De ce din ale vecinilor? ,,Ba da, dar cele furate sunt
Bunicii voştri nu au pomi parcă mai gustoase.”
fructiferi?”
,,Aţi păţit şi voi ca Nică?” ,,Nu chiar dar pe-aproape.”
,,Deci, este Nică, modelul
copilului universal?” ,,Da.”
,,De ce?” ,,Pentru că toţi copiii fac asta
în copilărie, din instinctul de
aventură.”
În urma răspunsurilor obţinute se poate provoca o dezbatere pe tema
,,E bine să furi? De ce?”
Elevii vor aduce argumente în legătură cu tema dezbătută. Unii elevi vor răspunde:
,,Ce poate fi rău în a fura câteva fructe?”; ceilalţi, care sunt total împotriva ideii (,,nu e
bine să furi.”) vor aduce argumente pentru a-i convinge pe ceilalţi: ,,Nu e bine să furi nici
măcar câteva fructe pentru că poţi fi prins şi pedepsit; dacă nu eşti prins vei continua, poate,
să o faci şi de la câteva fructe vei ajunge la lucruri mai importante.
Datoria învăţătorului este aceea de a conduce discuţia spre ideea: ,,Nu e bine să furi.”
Textul Moş Ion Roată şi vodă Cuza se găseşte în manualul şcolar de clasa a IV-a.
Pagina 73 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Pornind de la titlu şi imaginile din manual, elevii vor trebui să intuiască ce fel de text
este. Elevii vor intui corect că este vorba despre un text istoric. Astfel ei vor efectua o
descoperire independentă, învăţătorul fiind doar un supraveghetor al procesului.
Fiind un text vast, de natură istorică, se poate efectua analiza. Se va reciti textul pe
fragmente, se vor extrage ideile principale, pe baza cărora se va alcătui, ulterior, planul de
idei. De asemenea, pornind de la planul de idei se poate folosi şi sinteza: alcătuirea unui
rezumat după planul de idei. Acest lucru îl poate constitui chiar tema de casă.
Studiul de caz, potrivit şi el pentru acest text, constă în etalarea unor situaţii tipice,
reprezentative, semnificative, ale căror trăsături sunt cercetate profund din mai multe puncte
de vedere.
,,Cum vi se pare atitudinea ,,Dispreţuitoare.”
boierului faţă de ţăran?”
,,Dar cea a domnitorului?” ,,Binevoitoare.”
,,Voi aţi fi procedat la fel?” ,,Da, l-am fi ajutat pe
moş Ion Roată.”
,,Credeţi că e suficient să fii ,,Nu.”
bogat ca să poţi umili pe
cineva?”
;;Dacă aţi putea alege,cine ,,Domnitorul, ca să ajutăm
aţi vrea să fiţi: domnitorul ţăranii ca moş Ion Roată.”
sau boierul?”
Lecţia poate fi încheiată cu metoda brainstorming-ului. Este o metodă de stimulare a
creativităţii, ce se poate insinua în discuţii atunci când se urmăreşte, la elevi, formarea unor
calităţi imaginative, creative şi a unor trăsături de personalitate. Scopul central îl reprezintă
enunţarea a cât mai multe puncte de vedere, căci nu calitatea contează, ci cantitatea. De
aceea, se admit şi ideile aşa-zise bizare, standard. Nimeni nu are însă voie să critice, să
contrazică, să ironizeze, să amendeze ideile colegilor.
De asemenea, se poate cere elevilor să găsească un alt titlu fragmentului sau
să ,,construiască” un alt sfârşit pentru textul din manual, sub forma unei compuneri.
Compunerea este un exerciţiu creativ care consolidează ortografia şi punctuaţia elevilor şi se
formează deprinderi de scriere corectă.
Tot în manualul de clasa a IV-a regăsim un alt fragment din Amintiri din copilărie, de
Ion Creangă. Pentru a stârni interesul şi curiozitatea elevilor faţă de noul text , se va face
Pagina 74 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
harta predicţiilor. Textul va fi citit până la un anumit punct, după care elevii vor presupune,
vor prezice ce urmează să se întâmple.
Harta predicţiilor.
,,Ce credeţi că se va întâmpla ,,Va fi dus la şcoală.”
cu Nică, după venirea bunicului său ?”
2. ,,Ce credeţi că vor păţi acolo elevii?” ,,Vor fi tunşi.”
De asemenea şi metoda dezbaterii poate fi folosită. Dezbaterea constă într-o discuţie
orală cu clasa, care să surprindă, să vizeze găsirea argumentelor şi aprecierea eficacităţii lor.
Ea trebuie să fie reală şi contradictorie. Elevii trebuie lăsaţi să se exprime liber în cadrul
dezbaterii, apoi invăţătorul va grupa argumentele de valoare sau nonvaloare a temei
dezbătute.
Se vor adresa elevilor următoarele întrebări:
,,Este important ca în ziua de azi ,,Da.”
să ai carte?”
,,De ce?” ,,Pentru că dacă şti mai
mult, poţi face mai mult”
O altă metodă, pe placul copiilor de această dată, este jocul de rol. Prin jocul de rol
elevii îşi exersează calităţile de actor, textul devenind o adevărată oratorie.
A învăţa pe elev să înveţe, prin lecţiile de citire, înseamnă, în primul rând al învăţa
cum să folosească o carte, începând cu studiul textelor din manualele şcolare. „Există o
adevărată prăpastie între a şti să citeşti şi a ştii să înveţi, a ştii să exploatezi lectura, adică să te
slujeşti cum trebuie de acest mijloc specific, care este textul tipărit” (B. Schwartz , 1976, P.
157 ). De aceea este necesară o activitate sistematică pentru a forma la elevi comportamentele
de a studia, de a şti să lucreze asupra unui text, pentru ai înţelege multiplele lui valenţe. Este
vorba, cum se constată, de un complex de capacităţi şi deprinderi cu caracter generalizator ,
de mare valoare operaţională şi instrumentală.
Promovând ideea angajării efortului elevilor în actul cititului , în vederea însuşirii
instrumentelor muncii cu cartea , trebuie subliniat faptul că nu orice exerciţiu în sine este
suficient pentru ca elevii să-şi însuşească aceste instrumente. Simpla exersare a actului
cititului nu poate asigura formarea capacităţii elevilor de a se orienta într-un text , dacă nu se
are în vedere, în acelaşi timp , înţelegerea mesajului unei creaţii literare , ştiinţifice sau de altă
natură, înţelegere realizată pe baza analizei complexe a textului.
Analiza literară, modalitate de lucru folosită în studierea literaturii, îndeobşte la
clasele mari, poate constitui şi pentru şcolarii mici un mijloc de ai pune în contact direct cu
Pagina 75 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cartea, de ai învăţa să descopere şi chiar să aprecieze valenţele multiple ale expresiei tipărite.
Numai astfel mesajul unui text citit se încorporează în conştiinţa cititorului, influenţând
întregul său comportament. Posibilitatea folosirii, într-o formă specifică, a analizei literare în
scopul înţelegerii mesajului unei creaţii scrise, în ciclul primar, este uşurată de nivelul
textelor pe care le citesc elevii. faptul că acestea sunt realizate la un nivel care permite
înţelegerea lor de către copiii de vârstă şcolară mică nu exclude câtuşi de puţin posibilitatea
de abordare a unor asemenea texte prin utilizarea analizei literare. Orice text, cât de simplu ar
părea , nu poate fi valorificat deplin doar printr-o simplă lectură , ci doar dacă este temeinic
analizat, studiat. De fapt a analiza un text înseamnă a face o disecare a lui , prin delimitarea
componentelor sale, prin extragerea şi valorificarea conţinutului de idei , de sentimente
precum şi a mijloacelor artistice , ceea ce la clasele mici se realizează prin însăşi lectura
explicativă.
Se poate spune că lectura explicativă este mai mult decât o metodă, este o îmbinare a
lecturii cu explicaţiile necesare, care împreună, duc în cele din urmă, la înţelegerea mesajului
textului, este mai degrabă un complex de metode, o adevărată strategie didactică. Aşa cum
sugerează denumirea ei, lectura explicativă face apel la conversaţie , la explicaţie , la
povestire şi chiar la conversaţie .
Fiind un instrument de lucru folosit în vederea receptării unei opere scrise, lectura
explicativă este, de fapt, un fel deosebit de analiză literară a textelor pe care le citesc elevii
din ciclul primar , adaptată la nivelul capacităţilor lor intelectuale. Ca şi în cadrul analizei
literare, citirea explicativă este un act de cunoaştere, realizat prin intermediul instrumentelor
muncii cu cartea. Această metodă reprezintă în egală măsură un mijloc de înarmare a elevilor
cu instrumentele muncii cu cartea şi de receptare a valorilor expresiei scrise .
Etapele sau componentele lecturii explicative prin care se face receptarea mesajului
textului, îndeosebi a celor narative, sunt următoarele: Citirea integrală a textului, citirea pe
fragmente şi analiza acestora, activitatea în legătură cu planul textului, conversaţia
generalizatoare cu privire la conţinutul textului, reproducerea textului pe baza planului,
printr-o exprimare pe cât posibil originală, citirea de încheiere.
Modalităţile prin care elevii din ciclul primar sunt conduşi spre înţelegerea mesajului
unui text literar depinde atât de conţinutul tematic al textului respectiv, cât şi genul şi specia
literară în care se încadrează. Oricât de nefiresc sau de forţat ar părea, toate textele din
manualele de citire ale ciclului primar se încadrează, într-un fel sau altul, într-un gen şi specie
literară, sau eventual, pot să conţină pasaje, replici din genuri diferite, ori pot fi non literare.
De aceea, în abordarea unui text de citire este necesară cunoaşterea raportului dintre autor şi
Pagina 76 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
realitatea pe care o exprimă, a modalităţilor specifice de a înfăţişa această realitate. Nu poate
fi înţeleasă, spre exemplu, o poezie lirică, dacă nu se porneşte de la ceea ce are specific o
asemenea creaţie: exprimarea directă, de către autor, a gândurilor şi sentimentelor sale.
Chiar în ciclul primar, elevii pot fi deprinşi cu o anumită metodologie în analiza şi
comentarea unui text literar, în general. Indiferent de specificul textului, trebuie să se
descopere, mai întâi, conţinutul de idei, sentimente şi apoi modalităţile de exprimare a acestui
conţinut. Cu alte cuvinte, investigarea unui text, solicită răspuns la două întrebări: Ce
exprimă, ce înfăţişează autorul în opera respectivă? Cum, prin ce mijloace exprimă acest
conţinut? Răspunsurile la aceste două întrebări nu se formulează, însă, în mod succesiv, ci –
mai degrabă – simultan .
În manuale şi, în general, în lecturile şcolarilor mici, o pondere însemnată o deţin
textele cu caracter epic. În ceea ce priveşte conţinutul lor, acesta înfăţişează fie aspecte din
viaţa copiilor sau adulţilor, fie momente din trecutul sau prezentul patriei, etc.; basmele,
poveştile şi povestirile fac parte, de asemenea, din lecturile preferate ale şcolarilor. Fireşte,
însuşi acest conţinut obligă la o tratare diferenţiată a textelor respective. În lectura preferată a
elevilor există numeroase texte cu conţinut istoric, înfăţişând momente glorioase din trecutul
şi din prezentul patriei. Ele se încadrează în genul epic, dar au un specific anume, determinat
de marea lor forţă evocatoare. De asemenea, ele însele se diferenţiază, ceea ce obligă la o
tratare corespunzătoare. Astfel, unele momente din istoria patriei şi a poporului nostru sunt
înfăţişate sub forma legendelor, alte texte istorice, realizate de maeştrii ai scrisului românesc
au o mare valoare artistică, presupunând o abordare specifică.
Textele care creează dificultăţi mai mari în înţelegerea lor sunt cele care aparţin
genului liric. Ele au o pondere mai mică în manualele şcolare de limba şi literatura română,
dar valoarea lor este incontestabilă şi, în ciuda dificultăţilor de a le aborda, aduc satisfacţii
deosebite. Pentru a depăşi greutatea parcurgerii şi analizării unui text liric trebuie să se ţină
seama de faptul că el exprimă gândurile, sentimentele, emoţiile autorului în mod direct, prin
intermediul imaginilor artistice. Aceste texte nu conţin o naraţiune care să poată fi povestită ,
ci urmăresc, mai ales, cultivarea unor trăiri emoţionale.
Pe lângă categoriile de texte amintite, un loc aparte îl ocupă fabulele, care aparţin
geniului epic, ghicitorile, zicătorile ş.a. Toate categoriile de texte pe care le-am amintit sunt
realizate în proză sau în versuri, ceea ce obligă, de asemenea, la o anumită abordare
metodologică.
Cele mai multe texte accesibile elevilor din clasele primare fac parte din genul epic şi,
în general, nu creează dificultăţi de ordin metodic. „Într-o definiţie elementară şi cu totul
Pagina 77 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
generală, genul epic cuprinde totalitatea operelor care conţin o naraţiune” (C. Parfene, 1977 ,
p.224 ). Naraţiunea presupune povestirea, relatarea, nararea unor întâmplări, a unei acţiuni la
care participă diverse personaje.
Cea dintâi problemă ce trebuie rezolvată, chiar dacă elevii nu posedă noţiuni de teorie
literară, este stabilirea genului literar căruia îi aparţine.
Acest lucru se poate face direct, fără a se recurge la vreo definiţie, fără a se face apel
la noţiuni de teorie literară. După o primă lectură, repetată până la însuşirea sumară a
conţinutului, se stabileşte că în textul respectiv se povesteşte ceva (o întâmplare, o acţiune ) .
După aceasta se pot adresa întrebările:
Cine povesteşte ? ( autorul )
Cine săvârşeşte faptele , întâmplările povestite de auto ? ( se numesc personajele ,
individuale sau colective )
Copilul poate înţelege şi gusta cu mai multă plăcere textul , dacă este condus să
intuiască gradaţia interioară a acţiunii, desfăşurarea, mai mult sau mai puţin dramatică, a
acesteia. Un text literar îl captează şi-l atrage pe copil, cu cât acţiunea lui este mai
concentrată, mai bine dozată şi condusă către punctul culminant şi deznodământ. Copilul
urmăreşte „cu sufletul la gură” conflictul dintre bine şi rău în basme, în povestiri, unde aceste
două elemente contradictorii sunt mai bine conturate. El se bucură sincer de succesul binelui ,
este tot timpul alături de eroul preferat.
Un rol de seamă în înţelegerea textului epic îl are expoziţiunea, care oferă cadrul
natural, timpul şi principalele personaje ale acţiunii. În unele texte, aceste elemente apar clar
încă de la început. Astfel , numeroase poveşti, basme, încep cu …”A fost odată”, „trăia odată,
de mult”. Personajele principale sunt prezentate, deseori, la început.
Învăţătorul poate atrage atenţia elevilor asupra faptului că, deseori, încă de la
începutul textului, scriitorul simte nevoia să prezinte locul şi timpul acţiunii şi personajele
principale , cu trăsăturile lor de caracter definitorii , potrivit cărora acţionează. Prin urmare,
orice text narativ are, la început, un moment de mică întindere, în care se face cunoştinţă cu
timpul, locul şi principalele personaje. „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce
oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă – Doamne, a mă ridica
băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg drept peste apa Neamţului ; sat
mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii .”
(Amintiri din copilărie, Ion Creangă ).
Intriga textului, al doilea moment al subiectului, apare ca o motivare a acţiunii ce
urmează; uneori este inclusă chiar în expoziţiune. Este un moment scurt al subiectului, care
Pagina 78 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
determină desfăşurarea acţiunii şi chiar deznodământul. Sublinierea acestui moment al
subiectului unei creaţii literare epice, chiar pentru elevii din ciclul primar, are o importanţă
deosebită nu numai pentru înţelegerea textului, ci şi pentru activitatea de elaborare a
compunerii lor cu subiecte asemănătoare, care trebuie să aibă o motivaţie corespunzătoare.
În textele citite de şcolarii mici, desfăşurarea subiectului se reduce deseori la una sau
două idei principale, alteori aceasta este mai amplă, cuprinzând mai multe momente.
Copiii de vârstă şcolară preferă povestirile a căror acţiune se desfăşoară în ritm alert ,
trepidant, realizate prin aglomerare de verbe, uneori la timpul prezent. Fiind cunoscută
tendinţa unor copii de a trece uşor, chiar de a „sări” peste pasajele descriptive sau peste cele
în care se face fie o analiză psihologică, fie un comentariu, este recomandabil să se insiste
asupra acestor fragmente, să li se dezvăluie valenţele lor estetice şi afective, precum şi faptul
că ele uşurează înţelegerea deplină a textului.
Analiza desfăşurării subiectului este orientată, în continuare, spre receptarea şi
înţelegerea punctului culminant, care este momentul cel mai captivant pentru orice cititor,
aşteptat cu mare interes de elev. Marcarea punctului culminant al unui text poate constitui un
bun prilej pentru a evidenţia trăsături de înaltă ţinută morală ale unor personaje, trăsături
verificate tocmai în acest punct de maximă încordare. Asemenea momente ale unei creaţii
epice conţin mari resurse educative, creând maxime trăiri afective.
Deznodământul unei naraţiuni nu trebuie privit doar ca „sfârşitul acţiunii” el nu
încheie activitatea de analiză a textului, ci reprezintă un prilej în plus de reflecţii care creează
emoţii, satisfacţii pentru triumful binelui, al adevărului. Discuţiile referitoare la deznodământ
trebuie astfel dirijate, încât elevii să vadă în rezolvarea conflictului expresia spiritului de
dreptate, ca o trăsătură esenţială a personalităţii umane.
Deznodământul poate cuprinde sau poate fi completat cu o învăţătură, o maximă, un
proverb, izvorâtă din înţelepciunea poporului nostru, din concepţia lui sănătoasă despre viaţă.
La cele mai multe texte care conţin o naraţiune, familiarizarea elevilor cu subiectul se
face cu prilejul analizei textului respectiv pe fragmente, prin urmare, în etapa în care se
parcurge una dintre componentele de bază ale lecturii explicative.
În aceste texte, ideile principale se desprind din acţiunea şi comportarea personajelor.
Conţinutul poate fi desprins după parcurgerea integrală a textului.
Care este ideea principală a textului ?
Ce alte idei se mai desprind din acţiune ?
Pagina 79 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În continuare urmează analiza textului, pentru a se afla cum procedează povestitorul
ca să poată transmite cititorului aceste idei ( prin înfăţişarea unor momente, a unor întâmplări
legate de subiectul textului , de ideea sa de bază ).
Subiectul textului care conţine o naraţiune este constituit, astfel din totalitatea acestor
momente dispuse într-o anumită ordine. Elevii vor fi orientaţi spre ordinea momentelor
pentru a putea înţelege mai uşor mesajul operei şi pentru a realiza apoi o expunere sistematică
a conţinutului textului respectiv, cu sublinierea a ceea ce are el mai semnificativ. Pe această
cale, elevii vor fi învăţaţi să facă o expunere clară, echilibrată şi gradată a conţinutului unui
text care conţine o naraţiune.
Delimitarea fragmentelor unui text epic, fără a se identifica întru totul cu organizarea
interioară sau cu momentele acţiunii, poate fi realizată totuşi corect, de la caz la caz, fie după
criteriile arătate mai sus, fie după altele. Astfel, succesiunea în timp a întâmplărilor,
evenimentelor, faptelor, locul unde se petrece acţiunea, apariţia sau dispariţia unor personaje,
relaţia dintre cauză şi efect ş.a. pot marca, aşa cum s-a mai subliniat, limite ale unor
fragmente, criterii după care se face această operaţie, în cazul textelor care conţin o naraţiune.
Oricum, fragmentele indiferent de genul în care se încadrează textul – nu reprezintă o parte
luată la întâmplare din acest text. Ele nu se confundă cu aliniatele sau cu strofele şi nu se
delimitează după criterii formale. De aceea, intervenţia şi dirijarea atentă a elevilor de către
învăţător reprezintă o condiţie a reuşitei acestei acţiuni.
Toate metodele de învăţământ fie generale, fie specifice îşi află fundamentul ştiinţific
în datele oferite de psihologia învăţării. Succesul în orice fel de activitate, cu atât mai mult în
cea care angajează intelectul, depinde în mare măsură de felul în care este realizat începutul .
NOTE BIBLIOGRAFICE
Constantin Cucoş, Pedagogie, Ed. Polirom , Iaşi 2002, p.94
Şerdean, Ion, Didactica limbii şi literaturii române în învăţământul primar, Editura
Corint, Bucureşti, 2003
CONCLUZII
Pagina 80 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Viaţa lui Creangă a fost izvorul marii sale arte, nerecunoscută în adevărata ei valoare
de cei printre care a trăit, rămânând ca abia după moartea lui, când opera i s-a impus singură
în literatura noastră, să fie studiată prin opera lui. Aceasta pentru că opera oricărui scriitor se
explică în primul rând prin condiţiile vieţii lui, şi în al doilea rând pentru că, în cazul lui
Creangă, potrivirea operei cu viaţa încât nimic din universul uneia nu rămâne necunoscut în
planul celeilalte, într-o viziune realistă care ne introduce în lumea povestitorului, cu tot
farmecul şi păcatele ei, unele ale vremurilor, altele ale oamenilor, unele privite cu ochi critic,
altele cu îngăduinţă.
În mediul sătesc, de când a mai început şi el a cunoaşte lumea, a fost, o bucată de
humă însufleţită, pe care nu-l lăsa inima să tacă, asurzind lumea cu ţărăniile lui. Iar dacă era
vorba de rânduielile mediului, în viaţa aceluiaşi sat, copilăria lui a fost a oricăruia din eroii
amintirilor lui, ca şi a multora dintre noi, păstrată însă în opera sa prin partea comică a
lucrurilor, ceea ce va explica şi tehnica umorului său.
În mediul orăşenesc, fiul de răzeş din Humuleşti s-a simţit totdeauna stânjenit de aşa-
zisa ,, lume bună”, a celor convenţionali şi ipocriţi, faţă de care îşi găsea o apărare cu ceea ce
singur numea ,, ţărăniile” lui, observând astfel ceea ce pentru unii, cei gravi în viaţă, de o
gravitate aparentă, trebuia să rămână conştient neobsevat. Creangă a continuat să rămână în
lumea orăşenilor ce a fost şi la el în sat, Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotarul, un ţăran sfătos
de care toată lumea făcea haz.
De fapt, opera lui Creangă este lipsită de o bază speculativă, din arta lui desprinzându-
se o înţelepciune ţărănească asupra lumii. Omul apare în viaţă prin tot ceea ce ţine de condiţia
lui pământească, într-o viziune realistă, cu predominarea concretului în întâmplări şi lucruri,
în formele particulare obişnuite, recunoscute cu uşurinţă chiar când povestitorul, în mod voit,
dă realităţii o aparenţă neobişnuită, în contrast cu ce ne-am aştepta ca ea să fie. Neobişnuitul
este o contrafacere a realităţii în sensul unei reale denaturări a ei, iar când se vede şi intenţia
contrafacerii, ea este intenţia povestitorului de a pune în contradicţie aparenţa cu realitatea. În
această contradicţie trebuie căutat izvorul râsului în arta de povestitor a lui Creangă, în forma
pe care povestitorul ne-o prezintă, ca şi cum el n-ar avea conştiinţa nepotrivirii, scuzându-se
mereu de ţărăniile sale, care sunt aparent neintenţionate observaţii ale nepotrivirii, cu
motivarea că omul aşa este făcut, că nu poate fi pe deplin ceea ce vrea să pară că este.
Observatorul nepotrivirii dintre situaţiile reale şi cele ideale se ascunde sub masca
nevinovăţiei sau a prostiei, pentru ca ascultătorii, de vor găsi întâmplări şăgalnice şi
întâmplător potrivite cu vorba, să nu zăbovească la ele, ci să înţeleagă sensul adânc a ceea ce,
din întâmplare, vor gândi că a fost spus cu inimă veselă. Cu inimă veselă au râs toţi umoriştii
Pagina 81 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
lumii, într-o formă mai mult sau mai puţin gravă, deoarece reflexiunea spiritului însoţeşte
sentimentul provocat de confruntarea aparenţei cu realitatea, exteriorizat sub forma râsului. În
accepţie curentă, umorul, ca şi ironia, cu care este confundat uneori, este o satiră din care nu
lipseşte comicul, întrucât rezultă din acţiuni rezolvate altfel de cum ne aşteptăm noi, râsul
fiind deci izvorul lui.
Compoziţia operelor lui Creangă se realizează, în fond, din însăşi mişcarea firească a
memoriei. A demonstra oralitatea stilului lui Creangă a devenit o banalitate, cu toate că,
pentru cunoscători întreprinderea nu este de loc uşoară şi de loc superfluă. Humuleşteanul
învăţase foarte bine lecţia lui Maiorescu şi a lui Eminescu. Scria cum vorbea, de-ar fi să ne
exprimăm simplu, cu naturaleţea pe care i-o dădea geniul său de vorbitor, plăcerea imensă de
a istorisi. Autosupravegherea, travaliul pe pagină, cazna nu se văd deloc. Dialogul viu purtat
de scriitor cu ascultătorii săi imaginari înviorează naraţiunea, făcându-ne să trăim mai intens
întâmplările narate. Adresarea directă către cititori accentuează impresia puternică de
oralitate. Alteori, povestitorul stă de vorbă cu sine însuşi, recurgând la autoadresare, foarte
adesea cu nuanţă ironică. Uneori, des am putea spune, gândurile scriitorului iau forma
monologului interior. Întrebările aparente sau reale (care nu aşteaptă răspuns), adresate
ascultătorului imaginar sau sie însuşi, dinamizează, în mare măsură, povestirea lui Creangă.
Un alt procedeu pe care-l foloseşte Creangă este schimbarea persoanelor. Schimbarea
persoanelor, de la persoana I la persoana a II-a sau a III-a, constituie o altă formă a dialogului
imaginar.
Să reţinem, de asemenea, dialogul între personajele povestirii, care lasă impresia unor
scene trăite, schiţând totodată profilul eroilor în linii inconfundabile. Cu tâlc, povestitorul
strecoară în istorisirea faptelor propriile-i aprecieri şi sentimente, prin intermediul
construcţiilor incidente. De altfel, comentariul autorului este permanent bazat pe formule
caracteristice, întreţinând legătura cu ascultătorii săi. El participă intens, alături de eroi, la
întâmplările, bucuriile şi micile lor necazuri.
Dintre procedeele stilistice caracteristice vorbirii populare semnalăm repetiţia, care
sporeşte şi subliniază expresivitatea comunicării. De obicei, verbul repetat sugerează
intensitatea ţi repeziciunea cu care se desfăşoară acţiunea, imprimând un ritm alert naraţiunii.
Expresiile populare, proverbele şi zicătorile conferă povestirii plasticitate şi savoare.
Povestitorul recurge la proverbe şi zicători introduse prin formule consacrate pentru a da mai
multă greutate propriilor constatări, aducând ca argument experienţa şi înţelepciunea întregii
colectivităţi.
Pagina 82 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Folosirea dativului etic la persoana I şi a II-a a pronumelui personal subliniază
participarea afectivă a povestitorului şi a ascultătorului la întâmplările povestite, ca şi când ar
fi direct interesaţi de săvârşirea lor.
La nivel lexical, regăsim timbrul inconfundabil al marelui povestitor care se bizuie pe
formula oralităţii populare. Ceea ce impresionează este bogăţia de cuvinte şi de sensuri pe
care o conţine vorbirea autentic populară, redată de Creangă în toată strălucirea ei. Cuvintele
şi expresiile populare integrate în naraţiune sau în descrierea personajelor dau culoare şi umor
povestirii.
Arta lui Creangă îl cucereşte pe cititor prin toate elementele de sugestie ale graiului
viu. Proza lui Creangă poartă caracteristicile stilului vorbit împletind măiestrit în ţesătura ei o
bogată gamă de mijloace stilistice, sintactice, morfologice şi lexicale. Oralitatea reprezintă
trăsătura dominantă a operei lui Creangă.
Mulţi teoreticieni literari au susţinut, de-a lungul timpului, că personajul literar, cu
lumea lui specifică, reprezintă factorul ordonator şi de rezistenţă a operei literare prin timp.
Studiul artei portretului şi cercetarea personajului din perspectiva modalităţilor de
caracterizare oferă cititorului şansa de a înţelege şi de a descifra semnificaţiile viziunii
estetice, pentru a le raporta la propriul său univers cognitiv şi afectiv. Exprimându-se pe sine
(concepţia sa despre lume şi viaţă), prin intermediul personajului central sau episodic,
scriitorul creează modele, deschizând orizontul cunoaşterii umane.
Dacă tradiţia moralei populare l-a învăţat pe scriitor care e drumul desfăşurării luptei
între bine şi rău, cu victoria neîndoielnică a binelui, insuflându-i încredere neîndoielnică în
viaţă, tot morala populară l-a obligat să-şi făurească, aşa cum am văzut, un ideal al
caracterului, sprijinit pe valorile eterne ale muncii, efortului creator şi generozităţii, ale
desăvârşirii morale. Viciile caracterului contrazic firescul moral; înfăţişând personaje lovite
de imperfecţiuni, scriitorul realizează o critică puternică, implicită, a caracterelor deformate
în orânduirea în care mai dăinuie vechiul şi răul. Râsul care însoţeşte adesea evoluţia
caracterelor comice prin imperfecţiunile lor morale, e gestul prin care poporul, opinia publică
înfierează. Şi scriitorul se face purtătorul de cuvânt al maselor, râzând de cusururile altora şi
chiar de ale sale, proiectându-le în lumina idealului etic, umanist şi popular.
Personajele lui Creangă sunt oameni obişnuiţi, descrişi cu calităţile şi defectele lor.
Indiferent de vârstă şi de nivelul de cultură, cititorul îşi găseşte un corespondent între
personajele din opera lui Creangă.
Literatura – artă a cuvântului – este o modalitate specifică de cunoaştere a lumii, care
transmite mesajul într-un sistem de semne estetice. Valenţele ei se dezvăluie doar în relaţie cu
Pagina 83 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cititorul, angajându-i atât universul afectiv, cât şi câmpurile raţionale. Opera de artă depăşeşte
funcţia de comunicare realizată prin denotaţii şi face apel la conotaţii, la sensurile derivate şi
simbolice ale cuvintelor, căci ,,mesajul poetic a crescut odată şi împreună cu expresia
metaforică. De aceea, lectura-studiu a operei literare presupune decodificarea semnificantului
pentru a ajunge la senmnificat şi a-i descoperi sensul”1. Cuvântul în opera literară este un
semn care cuprinde atât propria structură a scriitorului, cât şi lumea reflectată în opera sa.
Opera literară este o construcţie bine articulată, un sistem alcătuit din mai multe
straturi şi subsisteme, ce compun o unitate, ca expresie a realului concretizat în semne
estetice.
Pe baza unor deprinderi trainice de organizare a lecturii, izvorâte din interesul pentru
munca intelectuală, şi prin stăpânirea unor instrumente de cercetare a lumii operei literare şi
de asimilare şi valorificare a cunoştinţelor dobândite, cititorul devine factor dinamic şi activ,
capabil să recreeze o lume nouă, izvorâtă din paginile cărţii citite, contribuind astfel la
pregătirea sa în cadrul sistemului autoinstruirii permanente.
Indiferent de metodă (de accesibilizare), în procesul de receptare a operei literare
trebuie să ţinem seama de faptul că ea este un tot unitar, a cărui valoare estetică subsumează
şi înglobează, în acelaşi timp, valorile ei sociale, psihologice şi morale. Receptarea operei,
prin contactul direct cu cartea în procesul lecturii, trebuie să vizeze caracterul informativ şi
formativ al procesului de investigaţie şi înţelegere a semnificaţiilor limbajului literar.
Eminescu este Poetul nostru naţional, Creangă este Povestitorul. Marele cântec
înstrunat în Luceafărul şi în Scrisori, vine din adâncurile Ethosului şi se înalţă biruitor spre
stele. Poveştile, Povestirile şi Amintirile reprezintă splendoarea pământului ferm, vitalitatea
unui popor vechi şi statornice instituţii, vorbind o limbă dintre cele mai frumoase şi mai
expresive, pivotul lui principal în istorie.
Fragmente din opera lui Creangă, atât din ciclul Amintirilor cât şi din Basme, sunt
incluse în manualele pentru ciclul primar, tocmai pentru că sunt accesibile, îmbogăţesc
vocabularul şi sporesc creativitatea micului cititor.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pascadi Ion, Nivele estetice, Ed.Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p.69.
Pagina 84 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Plan de lecţie
Data :
Clasa : a IV-a
Aria curriculară : Limba şi literatura română
Obiectul : Limba română
Subiectul : „ Amintiri din copilărie ” de Ion Creangă
Tipul lecţiei : Predare de noi cunoştinţe
Obiective operaţionale : O.1. Să recite corect, fluent şi expresiv poezia
O.2. Să citească corect lecţia
O.3. Să sesizeze cuvintele necunoscute şi să le insereze în noi enunţuri
O.4. Să alcătuiască planul de idei
O.5. Să alcătuiască, pe baza planului, rezumatul
Metode şi procedee : explicaţia
analiza
sinteza
conversaţia
Materiale didactice : vol. „ Amintiri din copilărie ” Ion Creangă
Evaluare : frontală
Etape Observaţi
i
Activitatea învăţătoarei Activitatea elevilor Strategii
1. Moment
organizatoric
Voi pregăti cele necesare pentru ora de limba
română
Reactualizarea
cunostinţelor
O.1. Ce poezie aţi avut de pregătit pentru astăzi ?
Cine vrea să recite poezia ?
„Două poloboace” de Alexandru Donici
Mai mulţi elevi recită poezia .
3. Captarea
atenţiei
Am aici un volum : „Amintiri din copilărie”.
Aţi putea să-mi spuneţi cine este autorul ?
Aţi mai studiat şi alte texte de Ion Creangă ?
Dar din volumul „Amintiri din copilărie” aţi
mai studiat ceva ?
Ion Creangă.
Da, „Moş Ion Roată si vodă Cuza”
Da, fragmentul „La cireşe”
Pagina 85 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
4. Anunţarea
temei
Astăzi vom studia un alt fragment din
„Amintiri din copilărie”
Scriu titlul pe tablă .
Elevii scriu în caiete
5.Desfăşurarea
lecţiei
O.2.
O.3.
O.4.
O.5.
Deschideţi manualele la pag. 73 să citim
fragmentul
Fiecare elev va citi câte două propoziţii .
Cuvinte noi aţi mai întâlnit?
Alcătuiţi propoziţii cu ele .
Haideţi să citim din nou lecţia, pe fragmente,
ca să putem alcătui un scurt plan de idei .
Cer elevilor să iasă la tablă pentru a scrie
ideile principale .
Acum pe baza acestui plan de idei să
alcătuim un scurt rezumat.
Elevii citesc .
Da :
chiteşte = gândeşte, plănuieşte
am purces = am pornit
iscat = (în text) pornit, provocat
Elevii alcătuiesc propoziţii.
Elevii citesc .
Plan de idei :
1. Cearta părinţilor pe tema viitorului lui
Nică .
2. Sosirea bunicului David şi hotărârea de
a-l duce pe Nică, împreună cu Dumitru, la
şcoala lui Baloş .
3. Plecarea lui Nică la broşteni .
4. Prima zi de şcoală a lui Nică .
Elevii alcătuiesc un scurt rezumat pe care
îl scriu şi în caiete .
explicaţia
analiza
sinteza
5. Feedback-ul La pag.73, aveţi câteva întrebări referitoare
la text .
Haideţi să le rezolvăm.
Să rezolvăm şi exerciţiul 5.
Elevii răspund oral la întrebări .
Elevii rezolvă exerciţiul .
6. Tema Aveţi bunici la ţară ?
Alcătuiţi o compunere cu titlul „La bunici”
în care să evidenţiaţi caracteristicile vieţii de
la ţară.
Da .
Elevii îşi notează tema .
Plan de lecţie
Pagina 86 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Data :
Clasa : a IV-a
Aria curriculară : Limba şi literatura română
Obiectul : Limba română
Subiectul : Sensul cuvintelor . Aplicaţie pe fragment din „Amintiri din copilărie” de
Ion Creangă
Tipul lecţiei : Predare de noi cunoştinţe
Obiective cadru : Dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului oral
Dezvoltarea capacităţii de exprimare orală
Dezvoltarea capacităţii de receptare a mesajului scris
Obiective operaţionale : O.1. Să cunoască informaţii de detaliu din fragmentul studiat
O.2. Să sesizeze modificările de sens ale unui cuvânt în contexte diferite
O.3. Să sesizeze sensul unui cuvânt
O.4. Să alcătuiască enunţuri cu cuvintele sau expresiile noi
O.5. Să dea exemple de alte expresii
Metode şi procedee : conversaţia
exerciţiul
explicaţia
joc didactic
analiza
Materiale didactice : manualul
fişe de lucru individuale
Evaluare : frontală , prin întrebări
Etape Obiective Activitatea învăţătoarei Activitatea elevilor Strategii
1. Moment
organizatoric
Voi scrie pe tablă un rebus şi
definiţiile .
Elevii se pregătesc pentru ora de limba
română.
2. Captarea
atenţiei
O.1.
Vom începe ora de limba română cu
un rebus .
Definiţiile rebusului :
1.Cuvânt cu acelaşi sens pt. „ram”
2.Cuvânt cu sens opus pt. „frumos”
Elevii sunt atenţi.
Elevii ies la tablă şi completează rebusul.
Pagina 87 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
3.Prenumele bunicului lui Ion
Creangă
4.Prenumele mamei lui Ion Creangă
5.Numele de alint al povestitorului
6.Unde îl duce David Creangă pe
nepotul său la şcoală ?
Citind pe verticală de la A la B , ce
ne-a ieşit ?
CUVÂNT
Joc didactic
3. Anunţarea Astăzi vom discuta despre cuvânt ,
mai exact , despre sensul cuvintelor
lui Ion Creangă.
Scriu titlul pe tablă : Sensul cuvintelor
Elevii scriu titlul în caiete.
Desfăşurarea
lecţiei
O.5.
O.3.
Să recitim fragmentul din carte ca să
putem discuta apoi sensul unor
cuvinte pe care Ion Creangă le
foloseşte ilustrând vorbirea de la ţară
şi redând emoţia copilăriei.
Fiecare elev va citi câte o propoziţie.
În privinţa propoziţiei avem:
„mama iar s-a pus pe capul tatei”
Ce vrea să spună autorul?
Mai cunoaşteţi şi alte expresii care să
conţină cuvântul „cap”
Următoarea expresie „s-a făcut foc”
ce semnifică?
Altă expresie cu acelaşi înţeles
cunoaşteţi?
În următorul aliniat întâlnim cuvântul
Elevii citesc.
A încercat să-l convingă să-l dea pe Nică la
şcoală.
a-şi pune capul la contribuţie
a băga la cap
a pune cap la cap
a-şi lua lumea–n cap
om cu scaun la cap
S-a supărat, s-a enervat , s-a înroşit de furie
Da : a vedea roşu în faţa ochilor
Pagina 88 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O.4.
O.2.
O.3.
O.4.
„iscată”, „ceartă iscată”
Ce înseamnă?
Puteţi alcătui o propoziţie cu cuvântul
„iscată”?
Acum să-mi citească cineva , din carte
, soluţia bunicului , de la linia de
dialog.
Avem acolo „nu vă mai îngrijiţi
atâta”.
Ce înseamnă îngrijit în propoziţia : El
avea un costum îngrijit ?
Dar cuvântul „îngrijiţi” din textul
nostru înseamnă „curat” ?
Dar ce înseamnă?
În următoarea propoziţie avem
„oleacă”. Cine are bunici la ţară sigur
a auzit ; se foloseşte şi astăzi , dar ce
înseamnă?
Următorul cuvânt „chiteşte” îl avem
explicat la vocabular pe pagina
următoare.
Să citească cineva explicaţia din carte.
Să alcătuim propoziţii .
În următoarea propoziţie apare un alt
cuvânt explicat la vocabular şi anume
„purces”
Cine vrea să citească explicaţia?
Să alcătuim câteva propoziţii.
Să citească cineva ultimul aliniat.
Avem acolo „după ce ne-am aşezat
noi”. Ce semnifică aici cuvântul
aşezat? Are sens de „stat” , „pus”?
Nu , aici înseamnă „instalat” sau
Iscată înseamnă începută , stârnită ,
provocată.
Elevii alcătuiesc propoziţii
Un elev citeşte
Costumul era curat
Nu
Aici „îngrijiţi” înseamnă „îngrijoraţi”,
„neliniştiţi”, „alertaţi”
Puţin , un pic
Un elev citeşte
Elevii alcătuiesc propoziţii cu „chiteşte”
Un elev citeşte
Nu
Pagina 89 din 90
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O.5.
„cazat”
În prima propoziţie de pe pagina
următoare avem expresia : „a plânge
cu zece rânduri de lacrimi” . Ce
înseamnă?
Da , plângeau aşa de tare de parcă
erau 10 rânduri de lacrimi.
Cunoaşteţi şi alte expresii care conţin
cuvântul „a plânge”?
Expresia „a ne ruga de toţi
Dumnezeii” are ceva deosebit şi
anume chiar cuvântul „Dumnezeii” .
De ce este la plural ? Există mai mulţi
Dumnezei?
Şi atunci ce a vrut să spună autorul
prin „a ne ruga la toţi Dumnezeii” ?
De ce s-au rugat?
Şi ce înseamnă a sluţi?
În ultima propoziţie avem „ ne-a tuns
chilug”. Ce înseamnă „chilug”?
Plângeau cu şiroaie de lacrimi
Da : a plânge în hohote
a plânge cu lacrimi de crocodil
Nu
S-au rugat tare la toate fiinţele
Dumnezeieşti , la toţi sfinţii.
Ca să nu sluţească
A urâţi
Chel sau aproape chel, tuns scurt
5. Obţinerea
performanţei
O.4. Împart fiecărui elev câte o fişă cu un
cuvânt şi o expresie din lecţie , elevii
trebuind să alcătuiască câte o
propoziţie cu fiecare .
6. Tema Exerciţiul 2/73
Pagina 90 din 90