valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul ... · pdf...
TRANSCRIPT
3
Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008), Decizia nr. 686 din
25 noiembrie 2014 (Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 68 din 27 ianuarie 2015).
4
Despre contribuţia/rolul similar al unei instanţe constituţionale
şi evoluţiile în materie, a se vedea, cu privire la Consiliul
Constituţional francez, F. Grech, op. cit.; a se vedea, de exemplu,
Deciziile nr. 99-421DC din 16 decembrie 1999 şi nr. 2004-500
DC din 29 iulie 2004, prin care Consiliul Constituţional francez
a consacrat un nou principiu cu valoare constituţională, care
priveşte accesibilitatea şi previzibilitatea legii, referindu-se în
acelaşi context şi la caracterul normativ al legii; în acest mod,
Consiliul Constituţional a dat un răspuns juridic crizei sau
declinului legiferării subliniate de doctrina juridică a ultimelor
decenii, prin consacrarea unor reguli de ordin constituţional
destinate să determine o îmbunătăţire a calităţii legii.
1
I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundamental statului de drept. Repere jurisprudenţiale, în Buletinul Curţii
Constituţionale nr. 1/2009, p. 5-19, M. Safta, Soluţii legislativeneconstituţionale din cauza nerespectării normelor de tehnicălegislativă, publicat în volumul Conferinţei internaţionale de
drept, studii europene şi relaţii internaţionale, Politica legislativă,
între reglementare europeană, naţională şi internaţională,
Bucureşti, 24-25 mai 2013, p. 622-633.
2
F. Grech, Le principe de securité juridique dans l’ordreconstitutionnel français, în Revue français de droit constitu -
tionnel, p. 405-429.
STUDII, OPINII, INFORMĂRI
Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate
lector univ. dr. Marieta SAFTA
prim-magistrat asistent
Curtea Constituţională
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 3
fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în jurisprudenţa sa
3
.
În studiile realizate ne-a preocupat îndeosebi
conceptul de securitate juridică în corelaţie cu
principiul legalităţii şi dezvoltarea acestuia în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În încercarea de
a răspunde la întrebarea dacă, în condiţiile în care se
legiferează atât de mult, este asigurată şi calitatea
legii, în sensul de conformitate a acesteia cu prin -
cipiul preeminenţei dreptului şi cu cel al securităţii
juridice, în cel mai larg sens al său, remarcăm faptul
că jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, marcată în ultimii
ani de tot mai frecventa invocare a cerinţelor
referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea legii,
constituie un semnal cu privire la necesitatea luării
de măsuri pentru remedierea unor deficienţe ce
afectează din ce în ce mai profund sistemul juridic
românesc şi, implicit, existenţa statului de drept. În
context, am abordat controlul de constituţionalitate
ca veritabil „remediu” pentru sancţionarea acestui tip
de deficienţe, respectiv prin constatarea încălcării
principiului constituţional al legalităţii, interpretat cu
referire la regulile de tehnică legislativă
4
.
I. Introducere. Securitate juridică şi
legalitate
Am mai abordat, cu alte prilejuri, proble -
matica securităţii juridice în România, cu precădere
din perspectiva creşterii cantitative a legislaţiei,
determinată de complexitatea dreptului, ca urmare a
dezvoltării noilor surse de drept, mai ales a celor
europene şi internaţionale, precum şi a evoluţiei
societăţii şi a apariţiei unor noi domenii de regle -
mentare
1
. Astfel cum s-a arătat
2
, conceptul de
securitate juridică s-a constituit progresiv la nivel
internaţional începând cu 1960, moment în care
sistemele juridice naţionale au început să crească în
complexitate, securitatea juridică ajungând să devină
în timp una dintre preocupările majore ale diverşilor
actori ai dreptului. Conceptul a pătruns ca atare şi în
sistemul de drept românesc, în doctrină şi juris -
prudenţă, cu precădere prin intermediul Curţii
Constituţionale şi a receptării jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, în temeiul art. 20 din
Constituţie. Astfel, referitor la principiul securităţii
raporturilor juridice, Curtea Constituţională a statuat
că, deşi nu este în mod expres consacrat de Con -
stituţia României, acest principiu se deduce atât din
prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România
este stat de drept, democratic şi social, cât şi din
preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a
5
Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie
2010, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative a fost republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 777 din 25 august 2004 şi ulterior a mai fost
modificată şi completată prin: Legea nr. 49/2007 pentru modi -
ficarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie
2007; Legea nr. 173/2007 pentru completarea art. 53 din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2007; Legea nr. 194/2007
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 453 din 4 iulie 2007; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 390 din 9 iunie 2009.
6
Publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 14 din 13 februarie
1976.
4 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Studii, opinii, informări
nea atribuţii. (2) Normele de tehnică legislativă se
aplică, în mod corespunzător, şi la elaborarea şi
adoptarea proiectelor de ordine, instrucţiuni şi de alte
acte normative emise de conducătorii organelor
administraţiei publice centrale de specialitate, precum
şi la elaborarea şi adoptarea actelor cu caracter
normativ emise de autorităţile administraţiei publice
locale.”
În actuala redactare, Legea nr. 24/2000
cuprinde 10 capitole, după cum urmează:
– Capitolul I – Dispoziţii generale (stabileşte,
pe lângă regula obligativităţii normelor de tehnică
legislativă la elaborarea actelor normative, reguli
referitoare la ierarhia actelor normative, conţinutul şi
fundamentarea soluţiilor legislative, evaluarea
preliminară a impactului noilor reglementări, forma
de redactare a actelor normative, avizarea proiectelor,
avizul Consiliului Legislativ, publicarea actelor
normative, intrarea în vigoare a actelor normative);
– Capitolul II – Sistematizarea şi unificarealegislaţiei (stabileşte reguli referitoare la integrarea
proiectului în ansamblul legislaţiei, unicitatea regle -
men tării în materie, reglementări speciale şi dero -
gatorii, evitarea paralelismelor, asanarea legislaţiei,
sistematizarea şi concentrarea legislaţiei în coduri,
încorporarea actelor normative în codexuri pe
materii);
– Capitolul III – Elaborarea actelor normative(stabileşte reguli referitoare la activitatea de docu -
men tare, jurisprudenţa şi doctrina juridică, raportul
cu legislaţia comunitară şi tratatele internaţionale,
stabilirea soluţiilor legislative, sfera de cuprindere a
soluţiilor preconizate, determinarea conceptelor şi
noţiunilor, soluţii pentru situaţii tranzitorii, elaborarea
codurilor şi a altor legi complexe, motivarea proiec -
telor de acte normative);
– Capitolul IV – Redactarea actelor normative(stabileşte reguli referitoare la sistematizarea ideilor
în text, stilul actelor normative, unitatea termino -
logică, exprimarea conţinutului normativ, referirea la
alt act normativ);
– Capitolul V – Structura actului normativ(stabileşte reguli referitoare la părţile constitutive ale
actului normativ, sistematizarea conţinutului actului
normativ);
– Capitolul VI – Modificarea, completarea,abrogarea şi alte evenimente legislative (stabileşte
care sunt evenimentele legislative, precum şi reguli
referitoare la acestea);
– Capitolul VII – Norme privind pregătirea şielaborarea proiectelor de acte normative prin carese ratifică sau se aprobă înţelegeri internaţionale
Prezenta lucrare dezvoltă această din urmă
problematică, într-o încercare de tratare sistematică,
cu relevarea temeiului constituţional, a mecanismului
şi a situaţiilor în care Curtea Constituţională a
sancţionat încălcarea normelor de tehnică legislativă,
pentru a evidenţia valoarea specială conferită acestor
norme, devenite criteriu de constituţionalitate, şi a
identifica soluţii pentru a asigura respectarea lor.
II. Evoluţii jurisprudenţiale către afirmarea
expresă a rolului de criteriu de constituţionalitate
al normelor de tehnică legislativă
1. Repere jurisprudenţiale
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative
5
a
abrogat Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea
Metodologiei generale de tehnică legislativă privind
pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte
normative
6
. Art. 3, cuprins în Capitolul I – Dispoziţiigenerale din lege, stabileşte în mod expres obligaţia
de respectare a normelor de tehnică legislativă şi
autorităţile cărora le incumbă această obligaţie, după
cum urmează: „(1) Normele de tehnică legislativă
sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de
către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând
deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul
exercitării dreptului la iniţiativă legislativă, la
elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor
Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea
actelor normative ale celorlalte autorităţi cu aseme -
9
Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
10
Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016.
7
Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001.
8
Decizia nr. 97 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 05 iunie 2002.
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 5
Studii, opinii, informări
ficativă, deoarece marchează începutul conturării
unei viziuni referitoare la rolul normelor de tehnică
legislativă pe care această lege le consacră în cadrul
controlului de constituţionalitate. Astfel, pronun ţân -
du-se în control a priori cu privire la constitu -
ţionalitatea dispoziţiilor Legii privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei
9
, şi
statuând asupra criticii potrivit căreia „Guvernul şi-a
asumat răspunderea asupra unui număr de 15 legi,
adunate într-un proiect eclectic”, Curtea a reţinut
următoarele: „Astfel de reglementări nu se abat de la
regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt
stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi
alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării
unei singure materii. Având în vedere scopul unic al
noii reglementări cuprinse în Legea privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi combaterea corupţiei, modul
în care aceasta este structurată nu este de natură să
afecteze, aşa cum susţin autorii sesizării,
dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie şi nici
pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000.” Fără
a pune în discuţie statuarea de fond a Curţii, reţinem
însă referirea directă, adică utilizarea dispoziţiilor
Legii nr. 24/2000 drept normă de referinţă interpusă
în cadrul controlului de constituţionalitate.
Examinarea jurisprudenţei conturate începând
cu anul 2004 relevă o creştere a numărului deciziilor
în care Curtea Constituţională a indicat expres Legea
nr. 24/2000, sau a răspuns criticilor referitoare la
încălcarea prevederilor acesteia (ajungând la aproxi -
mativ 50 în 2014, respectiv 80 în anul 2015), evoluţie
care a fost însoţită şi de o rafinare şi precizare a
cadrului constituţional de referinţă în care Curtea
poate proceda/procedează la o astfel de analiză,
conducând la statuarea expresă, în jurisprudenţa din
acest an, a faptului că respectarea prevederilor
Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative se
constituie într-un veritabil criteriu de constitu -
ţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din
Constituţie.
10
(stabileşte reguli specifice în privinţa acestui tip de
acte normative);
– Capitolul VIII – Norme cu privire laordinele, instrucţiunile şi celelalte acte normativeemise de conducătorii ministerelor şi ai altor organeale administraţiei publice centrale de specialitate saude autorităţile administrative autonome (stabileşte
reguli specifice în privinţa acestui tip de acte
normative);
– Capitolul IX – Norme cu privire la actelenormative adoptate de autorităţile administraţieipublice locale (stabileşte reguli specifice în privinţa
acestui tip de acte normative);
– Capitolul X – Dispoziţii finale (stabileşte
regula potrivit căreia Parlamentul, Guvernul şi
celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale
şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică
legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente
proprii cuprinzând măsurile metodologice, organiza -
torice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte
normative în cadrul sferei lor de competenţă, precum
şi referitoare la abrogare).
În cei 16 ani care au trecut de la adoptarea
Legii nr. 24/2000, dispoziţiile pe care le consacră au
pătruns din ce în ce mai vizibil şi persuasiv în
controlul de constituţionalitate. De la o timidă, am
spune, încercare de a le aduce în atenţia Curţii
Constituţionale, pe calea motivărilor excepţiilor de
neconstituţionalitate sau a punctelor de vedere expri -
mate de autorităţi, în primii ani care au urmat
adoptării acestei legi, constatăm în prezent o funda -
mentare consistentă, cantitativă şi calitativă, a solu -
ţiilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă, pe
dispoziţiile Legii nr. 24/2000.
De exemplu, în anul 2001, într-o singură cauză
apare invocată această lege de către Guvern, care a
făcut referire în punctul său de vedere la reguli de
tehnică legislativă în privinţa titlului actului normativ
contestat în cauză
7
.
În anul 2002, doar una dintre cele trei decizii
care cuprind referiri la Legea nr. 24/2000, o reţine în
considerente
8
, Curtea Constituţională utilizând-o,
însă mai mult obiter dictum, pentru fundamentarea
examenului de constituţionalitate realizat în cauză.
În anul 2003, chiar dacă, într-un singur caz, s-a
reţinut în considerente incidenţa Legii nr. 24/2000,
decizia pronunţată este în mod deosebit semni -
6 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Studii, opinii, informări
exercitării dreptului de iniţiativă legislativă [...]”.
Obligativitatea respectării acestor dispoziţii legale
rezultă şi din prevederile art. 1 alin. (5) din
Constituţie, potrivit cărora, „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie.”»
14
În continuare, dezvoltând aceste considerente,
Curtea a mai reţinut că «în jurisprudenţa sa, a stabilit
că „trăsătura esenţială a statului de drept o constituie
supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării
legii”
15
[…] şi că „statul de drept asigură supremaţia
Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor
normative cu aceasta”
16
[…] ceea ce înseamnă că
acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul
democratic este prin excelenţă un stat în care se
manifestă domnia legii”
17
[…] de aceea, respectarea
prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative se constituie într-un veritabil criteriu de
constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5)
din Constituţie (ad similis, a se vedea Decizia nr. 1
din 10 ianuarie 2014, precitată, sau Decizia nr. 17 din
21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015,
paragrafele 95 şi 96).»
18
Susţinând acest demers de interpretare a
principiului legalităţii, prin încorporarea în calitate
de criteriu de constituţionalitate a prevederilor unei
legi organice, Curtea a subliniat că este o „instituţie
fundamentală a statului, cu rol de garant al
supremaţiei Constituţiei, al statului de drept şi al
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor”
19
.
Toate acestea „presupun, printre altele, competenţa
Curţii, în limitele Constituţiei, desigur, de a asigura
conformitatea întregului fond activ al legislaţiei cu
normele şi principiile fundamentale”.
20
2. Temeiul constituţional al valorificării
Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative în
controlul de constituţionalitate
Temeiul constituţional al valorificării normelor
de tehnică legislativă în controlul de constituţio na -
litate este dat de dispoziţiile art. 1 alin. (3) „România
este stat de drept […]”, precum şi ale art. 1 alin. (5),
„În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei
sale şi a legilor este obligatorie”. Corelaţia dintre cele
două norme cuprinse în art. 1 din Constituţie este
realizată de Curtea Constituţională după cum ur -
mează: „principiul legalităţii este unul de rang con -
stituţional”
11
astfel încât „încălcarea legii are drept
consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din
Constituţie, care prevede că respectarea legilor este
obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constitu -
ţionale atrage implicit afectarea principiului statului
de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din
Constituţie”.
12
Explicând/precizând această încadrare şi
dezvoltare a dispoziţiilor constituţionale prin
încorporarea normelor de tehnică legislativă, Curtea
a reţinut că „deşi normele de tehnică legislativă nu
au valoare constituţională, […] prin reglementarea
acestora legiuitorul a impus o serie de criterii
obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a
căror respectare este necesară pentru a asigura
sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,
precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate
pentru fiecare act normativ.
13
Curtea trimite astfel
expres la dispoziţiile Legii nr. 24/2000, reţinând că:
«potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, […] „Actele normative
se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în
conformitate cu prevederile Constituţiei României,
republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi
cu principiile ordinii de drept”, iar potrivit art. 3 alin.
(1) din aceeaşi lege, „Normele de tehnică legislativă
sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de
către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând
deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul
14
Decizia nr. 666 din 16 iulie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007.
15
A se vedea în acest sens Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din
15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie
2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011 sau
Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014.
16
Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004.
17
Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999.
18
Decizia nr. 22/2016, precitată.
19
Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012.
20
Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 478 din 12 iulie 2012.
11
Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009.
12
Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012.
13
Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27
iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 noiembrie 2013,
citată mai sus, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie
2014.
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 7
Studii, opinii, informări
transfer reglementat prin legea supusă controlului
de constituţionalitate, şi anume: identificarea
precisă a regimului juridic al bunurilor supuse
transferului, respectiv dacă ele fac parte din domeniul
public sau privat al statului; indicarea, pentru fiecare
bun în parte, a titularului dreptului de administrare;
individualizarea bunurilor, în sensul precizării
numărului de carte funciară, inclusiv prin realizarea
măsurătorilor cadastrale în vederea înscrierii
imobilelor respective în cartea funciară; stabilirea
unei valori de inventar actualizate/reale a bunurilor
supuse transferului şi, în general, utilizarea unui stil
clar şi concis, propriu operaţiunilor juridice
reglementate. Astfel, Curtea constată inconsec -
venţe de natură terminologică şi contradicţii cu
însăşi textele legii, care creează incertitudine sub
aspectul operaţiunilor juridice şi a situaţiei bunurilor
la care se referă (...).”
21
Pornind de la principiile enunţate, Curtea a
detaliat aceste situaţii, decizia pronunţată în acest
sens fiind poate cea mai consistentă sub aspectul
analizei punctuale pe care o face în privinţa actului
normativ criticat în raport de exigenţele cuprinse în
Legea nr. 24/2000. Considerăm că aceasta reprezintă
în sine o evoluţie în abordarea controlului de con sti -
tuţionalitate întemeiat pe art. 1 alin. (5) din Consti -
tuţie, în sensul de importanţă specială acordată
regulilor de tehnică legislativă, devenite standard de
acurateţe/rigoare a reglementărilor şi, prin aceasta, de
constituţionalitate a lor. Se explică astfel şi invocarea
normelor de principiu privitoare la tehnica legislativă,
iar nu numai a unor dispoziţii punctuale ale Legii nr.
24/2000. Este o evoluţie care răspunde, în opinia
noastră, gravităţii problemei sistemice cu care siste -
mul român de drept se confruntă, şi anume numărul
mare de legi, în detrimentul calităţii acestora, pro -
blemă care impune remedii eficiente. Controlul de
constituţionalitate constituie un remediu cu caracter
sancţionator, fiind necesar însă un efort instituţional
conjugat pentru soluţionarea acesteia.
2. Ierarhia actelor normative
Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, „Actele
normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de
categoria acestora şi de autoritatea publică compe -
tentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative
şi normele de competenţă privind adoptarea acestora
sunt stabilite prin Constituţia României, republicată,
şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în
executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor
Considerăm că această evoluţie este, în bună
parte, efectul aplicării art. 20 din Constituţie, în
sensul interpretării dispoziţiilor constituţionale în
concordanţă cu actele internaţionale în materia
drepturilor omului la care România este parte, în
special cu Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi dezvoltarea
acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, aspect la care ne vom referi, în
mod distinct, în cele ce urmează.
În continuare, vom evidenţia cu exemplele de
jurisprudenţă selectate faptul că, de-a lungul tim -
pului, au fost valorificate ca şi criteriu de constitu -
ţionalitate majoritatea prevederilor Legii nr. 24/2000,
mai sus sistematizate în mod corespunzător capi -
tolelor din care fac parte, acestea fundamentând
admiterea obiecţiilor/excepţiilor de neconstituţiona -
litate şi, în consecinţă, constatarea neconstituţio -
nalităţii dispoziţiilor legale contestate.
III. Utilizarea normelor de tehnică legis -
lativă în controlul de constituţionalitate prin
raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Selecţie
de jurisprudenţă
1. Activitatea de legiferare. Tehnica legis -
lativă
Chiar dacă art. 1 – Activitatea de legiferare
şi, respectiv, art. 2 – Tehnica legislativă din Legea
nr. 24/2000 cuprind norme cu caracter general,
Curtea Constituţională le-a invocat ca temei de
constatare a neconstituţionalităţii, tocmai pentru a
sublinia importanţa respectării lor, în ansamblu.
Astfel, de exemplu, în decizia pronunţată
asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii
privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a
unor competenţe exercitate de unele ministere şi
organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind
administraţia publică, Curtea a reţinut următoarele:
«având în vedere prevederile art. 1 alin. (2), şi art. 2
alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora
„(2) Actele normative se iniţiază, se elaborează, se
adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile
Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile
prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de
drept” şi, respectiv, „(1) Tehnica legislativă asigură
sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,
precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate
pentru fiecare act normativ”, Curtea reţine că rigoa -
rea caracteristică normelor de tehnică legislativă
impune respectarea unor exigenţe minimale, în
vederea asigurării legalităţii mecanismului de
21
Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014.
8 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Studii, opinii, informări
competenţa de reglementare a organelor adminis -
traţiei publice, iar nu a Parlamentului, care nu legi -
ferează cu privire la drepturi cu caracter individual.”
Pe aceleaşi temeiuri, Curtea a constatat necon -
stituţionalitatea Legii privind aprobarea Memoran -
dumului de înţelegere încheiat între statul român şi
The Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15
februarie 2013, reţinând că „legea, ca act juridic al
Parlamentului, este necesar să reglementeze relaţii
sociale generale ori să ratifice acorduri, tratate ori alte
înţelegeri internaţionale, iar nu să valideze înţelegeri
punctuale între organe executive ale statului şi per -
soane juridice de drept privat şi, prin urmare, legea,
prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, este un act
cu aplicabilitate generală. Cu alte cuvinte, dacă sco pul
încheierii unui/unei contract/acord/convenţii vizează
interesul părţilor, scopul legiferării, în orice cadru
constituţional, vizează un interes general al socie tăţii.
Din această perspectivă, aprobarea unui/unei contract/
acord/convenţii prin lege nu corespunde finalităţii
constituţionale a activităţii de legiferare ca activitate
prin care se exercită puterea de stat, dat fiind că scopul
contractului – act individual – vizează doar părţile şi
interesele determinate ale acestora, în timp ce legea –
act cu aplicabilitate eminamente generală – vizează
societatea în general, reglementarea unei sfere cât mai
largi de raporturi juridice în cadrul şi în interesul
societăţii.”
24
Dând expresie aceluiaşi principiu al ierarhiei
actelor normative, de această dată în aplicarea art.
147 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „dispo -
ziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi
cele din regulamente, constatate ca fiind neconsti -
tuţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile
de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,
în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei […]” instanţa constituţională
a stabilit chiar în cadrul considerentelor deciziilor
pronunţate, nivelul reglementării şi autoritatea
chemată să intervină în cazurile ce i-au fost supuse
cu ocazia sesizărilor de neconstituţionalitate. Astfel,
de exemplu
25
, constatând neconstituţionalitatea unor
dispoziţii din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de
Integritate, Curtea a reţinut următoarele: „dispoziţiile
art. 147 alin. (1) din Constituţie disting – cu privire la
Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor
care le ordonă.”
Reţinem exemple de decizii prin care, deşi nu
a menţionat expres aceste dispoziţii, Curtea a statuat
cu privire la principiul legalităţii şi noţiunea de sistem
juridic înţeles ca ansamblu de norme juridice struc -
turate ierahic în funcţie de conţinutul reglementărilor
şi sfera destinatarilor acestora, sancţionând, în con -
secinţă, adoptarea unor legi având ca obiect de
reglementare cazuri individuale.
Astfel, de exemplu, constatând
22
neconstitu -
ţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului
suveran al României, Mihai I, Curtea a reţinut că
„este de principiu că legea are, de regulă, caracter
normativ, natura primară a reglementărilor pe care le
conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora
la un caz sau la cazuri individuale. […] este dreptul
legiuitorului de a reglementa anumite domenii
particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul
reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de
a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de
altfel, s-a mai apelat în această materie. Subscriind
acestei teze, Curtea ţine să precizeze că o atare
derogare de la dreptul comun se poate realiza numai
printr-o reglementare cu caracter normativ, aşa cum
a fost cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie
care aveau în vedere colectivităţi de persoane. […]
Instituirea unor asemenea reglementări derogatorii
era impusă şi justificată de situaţia juridică specială,
esenţial diferită de aceea a marii majorităţi a
persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit
dreptului comun, în care se găseau cei care urmau să
beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, şi
esenţial din punctul de vedere care aici interesează,
îndreptăţită la măsurile reparatorii era orice persoană
aflată într-o atare situaţie. În ipoteza în care, însă,
reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de
drept comun, are caracter individual, fiind adoptată
intuitu personae, ea încetează de a mai avea legi -
timitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin
aceasta, neconstituţional.”
Cu aceeaşi motivare de principiu
23
, Curtea a
constatat neconstituţionalitatea Legii privind atribu -
irea unei locuinţe generalului în retragere Marin
Lungu, reţinând că „prin obiectul său – atribuirea
unei locuinţe –, legea supusă controlului de consti -
tuţionalitate dispune într-un domeniu ce intră în
22
Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 26 noiembrie 2005.
23
Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007.
24
Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013.
25
Decizia nr. 415 din 14 aprlie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 9
Studii, opinii, informări
fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi
de un studiu de impact, după caz. (4) Actele nor -
mative cu impact asupra domeniilor social, economic
şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau
asupra legislaţiei în vigoare sunt elaborate pe baza
unor documente de politici publice aprobate de
Parlament sau de Guvern. Guvernul defineşte tipurile
şi structura documentelor de politică publică.”
Într-o cauză în care a examinat, în control apriori, dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr.
393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a
reţinut că „este întemeiată critica referitoare la faptul
că legea nu este clară, precisă şi nici previzibilă în
privinţa modului de calcul al indemnizaţiilor
persoanelor care au deţinut de-a lungul timpului două
sau mai multe din calităţile pentru care se acordă
indemnizaţie. Dacă în privinţa senatorilor şi
deputaţilor nu se pune o asemenea problemă, aceştia
având aceeaşi clasă de salarizare (103) şi coeficient
de ierarhizare (12,41), în privinţa aleşilor locali,
Curtea constată că, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010
privind salarizarea unitară a personalului plătit din
fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010,
clasele de salarizare variază de la 71 la 106, iar
coeficientul de ierarhizare de la 5,63 la 13,45. În
consecinţă, în ipoteza în care o persoană a ocupat
succesiv mai multe mandate dintre cele care sunt
eligibile pentru acordarea indemnizaţiei, în lipsa unor
reglementări legale corespunzătoare nu se poate
determina modalitatea de calcul a acesteia; mai mult,
în ipoteza în care persoana îndreptăţită a deţinut mai
mult de trei mandate de tipologii diferite dintre cele
care sunt eligibile pentru acordarea indemnizaţiei
pentru limită de vârstă, nu se va cunoaşte care dintre
acestea se vor lua în considerare la stabilirea
indemnizaţiei; astfel, vor exista, în lipsa unei regle -
mentări legale clare, precise şi previzibile, mai multe
posibilităţi de calcul. Aceeaşi problemă se ridică şi în
ipoteza în care una dintre tipologiile de mandate a
fost incompletă (spre exemplu, 2 mandate vice -
primar, 3 mandate primar şi un mandat incomplet de
preşedinte/vicepreşedinte al Consiliului judeţean); în
acest caz, nu se va şti dacă acesta este sau nu luat în
considerare în realizarea calculului. Aceste aspecte
sunt chestiuni care privesc o normă de regle -
mentare primară, neputând fi rezolvate prin
apelarea la un act de reglementare secundară. În
consecinţă, Curtea reţine că a fost încălcat art. 6
alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia
proiectul de act normativ trebuie să instituie
reguli necesare, suficiente şi posibile care să
obligaţia de a pune de acord prevederile neconstitu -
ţionale cu dispoziţiile Constituţiei – între competenţa
Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o
parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din
ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe
o perioadă de 45 de zile de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei
decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de
urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii nr.
144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu
dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de
lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie.”
În acelaşi sens
26
, distingând de această dată între
obiectul de reglementare al legii în raport de cel al
regulamentelor parlamentare, instanţa de contencios
constituţional a reţinut următoarele: „cu încălcarea
textului constituţional de referinţă [art. 71, alin. (3)],
cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute la art. 198-
200 şi art. 202 din Regulamentul Camerei Depu -
taţilor, precum şi la art. 177 din Regulamentul
Senatului. Având în vedere textul constituţional
menţionat, care prevede că alte incompatibilităţi
decât cele prevăzute de Legea fundamentală se
stabilesc prin legea organică, rezultă că prin regu -
lamentele Camerelor Parlamentului se pot stabili doar
reguli procedurale interne de aplicare care să deta -
lieze sub acest aspect, în măsura necesară, regulile
constituţionale şi legale ce definesc statutul parla -
mentarului şi, nicidecum, să-l completeze sau să-l
modifice”.
3. Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor
legislative
Potrivit art. 6 din Legea nr. 24/2000, „(1)
Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli
necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o
cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă.
Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic
fundamentate, luându-se în considerare interesul
social, politica legislativă a statului român şi cerinţele
corelării cu ansamblul reglementărilor interne,
precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu
legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la
care România este parte, precum şi cu jurisprdenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului. (2) Pentru
fundamentarea noii reglementări se va porni de la
dezideratele sociale prezente şi de perspectivă,
precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.
(3) Proiectele de acte normative se supun spre
adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de
26
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013.
10 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Studii, opinii, informări
altele, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată
în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29,
Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza
Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145,
Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza
E.K. împotriva Turciei, paragraful 51). Conform unei
jurisprudenţe constante, sintagma „prevăzute de
lege” presupune mai întâi ca măsura reglementată să
aibă o bază în dreptul intern, dar are legătură de
asemenea cu calitatea legii respective: ea impune ca
aceasta să fie accesibilă persoanelor în cauză şi să
aibă o formulare destul de exactă pentru a
permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la
consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în
circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea
rezulta dintr-un anumit act (a se vedea, între altele,
Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza
Lupşa împotriva României, paragraful 32). Altfel
spus, nu poate fi considerată „lege” decât o normă
enunţată cu suficientă precizie pentru a permite
individului să îşi regleze conduita. Individul trebuie
să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot
decurge dintr-un act determinat (a se vedea, între
altele, Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în
Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit alMarii Britanii şi Irlandei de Nord). Însemnătatea
noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de
contextul textului despre care este vorba, de
domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi
calitatea destinatarilor săi (a se vedea, între altele,
Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza
Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei,paragraful 68, Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată
în Cauza Lupşa împotriva României, paragraful 37).
Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana
interesată să fie nevoită să recurgă la o bună
consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în
circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea
decurge dintr-o anumită acţiune (a se vedea, între
altele, Hotărârea din 13 iulie 1996, pronunţată în
Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unital Marii Britanii, paragraful 37). Acest lucru se
întâmplă de obicei cu profesioniştii, obişnuiţi să facă
dovada unei mari prudenţe în exercitarea meseriei lor.
De asemenea se poate aştepta de la ei să acorde o
atenţie deosebită evaluării riscurilor pe care le
implică (Cantoni, precitată, paragraful 35). Potrivit
aceleiaşi instanţe, chiar din cauza principiului
generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate
prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de
reglementare constă în recurgerea mai degrabă la
categorii generale decât la liste exhaustive. De
conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă
legislativă
27
.
4. Forma de redactare a actelor normative
Vom trata în acest subtitlu problematica
accesibilităţii şi previzibilităţii legii, cu toate că
aceasta nu e circumscrisă numai textului cu caracter
de principiu consacrat de art. 8 din Legea nr. 24/2000,
care se referă la forma de redactare a actelor nor -
mative. Sunt deopotrivă incidente/aplicabile ca
exigenţe subsumate accesibilităţii/previzibilităţii legii
orice alte dispoziţii din Legea nr. 24/2000 care
privesc elaborarea şi redactarea propriu-zisă a actelor
normative. Într-un sens larg, de altfel, toate dispo -
ziţiile din lege, în ansamblul lor, converg către
realizarea unei legislaţii clare, accesibile, previzibile,
către asigurarea calităţii legislaţiei ca deziderat
general.
Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 24/2000,
„(1) Proiectele de legi, propunerile legislative şi
celelalte proiecte de acte normative se redactează în
forma prescriptivă proprie normelor juridice. (2) Prin
modul de exprimare actul normativ trebuie să asigure
dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu. (3) Dispo -
ziţiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz,
imperative, supletive, permisive, alternative, dero -
gatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de
recomandare sau altele asemenea; aceste situaţii
trebuie să rezulte expres din redactarea normelor. (4)
Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi
inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure
sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură
afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să
prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea
dispoziţiilor.”28
Asemenea cerinţe au cunoscut o dezvoltare
specială în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin
preluarea jurisprudenţei Curţii Europene a Dreptu -
rilor Omului în care aceasta a statuat asupra noţiunii
de „lege” care figurează în o seamă de articole ale
Convenţiei în sensul că înglobează dreptul de origine
atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, şi implică
unele condiţii calitative, între altele cele ale
accesibilităţii şi ale previzibilităţii (a se vedea, între
27
Decizia nr. 22/2016, precitată.
28
A se vedea, ca exemplu, în susţinerea ideii de corelare a textului
de principiu cu alte dispoziţii ale Legii nr. 24/2000 cu incidenţă
în privinţa modului de redactare a actelor normative, şi
prevederile art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora
„actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic
specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă
orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de
ortografie.”
asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea
formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a
evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la
schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor
asemenea texte depinde de practică (a se vedea, între
altele, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în
Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40,
Cantoni, precitată, paragraful 31, Dragotoniu şiMilitaru – Pidhorni împotriva României, Hotărârea
din 24 mai 2007, paragraful 36). Funcţia decizională
acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a înde -
părta îndoielile ce ar putea exista în privinţa inter -
pretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii
cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu
substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (a se
vedea, între altele, Hotărârea din 22 noiembrie 1995,
pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unital Marii Britanii, paragraful 36, Dragotoniu şiMilitaru – Pidhorni împotriva României, precitată,
paragraful 37).
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Constituţie,
în numeroase cauze Curtea Constituţională a făcut
aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului referitoare la condiţiile de accesibilitate şi
previzibilitate a legii, constatând neconstituţiona -
litatea reglementărilor care nu întruneau aceste
condiţii.
29
În context, Curtea s-a referit la prevederile
art. 8 din Legea nr. 24/2000 sau la alte dispoziţii ale
aceleiaşi legi subsumate exigenţelor menţionate.
Astfel, Curtea a reţinut că „pentru a fi compatibilă cu
principiul preeminenţei dreptului, legea trebuie să
îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele
care guvernează materia interceptării comunicaţiilor
trebuie reglementate la nivel de lege), claritate
(normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inte -
ligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure
sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific
normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a
regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi
previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie
redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei
persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă
de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie
capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, conse -
cinţele care pot apărea dintr-un act deter minat”
30
.
Astfel, de exemplu, constatând neconstitu ţio -
nalitatea unor dispoziţii din Legea privind sănătatea
reproducerii şi reproducerea umană asistată medical,
Curtea a reţinut
31
, între altele, că legea în cauză
„conţine dispoziţii contradictorii şi inexacte care nu
răspund cerinţelor de tehnică legislativă impuse prin
dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 24/2000”.
32
De asemenea, constatând neconstituţio nalita -
tea dispoziţiilor art. II alin. (1) şi (3) din Legea nr.
249/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a
statuat că „dispoziţiile legale examinate, prin modul
deficitar de redactare, nu corespund exigenţelor de
tehnică legislativă specifice normelor juridice. [...]”;
în cauză, a conchis Curtea, „textele legale examinate
nu îndeplinesc cele patru criterii de claritate,
precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca
subiectul de drept vizat să îşi poată conforma con -
duita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării
lor.”
33
Dezvoltând aceste statuări, într-o cauză
34
în
care a constatat neconstituţionalitatea prevederilor
Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate
sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau de reţele publice
de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii
nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter
personal şi protecţia vieţii private în sectorul comu -
nicaţiilor electronice, act care transpunea în dreptul
intern o Directivă europeană, Curtea a reţinut că
„lipsa unei reglementări legale precise, care să deter -
mine cu exactitate sfera acelor date necesare iden -
tificării persoanelor fizice sau juridice utiliza toare,
deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de
reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de
furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice des -
tinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii.
Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la
secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare,
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 11
30
Decizia nr. 51 din 16 febuarie 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.
31
Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 26 iulie 2005.
32
Actualul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, republicată.
33
Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2007.
34
Decizia nr. 1258 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009.
29
A se vedea, între altele, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din
15 februarie 2007, Decizia nr. 604 din 20 mai 2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 25 iunie
2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012,
Decizia nr. 1.258/2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009, Decizia
nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014 sau Decizia
nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015.
[...] trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previ -
zibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie înde -
părtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau
a abuzului autorităţilor în acest domeniu. Destinatarii
normei juridice [...] trebuie să aibă o reprezentare
clară a normelor juridice aplicabile, astfel încât să-şi
adapteze conduita şi să prevadă consecinţele ce
decurg din nerespectarea acestora.” Curtea a sancţio -
nat, „maniera ambiguă de redactare” neconformă cu
normele de tehnică legislativă, lipsa definirii unor
termeni ai legii, utilizarea unor sintagme neclare. În
cadrul analizei sale, Curtea a reţinut că „respectarea
normelor de tehnică legislativă, în cadrul com -
plexului de reguli specifice activităţii de legiferare,
reprezintă un factor determinant în transpunerea
voinţei legiuitorului, astfel încât actul normativ
adoptat să îndeplinească şi prin modalitatea de
redactare toate exigenţele impuse de necesitatatea
respectării drepturilor fundamentale ale omului. [....]
reglementarea cât mai exactă a domeniului de apli -
care a Legii nr. 298/2008 este cu atât mai necesară
având în vedere, în special, natura complexă a
drepturilor supuse limitării, precum şi consecinţele
pe care un eventual abuz al autorităţilor publice le-ar
avea asupra vieţii intime a destinatarilor săi [...].”
Cauzele ulterioare ce au avut ca obiect reglementări
prin care legiuitorul a încercat transpunerea aceleiaşi
Directive au fost constatate ca fiind neconstituţionale,
între altele, şi pentru încălcarea art. 1 alin. (5) din
Constituţie, din perspectiva lipsei de precizie a
reglementării
35
.
Într-o altă cauză, Curtea a constatat că, „fiind
cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispu -
nerea măsurii arestului preventiv trebuie să se rea -
lizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil,
atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi
pentru organele de urmărire penală şi pentru instan -
ţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posi -
bilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a
unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un
stat de drept: libertatea individuală. De aceea,
cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea
legii, în acest context normativ, influenţează, în mod
direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces
echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii
individuale (...). În concluzie, Curtea reţine că lipsa
de claritate, precizie şi previzibilitate a normei
criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21
alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana
supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia
de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în
cauză poate fi interpretată de către instanţele de
judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei
infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această
măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse
din cadrul ipotezei normative analizate.”36
Tot astfel, într-o altă cauză, Curtea a reţinut că,
„având în vedere caracterul intruziv al măsurilor de
supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se
realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi pre -
vizibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri,
cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru
instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la
posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv
a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale
într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată
şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că
drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie
nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă
cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea
fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi
noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată
fiind natura drepturilor fundamentale limitate.
Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii
intime, familiale şi private şi a secretului corespon -
denţei impune ca limitarea acestora să se realizeze
într-un cadru normativ care să stabilească expres,
într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt orga -
nele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie
ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare,
Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului
ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în
executare de procuror şi de organele de cercetare
penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30
din Codul de procedură penală, precum şi de către
lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile
în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie
judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de
procedură penală. Această opţiune nu se justifică,
însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142
alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei
„alte organe specializate ale statului”, neprecizate în
cu prin sul Codului de procedură penală sau în
cuprinsul altor legi speciale.” Pentru toate aceste
argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate
încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1
Studii, opinii, informări
12 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
35
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din
4 septembrie 2014.
36
Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de
procedură penală.
alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta
sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art.
1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.
37
5. Avizarea proiectelor. Avizul Consiliului
Legislativ
Potrivit art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
24/2000, „(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza
de elaborare a proiectelor de acte normative
iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor
interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul
reglementării. (2) După elaborarea lor şi încheierea
procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele
de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele
de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale
Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării
Consiliului Legislativ.” Iar, potrivit art. 10 alin. (3)
şi (4) din aceeaşi lege: „Avizul Consiliului Legislativ
este un aviz de specialitate şi are caracter consultativ.
(4) Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ
privind respectarea normelor de tehnică legislativă
vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de
act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată
în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau
într-o notă însoţitoare.”
Referitor la avizarea de către alte autorităţi
prevăzute de lege, menţionăm ca exemplu decizia
38
,
prin care Curtea a reţinut, cu privire la reglementarea
criticată, că „Guvernul avea obligaţia legală de a
solicita avizul C.S.A.T. […] Din analiza prevederilor
art. 119 din Constituţie, a reglementării art. 4 lit. d)
din Legea nr. 415/2002 […], nu rezultă însă
obligativitatea obţinerii vreunui aviz. Niciun text
constituţional nu se referă la avizarea actelor
normative iniţiate sau emise de Guvern, în sensul
condiţionării emiterii acestora numai după obţinerea
vreunui aviz.” Tot astfel, într-o altă cauză,
39
Curtea a
reţinut, cu referire la lipsa avizului Consiliului
Economic şi Social, că „acesta a fost solicitat prin
adresa Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale nr. 2.889/VM/19.11.2010. Chiar dacă avizul
nu a fost emis de către Consiliul Economic şi Social,
Curtea constată că, prin solicitarea avizului, Guvernul
a respectat prevederile constituţionale ale art. 141,
respectiv a ţinut cont de caracterul de organ
consultativ al acestui organism.” Din interpretarea
considerentelor Curţii rezultă că ar fi putut constitui
motiv de neconstituţionalitate numai lipsa solicitării
avizelor prevăzute de lege, obligaţie impusă de art. 9
din Legea nr. 24/2000.
Cât priveşte avizul Consiliului Legislativ,
exemplificăm cu o soluţie
40
prin care constatând
neconstituţionalitatea reglementării criticate, Curtea
a reţinut, între altele, că „avizul dat de Consiliul
Legislativ se referea la propunerea legislativă privind
unele măsuri pentru organizarea administraţiei
publice şi că proiectul de lege adoptat de Senat a
căpătat o formă deosebită de cea avizată iniţal de
Consiliu. În această situaţie, era de apreciat dacă nu
ar fi fost cazul ca pentru amendamentele formulate
în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de vedere
al Consiliului Legislativ […]”.
Menţionăm şi situaţia în care, constatând
neconstituţionalitatea legii criticate în control apriori, Curtea a observat în considerentele deciziei
pronunţate, avizul negativ dat de Consiliul Legislativ
cu privire la legea contestată
41
. Chiar dacă soluţia de
neconstituţionalitate pe care Curtea a pronunţat-o nu
s-a fundamentat pe dispoziţiile Legii nr. 24/2000
referitoare la avizare, socotim că adoptarea unei legi
faţă de care Consiliul Legislativ a dat un aviz negativ
este discutabilă, aspect la care vom reveni în
concluziile studiului.
6. Integrarea proiectului în ansamblul
legislaţiei
Potrivit art. 13 din Legea nr. 24/2000, „Actul
normativ trebuie să se integreze organic în sistemul
legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ
trebuie corelat cu prevederile actelor normative de
nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în
conexiune […]”.
Sub acest aspect, Curtea a reţinut, de exemplu,
că „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi
anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor
prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduce la
încălcarea principiului securităţii raporturilor juri -
dice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate
a normei. […]”
42
. Într-o altă cauză, examinând susţi -
nerile referitoare la încălcarea art. 1, alin. (3) şi (5)
din Constituţie, în sensul lipsei de predictibilitate a
reglementării, motivată prin existenţa unei necorelări
în corpul legii supusă controlului, Curtea a reţinut că
„se impune, folosind acest prilej legislativ, ca la
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 13
37
Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.
38
Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 15 februarie 2008.
39
Decizia nr. 1658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011.
40
Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.
41
Decizia nr. 22/2016, precitată.
42
Decizia nr. 26/2012, precitată.
nivelul celor două Camere ale Parlamentului să fie
revăzute textele din Regulamentele acestora declarate
neconstituţionale şi să asigure o corelare şi o tratare
unitară a aceloraşi probleme. Ar fi de dorit ca actele
normative de bază referitoare la activitatea parlamen-
tară, şi anume Legea nr. 96/2006, Regulamentul
Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi
Regu lamentul şedinţelor comune ale Camerei Depu -
taţilor şi Senatului să fie concentrate într-un singur
volum, în scopul facilitării activităţii parlamentare.
În această activitate de sistematizare, un rol important
revine Consiliului Legislativ care, potrivit art. 79 din
Constituţie, este „organ consultativ de specialitate al
Parlamentului, care avizează proiectele de acte nor -
ma tive în vederea sistematizării, unificării şi coordo -
nării întregii legislaţii”.43
7. Unicitatea reglementării în materie.
Reglementări speciale şi derogatorii. Evitarea
paralelismelor
Potrivit art. 14 din Legea nr. 24/2000, „(1)
Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi
obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act nor -
mativ. (2) Un act normativ poate cuprinde
reglementări şi din alte materii conexe numai în
măsura în care sunt indispensabile realizării scopului
urmărit prin acest act.”, potrivit art. 15, „(1) O
reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel
poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are
caracter special faţă de actul ce cuprinde reglemen -
tarea generală în materie. (2) Caracterul special al
unei reglementări se determină în funcţie de obiectul
acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de
situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le
instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă
soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume
determinată cuprind norme diferite în raport cu
reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă
păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru
toate celelalte cazuri.” iar, potrivit art. 16 din aceeaşi
lege, „(1) În procesul de legiferare este interzisă
instituirea aceloraşi reglementări în mai multe
articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în
două sau mai multe acte normative. Pentru subli -
nierea unor conexiuni legislative se utilizează norma
de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme
acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin
concentrarea materiei în reglementări unice. (3) Se
supun procesului de concentrare în reglementări
unice şi reglementările din aceeaşi materie dispersate
în legislaţia în vigoare. (4) Într-un act normativ emis
pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel
superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii
din actul superior, fiind recomandabilă numai indi -
carea textelor de referinţă. În asemenea cazuri
preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută
numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din
actul de bază.”
Considerăm ilustrativă sub acest aspect, prin
trimiterile punctuale făcute la aceste dispoziţii, deci -
zia prin care Curtea a constatat neconstituţio nalitatea
mai multor prevederi din Legea nr. 144/2007 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţio narea Agenţiei
Naţionale de Integritate
44
, constatând că potrivit art. 1
alin. (5) din Constituţie, „În România, respectarea
[...] legilor este obligatorie”, faptul că potrivit Legii
nr. 24/2000 tehnica legislativă asigură sistematizarea,
unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi
conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare
act normativ, faptul că art. 13 din această lege insti -
tuie principiul unicităţii reglementării în materie,
precum şi faptul că, potrivit art. 15, în procesul de
legiferare este interzisă instituirea aceloraşi regle -
mentări în două sau mai multe acte normative, iar în
cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi
înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea
materiei în reglementări unice. Or, „în domeniul
activităţii de control al averii dobândite în perioada
exercitării mandatelor sau a îndeplinirii anumitor
funcţii publice şi de verificare a conflictelor de
interese, există reglementări paralele, şi anume, pe
de-o parte, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi
controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor
persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a
funcţionarilor publici […], modificată şi completată
prin Legea nr. 161/2003 […], iar pe de altă parte,
Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea
şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate
[…]”.Un alt exemplu în acest sens îl constituie
decizia prin care Curtea a reţinut că «Legea privind
Statutul deputaţilor şi al senatorilor a fost adoptată în
anul 2006, la 15 ani de la intrarea în vigoare a
Constituţiei ca urmare a aprobării acesteia prin refe -
rendumul naţional din 8 decembrie 1991, şi a suferit
modificări în concordanţă cu legea de revizuire a
Constituţiei din anul 2003. După modificarea şi com -
pletarea prin mai multe acte normative, Legea nr.
96/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al
Studii, opinii, informări
14 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
43
Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013.
44
Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.
României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008.
Noua modificare, supusă în prezenta cauză contro -
lului de constituţionalitate, nu este de natură să
asigure o rigoare sub aspectul coerenţei şi al siste -
matizării normelor incidente în materia statutului
deputaţilor şi al senatorilor. Astfel, potrivit art. 14
alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor nor ma -
tive, […] „Reglementările de acelaşi nivel şi având
acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act
normativ”. Or, în prezent, materia incompatibilităţilor
şi a conflictelor de interese, ce formează obiectul
criticilor de neconstituţionalitate formulate în cauză,
este reglementată de cap. IV din Legea nr. 96/2006
privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 20-26
din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în
exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 pri -
vind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate, precum şi pentru modi -
ficarea şi completarea altor acte normative, Cartea I,
Titlul IV, Cap. III din Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, precum şi de Regulamentele celor două
Camere ale Parlamentului. În raport cu prevederile
din Legea nr. 24/2000 menţionate, este necesară
reglementarea unitară a incompatibilităţilor şi
conflictelor de inte rese, în scopul realizării unei
sistematizări a materiei, cu consecinţa creşterii
accesibilităţii şi predictibilităţii legii, de natură să
determine elimi narea interpretărilor divergente.”»
45
Într-o altă cauză, Curtea, constatând neconsti -
tu ţionalitatea reglementării criticate, a reţinut, între
altele, că „respectarea legilor este o obligaţie fun -
damentală într-un stat de drept, iar orice acţiune a
autorităţilor publice trebuie să fie subsumată acestui
obiectiv. Or, eludarea cadrului normativ preexistent şi
modul de operare a derogărilor realizate prin legea
criticată de la acesta reprezintă o încălcare de către
Guvern şi Parlament a obligaţiilor impuse prin art. 1
alin. (5) din Constituţie. O atare conduită pune
serioase semne de întrebare cu privire la securitatea
raporturilor juridice, întrucât echivalează cu posibi -
litatea autorităţilor publice de a ocoli cadrul legal
oricând şi în orice condiţii în timp ce cetăţenilor li se
impune respectarea acestuia. De altfel, Curtea a
statuat în mod constant că „principiul supremaţiei
Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa
cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor
constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora
«Nimeni nu este mai presus de lege» (a se vedea
Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011).”
46
8. Sistematizarea şi concentrarea legislaţiei
în coduri
Potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000, „În
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei,
reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o
anumită ramură de drept, subordonate unor principii
comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub
formă de coduri.” Legea nr. 24/2000 consacră o
întreagă Secţiune elaborării codurilor şi a altor legi
complexe, iar importanţa respectării regulilor astfel
instituite este subliniată în jurisprudenţa Curţii, după
cum urmează: „Codurile se supun aceloraşi reguli
generale ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea
oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de
reglementările modificatoare punctuale, dispun cu
privire la o tipologie largă de relaţii sociale.” Astfel,
potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „În
vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei,
reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o
anumită ramură de drept, subordonate unor principii
comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub
formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul
proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor
întocmi teze prealabile care să reflecte concepţia
generală, principiile, noile orientări şi principalele
soluţii ale reglementărilor preconizate.
47
Din această
perspectivă este criticabilă, de exemplu, adoptarea
Codurilor prin angajarea răspunderii Guvernului
asupra unui proiect de lege – adică printr-o procedură
rapidă, fără dezbateri parlamentare – iar nu prin
procedura obişnuită de legiferare, precum şi
modificarea acestora prin ordonanţe de urgenţă –
aşadar, din nou, pe calea unor proceduri caracterizate
prin celeritate.
Menţionăm, în context, recomandările Curţii
Constituţionale privind codificarea în materie
electorală. Astfel, dând expresie unei linii jurispru -
denţiale constante, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie
2012
48
, Curtea Constituţională a subliniat (cu referire,
în special, la cele statuate în Hotărârea nr. 39 din
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 15
45
Decizia nr. 81/2013, precitată.
46
Decizia nr. 1/2014, precitată.
47
Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
48
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din
3 februarie 2012.
14 decembrie 2009
49
şi Decizia nr. 61 din 14 ianuarie
2010
50
), „necesitatea ca întreaga legislaţie electorală
referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru
Parlamentul European, precum şi la alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale să fie
reexaminată, urmând a fi concentrată într-un cod
electoral, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să
asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale,
organizarea unui scrutin democratic, corect şi
transparent.” Am reţinut ca principale argumente de
fond
51
în favoarea codificării, posibilitatea „asanării”
legislaţiei electorale, în sensul reducerii numărului
actelor normative aplicabile la acest moment în
domeniu, precum şi faptul că prin codificare s-ar
realiza o formă superioară de sistematizare a materiei
electorale, într-un act normativ nou, care se bazează
pe separaţia, la diferite niveluri de abstractizare, a
regulilor generale şi speciale. Aceasta întrucât
52
„deşi
are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege
obişnuită, el este un act legislativ unic, cu o orga -
nizare internă aparte, în care normele juridice sunt
aşezate într-o consecutivitate logică, stringentă, după
un sistem bine gândit, care reflectă structura internă
a ramurii de drept respective.” Printr-un Cod electoral
s-ar realiza o reglementare unitară, pornind de la
principiile fundamentale consacrate de Constitu -
ţia României şi de documentele internaţionale în
materie,
53
principii care constituie baza patrimoniului
electoral european. Reglementarea unitară ar deter -
mina o mai mare coerenţă a dispoziţiilor legale,
eliminarea lacunelor, dar şi a paralelismelor legisla -
tive, cu consecinţa simplificării legislaţiei electorale,
a asigurării clarităţii, eficienţei şi eficacităţii sale
54.9. Alegerea soluţiilor legislative şi definirea
conceptelor utilizate. Sfera de cuprindere a
soluţiilor preconizate
Potrivit art. 24 din Legea nr. 24/2000, „(1)
Soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act
normativ trebuie să acopere întreaga problematică a
relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de
reglementare pentru a se evita lacunele legislative.
(2) Pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se
vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi
în activitatea de aplicare a actului normativ,
folosindu-se fie enumerarea situaţiilor avute în
vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de
principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile.”
Cu referire la acest text legal, Curtea a reţinut,
de exemplu, într-o cauză în care a constatat
neconstituţionalitatea Legii pentru completarea Legii
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, că „modul
în care este formulat textul nu permite tragerea unei
concluzii certe în privinţa sferei sale de reglementare;
or, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,
soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act
normativ trebuie să acopere întreaga problematică a
relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare
pentru a se evita lacunele legislative, iar pentru ca
soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în
considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea
de aplicare a actului normativ, folo sindu-se fie enu -
merarea situaţiilor avute în vedere, fie formulări
sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile
oricăror situaţii posibile. Având în vedere cele anterior
expuse, Curtea urmează să constate că sub acest aspect
sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Consti -
tuţie, textul fiind deficitar redactat.”
55
10. Unitatea terminologică
Potrivit art. 37 din Legea nr. 24/2000, „(1) În
limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai
prin aceiaşi termeni. (2) Dacă o noţiune sau un
termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri
diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte
prin actul normativ ce le instituie, în cadrul
dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată
lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele
normative din aceeaşi materie. (3) Exprimarea prin
abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face
numai prin explicitare în text, la prima folosire.”
Citând aceste prevederi şi invocând Decizia nr.
390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014,
paragraful 31 prin care statuase că „o noţiune legală
poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la
o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează
termenul respectiv să îl şi definească”, Curtea a
constatat neconstituţionalitatea sintagmei „raporturi
comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301
alin. (1) din Codul penal, reţinând, în esenţă,
următoarele: „noţiunea de raport comercial nu mai
este expres definită prin legislaţia în vigoare, ca
Studii, opinii, informări
16 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
49
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din
30 decembrie 2009.
50
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din
3 februarie 2010.
51
Pe larg, M. Safta, Necesitatea adoptării unui Cod electoral înRomânia, www.ccr.ro/ccrold/relations/relations_int/safta.doc.
52
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Actami,
1996, p. 150.
53
www.venice.coe.int.
54
Pe larg, M. Safta, Necesitatea adoptării unui Cod electoral înRomânia, op. cit. 55
Decizia nr. 22/2016, precitată.
urmare a abrogării, prin dispoziţiile art. 230 lit. c) şi
i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din
10 iunie 2011, a Codicelui de comerţ din 1887 şi a
Codului comercial Carol al II-lea, şi nici nu poate fi
dedusă prin interpretarea dispoziţiilor civile în
vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt
context şi în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul
prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la
raporturile de drept internaţional privat. De
asemenea, art. VII din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor
măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30
septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare
a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma „contract
comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuieşte
cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte
civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerţ”,
cu termenul „contracte”. Aşadar, dacă până la intrarea
în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011,
noţiunea de „raport comercial” avea un înţeles
normativ determinat şi determinabil prin prisma
dispoziţiilor Codului comercial, în prezent această
noţiune nu îşi mai poate găsi aplicabilitatea, având în
vedere transformările profunde şi structurale operate
la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a
intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil,
acesta, atunci când se raportează la noţiuni specifice
dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor
termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv şi nu prin
recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni
autonome, atunci când situaţia normativă nu o
impune. Pentru acest motiv, Curtea constată că
sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul
dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este
lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând
determinarea exactă a conţinutului constitutiv al
infracţiunii de conflict de interese. Această lipsă de
claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei
„raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art.
301 alin. (1) din Codul penal contravine principiului
legalităţii incriminării, prevăzut la art. 1 din Codul
penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în
consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Consti -
tuţie, care se referă la calitatea legii.”
56
11. Titlul actului normativ. Numerotarea şi
denumirea capitolelor şi ale celorlalte grupări de
articole
Potrivit art. 41 din Legea nr. 24/2000, „(1)
Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică
a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de
autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării
exprimat sintetic. (2) Categoria juridică a actului
normativ este determinată de regimul competenţelor
stabilit prin Constituţie, legi şi prin alte acte nor -
mative prin care se acordă prerogative de regle -
mentare juridică autorităţilor publice. (3) Autoritatea
publică este aceea învestită prin Constituţie sau
printr-un alt act normativ. (4) Se interzice ca denu -
mirea proiectului unui act normativ să fie aceeaşi cu
cea a altui act normativ în vigoare. (5) În cazul actelor
normative prin care se modifică ori se completează
un alt act normativ, titlul actului va exprima
operaţiunea de modificare sau de completare a actului
normativ avut în vedere. (6) Ca element de identi -
ficare, titlul se întregeşte, după adoptarea actului
normativ, cu un număr de ordine, la care se adaugă
anul în care a fost adoptat acesta.” De asemenea,
potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, „(1) Capi -
tolele, titlurile, părţile şi cărţile se numerotează cu
cifre romane, în succesiunea pe care o au în structura
din care fac parte. Secţiunile şi paragrafele se
numerotează cu cifre arabe. (2) Titlurile, capitolele şi
secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a
reglementărilor pe care le cuprind.”
Cu referire la aceste texte Curtea a constatat,
de exemplu, într-o cauză, că „există o necorelare
terminologică între titlul legii [n.a.– Legea privind
stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor
competenţe exercitate de unele ministere şi organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, pre -
cum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia
publică] şi denumirea titlului IX, pe de o parte, şi
conţinutul normativ concret al art. 1 din titlul IX, ceea
ce echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 41 şi
art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, contrar art. 1
alin. (5) din Constituţie. În fine, Curtea reţine că este
de la sine înţeles faptul că titlul reglementării
orientează întregul act normativ, neputându-se,
precum în cazul de faţă, disimula crearea premiselor
necesare transferului cu titlu gra tuit al unor acţiuni
într-o măsură de descentrali zare.”
57
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 17
56
Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015.
57
Decizia nr. 1/2014, precitată.
12. Articolul, elementul structural de bază
al părţii dispozitive. Numerotarea articolelor
Potrivit art. 47 din Legea nr. 24/2000, „(1)
Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl
constituie articolul. Articolul cuprinde, de regulă, o
singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii
date. (2) Structura articolului trebuie să fie echi -
librată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare
contextului reglementării. (3) Articolul se exprimă în
textul legii prin abrevierea «art.». Arti colele se
numerotează în continuare, în ordinea din text, de la
începutul până la sfârşitul actului normativ, cu cifre
arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol,
acesta se va defini prin expresia «Articol unic». (4) În
cazul actelor normative care au ca obiect modi ficări
sau completări ale altor acte normative, arti colele se
numerotează cu cifre romane, păstrându-se
numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate
sau completate. (5) La coduri şi la legi de mare
întindere, articolele vor fi prevăzute cu denumiri
marginale, exprimând sintetic obiectul lor; acestea nu
au semnificaţie proprie în conţinutul reglementării.”
Citând aceste dispoziţii legale şi observând că
legea criticată [n.a. – Legea privind stabilirea unor
măsuri de descentralizare a unor competenţe exer -
citate de unele ministere şi organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, precum şi a unor
măsuri de reformă privind administraţia publică]
„operează o numerotare inconsecventă a articolelor
cuprinse în titlurile I, IV, V, VI – cap. I, VII – cap. I,
VIII – cap. II şi X fiind numerotate cu cifre romane,
în timp ce celelalte articole sunt numerotate cu cifre
arabe. Mai mult, la titlul VI – capitolul I se numero -
tează cu cifre romane, în condiţiile în care este vorba
de un articol unic”, Curtea a reţinut că „numerotarea
inconsecventă este dată de faptul că unele dispoziţii
legale sunt norme de bază, celelalte fiind modi -
ficatoare sau completatoare, însă şi pentru o atare
situaţie trebuie respectată Legea nr. 24/2000, repu -
blicată, cu modificările şi completările ulterioare,
legiuitorul fiind obligat să găsească o soluţie unitară
pentru o bună integrare din punct de vedere formal a
actului normativ în cadrul legislativ existent
58
.
13. Modificarea, completarea, abrogarea şi
alte evenimente legislative
Potrivit art. 58 din Legea nr. 24/2000, „(1)
După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe
durata existenţei acestuia pot interveni diferite
evenimente legislative, cum sunt: modificarea,
completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea
sau altele asemenea. (2) În situaţii temeinic justi -
ficate, prin excepţie de la prevederile alin. (1), actele
normative de importanţă şi complexitate deosebită
pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate
de autoritatea emitentă şi în perioada cuprinsă între
data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în
vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse să intre
în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus
evenimentului legislativ. (3) Evenimentele legislative
pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de
acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect
exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte
normative ulterioare care, în principal, reglementează
o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun
asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor
două acte normative interferente.” De asemenea,
potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000, „Dispoziţiile
de modificare şi de completare se încorporează, de la
data intrării lor în vigoare, în actul de bază, iden ti -
ficându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modi -
ficare sau de completare a acestora trebuie raportate
tot la actul de bază.”
Cu referire la aceste texte, pronunţându-se, în
control a priori, asupra Legii pentru completarea
Legii învăţământului nr. 84/1995 şi constatând ne -
con sti tuţionalitatea acesteia, Curtea a reţinut că
„Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din
10 decembrie 1999, cu modificările şi completările
ulterioare, a fost abrogată prin dispoziţiile art. 361
alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 18 din 10 ianuarie 2011. [...] În speţă, legea
criticată, prin care se doreşte să se intervină asupra
unui act normativ abrogat, [...] contravine dispo -
ziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor nor -
mative, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările
şi completările ulterioare, potrivit cărora „dispoziţiile
de modificare şi de completare se încorporează, de la
data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identifi -
cându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modi -
ficare sau de completare a acestora trebuie raportate
tot la actul de bază”.
59
Studii, opinii, informări
18 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
58 Idem.59
Decizia nr. 1595 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 27 decembrie 2011.
Într-o altă cauză, cu referire la aceeaşi proble -
matică a respectării normelor de tehnică legislativă,
şi constatând, din această perspectivă, încălcarea art.
1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că textul
de lege criticat „nu respectă nici normele referitoare
la abrogarea expresă şi nici cele referitoare la
abrogarea implicită, inducând, printr-o exprimare
juridică impro prie, ideea unui test comparativ pe
care inter pretul legii – oricare ar fi acela – trebuie să
îl realizeze, între mai multe legi speciale în aceeaşi
materie, pentru identificarea reglementării aplicabile
şi a domeniilor în care aceasta se aplică. Aceasta
constituie o sursă de profundă instabilitate şi lipsă
de previzibilitate a reglementării, fiind premisa
creării de interpretări divergente.” În continuare,
Curtea a constatat că norma criticată „este o
reglementare improprie, care excedează cadrului
stabilit prin Legea nr. 24/2000, republicată, cu
modificările şi completă rile ulterioare. Or, eveni -
mentele legislative ce pot interveni pe durata de
existenţă a unui act normativ sunt prevăzute, în mod
expres, în capitolul VI – Modificarea, completarea,
abrogarea şi alte eveni mente legislative din Legea
nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi com -
pletările ulterioare. Numai Constituţia prevede la art.
20 alin. (2) că „Dacă există neconcordanţe între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fun -
damentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglemen tările inter -
naţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, însă
o asemenea reglementare are în vedere conflictul de
norme între actele naţionale şi cele internaţionale. În
cauza de faţă nu se pune problema unui asemenea
conflict, iar normele naţio nale, din punct de vedere
normativ, ies din fondul activ al legislaţiei fie prin
modificare, completare sau abrogare conform
regulilor stabilite în Legea nr. 24/2000, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, fie ca
urmare a constatării neconstituţio nalităţii acestora.
În aceste condiţii, legiuitorul, în privinţa eveni -
mentelor legislative, trebuie să se circumscrie în
activitatea sa regulilor prevăzute de Legea nr.
24/2000, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Aşadar, Curtea constată că legiuitorul a
lăsat la aprecierea destinatarului normei, a auto -
rităţilor publice învestite cu executarea şi aplicarea
legii, fixarea cadrului normativ existent în materia
descentralizării. O asemenea dispoziţie legală regle -
mentează, în mod implicit, posibilitatea elimi nării
selective din fondul activ al legislaţiei a unor
prevederi legale în vigoare, ceea ce afectează uni -
tatea şi scopul măsurilor de descentralizare
promovate, conferindu-le un caracter aleatoriu. În
aceste condiţii, destinatarul normei este pus în
situaţia de a alege în mod discreţionar dispoziţiile
legale incidente în acest domeniu, contrar regulilor
de tehnică legislativă, care obligă legiuitorul la
reglementarea relaţiilor sociale cu respectarea
principiilor generale de legiferare proprii sistemului
dreptului românesc [a se vedea art. 1 alin. (1) din
Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare]. Aşadar, Curtea constată o
evidentă încălcare a exigenţelor art. 1 alin. (5) din
Constituţie.” Curtea distinge astfel între eveni -
mentele legislative şi conflictele de legi, cu trimitere
la Legea nr. 24/2000 în ansamblul său.
Menţionăm, cu referire la acelaşi cadru de
tehnică legislativă de referinţă, dar de această dată
prin raportare la distincţiile pe care Constituţia le
face în privinţa categoriilor de legi, problematica
ierarhiei legilor şi a nivelului actelor normative
modificatoare, respectiv posibilul „conflict între
prevederile de ordin organic incluse într-o lege
ordinară sau al celor specifice unei legi ordinare
cuprinse într-o lege organică.”
60
Sub acest aspect,
cristalizând una dintre concepţiile exprimate în
controlul de constitu ţionalitate, potrivit căreia dis -
poziţiile care nu au caracter organic dintr-o lege
organică pot fi modificate printr-o lege ordinară,
Curtea s-a pronunţat în sensul că „adoptarea legii [...]
ca lege organică nu echivalează cu transformarea
dispoziţiilor cu caracter ordinar, ele rămânând
ordinare ca natură juridică, putând fi, ulterior,
modificate şi completate prin legi ordinare
61
”; „este
posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de
politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare,
dar fără ca aceste norme să capete natură de lege
organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile
rezervate de Constituţie legii organice. De aceea,
printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii
dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme
de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte
care nu sunt în directă legătură cu domeniul de
reglementare al legii organice. În consecinţă, cri -
teriul material este cel definitoriu pentru a analiza
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 19
60
M. Enache, I. Vida, Ierarhia legilor şi evenimentele legislativecare se produc între data intrării în vigoare şi data ieşirii dinvigoare a legii, Revista Dreptul, nr. 7/2012, p. 116-137.
61
Decizia nr. 442/2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015.
apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria
legilor ordinare sau organice”.
62
Cât priveşte regimul normelor cu caracter
derogator, în acelaşi context, Curtea a statuat că „ori
de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea
trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine
tot în domeniul rezervat legii organice. [...] Legiu -
itorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprin -
sul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din
Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale
de la cea generală în materie trebuie şi ele adoptate,
la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie”
63
.
Amintim cu acest prilej cele arătate
64
în sensul
că normele cu caracter abrogator pot forma obiectul
excepţiilor de neconstituţionalitate ca orice alte
norme juridice, singurele condiţii fiind sub aspectul
nivelului de reglementare al actelor în cauză [legi şi
ordonanţe, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 146
lit. a) şi d) din Constituţie, respectiv regulamente
parlamentare, potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie],
concluzie susţinută de o jurisprudenţă constantă a
Curţii Constituţionale, care, învestită fiind cu excepţii
de neconstituţionalitate a unor astfel de norme, a
procedat la examinarea constituţionalităţii lor, reţi -
nând că „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează
de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile
legale de abrogare”
65
. În această situaţie discuţia
poartă în special asupra efectelor deciziilor Curţii
Constituţionale. Curtea a stabilit într-o seamă de
cauze că în condiţiile neadoptării de către Parla -
mentul României, ca urmare a admiterii excepţiei de
neconstituţionalitate, a unui nou act normativ în
termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie,
încetează efectul normei abrogatoare iar norma
abrogată rămâne în vigoare, în forma anterioară
abrogării. Dezvoltând şi explicând aceste conside -
rente într-o cauză
66
în care a examinat in extensoproblematica efectelor deciziilor de constatare a
neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a
precizat că „în astfel de cazuri nu intervine o
«abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine
incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din
Legea nr. 24/2000 potrivit cărora «Nu este admis ca
prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se
repună în vigoare actul normativ iniţial» – dispoziţii
opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare –,
ci este vorba de un efect specific al deciziilor de
constatare a neconstituţionalităţii unei norme abro -
gatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale
ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii
Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei
şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii
sunt general obligatorii”. Astfel, pentru situaţia parti -
culară a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor
din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi a celor
din regulamente, art. 147 alin. (1) din Constituţie
stabileşte că acestea „îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Consti -
tuţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe dura -
ta acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept”. „Înce -
tarea efectelor juridice” ale dispoziţiilor legale, ca
efect al deciziilor Curţii Constituţionale de constatare
a neconstituţionalităţii, reprezintă o instituţie distinctă
de cea a abrogării, întrucât vizează manifestări de
voinţă ale unor autorităţi diferite, cu competenţe
diferite. Chiar dacă, în mod practic, consecinţele pe
care le produce abrogarea şi constatarea neconstitu -
ţionalităţii unei norme juridice (aceasta din urmă la
expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu
intervine în sensul punerii în acord a prevederilor
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei) sunt în
sensul că acea normă nu se mai aplică, cele două
instituţii nu pot fi confundate. Prin urmare, nu se
poate afirma că instanţa de jurisdicţie constituţională
realizează abrogarea legii, după cum nu se poate
afirma că legiuitorul constată neconstituţionalitatea
legii
67
.
Studii, opinii, informări
20 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
62
Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548
din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008 sau Decizia nr. 786 din 13 mai
2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 400 din 12 iunie 2009; amintim şi criticile formulate în
doctrină în privinţa acestei practici, unii autori fiind de părere
că „această soluţie dată de Curtea Constituţională este de natură
să altereze prevederile Constituţiei, potrivit cărora legile sunt
constitu ţionale, organice sau ordinare, în toate cazurile cerân -
du-se o anumită majoritate de voturi pentru adoptarea acestora,
chiar dacă în cuprinsul lor există prevederi care nu ţin de
caracterul constituţional, organic sau ordinar al legii” (I. Vida,
M. Enache, op. cit., p. 123, precum şi decizia prin care Curtea
s-a pronunţat în sens contrar, respectiv Decizia nr. 545 din 5 iulie
2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 638 din 25 iulie 2006).
63
Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015.
64
T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali,Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 218-226.
65
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007.
66
Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.
67
T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, op.cit., p. 226.
IV. Concluzii
Studiul realizat relevă, în principal, o evoluţie
a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa
interpretării principiului legalităţii reglementat de art.
1 alin. (5) din Constituţie, în sensul „încorporării”
normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.
24/2000. Considerăm că această evoluţie dă expresie
demersului Curţii de identificare a unor criterii
precise atunci când îşi fundamentează controlul de
constituţionalitate pe „principii ale Constituţiei”
68
, iar
Legea nr. 24/2000 cuprinde un veritabil catalog de
astfel de criterii. Practic, Curtea Constituţională
utilizează ceea ce însuşi legiuitorul a stabilit ca
parametri de tehnică a reglementării, şi sancţionează
astfel, în aplicarea principiului legalităţii, neres -
pectarea lor.
69
Am exprimat, de asemenea, opinia că
această abordare s-a dezvoltat, în bună măsură, prin
receptarea interpretării pe care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a dat-o, în jurisprudenţa sa,
noţiunii de „lege” cuprinsă în mai multe articole ale
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Judecata de constituţio -
nalitate prin preluarea unor concepte precum „acce -
sibilitatea” şi „previzibilitatea” a presupus raportarea
la criterii precise care să descrie aceste exigenţe. De
altfel, examinând jurisprudenţa oferită ca exemplu în
cuprinsul studiului, se constată că încălcarea nor -
melor de tehnică legislativă prin prisma principiului
legalităţii s-a constatat, ca regulă, în corelaţie cu
încălcarea unui drept/drepturi fundamentale.
Cât priveşte selecţia de jurisprudenţă prezen -
tată, aceasta este de natură să arate, pe de o parte,
numărul mare de decizii în care Curtea şi-a funda -
mentat considerentele pe principiul legalităţii, iar pe
de altă parte valorificarea, în cadrul controlului de
constituţionalitate, a majorităţii dispoziţiilor cuprinse
în Legea nr. 24/2000. Astfel cum am arătat, există
cauze în care Curtea a procedat la o adevărată
enumerare a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, relevând
punctual, încălcarea sistematică a dispoziţiilor aces -
tora prin reglementările examinate. Exemplificăm, în
final, cu un pasaj pe care îl apreciem cu precădere
edificator din decizia pe care am selectat-o ca fiind
cea mai relevantă sub acest aspect, respectiv decizia
prin care Curtea Constituţională a constatat, în
control a priori, neconstituţionalitatea Legii privind
stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor
competenţe exercitate de unele ministere şi organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, pre -
cum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia
publică.
Astfel, conchizând la un moment dat cu privire
la parte din normele criticate, Curtea a reţinut, în
considerentele deciziei menţionate, următoarele:
„Analiza dispoziţiilor de mai sus demonstrează o
deviere a legiuitorului de la următoarele texte legale
din materia tehnicii legislative:
– art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, repu -
blicată, cu modificările şi completările ulterioare,
potrivit căruia „(1) Proiectul de act normativ trebuie
să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care
să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă
legislativă [...]”;
– art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, repu -
blicată, cu modificările şi completările ulterioare,
care prevede că „Actul normativ trebuie să se
integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care:
a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu
prevederile actelor normative de nivel superior sau
de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune [...]”;
– art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,
potrivit căruia „(1) Actele normative trebuie redac -
tate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ,
concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice
echivoc, (...)”;
– art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000,
conform căruia „(1) În limbajul normativ aceleaşi
noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni. (2)
Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau
poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în
context se stabileşte prin actul normativ ce le
instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o
anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obliga -
toriu pentru actele normative din aceeaşi materie.”;
– art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,
potrivit căruia „(1) Titlul actului normativ cuprinde
denumirea generică a actului, în funcţie de categoria
sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi
obiectul reglementării exprimat sintetic.”;
– art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care
prevede că „(2) Titlurile, capitolele şi secţiunile se
denumesc prin exprimarea sintetică a reglementărilor
pe care le cuprind.” (par.148) Este, cum arătam, poate
cea mai substanţială valorificare a Legii nr. 24/2000
într-o decizie a Curţii, şi un semnal clar pentru impor -
tanţa pe care Curtea înţelege să o dea respectării
acestei legi, în considerarea faptului că legalitatea şi
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 21
68
A se vedea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia
„Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1),
care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei”.
69
Asupra pericolului raportării la principii în cadrul controlului
de constituţionalitate a se vedea H. Kelsen, La garantiejurisdictionnelle de la Constitution (La justice constitutionnelle),Revue du droit public, 1928, p. 197-257, la p. 241.
securitatea juridică sunt de esenţa statului de drept.
Legalitatea şi securitatea juridică (incluzând aici
accesibilitatea, previzibilitatea legii, stabilitatea şi
coerenţa dreptului) constituie, de altfel, criterii în
raport de care se evaluează existenţa/reali zarea
dezideratului statului de drept, alături de prevenirea
abuzului de putere, egalitatea în faţa legii şi nediscri -
minarea, accesul liber la justiţie, astfel cum reţine şi
Comisia de la Veneţia în documentul intitulat „Lista
criteriilor statului de drept”, adoptat la cea de-a 106-
a Sesiune plenară, Veneţia, 11-12 martie 2016
70
.
Potrivit art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii
Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii,
normele juridice afectate de vicii de neconstitu -
ţionalitate încetându-şi efectele juridice în termen de
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii, în cazul
controlului a posteriori, iar, în cazul controlului apriori, Parlamentul fiind obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor în acord cu
decizia Curţii. Astfel fiind, controlul de constitu -
ţionalitate apare ca un remediu eficient pentru lipsa de
securitate juridică creată prin adoptarea unor legi
neconforme cu normele de tehnică legislativă, aceste
legi fiind „eliminate” din sistemul normativ. Con trolul
de constituţionalitate se realizează însă numai la
sesizarea unor subiecte de drept expres şi limitativ
prevăzute de lege, în limita unor competenţe expres şi
limitativ prevăzute de lege, astfel încât dezideratul unei
legislaţii de calitate nu poate fi atins exclusiv prin
intermediul său. Dimpotrivă, acesta ar trebui să fie un
„remediu” cu totul subsidiar şi excepţional, în măsura
în care autorităţile cu competenţe în procesul de
legiferare eşuează în demersul lor de a asigura o
legislaţie de calitate. Pentru realizarea acestui deziderat
este necesar efortul conjugat al tuturor autorităţilor
implicate în procesul de legiferare (de la iniţiativa
legislativă până la actul de promulgare a legii), iar
jurisprudenţa Curţii Constituţionale oferă acestora o
importantă orientare prin interpretarea şi dezvoltarea
principiilor constituţionale aplicabile acestui proces.
Aceeaşi jurisprudenţă subliniază rolul Consiliului
Legislativ, obligatoriu a fi respectat şi consolidat,
inclusiv din punct de vedere logistic, pentru a putea
realiza în mod eficient atribuţiile ce îi revin potrivit
Constituţiei şi legii. Astfel cum relevă un studiu de
drept comparat referitor la atribuţiile şi funcţio narea
instituţiilor cu competenţe similare Consiliului
Legislativ, acest tip de instituţii „în calitatea lor de
consilieri independenţi şi imparţiali ai Guvernului şi,
adesea, ai Parla men tului, au o viziune cu totul con cor -
dantă. Ele sunt de acord că o legislaţie de proastă
calitate limitează securitatea juridică, face admi nis -
traţia vulnerabilă şi permite cu greu judecătorului să-şi
îndeplinească sarcina într-un mod satisfăcător”.
71
Studii, opinii, informări
22 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
71
S. Popescu, în Constituţia României. Comentariu pe articole.
Coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, p. 748
70
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?
pdffile=CDL-AD(2016)007-f.
Continuăm să prezentăm în această informare
parte din argumentaţiile reţinute în motivările
deciziilor de admitere a unor excepţii de necon -
stituţionalitate de către Curtea Constituţională din
anul 2015, precum deciziile din anul 2016, prin care
au fost admise excepţii de neconstituţionalitate pentru
dispoziţii din noile Coduri.
Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de
procedură penală
1
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a
fost constituit din dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2)
din Codul de procedură penală, care au următorul
cuprins:
„(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie
se examinează în camera de consiliu de un complet
format din un judecător, după depunerea raportului
magistratului-asistent şi atunci când procedura de
comunicare este legal îndeplinită.
(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este
făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au
respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi
(6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit
nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă,
cererea de recurs în casaţie”.
Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul proce -
durilor referitoare la examinarea admisibilităţii în
principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării
dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi
(6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală
presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a
căror examinare nu face cu nimic necesară o dez -
batere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate
şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată
că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a
cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării
admisibilităţii în principiu a acesteia presupune
antamarea fondului căii de atac, implicând exami -
narea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării
care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura
examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie
trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai
de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului
Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul
vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie,
Curtea reţine că această soluţie vizează fondul
recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca
părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine
propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt
aduse şi la probele administrate. Curtea precizează în
motivaţia sa că respectarea dreptului la un proces
echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21
alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca exa -
minarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie,
prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat
al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală dis -
tinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440
alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind
etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Indi -
ferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public
la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs
în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu
poate face obiectul admiterii în principiu, fiind un
element specific fondului căii extraordinare de atac.
Caracterul „vădit nefondat” al cererii de recurs în
casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect
ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală
anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţio -
nează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingere
a cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în
principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea
şi raţiunea acestei etape.
Curtea constată că sintagma „dacă cererea este
vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440
alin. (2) din Codul de procedură penală este necon -
stituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 23
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861
din 19 noiembrie 2015.
Noile Coduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.Decizii de admitere (V)
Izabella Nina NAVROŢCHI
consilier, şef de sector
Consiliul Legislativ
casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată
obligă instanţa supremă la examinarea fondului
cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza
judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face,
conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu
citarea părţilor şi cu participarea procurorului.
Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1)
din Codul penal
2
Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate,
Curtea a constatat că autorul critică prevederile art.
301 alin. (1) din Codul penal, care au următorul
cuprins:
„(1) Fapta funcţionarului public care, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act
ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a
obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial,
pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru
un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă
persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori
de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a
beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică”.
În ceeea ce priveşte noţiunea de „raport
comercial” Curtea constată că aceasta nu mai este
expres definită prin legislaţia în vigoare, ca urmare a
abrogării, prin dispoziţiile art. 230 lit. c) şi i) din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, a Codicelui de
comerţ din 1887 şi a Codului comercial Carol al ll-
lea, şi nici nu poate fi dedusă prin interpretarea
dispoziţiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este
folosită într-un alt context şi în mod izolat, spre
exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din
Codul civil referitor la raporturile de drept
internaţional privat. De asemenea, art. VII din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011
pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în
vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr.
287/2009, republicată, sintagma „contract comercial”
sau „contracte comerciale” se înlocuieşte cu sintagma
„contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar
sintagma „contracte sau acte de comerţ”, cu termenul
„contracte”. Aşadar, dacă până la intrarea în vigoare
a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noţiunea de
„raport comercial” avea un înţeles normativ
determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor
Codului comercial, în prezent această noţiune nu îşi
mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere
transformările profunde şi structurale operate la
nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a
intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil,
acesta, atunci când se raportează la noţiuni specifice
dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor
termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv, şi nu prin
recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni
autonome, atunci când situaţia normativă nu o
impune. Pentru acest motiv, Curtea constată că
sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul
dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este
lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând
determinarea exactă a conţinutului constitutiv al
infracţiunii de conflict de interese.
Această lipsă de claritate, precizie şi
previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din
cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul
penal contravine principiului legalităţii incriminării,
prevăzut la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă,
dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se
referă la calitatea legii.
Lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a
sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul
textului criticat face neclare şi imprevizibile
condiţiile restrângerii libertăţii individuale, drept
fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie.
Curtea constată că sintagma „raporturi comerciale”
din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul
penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie
şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de
conflict de interese. Or, în aceste condiţii, aşa cum
s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015
3
,
destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în
raport cu o normă de incriminare care nu respectă
condiţiile de calitate ale legii.
Pentru aceste motive, Curtea constată că
dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă
prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie,
referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea
individuală.
Curtea reţine că dispoziţiile art. 301 alin. (1)
din Codul penal, ce reglementează conflictul de
interese, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate
de prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal,
referitoare la infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Studii, opinii, informări
24 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din
13 noiembrie 2015.
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din
6 iulie 2015.
comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă
incriminează, de asemenea, fapte de corupţie şi de
serviciu, cu referire şi la art. 301 din Codul penal.
Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, instanţa de contencios constituţional,
admiţând excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, în
privinţa sintagmei „raporturi comerciale”, s-a
pronunţat şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor
art. 308 alin. (1) din Codul penal, sub aspectul
trimiterii din cuprinsul acestora la dispoziţiile art. 301
din Codul penal.
În contextul normativ actual, Curtea reţine că
reglementarea ca subiect activ al infracţiunii de
conflict de interese a unor persoane private, prin
dispoziţiile art. 308 din Codul penal, este excesivă,
întrucât are loc o extindere nepermisă a forţei de
constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor
penale asupra libertăţii de acţiune a persoanelor,
circumscrisă în cauză dreptului la muncă şi libertăţii
economice, fără să existe o justificare criminologică
în acest sens.
Curtea reţine că legiuitorul nu are competenţa
constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art.
73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze
infracţiuni într-o manieră care să consacre o
disproporţie vădită între importanţa valorii sociale
care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată,
întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea
acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială
ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul
privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a
incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce
se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter
public.
Curtea constată că, dacă faptele persoanelor
din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii,
împotriva acestora poate fi angajată răspunderea
civilă, de dreptul muncii sau altă formă de
răspundere, care nu implică forţa de constrângere a
statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare,
Curtea reţine că este greu de identificat o valoare
socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării
conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că
eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi
eficient soluţionate cu ajutorul mijloacelor de drept
civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu
implică răspunderea penală. Prin urmare, Curtea
constată că incriminarea conflictului de interese în
mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a
libertăţii economice şi a dreptului la muncă al
persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură
în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi
fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45
din Constituţie.
Pentru aceste motive, Curtea constată că
sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din
cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul
penal cu raportare la art. 301 din Codul penal este
neconstituţională.
Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin.
(3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul
de procedură penală
4
Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345
alin. (3), art. 346 alin. (2) şi soluţia legislativă
cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură
penală, potrivit căreia numai procurorul şi inculpatul
pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare
a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva
soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).
Având în vedere, pe de o parte, influenţa pe
care procedura camerei preliminare o are asupra
fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte,
faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5)
din Codul de procedură penală vizează toate părţile
din proces, Curtea reţine că şi persoanei vătămate,
fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a
numeroase fapte prevăzute de legea penală, ca
subiect al conflictului de drept penal care face
obiectul procesului penal, trebuie să i se dea
posibilitatea de a formula contestaţie în camera
preliminară împotriva încheierii prevăzute la art. 346
alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu
privire la modul de soluţionare a cererilor şi a
excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute
la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod.
Aceasta, de vreme ce poziţia procesuală a
persoanei vătămate este de subiect procesual activ în
latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa
fondului camerei preliminare, ca şi partea civilă şi
partea responsabilă civilmente, acte procesuale
potrivit art. 81 din Codul de procedură penală –
respectiv dreptul de a propune administrarea de probe
de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de
a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin
de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta
dosarul.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 25
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din
6 noiembrie 2015.
Potrivit Curţii, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din
Codul de procedură penală sunt neconstituţionale,
fiind contrare prevederilor constituţionale referitoare
la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau
dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii
responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu
privire la modul de soluţionare a cererilor şi a
excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute
la art. 346 alin. (3)-(5).
Decizia nr. 733 din 29 octombrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct.
2 lit. d) din Codul de procedură penală
5
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din
Codul de procedură penală, modificate prin art. 102
pct. 218 din Legea nr. 255/2013, cu următorul
cuprins: „În cauzele în care nu s-a dispus punerea în
mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră
preliminară poate dispune una dintre următoarele
soluţii: [...] c) admite plângerea şi schimbă temeiul
de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin
aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru
persoana care a făcut plângerea.”
Curtea menţionează, în cuprinsul motivării că
dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de
procedură penală încalcă prevederile art. 21 din
Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la
justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei
de renunţare la urmărirea penală de către persoana
care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care
probatoriul este complet.
De asemenea, potrivit art. 31 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, Curtea a extins controlul de
constituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 341 alin.
(7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, de
care nu pot fi disociate dispoziţiile de lege cu care a
fost sesizată. Textul asupra căruia s-a extins controlul
de constituţionalitate are următorul cuprins: „în
cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:
[...] 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a
efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal
administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art.
280-282 actele de urmărire penală efectuate cu
încălcarea legii şi: [...] d) admite plângerea şi schimbă
temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă
prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru
persoana care a făcut plângerea”.
Având în vedere principiul procesual nonreformado in pejus, Curtea constată că dispoziţiile
art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură
penală, care prevăd, pentru situaţia în care acţiunea
penală a fost pusă în mişcare, o soluţie legislativă
identică cu cea reglementată de art. 341 alin. (6) lit.
c) din acelaşi cod, încalcă prevederile art. 21 din
Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la
justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei
de renunţare la urmărirea penală de către persoana
care a avut calitatea de inculpat, respectiv de parte
responsabilă civilmente, în ipoteza în care probatoriul
este complet.
Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de
procedură penală
6
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de
procedură penală, care au următorul cuprins: „Durata
privării de libertate dispusă prin măsura arestului la
domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul
duratei maxime a măsurii arestării preventive a
inculpatului în cursul urmăririi penale.”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea reţine că, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015
7
a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222
din Codul de procedură penală. S-a reţinut că aceste
prevederi nu reglementează nici termenele pentru
care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu şi
nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de
cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă
şi că ele sunt neconstituţionale, de vreme ce organele
judiciare pot dispune această măsură pentru perioade
nelimitate de timp. Pe cale de consecinţă, este
restrâns, în mod nelimitat tem poral, exerciţiul
drepturilor şi libertăţilor fundamen tale vizate de
conţinutul acestei măsuri. Prin Or donanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 24/2015 pen tru modificarea Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală
8
,
deficienţa de reglementare constatată prin Decizia nr.
361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru
care dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură
penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat
prin decizie, au fost menţinute în fondul activ al
legislaţiei.
Studii, opinii, informări
26 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din
27 ianuarie 2016.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din
15 decembrie 2015.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din
12 iunie 2015.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din
30 iunie 2015.
Curtea constată că, potrivit Recomandării nr.
R (80) 11 a Comitetului de miniştri către statele
membre privind detenţia provizorie, adoptată de către
Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data
de 27 iunie 1980, statele membre trebuie să se asigure
că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică
detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc
după anumite principii, printre care şi cel statuat la
art. II pct. 13 potrivit căruia „durata detenţiei pro -
vizorii nu trebuie să depăşească limitele care rezultă
din obiectivele fixate de principiul 3, şi detenţia
provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata
sa ar fi disproporţionată în raport cu pedeapsa sus -
ceptibilă a fi impusă în cazul condamnării” având în
vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că
„din motive umanitare şi sociale este de dorit
reducerea aplicării detenţiei provizorii la minimul
compatibil cu interesele justiţiei”.
Curtea constată că măsura arestului la
domiciliu este similară arestării preventive, atât sub
aspectul includerii lor în categoria măsurilor preven -
tive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de
libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care
cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar
de dispunere şi prelungire a lor.
Curtea a reţinut că art. 23 alin. (5) din Con -
stituţie face referire doar la durata maximă a arestării
preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă
cronologică, având în vedere că măsura arestului la
domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii
nr. 135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Con -
stituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale
singura măsură preventivă privativă de libertate, în
afara reţinerii, era arestarea preventivă. Norma
constituţională analizată trebuie interpretată, în sens
larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la
180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că
este vorba despre arestarea preventivă sau despre
arestul la domiciliu. Această concluzie se impune,
potrivit Curţii, având în vedere similitudinea celor
două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei
acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constitu -
ţională, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, prin jurisprudenţa sa. În concluzie, Curtea
constată că legiuitorul constituant a avut în vedere,
cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea
fundamen tală, limitarea oricărei privări de libertate,
cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o regle -
mentare separată prin alin. (3) al aceluiaşi art. 23, la
180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor
două măsuri preventive privative de libertate să se
depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a
înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute
la art. 23 alin. (5). Astfel, Curtea conchide că, prin
prisma acestei interpretări, prevederile art. 222 alin.
(10) din Codul de procedură penală, care nu permit
luarea în considerare a duratei privării de libertate
dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru
calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive
a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt
neconstituţionale.
Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 493 alin. (5)-(7) din Codul de
procedură civilă
9
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
reprezintă dispoziţiile art. 493 alin. (5)-(7) din Codul
de procedură civilă. Curtea reţine că, după sesizarea
sa, Codul de procedură civilă a fost republicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din
10 aprilie 2015, textele de lege criticate păstrând
soluţia legislativă şi numerotarea.
Având în vedere cadrul procesual analizat,
Curtea reţine că procedura de filtrare, astfel cum a
fost configurată de legiuitor prin art. 493 din Codul
de procedură civilă, este o procedură scrisă, lipsită de
oralitate, principiile contradictorialităţii şi al dreptului
la apărare fiind respectate, de principiu, prin
comunicarea către părţi a actelor de procedură şi a
raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu
a recursului. Curtea apreciază că această opţiune a
legiuitorului este în acord cu esenţa procedurii de
filtrare a recursurilor care constă în statuarea asupra
admisibilităţii în principiu a recursului de către
completul de trei judecători stabilit în acest sens, scop
care rezultă din chiar primul alineat al art. 493 din
Codul de procedură civilă.
Curtea reţine că respingerea recursului pentru
motivul ca este vădit nefondat presupune examinarea
în fond a acestuia, implicând analizarea unor aspecte
care vizează temeinicia solicitării care face obiectul
recursului; or, procedura examinării admisibilităţii
recursului trebuie să vizeze doar aspecte pur formale.
Prin decizia pronunţată, în acest caz, fără citarea
părţilor şi fără posibilitatea exercitării unei căi de atac
împotriva ei, Curtea apreciază că părţile nu îşi pot
realiza dreptul la apărare şi la dezbateri contradictorii,
fiind încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil.
Astfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale se
plasează pe coordonatele unui proces guvernat de
principiile contradictorialităţii, al oralităţii procedurii
şi al transparenţei actului de justiţie, asigurându-se,
în acest fel, încrederea cetăţeanului în modul de
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 27
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din
1 februarie 2015.
realizare a acestuia (a se vedea, în acest sens, adsimilis, în materie procesual civilă Decizia nr. 194 din
27 aprilie 2004
10
sau Decizia nr. 757 din 5 noiembrie
2015
11
, iar în materie procesual penală Decizia nr.
599 din 21 octombrie 2014
12
sau Decizia nr. 630 din
8 octombrie 2015
13
). De aceea, justiţia nu trebuie să
fie una ascunsă, secretă, din contră, ea trebuie să
asigure participarea efectivă a părţilor în vederea
realizării în mod plenar a actului de justiţie.
Legiuitorul trebuie să stabilească, desigur, într-un
mod restrictiv motivele în temeiul cărora actul de
justiţie s-ar realiza fără participarea părţilor, însă
atunci când sunt dezbătute chestiuni de fond ale
pricinii, acesta nu are îndreptăţirea constituţională de
a reglementa o procedură care să nu implice
posibilitatea părţilor de a-şi prezenta punctele de
vedere, susţinerile sau cererile. Numai în acest mod
poate fi asigurată accesibilitatea procedurii judiciare
pentru părţi.
Caracterul „vădit nefondat al recursului nu
îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de
fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară
în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul
cauzei. Includerea soluţiei de respingere a recursului
ca vădit nefondat, în etapa admisibilităţii în principiu
a recursului, eludează finalitatea şi raţiunea acestei
etape (în acest sens este, mutatis mutandis, şi Decizia
nr. 591 din 1 octombrie 2015
14
).
Curtea reţine că sintagma „sau că recursul este
vădit nefondat” din cuprinsul art. 493 alin. (5) din
Codul de procedură civilă este neconstituţională,
deoarece respingerea recursului pentru motivul că
acesta este vădit nefondat obligă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie la examinarea fondului cauzei, iar
aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond
a recursului, care se face potrivit art. 493 alin. (6) sau
art. 494 din Codul de procedură civilă, situaţie în care
cauza este trimisă în vederea judecării în fond a
recursului, în aceste condiţii, examinarea fondului
recursului se va face cu respectarea tuturor garanţiilor
procesuale specifice accesului liber la justiţie,
dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare,
incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului,
când este cazul.
Curtea observă că dispoziţiile art. 493 alin. (6)
coroborate cu cele ale art. 490 alin. (2) teza finală din
Codul de procedură civilă dau expresie principiului
disponibilităţii în procesul civil, potrivit căruia părţile
îşi pot exercita drepturile potrivit propriei lor
aprecieri, având facultatea de a dispune de obiectul
procesului, precum şi de mijloacele procedurale de
apărare ale acestora, părţile putând fi de acord ca
judecata să se facă pe baza actelor depuse la dosar,
inclusiv a punctelor formulate de acestea cu privire la
raportul întocmit asupra recursului, aşadar fără cita -
rea lor. De aceea, Curtea reţine că, în această situaţie,
legiuitorul a considerat suficientă contradicto ria li -
tatea asigurată prin comunicarea actelor de procedură
ale părţilor şi a raportului, precum şi prin exprimarea
acordului părţilor în acest sens. Curtea reţine că,
potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din Codul de
procedură civilă, dacă recursul nu poate fi soluţionat
în condiţiile alin. (5) şi (6), completul de filtru, fără
citarea părţilor, va pronunţa o încheiere de admitere
în principiu a recursului şi va fixa termen de judecată
pe fond a recursului, cu citarea părţilor.
Având în vedere că prin această decizie Curtea
a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „sau că
recursul este vădit nefondat” din cuprinsul alin. (5)
al art. 493 din Codul de procedură civilă, iar în ipo -
teza alin. (6) trebuie îndeplinite cumulativ, toate
cerinţele prevăzute de text, inclusiv aceea prevăzută
de art. 490 alin. (2) teza finală din Codul de pro -
cedură civilă, Curtea a reţinut că dispoziţiile alin. (7)
al art. 493 din Codul de procedură civilă nu cuprind
niciun viciu de neconstituţionalitate, judecata pe fond
a recursului urmând a se face cu respectarea garan -
ţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracte -
rizează dreptul la un proces echitabil.
Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din
Codul de procedură civilă
15
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
reprezintă dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin.
(2) din Codul de procedură civilă, cu următorul
cuprins:
„Art. 509: Obiectul şi motivele revizuirii: „(1)
Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului
sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]
11. după ce hotărârea a devenit definitivă,
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei
Studii, opinii, informări
28 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din
10 iunie 2004.
11
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din
12 ianuarie 2016.
12
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din
5 decembrie 2014.
13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din
24 noiembrie 2015.
14
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din
19 noiembrie 2015.
15
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din
1 februarie 2015.
invocate în acea cauză, declarând neconstituţională
prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la
alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului,
pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile
care nu evocă fondul.”
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii
trebuie să profite celor îndreptăţiţi, chiar dacă în
cauza în care a fost invocată excepţia de neconsti -
tuţionalitate a prevederii respective s-a pronunţat o
hotărâre definitivă prin care nu s-a intrat în cercetarea
fondului. Într-o asemenea ipoteză, reglementarea
condiţiei evocării fondului ca o condiţie de admisibi -
litate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri
judecătoreşti încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi accesul liber la justiţie al cetăţenilor,
garantat de art. 21 din Legea fundamentală.
Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate
contravin şi principiului egalităţii în drepturi a
cetăţenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Consti -
tuţie, deoarece, astfel cum s-a arătat, decizia de con -
statare a neconstituţionalităţii, deşi face parte din
ordinea juridică normativă, considerentele, cât şi
dispozitivul său fiind general obligatorii, ea nu profită
în ipoteza hotărârilor judecătoreşti definitive decât
acelor subiecte de drept cărora acestea le-au antamat
fondul cauzei.
Principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul
legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept,
în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin.
(2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de
lege” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 53 din 25
ianuarie 2011
16
), astfel încât Curtea reţine că nu există
o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru ca o decizie
de constatare a neconstituţionalităţii să profite numai
unei categorii de justiţiabili în declararea căii de atac
a revizuirii, în funcţie de împrejurarea că hotărârea
definitivă pronunţată de instanţă evocă sau nu fondul
(cu privire la înţelesul noţiunii de discriminare, a se
vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014
17
).
Curtea a constatat că sintagma „pronunţate
asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul
dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură
civilă este neconstituţională cu referire la motivul de
revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora,
fiind încălcate dispoziţiile art. 16, art. 21 şi art. 147
alin. (4) din Constituţie.
Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 641 şi art. 666 din Codul de
procedură civilă
18
Curtea a constatat că obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie art. 640
1
şi art. 665
din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată. Soluţia legislativă cuprinsă
în aceste dispoziţii, în urma republicării Legii
nr. 134/2010 în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, a fost preluată în art.
641 – Învestirea cu formulă executorie şi art. 666 –
Încuviinţarea executării silite, texte asupra cărora
Curtea s-a pronunţat prin această decizie.
Curtea a constatat neconstituţionalitatea
art. 666 – Încuviinţarea executării silite, prin încăl -
ca rea art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie,
întrucât începerea/declanşarea procedurii executării
silite este sustrasă controlului judecătoresc. Astfel, nu
sunt respectate exigenţele dreptului la un proces
echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei
autorităţii, înfăptuirea justiţiei fiind „delegată” exe -
cutorului judecătoresc, precum şi a art. 147 alin. (4)
din Constituţie, întrucât legiuitorul nu a respectat
Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie
2009, ignorând exigenţele constituţionale stabilite
prin aceasta. De asemenea, Curtea, reţinând încăl -
carea prevederilor constituţionale menţionate, con -
stată că soluţia legislativă contravine şi dispoziţiilor
art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin
prisma exercitării de către executorii judecătoreşti a
unei activităţi specifice instanţelor judecătoreşti.
Prin adoptarea Legii nr. 138/2014, încuviin -
ţarea executării silite a fost dată în competenţa
executorului judecătoresc, ceea ce echivalează cu
preluarea, în noul Cod de procedură civilă, a unei
soluţii legislative constatată în precedent ca fiind
neconstituţională (Decizia Curţii Constituţionale nr.
458 din 31 martie 2009
19
). Indiferent de motivaţiile
care au fost avute în vedere la adoptarea Legii
nr. 138/2014, Curtea precizează că legiuitorul nu
poate încălca exigenţele constituţionale stabilite prin
deci ziile anterioare ale Curţii Constituţionale, ci
trebuie să găsească alte modalităţi de rezolvare a
dificul tăţilor întâmpinate în practică în acord cu
Constituţia. În acest sens, Curtea, în repetate rânduri,
a statuat că „adoptarea de către legiuitor a unor norme
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 29
16
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din
3 februarie 2011.
17
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din
9 februarie 2015.
18
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din
4 februarie 2015.
19
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din
17 aprilie 2009.
contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii
Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea
soluţiilor legislative afectate de vicii de
neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală”.
Curtea reţine că legiuitorul, încălcând auto -
ritatea de lucru judecat şi efectele erga omnes ale
deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, a pro -
cedat într-un mod contrar comportamentului consti -
tuţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă
de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa
acesteia. Întrucât respectarea jurispru denţei Curţii
Constituţionale constituie una dintre valorile care
caracterizează statul de drept, Curtea constată că
obligaţiile constituţionale care rezultă din jurispru -
denţa sa circumscriu cadrul activităţii legislative
viitoare; or, în speţă, Curtea reţine că, prin adoptarea
unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în
precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei,
legiuitorul a acţionat ultra vires, încălcându-şi obli -
gaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4).
În anul 2016, Curtea Constituţională a pro -
nunţat şase decizii de admitere a unor excepţii de
neconstituţionalitate pentru alte texte din noile
Coduri, după cum urmează: Decizia nr. 23 din
20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de necon -
stituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de
procedură penală
20
; Decizia nr. 24 din 20 ianuarie
2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de
procedură penală
21
; Decizia nr. 44 din 16 februarie
2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de
procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul
penal
22
; Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură
penală
23
; Decizia nr. 126 din 3 martie 2016
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1),
art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2)
din Codul de procedură penală
24
; Decizia nr. 169 din
24 martie 2016 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1)
teza întâi şi art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de
procedură civilă
25
.
Prevederile din noile Coduri, declarate necon -
stituţionale, care au fost puse în acord cu deciziile
Curţii Constituţionale, respectiv actele normative
adoptate în acest sens, au fost menţionate în prece -
denta informare. În conformitate cu prevederile art.
147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile con sta tate
ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii
Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe
durata acestui termen, dispoziţiile în cauză sunt
suspendate de drept.
Menţionăm că prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi com -
pletarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judi -
ciară
26
s-a intervenit legislativ asupra unor instituţii
importante pentru care au fost admise excepţii de
neconstituţionalitate din Codul de procedură penală,
după cum urmează:
1. participarea procurorului sau a unor părţiîn procesul penal la unele etape procedurale;
Deciziile Curţii Constituţionale avute în vedere
de legiuitor sunt, potrivit preambulului ordonanţei de
urgenţă: Decizia Curţii Constituţionale nr. 76/2015
prin care s-a constatat că soluţia legislativă de
excludere a procurorului de la dezbaterea contra -
dictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza
a doua din Codul de procedură penală este neconsti -
tuţională; Decizia Curţii Constituţionale nr. 166/2015
prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile
art. 5491 potrivit cărora judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără
participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute
la alin. (2)”, respectiv instanţa ierarhic superioară ori
completul competent se pronunţă „fără participarea
procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)”;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 423/2015 prin care
s-a constatat, cu privire la art. 488
4
alin. (5) din
Codul de procedură penală, că soluţia legislativă
potrivit căreia contestaţia privind durata procesului
penal se soluţionează „fără participarea părţilor şi a
Studii, opinii, informări
30 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
20
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din
31 martie 2016.
21
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din
12 aprilie 2016.
22
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din
21 aprilie 2016.
23
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din
14 martie 2016.
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din
11 martie 2016.
25
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din
9 mai 2016.
26
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din
23 mai 2016.
procurorului” este neconstituţională; Decizia Curţii
Constituţionale nr. 542/2015 cu privire la art. 431
alin. (1) din Codul de procedură penală prin care s-a
constatat că admisibilitatea în principiu a contestaţiei
în anulare se examinează de către instanţă „fără
citarea părţilor” este neconstituţională; Decizia Curţii
Constituţionale nr. 496/2015, cu referire la art. 335
alin. (4), prin care s-a constatat că soluţia legislativă
potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară
hotărăşte „fără participarea procurorului şi a suspec -
tului sau, după caz, a inculpatului” este neconstitu -
ţională;
2. procedura soluţionării plângerii împotrivasoluţiilor procurorului;
În acest caz, au fost avute în vedere: Decizia
Curţii Constituţionale nr. 599/2014 prin care s-a
constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecă -
torul de cameră preliminară se pronunţă asupra
plângerii „fără participarea petentului, a procurorului
şi a intimaţilor” este neconstituţională; Decizia Curţii
Constituţionale nr. 663/2014 prin care s-a constatat
că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10)
din Codul de procedură penală potrivit căreia
judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără
participarea procurorului şi a inculpatului” este
neconstituţională; Decizia Curţii Constituţionale
nr. 733/2015 prin care s-a constatat că dispoziţiile
art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341
alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală
sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la
justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea
penală;
3. procedura acordului de recunoaştere avinovăţiei;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2015
prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 488 din
Codul de procedură penală, precum şi soluţia legis -
lativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de
procedură penală, care exclude persoana vătămată,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la
audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstitu -
ţionale a fost avută în vedere în acest caz.
4. necesitatea reglementării unor căi de atac;Legiuitorul a avut în vedere Decizia Curţii
Constituţionale nr. 24/2016 prin care s-a constatat că
soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din
Codul de procedură penală care nu permite şi con tes -
tarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul
de cameră preliminară ori de către instanţa de
judecată este neconstituţională.
5. necesitatea redactării unor texte clare şiprevizibile;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016
prin care s-a constatat, că soluţia legislativă cuprinsă
în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură
penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza
în care a fost invocată excepţia de neconstitu -
ţionalitate, este neconstituţională a fost avută în
vedere pentru intervenţie legislativă.
6. clarificarea unor competenţe;A fost avută în vedere Decizia Curţii Constitu -
ţionale nr. 552/2015 prin care s-a constatat că
judecătorul de cameră preliminară care verifică
legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată nu poate
exercita funcţia de judecată, astfel încât judecătorul
care dispune începerea judecăţii, în baza art. 341 alin.
(7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este
incompatibil să exercite şi funcţia de judecată;
7. renunţarea la urmărirea penală;În cazul acestei instituţii, intervenţia legislativă
a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr.
23/2016 prin care s-a constatat că renunţarea la
urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să
fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de
judecată, echivalează cu exercitarea de către procuror
a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instan -
ţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1)
din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege, motiv pentru
care s-a constatat că întreaga instituţie a renunţării de
către procuror la urmărirea penală, astfel cum era
aceasta reglementată la art. 318 alin. (1) din Codul
de procedură penală, contravine Legii fundamentale.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 31
La 22 ianuarie 2016 a intrat în vigoare o
completare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, şi
anume Legea nr. 6/2016, care a introdus o serie de
prevederi referitoare la tulburările specifice de
învăţare (TSI): dislexia, disgrafia şi discalculia.
Propunerea legislativă pentru completarea
Legii nr. 1/2011 a educaţiei naţionale a fost iniţiată
de 20 de deputaţi, fiind înregistrată la Camera
Deputaţilor în data de 8 aprilie 2014. Potrivit expu -
nerii de motive, aceasta îşi propunea să reglementeze
„un cadru educaţional pentru un segment de copii ale
căror probleme nu sunt de natură medicală, astfel nu
se încadrează în categoria învăţământului special.
Este vorba de copiii cu tulburări de învăţare,
cunoscute în limbajul comun drept dislexie”.
În opinia autorilor expunerii de motive,
tulburările de învăţare se manifestă „în cazul copiilor
ale căror rezultate obţinute la scris-citit sau calculat
rămân sub rezultatele aşteptate, raportate la nivelul
capacităţilor intelectuale şi la efortul depus pentru
învăţare. Tulburarea de învăţare poate apărea la orice
nivel de inteligenţă, chiar şi la un nivel de inteligenţă
superioară. Nu se explică prin lipsa exersării, lipsa
motivării, factori emoţionali sau slaba pregătire a
profesorilor. Nu depinde de nivelul socio-cultural al
familiilor, având la bază o disfuncţie neurologică,
care poate fi influenţată şi de factorul ereditar”.
În expunerea de motive se mai menţionează că
prevederi asemănătoare există deja în Statele Unite
ale Americii, precum şi în majoritatea ţărilor euro -
pene: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa,
Germania, Italia, Letonia, Marea Britanie, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Spania, Suedia.
Propunerea legislativă a fost avizată favorabil
de Consiliul Legislativ, cu observaţii şi propuneri,
precum şi de Comisia juridică, de disciplină şi
imunităţi a Camerei Deputaţilor. În schimb, Guvernul
României, prin Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Ştiinţifice, nu a susţinut proiectul de lege, precizând
faptul că „învăţământul special şi special integrat este
parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ
românesc (…) şi oferă tuturor copiilor/elevilor/
tinerilor programe educaţionale adaptate gradului de
deficienţă şi nevoilor lor de dezvoltare, măsurile
propuse conducând la o suprareglementare cu privire
la educaţia acestor persoane”.
După ce a fost adoptată tacit de Camera
Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată,
propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat la
data de 10 iunie 2014. Comisia pentru muncă, familie
şi protecţie socială, Comisia pentru drepturile omului,
culte şi minorităţi şi Comisia pentru egalitate de şanse
au avizat favorabil propunerea legislativă, iar
Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, în
calitate de comisie sesizată în fond, a formulat raport
de admitere, cu unele amendamente. Propunerea
legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de
Cameră decizională, la data de 21 decembrie 2015,
în cvasiunanimitate, cu 102 voturi pentru, nici un vot
împotrivă şi o singură abţinere.
Întrucât Legea nr. 6/2016 a fost publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
41/19.01.2016, completările aduse în acest fel Legii
educaţiei naţionale au intrat în vigoare la 22 ianuarie
2016. Potrivit art. 47
3
din Legea educaţiei naţionale,
Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cerce tării
Ştiinţifice trebuia să elaboreze, în termen de 90 de
zile de la intrarea în vigoare a legii de completare,
metodologia pentru asigurarea suportului necesar
elevilor cu tulburări de învăţare. La momentul redac -
tării acestui studiu, metodologia nu fusese încă
elaborată, deşi termenul prevăzut de lege fusese
depăşit. Potrivit art. 47
4
din Legea educaţiei naţio -
nale, „metodologia va cuprinde procedurile de
evaluare pentru depistarea tulburărilor de învăţare,
precum şi cadrul general de asigurare a cadrelor
didac tice cu pregătire adecvată şi a terapiilor spe -
cifice”.
Înţelegerea scopului noilor prevederi referi -
toare la tulburările specifice de învăţare necesită
înainte de toate o prezentare, chiar succintă, a ceea
ce ele reprezintă.
Studii, opinii, informări
32 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
O reglementare inedită în Legea educaţiei naţionale
Bogdan DOBRESCU
expert, şef serviciu
Consiliul Legislativ
Tulburările specifice de învăţare
Dacă probleme de învăţare şi atenţie precum
dislexia şi tulburarea hiperchinetică cu deficit de
atenţie (ADHD) sunt mai cunoscute, nu se poate
spune acelaşi lucru despre disgrafie şi discalculie.
În cazul în care un copil are o tulburare de învăţare,
el nu o va depăşi, aceasta fiind o afecţiune care-l va
însoţi şi pe parcursul vieţii sale de adult. De aceea,
privind în perspectivă, părintele unui astfel de copil
se va întreba în ce măsură tulburarea de învăţare îi va
afecta viitorul. Faptul că un copil a fost diagnosticat
cu tulburare de învăţare nu înseamnă însă o prezicere
a eşecului sau că el nu poate deveni un adult fericit şi
realizat. Totuşi, creşterea unui copil cu tulburare de
învăţare îi poate confrunta pe părinţii săi cu o
mulţime de provocări emoţionale sau chiar de natură
comportamentală, uneori fiind nevoiţi să recurgă ei
înşişi la consilierea oferită de un specialist.
Înainte de a arăta ce sunt tulburările de învăţare
trebuie să spunem ce nu sunt: ele nu sunt un semn de
inteligenţă scăzută, de obrăznicie sau de lene. Nu
puţine sunt situaţiile în care copii cu tulburări de
învăţare sunt etichetaţi astfel nu doar de cadrele
didactice, ci şi de propria familie. În realitate, multe
persoane cu probleme de învăţare au o inteligenţă
peste medie şi sunt deosebit de creative.
Tulburările de învăţare sunt afecţiuni neurolo -
gice care pot avea diferite cauze: ereditatea şi gene -
tica, leziunile cerebrale, anatomia creierului şi
ac tivi tatea cerebrală, prematuritatea şi greutatea
scăzută la naştere, expunerea la alcool pe perioada
sarcinii etc. Procesul de diagnosticare a unei tulburări
de învăţare precum şi de identificare a terapiilor
potrivite poate necesita implicarea medicilor, înce -
pând cu medicul pediatru al copilului şi continuând
cu un neuropsihiatru, a psihologilor, inclusiv a celor
şcolari, dar şi a altor specialişti în probleme de învă -
ţare, aşa cum sunt logopezii.
Cercetările au arătat că există diferite metode
de învăţare, unele dintre ele aflate chiar la îndemâna
părinţilor, care îi pot ajuta pe copiii aflaţi în această
situaţie să reuşească. În realitate, multe persoane cu
tulburări de învăţare au cariere de succes în afaceri,
ştiinţe şi arte. Nu se poate însă rezolva totul peste
noapte, fiind nevoie de multă răbdare şi de perse -
verenţă.
Pentru început, părinţii copiilor cu tulburări de
învăţare trebuie să încerce, ei înşişi sau cu ajutorul
specialiştilor, să afle mai multe despre simptomele,
cauzele şi metodele de recuperare care pot fi folosite
atât acasă cât şi la şcoală. În orice caz, nu există
tratamente şi nici remedii facile pentru dislexie,
disgrafie sau discalculie.
Este important să ţinem cont, totuşi, că efortul
suplimentar depus de copiii cu tulburări de învăţare şi
rezultatele mai slabe la învăţătură pot conduce la
frustrări şi la o stimă de sine scăzută. Stresul legat de
activitatea şcolară îi poate face să îşi piardă motivaţia
de a continua. De aceea, un prim pas către înţelegerea
problemelor unui copil cu tulburare de învăţare este
acela de a încerca să privim prin ochii lui dificultăţile
cu care se confruntă.
Dislexia
Dislexia este o afecţiune neurologică asociată
în primul rând cu dificultatea de citire. Unii doctori,
specialişti şi educatori o denumesc „tulburare de
citire” sau „dizabilitate de citire”. Dar poate afecta şi
scrierea corectă a cuvintelor şi chiar vorbirea.
Nu este neobişnuit ca un copil cu dislexie să
fie diagnosticat şi cu altă afecţiune. Sunt afecţiuni
care pot semăna cu dislexia deoarece au unele
simptome similare: ADHD, tulburarea de procesare
auditivă, problemele de procesare vizuală, disgrafia,
discalculia sau problemele de funcţionalitate execu -
ţională.
Este însă important să reţinem că persoanele
cu dislexie sunt capabile să înţeleagă idei complexe.
Uneori ele au doar nevoie de mai mult timp pentru a
analiza informaţiile. De asemenea, ele ar putea avea
nevoie de un mod diferit de procesare a informaţiei,
aşa cum ar fi ascultarea unei cărţi în format audio în
locul citirii uneia tipărite.
Persoanele cu dislexie sunt adesea foarte
creative. Nu este clar dacă această creativitate vine
dintr-un mod diferit de a privi lucrurile sau de la un
creier care este „cablat” oarecum altfel. Cu toate
acestea, pentru copiii cu dislexie, citirea unui cuvânt
poate însemna uneori un efort considerabil. De
asemenea, dislexia îi poate face să înţeleagă şi să îşi
amintească cu greutate ceea ce au citit.
Încă de la începutul învăţământului primar
există aşteptarea ca elevii să citească un anumit text
şi să răspundă la întrebări despre el. Aceasta este
cunoscută drept „înţelegerea textului” şi este esen -
ţială pentru construcţia unei fundaţii puternice a
succesului în şcoală. Elevii cu dislexie au adesea
probleme de înţelegere a textului pe care îl citesc.
Deoarece dislexia îi afectează pe unii mai
sever decât pe alţii, simptomele unui copil pot să
arate diferit de cele ale altui copil. Unii copii cu
dislexie au dificultăţi cu cititul şi cu scrierea corectă
a cuvintelor sau cu învăţarea unei limbi străine. Pe
alţii, dislexia îi poate împiedica să se exprime cu
claritate: le-ar putea fi dificil să îşi structureze gân -
durile în timpul unei conversaţii şi ar putea avea
dificultăţi în găsirea cuvintelor potrivite.
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 33
De asemenea, semnele dislexiei se pot pre -
zenta diferit de la o vârstă la altă. Unele dintre sem -
nele de avertizare pentru dislexie, aşa cum este
întârzierea în vorbire, apar înainte ca un copil să
ajungă la grădiniţă. Însă dislexia este identificată mai
ales în timpul învăţământului primar. Pe măsură ce
munca şcolară devine mai solicitantă, problemele ce
ţin de procesarea limbajului devin mai vizibile.
Dislexia nu afectează însă doar cititul şi
scrisul. Dislexia îl poate face pe copil să se simtă
inferior în faţa celorlalţi şi de aceea ar putea renunţa
să încerce să îşi mai facă noi prieteni sau evită
activităţile de grup. De asemenea, poate urmări cu
dificultate ceea ce profesorul spune într-o clasă mai
zgomotoasă. Copiilor cu dislexie le poate lua mai
mult timp să citească o propoziţie, motiv pentru care
ei ar putea să nu îşi mai amintească propoziţia de
dinaintea ei, ceea ce poate face dificile înţelegerea şi
memorarea textelor. Totodată, un copil cu dislexie
poate avea dificultăţi în a spune cât este ceasul sau în
a respecta un program.
Disgrafia
Dificultăţile de scriere sunt obişnuite în rândul
copiilor şi pot fi rezultatul unor tulburări de învăţare
şi atenţie diferite. Alte afecţiuni, în afara disgrafiei,
care pot influenţa la rândul lor exprimarea în scris sunt
dislexia, tulburările de limbaj, ADHD şi dispraxia.
Ce este însă disgrafia? Disgrafia este o
afecţiune neurologică care creează dificultăţi în
folosirea expresiilor scrise. Nu este o consecinţă a
faptului că copilul ar fi leneş. Este important să
înţelegem că scrierea lentă sau dezordonată nu este
neapărat un semn că copilul nu s-a străduit suficient.
Scrierea necesită un set complex de aptitudini motorii
fine şi de procesare a limbajului. Pentru copiii cu
disgrafie, procesul de scriere este mai dificil şi mai
lent. Fără ajutor, un copil cu disgrafie poate avea
dificultăţi la şcoală. Dacă un copil continuă să aibă
dificultăţi cu scrisul deşi exersează destul de mult şi
i se arată unde greşeşte, ar trebui văzut dacă nu
cumva disgrafia este cauza.
Experţii nu sunt siguri care sunt cauzele
disgrafiei şi ale altor probleme de exprimare în scris.
În mod normal, creierul preia informaţia prin inter -
mediul simţurilor şi o memorează pentru a o folosi
mai târziu. Înainte ca o persoană să înceapă să scrie,
ea apelează la informaţiile din memorie. În cazul unei
persoane cu disgrafie, experţii consideră că procesele
de memorare a informaţiei şi de scriere a cuvintelor
se abat de la cursul lor obişnuit. Aceasta are drept
rezultat un text scris care este greu de citit şi este plin
de greşeli. Şi mai important, nu transmite ceea ce
copilul ştie şi ce a intenţionat să scrie. Memoria de
lucru poate avea şi ea o contribuţie în disgrafie:
copilul poate avea probleme legate de aptitudinea de
a stoca în memoria de lucru cuvinte neuzuale. Prin
urmare, îi poate fi foarte greu să îşi amintească cum
să scrie astfel de cuvinte.
Dacă aptitudinile de scriere ale unui copil sunt
rămase în urma celorlalţi copii de vârsta sa el ar putea
avea disgrafie. Simptome ale acestei afecţiuni sunt
copierea înceată a unui text sau ţinerea incorectă a
creionului ori chiar legarea şireturilor. Un copil
disgrafic îşi poate aşterne cu dificultate ideile pe
hârtie ori este nevoit să şteargă foarte mult din ceea
ce scrie. Are dificultăţi în povestirea unei întâmplări
şi presupune că alţii ştiu despre ce vorbeşte. Iar
acestea sunt doar câteva exemple.
Simptomele disgrafiei diferă şi în funcţie de
vârsta copilului: preşcolarii pot ezita să scrie şi să
deseneze şi spun că urăsc să coloreze, copiii de vârstă
şcolară pot avea un scris de mână ilizibil care poate
fi un amestec de scris cursiv şi de tipar, iar adoles -
cenţii ar putea scrie în propoziţii simple. În orice caz,
scrisul lor va avea mult mai multe greşeli decât
scrisul altor copii de vârsta lor.
Impactul disgrafiei asupra dezvoltării copilului
diferă în funcţie de simptome şi de severitatea
acestora. Copiii cu disgrafie pot rămâne în urmă cu
activitatea şcolară deoarece le ia mult mai mult să
scrie şi se pot simţi frustraţi sau neliniştiţi în legătură
cu provocările lor educaţionale şi sociale. Dacă nu au
fost diagnosticaţi, profesorii îi pot considera „leneşi”
sau „neglijenţi”. Aceasta se poate adăuga stresului
lor, iar stima de sine scăzută şi frustrarea le poate crea
probleme de comunicare cu alţi copii.
Discalculia
Discalculia este o afecţiune neurologică care
face dificilă înţelegerea numerelor şi a conceptelor
matematice, creând serioase dificultăţi la matematică.
Deşi nu este la fel de cunoscută ca dislexia, unii
cercetători consideră că poate fi aproape la fel de
răspândită. Din fericire, există modalităţi prin care
părinţii şi profesorii îl pot ajuta pe copilul cu discal -
culie. Fie că este vorba de consolidarea aptitudinilor
matematice fie de creşterea încrederii de sine, există
soluţii la care aceştia pot să apeleze.
Unii copii cu discalculie nu pot stăpâni con -
cepte matematice de bază, fiind nevoiţi să lucreze din
greu pentru a le memora. Ei ar putea şti ce trebuie să
facă la ora de matematică, dar nu înţeleg de ce. Cu
alte cuvinte, le scapă logica din spatele a ceea ce
trebuie să înveţe. Alţi copii înţeleg logica din spatele
matematicii dar nu sunt siguri cum şi când să aplice
cunoştinţele lor la rezolvarea problemelor.
Studii, opinii, informări
34 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Discalculia poate afecta diferite laturi ale
învăţării şi performanţei în matematică. Copii diferiţi
se confruntă cu probleme diferite. Cea mai comună
problemă este cea legată de „simţul numerelor”,
adică înţelegerea intuitivă a numerelor, a mărimii lor,
a relaţiilor dintre ele şi a modului în care sunt
influenţate de operaţiile matematice. Mulţi cercetători
sunt de acord că simţul numerelor este fundamentul
învăţării în matematică. Dacă copiii nu înţeleg
fundamentele modului în care numerele sunt folosite,
învăţarea matematicii şi folosirea ei zi de zi poate fi
frustrantă. Dr. Brian Butterworth, un cercetător de
frunte în domeniul discalculiei, compară simţul
numerelor cu daltonismul. El spune că unii oameni
se nasc cu un „daltonism al numerelor”, care face
greoaie estimarea diferenţelor între diferite cantităţi.
Acest daltonism al numerelor este unul dintre
motivele pentru care mulţi copii au dificultăţi în a
lega numerele de lumea reală.
Discalculia include diferite tipuri de dificultăţi
matematice. Simptomele unui copil nu sunt identice
cu cele ale altui copil. Semnele discalculiei diferă de
asemenea în funcţie de vârstă şi tind să devină mai
vizibile pe măsură ce copiii cresc. De exemplu, un
preşcolar poate avea dificultăţi în a recunoaşte sim -
bolurile numerice, de exemplu când trebuie să facă
legătura între cifra „7” şi cuvântul „şapte”, sau îi
poate fi greu să ordoneze obiectele după mărime,
formă şi culoare. În învăţământul primar şi gimnazial
un elev poate recurge încă la degete pentru a număra
sau poate avea dificultăţi în a veni cu un plan de
rezolvare a unei probleme matematice. În sfârşit, un
elev de liceu ar putea avea dificultăţi în aplicarea
conceptelor matematice în viaţa de zi cu zi, inclusiv
în chestiuni legate de bani – estimarea costului total,
restul pe care trebuie să îl primească, calculul unui
bacşiş etc. –, sau îi poate fi destul de greu să înţeleagă
informaţiile din grafice şi diagrame.
Studiu de caz privind tulburările specifice
de învăţare
Toţi copiii sunt speciali şi minunaţi; ei sunt ca
nişte steluţe pe pământ. Depinde de noi, cei chemaţi
să veghem la creşterea şi educaţia lor, să nu lăsăm
aceste steluţe să se piardă şi să le facem să atingă
strălucirea lor maximă. Acesta este mesajul unui film
artistic dar cu scop educaţional, realizat cu ani în
urmă, care se intitulează chiar „Steluţe pe pământ”.
Acest film prezintă drama şi eforturile unui copil
dislexic şi reprezintă probabil cea mai uşoară cale de
a înţelege încercările la care este supus un copil cu
tulburare specifică de învăţare.
Filmul spune povestea unui copil dislexic în
vârstă de 8 ani, pe nume Ishaan. Deşi rezultatele sale
la teste erau dezastruoase (2-3 puncte din 25), fiind
perceput fie ca un copil lipsit de inteligenţă, fie unul
leneş sau obraznic, el era de fapt un copil inteligent
şi creativ, cu un talent deosebit la desen şi pictură.
Scrisul lui era discaligrafic, cu multe greşeli, în ciuda
faptului că acasă beneficia de sprijinul permanent al
mamei sale, şi întâmpina dificultăţi în efectuarea
calculelor şi rezolvarea problemelor matematice. În
şcoală, revolta sa faţă de neputinţa de a citi fluent era
etichetată drept obrăznicie, fiind uneori chiar pedep -
sit. În final, teama de pedeapsă îl face să chiulească
de la ore. Rezultatele şcolare fiind foarte slabe el
ajunge să repete clasa, motiv pentru care unele dintre
cadrele didactice recomandă mutarea lui într-o şcoală
specială. În acest context, este de înţeles neliniştea
părinţilor săi faţă de ceea ce va reuşi să realizeze în
viaţă. Din nefericire, pe acest fundal, el devine şi
victima unor agresiuni verbale şi chiar fizice în
familie, în special din partea tatălui său, o persoană
cu ambiţii mari şi cu aşteptări pe măsură de la proprii
copii.
Tatăl lui Ishaan consideră că singura soluţie
este mutarea acestuia într-o şcoală cu internat, cu un
regim de disciplină mai strict. Este momentul în care
atât familia cât şi sistemul educaţional îi întorc,
practic, spatele. Copilul nu primeşte bine această
îndepărtare de propria familie şi de mediul în care
trăise, iar tristeţea, suferinţa, furia şi frustrările lui se
accentuează. El se închide tot mai mult în sine, nu
mai este copilul visător şi plin de viaţă de altădată, şi
chiar renunţă cu totul la pasiunile sale: desenul şi
pictura. Devine deprimat şi refuză comunicarea, chiar
cu propria familie. Singurul său prieten rămâne un
coleg de clasă, care are la rândul său un handicap
locomotor. Desigur, în noua şcoală, cu metode de
predare şi mai severe, lucrurile nu se îmbunătăţesc,
dimpotrivă, copilul regresează atât şcolar cât şi
emoţional. Din nou se pune problema să rămână
repetent, chiar să fie trimis la o şcoală specială.
Din fericire, lucrurile încep să se schimbe în
bine în momentul în care la clasă vine un nou
profesor de desen, ataşat de copii şi cu experienţă în
munca cu copiii cu dizabilităţi. Întrebat de profesorul
de desen ce se întâmplă cu Ishaan, prietenul său de la
clasă îi răspunde sugestiv: „Are probleme. Oricât s-ar
strădui nu poate să scrie şi să citească. E pedepsit
mereu. Caietul lui e înroşit de corecturi.” Uitându-se
pe caietele lui, profesorul de desen îşi dă seama că
copilul ar putea avea dislexie. Şi le explică părinţilor
prin ce trece acesta. Profesorul de desen încearcă mai
întâi să îi redea lui Ishaan încrederea pierdută în sine.
Apoi obţine acordul şcolii să folosească unele metode
alternative, în special vizuale şi audio, prin care
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 35
copilul să poată fi ajutat să înveţe. De asemenea,
organizează la nivelul şcolii un concurs de pictură
atât pentru profesori cât şi pentru elevi, la care Ishaan
reuşeşte să îşi exprime din nou întreaga creativitate
de care era capabil, câştigând concursul respectiv, iar
pictura lui este publicată pe coperta revistei şcolii. În
final, înainte de plecarea în vacanţă, profesorul de
desen le mai spune părinţilor lui Ishaan doar atât: „E
un copil minunat. Să aveţi grijă de el!”
Mesajul filmului este clar şi cât se poate de
corect: pentru a reuşi, un copil cu tulburări de învă -
ţare are nevoie de înţelegere şi de sprijin şi trebuie
lăsat să îşi urmeze educaţia într-o şcoală de masă,
într-un mediu normal, nu să fie trimis într-o şcoală
specială.
Această scurtă introducere referitoare la
tulburările specifice de învăţare – dislexie, disgrafie
şi discalculie –, precum şi studiul de caz prezentat în
filmul „Steluţe pe pământ”, sunt necesare pentru a ne
ajuta să înţelegem mai uşor scopul, logica şi nece si-
tatea noilor reglementări privind tulburările specifice
de învăţare introduse prin Legea nr. 6/2016.
Noile reglementări şi integrarea lor în
ansam blul legislaţiei active
Anterior, Legea educaţiei naţionale făcea doar
referire la sintagma cerinţe educaţionale speciale,
fără a o defini şi fără a preciza expres care sunt
afecţiunile din care acestea derivă. Precizările au fost
făcute ulterior prin Ordinul ministrului educaţiei,
cercetării, tineretului şi sportului nr. 5573/2011
privind aprobarea Regulamentului de organizare
şi funcţionare a învăţământului special şi special
integrat.
Astfel, potrivit art. 14 lit. d) din Regulamentul
sus menţionat, cerinţele educaţionale speciale (CES)
sunt „necesităţi educaţionale suplimentare, comple -
mentare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate
particularităţilor individuale şi celor caracteristice
unei anumite deficienţe/dizabilităţi sau tulburări/
dificultăţi de învăţare ori de altă natură, precum şi
o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională
etc.).”
Art. 9 din Regulament precizează că „cerinţele
educaţionale speciale pot fi derivate în principal din:
a) dizabilităţi (handicap) – care au la bază o
deficienţă sau boală;
b) dificultăţi de învăţare şi tulburări de limbaj.”
Având în vedere importanţa relaţiilor sociale
reglementate de aceste prevederi, definirea sintagmei
„cerinţe educaţionale speciale” şi stabilirea catego -
riilor afecţiunilor din care ele derivă ar trebui mai
degrabă să îşi găsească sediul principal al materiei în
lege şi nu într-un regulament aprobat prin ordin al
ministrului. Dar care sunt completările aduse prin
Legea nr. 6/2016:
1. Identificarea copiilor cu tulburări de
învăţare. Art. 47
2
din Legea educaţiei naţionale
prevede că în învăţământul primar, cu precădere în
clasa pregătitoare şi în clasa I-a, se vor efectua, în
mod obligatoriu, teste de evaluare a capacităţii de
învăţare în vederea depistării precoce a tulburărilor
de învăţare. Astfel de evaluări se vor efectua anual pe
parcursul întregului ciclu de învăţământ primar. În
funcţie de rezultatul testelor de evaluare, se pot stabili
metode de învăţare şi se pot aplica terapii specifice.
Depistarea timpurie este importantă pentru creşterea
şanselor de recuperare a copiilor cu tulburări de
învăţare. Dar chiar şi în cazul în care tulburările de
învăţare nu sunt depistate în primii ani de şcoală, nu
este niciodată prea târziu să începem munca de
recuperare cu copiii aflaţi într-o astfel de situaţie.
2. Persoanele cu tulburări de învăţare sunt
şcolarizate în învăţământul de masă. Potrivit art.
12 alin. (1
2
) persoanele cu tulburări de învăţare sunt
integrate în învăţământul de masă. Majoritatea copi -
ilor cu dislexie, disgrafie şi discalculie sunt per soane
cu cerinţe educaţionale speciale şi au nevoie de o
educaţie adaptată. Totuşi, legea aduce o clarificare
necesară: aceşti copii nu pot fi şcolarizaţi în unităţile
de învăţământ special. În funcţie de severitatea tul -
burării de învăţare, ei ar trebui şcolarizaţi în ceea ce
este denumit învăţământ special integrat, fie în clase
speciale în unităţile de învăţământ de masă – dar cu
un număr mai mic de elevi –, fie individual sau în
grupe integrate în clase de masă. Educarea copiilor
cu tulburări de învăţare în învăţământul de masă este
firească, întrucât aceştia au în general un grad de
inteligenţă mediu sau chiar peste medie, iar inteli -
genţa lor emoţională şi nevoile de comunicare şi
socializare sunt aceleaşi ca ale majorităţii copiilor de
vârsta lor.
3. Instrucţia şcolară a persoanelor cu tul -
burări de învăţare se realizează pe baza curricu -
lumului naţional. Art. 47
1
aduce o altă clarificare:
„Pentru persoanele cu tulburări de învăţare se aplică
în toate ciclurile de învăţământ preuniversitar
curriculumul naţional”. Ar fi fost poate oportună per -
miterea adaptării curriculumului? De exemplu în
cazul copiilor cu forme mai severe? De altfel, în
forma iniţiatorului proiectului de lege era prevăzută
o astfel de posibilitate, menţionându-se că, în funcţie
de tipul de tulburare de învăţare, Ministerul Educaţiei
şi chiar unitatea de învăţământ ar fi putut elabora
curriculum adaptat la disciplinele pentru care evaluă -
rile ar fi recomandat acest lucru.
Studii, opinii, informări
36 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
4. Familiarizarea cadrelor didactice cu
problematica tulburărilor de învăţare. Un element
extrem de important pe care îl aduce această
completare a legislaţiei este obligaţia ca în cadrul
programelor de formare continuă a personalului
didactic să fie introduse sesiuni de informare sau
cursuri de perfecţionare asupra problemelor legate de
tulburările de învăţare, cu două obiective clar deter -
minate: dobândirea de competenţe în identificarea
tulburărilor de învăţare şi capacitatea de a aplica
strategii didactice potrivite în cazul copiilor dislexici,
disgrafici sau cu discalculie.
Desigur, nu cadrul didactic este cel chemat să
pună un diagnostic, dar trebuie să aibă capacitatea de
a recunoaşte situaţia în care un copil are rezultate
şcolare slabe nu din cauza lipsei inteligenţei ori a
lenei şi să recomande examinarea acestuia de către
un medic, psiholog ori alt specialist în probleme de
învăţare.
De asemenea, cadrele didactice trebuie ajutate
să aplice metode psihoeducaţionale adecvate. În
primul rând, chiar şi în lipsa unui diagnostic, ele
trebuie să fie pregătite să înţeleagă problemele unui
astfel de copil. Apoi trebuie stabilite metode simple,
la îndemână oricui, care privesc fie recurgerea la
tehnologia informatică, fie o evaluare adaptată a
copiilor cu tulburări de învăţare. În cazul acestor
copii, încrederea în sine este esenţială. Or rezultatele
şcolare slabe obţinute în urma unei munci asidue sunt
de natură să îi demotiveze în a continua lupta şi le
poate distruge fundamentul acestei încrederi.
5. Educaţia persoanelor cu tulburări de
învăţare este asigurată prin metode psihope -
dagogice consacrate şi prin abordare adecvată
(art. 12 alin. (1
1
) din Legea educaţiei naţionale).
Desigur, primele chemate să asigure educaţia acestei
categorii de persoane sunt cadrele didactice. Totuşi,
pentru a-i ajuta pe copiii cu tulburări de învăţare să
reuşească este necesară implicarea atât a părinţilor,
cât şi a specialiştilor în deficienţe de învăţare, aşa
cum sunt psihologii şi logopezii.
Legea prevede la art. 47
5
că, pe baza acordului
prealabil al consiliului de administraţie al unităţii de
învăţământ şi la recomandarea specialistului, pentru
fiecare caz în parte, elevii cu deficienţe de învăţare
pot folosi materiale sau instrumente compensatorii,
inclusiv tehnologie informatică. Astfel, elevii aflaţi
în această situaţie ar putea primi permisiunea de a
folosi instrumente ale tehnologiei informatice, aşa
cum sunt tabletele. La viitorul loc de muncă cunoaş -
terea folosirii tehnologiei informatice va fi apreciată,
ar trebui să se întâmple la fel şi în şcoală. Aceşti copii ar
trebui să fie printre primii beneficiari ai introducerii
manualelor electronice în şcoli iar programele soft -
ware educaţionale ar trebui gândite astfel încât să
servească şi nevoilor lor specifice. De exemplu, un
copil cu dislexie ar putea, cu ajutorul unui program
„text-to-speech”, să urmărească vizual pe o tabletă
textul scris în timp ce el este redat audio de sinte -
tizatorul vocal al tabletei. Sau un copil cu disgrafie
ar putea fi lăsat să înregistreze lecţiile predate în
clasă, iar în loc să îşi scrie proiectele de mână, să o
facă pe un calculator sau o tabletă, prin intermediul
unei tastaturi fizice ori virtuale, sau chiar prin
recurgerea la o aplicaţie de dictare a textului. În timp
ce unui copil cu discalculie i s-ar putea permite să
folosească un calculator de buzunar atât la calculele
făcute în clasă, cât şi la temele de acasă. Pe scurt, o
tabletă ar putea suplini, într-o oarecare măsură,
deficienţele de citire ale copilului dislexic, cele de
scriere ale copilului disgrafic ori cele de calcul ale
copilului cu discalculie.
Tot art. 47
5
prevede că, pe baza acordului
prealabil al consiliului de administraţie al unităţii de
învăţământ şi la recomandarea specialistului, elevii
cu deficienţe de învăţare vor beneficia de evaluare
adaptată pe parcursul semestrelor. De exemplu,
acestora li se poate oferi timp suplimentar la teste
sau posibilitatea de a răspunde la mai puţine întrebări
sau cu conţinut diferit.
O altă modalitate de sprijin a copiilor cu tul -
burări de învăţare este pregătirea suplimentară în
grupuri mici sau, în cazul în care copilul nu pro -
gresează suficient într-un astfel de grup, asigurarea
unei instrucţii individuale intensive şi chiar şedinţe
de logopedie, pentru a contribui la îmbunătăţirea
vocabularului, a înţelegerii textului citit, a scrierii de
mână sau a aptitudinilor matematice.
De asemenea, o altă abordare la care s-ar putea
recurge este sprijinul neoficial ca strategie a profe -
sorilor de ajutare a copiilor cu dificultăţi de învăţare
(de exemplu, oferirea de copii ale notiţelor din clasă).
Sprijinul profesorului şi discuţiile acestuia cu părinţii
copilului despre preocupările comune şi strategiile de
urmat sunt foarte importante.
Chiar şi în lipsa unui diagnostic al medicului
specialist, şcoala la care învaţă copii percepuţi a avea
dificultăţi de învăţare are la îndemână metode care îi
pot ajuta pe aceştia din punct de vedere al instrucţiei
şcolare.
6. Consilierea părinţilor care au copii cu
tulburări de învăţare. Art. 47
6
din Legea educaţiei
naţionale prevede că la nivelul centrelor judeţene de
resurse şi asistenţă educaţională, organizate la nivelul
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 37
judeţelor şi al Municipiului Bucureşti, se vor organiza
compartimente de consiliere parentală pentru părinţii
care au copii cu tulburări de învăţare. Aceste structuri
vor asigura comunicarea şi colaborarea între şcoală,
familie şi specialişti, pe tot parcursul şcolarizării
elevilor, pentru diagnosticarea şi reabilitarea celor cu
tulburări de învăţare. Fără o bună comunicare şi
colaborare între părinţi, profesori şi specialişti şansele
de recuperare ale copiilor cu tulburări de învăţare
sunt foarte mici, existând riscul ca aceştia să dezvolte
ulterior şi alte tipuri de probleme, cum sunt cele de
natură emoţională sau comportamentală. Totuşi,
pentru aplicarea cu succes a acestor norme, Minis -
terul Educaţiei trebuie să găsească resursele finan -
ciare şi umane pentru a asigura în cadrul sistemului
de învăţământ suficienţi specialişti, cu o bună
pregătire în problematica tulburărilor de învăţare.
Concluzie
Adoptarea unor reglementări privind tulbu ră -
rile specifice de învăţare era necesară, fiind oportună
şi binevenită, întrucât reprezintă un real sprijin atât
pentru copiii aflaţi în această situaţie cât şi pentru
părinţii lor, precum şi un mijloc eficient de con -
ştientizare la nivelul sistemului de învăţământ a
existenţei elevilor cu dislexie, disgrafie şi discalculie.
Distincţia pe care legea a făcut-o în legătură cu
copiii cu tulburări de învăţare era importantă, întrucât
este vorba de copii cu inteligenţă medie sau chiar
peste medie şi a căror recuperare necesită, în general,
metode psihopedagogice diferite de cele ale copiilor
cu cerinţe educaţionale speciale derivate din afecţiuni
medicale. Totuşi, rămâne de analizat, iar aici nu
juriştii sunt cei care trebuie să se pronunţe, ci medicii
şi psihologii specializaţi în deficienţe de învăţare,
dacă nu cumva limitarea acestor prevederi doar la
tulburările specifice de învăţare – dislexie, disgrafie
şi discalculie – nu exclude alte categorii de copii
aflaţi în situaţii similare, dar diagnosticaţi cu alte
tipuri de deficienţe de învăţare.
De asemenea, este necesară o corelare a dispo-
ziţiilor Secţiunilor 12
1
şi 13 din Legea educaţiei
naţionale, referitoare la învăţământul pentru
persoanele cu tulburări de învăţare şi, respectiv,
învăţământul special şi special integrat. Totodată,
se impune şi o uniformizare la nivel terminologic:
legea face expres referire la dislexie, disgrafie şi
discalculie ca tulburări de învăţare, în timp ce ele
sunt cunoscute în literatura de specialitate drept
tulburări specifice de învăţare. Mai mult, la art.47
5
legea foloseşte, cu referire la aceeaşi problemă,
sintagma deficienţe de învăţare.
Nu în ultimul rând, elaborarea în timp cât mai
scurt de către Ministerul Educaţiei Naţionale şi
Cercetării Ştiinţifice a metodologiei prevăzute la
art. 47
3
şi 47
4
din lege este imperios necesară – mai
ales că termenul prevăzut de lege în acest scop a fost
depăşit –, deoarece metodologia respectivă stabileşte
un format de pregătire a cadrelor didactice în vederea
recunoaşterii unor simptome specifice tulburărilor de
învăţare, aspect deosebit de important întrucât poate
reprezenta punctul de plecare în diagnosticarea tim -
purie şi sprijinirea eficientă a copiilor aflaţi în această
situaţie, sporind astfel şansele lor de recuperare.
Webgrafie:
1. Emily Lapkin – Understanding Dyslexia
https://www.understood.org/en/learning-
attention-issues/child-learning-
disabilities/dyslexia/understanding-dyslexia
2. Erica Patino – Understanding Dysgraphia
https://www.understood.org/en/learning-
attention-issues/child-learning-
disabilities/dysgraphia/understanding-dysgraphia
3. Amanda Morin – Understanding
Dyscalculia
https://www.understood.org/en/learning-
attention-issues/child-learning-
disabilities/dyscalculia/understanding-dyscalculia
Studii, opinii, informări
38 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Criza Tribunalului Constituţional polonez din
anul 2015 este un conflict politic care a început în luna
octombrie 2015, când fostul guvern, condus de liberalii
din Platforma Civică (Platforma Obywatelska, PO), a
adoptat un amendament pentru numirea a 5 noi
judecători la Tribunalul Constituţional. Trei dintre
aceştia înlocuiau judecători ale căror mandate de 9 ani
expiraseră, iar alţi 2 judecători trebuiau să înlocuiască
judecători ale căror mandate urmau să expire la scurt
timp după alegerile pe care Platforma Civică se spunea
că le va pierde, liberalii dorind astfel să-şi asigure cel
puţin controlul asupra acestei instanţe în perspectiva
pierderii alegerilor legislative. Dar preşedintele Andrej
Duda, provenit şi el din rândurile formaţiunii conser -
vatoare eurosceptice Partidul Lege şi Justiţie (Prawo i
Sprawiedliwość, PiS), a refuzat atunci să promulge
legea, iar odată ce au preluat conducerea executivului,
conservatorii au revizuit şi ei actul normativ pentru a
aduce în Tribunalul Constituţional alţi judecători în
locul celor pe care au încercat liberalii să-i impună.
După câştigarea alegerilor parlamentare din
octombrie 2015, Partidul Lege şi Justiţie a făcut
propriile numiri pentru tribunal, argumentând că
numirile anterioare a celor 5 judecători de către
Partidul Platforma Civică erau neconstituţionale. În
decembrie, Partidul Lege şi Justiţie a schimbat
puterea de luare a deciziilor a tribunalului, a prevăzut
în principal mărirea numărului judecătorilor Tribu -
nalului Constituţional şi a schimbat o serie de reguli
în funcţionarea acestei instanţe prin introducerea
îndeosebi a regulii majorităţii calificate de două
treimi, instituirea unui cvorum de cel puţin 13 din 15
judecători (în loc de 9 anterior) pentru adoptarea unor
hotărâri şi tratarea dosarelor în ordinea înregistrării
lor. Numirile şi modificările aduse au cauzat proteste
interne şi contraproteste la sfârşitul lunii decembrie şi
începutul lui ianuarie. Modificările de lege au fost
criticate de unii reprezentanţi ai Uniunii Europene şi
anumiţi politicieni din Germania, deoarece ameninţă
statul de drept, respectarea drepturilor omului şi
democraţia în Polonia. Alţi politicieni europeni susţin
noul guvern polonez.
Într-o scrisoare datată 23 decembrie 2015,
Ministrul Afacerilor Externe din Polonia, Witold
Waszczykowski, a solicitat opinia Comisiei de la
Veneţia, organism consultativ al Consiliului Europei,
cu privire la chestiunile constituţionale abordate în
două propuneri legislative, trimise la Dietă (Sejm) în
data de 2 şi 15 decembrie 2015, pentru a modifica
Actul Tribunalului Constituţional din 25 iunie 2015.
În scrisoarea din 31 decembrie 2015, Ministrul
Waszczykowski a transmis Comisiei de la Veneţia
modificările la Act, care au fost adoptate în data de 22
decembrie 2015 şi promulgate pe 28 decembrie 2015.
În data de 14 ianuarie 2016, Ministrul Afacerilor
Externe a transmis o versiune în engleză a Actului şi
Modificările (CDL-REF(2015)009), precum şi tradu -
ceri ale hotărârilor Tribunalului Constituţional din 3
şi 9 decembrie 2015
1
şi un Memorandum explicativ
(CDL-REF(2016)015).
În raportul pe această temă adoptat în data de
11 martie 2016 de Comisia de la Veneţia, se arată că
reforma Tribunalului Constituţional polonez ar putea
ameninţa statul de drept, respectarea drepturilor
omului şi democraţia în Polonia şi invită parlamentul
polonez să găsească o soluţie pe baza statului de
drept, respectând verdictul Tribunalului Constitu -
ţional, emis în data de 9 martie 2016 în decizia K
47/15, sugestie deja respinsă de executivul polonez.
Acesta din urmă a criticat conţinutul raportului, pe
care-l consideră părtinitor, şi insistă că disputele pe
marginea situaţiei Tribunalului Constituţional sunt o
problemă politică internă a Poloniei rezultată în urma
alternanţei la guvernare, opinie dezaprobată de
guvernul conservator eurosceptic de la Varşovia.
În data de 23 decembrie 2015, Dieta a aprobat
o lege, ce reorganiza Tribunalul Constituţional.
Amendamentul introducea o majoritate de două
treimi, participarea obligatorie a cel puţin 13, în loc
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 39
1
http://trybunal.gov.pl/en/.
Reforma Tribunalului Constituţional polonez
Cristina PĂIŞ
expert
Consiliul Legislativ
de 9, din cei 15 judecători şi soluţionarea cazurilor în
ordinea înregistrării acestora
2
. Art. 190, alin. (5) din
Constituţia Poloniei menţionează doar majoritatea
voturilor.
Mai mult decât atât, procesele-verbale în curs
trebuie să aştepte în registru 6 luni, şi în situaţii
excepţionale 3 luni. Conform amendamentului, Tri -
bu nalul trebuie să analizeze cazurile în funcţie de
data de primire. Judecătorii Tribunalului Constitu -
ţional pot fi demişi la cererea Dietei, a Preşedintelui
sau a Departamentului de Justiţie.
3
Baza constituţională
Constituţia Poloniei din 1997 reglementează
compoziţia şi competenţele Tribunalului în Capitolul
VIII – Instanţele judecătoreşti şi Tribunalele, în
special în secţiunea intitulată Tribunalul Constitu -
ţional. Articolele 188-193 enumeră competenţele
Tribunalului Constituţional. Articolul 194 spune că
„Tribunalul Constituţional este alcătuit din 15 ju de -
cători aleşi în mod individual de Dietă pentru un
mandat de nouă ani, dintre persoanele care sunt
recunoscute pentru competenţele lor juridice. Nicio
persoană nu poate fi aleasă pentru mai mult de un
mandat” (paragraful 1)
4
. Articolul 195 accentuează
că „judecătorii Tribunalului Constituţional, în exer -
citarea mandatului, vor fi independenţi şi supuşi doar
Constituţiei” (paragraful 1) şi că „pe durata man -
datului, nu se vor afilia niciunui partid politic sau
sindicat şi nici nu pot exercita o activitate publică
incompatibilă cu principiile independenţei instanţelor
judecătoreşti şi judecătorilor” (paragraful 3). Arti co -
lul 197 adaugă că „Organizarea Tribunalului Consti -
tuţional, precum şi procedura de sesizare a acestuia,
sunt stabilite prin lege”. Reglementări generale
despre Tribunalul Constituţional se găsesc în Arti -
colele 188-197 din Constituţia Poloniei. Aceste reguli
se referă mai puţin la organizarea Tribunalului
Constituţional şi procesele acestuia – o chestiune ce
este atribuită legislatorului. Totuşi, Constituţia
asigură independenţa judecătorilor Tribunalului
Constituţional în exercitarea mandatului [articolul
195, alin. (1)]. Celelalte prevederi constituţionale se
referă la alegerea judecătorilor (articolul 194),
condiţiile de lucru [articolul 195, alin. (2)], incom -
patibilităţi [articolul 195, alin. (3)] şi imunitate
(articolul 196). Articolul 190, alin. (5) din Constituţie
conţine o cerinţă de majoritate specifică pentru o
decizie luată de Tribunalul Constituţional: „Deciziile
Tribunalului Constituţional vor fi luate cu o majo -
ritate de voturi”.
Modificările aduse la Actul Tribunalului
Constituţional
a) Cvorumul de 13 din 15 judecători
Art. 10, alin. (1) modificat [art. 1, alin. (3) din
Amendament] precizează că „Consiliul General va
decide cu o majoritate de două treimi din voturi, în
prezenţa a cel puţin 13 judecători ai Tribunalului,
inclusiv Preşedintele sau Vice-preşedintele Tribu -
nalului, dacă nu se stipulează altfel în Act”. Versiunea
anterioară a Actului menţiona, pentru o decizie luată
de Tribunalul plenar, prezenţa a cel puţin nouă
judecători [art. 44, alin. (3) din Act înainte de amen -
dament].
Aşa cum reiese din raportul Comisiei de la
Veneţia, în urma unei analize comparative se arată că
cerinţa participării a cel puţin 13 judecători din 15 ai
Tribunalului Constituţional în situaţia judecării ca şi
Curte Plenară este foarte diferită de alte cerinţe
corespunzătoare din alte state europene. Potrivit
standardelor europene comune, cvorumul într-un
tribunal constituţional ar trebui să fie mai mare de
jumătate din numărul de judecători ai tribunalului, 13
din 15 fiind neobişnuit de mare, în special dacă nu
există un sistem de judecători substituţi cum este
cazul în Austria sau la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Motivul pentru care nu se
găseşte un cvorum atât de mare în alte state europene
este evident: această cerinţă foarte strictă are riscul
de a bloca procesul de luare a deciziilor în Tribunal şi
să-l facă ineficient, punând Tribunalul în imposi -
bilitatea de a-şi îndeplini sarcina principală de
asigurare a constituţionalităţii legislaţiei
5
.
b) Majoritatea de două treimi
Potrivit art. 99, alin. (1) modificat din Act,
hotărârile Tribunalului Constituţional se pronunţă cu
o majoritate de două treimi dintre judecătorii
întruniţi. Cu privire la noul cvorum mai mare, acest
lucru înseamnă că o hotărâre trebuie să fie aprobată
de cel puţin 9 judecători dacă Tribunalul judecă în
complet de judecată. Aceleaşi reguli – cvorum de
participare şi o majoritate de două treimi din voturi –
se aplică la Consiliul General al Tribunalului, care
exercită competenţe mari de organizare
6
. O majo -
ritate simplă de voturi este necesară numai dacă
Tribu nalul judecă într-un complet de 7 sau 3 jude -
Studii, opinii, informări
40 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
2
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-
AD(2016)001-e, p. 9.
3
http://www.dw.com/en/polands-president-signs-constitutional-
court-bill-amendment/a-18945179.
4
https://constitutii.wordpress.com/category/2-constitutii-traduse-
in-limba-romana/page/5/.
5
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-
AD(2016)001-e, p. 13.
6
Art. 10, alin. (1) modificat şi art. 8 din Actul Tribunalului
Constituţional.
cători (plângeri individuale sau cereri preliminare de
la tribunale obişnuite).
Un studiu comparativ arată că, referitor la
cvorumul de decizie, în marea majoritate a sistemelor
legale europene, se cere o majoritate simplă de vot.
Există doar câteva excepţii de la această regulă în
Europa. Guvernul face referire la ele (CDL-
REF(2016)015), dar fără a lua în calcul trăsăturile lor
distincte, un lucru absolut necesar pentru a evalua
corect aceste cazuri. Este evident că un cvorum de
două treimi nu este regula generală pentru hotărârile
plenare sau de cameră în tribunalele constituţionale
din Europa. O asemenea cerinţă strictă are riscul de
a bloca procesul de luare a deciziilor în Tribunal şi
să-l facă ineficient, punând Tribunalul în imposibi -
litatea de a-şi îndeplini sarcina principală de asigurare
a constituţionalităţii legislaţiei
7
.
c) Soluţionarea cazurilor în ordinea înregis -
trării
În urma modificării art. 80, alin. (2) din Act,
termenele de judecată ale cazurilor şi procese-
lor-verbale vor fi stabilite în ordinea în care au fost
înregistrate la Tribunalul Constituţional. Nu există
excepţii prevăzute de această regulă, potrivit art. 2
din Amendament, această regulă se aplică la toate
cazurile în curs pentru care nu s-a stabilit încă o dată
pentru judecată. Această prevedere a fost confirmată
de delegaţia Comisiei de la Veneţia, precum şi de
Guvern şi majoritatea parlamentară, şi este consi -
derată o modalitate de a spori dreptul cetăţenilor la
un proces echitabil într-o perioadă de timp rezo -
nabilă. Pe de o parte este cumva logic, dar agravează
impactul noii reguli asupra lucrărilor Tribunalului.
Înainte de Amendament, nu a existat o asemenea
regulă
8
.
Aşa cum reiese din raportul Comisiei de la
Veneţia, o aplicare strictă a soluţionării cazurilor con -
form art. 80, alin. (2) din Act ar rezulta în inca -
pacitatea Tribunalului de a judeca alt caz până la
emiterea unei decizii judecătoreşti de către Curtea de
Justiţie şi astfel ar aduce legislaţia poloneză în
conflict cu legislaţia Uniunii Europene.
În concluzie, orice impunere a unei obligaţii
de a soluţiona un caz într-o ordine strict cronologică
riscă să nu fie în acord cu standardele europene.
Tribunalul Constituţional trebuie să aibă posibilitatea
de a continua şi a finaliza deliberările în anumite
tipuri de cazuri mai devreme decât în alte situaţii.
Dacă Tribunalul ar avea o astfel de putere ar fi aliniat
standardelor europene cum ar fi art. 6 din Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
d) Întârzierea proceselor-verbale
Art. 87, alin. (2) modificat spune că „proce-
sul-verbal nu poate avea loc mai devreme de trei luni
din ziua în care participanţii au fost anunţaţi de
termenul de judecată, iar în cazuri de complet întreg
– după 6 luni de la notificare”.
O perioadă de cel puţin trei luni nu poate avea
consecinţe negative majore în anumite cazuri, ci le
va permite părţilor să pregătească cazul meticulos.
De aceea, este practica multor curţi constituţionale să
anunţe procesul cu o lună sau două înainte, dar fără
a fi nevoie de o regulă minimă strictă. Un factor care
ar putea duce la o perioadă mai lungă de timp ar fi
complexitatea cazului.
Nu există o regulă europeană uniformă cu
privire la o anume perioadă de timp pentru procese-
le-verbale, dar există o regulă potrivit căreia curtea
decide perioada de timp pentru procese şi în special
termenul pentru audienţe publice. În special în peri -
oade de criză, curţile constituţionale au nevoie de
flexibilitate.
Stabilirea unor perioade de timp aşa de lungi
pentru procesele-verbale ar putea priva măsurile
Tribunalului de efect şi în multe cazuri să le facă
lipsite de sens, chiar şi luând în calcul excepţiile din
paragraful 2a (cerute de Preşedintele Poloniei, cazuri
cu privire la drepturile omului şi cele referitoare la
Ordinele Dietei sau Senatului). Nu există o regle -
mentare generală care permite Tribunalului să reducă
termenul limită în cazuri de urgenţă. Din nou, această
situaţie este în contradicţie cu specificaţiile pentru o
perioadă rezonabilă conform art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzia raportului Comisiei de la Veneţia
Având în vedere modificările aduse la Actul
Tribunalului Constituţional, Comisia de la Veneţia
recomandă atât majorităţii, cât şi opoziţiei, să-şi dea
toată silinţa să găsească o soluţie. Într-un Stat bazat
pe statul de drept, orice soluţie trebuie să se bazeze pe
obligaţia de a respecta şi a implementa pe deplin
deciziile Tribunalului Constituţional. Aşadar, Comi -
sia de la Veneţia apelează la toate organele Statului şi,
în special, la Dietă să respecte în întregime şi să
implementeze deciziile Tribunalului.
Modificările din 22 decembrie 2015, care
afectează eficienţa Tribunalului Constituţional, ar pune
în pericol nu numai statul de drept, ci şi funcţio narea
sistemului democratic. Nu pot fi justificate ca o acţiune
de remediere împotriva absenţei „pluralismului” din
Studii, opinii, informări
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 41
7
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-
AD(2016)001-e, p. 14.
8
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-
AD(2016)001-e, p. 10.
compoziţia Tribunalului. Puse la un loc, aceste modi -
ficări ar putea duce la o încetinire serioasă a activităţii
Tribunalului şi l-ar putea face ineficient ca garant al
Constituţiei.
Mai mult decât atât, Comisia de la Veneţia
recomandă ca Polonia să ţină o dezbatere de principiu
şi echilibrată, care asigură suficient timp pentru parti -
ciparea tuturor instituţiilor, cu privire la reforma proce -
durii şi organizării Curţii şi ce tipuri de procese-verbale
justifică limite de timp rezonabile în Tribunal.
Deşi, în mod evident, nu este un moment bun,
în circumstanţele date, pentru a discuta reforma
Constituţiei şi posibile amendamente, Comisia de la
Veneţia recomandă totuşi pe termen lung modificarea
Constituţiei şi introducerea unei majorităţi calificate
pentru alegerea judecătorilor Tribunalului Constitu -
ţional de către Dietă, precum şi un mecanism anti-
stagnare eficient.
O alternativă validă ar fi introducerea unui
sistem prin care o treime dintre judecătorii Tribuna -
lului Constituţional să fie numiţi/aleşi de cele trei
puteri din Stat – Preşedintele Poloniei, Parlament şi
Magistratură. Chiar şi într-un asemenea sistem, ar fi
important ca componenta parlamentară să fie aleasă
de o majoritate calificată.
Guvernul a anunţat că nu va publica decizia
Tribunalului Constituţional din data de 9 martie 2016,
deoarece Tribunalul nu a urmat procedura prevăzută
în Amendamente. Refuzul de a publica Decizia
K 47/15 din 9 martie 2016 nu ar fi doar contrar
statului de drept, ci ar adânci mai tare criza constitu -
ţională declanşată de alegerea judecătorilor în toamna
anului 2015 şi Amendamentele din 22 decembrie
2015. Atât Constituţia Poloniei, cât şi standardele
europene şi internaţionale, impun respectarea deci -
ziilor Curţii Constituţionale. Publicarea deciziei şi
respectarea ei de către autorităţi sunt o precondiţie
pentru găsirea unei soluţii de ieşire din această criză
constituţională
9
, se arată în concluzia raportului
Comisiei de la Veneţia.
În rezoluţia Parlamentului European din data
de 13 aprilie 2016
10
, membrii parlamentului apelează
la autorităţile poloneze să implementeze recoman -
dările Comisiei de la Veneţia cu privire la competenţa
Tribunalului Constituţional din Polonia de a susţine
Constituţia şi a garanta respect pentru statul de drept.
Membrii Parlamentului European spun că acţiunile
luate de guvernul polonez şi de preşedintele Poloniei
au condus la o paralizie de facto a Tribunalului Con -
stituţional care pune în pericol democraţia, drepturile
omului şi statul de drept. Ei îndeamnă autorităţile
poloneze să respecte, să publice şi să implementeze
fără întârziere decizia Tribunalului Constituţional din
9 martie 2016, să implementeze deciziile din 3 şi 9
decembrie 2015, precum şi recomandările Comisiei
de la Veneţia.
De asemenea, Parlamentul European împăr -
tăşeşte părerea Comisiei de la Veneţia şi anume că
Constituţia Poloniei şi standardele europene şi inter -
naţionale impun ca deciziile Curţilor Constituţionale
să fie respectate.
Parlamentul european susţine eforturile Comi -
siei Europene de a găsi o ieşire din situaţia curentă
prin dialog cu autorităţile poloneze. Totuşi, dacă
guvernul polonez nu se supune recomandărilor,
membrii Parlamentului European doresc ca Comisia
Europeană să activeze cea de-a doua etapă din
procedura „cadru” pentru a acorda atenţie amenin ţă -
rilor sistemice la statul de drept, iniţiată pe 13 ia -
nuarie.
Studii, opinii, informări
42 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
9
http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-
AD(2016)001-e, p. 25.
10
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-
//EP//TEXT+TA+P8-TA-2016-0123+0+DOC+XML+V0//EN.
Vasile Boerescu,
„cu o lună înainte de a
înceta din viaţă, a pre zen -
tat un proiect de revizuire a
Constituţiei, propunând,
între altele, ca în locul
Consiliului de Stat să se
înfiinţeze «o instituţie oa -
re care, compusă din câţ i va
bărbaţi competenţi, care să
fie încredinţaţi cu prepararea proiectelor de legi şi
regulamente, ce li se trimit de Suveran». Această insti -
tuţie a fost Consiliul Legislativ, apărut... peste 40 de ani!”
1
Vasile Boerescu s-a născut la 1 ianuarie 1830
la Bucureşti. Tatăl său a fost pitarul Constantin
Boerescu. A făcut studiile secundare la Liceul
„Sfântul Sava” din Bucureşti, cu întreruperi (fiind
arestat în timpul revoluţiei paşoptiste de trupele
ruseşti la Ploieşti, pentru publicarea articolelor „Către
fraţii reacţionari” şi „Fraţilor cetăţeni” în ziarul
„Pruncul român” al lui C.A. Rosetti; subprefectul
Manolache Şoimescu din Ploieşti l-a scăpat, cu mari
riscuri, de deportare), pe care le-a încheiat în 1850.
După o perioadă de pregătire, între 1850-1852,
la Şcoala de Drept inaugurată la Bucureşti, ajutat de
negustorul Ion Hagi Tudorache, Vasile Boerescu a
plecat, cu fiul acestuia, în 1852, la Paris, unde s-a
înscris la Facultatea de Drept. La 24 august 1855 şi-a
susţinut licenţa în drept cu teza „Constitut şi cauţiune”,
înaintea unui juriu alcătuit din Bonnier, preşedinte,
precum şi din profesorii Demante, Pereyve, Colmet
d’Aage şi Duverger. Lucrarea cuprindea 59 de pagini.
În partea privitoare la dreptul roman, redactată în
latină, Vasile Boerescu a tratat despre constitut (depecunia constituta), iar în partea referitoare la dreptul
francez s-a ocupat de cauţiune. La 1 august 1857,
Vasile Boerescu şi-a susţinut teza de doctorat intitulată
„Traité comparatif des délits et des peines au point de
vue philosophique et juridique”, ce număra 385 de
pagini. Teza de doctorat a fost susţinută în faţa unui
juriu compus din profesorul Ortolan, preşedinte, Royer
Collard, Pellat, Duranton şi Batbie, membri. După cum
arăta Constantin C. Angelescu, fost membru al
Consiliului Legislativ interbelic, în lucrarea „Cei dintâi
români doctori în drept de la Paris”, „Lucrarea s-a
bucurat de o critică foarte favorabilă. Semnalăm, în
special, recenzia publicată de Demangeat în «Revue
pratique du droit français», IV (1857), p. 191, recenzie
în care se laudă cunoştinţele vaste ale lui V. Boerescu
şi se observă că părerile lui asupra duelului şi pedepsei
cu moartea prezintă mare interes”.
2
În perioada
petrecută în Franţa, Vasile Boerescu a militat pentru
drepturile politice ale Ţărilor Române şi pentru unirea
acestora sub un principe străin, publicând lucrările
„Mémoire sur la question politique et économique de
la Moldo-Valachie” şi „La Roumanie après le traité de
Paris du 30 mars 1856”, având o introducere a profe -
sorului Royer-Collard, în care a arătat că suveranitatea
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 43
1
Radu Dimiu [procuror la Înalta Curte de Casaţie], BasileBoerescu, în „Pandectele Române”, rubrica Marii doctrinari ai
dreptului, partea a IV-a, 1946, p. 21.
2
Constantin C. Angelescu, Cei dintâi români doctori în drept dela Paris, Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Imprimeria, Str.
Latină, 10, 1928, p. 21.
PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVDE-A LUNGUL TIMPULUI
M e d a l i o n
Vasile Boerescu – jurist de renume, care a anticipat cupatru decenii înfiinţarea Consiliului Legislativ
Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU
preşedinte de secţie
Consiliul Legislativ
Porţii asupra Principatelor nu era decât o simplă
supremaţie, asemănătoare cu relaţiile dintre patron şi
client în dreptul roman.
După întoarcerea în ţară, Vasile Boerescu a
fondat, în octombrie 1857, ziarul „Naţionalul”, tipărit
la Tipografia Naţională a lui Iosif Romanov şi în ale
cărui pagini a promovat ideile unioniste ale vremii. La
26 septembrie 1857, Vasile Boerescu fost numit
profesor suplinitor de drept comercial la Colegiul
Sfântul Sava din Bucureşti, ajungând, la 27 octombrie
1859, titular al acestei catedre. În perioada 1859-1882
a fost profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti,
fiind pe toată această durată titular al catedrei de drept
comercial. A fost raportorul Codului penal, al Codului
de procedură penală şi al Codului de procedură civilă
(1864-1865). Între lunile martie şi mai 1871 a devenit
rector al Universităţii din Bucureşti, iar între octombrie
1873 şi 1880 a deţinut funcţia de decan al Facultăţii de
Drept. În 1873 a publicat „Codicele române”, care
cuprindea legile, decretele şi regulamentele elaborate
începând din 1859, lucrare larg apreciată în epocă, şi
nu numai, pentru utilitatea ei practică.
În ianuarie 1859, Vasile Boerescu a fost ales
deputat în Adunarea electivă din Muntenia. Ca
deputat, a rostit, în 1859, un discurs memorabil în
urma căruia s-a proclamat Unirea Principatelor sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Vasile Boerescu
afirma: „A ne uni asupra principiului Unirii este a ne
uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu.
Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul
Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi
posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde
mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am
împlinit… o dorinţă sfântă”.
În octombrie 1858 a fost numit director al
Eforiei Şcoalelor, unde a funcţionat până în 1859,
fiind înlocuit din motive politice. Din această poziţie
a fondat, în 1859, cu ajutorul lui Constantin Bozianu
şi Gheorghe Costaforu, Facultatea de Drept. În conti -
nuare a îndeplinit numeroase funcţii în guvernele
post-unioniste. Astfel, a fost ministru de justiţie în
perioada 28 mai – 5 iulie 1860 şi în perioada 13 iulie
1860 – 14 aprilie 1861, în guvernul condus de
Manolache Costache Epureanu.
În calitate de ministru al justiţiei, a publicat, în
anul 1860, în „Revue critique de législation et de
jurisprudence” (XVII), anteproiectul unui cod penal şi
o valoroasă expunere de motive la proiectul de lege,
prezentat Comisiei Centrale de la Focşani, pentru
desfiinţarea pedepsei cu moartea. Această expunere de
motive a fost citată de profesorul universitar francez
Joseph Louis Elzéar Ortolan (21 august 1802 –
27 martie 1873), în celebrul lui curs de drept penal. A
deţinut interimatul la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice între 13 iulie şi 17 octombrie 1860. A fost
ministru de justiţie şi în perioada 16 noiembrie 1868 –
21 ianuarie 1870, în guvernul condus de Dimitrie
Ghica. De asemenea, a fost membru în Consiliul
Superior al Instrucţiunii (octombrie 1863).
Din cauza opoziţiei marilor puteri, care nu
acceptau ca Alexandru Ioan Cuza să promulge o
constituţie, Vasile Boerescu a găsit un subterfugiu
juridic şi a denumit noua lege fundamentală a statului
român „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris”. Drept răsplată, în anul 1864, el a devenit
vicepreşedinte al Consiliului de Stat, instituit de
domnitor, care avea un rol extrem de important în
administrarea ţării.
Imediat după îndepărtarea lui Alexandru Ioan
Cuza, la care nu a participat, Vasile Boerescu a făcut,
totuşi, parte din delegaţia care a reprezentat guvernul
român pe lângă marile puteri reunite în Conferinţa de
la Paris din 1866, susţinând aducerea unui prinţ străin
pe tronul României. A fost ales în Adunarea
Constituantă care a dezbătut şi adoptat Constituţia din
1866 şi, apoi, a fost ales deputat şi senator.
Vasile Boerescu s-a remarcat ca avocat şi
orator celebru. În anii în care a studiat la Paris, a fost
puternic influenţat de pledoariile renumiţilor avocaţi
Berryer, Jules Favre, Arago şi Gambetta. „În Bule -
tinul Înaltei Curţi întâlnim în mod obişnuit numele
lui Boerescu. După cele scrise de un contemporan,
«puţini s-au înălţat aşa de sus ca dânsu», iar ple doa -
riile sale «ar fi putut servi ca nişte adevărate modele
şi, în tot cazul, ar fi mărturisit despre ştiinţa şi talentul
ilustrului avocat»”.
3
În perioada 1877-1879 a fost
decan al Baroului de Ilfov, instituind conferinţele de
stagiu. Marele său talent oratoric l-a ajutat în dez -
baterile la care a luat parte. Astfel, discursurile sale
parlamentare s-au caracte rizat prin logică, claritate şi
precizie.
În 1870 a fondat ziarul politic „Presa”, care s-a
impus ca o tribună a poziţiilor politice moderate, de
centru. S-a dovedit, de asemenea, a fi un traducător
talentat.
În perioada 28 aprilie 1873 – 7 noiembrie 1875
a fost ministru al afacerilor străine în cabinetul
condus de Lascăr Catargiu, iar în perioadele 9 ianua -
rie – 7 aprilie 1874 şi 22 ianuarie – 20 iulie 1880 a
deţinut interimatul la Ministerul Cultelor şi Instruc -
ţiunii Publice. A fost principalul artizan al Convenţiei
comerciale româno-austro-ungare din 1875. Marile
Puteri considerau că România ar fi o provincie
privilegiată a Imperiului Otoman, însă ministrul de
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
44 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
3
Radu Dimiu, op. cit., p. 21.
externe, Vasile Boerescu, a reuşit să negocieze textul
convenţiei comerciale în aşa fel încât Imperiul
Austro-Ungar a recunoscut implicit dreptul României
de a-şi negocia singură tratatele, iar, astfel, drumul
spre independenţa de stat a intrat în linie dreaptă.
A activat cu toate forţele sale pentru procla -
marea şi recunoaşterea independenţei de stat a ţării.
Vasile Boerescu a fost iniţiatorul înfiinţării
Societăţilor de credit funciar (1873 şi 1874), al Socie -
tăţii de asigurări „Dacia” şi al Băncii de Bucuresci
(1875).
După ce, în 1876, împreună cu Dimitrie Ghica,
a pus bazele unei efemere grupări politice de centru,
Vasile Boerescu s-a încadrat, în 1879, în Partidul
Naţional Liberal, iar în ianuarie 1880 a constituit,
alături de George D. Vernescu, organizaţia politică
dizidentă Partidul Liberalilor Sinceri. Între 11 iulie
1879 – 10 aprilie 1881 a fost pentru ultima oară minis -
tru de externe în cabinetul condus Ion C. Brătianu.
Vasile Boerescu a fost promotor în mai multe
domenii ale dreptului. El s-a remarcat, de pildă, ca
autor al primelor manifestări scrise din cultura juri -
dică românească în materia dreptului internaţional.
Studiile sale din domeniul dreptului penal, cu nume -
roase elemente de originalitate, ca şi activitatea sa în
domeniul codificării penale îl recomandă pe Vasile
Boerescu drept „cel mai mare penalist al României
din veacul al XIX-lea”, după cum afirma juristul
Petre Ionescu-Muscel, autor al lucrării „Penalişti
români în a 2-a jumătate a secolului XIX”.
În domeniul dreptului comercial, Vasile Boe rescu
a publicat, în 1859, primul tratat din doctrina româ -
nească: „Explicarea Condicei comerciale române”.Această lucrare a fost considerată de reputatul profesor
de drept comercial I.L. Georgescu drept „încoronarea
activităţii de jurist a lui Boerescu”.
4
A editat, în 1865,
prima colecţie de legi „Codicele române Alexandru Ioan
sau Colecţiune de legile Principatelor Unite Române”,
republicată, într-o formă îmbogăţită, în trei volume, în
anul 1873.
„Lucrările sale judiciare reprezintă cu hotărâre
noua concepţie, care părăseşte frazele elementare sau
naive şi exclamative spre a le înlocui cu tratarea nouă,
sobră, didactică şi comparativă, cu izvoare ştiinţifice,
având şi preocupări asupra înţelegerii termenilor
tehnici. Străinătatea a aflat despre situaţia juridică a
ţărilor noastre, iar profesioniştilor români li se punea
la îndemână o sinteză critică a dreptului pe atunci în
vigoare”.
5
Dintre lucrările sale fac parte, în afara tezei de
doctorat, „La Roumanie après la Traité de Paris du 30
mars 1856”, Paris, 1856; „Traité comparatif des délits
et des peines au point de vue philosophique et
juridique”, 1857; „Le firman Turc pour la convocation
des Divans ad-hoc dans les Principautés du Danube”,
1857; „România după tratatul de la Paris”, Paris,
1857; ”Explicarea convenţiunii relative la organizarea
Principatelor”, Bucureşti, 1858; „Examen de la Con -
vention du 19 Août relative à l’organisation des
Principautés Danubiennes”, Paris, 1858; Cuvânt rostit
de directorul Şcoalelor Vasile Boerescu la împărţirea
premiilor pe 1858-59; „Explicarea Condicei comer -
ciale române”, Bucureşti, 1859; „Proiect de lege
asupra reorganizării instrucţiunii publice”, 1863;
„Mémoire sur la jurisdiction consulaire dans les
Principautés-Unies roumaines”, Paris, 1865 – ediţie
românească, Bucureşti, 1868; „Codicele române
Alexandru Ioan sau Colecţiune de legile Principatelor
Unite Române”, 1865, colecţie de legi republicată
într-o formă îmbogăţită, în trei volume, în anul 1873;
„Apendice”, 1875; „Mémoire prèsenté à la conference
de Paris”, Paris, 1866; „Drepturile României înte me -
iate pe tratate”, 1874; „La question israelite”,
discours, Bucarest, 1879; „Conflictul religios de la
Curtea de Argeş”, Interpelare, 1879; „Proiect pentru
revizuirea Constituţiei”, 1883; „Discursuri politice
1859-1883” (cu o notiţă biografică), volumele I-II,
1910. Vasile Boerescu a tradus „Soldatul orfan”,
melodramă militară în 3 acte, Bucureşti, 1850.
A profesat până în ultimele zile, când, după
cum relatează un contemporan al său, „maladia
teribilă de care suferea era înspăimântător întipărită
pe figura-i aproape stinsă”. A încetat din viaţă la Paris,
la 18 noiembrie 1883, unde se dusese pentru îngrijirea
sănătăţii. Înmormântarea a avut loc în ţară. După cum
se arăta în publicaţia „Românul” din 3 şi 6 decembrie
1883, „înmormântarea s-a făcut în ţară, cu mare
pompă, în asistenţa demnitarilor şi autorităţilor şi în
mijlocul unei mulţimi atât de compacte, încât «deabia
putea cortegiul funebru să iasă din gara Târgoviştii»
unde fusese adus corpul din străinătate”.
După cum afirma Nicolae Iorga, Vasile Boe -
rescu era „om învăţat, deprins a vorbi, nu ca avocat, ci,
în cea mai mare parte, mai ales ca profesor de drept;
cugetător politic vrednic de acest nume, om de răs -
pundere şi de caracter”. A fost un om politic de sea mă
care a militat, prin toate mijloacele, pentru reformarea
statului român şi pentru independenţa României şi,
totodată, a fost unul din cei mai repre zentativi slujitori,
pionieri ai dreptului românesc.
Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 45
4
I.L. Georgescu, Protagonişti ai dreptului comercial român,
ediţia a II-a, Bucureşti, Lumina Lex, 2002, p. 53.
5
Radu Dimiu, op. cit., p. 23.
Ne revine deosebita onoare de a semnala
apariţia unei remarcabile lucrări, într-un domeniu al
dreptului care, în ultima perioadă, cunoaşte noi
tendinţe determinate de realităţile geo-politice de la
nivel mondial.
Aceste noi realităţi creează tulburări profunde
atât pe plan mondial, cât şi din ce în ce mai pregnant
şi pe plan naţional, dar şi generează zi de zi noi
provocări care au ca rezultat necesitatea reconsi -
derării şi regândirii în întregime a regimului juridic
aplicabil străinilor.
Obiectul de analiză al prezentei lucrări se
circumscrie într-una dintre cele mai spectaculoase
ramuri ale ştiinţei dreptului şi anume dreptul inter -
naţional privat şi se referă la regimul juridic aplicabil
străinilor aflaţi pe teritoriul patriei noastre, domeniu
în care, astfel cum spun şi autorii în introducere
„regula o face excepţia”.
În prezenta lucrare, problematica atât de vastă,
complexă şi diversă a subiectului în cauză este
abordată în mod extensiv, dar detaliat, fiecare aspect
fiind minuţios analizat, cu luarea în considerare a
climatului actual, în care Europa este efectiv copleşită
de numărul mare de migraţi sosiţi din toate colţurile
lumii, dar mai ales cei care sosesc din zonele afectate
de conflictul din Orientul Mijlociu.
Deşi poate la prima vedere ar putea surprinde
numărul mare de pagini al lucrării, prin parcurgerea
sa se remarcă faptul că materia analizată este foarte
bine structurată, cititorul parcurgând în mod cursiv şi
plăcut paginile lucrării.
Autorii, dnul Ioan Chelaru, vicepreşedinte al
Senatului României, preşedinte al Uniunii Juriştilor
din România şi dna Ana Luisa Chelaru, notar public,
au elaborat prezenta lucrare în contextul în care
relaţiile private internaţionale, din ce în ce mai extin -
se şi complicate, implică în mod necesar existenţa
unor reglementări specifice (naţionale şi interna -
ţionale), menite să asigure, măcar în parte, spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie în acest complex
domeniu.
Prin dezvoltarea şi comentarea, aproape în
totalitate, a normelor de drept care reglementează
actele şi faptele juridice ale străinilor, lucrarea repre -
zintă o noutate în peisajul preocupărilor pe care
specialiştii români din domeniul dreptului le au. Un
alt element de noutate al lucrării este reprezentat de
modalitatea de definire a noţiunii de „străin”, prin
care este înţeleasă, din punctul de vedere al autorilor,
nu doar o persoană fizică, ci şi o persoană juridică.
Cei care vor avea plăcerea de a lectura paginile
lucrării vor descoperi o abordare explicită şi directă
a dreptului pozitiv, atunci când se pune problema
exis tenţei unui element de extraneitate sau, în expri -
mare academică, „când o relaţie privată interna -
46 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
APARIŢII EDITORIALE
Străinii în România. Regim juridicIoan Chelaru, Ana Luisa Chelaru
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2016
ţională are legătură cu mai multe sisteme de drept
naţionale”.
Pentru o mai bună accesibilitate a lucrării,
autorii au efectuat o abordare concisă, structurată în
două mari părţi, care la rândul lor cuprind capitole şi
secţiuni, al căror titlu rezumă principalele subiecte
analizate în cadrul acestora. Tema abordată, atât de
delicată în prezent, este analizată cu echidistanţă,
ţinând cont şi de preponderenţa normelor dreptului
Uniunii Europene faţă de sistemul de drept românesc.
Lucrarea urmăreşte cu prioritate relevarea unor
aspecte vizând sensul normelor legale, naţionale sau
internaţionale, aplicabile regimului străinilor, corela -
ţiile care se realizează între acestea, în condiţiile în
care legislaţia Uniunii Europene, care se aplică cu
prioritate, tinde să devină majoritară.
Referitor la meritele lucrării îl cităm pe prof.
univ. dr. Dragoş Alexandru Sitaru, un nume de
referinţă în domeniul dreptului internaţional privat:
„Remarc cu plăcere acurateţea cu care instituţii
importante ale dreptului privat au fost analizate şi
comentate, în raport cu străinii, de fiecare dată
concluzia fiind una firească, conform căreia o lege
străină nu se aplică în România prin propria ei forţă,
ci numai pentru că o normă juridică română trimite la
ea în mod obligatoriu. Ca atare, legea străină, atunci
când devine aplicabilă, aceasta are loc în temeiul,
limitele şi sub condiţiile impuse de fiecare dată de
legea naţională, ca lege a forului. Constat cu plăcere,
de asemenea, că lucrarea tratează şi „noutăţile”
autoh tone sau europene, în ceea ce priveşte străinii,
persoane fizice sau juridice din România, dar nu
neglijează, dimpotrivă, se ocupă de multe ori în
detaliu, şi de celelalte domenii ale dreptului cu care
subiectul calificat vine în contact. O bibliografie
română şi străină deosebit de consistentă şi actuală şi
folosirea legislaţiei române şi a regulamentelor
Uniunii Europene în vigoare până la 1 februarie 2016
sunt două argumente care dau lucrării analizate
soliditatea ştiinţifică necesară, recomandând-o spre a
fi lecturată”.
Lansarea oficială a lucrării a avut loc la data
de 5 aprilie 2016, într-un cadru festiv găzduit de
Senatul României, în Sala „Constantin Stere” din
Palatul Parlamentului.
Evenimentul editorial a reunit un număr mare
de invitaţi, reprezentanţi ai uniunilor profesionale din
domeniul justiţiei, senatori, specialişti şi cadre uni -
ver sitare atât din Bucureşti, cât şi din numeroase alte
oraşe din ţară.
În deschiderea evenimentului, prof. dr. Ovidiu
Predescu – Director al publicaţiilor ,,Dreptul”, a subli-
niat faptul că domeniul dreptului internaţional privat,
în sfera căruia se plasează lucrarea prezentată, i-a
atras pe ambii autori în activitatea lor profesională,
regăsindu-se şi în alte lucrări elaborate de aceştia,
tematica abordată fiind totodată extrem de potrivită în
contextul internaţional actual.
În cuvântul său, Preşedintele Senatului, domnul
Călin Popescu Tăriceanu, a apreciat că lucrarea repre -
zintă „o adevărată monografie a unui subiect de inte res
pentru spaţiul românesc şi european” din per s pec tiva
„preocupării pentru relaţiile românilor cu străinii şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
indiferent de originea lor” şi a scos în evi denţă faptul
că, din punctul său de vedere, nota carac teristică o
constituie „sobrietatea”, cu atât mai mult cu cât
„România duce lipsă astăzi de sobrietate în tratarea
unor subiecte de interes real pentru români”.
O adevărată prezentare de specialitate a făcu -
t-o, sintetic, prof. univ. dr. Dan Lupaşcu, insistând
asupra caracteristicilor legate de efortul considerabil
de documentare – 177 lucrări de specialitate româ -
neşti şi străine menţionate, izvoare normative interne
şi internaţionale, informaţia juridică la zi, caracterul
anticipativ, stilul clar, cursiv, limbajul accesibil
tuturor, specialişti sau nu, valoarea de instrument de
documentare a lucrării. Sublinierea în lucrare a
aspectului că „ţara noastră a adoptat o politică justă”
în domeniul străinilor, xenofobia nefiind o carac -
teristică a românilor, preconizarea de către autori de
reguli uniforme şi instituţii similare, precum şi
constatarea că lucrarea atinge tematic criza imigran -
ţilor şi se referă totodată la situaţia infracţiunilor
comise în străinătate împotriva cetăţenilor români,
sunt alte elemente de interes relevate în cadrul
observaţiilor formulate.
După intervenţia preşedintelui Editurii Univers
Juridic, domnul Nicolae Cârstea, Ana-Luisa Chelaru
a mulţumit acestuia, precum şi preşedintelui Sena -
tului, domnul Călin Popescu Tăriceanu pentru găz -
duire, domnului prof. univ. dr. Dan Lupaşcu pentru
aprecierile formulate pe marginea lucrării realizate în
colaborare cu domnul senator Ioan Chelaru.
La rândul său, domnul senator Ioan Chelaru a
mulţumit tuturor invitaţilor prezenţi la evenimentul
editorial găzduit de Senat şi a mărturisit că şi domnia
sa priveşte cartea actuală, a şaptea lucrare a sa, ca pe o
reuşită, mai ales pentru că vine să răspundă unor nevoi
din viaţa publică: „Problema migraţiei din acest
moment a fost un imbold în finalizarea acestei lucrări”.
Discursul domniei sale s-a dorit a fi în primul
rând o confesiune, autorul precizând că „Înainte de a
veni, gândindu-mă la întâlnirea cu dumneavoastră,
m-am întrebat despre ce voi vorbi. Ce am avut de
spus, din acest punct de vedere, am scris aici, şi eu, şi
Apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 47
Luisa. Cei care o să fiţi curioşi sau cei care o să aveţi
nevoie, măcar spre consultare, veţi găsi aici cam tot
ce se putea scrie în acest moment despre condiţia
juridică a străinului în România, indiferent de
domeniu, începând de la familie, până la insolvenţă,
de la persoana fizică la persoana juridică, continuând
cu aspecte de drept comercial din România, toate
domeniile unde lucrează şi trăiesc străinii din
România – am încercat să le acoperim în sensul
existenţei unor acte normative sau a nevoii, în acest
moment, de acte normative. Şi atunci, eu mărturisesc
că am avut un avantaj; acela de a face parte dintr-un
corp legiuitor în ultimii 12 ani, şi nu e puţin, de a
simţi, ceea ce practicienii care sunt în sală ştiu – eu
sunt şi practician – nevoia de a înţelege: oare ce a
gândit legiuitorul în momentul în care a trimis în
spaţiul public o asemenea normă? De multe ori m-
am întrebat şi eu, ca practician, care este sensul unei
norme juridice, ce au vrut să reglementeze legiuitorii
în momentul în care au elaborat o anumită normă,
cum poate ea să fie pusă în practică, răspunde ea cu
adevărat unei nevoi de reglementare a societăţii?”
Dintre temele de dezbatere pe care şi le-a
propus lucrarea, domnia sa a ţinut să mai sublinieze
existenţa unei polarităţi între tendinţa de a se adopta
masiv legislaţia europeană în materie de reglementare
a regimului străinilor şi tendinţa de a se păstra norma
naţională, pledând pentru realizarea unui echilibru
între cele două şi, mai ales, adaptarea legislaţiei
europene la specificul naţional: „Să facem acte
normative şi norme juridice pentru toată populaţia din
România”.
În final, nu ne rămâne decât să îi felicităm pe
cei doi autori, tată şi fiică, pentru lucrarea de faţă,
care nu doar că abordează un subiect atât de actual, ci
şi are meritul de a anticipa tendinţele legislative la
nivel european în această problemă şi să sperăm că
acest demers ştiinţific va fi urmat şi de altele asemă -
nătoare.
Totodată, prin modalitatea de analiză şi tratare
a domeniului vizat, suntem pe deplin de acord cu
aprecierea unuia dintre autori, conform căreia
„această carte este actuală astăzi, va fi şi mâine, poate
chiar o perioadă mai îndelungată, dar avantajul ei este
că include, chiar la zi şi poate un pic anticipativ,
reglementarea şi modul în care privim problematica
străinilor în România”.
Suntem convinşi că prezentul volum o să fie o
lectură utilă nu doar pentru specialişti, ci şi pentru cei
care doresc să cunoască reglementările interne sau
europene relative la regimul străinilor, pe care le vor
regăsi adunate într-o singură lucrare.
Sorin POPESCU
preşedinte de secţie
Cătălin CIORA
şef sector
Consiliul Legislativ
Apariții editoriale
48 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
La Editura Academiei Române a apărut cartea
„Dreptul şi juriştii în Academia Română (1866-
2016)”, semnată de prof. univ. dr. Mircea Duţu,
director al Institutului de Cercetări Juridice „Acad.
Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
Lucrarea apare în contextul aniversării a 150
de ani de la crearea, la 1 aprilie 1866, a Societăţii
Literare Române, devenită, în august 1867, Socie -
tatea Academică şi din 1879 „Institut naţional”, sub
denumirea de Academia Română. Ea se vrea, aşa
cum îi arată şi titlul, un omagiu, prin evocare şi
consemnare a evenimentelor, adus acelor jurişti care,
de-a lungul timpului, au contribuit, sub cupolă
academică, la propăşirea limbii române, ştiinţei şi
culturii naţionale.
Cartea este structurată în trei părţi, precedate
de o Prefaţă semnată de autor şi un Avant-propos în
care este publicată conferinţa ţinută la Radio, în data
de 25 mai 1934, de academicianul Andrei Rădulescu
cu titlul elocvent „Academia şi Dreptul”. A fost
adăugat, totodată, sub titlul semnificativ „Mă stră -
duiesc pentru independenţa şi înălţarea justiţiei… să
accentuez caracterul românesc al Dreptului nostru”,
textul cuvântării rostite de ilustrul academician, viitor
preşedinte al Academiei Române (1946-1949), cu
ocazia învestirii sale ca Prim-Preşedinte al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie (1938).
„Partea I. Dreptul şi Academia” este împărţită
în cinci capitole care subliniază premisele politico-juri -
dice ale întemeierii Academiei Române, dreptul în
contextul academic, ştiinţa dreptului în supremul for
academic şi rolul Institutului de Cercetări Juri dice,
cultura judiciară şi cultura juridică românească în era
mondializării. „Partea a II-a. Din galeria marilor
jurişti, membri ai Academiei Române” prezintă un
tablou statistic al prezenţei juriştilor în înaltul for şi
scurte fişe biobibliografice ale unor personalităţi ale
domeniului. „Partea a III-a. Discur suri de recepţie”
conţine discursuri rostite de acade micienii T.
Stefanelli – prietenul de suflet al lui Mihai Eminescu –,
Andrei Rădulescu şi Traian Ionaşcu, răspunsuri la
aceste discursuri, precum şi „Perspec tive.
Argumentum pentru Enciclopedia Juridică Română
(EJR)” care prefigurează cel mai important proiect
juridico-ştiinţific şi cultural academic român în
domeniu.
În cadrul conferinţei ţinute la Radio în data de
25 mai 1934, academicianul Andrei Rădulescu
aminteşte printre membri corespondenţi câţiva mari
jurişti cum ar fi Ioan Ionescu-Dolj care a fost preşe -
dintele Secţiei I de drept public a Consiliului
Legislativ din anul 1925 şi apoi, prim-preşedinte al
instituţiei între anii 1938-1943, an în care s-a şi
pensionat. Misiunea redactării Codului penal şi a
Codului de procedură penală a revenit Secţiei I de
drept public a Consiliului Legislativ, condus o
perioadă lungă de timp de Ioan Ionescu-Dolj. Ele au
fost terminate după o muncă de circa zece ani, apoi
Apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 49
Dreptul şi juriştii în Academia Română (1866-2016)
Mircea Duţu
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2016
au fost votate de Parlament şi transformate în legi
care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
1
De altfel,
opera de unificare legislativă a României întregite a
constituit o misiune permanentă a Consiliului
Legislativ interbelic în perioada întregii sale
existenţe: 1 ianuarie 1926 – 22 aprilie 1948. Iar în
rândul întâi al celor care au avut de îndeplinit această
misiune s-a aflat Ioan Ionescu-Dolj. El a apreciat
sforţările extraordinare făcute de Consiliu, de a
corespunde în totul menirii sale constituţionale, ca
ţara să aibă o legislaţie modernă, mai lipsită de
contradicţii şi lacune, dar nu a uitat să atragă atenţia
că este încă mult de făcut
2
.
În „Partea I. Dreptul şi Academia, Capitolul II.
Dreptul în context academic”, autorul Mircea Duţu
menţionează pe lista membrilor de onoare ai
Academiei Române pe Tudor R. Popescu (1913-
2004) desemnat la 12 noiembrie 1996, profesorul
Vasile Stănescu (1925- ; economist şi jurist) ales la 29
ianuarie 1999 şi pe profesorul Tudor Drăganu (1912-
2010) ales la 21 iulie 2003.
Între anii 1938-1948, Tudor R. Popescu a fost
membru al primului Consiliu Legislativ, activând,
rând pe rând, ca referent stagiar, referent titular şi
referent şef. De remarcat că în perioada 1946-1948,
la Consiliul Legislativ a lucrat şi soţia sa, Vera
Popescu, încadrată în funcţia de referent stagiar
3
, în
prezent centenară, singura juristă în viaţă a
Consiliului Legislativ interbelic.
„Membrii Consiliului Legislativ [din perioada
1926-1948] au fost mari personalităţi. [...] Toţi aceşti
specialişti erau foarte bine informaţi şi dornici să
poarte discuţii. Ei îşi desfăşurau activitatea cu
patimă”
4
, sunt cuvintele regretatului profesor
universitar doctor docent Tudor R. Popescu, care s-a
dovedit el însuşi a fi un astfel de specialist de marcă
al primului Consiliu Legislativ, pasionat de munca
sa. În 1938 a devenit membru al primului Consiliu
Legislativ, ce era, în opinia sa, „o instituţie extrem de
selectă, cea mai selectă din ţară”
5
. Conform relatării
sale, admiterea în această instituţie juridică nu era
deloc uşoară. „Vă spun cum a fost când am intrat eu
în Consiliul Legislativ”, îşi amintea Tudor R.
Popescu. „Din prima zi ţi se dădea un proiect de lege
ca probă. De obicei, tinerii care dădeau proba nu
sesizau mai mult de jumătate din greşelile ce se
puteau evita. Profesorul care a verificat proba mea
mi-a spus că am sesizat peste trei sferturi din aceste
greşeli”
6
. La Consiliul Legislativ a început să lucreze
efectiv din 1940, pentru că din 1937 a avut o bursă de
patru ani la Facultatea de Drept a Universităţii din
Paris ce i-a fost acordată de Institutul Francez.
Concomitent cu perioada în care a lucrat la
Consiliul Legislativ, Tudor R. Popescu a fost cadru
didactic la Facultăţile de Drept ale Universităţilor din
Iaşi (cu începere din 1935) şi Bucureşti, predând
cursuri de drept civil, drept internaţional privat şi de
drept al comerţului internaţional. Astfel, între 1935-
1937, a fost asistent supleant şi, între 1937-1941,
asistent la Catedra de Drept Civil a Facultăţii de
Drept a Universităţii din Iaşi, pentru ca între 1941 şi
1947 să fie conferenţiar universitar la Facultatea de
Drept a Universităţii din Bucureşti, instituţie de
învăţământ superior prestigioasă în care, mai târziu,
a activat timp de mulţi ani ca profesor universitar. În
1947 s-a mutat, însă, la Iaşi unde a funcţionat, în
calitate de profesor universitar, la Facultatea de Drept
a Universităţii ieşene. Apoi, după scurt timp, a revenit
în Capitală pentru a preda la Academia de Studii
Economice. Referitor la această perioadă tumultoasă
din viaţa sa, Tudor R. Popescu îşi amintea: „Am
activat şi la Consiliul Legislativ şi la facultate. Eram
trei zile la Bucureşti, la Consiliul Legislativ şi trei
zile la Iaşi, la facultate. Cei de la Consiliul Legislativ
preferau să te aibă acolo trei zile, dar pline, decât să
nu te aibă deloc. Nu se punea problema salarizării.
Erai bine plătit. Şi soţia [Vera Popescu] a venit cu
mine, mai întâi ca funcţionară, apoi a lucrat efectiv ca
juristă la Consiliul Legislativ [referent stagiar între
anii 1946 şi 1948]”
7
.
În 1947, când încă mai activa la Consiliul
Legislativ, a devenit consilier juridic în Comisia
ministerială pentru redresare economică şi stabilizare
monetară. „Am lucrat la Consiliul Legislativ până în
1948, când s-a desfiinţat”, preciza Tudor R. Popescu.
„Deci am fost acolo şi în perioada războiului. Eram
scutiţi de front; ne considerau mobilizaţi acolo. Se
cereau avize şi în timpul războiului, deoarece legile
continuau să se facă. Consiliului Legislativ i s-a cerut
părerea şi în perioada cuprinsă între 1944-1948. [...]
Apariții editoriale
50 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
1
Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2006, p. 38.
2
Ioan Ionescu-Dolj, Consiliul Legislativ – 10 ani de existenţă –Ce ar fi trebuit să fie potrivit legii sale organice şi ce este, în
volumul Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926-1936,
Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, [1936], p. 71.
3
Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, op. cit., p. 164.
4
Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Consiliul Legislativ era oinstituţie extrem de selectă, cea mai selectă din ţară (Convorbire
cu prof. univ. dr. doc. Tudor R. Popescu despre Consiliul
Legislativ interbelic). În volumul Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2004, p. 229.
5 Ibidem, p. 229.
6 Ibidem, p. 228.
7 Ibidem, p. 229-230.
După venirea ruşilor în ţară, mi-am permis să nu dau
aviz favorabil legii care ar fi pus în pericol existenţa
bisericilor în România. Am avut 12 argumente logice
pentru a-mi susţine punctul de vedere. Noi aveam
bisericile sub formă de fundaţii. Cuvântul fundaţie nu
figura în legea preconizată. M-am axat pe acest fapt
pentru a salva bisericile. La protestul politrucului rus,
i-am spus să vorbească la Moscova pentru a modifica
legea. Cine putea însă să vorbească la Moscova? Am
scris o carte de 200 de pagini despre salvarea
bisericilor în România. Având în vedere şi acest caz,
pot să afirm că logica juridică mi-a folosit mai mult
decât alte susţineri intelectuale”
8
. Numit în 1948
preşedinte al Comisiei pentru aplicarea Legii de
confiscare a patrimoniilor tuturor instituţiilor
religioase, Tudor R. Popescu a procedat la o
interpretare in favorem Ecclesiae a acestei legi, astfel
încât a salvat de la naţionalizare patrimoniile tuturor
bisericilor, mănăstirilor şi altor lăcaşuri, fără nicio
discriminare de cult, rit ori sectă, apărând, în
consecinţă, însăşi aplicarea principiului libertăţii
religioase ca atare, ceea ce a permis construirea legală
ulterioară a unor aşezăminte religioase noi, fapt unic
în ţările aflate sub ocupaţie sovietică. Pentru acest
fapt, în 1996, a fost nominalizat la Premiul Nobel
pentru Pace.
Între anii 1954 şi 1957, Tudor R. Popescu a
fost încadrat la Institutul de Cercetări Juridice, ca şef
de sector, perioadă în care a desfăşurat o valoroasă
activitate de cercetare ştiinţifică. Din 1957 până în
1988 a deţinut funcţia de preşedinte al Societăţii
Române de Drept Comparat. A fost, de asemenea,
şeful contenciosului la Ministerul Petrolului în anii
1950. În 1953, a fost numit arbitru la Comisia de
Arbitraj alcătuită din 15 membri, făcând parte din
această comisie până la decesul său. Mai târziu, în
1978, a fost numit, după academicianul Traian
Ionaşcu, căruia i-a fost şi asistent la începutul
carierei, preşedintele în funcţiune al Comisiei de
Arbitraj pentru Comerţ Exterior, organism
jurisdicţional permanent pentru soluţionarea litigiilor
comerciale cu elemente de extraneitate, ce funcţiona
pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
În această calitate a desfăşurat o amplă activitate
ştiinţifică, precum şi de reglementare şi reprezentare,
fiind membru al celor mai înalte forumuri mondiale
de specialitate. Astfel, prin persoana profesorului
Tudor R. Popescu, România a fost reprezentată în
Consiliul Internaţional pentru Arbitraj Comercial
(ICCA) de la Paris şi, apoi, în Federaţia Inter -
naţională a Instituţiilor de Arbitraj Comercial
(IFCAI) de la New York. Participant activ la lucrările
Grupului European de Arbitraj Comercial Interna -
ţional – for de nivel european –, Tudor R. Popescu a
adus o contribuţie deosebită la revigorarea şi
dezvoltarea arbitrajului.
Primirea la 12 noiembrie 1996 a profesorului
universitar doctor docent Tudor R. Popescu ca mem -
bru de onoare al Academiei Române a reprezentat
încununarea recunoaşterii imensei contribuţii pe care
domnia sa a adus-o la dezvoltarea ştiinţelor juridice
în România. În acest context, trebuie remarcat faptul
că Tudor R. Popescu a fost autorul primului tratat
amplu de drept internaţional privat de după Revoluţia
din decembrie 1989 şi, ulterior apariţiei Legii nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat, al primului tratat în două
volume de drept al familiei după adoptarea Codului
familiei în 1954, al altor lucrări deosebit de valoroase
de drept al comerţului internaţional, acordând, în
domeniile mai sus amintite, o atenţie deosebită
activităţii practice. La realizarea vastei sale opere
ştiinţifice a fost ajutat şi de experienţa bogată pe care
a acumulat-o în practica arbitrală.
Vasile Stănescu a fost consilier permanent, şef
al Secţiei a III-a a celui de-al doilea Consiliu
Legislativ şi pentru scurt timp preşedinte interimar al
Consiliului, chiar din momentul intrării acestei
instituţii juridice prestigioase în funcţiune, în 1972 şi
până în 1984. Încă din primii ani de activitate
desfăşurată în cadrul Consiliului Legislativ s-a
remarcat prin lucrările sale de specialitate.
În cursul timpului, V. Stănescu a deţinut funcţii
ministeriale de director, director general, arbitru şef
interdepartamental şi consilier ministerial cu
probleme editoriale, economice, juridice şi de arbitraj
comercial. A fost redactor, apoi, în perioada 1958-
1972, redactor şef coordonator la Editura Ştiinţifică,
îndrumând apariţia de lucrări în diverse domenii de
specialitate. Concomitent cu munca editorială, a
desfăşurat o îndelungată şi apreciată activitate
didactică, atât în cadrul Academiei de Studii
Economice, fiind la un moment dat chiar asistentul
renumitului profesor Andrei Rădulescu – fost
preşedinte al Academiei Române –, cât şi în cadrul
Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, unde a
predat cursuri de economie politică
9
.
Începând din 1950, Vasile Stănescu a desfă -
şurat o bogată activitate ştiinţifică în domeniile drept
şi legislaţie economică, economie şi management, ce
a constat în elaborarea şi publicarea, în ţară şi în
Apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 51
8 Ibidem, p. 229-230.
9
Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2014, p. 122-123.
străinătate, a circa 40 de volume şi cursuri, precum şi
a peste 350 de articole şi studii. Cercetările
multidisciplinare efectuate, singur sau în colaborare,
au condus, prin modul de abordare dinamică şi prin
rezultatele obţinute, la reevaluarea unor concepte din
literatura economică şi juridică.
Ca urmare a meritelor ştiinţifice deosebite ale
lucrărilor pe care le-a elaborat, Vasile Stănescu a
devenit, la 29 ianuarie 1999, membru de onoare al
Academiei Române.
De asemenea, a luat parte la toate acţiunile de
evaluare a stării economiei naţionale. De remarcat
implicarea sa în elaborarea, la solicitarea Uniunii
Europene, a „Strategiei naţionale de dezvoltare
economică a României”, înaintată, în martie 2000,
Comisiei Europene de la Bruxelles, şi a capitolului
„Dreptul muncii” din lucrarea „România 2000”. Şi-a
adus contribuţia la realizarea volumului „Probleme
ale integrării României în UE – cerinţe şi evaluări”,
2001-2002.
Printre lucrările semnate de economistul şi
juristul Vasile Stănescu amintim „Manual de drept
financiar. Vol. I”, „Ştiinţa globalizării”, „Globalizarea
De peste 40 de ani, Vasile Stănescu funcţio -
nează în conducerea Fundaţiei „Familia Menachem
H. Elias”, iniţiind şi conducând cu succes acţiunile
pentru recuperarea, reconstituirea, consolidarea şi
dezvoltarea patrimoniului acesteia, ca şi pentru
promovarea imaginii şi sprijinirea statornică a
Academiei Române şi a instituţiilor fundamentale ale
culturii române. Vasile Stănescu a fost, de altfel,
continuator, la Fundaţie, al profesorului universitar
doctor docent Ioan Ceterchi, fost preşedinte al
Consiliului Legislativ, fiindu-i, totodată, colaborator
şi prieten apropiat.
Tudor Drăganu a fost un jurist român bine-
cunoscut, vreme îndelungată profesor de drept
constituţional, membru de onoare al Academiei
Române, fiu al profesorului Nicolae Drăganu, rector
al universităţii clujene în interbelic.
În paralel cu activitatea didactică, prof. univ.
Tudor Drăganu a desfăşurat o bogată activitate de
cercetare ştiinţifică, ale cărei rezultate au fost
publicate în peste 130 de lucrări de specialitate,
printre care se numără: „Puterea discreţionară a
judecătorului în lumina codurilor penal şi de proce -
dură penală”, „Drept constituţional” (distinsă cu
premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române),
„Supremaţia legii”, „Drept constituţional şi instituţii
politice”, „Declaraţiile de drepturi ale omului şi
repercusiunile lor în dreptul internaţional public”,
„Liberul acces la justiţie”.
În semn de preţuire a activităţii sale, prof. univ.
Tudor Drăganu a fost ales membru al Institutului
Român de Ştiinţe Administrative şi membru al
Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de
la Bruxelles. Între distincţiile primite se numără şi
Premiul de Excelenţă şi Medalia de Merit acordate
de Uniunea Juriştilor din România.
Meritele incontestabile în domeniul ştiinţelor
juridice ale profesorului Tudor Drăganu au fost recu -
noscute şi pe plan internaţional: a fost vicepreşe dintele
Comisiei pentru probleme juridice, parla men tare şi
drepturile omului a Uniunii Interparlamentare (1967-
1969), preşedinte al aceluiaşi organism internaţional
(1969-1973), membru al delegaţiei României la
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană
Apariții editoriale
52 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
spre o nouă treaptă de civilizaţie…”, „Drept
economic”, „Societatea civilă”, „Spaţiul public.
Gestionare şi comunicare…”, „Drumul spre libertate.
De la cunoaşterea senzorială la transcunoaştere” şi
„Elogiul tăcerii”, ultima carte a academicianului
apărută în 2015 la Editura Universul Juridic.
de la Helsinki (1975) şi Viena (1976), fiind apoi ales
(1976) şi preşedinte al Comisiei Politice pentru Secu -
ritate şi Cooperare Europeană de la Viena. Recu -
noaşterea valorii sale de pedagog, dar şi a operei sale
ştiinţifice a fost confirmată şi pe plan internaţional,
Tudor Drăganu fiind numit prin decret al Preşedin-
telui Republicii Franceze profesor la Universitatea
Pantheon-Sorbonne din Paris. În anul 1980 a fost ales
membru al Institutului Internaţional de Ştiinţe Admi -
nis trative din Bruxelles. A participat la numeroase
conferinţe şi congrese internaţionale la Roma, Viena,
Pescara, Alger, Paris, Malta, Pecs şi multe altele. A fost
Doctor Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga”
din Sibiu (1997), al Universităţii din Oradea (1999),
al Universităţii de Vest din Timişoara (2002) şi al
Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş, precum
şi Preşedinte de Onoare al Institutului de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu” din Sibiu. La 21 iulie
2003 profesorul Tudor Drăganu a fost ales Membru de
Onoare al Academiei Române.
De remarcat este faptul că printre reprezen -
tanţii ştiinţei dreptului aleşi ca membri ai Academiei
Române în viaţă se află doar profesorul Ion Dogaru
(1935), membru corespondent ales la 6 iunie 2001,
şi profesorul Vasile Stănescu (1925), membru de
onoare ales la 29 ianuarie 1999.
Aşadar lucrarea „Dreptul şi juriştii în Aca -
demia Română (1866-2016)”, semnată de prof. univ.
dr. Mircea Duţu, se doreşte a fi o pledoarie în favoa -
rea preţuirii academice a Dreptului – a ştiinţei şi
culturii juridice – şi a reprezentanţilor acestuia, prin
prezen tarea unor elemente şi aspecte semnificative în
acest sens, precum şi, mai ales, prin marcarea
personalităţilor din domeniu care au adus un plus de
respectabilitate şi recunoaştere înaltului for ştiinţific
autohton. Din nefericire, numărul juriştilor în Acade -
mia Română – odinioară mult mai mare – a scăzut
constant în ultimele decenii, astfel că în prezent
putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă în
curând nu vom ajunge să ne confruntăm cu o situaţie
nedorită şi inedită, respectiv, ca ştiinţele juridice să
nu mai fie reprezentate în cadrul acestei prestigioase
instituţii.
Cristina PĂIŞ
expert
Consiliul Legislativ
Apariții editoriale
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 53
În urmă cu 20 de ani, la 1 aprilie 1996, îşi
începea activitatea Consiliul Legislativ, ca organ
consultativ de specialitate al Parlamentului, înfiinţat
în temeiul art. 79 al Constituţiei României din 1991
şi având ca principale atribuţii avizarea proiectelor
de acte normative şi ţinerea evidenţei oficiale a
legislaţiei României. În fapt, era vorba de o reluare a
activităţii acestei instituţii, întrucât un prim Consiliu
Legislativ a început să funcţioneze, în mod efectiv,
cu mai bine de 90 de ani în urmă, la 1 ianuarie 1926,
în temeiul Constituţiei României din 1923, care
prevăzuse la art. 76 crearea unui organ special de
tehnică legislativă.
Aşa cum primul Consiliu Legislativ a avut, în
perioada interbelică, o remarcabilă contribuţie la
unificarea legislaţiei pe teritoriul reîntregit al
României, celui de-al treilea Consiliu Legislativ îi
revine meritul de a fi coordonat reexaminarea întregii
legislaţii anterioare Constituţiei din 1991 în vederea
„asanării” de actele normative contrare prevederilor
sau spiritului ei şi care încălcau drepturile şi liber -
tăţile fundamentale ale omului sau principiile de
funcţionare ale unui stat democratic. Tot în această
perioadă, specialiştii Consiliului Legislativ au ela bo -
rat ceea ce avea să devină Legea nr. 24/2000 privind
normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, un adevărat ghid de legiferare,
care stabileşte norme şi precizări clare, concise şi
exacte cu privire la toate fazele procesului de constru -
ire a unui act normativ.
Aniversările evocate mai sus au fost marcate
festiv, la sediul Consiliului Legislativ, în data de
1 aprilie 2016, cu prilejul unei emoţionante întâlniri
între foşti şi actuali salariaţi, între cei care au clădit
această instituţie la mijlocul anilor ’90 şi mai tânăra
generaţie de jurişti căreia i-au predat ştafeta, pentru a
duce mai departe, cu acelaşi profesionalism şi aceeaşi
abnegaţie, eforturile acestor adevăraţi „deschizători
de drumuri”.
Dintre cei prezenţi la acest eveniment o men -
ţiune specială merită echipa care a avut responsa -
bilitatea construcţiei acestei noi instituţii: domnul
Valer Dorneanu, preşedinte ad-interim al Curţii
Constituţionale şi fost preşedinte al Consiliului
Legislativ şi al Camerei Deputaţilor, domnul Dragoş
Iliescu, fost preşedinte de secţie şi actualmente
preşedinte al Consiliului Legislativ, domnii Sorin
Popescu şi Nicolae Turcu, preşedinţi de secţie,
precum şi domnul Andrei Popescu, în prezent
judecător la Tribunalul Uniunii Europene, care s-a
alăturat şi el acestei echipe în anul 1996, în calitate de
şef al Departamentului pentru armonizarea legislaţiei
cu reglementările Uniunii Europene.
Vorbitorii şi-au amintit cu emoţie şi plăcere de
anii de început, când au fost nevoiţi să ia totul de la
zero, fără niciun personal, fără nicio dotare, în câteva
birouri puse la dispoziţie de Camera Deputaţilor în
corpul B1 al Palatului Parlamentului. Problema cea
mai dificilă s-a dovedit a fi recrutarea perso-
nalului, în condiţiile în care majoritatea specialiştilor
îşi desfăşurau deja activitatea la Preşedinţie, Parla -
ment, Guvern şi alte instituţii constituite înaintea
Consiliului Legislativ. În pofida acestor dificultăţi
inerente începutului, Consiliul Legislativ a reuşit
să-şi clădească o înaltă reputaţie profesională şi să-şi
demonstreze pe deplin utilitatea publică, având o
serioasă contribuţie la elaborarea reglementărilor
specifice statului de drept, în concordanţă cu noile
prevederi constituţionale.
Bogdan DOBRESCU
expert, şef serviciu
Consiliul Legislativ
54 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE
20 de ani de la înfiinţarea celui de-al treilea Consiliu Legislativ
În perioada 18-20 mai 2016 a avut loc la
Bucureşti „A II-a Conferinţă Mondială a Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal” cu tema „Protecţia
mediului prin dreptul penal”. Conferinţa a fost
organizată de către Asociaţia Internaţională de Drept
Penal în colaborare cu Institutul de Cercetări Juridice
„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române,
Universitatea Ecologică din Bucureşti şi Asociaţia
Română de Ştiinţe Penale şi a constat în şapte sesiuni.
Sesiunea 1 a Conferinţei a debutat cu dis -
cursuri introductive rostite de prof. univ. dr. Mircea
Duţu, directorul Institutului de Cercetări Juridice al
Academiei Române şi preşedintele Universităţii Eco -
logice din Bucureşti, prof. J. Vervaele, preşedintele
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, acad.
Cristian Hera, vicepreşedintele Academiei Române,
dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi Erika
Stanciu, secretar de stat la Ministerul Mediului, Ape -
lor şi Pădurilor, care a dat citire mesajului minis trului.
În cadrul sesiunii 2, prof. Tudorel Toader,
rectorul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
judecător la Curtea Constituţională a României,
vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Ştiinţe
Penale, a dezbătut tema „Starea mediului şi
provocările sistemului juridic în vederea asigurării
protecţiei sale”.
În cadrul celorlalte sesiuni au participat rectori
sau cadre universitare din România, dintre care enu -
merăm: prof. univ. dr. Constantin Duvac, preşe din tele
Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale, dr. Alexandru
Vlad Voicescu, secretar general al Asociaţiei Române
de Ştiinţe Penale, prof. univ. dr. habil. Valeriu Cuşnir,
directorul Institutului de Ştiinţe Juridice şi Politice al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, conf. dr. Andrei
Duţu, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Admi -
nistrative din Bucureşti, prof. Nicolae Grofu,
Asociaţia Română de Ştiinţe Penale şi ONG-uri repre -
zen tative în domeniu, prof. Gheorghe Popa, Academia
de Poliţie, Bucureşti, precum şi personalităţi de
prestigiu în domeniul dreptului internaţional comparat
al mediului sau al dreptului penal, printre care
amintim prof. Michael Faure, Univer sitatea din
Maastricht, Olanda, prof. Gert Vermeulen, Univer -
sitatea din Ghent, Belgia, prof. Michele Papa,
Universitatea din Florenţa, Italia, dr. Roberto Carlés,
preşedinte al Asociaţiei latino-americane de Drept
Penal şi Criminologie, Buenos Aires, Argentina, prof.
Katalin Ligeti, vicepreşedinte al Asociaţiei Interna -
ţionale de Drept Penal, prof. David Uhlmann, Univer -
sitatea din Michigan, SUA, Grazia Maria Vagliasindi,
Universitatea din Catania, Italia, Ilias Plakokefalos,
dr. Daan van Uhm, dr. Damian Zaitch, Facultatea de
Drept din Utrecht, Olanda, prof. Lorena Bachmaier,
Universitatea din Complutense, Spania, şi prof. Jose
Luis de la Cuesta, preşedinte de onoare al Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, care a încheiat
conferinţa cu „Concluzii şi recomandări”.
În cadrul alocuţiunii introductive cu tema
„Dreptul penal ca drept al viitorului: cazul Dreptul
mediului. De la genocid la ecocid. Tradiţie, actua -
litate, perspective”, prof. univ. dr. Mircea Duţu a
evocat personalitatea lui Vespasian V. Pella, care a
activat din 1929 în cadrul conducerii Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal şi ca preşedinte între
1946 şi 1952. Penalist, profesor la Universitatea din
Bucureşti şi deputat, Vespasian V. Pella apărea ca
partizanul cel mai determinat al unei noi discipline,
dreptul penal internaţional, şi ca principalul ei artizan.
A elaborat mai multe rapoarte ştiinţifice, proiecte de
documente şi lucrări care aveau să-l acrediteze drept
fondatorul dreptului internaţional penal, promotorul
unificării dreptului penal şi artizanul proiectului unei
jurisdicţii penale inter na ţionale. De asemenea,
Academia Română l-a primit, la 26 mai 1941, în
rândul membrilor săi cores pon denţi.
Vespasian V. Pella a propus, în decembrie
1934, crearea Curţii Penale Internaţionale, iar în
aprilie 1935 a redactat primul text pentru înfiinţarea
acesteia. În 1935, Vespasian V. Pella a întocmit
Planul Codului represiv mondial, care prevedea
crearea Camerei Criminale în cadrul Curţii Perma -
nente de Justiţie Internaţională din cadrul Societăţii
Naţiunilor. Eforturile lui Vespasian V. Pella s-au con -
Manifestări științifice
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 55
A II-a Conferinţă Mondială a Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal
Protecţia mediului prin dreptul penal– Bucureşti, România, 18-20 mai 2016 –
cretizat, după cum am menţionat, prin adoptarea, la
Geneva, în noiembrie 1937, sub egida Societăţii
Naţiunilor, a Convenţiei contra terorismului şi a celei
ce instituia Curtea Penală Internaţională, fiind
semnate de reprezentanţii a 16 state, dar, din păcate,
ratificarea lor a fost împiedicată de declanşarea celui
de-al Doilea Război Mondial.
Prof. univ. dr. Mircea Duţu, preşedintele
Universităţii Ecologice din Bucureşti, a avut o a doua
prezentare în cadrul Secţiunii 4 – Stabilirea normelor,
standardelor şi mecanismelor de control, intitulată
„Infracţiunile de mediu în Uniunea Europeană: se
impune armonizarea extinsă sau noi instrumente de
aplicare?”. În concluzia cuvântării, se arată că la nivel
internaţional nu există încă o normă generală care să
incrimineze atingerile aduse mediului, singurele texte
juridice existente limitându-se la a prevedea obligaţii
de incriminare cu caracter sectorial.
Aşa cum afirma prof. Mircea Duţu în alocu -
ţiunea introductivă, prin înscrierea problematicii
protecţiei mediului prin dreptul penal printre preo -
cupările ştiinţifice permanente ale Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, acreditată definitiv
prin Conferinţa mondială de la Bucureşti, se continuă
şi dezvoltă tradiţia acesteia de a considera şi promova
dreptul penal, ca drept al viitorului.
Concluziile conferinţei pot constitui bazele
teoretice ale unei acţiuni decisive în planul dreptului
pozitiv de asumare a proiectului fundamental al
intervenţiei penale specifice în favoarea protecţiei
mediului şi un impuls major în dezvoltarea acestei
noi discipline ştiinţifice.
Din partea Consiliului Legislativ, la această
manifestare de prestigiu a participat domnul Sorin
Popescu, preşedinte de secţie, vicepreşedinte al Uniu -
nii Juriştilor din România.
Cristina PĂIŞ
expert
Consiliul Legislativ
Manifestări științifice
56 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
4. Teritorii, colectivităţi şi Uniunea Euro -
peană – (Territoires, collectivités et Union
européenne) – autor Henri Oberdorff, profesor
emerit la Universitatea din Grenoble-Alpes.
Crearea unui spaţiu european fără frontiere
interioare n-ar putea să nu aibă consecinţe asupra
organizării teritoriilor descentralizate a statelor
membre, chiar dacă acest obiectiv n-ar privi decât şi
în mod special statele membre. Colectivităţile
teritoriale, oraşele ca şi regiunile europene trăiesc ele
însele momentul construcţiei europene. Acest spaţiu
nou a incitat colectivităţile teritoriale să se dezvolte
dincolo de o simplă denumire europeană utilizată din
ce în ce mai des în politica lor de comunicare. Au luat
naştere noi asocieri, teritoriile descentralizate din
sânul statelor membre sunt din ce în ce mai mult luate
în considerare de către Uniunea Europeană.
Teritoriile fac obiectul politicilor specifice, denumite
o vreme politici regionale, înainte de a deveni o
politică de coeziune economică, socială şi teritorială.
Colectivităţile teritoriale sunt reprezentate în struc -
turile Uniunii Europene prin Comitetul regiunilor.
I. Luarea în calcul a teritoriilor descen -
tralizate ale statelor membre de către Uniunea
Europeană
Uniunea Europeană nu are competenţe în
chestiunea organizării administrative a teritoriilor
statelor membre. Tratatul Uniunii o confirmă expres.
Şi totuşi, se poate afirma din ce în ce mai des că
Uniunea ia în calcul acest lucru, chiar dacă de o
manieră paradoxală, în plan teoretic şi practic.
Uniunea Europeană nu poate ignora aceste teritorii,
ţinând cont de preocupările pentru dezvoltarea lor
economică şi socială. Pe acest subiect, dar şi în altele,
suntem în faţa unei forme de diviziune a muncii între
Uniunea Europeană şi statele sale membre.
A. O recunoaştere teoretică paradoxală aorganizării descentralizate a teritoriilor
Organizarea administrativă a teritoriilor ră -
mâne o competenţă a statului. În virtutea art. 4 din
TUE, „Uniunea respectă egalitatea statelor membre
în faţa tratatelor, ca şi identitatea lor naţională,
inerentă structurilor fundamentale politice şi constitu -
ţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală
şi regională”. Există de asemenea o recunoaştere
europeană explicită a principiului autonomiei locale
şi regionale. Se vede acest lucru pe mai multe nivele,
în ceea ce priveşte Uniunea Europeană şi Consiliul
Europei. În acelaşi timp, preambulul Tratatului
Uniunii Europene prevede că „Hotărâţi a urmări
neabătut procesul de creare a unei uniuni cât mai
strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt
luate ţinând cont de nevoile cetăţenilor, conform
principiului subsidiarităţii”. Rezultă astfel un princi -
piu de proximitate în acţiunea concretă şi principiul
subsidiarităţii în problema distribuţiei competenţelor.
Or, incontestabil, democraţia teritorială permite
aplicarea mai lesne acestor două principii. Uniunea
Europeană pare a fi favorabilă ideii de descentra -
lizare, fără a impune un model precis de urmat. Pe de
altă parte, statele membre ale Uniunii Europene, ca
membre ale Consiliului Europei, au ratificat Carta
europeană a autonomiei locale – în anul 1985 –, care
stabileşte, într-un fel, un standard european în materia
descentralizării.
B. O recunoaştere practic evidentă a terito -riilor şi a colectivităţilor descentralizate
Dacă recunoaşterea teoretică poate apărea ca
fiind paradoxală, recunoaşterea practică a teritoriilor
şi a colectivităţilor descentralizate de către Uniunea
Europeană este mult mai evidentă. Ea îmbracă mai
multe forme, fie structurale, fie politice. Existenţa
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 57
PREZENTARE SELECTIVĂ A UNOR ARTICOLE
DIN REVISTELE DE DREPT STRĂINE
Gestionarea teritoriului – o permanentă reformă (II)
Lucica-Violeta NICULAE
expert
Consiliul Legislativ
Comitetului regiunilor în sânul structurilor Uniunii
Europene, de la Tratatul de la Maastricht din 1992,
este semnul unei recunoaşteri instituţionale a
colectivităţilor teritoriale ale Europei descentralizate.
Acest organ consultativ compus din 350 de membri
permite exprimarea concretă a ansamblului terito -
riilor şi colectivităţilor celor 28 de state membre. El
este consultat în procesul decizional al Uniunii
Europene în măsura în care consultarea sa este
obligatorie, în mai multe domenii, precum: coeziunea
economică, socială şi teritorială; reţelele trans-
europene; mediu; energie; sănătate publică; educaţie,
formare profesională, tineret şi sport; cultură; politica
socială. În acest context sunt exemplificate preve -
derile art. L 1511-1-2 din Codul general al colecti -
vităţilor teritoriale francez: „Colectivităţile teritoriale,
în măsura în care asigură funcţia de autoritate de
gestiune a programelor europene sau funcţia de auto -
ritate naţională în cadrul programelor de cooperare
teritorială, suportă corecţiile şi sancţiunile financiare
puse în sarcina statului printr-o decizie a Comisiei
Europene, a Curţii de Conturi Europene, printr-o
hotărâre în primă instanţă a unui tribunal al Uniunii
Europene sau printr-o decizie a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, pentru programele în cauză, fără a
prejudicia măsurile pe care le au sau pe care trebuie
să le pună în aplicare, potrivit celui de-al doilea
alineat al art. L 1511-1-1, împotriva persoanelor ale
căror acte sunt la originea procedurii avute în
vedere”. Din acest punct de vedere, colectivităţile
teritoriale devin din ce în ce mai direct parteneri ai
Uniunii Europene. Această schimbare este cu atât mai
importantă cu cât nu apare în organizarea adminis -
trativă franceză.
II. Luarea în considerare a spaţiului euro -
pean prin teritoriile statelor membre
Colectivităţile teritoriale, pe de altă parte, ţin
cont de apartenenţa lor la statele membre ale Uniunii
Europene, ca şi de constrângerile pe care acest lucru
îl presupune, şi de posibilităţile ce se deschid în
spaţiul geografic. Ele sunt implicate total în
integrarea europeană la nivel infrastatal.
A. O aplicare pentru colectivităţile descentra -lizate ale statelor membre a dreptului Uniunii Europene
Dreptul Uniunii Europene se impune, prin
toate aspectele sale, şi colectivităţilor teritoriale.
Colectivităţile teritoriale trebuie să deschidă funcţia
publică resortisanţilor europeni în numele liberei
circulaţii a lucrătorilor şi a nediscriminării. Colectivi -
tăţile teritoriale fac să funcţioneze serviciile publice,
fie sub aspect administrativ, fie ca dimensiune
economică. Dacă primele nu sunt supuse dreptului
concurenţei, pentru cele din urmă lucrurile sunt mai
complexe, fiindcă, ţinând cont de natura lor econo -
mică, se găsesc în contradicţie cu exigenţele dreptului
Uniunii Europene. De aici rezultă mai multe între -
bări, legate de natura interesului general în cauză, de
finanţarea serviciului de interes economic general, de
natura reală a compensării serviciului public. Supu -
nerea colectivităţilor teritoriale la dreptul Uniunii
Europene se bazează pe controlul legalităţii activităţii
lor, independent de recurgerea la alte tipuri de litigii
în care ar putea fi implicate. Acest control revine
statului, mai precis – în Franţa – prefectului, care este
responsabil de buna aplicare a dreptului Uniunii
Europene în teritoriu. Statul îşi asumă consecinţele
în caz de nerespectare a legii.
B. Un dialog european al teritoriilor descen -tralizate ale statelor membre
Colectivităţile teritoriale au dovedit, după al
Doilea Război Mondial, necesitatea dialogului,
pentru schimbul a ceea ce numim azi bune practici şi
pentru întărirea unui spaţiu de pace în Europa. Acesta
s-a materializat sub forma înfrăţirii localităţilor. Apoi
a devenit o practică naţională, europeană şi mondială.
Astăzi se materializează prin Federaţia Mondială a
Oraşelor Unite. Dar există în acelaşi timp şi alte forme
de cooperare transfrontalieră, mai ales în cadrul
Consiliului Europei, prin Convenţia-cadru europeană
referitoare la cooperarea transfrontalieră a colectivi -
tăţilor sau autorităţilor teritoriale din 1980. Această
deschidere internaţională a colectivităţilor teritoriale,
încurajată de state, a dat naştere multor comunităţi de
lucru, ca expresie a unei solidarităţi specifice.
Intensitatea cooperării dintre colectivităţile
teritoriale cunoaşte un nivel superior, odată cu dez -
vol tarea euroregiunilor, menite să gândească formele
de restructurare a teritoriului, cel puţin în materie
conceptuală, independent de frontierele de stat.
Aceste forme de cooperare au un caracter institu -
ţional, având adesea statutul de grupare euroregională
de cooperare.
În sfârşit, dacă Uniunea Europeană nu are o
competenţă directă în chestiunea organizării adminis -
trative a teritoriilor statelor membre, aceste teritorii
acţionează din ce în ce mai des la scară europeană,
dând viaţă în mod concret faimosului principiu
european de subsidiaritate. Nu mai pare azi posibil
să gândim descentralizarea contemporană în statele
membre ale Uniunii Europene uitând acest principiu
şi omiţând vitalitatea în creştere a „Europei descen -
tralizate”.
5. Departamentul mai are încă un viitor? –
(Le département peut-il encore rêver d’avenir?) –
autori Hélène Pauliat şi Clotilde Deffigier, profesori
de drept public la OMIJ-Limoges
Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept străine
58 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Întrebarea ar putea surprinde pe francezii care
sunt atât de ataşaţi de acest tip de colectivitate, din
motive istorice şi culturale, aceste structuri fiinţând
din anul 1789, când au luat naştere 83 de departa -
mente, ale căror limite sunt păstrate aproape la fel şi
azi. Dar această întrebare asupra viitorului depar -
tamentului a apărut când s-au suprapus eşaloanele
teritoriale. Regiunea a devenit colectivitate teritorială
descentralizată, au apărut entităţile publice de coope -
rare intercomunală, dobândind progresiv un număr
important de competenţe, fie direct prin efectul legii,
fie printr-un transfer al comunelor şi mai ales al
adunărilor lor deliberative care procedează acum la
vot universal direct, ceea ce le apropie de veritabile
colectivităţi teritoriale.
I. Departamentul, o colectivitate suspen -
dată?
Dacă departamentul, ca şi colectivitate terito -
rială, este ameninţat în însăşi existenţa lui, astfel încât
devine din ce în ce mai vulnerabil, alta este situaţia
departamentului ca şi circumscripţie administrativă a
statului, întrucât carta deconcentrării (franceze – n.t.)
din 2015 i-a conferit funcţii bine definite.
A. O circumscripţie administrativă confirmatăDepartamentul este o circumscripţie adminis -
trativă a statului (francez) foarte veche. Azi apare ca
fiind un teritoriu deconcentrat în cadrul căruia pot fi
executate reorganizări, divizări etc., în scopul obţi -
nerii celor mai bune servicii posibile pentru cetăţeni,
la fel ca şi restructurări de direcţii departamentale
legate de revizuirea generală a politicilor publice,
globalizarea domeniilor de acţiune, în principal
pentru a le face mai clare. Este, deci, din acest punct
de vedere, structura-pilon a unui număr de acţiuni,
regiunile fiind prea întinse pentru a interveni în unele
sectoare, arondismentele nefiind tratate ca şi circum -
scripţii administrative specifice.
B. O colectivitate teritorială vulnerabilăColectivitatea departamentală a fost obiectul
unor recente tentative de eliminare; situaţia politică
actuală a stopat pentru moment această tendinţă, dar
potrivit anunţului executivului, departamentul este
treptat-treptat golit de competenţele sale, în favoarea
regiunii.
1. O tentativă de eliminare nereuşităLa data de 14 ianuarie 2014, în timpul tradi -
ţionalei conferinţe de presă, preşedintele Republicii
declara că „departamentele situate în zonele metro -
politane trebuie să-şi redefinească viitorul”, afirmând
totuşi că nu este pentru o suprimare a lor pur şi
simplu, iar premierul a lansat ca orizont anul 2021
pentru suprimarea consiliilor departamentale, reafir -
mând în acelaşi timp importanţa prezenţei statului în
teritoriu, drept pentru care nu se pune în discuţie
misiunea prefecţilor de departament. Între timp s-a
impus menţinerea departamentului ca eşalon inter -
mediar, cu o reducere sensibilă a competenţelor sale,
în timp ce alte soluţii, în special cele legate de
restructurarea intercomunalităţilor, ar putea fi avute
în vedere.
2. O reducere a competenţelor confirmatăCa şi regiunea, departamentul pierde clauza
generală de competenţă şi nu mai intervine decât în
domenii strict reglementate de lege. Şi în domeniul
transporturilor departamentul îşi pierde competenţa
în materia organizării transportului maritim public de
persoane şi bunuri pentru serviciile insulare în
beneficiul regiunii. O evoluţie de acelaşi tip se prefi -
gurează în materia infrastructurii transporturilor, a
porturilor, a gărilor. Ca şi circumscripţia adminis -
trativă a statului, colectivitatea departamentală este
întărită indirect prin reforma cartei regionale. Chiar
dacă competenţele acesteia din urmă apar ca subsi -
diare, va fi dificil, din cauza manierei în care reforma
a fost condusă, să fie scoasă din peisajul administrativ
descentralizat.
II. Departamentul, o colectivitate subsi -
diară?
Dacă departamentul pare a avea locul său în
materie socială, legea NOTRe (Noua organizare
teritorială a Republicii – n.t.) îi acordă un slab interes.
Sunt puţine dispoziţiile care îi recunosc competenţe,
plasându-l astfel într-o poziţie ambiguă de colectivi -
tate complementară, aceasta explicându-se prin faptul
că textul întăreşte puternic două eşaloane, regiunile şi
metropolele, încurajând transferurile de competenţe
de la departament către aceste două entităţi.
A. Un transfer de competenţe către metropoleîncurajat
Legea NOTRe confirmă tehnica ce constă în
golirea de substanţă a departamentului, sau în orice
caz cum se face posibilă această situaţie. Aceasta
arată modul în care va avea loc retragerea din scenă
a departamentului, întrucât un întreg capitol este
destinat delegării sau transferului competenţelor
depar tamentelor către metropole, nemaiîntâlnit până
acum. Metropolele dispun deja de competenţe pe care
le exercită cu deplin drept. Statul îi poate delega şi
alte competenţe, prin convenţie, dacă metropola cere
acest lucru şi când ea are un program local pentru
habitat. Lista domeniilor de competenţă a metropolei
s-a întins şi la domenii precum: turism, exploatarea şi
întreţinerea echipamentului şi a infrastructurii
destinate practicării sportului sau construcţia, recon -
strucţia, amenajarea, întreţinerea şi funcţionarea
liceelor. Metropola asigură primirea, hrana şi cazarea,
Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept străine
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 59
întreţinerea generală şi tehnică, cu excepţia pazei
elevilor, în liceele pe care le are în sarcină.
B. Demarcare nesigură a intervenţiei departa -mentale
Legea nu precizează competenţele sociale ale
departamentului, ci mai mult le constată decât le
consacră. Departamentul nu mai este un lider al
comunităţii, pentru exercitarea uneia sau a alteia
dintre competenţe, contrar legii din 27 ianuarie 2014.
Este de subliniat faptul că departamentul poate
interveni în completarea intervenţiilor efectuate de o
altă colectivitate teritorială sau entitate publică, deci
în mod subsidiar. Textul actual al legii indică doar
faptul că departamentul „este competent să pună în
aplicare un ajutor sau o acţiune referitoare la preve -
nirea sau la luarea în responsabilitate a situaţiilor de
fragilitate, la dezvoltarea socială, primirea copiilor şi
autonomia persoanelor”; accentul este pus pe acţiuni
destinate persoanelor şi teritoriilor vulnerabile. Este
de asemenea competent „pentru a facilita accesul la
drepturile şi serviciile publice pe care le are în
responsabilitate”.
În plan teoretic, suprimarea colectivităţilor
departamentale este posibilă, dar din punct de vedere
politic şi social, irealizabilă. O revizuire constitu -
ţională este destinată eşecului, având în vedere
raportul de forţe din Parlament şi mai ales că reforma
regională interzice această modificare. Redecuparea
prealabilă a regiunilor ce duce la entităţi de mărimi
mari impune practic un eşalon intermediar: în mod
cert este preferabil să se încredinţeze acest rol
intercomunalităţilor de proximitate, dar acestea sunt
afectate de legea NOTRe şi nu se vor restabili
imediat. Reforma regională întăreşte paradoxal
departamentele, dar pentru cât timp?
6. Redefinirea competenţelor: în căutarea
coerenţei – (La redéfinition des compétences: à la
recherche de la cohérence) – autor Jean-Marie
Pontier, profesor emerit al Universităţii Aix-
Marseille
Dezbaterile referitoare la relaţiile dintre stat şi
colectivităţile teritoriale, mai ales în ceea ce priveşte
repartizarea competenţelor, sunt în Franţa o istorie
fără sfârşit. Se încearcă definirea sau redefinirea
competenţelor colectivităţilor locale devenite colecti -
vităţi teritoriale şi, prin urmare, competenţe ale statu -
lui. Dar ce înseamnă competenţe? Definiţiile nu
coincid decât în parte. La singular, termenul semni -
fică aptitudinea juridică de a interveni, iar acest sens
este inclus şi în termenul la plural, care mai implică
o putere de decizie şi un domeniu de intervenţie.
Acest termen, în funcţie de distincţie, se explică
întru cât a fost aplicat organelor instituţiilor – colec -
tivităţilor locale – foarte supuse tutelei, o tutelă strictă
şi de durată îndelungată. Descentralizarea devenind o
realitate, colectivităţile teritoriale contează în context,
este suficientă o privire asupra creşterii bugetelor
locale. Acesta este un motiv în plus pentru a relua
chestiunea competenţelor şi asupra coerenţei alege -
rilor ce au fost efectuate de-a lungul timpului.
Puterile publice s-au angajat de multă vreme în
politici care nu au dus niciunde, iar orientările luate
de câţiva ani nu sunt convingătoare.
I. O politică îndreptată spre nicăieri
De multă vreme, ca urmare a intervenţiei
diverşilor actori, au fost făcute alegeri, dar care s-au
dovedit nesatisfăcătoare.
A. O preocupare importantă a puterilorpublice de mai multă vreme
Problema competenţelor, a definiţiei colectivi -
tăţilor locale, a fost pusă de puterile publice din -
totdeauna, drept pentru care a fost definită şi pusă în
aplicare o politică în vederea clarificării compe -
tenţelor.
1. O exigenţă simţită încă de la începuturilecelei de-a Cincea Republici
Descentralizarea a început în 1982, dar proble -
ma definirii competenţelor colectivităţilor locale a
început a se pune din anii ’60, într-o perioadă de
creştere continuă a economiei franceze, de ameliorare
a condiţiilor de viaţă, corelate cu o cerere mai mare
de echipamente colective, constând în piscine,
stadioane, echipamente sociale şi spitaliceşti, echipa -
mente culturale (case de cultură), case de tineret şi
cultură. Iar statul nu putea singur să răspundă acestei
cereri, chiar dacă la acea dată era sigur pe el şi
intervenţionist. Au fost deci solicitate colectivităţile
locale (comunele, apoi departamentele) să intervină
pentru realizarea sau facilitarea realizării acestor
competenţe şi acesta este momentul în care termenul
de competenţă a început să fie utilizat. Reforma în
domeniu a continuat, ajungând în anii 1982-1983 la
o echilibrare a competenţelor între diferitele persoane
publice.
2. Principiile care s-au pus începând cu anul1982
Prin legile adoptate în 1982 şi 1983, legiui -
torul, pe drept cuvânt, s-a preocupat de repartizarea
competenţei şi nu a competenţelor. Nu se punea
problema redefinirii ansamblului competenţelor
statului şi a competenţelor teritoriale, ci de transfe -
rare a unor competenţe ale statului către colecti -
vităţile teritoriale. Prin legea din 1983, legiuitorul a
creionat patru principii destinate îndrumării în
punerea în aplicare a divizării competenţelor: a) un
prim prin cipiu este cel conform căruia un transfer de
Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept străine
60 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
competenţă nu trebuie să aibă ca scop un transfer de
sarcini, deci colectivităţile locale nu ar trebui să
suporte cheltuieli în domenii care sunt de competenţa
statului (clădirile instanţelor judecătoreşti, spre
exemplu); b) cel de-al doilea principiu este cel al
interdicţiei oricărui tip de tutelă a unei colectivităţi
asupra alteia; c) al treilea principiu este principiul
egalităţii între colectivităţile teritoriale şi d) nu foarte
clar enunţat, dar care rezultă din lege, este principiul
salvgardării „interesului naţional”, valabil în domenii
ca apărarea naţională sau învăţământ.
B. Un eşec evidentConstatarea eşecului măsurilor luate în reparti -
zarea competenţelor este uşor de realizat, iar motivele
acestei situaţii sunt evidente.
1. Constatarea în mod repetat a insuficienţeisau a ineficacităţii dispoziţiilor luate
Constatând că există o întrepătrundere a com -
petenţelor datorată clauzei de competenţă generală a
departamentelor şi regiunilor, puterile publice au
decis suprimarea acesteia, considerând-o generatoare
de cheltuieli. Şi totuşi, în 2014 a fost restabilită
această clauză, punând în discuţie inconstanţa legiui -
torului. S-a ajuns la o finanţare încrucişată care are
un mecanism simplu: o colectivitate ia o iniţiativă,
dar, neavând mijloacele de finanţare, face apel la alte
persoane publice interesate; problemele apar dacă
unul dintre finanţatori nu poate continua finanţarea,
pentru că se ajunge la compromiterea operaţiunii. Dar
finanţarea încrucişată a fost acuzată că favorizează
cheltuieli, iar în vremuri de constrângeri bugetare din
ce în ce mai mari puterea publică a încercat să le
limiteze.
2. Cauzele eşeculuiLegiuitorul s-a arătat prea sigur pe el, perse -
verând în a merge pe căi care nu duc nicăieri, la care
se adaugă inconstanţa în soluţiile adoptate, iar rezul -
tatul este că azi lipseşte coerenţa în definirea
competenţelor. Eliminarea clauzei de competenţă
generală a departamentelor şi regiunilor, acceptată în
2015 mai uşor decât în 2010, ar fi fost o simplificare
şi ar fi prezentat o coerenţă dacă ar fi fost clară, dar
nu este cazul. Ca şi în 2010, sunt exceptate de la
eliminare – deci aparţin competenţei comunelor,
departamentelor şi regiunilor – trei mari domenii:
cultura, sportul şi turismul, ceea ce face îndoielnică
utilitatea clauzei de eliminare.
II. Greşeli care continuă
Abandonul „blocului competenţei” nu este
suficient pentru asigurarea coerenţei competenţelor
atribuite. Alegerile făcute de legiuitor, pentru că se
bazează pe complicaţie, nu pot aduce clarificare şi
coerenţă.
A. „Ameliorări” prin complicareLegile adoptate de câţiva ani arată o „sofisti -
care” din ce în ce mai mare a mecanismelor juridice
şi administrative reţinute pentru armonizarea
competenţelor diferitelor colectivităţi teritoriale.
1. Multiplicarea modalităţilor de exercitare acompetenţelor
Se manifestă prin multitudinea posibilităţilor
de exercitare a competenţelor, apoi competenţele pot
fi transferate între colectivităţile teritoriale, în mod
special între departamente spre regiuni. Apoi există
competenţe acordate unei colectivităţi pentru defi -
nirea unui obiectiv, apoi altele sunt competenţe
pentru punerea în aplicare sau execuţia acestui
obiectiv, ceea ce bulversează repartizarea competen -
ţelor. Competenţele pot fi delegate, spre exemplu de
către stat către colectivităţi teritoriale; deşi delegarea
de competenţe este cunoscută în dreptul adminis -
trativ, în acest caz este vorba nu de o delegare de la o
colectivitate la o alta, ci de una de la o autoritate la
alta. Mandatul este uneori obligatoriu, neputând fi
refuzat, dar există cazuri de delegare facultativă.
Există şi ipoteza în care mai multe colectivităţi pot fi
oarecum în „concurenţă” în a cere executarea unei
competenţe. Aici ar trebui mecanisme clare de
departajare. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai com -
plicate, legile conţin exigenţe ca „luare în calcul” sau
„ţinere cont de” sau de „compatibilitate” cu docu -
mentele rezultate din competenţa unei colectivităţi cu
alte documente, din competenţa altor colectivităţi sau
ale statului.
2. Multiplicarea instrumentelor de coordonareSunt implicaţi din ce în ce mai mulţi actori,
colectivităţile teritoriale intervin din ce în ce mai
mult, fie direct, fie indirect prin intermediul unor
organisme cu statute din cele mai diverse şi este
necesară punerea în practică a coordonării acestor
intervenţii. Un prim instrument în acest sens ar fi
schema, dar succesul ei este variabil, uneori obscur,
neajungând niciodată a fi pusă în practică sau, dim -
potrivă, devine un instrument utilizat în mod curent,
mai ales la nivelul comunei. Un alt instrument este
contractul, încheiat între persoanele publice, între stat
şi o categorie de colectivităţi teritoriale şi între
colectivităţile teritoriale. Încheierea de contracte a
devenit o practică curentă, impunându-se în toate
relaţiile dintre persoanele publice, teritoriale şi neteri -
toriale. Dar acest lucru ridică şi probleme: a) prima
atinge indirect definiţia competenţelor: sunt aceste
instrumente adevărate contracte? nu sunt cvasi-
contracte sau acte cu aparenţă de contract? b) a doua
aduce atingere directă competenţelor: prin inter -
Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept străine
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 61
mediul contractelor se poate ignora sau ocoli
repartizarea competenţelor.
B. O definiţie revizuibilă
Soluţiile puse în aplicare până acum n-au
permis obţinerea unei coerenţe în repartizarea com -
petenţelor, ci doar o perpetuare a unei situaţii incerte.
1. Incertitudinea distincţiilorO repartizare clară a competenţelor implică
definiţii clare ale noţiunilor, ceea ce nu se poate
constata încă. De-a lungul timpului entităţile publice
teritoriale s-au diversificat nu doar ca entităţi publice
de cooperare intercomunală, ci şi ca alte entităţi de
cooperare, fie între colectivităţile teritoriale (sindicate
mixte, convenţii), fie în afara descentralizării
teritoriale (mai ales în domeniul apelor şi mediului),
iar legiuitorul a adăugat o categorie suplimentară:
entitatea publică teritorială a Grand Paris. Aceste
entităţi publice teritoriale corespund din ce în ce mai
puţin definiţiei tradiţionale de entitate publică. De
aici rezultă întrebarea: care sunt criteriile de distincţie
între entităţile publice teritoriale şi colectivităţile
teritoriale. Criteriul juridic nu există, iar cel politic şi
constituţional rezultat din alegerile prin vot direct este
valabil din ce în ce mai puţin, în măsura în care
„itinerariul” unor aleşi pentru municipale intră în
compunerea unor entităţi publice prin vot direct.
2. Legiferare pe repede înainteLegiuitorul crede că are soluţii, chiar dacă
obiectivele urmărite sunt contradictorii şi, inevitabil,
eşuează, multiplicând principiile sau vagi exigenţe,
care nu răspund noţiunii de drept. Enunţurile sunt din
ce în ce mai golite de conţinut normativ, ceea ce duce
la o înmulţire a litigiilor de contencios, punând în
dificultate pe judecători.
Realizările legislativului se caracterizează prin
corecţii permanente aduse textelor, toate motivate de
preocuparea pentru ameliorare şi perfecţionare. Legi -
ferarea în viteză are ca inconvenient instabili tatea. Un
altul ar fi supranormarea, dispoziţiile adăugându-se
unele la altele, în straturi succesive. Este suficientă o
lectură a definiţiei metropolei, sau a schemei regio -
nale de amenajare şi dezvoltare dura bilă şi de
egalitate a teritoriilor. Prin regle men tarea din 2015
nu se va obţine un răspuns referitor la clarificarea
competenţelor. Se face apel la alte dispoziţii,
legiuitorul părând a fi incapabil a aduce o soluţie
stabilă şi consensuală repartizării competen ţelor între
stat şi colectivităţile teritoriale.
Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept străine
62 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 63
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Articole din revistele de drept străine intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ
– Bibliografie adnotată* –
REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ
1. CUNIBERTI, GILLES – L’expertise judiciaire en droit judiciaire européen (1) = Expertiza judiciarăîn dreptul judiciar european (1). În: Revue critique de droit international privé – nr. 3, 2015, p. 519-540.
Regimul european al expertizei judiciare a fost clarificat în parte, dar şi revoluţionat, prin hotărârea „Lippens şi ProRail” a Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene. Deciziile naţionale s-au pronunţat asupra altor chestiuni controversate. Acest articol prezintă
regimul european al expertizei judiciare referitor la competenţa internaţională a judecătorilor statelor membre, competenţa
internaţională a expertului judiciar şi circulaţia rapoartelor expertului în spaţiul judiciar european.
Subiect: competenţă; expert; expertiză; judecător european; proceduri paralele
2. GETMAN-PAVLOVA, V. IRINA; POSTNIKOVA, V. ELENA – La réforme du droit international
privé de la Russie = Reforma din dreptul internaţional privat rus. În: Revue critique de droit international
privé – nr. 4, 2015, p. 751-786.
Modificările aduse în 2013 Titlului VI din Codul civil al Federaţiei Ruse, principalul izvor al dreptului internaţional rus,
reprezintă o reformă considerabilă. Acest lucru se constată în ceea ce priveşte declinarea competenţei tribunalului, întărirea
obligaţiei tribunalului de a stabili conţinutul legii străine, exemplificarea mai precisă a excepţiilor referitoare la dreptul străin
competent, extinderea câmpului deschis autonomiei părţilor, o definiţie mai clară a criteriului de legătură cel mai apropiat.
Astfel reformat, dreptul internaţional privat rus se apropie sensibil de dreptul din Uniunea Europeană şi acest lucru reprezintă
un pas înainte semnificativ în dezvoltarea acestei discipline.
Subiect: conflict de legi; drept internaţional privat; drept privat rus; legislaţie civilă rusă; reformă
3. KASTANIDIS, T. ATHANASIOS – La litispendance internationale au regard du règlement (UE)
1215/2012 (1) = Litispendenţa internaţională cu privire la regulamentul (UE) 1215/2012 (1). În: Revue critique
de droit international privé – nr. 3, 2015, p. 579-588.
Este incontestabil că dispoziţiile regulamentului Brussels I referitoare la litispendenţă şi la conexitate (art. 29 s. (2) se aplică
doar proceselor paralele care se aduc în faţa instanţelor statelor membre ale Uniunii Europene. Instituţionalizând noile articole
33 şi 34 referitoare la litispendenţă şi conexitate internaţională, legiuitorul european ajunge la o etapă revoluţionară în ceea ce
priveşte integrarea juridică a sistemelor procesuale a statelor membre, în scopul atingerii unei bune administrări a justiţiei –
care îl depăşeşte chiar şi pe cel al integrării europene – şi în scopul împiedicării naşterii de hotărâri reciproc ireconciliabile în
plan internaţional. Mai concret, noua prevedere reglementează de manieră uniformă consecinţele litispendenţei şi conexităţii
internaţionale când instanţa unui stat terţ este prima învestită şi ulterior este învestită încă o instanţă a unui stat membru.
Subiect: conexiune; instanţă; instanţă învestită; litispendenţă; proces
4. PANET, AMÉLIE – Le statut personnel en droit international privé européen. Les lois de police comme
contrepoids à l’autonomie de la volonté = Statutul personal în dreptul internaţional privat european. Normeleobligatorii versus voinţa părţilor. În: Revue critique de droit international privé – nr. 4, 2015, p. 837-856.
Voinţa părţilor a fost iniţial înţeleasă ca „dreptul părţilor de a alege legea competentă în materie de contracte”, drept care în
alte domenii le este refuzat. De la apariţia lui în doctrină şi în jurisprudenţă în domeniul contractual, teoria autonomiei face
* Lucrare realizată de Lucica-Violeta Niculae.
obiectul unor critici vii. Mai întâi, voinţa individului nu ar trebui să constituie o forţă creatoare de drept decât în măsura în care
o lege îi conferă acest drept: ar trebui „înainte de a afla dorinţa părţilor [...] să determinăm ceea ce ele ar fi putut să vrea”. Apoi,
sistemul autonomiei ar permite părţilor să ocolească legile de natură imperativă, dând contractului legea care le-ar conveni.
Legitimitatea acestei critici pare discutabilă în măsura în care autonomia de voinţă trebuie să se exercite precis în limita
normelor universal-imperative, care să se aplice în mod necesar, oricare ar fi legea aplicabilă raportului juridic în cauză. Astfel,
limitele tradiţionale ale voinţei părţilor sunt: limite interne, referitoare la întinderea principiului (se poate evita orice lege? se
pot viza mai multe legi?) şi limite externe, care rezultă din punerea în aplicare a normelor imperative, de ordine publică şi
antifraudă.
Subiect: drept internaţional european; legea părţilor; norme obligatorii; statut personal; voinţa părţilor
5. SINDRES, DAVID – Retour sur la loi applicable à la validité de la clause d’élection de for = Privireasupra legii aplicabile pentru validarea clauzei de alegere a forului. În: Revue critique de droit international
privé – nr. 4, 2015, p. 789-836.
Puţine sunt problemele, în dreptul internaţional privat, care au răspunsuri atât de ezitante, ca cea referitoare la legea aplicabilă
validităţii clauzelor privind alegerea forului. Consecinţele lor ating elemente cheie ale regimului convenţiilor şi nu pot să nu
afecteze previzibilitatea aşteptărilor părţilor. Poate doar „pragmatismul” arătat de Curtea de Casaţie în această privinţă să
limiteze inconvenientele acestei stări de fapt. Rămân a fi prezumate ca adevărate aceste clauze, deşi nu mai corespund exact
dorinţei celor care le-au redactat. Pragmatismul judecătorilor nu constituie un răspuns adecvat la întrebarea inevitabilă: cum
clauza referitoare la alegerea forului din orice convenţie îşi extrage forţa obligatorie din legea care o validează, meritând astfel
o identificare certă.
Subiect: clauze contractuale; drept internaţional privat; legea forului; validitate; clauză
REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ
6. BERNARDI, ALESSANDRO – La lutte contre la récidive dans le système pénal italien = Lupta contrarecidivei în sistemul penal italian. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2015,
p. 573-594.
În scopul reducerii nivelului de recidivă, modelul italian utilizează alternativ două strategii opuse de politică penală. Prima,
de natură represivă, prevede întărirea măsurilor de siguranţă şi ridicarea nivelului severităţii pedepsei. A doua, centrată pe
indulgenţă, mizează pe reducerea maximă a numărului de persoane supuse detenţiei şi pe scurtarea duratei încarcerării. Strategia
represivă, apreciată unanim de opinia publică, mizează pe efectul de intimidare intrinsec al măsurilor penale, pe eficacitatea
neutralizantă a detenţiei şi pe potenţiala aptitudine de reeducare a condamnatului. Strategia opusă, în parte inspirată de
condamnarea pronunţată de CEDO contra Italiei din cauza suprapopulării cronice a închisorilor italiene, se bazează pe ideea
că măsurile de detenţie, în loc să faciliteze reeducarea condamnatului, favorizează mai degrabă desocializarea şi recidiva.
Aceste două strategii de politică penală prezintă inconveniente în egală măsură şi sunt expuse criticilor. O sinteză în acest
domeniu este dificilă, datorită dimensiunii emoţionale şi iraţionale care caracterizează adesea alegerile de politică penală.
Subiect: condamnare; indulgenţă; politică penală; recidivă; severitatea pedepsei; sistem penal italian
7. CROCQ, JEAN-CHRISTOPHE – Le pouvoir de transaction et de sanction du procureur de la
République: le chaînon manquant = Puterea de tranzacţie şi de sancţiune a procurorului Republicii: verigalipsă. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2015, p. 595-625.
Modelele de tranzacţionare ca răspuns la încălcarea legii cunosc o puternică dezvoltare. Ele creionează conturul unui veritabil
drept la tranzacţie. Logica lor nu se adresează doar tranzacţiilor numite de lege, ci şi oricărei decizii în care sancţiunea, propusă
sau decisă de o autoritate, alta decât instanţa de judecată, este acceptată de autorul încălcării care se abţine de a mai sesiza o
instanţă. Jurisprudenţa europeană şi constituţională admite de fapt în mod clar principiul unei sancţiuni aplicate de o autoritate,
alta decât instanţa judecătorească, sub rezerva protejării accesului la aceasta din urmă, dacă persoana nu este de acord cu
decizia. În contextul acestor principii, dreptul administrativ represiv s-a construit în jurul a doi piloni: sancţiunea pronunţată
de administraţie şi tranzacţia. În acelaşi context, dreptul penal a multiplicat modalităţile de răspuns, fără a conferi procurorului
Republicii o putere proprie de sancţiune şi de tranzacţie. Această perspectivă invită la remodelarea răspunsului penal alternativ
şi simplificat. Ea justifică faptul că, în acelaşi timp, puteri proprii de sancţiune şi de tranzacţie să fie, în sfârşit, încredinţate
procurorului Republicii, în limitele competenţei naturale a judecătorului, pentru orice măsură ce atinge habeas-corpus.
Subiect: încălcarea legii; procurorul Republicii; sancţiune; sancţiune administrativă; tranzacţie
Referințe bibliografice
64 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
8. GIACOPELLI, MURIEL – La pénétration des règles du procès pénal devant le juridictions de
l’application des peines: état des lieux = Pătrunderea normelor de drept penal în procesul de aplicare apedepselor: prezentare a stării de fapt. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 4, 2015,
p. 799-812.
Modul de organizare a „procesului penal” în faţa instituţiilor care aplică pedepsele derogă de la regulile şi principiile care
conduc procesul penal. Această specificitate ataşată aplicării pedepselor se explică prin aceea că legiuitorul, la stabilirea
executării pedepselor, s-a interesat îndeosebi de condiţia persoanelor condamnate, necăutând să transpună în faza de aplicare
a pedepselor garanţiile acordate pe parcursul procesului penal. Ajungând la maturitate dreptul de aplicare a pedepselor, este
din ce în ce mai puţin justificabilă excluderea principalelor principii ale procesului penal, începând cu aplicarea controversată
a regulilor procesului echitabil. Analiza hotărârilor recente arată că schimbarea este în curs şi că jurisprudenţa este din ce în
ce mai sensibilă la argumentele în favoarea pătrunderii regulilor procesului penal în faţa instituţiilor de aplicare a pedepselor.
Subiect: aplicare pedepse; principiile procesului penal; proces echitabil; proces penal
9. MASERA, LUCA – Evidence épidémiologique d’une augmentation de la mortalité et responsabilité
pénale. A la recherche d’une qualification pénale pour une nouvelle catégorie épistémologique = Evidenţaepidemiologică a creşterii mortalităţii şi responsabilitatea penală. În căutarea unei calificări penale pentru onouă categorie epistemiologică. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2015,
p. 553-572.
Acest articol tratează problema rolului ce trebuie atribuit în dreptul penal înregistrării epidemiologice într-un caz de mortalitate
în exces, la o populaţie expusă la un factor de risc dat. Sunt mai întâi analizate răspunsurile pe care le-a dat jurisprudenţa
italiană: abordarea tradiţională, care utilizează cunoştinţele epidemiologice pentru a dovedi cauzalitatea individuală în procese
de omucidere sau vătămări involuntare, şi abordarea mai recentă, care foloseşte aceste cunoştinţe pentru a dovedi infracţiunea
de „dezastru intenţionat”. Apoi este avansată o altă soluţie, bazată pe acuzarea de infracţiune de omucidere sau rănire prin
instrumentul de la „locul stabilirii alternative a victimei” şi analizarea reacţiilor ridicate de această doctrină. În final sunt
propuse observaţii de sinteză asupra problemei analizate.
Subiect: factor de risc dat; înregistrare epidemiologică; mortalitate în exces; omucidere; rănire; răspundere penală
10. SUPIOT, ELSA – Empreintes génétiques et droit pénal. Quelques aspects éthiques et juridiques =
Amprentele genetice şi dreptul penal. Câteva aspecte etice şi juridice. În: Revue de science criminelle et de droit
pénal comparé – nr. 4, 2015, p. 827-835.
Expertiza genetică a fost utilizată pentru prima dată în 1986 într-un proces american, impunându-se rapid ca „regină a probelor”
datorită marii sale fiabilităţi. Identificarea pe baza amprentei genetice se sprijină pe părţi numite „necodificatoare” din ADN-ul
nuclear sau din ADN-ul mitocondrial. Proba genetică se bazează pe posibilitatea de comparare a unei urme de ADN necunoscut
cu profilul ADN al unei persoane identificate pentru stabilirea probabilităţii ca această urmă să provină de la această persoană.
Ea cere astfel un element de comparare şi pledează pentru constituirea unei baze de date conţinând amprente genetice cât se
poate de cuprinzătoare. „Regina probelor” pune astfel în discuţie implicaţiile în materia drepturilor omului şi mai ales cele
referitoare la respectarea dreptului la viaţă privată, la demnitate, la imaginea propriei persoane sau la dreptul la un proces
echitabil. Pasul înapoi făcut în materia expertizei genetice conduce de fapt spre o relativizare a caracterului său infailibil.
Expertiza genetică nu este decât un element de probă printre altele, care trebuie să fie supus unei aprecieri critice şi care poate
aduce atingere drepturilor omului, mai ales datorită recurgerii pe scară largă la înregistrarea masivă a datelor personale.
Subiect: amprentă genetică; baze de date; drept penal; drepturile omului; probă
REVUE DU DROIT PUBLIC
11. FERRARI, SÉBASTIEN – L’exécution par le juge administratif des décisions QPC rendues par le
Conseil constitutionnel = Aplicarea hotărârilor referitoare la constituţionalitate emise de ConsiliulConstituţional de către judecătorul administrativ. În: Revue du droit public – nr. 6, 2015, p. 1495-1532.
Autonomia judecătorului administrativ şi a Consiliului Constituţional, fiecare evoluând în propria sferă de atribuţii, interzicea
analizarea raporturilor dintre ele altfel decât ca o simplă luare în considerare de către primul a faptului judecat de cel de-al
doilea. Dacă judecătorul administrativ a acceptat treptat să pună în aplicare deciziile emise de Consiliul Constituţional, în baza
articolului 62 din Constituţie, el s-a considerat legat doar în ceea ce priveşte lucrul judecat ataşat chiar dispozitivului deciziei
şi de motivele care în mod necesar îl susţin. Această concepţie restrictivă despre autoritatea deciziilor Consiliului nu trebuie
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 65
să surprindă, în absenţa unei reglementări în ceea ce priveşte considerarea deciziilor unui judecător asupra deciziei celuilalt.
Recunoaşterea ulterioară de către judecătorul administrativ a autorităţii absolute a lucrului judecat, la hotărârea de
neconstituţionalitate pronunţată de Consiliu, nu a modificat natura acestor raporturi. Problema executării deciziilor Consiliului
Constituţional se pune mai puţin pentru judecătorul obişnuit, interesând mai degrabă pe legiuitor şi pe judecătorul administrativ.
Acestora din urmă le revine extragerea consecinţelor din deciziile Consiliului. În ceea ce-l priveşte pe judecătorul obişnuit, el
este chemat să se pronunţe asupra lor doar dacă executarea hotărârii dă naştere unui litigiu. Noţiunile de aplicare şi de executare
nu se confundă, ele desemnează raporturi de natură a priori foarte diferite.
Subiect: aplicare decizii Consiliul Constituţional; judecător; neconstituţionalitate; raportul dintre judecător şi deciziile Consiliului
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCONOMIQUE
12. BRIGNON, BASTIEN – Conséquences de la commercialité des actes = Consecinţele comercialităţiiactelor. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique – nr. 4, 2015, p. 671-685.
Dreptul comercial francez are o dublă abordare: fie ca o concepţie obiectivă, axată pe actele de comerţ, fie una subiectivă, bazată
pe comercianţii înşişi. Concepţia obiectivă are tendinţa să primeze. Această superioritate a actelor de comerţ are mai multe
consecinţe: o competenţă mai largă a instanţei de comerţ, o solidaritate contractuală etc. Ea atestă evoluţia jurisprudenţială a
naturii cesiunii drepturilor sociale. Concepţia obiectivă are consecinţe şi în ceea ce priveşte competenţa tribunalului arbitral
şi validitatea clauzelor compromisorii întrucât cesiunile fondurilor de comerţ permit verificarea lor. Dincolo de problematica
competenţei jurisdicţionale, concepţia obiectivă în dreptul comercial permite o ramificare mai profundă, menită nu doar să
repună întrebări, cât mai ales să obţină noi perspective în unele litigii.
Subiect: acte de comerţ; cesiune drepturi sociale; comercialitate; comerciant; instanţa comercială
13. COUPET, CAROLINE – Les normes d’origine privée. Réflexions à partir des recommandations de
l’Autorité de régulation professionnelle de la publicité et du code AFEP-MEDEF = Reglementările deorigine privată. Reflecţii plecând de la recomandările Autorităţii de reglementare profesională a publicităţii şiale Codului AFEP-MEDEF. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique – nr. 3, 2015,
p. 437-454.
Codul AFEP-MEDEF şi recomandările Autorităţii de reglementare profesională a publicităţii constituie două texte normative
elaborate de actori privaţi, fără control statal, având vocaţia de a produce efecte asupra persoanelor străine de cercul emitenţilor.
Ele au în comun faptul că au cunoscut o „înăsprire” progresivă: reglementări suple la origine se apropie încet-încet de noţiunea
de drept dur. Iată elementele care justifică o reflecţie asupra garanţiilor ce însoţesc elaborarea lor, controlul şi chiar legitimitatea.
Subiect: publicitate; reglementare profesională
14. GLAIS, MICHEL – Une latitude de plus en plus étroite pour les entreprises qualifiées de
„dominantes” dans leurs strategies de défense de leurs positions de marché = O libertate din ce în ce mailimitată pentru întreprinderile calificate ca „dominante” în strategiile lor de apărare a poziţiilor lor pe piaţă.
În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique – nr. 4, 2015, p. 649-669.
Titlul acestui articol este justificat de două decizii adoptate în 2014 de Autoritatea pentru Concurenţă. Grupului Amaury,
proprietar al cotidianului sportiv „L’Equipe”, i-a fost reproşat faptul de a fi lansat pe această piaţă un cotidian suplimentar,
pentru a contracara apariţia titlului „10sport.com”, la un preţ identic, pentru acelaşi număr de pagini (decizia din 20 februarie
2014 nr. 14-D-02). Şi societatea Nespresso a fost obligată să ia câteva angajamente constrângătoare, ca urmare a „preocupărilor”
jandarmului concurenţei, solicitate de două întreprinderi care s-au plâns de comportamentul primei. Conform acestor
întreprinderi, comportamentul Nespresso a avut ca efect frânarea strategiei lor de punere pe piaţă a capsulelor de cafea
compatibile cu maşinile Nespresso. I s-a reproşat în principal firmei Nespresso că a modificat în mai multe rânduri
caracteristicile aparatelor sale şi ale capsulelor şi, în plus, că a denigrat indirect calitatea capsulelor concurente, prin practici
judecate ca fiind ilicite (decizia din 4 septembrie 2014, nr. 14-D-09).
Subiect: concurenţă; limitare; societate dominantă; strategie de piaţă
Referințe bibliografice
66 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
15. UAGAGNEUR, LUC-MARIE – Vers des nouveaux paradigmes du droit dans l’économie numérique =
Către noi paradigme ale dreptului în economia digitală. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit
économique – nr. 3, 2015, p. 455-473.
Transformarea digitală nu operează doar în domeniul pieţei sau al societăţii. Prin schimbările aduse de ea în raporturile
economice, conduce la nevoia regândirii pertinenţei obiectului juridic fundamental, precum proprietatea sau schimburile. Se
pune problema frontierelor juridice structurante, precum patrimonialitatea şi extrapatrimonialitatea sau publicitatea informaţiei.
Astfel, va trebui reconsiderată natura juridică a noilor scopuri sub formă de algoritmi.
Subiect: date informatice; economie; proprietate; reputaţie; transparenţă
REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN
16. BIARD, ALEXANDRE; FAURE, MICHAËL – Ce que l’économie comportamentale peut apporter
aux juristes: illustrations européennes = Ce poate aduce economia comportamentală juriştilor: exempleeuropene. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 4, 2015, p. 715-735.
După controversele suscitate de mişcarea „Law and Economics” în Europa acestor ultimi ani, este sigur că introducerea
lucrărilor de economie comportamentală (în engleză „behavioural economics”) în gândirea şi practica juridică europeană va
fi ţinta a numeroase discuţii şi polemici. Astfel, este util astăzi a clarifica termenii şi miza dezbaterii. Aparţinând la ora actuală
în principal domeniului economic şi al cercetării psihologice, lucrările de economie comportamentală sunt puţin cunoscute în
alte discipline. Iar juriştii nu au în acest domeniu decât un interes relativ. Constatând acest decalaj, obiectivul acestui articol
este acela de a invita juriştii la o reflecţie asupra utilităţii economiei comportamentale în sfera dreptului. Având în vedere
originile mişcării „Behavioural Law and Economics” şi subliniind limitele acesteia, sunt dezvoltate patru exemple rezultate
din actualitatea normei europene pe care economia comportamentală le permite a fi abordate dintr-o altă perspectivă. Juriştii
pot găsi în aceste lucrări o manieră alternativă şi complementară de abordare a disciplinei lor, creând astfel bazele unui dialog
veritabil între jurişti şi cercetătorii în ştiinţele sociale.
Subiect: economie comportamentală; economişti; euristică; jurişti; ştiinţe sociale
17. BROSSET, ESTELLE – Le juge de l’Union et le principe de précaution: éetat des lieux = JudecătorulUniunii şi principiul de precauţie: situaţia actuală. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 4, 2015,
p. 737-755.
Principiul precauţiei este „coborât din cerul relaţiilor internaţionale pe pământul drepturilor naţionale”. Din anii ’80, domeniul
poluării atmosferice sau protecţia Mării Nordului au servit drept teren propice, apoi Conferinţa de la Bergen referitoare la
dezvoltarea durabilă şi Declaraţia de la Rio din 13 iunie 1992 i-au dat principiului o aplicare cvasigenerală în dreptul
internaţional al mediului, devenind din acel moment un principiu notoriu, consacrat de marea majoritate a convenţiilor
internaţionale referitoare la lupta împotriva poluării. În această operaţiune de „coborâre” de la principiul de precauţiune, este
bine cunoscut că dreptul Uniunii a participat incontestabil la difuzarea şi întărirea principiului. Odată cu Tratatul asupra Uniunii
Europene (TUE) semnat în 1992, principiul a fost inserat chiar în textul primar al articolului 191, paragraful 2 al Tratatului
asupra funcţionării Uniunii Europene (TFUE), care prevede că „politica Uniunii în domeniul mediului [...] este fondată pe
principii de precauţie şi de acţiune preventivă”. De la această dată, principiul în cauză a dobândit statutul de principiu
constituţional în domeniul politicii Uniunii în materie de mediu. În aplicarea acestui articol, numeroase texte adoptate de către
insituţii exprimă principiul sub formă de obligaţii de drept derivat, constând în interdicţii sau restricţii de utilizare.
Subiect: acţiune preventivă; judecător; principiul de precauţie
18. DE SADELEER, NICOLAS – Terroir et génie génétique: la réglementation des OGM à l’épreuve de
forces centrifuges et centripètes = Solul şi ingineria genetică: reglementarea OMG la testul forţelor centrifugeşi centripete. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 3, 2015, p. 497-528.
Între forţele centripete şi cele centrifuge, dreptul OMG avansează cu ezitări. Un nou punct de echilibru pare a fi fost găsit între
normele centralizate de punere pe piaţă a acestor organisme şi intenţia statului de a reglementa introducerea lor în cultură.
Subiect: cultura OMG; inginerie genetică; OMG; sol
Referințe bibliografice
Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 67
19. KOCHENOV, DIMITRY; PECH, LAURENT; PLATON, SÉBASTIEN – Ni panacée, ni gadget: le
nouveau cadre de l’Union européenne pour renforcer l’Etat de droit = Nici remediu, nici instrument: „noulcadru al Uniunii Europene de întărire a statului de drept”. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 4,
2015, p. 689-714.
În ultima perioadă, Uniunea Europeană a cunoscut mai multe „crize” ale statului de drept. Dacă exemplul Ungariei este primul
care vine în minte, acesta nu este un caz izolat. Or, respectarea statului de drept este una din valorile fundamentale ale Uniunii
Europene. În scopul ameliorării garanţiei, Comisia Europeană a dezvoltat recent un mecanism care să-i permită să reacţioneze
la ameninţările sistematice împotriva statului de drept. Acest mecanism încearcă să remedieze lipsa de echivalenţă a
mecanismelor existente, mai precis procedura de suspendare a dreptului şi procedura pentru încălcarea dreptului în faţa acestor
ameninţări. El evită, printre altele, capcanele diferitelor propuneri avansate atât de doctrină, cât şi de actorii instituţionali, în
lupta contra acestor ameninţări. Acest mecanism este departe de a fi unul perfect. Dacă prezintă avantajul supleţii şi dă pentru
prima dată o definiţie satisfăcătoare a statului de drept, el prezintă în schimb riscul unei minime concretizări, nedefinind
suficient noţiunea centrală de „ameninţare sistematică”. Dar rămâne totuşi un pas important înainte, mai ales în comparaţie cu
propunerile mai puţin ambiţioase emise de Consiliu. Lipsa voinţei politice a Comisiei de activare a acestui nou mecanism, când
încălcarea şi ameninţarea flagrantă a statului de drept sunt evidente şi de natură sistemică în Ungaria, rămâne doar la stadiul
de alarmare.
Subiect: ameninţarea sistemică; definiţia statului de drept; întărire stat de drept; stat de drept
Referințe bibliografice
68 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016
Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1
Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, sector 5, cod poştal 050711
Tel: 021.313.66.08; fax: 021.414.20.61; website: www.clr.ro
� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ
Sorin Popescu, Preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare
Nicolae Turcu, Preşedintele Secţiei de drept privat, locţiitorul Preşedintelui Consiliului
Legislativ
Benonica Vasilescu, Preşedintele ad-interim al Secţiei de drept public
Cristian Kevorchian, Şeful ad-interim al Departamentului de informatică legislativă
Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru armonizarea legislaţiei cu reglementările
Uniunii Europene
�Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)
Lucica-Violeta Niculae
Mirela Paven
Cristina Păiș
� Tipografia „Monitorul Oficial” R.A., str. Parcului nr. 65, sector 1, Bucureşti
Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei,
ci doar opinii personale ale autorilor.
ISSN 1583-3178