Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul

lingvistic al lui B.P. Hasdeu

Astrid CAMBOSE

Keywords: folk traditions; Romanian Gipsy carols; Vasilca; manuscripts

answers to B.P. Hasdeu’s Linguistic Questionnaire (1884)

1. Vasilca: ipoteze filologice și etnologice în literatura subiectului

Fie că se referă la obiceiul numit ca atare (colindul țigănesc cu o căpățână de

porc împodobită sau cu o păpușă, în ajunul sărbătorii de Sfântul Vasile), fie că se

referă la textul de colind Vasilca, termenul care ne interesează are o etimologie

incertă. Dicţionarul Academiei nu indică niciuna, însă diverși autori au formulat o

serie de ipoteze etimologice:

• Vasilcă < Vasilică, ʻnume de urs sau de porcʼ. Este ipoteza folcloriștilor Gr.

Tocilescu – care dă ca titlu al textului citat de el chiar forma Vasilica (Tocilescu

1900: 1465) – și G. Dem. Teodorescu:

Expresiunea Vasilcă e o sincopare din Vasilică, nume obicinuit a se da de către

țigani urșilor domesticiți pe care-i joacă prin sate sau prin orașe, pe la răspântii sau în

curțile oamenilor. În general, țiganii ursari pun acest nume urșilor și ursoaicelor nu

prin întâmplare, ci dintr-un vechi uz, cu timpul devenit aproape invariabil, spre a se

potrivi cântecului următor: «De t-ei face mai barò,/ Vasilica-mò,/ Să-ți dea tica d-un

grasnò,/ Vasilica-mò». E în deprinderea țiganilor ca, după cum dau nume urșilor, să

dea și celorlalte animale, dar mai cu seamă porcilor, căci nu e laie, nu e sălaș, nu e

familie de țigan care să nu aibă un porc, hârbar ca și stăpânii. Între numele de

preferință puse urșilor și porcilor, ursoaicelor și scroafelor, figurează cu deosebire cele

următoare: Vasilică, Pandelică, Marinică, Stănică și Ionică (Teodorescu 1885: 134).

Simion Florea Marian, în Sărbătorile la români, citează explicația lui G. Dem.

Teodorescu și adaugă că „Vasilca se mai numește altmintrelea încă și Vasivă, Sivă,

Silcă și puiul Sivei“ (Marian 2011: 78). Alte variante denominative întâlnite în

culegerile de texte sau în înregistrările audio sunt: Vasâva, Sâva, Sivo, Silva, Silcia,

Vasilcia, Vasilica, Văsilca, Vasilcuța.

• Vasilca/Siva < Shiva/Siva, ʻzeu indian creator de prim rang, având ca formă

de manifestare dansulʼ. Gr. Tocilescu este convins că aceasta este etimologia reală

(așadar, numele de urs sau de porc ar fi doar un jalon intermediar în evoluția

lingvistică a termenului):

Siva este numele zeului indian, Sivas. Întrebuințarea acestui cuvânt în acest

colind se explică prin însuși faptul că țiganii fiind de origină indiană, la emigrarea lor

Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala din Iaşi a Academiei Române, România.

415

Astrid CAMBOSE

din India au adus cu dânșii între alte nume sanskrite și numele zeului Siva, Sivo

(Tocilescu 1900: 259).

Este o ipoteză amintită ca atare, dar cu precauție, și de către G. Dem. Teodorescu:

Cât despre etimologia cuvântului din Siva și Vasiva (cea din urmă formată prin

repețirea la început a silabei finale va) și despre identitatea lui cu divinitatea indiană

Siva, pe motivul că țiganii își au originea în India, această derivațiune o trec în

numărul ipotezelor filologice (Teodorescu 1885: 134).

Ion Ghinoiu îmbrățișează însă fără rezerve această variantă etimologică,

negând chiar genul Vasilcăi (înfățișată, în toate textele de colind cunoscute, ca o

arătare grotescă de genul feminin), în așa fel încât suprapunerea Siva/Shiva să fie cât

mai evidentă: „Siva (Vasilca), zeu al panteonului românesc, sacrificat prin

substituție la solstițiul de iarnă, identificat cu marele zeu indian, Shiva” (Ghinoiu

2001: 175); colindul corespunzător s-ar intitula Siva „prin contopire cu Vasile,

Vasilca sau Sila” (Ghinoiu 2013: 257).

Filiația indiană o creditează și Sabina Ispas, dar nu cu privire la etimologia

termenului Vasilca/Siva, ci referindu-se chiar la originea obiceiului respectiv, pe

care îl consideră un ritual arhaic hindus perpetuat în lumea modernă. Deși consideră

că în folclorul nostru actual nu mai există mituri propriu-zise, adică narațiuni

sapiențiale care să transmită marile adevăruri fondatoare ale umanității, Sabina Ispas

afirmă că țiganii, minoritari și supuși unor circumstanțe istorice deosebite (autoarea

evită să le numească traume în formă continuată), au conservat, în mod excepțional,

„forme de exprimare poetică a mitului” și „valorile străvechi ale acestuia” (Ispas

1998: 125). Mărturisind că a fost surprinsă de „asemănările izbitoare” (ibidem: 139)

dintre un ritualul de sacrificare a porcului filmat recent în India și datina Vasilcăi,

așa cum este cunoscută la noi, ea nota:

Din punctul nostru de vedere, textul de Vasilcă este un mit. [...] Ritualul

Vasilcăi exprimă o interdependență între mit (text), ritual (sacrificarea porcului) și alte

aspecte ale acestuia (împodobirea capului animalului, masa rituală, trecerea de la casă

la casă) care au suferit o remodelare și o adaptare datorită presiunii exterioare și unei

anumite experiențe istorice a grupului (ibidem: 140).

Simeon Mangiuca a propus încă din secolul al XIX-lea un etimon grec, atât

pentru numele Sfântului Vasile, cât și pentru colindul dramatic asociat: „Vasilca este

Iupiter Βασιλεoς, care stă în capul anului (chiar Sântul Văsile, Sân-Văsiiu creștin)”

(Mangiuca 1881: 41); textul lui a rămas puțin cunoscut, așa încât ipoteza sa a putut

fi „redescoperită” un secol mai târziu. Astfel, colindul „straniu” Vasilca s-ar numi

așa, după Ovidiu Bârlea, deoarece este legat de sărbătoarea de Sfântul Vasile:

„numele [Vasilca] derivă de la patronul creștin al Anului Nou” (Bârlea 1981: 388).

Este, desigur, ipoteza corectă, pe deplin satisfăcătoare în ceea ce privește această

variantă denominativă (Vasilca) și derivatele ei (Silca, Vasilcia, Silcia, Vasilcuța,

Vasîlca, Vaselca, Vasilica ); dar în ceea ce privește varianta Siva și derivatele ei

(Vasiva, puiul Sivei, Sâva, Silva), etimologia rămâne incertă. Unii folcloriști au

evitat formularea de ipoteze etimologice sau etnologice, mărginindu-se să sublinieze

caracterul izolat al acestui tip de colind. Spre exemplu, după Petru Caraman, datina

colindatului se păstrează sub două mari forme (profană și religioasă), iar

416

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

Vasilca, datină în uz la țiganii din România, foarte răspândită în trecut, astăzi

se pare cu totul stinsă, constă în a umbla, în ajunul Anului Nou sau în dimineața de

Anul Nou pe la casele gospodarilor și pe la curți boierești, cu o tavă pe care se află

capul unui porc împodobit cu frunze și flori, cu panglici și oglinzi. Cu acest prilej

există recitative epice foarte curioase, precum e și întreaga datină; aceste recitative

însă n-au aproape nimic comun cu colindele propriu-zise afară de urările finale și

cererea de daruri (Caraman 1983: 8).

Și Ovidiu Bârlea considera că „răspândirea pe o arie restrânsă și numai la

categoriile arătate, precum și similitudinea evidentă a variantelor trădează o obârșie

relativ recentă” (Bârlea 1981: 390). Victor Kernbach discreditează complet Vasilca,

numind-o „o pseudocolindă” care „nu are alt scop decât cerșetoria deghizată”

(Kernbach 1994: 212). Dimpotrivă, unii autori îi atribuie o semnificație simbolică

superioară: colinda în general ar fi „o propunere retorico-lirică a cultului de soare”,

termenul însuși trimițând la un etimon grec care însemna „rotare, întoarcere,

învârtire de soare ori de lună” – revoluție astrală, am spune noi astăzi –, iar Turca,

Brezaia, Cerbul și Vasilca, înfățișând într-o manieră dramatizată călătoria Soarelui,

în calitatea sa de zeu suprem care cucerește rând pe rând toate animalele

guvernatoare ale semnelor zodiacale, „formează cu colinda laolaltă o totalitate

sistematică” (Mangiuca 1882: 41). Este interesantă această perspectivă astăzi, cu atât

mai mult cu cât etnologia a apucat-o între timp pe cu totul alte făgașe în explicarea

complexului ritual al sărbătorilor de iarnă – delimitând, printre altele, colindele

„propriu-zise” de „falsele” colinde precum Vasilca.

Adevărul nu îl putem stabili, însă. Este regretabil că, în primul rând datorită

ideologiei de tip mainstream care a structurat (și) cercetările folcloriștilor și ale

etnografilor români, de la înfiriparea acestui domeniu de studiu și până în prezent,

avem extrem de puține informații despre folclorul țigănesc și despre modul lui de a

se integra în peisajul nostru identitar. De exemplu, deși se știe că recitativul Vasilca

era, în trecut, cântat și în țigănește (Ispas 1998: 136; Marian 2011: 84), nicio

variantă în limba rromanés nu a fost consemnată, deci nu putem face comparațiile

care s-ar impune între ceea ce presupunem că va fi fost „originalul” și „traducerea”

ori echivalentul lui în limba română.

Propria nostră ipoteză explicativă este aceea că înțelesul central, generator de

sensuri proprii secundare, al termenului vasilcă este în primul rând cel de substantiv

comun (cap), ca în expresia „tare de vasilcă” (ʻtare de capʼ). În Dicționarul

etimologic al lui Al. Ciorănescu, căpățână este varianta argotică indicată pentru

vasilcă (Ciorănescu 2007: 720). Cu sensul de cap (în general, nu doar cap de porc),

vasilcă este sinonim cu mult mai des întâlnitul devlă (s.v. devlă, DGSLR 2013:

2010, DLR 2010: 5983). Cei doi termeni funcționau alternativ, în trecut, pentru a

denumi obiectul central din datina la care ne referim: „[...] o numesc «vasilcă» și

«deblă» și [cu ea] merg pă la oameni dă colind” (Golescu, în „Șezătoarea” XVIII:

107, apud DLR 2010: 5983). Cum devlă are înțelesul de ʻcraniuʼ, în imaginarul

colectiv s-a constituit și sinonimia devlă – moarte (în Oltenia). Dar mai relevant

pentru cercetarea de față este un sens propriu secundar al cuvântului: substantivul

devlă are sensul argotic ʻDumnezeul țiganilorʼ (informație provenită din nordul

Bucovinei; vezi DLR 2010: 5983). Țigănescul Del (ʻDumnezeuʼ) are forma de

417

Astrid CAMBOSE

vocativ Dévla (ʻDoamne!ʼ) și forma de plural devlá (ʻDumnezeiʼ), după cum se

poate vedea, spre exemplificare, în culegerea Probe de limba și literatura țiganilor:

Rùgo, náne, ai mohóro,/ Şukearél-la o del ko dóro!/ Már-la dévla, ai korár-la,/

Okolkhá kai ni pakeál-ma !/ (Rugul, nene, şi mohorul,/ Usca-ţi-ar Dumnezeu al tău

dor!/ Bate-o, Doamne, şi o orbeşte,/ Pe aceea care nu mă ascultă!) (Constantinescu

1878: 6)

Ipoteza noastră este că, pe când țiganii mergeau la colind cu

căpățâna/vasilca/devla de porc, pentru români colindul respectiv se numea Vasilcă,

întrucât se petrecea în ajunul Sfântului Vasile, iar pentru țigani se numea Siva (ʻcea

surăʼ, în limba rromanés)1. Numele devla cu care desemnau țiganii obiectul

colindului făcea simbolic trimitere, pentru ei, la Dumnezeul lor (Del, Devla), pe care

îl sacrificau și îl așezau astfel ca patron al noului ciclu calendaristic în care se intra –

la fel cum în unele zone copiii românilor umblau la colind cu o păpușă înfășată pe

care o numeau Crăciun și care îl reprezenta pe pruncul Hristos („Colindele să petrec

aice, în sara ajunului de Crăciun, umblând baieții și flăcăii pe la case, cântând «Azi

ajunu, mâni crăciunu», și că aduc un copilaș, învălit în petici, numit moș crăciun”,

ms. BAR 3420, fila 315r, Mastacani, plasa Prut, jud. Covurlui, transcriere A.C.). În

plan obiectual, divinitatea (Del) era „prezentată” de țigani comunității românești sub

forma căpățânii de porc (devla). Așadar: colindul Vasilca (numele românesc) sau

Siva (numele țigănesc), performat spre a actualiza ritualic sacrificiul primordial al

unei divinități animaliere a belșugului (Del/Devla) se făcea de regulă folosind ca

recuzită o devlă sau vasilcă de porc împodobită, mai rar o păpușă. Cele două

substantive (vasilca și devla) și-au continuat mai apoi independent evoluția

lingvistică.

Spre o concluzie asemănătoare înclină și antropologul Mirel Bănică, autor al

unei viitoare monografii2 asupra țiganilor români: „Să fie oare Vasilca/Siva o

rămășiță, un rest, o întrupare condensată a «Ființei Supreme»? Personal, prefer o

întrebare deschisă”.

2. Descrieri ale colindului cu Vasilca/Siva

Toate descrierile ritualului converg în imaginea hiperbolică, grotescă și

ilariantă, a unei divinități zoomorfe de gen feminin. Majoritatea folcloriștilor au

sesizat acest aspect, referindu-se la „capul de scroafă” sau la păpușa împodobită

purtată de colindători. Îl ratează, surprinzător, Sabina Ispas, care vorbește despre

„porcul femelă” (!), fără a sesiza grotescul scenografiei din colind. Or, din punct de

vedere antropologic, violența simbolică este un mijloc de protecție împotriva forțelor

malefice. Ca formă a violenței simbolice, grotescul accentuat în stilizarea obiectului

central din ritualul de Vasilcă (ca și din cel de Brezaie, Capră, Turcă ș.a.) este menit

1 Această legătură s-a conturat în urma discuțiilor purtate cu antropologul Mirel Bănică, pe

parcursul amplei sale cercetări din ultimii ani despre comunitatea romă. 2 Monografia se afla în lucru în anul 2018, la momentul redactării prezentului studiu. Am citat

rândurile de mai sus preluându-le ca atare din manuscrisul aflat pe atunci într-o etapă intermediară de

redactare (în format electronic, motiv pentru care nu putem indica fila de la care am preluat citatul din

text). Actualmente, lucrarea a fost editată – desigur, cu diverse modificări – și a fost publicată sub titlul

Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, Iași, Editura Polirom, 2019.

418

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

să arate potența comunității în a da o replică pe măsură amenințărilor care ar putea

afecta ordinea cosmică în momentele-cheie ale schimbărilor de ciclu. Prin deghizare,

violență, grotesc, comportament ilariant etc. omul se recomandă ca actant magic

eficient în lupta pentru conservarea echilibrului de forțe din universul locuit în egală

măsură de ființe văzute și nevăzute. Cităm din descrierile consacrate ale colindului

cu Vasilca:

Vasilcă se numește capul de scroafă, împodobit cu flori, panglice și verdețuri,

cu care flăcăii colindă la Sf. Vasile. Proverbul „Vasilca, cât de mult vei împodobi-o,

tot vasilcă rămâne” îl explică Golescu (Conv. VIII, 69) adică „cele urâte când se

împodobesc”. În Sorcova d-lui Delavrancea s-află o descriere a acestui obicei:

„Taraful lăutarilor de sub Sotir Ciupitul, țambalagiul Olănitei, împodobise de preziuă

un cap mare de porc cu tibet3 conabiu

4 și albastru, cu busuioc și cu cercei roșii în

amândoă urechile; și mi-i vârâse în dinții rănjiți un trandafir umplut cu tocătură

rumenă de pecie5 și de mușchi” (Şăineanu 1887: 176).

Turca, Brezaia, Cerbuțiul și Văsilca, cari gioacă în prima zi a lui Crăciun și la

Anul nou, nu sunt alta decât nește masche6 [...] cari masche gioacă [...] după cântecul

unui bătrân viorariu (lăutar) care recită oaricare versuri (poate și necuviințioase)

imitând într-aceia și tonurile animalelor respective (Mangiuca 1881: 39).

Prin Vasilcă se înțelege capul unei scroafe, împodobit cu foi naturale și flori

artificiale, cu panglice și verdețuri de mâncare, pus pe o tavă în fața unei oglinzi7

(subl.m., A.C.). A umbla cu dânsa – fie în ajunul Anului nou, fie în dimineața zilei de

1 ianuariu – se zice «a umbla cu Vasilca». La această îndeletnicire ereau deprinși

vechii bucătari țigani. Pe când se aflau în stare de robi, Vasilca le oferia o rară

ocasiune ca să maĭ poată dobândi tradiționalul bakșiș. După reformele sociale din

1848, datina luă un avânt nou, pentru că foștii sclavi, deși proclamați liberi,

continuară să recunoască tot pe vechi stăpâni, la care vătafii sălașurilor alergau cu

Vasilca la începutul fiecărui an. Încetul cu încetul, ea a decăzut, mai cu seamă de la

1864 încoace. Astăzi o mai practică numai servitorii țigani, care fără deosebire își

încearcă norocul, intrând în toate curțile caselor și la toate familiele cu dare-de-mână.

Precum se va vedea, recitativul espune causele pentru ce scroafa a fost tăiată și modul

cum i se face ultima judecată în cer” (Teodorescu 1885: 134).

Vasilca e o căpățână de porc spălată bine, înfășurată în mai multe cârpe curate

și împodobită cu bete cu fluturi cusute cu mărgele, cu lefți8, salbe, cercei, [...] panglici

de diferite culori. [...] Omul [cu vasilca] lua și un lăutar și pleca din moașe-n moașe cu

3 Tibet (s.n.) = țesătură de lână. 4 Conabiu (adj.) = vișiniu. 5 Pecie (s.f.) = (aici) carne grasă în care sunt învelite organele interne ale animalelor sacrificate;

prapur; viscere. 6 Măști. 7 Îndemnul „S-o vedeți/ Și s-o priviți!” adresat de colindători gospodarilor în a căror casă jucau

Vasilca nu era, poate, o simplă tautologie. Având în vedere insistența cu care apare menționată oglinda

în descrierea recuzitei colindului, ne putem întreba dacă nu cumva era vorba despre un soi de

„instalație”, asemenea celor din arta contemporană, adică de un ansamblu cu care privitorul (gazda

colindului) trebuia să „compună”: privind mai de aproape capul de porc împodobit, omul avea surpriza

de a se vedea și pe sine în oglinda Vasilcăi, captiv in imaginea grotesc-ilariantă produsă la intersecția

dintre propria privire și intenția colindătorilor care închipuiseră respectivul artefact. Desigur, am

avansat aici o ipoteză imposibil de controlat, dar plauzibilă având în vedere diferențele culturale dintre

români și populația minoritară rromanés; antroplogia cunoaște prea puțin despre imaginația celor din

urmă, despre modul lor de a transmite semnificații, sau chiar despre tipul lor de umor și de ironie. 8 Left (s.m.) = monedă de aur sau de argint din care se făceau salbele.

419

Astrid CAMBOSE

lăutarul cântând; o punea pe masă, unde o priveau toți împodobită, apoi scoteau bani

toți nepoții și moașele și-i dădeau. [...] Intră-n case, o pun pe pat, apoi încep a cânta.

[...] Cine primește vasilca în casă, va avea spor în acel an (Mușlea, Bârlea 2010: 315).

Țiganii din timpul de față iau adecă căpățâna porcului, dacă au și ei porc, iar de

nu, se împrumută de la vreun român, și apoi, punând-o pe o tavă de dulceață sau, în

lipsa acesteia, pe o tavă în care se coc plăcintele, o împodobesc cu cercei, cu salbe de

mărgele și de bani, cu basmale de mătasă sau de lână cu flori artificiale, cu beteală și

cu o oglindă (subl.m., A.C.). După ce au împodobit-o în chipul acesta, merg cu dânsa

pe la domnii sau oamenii mai de frunte ai orașului sau ai satului, despre cari presupun

ei că au cu ce-i plăti, ca să le ureze și să le dea totodată de cunoscut că porcul cel

spornic la prăsilă și bogat în grăsimi are s-aducă la casa la care urează cu dânsul spor

și belșug în toate (Marian 2011:79).

Recitativul, o psihostazie parodică, înfățișează judecata unei scroafe numite

Siva sau Vasilca, întruchipare a belșugului, care spune „cu tot dreptul” unui sobor de

sfinți creștini prezidat de însuși Dumnezeu cum s-a ghiftuit ea cu roadele câmpului,

ale pădurii și ale grădinilor, cum a fost prinsă de oameni, ucisă și împărțită între

boieri, români și țigani, ca în final capul ei vorbitor să ajungă să-și spună povestea în

fața gazdelor din casa colindată. Nedreptatea făcută țiganilor la împărțeala de demult

se cere răscumpărată de către gazdele colindătorilor cu vin, colaci, carne de porc și

bani. Colindul se cânta în trecut fie de Crăciun, fie de Anul Nou; în secolul al XX-

lea se pare că performarea s-a fixat numai în jurul sărbătorii de Sfântul Vasile.

Aceasta este forma exterioară a colindului. Fără a neglija aspectul practic (de câștig

material și integrare socială mai bună pentru colindătorii țigani, acceptați astfel de

comunitate în schimbul urărilor de prosperitate pe care le adresau în mod cu atât mai

convingător în finalul colindei, cu cât aveau de partea lor convingerea superstițioasă

a românilor că țiganii dețin puteri magice), constatăm, în același timp, că nici

Vasilca nu face excepție de la principiul „polisemantismului și polifuncționalității

actelor sau obiectelor tradiționale” (Ispas 1998: 54), ci învelește sub forma grotesc-

ilariantă un strat de semnificații profunde, de natură mitic-ritualică. Colindul narează

sacrificiul primordial prin care o divinitate feminină a belșugului hrănește cu

propriul trup lumea. Este un mit al hranei, un mit civilizațional, care poate fi

considerat mit fondator pentru comunitatea rromă. Divinitatea se identifică în primul

rând prin puterea de a distribui protecție și hrană adepților săi. Capul Vasilcăi, rămas

ca dovadă a jertfei, este sacru pentru acest neam de pribegi, mereu supuși

diabolizării și lipsurilor. Puține populații au îndurat în Europa un exercițiu atât de

îndelungat al prigoanei de toate felurile, al marginalității sociale și al foametei

cronice. Folclorul lor oglindește în forme foarte expresive vicisitudinile istoriei pe

care au traversat-o. Cităm, spre exemplificare, doar câteva versuri și anecdote, alese

dintr-o mulțime nesfârșită de asemenea reflectări ale alterității radicale (sancționată

prin oprobriu) a țiganilor în mentalul nostru colectiv:

A picat o scrisoare de la Christos în cornuri/ Să se ia țiganii-n bolduri./ Țiganii

sunt afurisiți prăsiți/ Din fundul mării ieșiți,/ De unde b... bivolii de prânz./ Într-un

răvaș spunea:/ Ca să dea o moarte mare/ Și-o foamete tot mare,/ Să moară țiganii de

foame,/ F... m... în c... de cioare!/ [...] Într-alt răvaș zicea:/ Toți românii să mănânce

caș cu pâine/ Și țiganii c... de câine,/ Ca și în alte zile,/ F... m... în c... de haramine!

(Tocilescu 1900: 1125).

420

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

Plecat-au țiganii la vânătoare (Culeasă de Chr.N. Țapu, din Roșiorii-de-Vede)

„Plecat-au țiganii la vânătoare,/ Cu pușca goală dă spinare:/ Pușcă de scai,/ Gloanțe de

mălai./ Poc în cer,/ Poc în pămînt,/ Poc în toaca țigănească,/ Dumnezeu să-i

prăpădească,/ Cu foc și cu cătran/ Să fie afurisit tot neamul de țigan!/ Și cu punga

plină de iască,/ Ce-o căuta, în vieața lor să nu găsească! (ibidem: 1129).

Revenind la chestiunea sacrificiului fondator al scroafei mitice Siva, să mai

remarcăm faptul că hrana este un element central în folclorul rromani, iar a fi sătul

este chiar starea paradiziacă, dacă este să dăm crezare Țiganiadei lui Budai-Deleanu,

numeroaselor texte folclorice despre biserica țiganilor, comestibilă și devorată ca

atare de către devoți, sau concluziilor la care ne conduce examinarea textelor de

Vasilcă. Versurile-cheie ale acestora din urmă, versuri care nu lipsesc din niciuna

dintre variante, sunt: „Ce-ai mâncat și ce-ai băut,/ De ești grasă și frumoasă?”

3. Texte consemnate în folcloristica secolelor al XIX-lea și al XX-lea

Fără intenția de a epuiza subiectul, transcriem mai jos câteva dintre cele mai

relevante texte de Vasilcă deja cunoscute (altele decât cele provenite din

răspunsurile manuscrise la Chestionarul linguistic al lui B.P. Hasdeu, pentru care

vom rezerva un capitol separat). Textele merită transcrise întrucât sunt foarte rare și

nu au mai fost până acum grupate la un loc.

Vasilca (Spusă de un țigan colindător cu Vasilca și comunicată de dl Gr. G.

Tocilescu în anul 1875, la Paris) „Sus sunt ʼnalte mânăstiri,/ mânăstiri,/ ʼnalte zidiri,/

iar în ele cine-mi șeade?/ Șeade Maica/ și cu Fiul/ și-mi judecă pe Siva/ de ce-mi este

așia grasă,/ așia grasă și frumoasă,/ întrebând-o,/ ispitind-o/ ce-a băut și ce-a mâncat/

d-are trup așia-ncălat?/ Iară Siva răspundea/ și din gură cuvânta:/ – Sus la munte

mʼam suit,/ jir și ghindă mi-am păscut;/ jos, mai jos m-am pogorât,/ apă rece mi-am

băut,/ apă rece, sloi de ghiață,/ priitoare la-ngrășiață./ În grădină c-am sărit,/ ceapă

verde mi-am păscut,/ două-trei verzi am stricat/ când românii m-au simțit:/ sar ei cu

topoarele,/ ciobotari cu-ntinsorile,/ lăutari cu arcușele,/ țigani cu baroasele./ Mă

bătură,/ mă-njunghiară,/ mă pârliră,/ mă-mpărțiră!/ Luară românii slănina,/ Noi,

țiganii, căpățâna/ și frumos mi-o-mpodobirăm/ cu cercei și cu mărgele/ ș-am adus-o la

ʼmneavoastră/ cu bani mari s-o dăruiți:/ doi-trei galbeni înfloriți,/ c-un colac/ de grâu

curat,/ să-l avem pentru mâncat;/ sub colac veadra de vin,/ c-așia-i legea din bătrâni,/

din bătrâni, din oameni buni./ La mulți ani cu sănătate,/ că-i mai bună decât toate,/ la

boieri ca dumneavoastră,/ că sunteți propteaua noastră (Teodorescu 1885: 135).

Vasilca (scrisă la 26 decembre 1884, după Șerban Mușat, muncitor țigan de la

Crucea-de-piatră, în București) „Cum e-n cer, și pre pământ,/ c-așia zice Domnul

sfânt;/ dar în dalbe mânăstiri/ și-n mai ʼnaltele zidiri,/ numai jețuri stoborâte,/ pentru

judecăți gătite,/ iar în jețuri cine-mi șeade?/ Tot la sfinți mai mărunței./ Mai în sus de

scăunel/ mi-este-un jeț de aurel,/ iar într-însul cine-mi șeade?/ Șeade bunul

Dumnezeu/ de-mi judică pre Siva:/ – Sivo-leo,/ Vasivo-leo,/ ce-ai băut/ și ce-ai

mâncat,/ d-ai un trup/ așia-ngălat?/ Unde-ai vărat/ ș-ai iernat,/ de-mi ești grasă/ și

frumoasă?/ Siva Domnului zicea/ și frumos îi răspundea:/ – Sus la munte/ am iernat,/

jir și ghindă/ am mâncat,/ de sunt grasă/ și frumoasă;/ în vale m-am scoborât,/ apă

rece d-am băut,/ apă rece, sloi de ghiață,/ numai bună la-ngrășiață;/ prin grădini că am

intrat,/ două-trei verzi am mâncat./ Românii că m-au văzut,/ după mine s-au luat,/

români/ cu topoarele,/ țigani/ cu baroasele,/ cobzarii/ cu cobzele,/ lăutari/ cu diblele,/

casapi/ cu masatele,/ olteni/ cu palanțele,/ dănciuci/ cu copăile,/ bucătari/ cu cleștele,/

flămânzii/ cu gurile;/ toți pe mine m-a-ncolțit,/ după ceafă m-au lovit;/ m-au junghiat,/

421

Astrid CAMBOSE

m-au jupuit./ Luat-au românii slănină/ și boierii carnea bună,/ iar țiganul, ca țiganul,/

nu știe ce e șofranul:/ luat-au românii slănina/ și boierii carnea bună,/ iar țiganii

căpățâna;/ pe lemn de tei mi-o pârliră/ și frumos o-mpodobiră/ cu mărgele, cu cercei,/

cu salbă de ghiocei,/ cu parale de opt lei;/ la ʼmneavoastră m-au poftit,/ frumos dar

mi-ați dăruit:/ un colac/ de grâu curat/ cât piatra morii/ de lat,/ pe colac/ veadra de vin/

și cu galbenul/ deplin,/ c-așia-i legea/ din bătrâni,/ din bătrâni,/ din oameni buni!/ La

mulți ani cu sănătate,/ că-i mai bună decât toate,/ la boieri ca dumneavoastră,/ să ne

iasă partea noastră (ibidem: 136).

Lerui Doamne, Domn din cer,/ Ce mi-e-n cer și pe pământ?/ Mi-este o dalbă

mânăstire./ Între dalbe mânăstiri/ Mi-este jețuri de argint./ Între jețuri de argint/ Șade

bunul Dumnezeu/ Și cu Maică Precista./ Lângă Maica Precesta/ Șade bătrânul

Crăciun,/ Cu busuiocu-n dreapta,/ Cu cruciulița-n stânga/ Și-mi judecă pe Siva:/ Sivo,

leo,/ Vasilco, leo,/ Ce-ai băut și ce-ai mâncat,/ De mi te-ai îngrășat?/ – Sus la munte

m-am suit,/ Jir și ghindă mi-am mâncat,/ De-aceea m-am îngrășiat./ Mai la vale m-am

coborât,/ Apă rece mi-am băut,/ Grădinile le-am izbit,/ Rumânii că m-au văzut,/ Depe

mine s-a luat:/ Rumâni cu topoarele,/ Țiganii cu baroasele./ M-ajunseră,/ Mă

doborâră/ Și cu paie mă pârliră/ Și carnea că mi-o-mpărțiră:/ Luară rumânii slănina/ Și

țiganii căpățâna./ Văzură că se-nșelară,/ Frumușel mă-mpodobiră,/ Cu parale, cu

mărgele,/ Cu frumoase panglicele;/ Și m-aduse-n ceastă casă/ La cinstiți ca

dumneavoastră/ Și mă puse p-astă masă,/ Ca pe noi să ne dăruiți/ Cu aur și cu argint/

La anul și la mulți anĭ! (Tocilescu 1900: 529–530).

Ce mi-i în cer șî pi pământ/ Doamnili, Domn din cer./ În cer sânt dalbi

mânăstiri,/ Dar în eli cini șădi?/ Șădi bunul Dumnezeu./ Mai de-a rând cu dumnelui/

Șădi Ion, Sfânt Ion./ Mai de-a rând cu dumnelui/ Șădi Crăciun, sfânt bătrân,/ Șî judică

pi Sion [sic]./ Cini-s grasî șî frumoasî?/ Eu cu dreptu că v-oi spuni./ Sus la munț m-am

suit,/ Ghindă și fragi am mâncat,/ La vali m-am scoborât,/ Pin livez verz m-am

păscut,/ Apă răci mi-am băut,/ Apă răci, sloi di ghiațî/ Pi[n] noroi m-am noroit;/

Românii că m-au văzut,/ Sărit-au românii cu toporu/ Șî țâganii cu barosu./ Pi mini m-

au omorât,/ Carni grasă m-au făcut,/ Luat-au românii slănina/ Șî țâganii căpățina./ Mai

frumos, mai îmopdobit [sic],/ La dumnevostră am adus-o,/ S-o videți șî s-o priviț,/

Frumos dar s-o dăruiț,/ Cu trii galbini înfloriț,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni,

din oamnini buni./ Șî apoi cu sănătati/ La mulți ani! (Tocilescu 1900: 1465).

Ce mi-e-n cer și pe pământ?/ Sus mi-e luna, soarele,/ Jos mi-e dalbe mânăstiri/

Iar în dalbe mânăstiri/ Jețuri de aur scrise,/ Iar într-însele/ Șade bunul Dumnezeu,/

Mai de rând cu Dumnezeu/ Șade Ioan,/ Sânt-Ioan,/ Mai d-a rând cu dmnialor/ Șade

Maica Precista,/ Mai d-a rând cu dumnialor/ Șade sfinții cei de rând/ Șade bătrânul

Crăciun,/ Lângă bătrânul Crăciun/ Șade Siva-Vasilcuța./ Grăi bunul Dumnezeu:/ –

Sivo-leo,/ Vasilco-leo!/ Ce-ai mâncat și ce-ai băut/ De-mi ești grasă/ Și frumoasă?/ –

Stătuși, Doamne, de-ntrebași,/ cu tot dreptul spune-ți-aș:/ Iacă vremea mi-a venit/ Sus

la munte m-am suit,/ Jir și ghindă mi-am păscut,/ Dup-aceea n-am șezut,/ Într-o

grădin-am sărit,/ Mai nimica n-am stricat,/ Două-trei verze-am mâncat/ Și românii m-

au văzut,/ După mine s-au luat/ Romînii cu topoarele,/ Țiganii cu baroasele,/ Prinsu-

m-a, tăiatu-m-a,/ Mai frumos pârlitu-m-a./ Lua românii slănina/ Și țiganii căpățâna./

Dar țiganu, ca țiganu,/ Văzut-a că s-a-nșelat/ Deci el m-a împodobit/ Cu cercei, cu

ghocei/ Și salbă de nouă lei.../ La d-voastră am adus-o,/ S-o vedeți și s-o priviți/ Cu

dar bun s-o dăruiți/ Carʼ cu lei, carʼ cu bani,/ Cu colac de grâu curat,/ Pe colac vadra

de vin,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni!/ La mulți ani cu

sănătate! (Marian 2011: 82).

Ce mi-e-n cer și pe pământ?/ Sântu-mi dalbe mănăstiri./ Dar în dalbe

mănăstiri/ Cine-mi este, cine-mi șade?/ Șade bătrânul Crăciun/ Și judecă pe Sivo:/ –

Sivo leo, Vasilco!/ Ce-ai mâncat și ce-ai băut/ De-mi ești grasă/ Și frumoasă?/ Sus la

422

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

munte mi-am urcat/ Ghindă și fag mi-am mâncat,/ La vale m-am scoborât,/ Apă rece

am băut,/ Într-o grădin-am sărit,/ Romînii că m-au văzut,/ Sărit-au românii/ Cu

topoare/ Și țiganii/ Cu baroase,/ Și frumos gonindu-mă/ Prinsu-m-au/ Și luatu-mi-au

românii slănina/ Și țiganii căpățâna./ La zugravi mi-au zugrăvit-o,/ Mai frumos mi-a-

mpodobit-o,/ La dumniavoastr-am venit/ Să mi-o vedeți și s-o priviți,/ Frumos dar s-o

dăruiți/ Cu doi-trei galbeni înfloriți,/ C-un colac de grâu curat,/ C-un colac, vadră de

vin,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni!/ Sănătate-n astă casă!

(ibidem: 83).

Dinaintea cestor curți,/ Cestor curți mari, domnești,/ Ce-au stătut de mi-a

crescut?/ Ia, d-un fir de leuștean./ Dar în vârf de leuștean/ Mi-este un leagăn de

mătase./ Dar în leagăn cine-mi șade?/ Cuconașii Silciei, Vasilciei./ Când ploile că

ploua,/ Cuconașii mi-i scălda;/ Când ninsorile ningea,/ Cuconașii mi-i ungea./ Mai în

jos de dumnealor/ Șade doamna Caterina/ Și-mi judecă pe Vasilca./ – Silcoilea,

Vasilcoilea,/ Ce-ai mâncat și ce-ai băut/ De-mi ești grasă și frumoasă/ Și-ntre gene

mângâioasă?/ – Ce stătuși de mă-ntrebași/ Cu tot dreptul spune-ți-aș:/ Sus la munte m-

am suit,/ Jir și ghindă c-am mâncat/ Și devale-am scoborât/ Apă rece c-am băut,/ Mai

frumoasă m-am făcut,/ La dumeavoastr-am venit:/ Ne vedeți și ne priviți,/ Frumos dar

ne dăruiți –/ Cu parale/ Din basmale,/ Cu bani mari/ Din buzunar,/ Cu flori mulți,/ Cu

bani bătuți,/ Cu-o spată de godinac/ Și-un colac de grâu curat;/ Pe colac vadra de vin,/

C-așa-i legea din bătrâni/ Și de la Cristos, amin./ Să fiți, boieri, sănătoși!/ De-acum și

până-n vecie/ Mila Domnului să fie!/ La mulți ani cu veselie! (Densușianu 1975: 39–

40).

Și întunică, și mânică/ La dalba biserică/ Și-mi trage și clopotul/ Să înțeleagă

norodul./ Cine-mi cântă litrosotul9,/ Litrosotul și aghiosul?/ Și mi-l cântă Sfântul Ion,/

Sfântul Ion, bătrânul Crăciun./ Tămâioasă babelor,/ Busuioc fetelor,/ Măr de aur

junilor,/ Junilor mărunților!/ Dinaintea cestor curți/ Frumos crește-un chiparos,/

Chiparos, miros frumos./ Dar în vârf de chiparos/ Mi-este un leagăn de mătase./ Dar

în leagăn cine-mi doarme?/ Doarme puiul Sivei./ Ninge, ninge,/ De mi-l unge,/ Plouă,

plouă/ De mi-l scaldă,/ Bate vântul/ De mi-l leagănă./ Dinaintea cestor curți/ Frumos

crește-un trandafir./ Ceste case mult sunt nalte,/ Nalte, nalte, minunate,/ De la moș

Adam lăsate./ Vă lăsăm sănătoși,/ Sus în știrea lui Cristos,/ Ca doi trandafiri frumoși./

La mulți ani cu sănătate! (ibidem: 40)

4. Vasilca în răspunsurile la Chestionarul linguistic al lui B.P. Hasdeu.

Descrieri, texte, mențiuni. Vasilca și Brezaia. Critică de ediție

Răspunsurile manuscrise pe care le-a primit B.P. Hasdeu la Chestionarul

linguistic lansat în 1884 cuprind câteva descrieri sau mențiuni ale ritualului Vasilca,

însoțite de trei texte de colind culese și transmise de către respondenți. Le cităm aici,

în transcrierea noastră după manuscrise, actualizată minimal, conform uzanțelor

editării critice:

Tot într-această noapte mai umblu și lăutarii cu vaselca10

. Vaselca este un cap

de râmător; [este] împodobită, cu cercei, mărgele, panglice de diferite culori etc., >pe

care< o pun pe tavă și [este] acoperită c-un bariș, purtându-se de unul dintre lăutari. Ei

cânt, ca și copiii, mai întăi la fereastră un cântec de deșteptare, căci ei se iau de cu

9 Adaptare ad-hoc a s.n. itros (ʻutrenieʼ). 10 După cum se poate constata, aici informatorul a scris o formă hiperrcorectă (vaselca), diferită de

forma firească (vasilca) pe care a citat-o în versurile indicate mai jos. Probabil că forma vaselca nu a

fost niciodată în uz în comunicarea orală.

423

Astrid CAMBOSE

seară, și, după ce intru în casă, cântă vaselca: «Silvo, vasilcoileo11

,/ Ce-ai mâncat și ai

băut ˃?˂/ Silvo, vasilcoileo (1),/ De ești grasă și frumoasă?/ Sus la munte m-am

urcat,/ Jir și ghindă c-am mâncat./ Mai devale am scoborât,/ Livezi verzi că am

păscut,/ Apă rece c-am băut,/ Mai frumoasă m-am făcut./ Ce lăsași, D-ne, pre

pământ?/ Mânăstiri și jeții scrise/ Dar în jeții cine șeade?/ Bunul D-zeu și cu Maica

Precista/ Și judecă pre Siva./ Ce-ai mâncat și ce-ai băut ˃?˂/ De ești grasă și

frumoasă?/ Sănătate, bogătate,/ La mulți ani cu sănătate./ N-am venit să mă priviți,/ Ci

frumos să mă dăruiți/ Cu parale din basmale,/ Bani mari din buzunare.» (După fiecare

rând, se repetă: Silvo, vasilcoileo) (Ms. BAR 3419, f. 35v, Chiojdu-Bâsca, plaiul și

jud[ețul] Buzău).

La [chestiune]a 188. Idem, [se spune] că la anul nou e obicei a umbla cu

Vasilca, adică cu o căpățână de porc împodobită, pe la fiecare om; mai cu seamă

țigani[i] (lăutari[i]) au acest obicei și urează. Poporul crede că de va priimi Vasilca în

casă va avea spor în anul acela (Ms. BAR 3421, f. 165v).

[160]d) Vasilca sau Siva este o căpățână de porc împodobită // cu mărgele,

cercei, inele, brățări și sălbi eț.12

Umblă cu dânsa țiganii în noaptea ajunului Sfântului

Vasile din casă în casă și capătă bani, mușchi sau limbi de porc, cântând următoarele:

«Ce mi-e-n cer și pe pământ,/ ʼMi este >-n< dalbe mânăstiri,/ Sunt >în< jețuri d-aur

scrise;/ Dar în ele cine-mi șade?/ Șade bunul Dumnezeu./ Mai d-a rând cu Dumnelui/

Șade sfinții toți/ Și cu toții împreună/ Șade Ion, Sânt Ion,/ Și-mi judecă pe Siva,/ Ce-a

mâncat și ce-a băut/ De mi-e grasă și frumoasă./ Că stătuși de mă-ntrebași,/ Cu tot

dreptul spune-v-aș!/ Sus la munte m-am urcat,/ Fag și ghindă c-am mâncat,/ Jos la

vale-am scoborât,/ Livezi verzi că mi-am păscut,/ Apă rece c-am băut/ Și-n noroi m-

am tăvălit,/ Iar românii m-a văzut./ Sărì românii cu topoare,/ Iar noi, țiganii, cu

baroase;/ Luat-a românii slănina,/ Iar noi, meșterii, căpățâna,/ Ca să facem Siva bună.

// Mai frumos că am gătit-o,/ Cercelată, mărgelată,/ Ș-am adus-o s-o priviți,/ Frumos

dar s-o dăruiți,/ Cu doi-trei galbeni floriți,/ C-un colac de grâu curat,/ Pe colac, vadra

de vin,/ Dân dosul colacului,/ Spata godinacului;/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din

bătrâni, din oameni buni (Ms. BAR 3424, f. 192v - 193

v, Gârbovi, Ialomița;

delimitatea versurilor în cadrul textului poetic ne aparține, n.n., A.C.).

188. [...] În ziua de Anul Nou [...] servitorii, ferarii, lăutarii și alți meseriași

urează fiecare în felul lor ani mulți și fericiți stăpânilor de casă, spre a căpăta bacșiș.

Lăutarii cu instrumentele, ferarii cu Siva, sau cu ciocanele și cleștele bătându-l (Ms.

BAR 3424, f. 493r, Șocariciu, plasa Borcea, Ialomița).

160. [...] Tot în ajunul Anului [Nou] țigani[i] iau o căpățână de porc pe care o

gătește cu lefți, sălbi, cercei și mărgele, apoi o pune pe o tavă, punând peste ia un

bariș roșu, numind-o [pe] acea căpățână Siva, umblând pe la case cu dânsa, cântând ca

[??] cete un fel de colind; asemenia, și ei dupe ce termină cântare[a] spun „La mulți

ani” (Ms. BAR 3424, f. 514r, Țăndărei, plasa Balta, Ialomița).

188. [...] Mai în vechime era obiceiul că un locuitor lua căpățâna porcului său,

o împodobea cu flori, cu cercei, cu mărgele, o așeza pe o tavă, lua și un lăutar și pleca

din moașe în moașe cu lăutarul cântând; mergea și o punea pe masă, unde o privea toți

împodobită, apoi scoteau bani toți nepoții și moașele și-i dau. Această căpățînă așa

gătită se numea Vasilca și când o vedea venind ziceau toți: „Păziți-vă, că vine

Vasilca”. (Ms. BAR 3429, f. 11r, Alimănești–Izvoarele, Olt)

[160] Altul: Tot în această seară umblă și țiganii cu Vasilca (o căpățână de porc

gătită și împodobită) – și cântă astfel: >Sunt și< [Susu-s?] nalte monastiri,/ Doamnele

11 Le este în rromanés o particulă de adresare directă, la vocativ (ca și bre). 12 Abrevierea variază în toate volumele de răspunsuri (etc., ect., eț.), după gradul de instrucție și

modul fiecărui vorbitor de a pronunța latinul et caetera.

424

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

și Domn din cer,/ Dar în ele cine șeade?/ Șeade Maica și cu Fiù/ Și-mi judecă pe Siva/

De ce-i grasă și frumoasă?/ Sus la munte m-am suit,/ Jir și ghindă mi-am păscut,/ Jos,

mai jos, m-am pogorât,// Apă rece mi-am băut,/ Apă rece, sloi de ghiață,13

/ Dar

românii m-au simțit/ Și pe mine au tăbărât./ Sar românii cu topoarele,/ Ciobanii cu-

ntinsorile,/ Noi, țiganii, cu baroasele/ Și-mi fărâmă oasele./ Iau românii slănina,/ Noi,

țiganii, căpățâna./ Mai frumos o-mpodobiră/ Cu cercei și cu mărgele,/ La d-voastră o

aduseră/ S-o vedeți și s-o priviți,/ Frumos dar să-i dăruiți:/ Un colac de grâu curat,/

Sub colac, vadra de vin,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni./ La

mulți ani cu sănătate,/ Că-i mai bună decât toate (Ms. BAR 3430, f. 56v

– 57r, Com.

Bogza, jud. Râmnicu Sărat).

160. [...] În noaptea lui Sf. Vasile se duc și cântă pe la casele fiecăruia; alții se

duc cu Vasilca de cântă, care se face astfel: se ia o căpățână de porc spălată bine, o

înfằșură în mai multe cârpe curate și o încinge cu bete cu fluturi cusute cu mărgele,

>pe care< astfel o așează într-o tavă. Deasupra tavei i se pune un bariș roșu. Formată

în chipul acesta, se duc și intră în case de oameni, punând-o în pat, apoi încep a cânta

(Ms. BAR 3432, f. 67v, Cioara, plasa Călmățuiu Marginea, Teleorman).

Ce informații suplimentare despre tema cercetată ne oferă răspunsurile la

Chestionarul linguistic? În primul rând, ele atestă faptul că era vorba de un ritual

bine fixat ca practică: actanții (lăutari țigani însoțind colindătorii – țigani cu diferite

meserii, care se numeau pe ei înșiși „meșteri”, ceea ce sugerează spectrul

ocupațional al minorității rroma în trecut), rolurile acestora în cadrul ritualului,

beneficiarii, locul și momentul performării, recuzita, scenografia și desfășurarea

propriu-zisă a colindului cu Vasilca erau deja încetățenite în lumea românească a

sfârșitului de secol XIX – bănuim, deci, o origine mai veche a datinii. În al doilea

rând, recitativul Vasilca se pare că avea o melodie, intonându-se ca un cântec, nu ca

o simplă narațiune dramatică versificată (cum era cazul Plugușorului). În al treilea

rând, apar informații noi despre cum se confecționa masca de Vasilcă: se folosea

numai partea superioară a craniului, ceea ce făcea ca „instalația” să poată fi cărată

mai ușor de către colindători (capul de porc este foarte greu, chiar și fără verdețuri

comestibile, ornamente, cârpe sau alte lucruri adăugate); era vorba, desigur, despre

un cap de porc lăsat cu tot cu carne (de aici, informația că era spălat bine și învelit în

cârpe, înainte de a i se pune barișul roșu); astfel gătită, Vasilca întrunea atributele

sacralității, motiv pentru care era așezată la loc de cinste în casa gazdei de colind, fie

pe masă, fie pe pat, iar efectul favorabil se declanșa pentru cei colindați la simpla

contemplare a sa: „S-o vedeți/ Și s-o priviți”. A vedea sânge de Ignat și a vedea

Vasilca însemna a te împărtăși din taina care stătea la temelia sacrificiului animalier

și a te așeza, astfel, sub auspiciile favorabile întregii comunități religioase.

Dimpotrivă, a nu vedea sânge de Ignat sau a nu vedea Vasilca (acolo unde ritualul se

practica) vida de substanță simbolică intrarea individului în noul ciclu temporal.

Nu în ultimul rând, informațiile din textele manuscrise mai sus citate,

coroborate cu cele desprinse din alte răspunsuri la Chestionarul linguistic, limpezesc

într-o oarecare măsură problema suprapunerii între obiceiurile Vasilca și Brezaia.

Găsim în răspunsurile la întrebarea numărul 158 din chestionarul lingvistic hasdeean

explicația așa-zisei confuzii pe care o semnala Mușlea: „Uneori [vasilca] e numită

brezaia (confuzie?)” (Mușlea, Bârlea 2010: 315). În Dicționarul său din 1939,

13 Aici respondentul a sărit un vers (motiv pentru care lipsește rima).

425

Astrid CAMBOSE

Scriban indica substantivul brezaie ca sinonim pentru vasilcă. Nu putea fi vorba,

așadar, de o simplă confuzie. Cele două obiceiuri aveau același moment de

performare și o recuzită asemănătoare; mai mult, se pare că și finalitatea lor era

similară, atât în plan practic, cât și în registrul simbolic. Răspunsurile la

Chestionarul linguistic ne ajută să stabilim „veriga de legătură” dintre ele:

La No. 158. Despre brezania se povestește cum că chiar și astăzi la noi în seara

ajunului lui Sf. Vasile, adecă la Anul nou, când se umblă cu plugu, lăutari[i] ia o

căpățână de porc sau de râmător, o împodobesc puindu-i deferite podo[a]be pe dânsa,

o pun pe o tavă și merg cu dânsa prin sat cântând Brezaia ect. (Ms. BAR 3430, f.

230r, Tâmboești, plasa Marginea-de-sus, Râmnicu Sărat).

158. Brezaie se zice când cineva se-mbracă la Sf. Vasile în niște haine

schimbate, cum bunăoară, cu piele de porc, în cap pune coarne și mai multe panglici

roși și de alte fețe, la față cu mască, așa că nu se cunoaște, și face mai multe jucării, ca

să capete bani și alte lucruri pentru hrana lui (Ms. BAR 3418, f. 271v, Slujitorii-

Albotești, plasa Balta, județul Brăila).

158. În ziua de ajun al Sf. Vasile, flăcăii fac un alt [tovarăș] de al lor ast-fel: îl

buiește pe față negr[u], îl înbracă în niște haine femeiești sau altfel, umblă cu el prin

sat făcând fel de fel de istorii, dupe cum e obiceiul, și aceasta o fac cu scop de a aduna

bani de pe // la oamini spre a avea de băut (Ms. BAR 3418, f. 303r, Stăncuța-Stanca,

plasa Balta, județul Brăila).

158. Brezaia este un om îmbrăcat în haine trențăroase, vorbind diferite glume

spre petrecere, și se obicinuiește mai cu seamă în carnaval sau câșlegi (Ms. 3421, f.

14r, Bălenii-sârbi, plasa Ialomița, jud. Dâmbovița).

158. [...] La Crăciun, în sărbători, se făcea horă în care se prindea și Brezaia,

care era om (sau femeie), mascat în chipul de femeie, se prindea în horă și dupa

aceasta venia și să ținea și Brezoiul, ce era cu podoaba artificială, după Brezaie, să se

prindă lângă dânsa (Ms. BAR 3421, f. 67r, Bâlciurești, plasa Ialomița, jud.

Dâmbovița).

157. Brezaia să face de țigani, dintr-un lemn învăluit cu o șubă neagră,-i face

bot și urechi cu două linguri și o joacă din mână. (Ms. BAR 3422, f. 38r , Bodăești,

plasa Amaradia, jud. Dolj)

Distincțiile ferme sunt utile folcloriștilor, dar în practică, în durata lungă a

culturii tradiționale, ritualurile se contaminează foarte ușor, mai ales atunci când

aparțin aceleiași familii de semnificații. Este și cazul măștilor de Anul Nou din seria

Turca, Cerbul, Capra, Brezaia, Vasilca ș.a., care actualizează, precum variațiunile

aceleiași teme muzicale, tributul comunității pentru filonul păgân al credințelor

comune. Cu toată împotrivirea bisericilor creștine, cultul divinităților diabolizate a

rămas la fel de puternic timp de secole, ceea ce denotă un monoteism parțial (sau,

mai bine spus, un politeism remanent) și o nevoie socială profundă a comunității de

a-și relativiza devoțiunea, dublându-și atașamentul pentru religia dominantă printr-o

contrabalansare/subminare înțeleaptă a sa, în acord cu principiul „mare-i Dumnezeu

și meșter e dracul”.

Nu putem încheia această sumară prezentare a Vasilcăi din răspunsurile la

Chestionarul linguistic fără a schița o critică de ediție, critică justificată tocmai prin

faptul că manuscrisele despre care vorbim nu cunosc, până în prezent, decât o unică

ediție (cea la care facem referire în rândurile care urmează), selectivă și, din păcate,

plină de inexactități. Este vorba de lucrarea în două volume Soarele și Luna. Folclor

426

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

tradițional în versuri, vol. I: Texte, vol. II: Note, comentarii, variante, addenda,

indici, ediție critică de I. Oprișan, apărută în 2002. În primul volum, la p. 162–164,

apar două texte de Vasilcă (din care numai unul preluat din răspunsurile la

Chestionarul linguistic – este cel din ms. BAR 3424, f. 193r-v

–, celălalt fiind

transcris din răspunsurile la Chestionarul juridic). Comparând colindul manuscris cu

transcrierea din ediția Oprișan, constatăm următoarele diferențe:

„Că stătuși de mă-ntrebași” din manuscris devine „Că stătuși și mă-

ntrebași”;

dezacordul specific dialectal din versul „Iar românii m-a văzut” este

corectat artificial: „Iar românii m-au văzut” (deși în versurile următoare

editorul păstrează formele dialectale: „Sări românii cu topoare”, „Luat-a

românii slănina”);

forma grafică manuscrisă „Dʼândosul colacului/ Spata godinacului” este

transcrisă, nejustificat, „D-în dosul colacului...” (deși ar fi fost de preferat

varianta „Dân dosul colacului”).

În volumul al doilea, la p. 95–97, sunt citate lămuririle cu privire la Vasilca

oferite de respondenții lui Hasdeu și încă un text de colind (cel din ms. BAR 3419, f.

35v). Aici apar mai multe intervenții improprii:

„Mai devale-am scoborât” din manuscris devine „Mai de vale-am scoborât”;

„Dar în jeții cine șeade?” devine „Dar în jeții cine șade?”;

„Bunul D-zeu și cu Maica Precista” devine „Bunul D-zeu și Maica

Precistă”;

„Mânăstiri” devine „Mănăstiri”;

„Panglice” devine „panglici”;

„Ei cânt” devine „ei cântă” (deși în continuarea frazei editorul păstrează

forma dialectală a verbului: „ei intru în casă”);

„cu cercei, inele, brățări și sălbi” devine „cu cercei, inele, brățări și salbă”.

Astfel, în trei pagini de carte găsim trei greșeli de tipar, cel puțin nouă cazuri

de punctuație schimbată sau suplimentată nepotrivit (mai ales prin linii medii, care

abundă în ediția Oprișan, deși nu erau folosite aproape niciodată în manuscrise14

) și

12 cuvinte adaptate, modernizate sau corectate excesiv în transcriere. Publicarea

acestor texte din manuscrisele hasdeene, un efort cultural de altminteri extrem de

util, ar fi putut beneficia de un mai mare răgaz de studiere și transcriere a

manuscriselor, în câștigul precizei generale a redactării.

14 Se obișnuiește ca editorul să intervină tacit asupra punctuației dintr-un manuscris, în scopul de a

face textul mai inteligibil pentru cititor. În acest sens, se poate afirma că editorul are libertatea de a

introduce oricâte semne de punctuație consideră necesare. Totuși, bunele practici recomandă

respectarea pe cât posibil a fizionomiei originare a textului. Concret: dacă același editor ar transcrie în

manieră identică un text de literatură română veche, unul de folclor de secol XIX și altul, să zicem, de

jurnal de front de secol XX, iar cele trei texte ar avea, la publicare, un aspect foarte asemănător sau

chiar indistinct, ar însemna că editorul a intrat prea adânc cu „bisturiul” în fizionomia lor, modificând-o

excesiv. Revenind la problema liniilor medii, de la care am pornit prezenta explicație: considerăm că

ele nu își au locul decât ca excepții într-un text folcloric de secol al XIX-lea, nicidecum ca semn de

punctuație atotprezent.

427

Astrid CAMBOSE

5. Supraviețuirea Vasilcăi

Există, în arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”,

opt înregistrări ale colindului. Ele datează din anii 1960–1972, iar punctele de unde

au fost culese sunt: Florica (Lehliu), Greaca (Oltenița), Nereju (Vrancea), Rasa

(Călărași), Gârliciu (Hârșova), Mânăstirea (Oltenița), Frumușița (Galați) și Smezi

(Buzău).

Antropologul Mirel Bănică ne-a semnalat niște înregistrări foarte noi, recent

postate pe YouTube: o Vasilca din data de 5 ianuarie 2013, interpretată de trei femei

românce, alta din 1 ianuarie 2003, înregistrată în satul Glod, județul Dâmbovița,

interpretată de un grup de patru colindători romi (trei femei și un bărbat) și Vasilca

de la Slobozia (postată în data de 16 aprilie 2012), interpretată de șase tineri romi,

dintre care doi instrumentiști.

Cercetând, la rândul nostru, materialele disponibile online am descoperit

câteva aspecte de cert interes.

În varianta interpretată de Maria Lătărețu, numele scroafei sacrificate este

Sâlva: [...] Și-n jețuri cine stătea?/ Dă-ne, Doamne!/ Sfântu Ion cu maică-sa/ Dă-ne,

Doamne!/ Și judecă pe Sâlva.” Nucleul de la care pornește înregistrarea este

autentic, dar melodia este afectată prin introducerea orchestrației ample și prin

complicarea excesivă.

În 2013 a fost postată o variantă „didactică” de Vasilcă, interpretată la Stănești

(Giurgiu) de un bătrân, în cadrul unei șezători de inițiere pentru copiii din localitate.

O variantă incomplet înregistrată, dar cu un text și o interpretare de foarte

bună calitate, este o Vasâlca postată în 2016; este cântată de un grup mare de tineri

țigani.

Tradițional sună și Vasilca de la Odobești, înregistrată foarte recent, un

recitativ interpretat allegro de un bărbat rrom în timp ce ține în brațe o păpușă de

plastic; el își însoțește colindul cu gesturi care mimează, sugerează sau subliniază

acțiunile din text, ca mesajul să fie receptat de publicul său pe cât mai multe canale.

În final, gazda răspunde cu „Doamne-ajută!” la urările colindătorului, iar acesta

primește bani pentru colind. Transcriem textul:

Ce mi-e-n cer și pe pământ,/ Domnului și Domn din cer,/ Mănăstire de argint,/

Domnului și Domn din cer./ Dar într-ânsa cine șade?/ Domnului și Domn din cer,/

Șade bunul Dumnezeu,/ Domnului și Domn din cer,/ Lângă bunul Dumnezeu/

Domnului și Domn din cer,/ Șade și Sfântul Vasile,/ Domnului și Domn din cer/ Și

lângă Sfântul Vasile/ Domnului și Domn din cer,/ Șade Maica Precista,/ Domnului și

Domn din cer,/ Și judecă Vasilcala/ Domnului și Domn din cer:/ Ce-ai mâncat și ce-ai

băut/ Domnului și Domn din cer,/ De ești grasă și frumoasă/ Domnului și Domn din

cer,/ Și la cap căpățânoasă?/ Domnului și Domn din cer,/ Sus la munte m-am suit,/

Domnului și Domn din cer,/ Două-trei verze-am păscut,/ Domnului și Domn din cer,/

Mai la vale-am coborât,/ Domnului și Domn din cer,/ Apă rece am băut,/ Domnului și

Domn din cer,/ Iar românii mă văzură,/ Domnului și Domn din cer,/ Mă prinseră, mă

tăiară,/ Domnului și Domn din cer./ Românii luară slănina,/ Domnului și Domn din

cer,/ Iar țiganii căpățâna,/ Domnului și Domn din cer./ Mai frumos o-mpodobiră,/

Domnului și Domn din cer,/ Cu cercei, cu ghiocei,/ Domnului și Domn din cer,/ Și

salbă de nouă lei [N-o am!]/ Ce-i în casă să trăiască,/ Domnului și Domn din cer,/ Ce-i afarʼ

să izvorească!

428

Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu

Putem afirma, așadar, că Vasilca a supraviețuit veacurilor de evoluție,

ajungând până în timpul nostru în variante textuale încă pertinente din punctul de

vedere al conținutului și foarte expresive ca formă. Se va fi dizolvat, însă, sub

acțiunea timpului Vasilca-obiect, „instalația” asamblată altădată din jertfa de Ignat?

Preferăm să lăsăm deschisă această întrebare, cum deschis va rămâne și interesul

nostru pentru o nouă cercetare cu privire la supraviețuirea Vasilcăi/Sivei în

comunitățile românești multietnice actuale.

Bibliografie

Manuscrisele 3418, 3419, 3421, 3422, 3424, 3429, 3430, 3432, Biblioteca Academiei

Române, București.

Bârlea 1981: Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, București, Minerva.

Caraman 1983: Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și la alte popoare. Studiu de

folclor comparat, ediție de Silvia Ciubotaru, prefață de Ovidiu Bârlea, București,

Minerva.

Ciorănescu 2007: Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, ediție

îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena

Popescu Marin, București, Saeculum I.O.

Constantinescu 1878: Barbu Constantinescu, Probe de limba și literatura țiganilor din

România, Tipografia Societății Academice Române, București.

Densușianu 1975: Nic. Densușianu, Vechi cântece și tradiții populare românești. Texte

poetice din răspunsurile la Chestionarul istoric (1893–1897), text ales și stabilit,

studiu introductiv, note, variante, indici și glosar de I. Oprișan, București, Minerva.

DGSLR 2013: Doina Cobeț, Laura Manea, Dicționar general de sinonime al limbii române,

Chișinău, Gunivas.

DLR 2010: Dicţionarul limbii române, Ediţie anastatică după Dicţionarul limbii române

(DA) şi Dicționarul limbii române (DLR), vol. 4, Bucureşti, Editura Academiei

Române.

Ghinoiu 2001: Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicționar, București, Editura

Enciclopedică.

Hasdeu 2002: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Soarele și Luna. Folclor tradițional în versuri, vol.

I: Texte, vol. II: Note, comentarii, variante, addenda, indici, ediție critică de I.

Oprișan, cu două referate de Ov. Papadima și I.C. Chițimia, București, Saeculum I.O.

Ispas 1998: Sabina Ispas, Cercetări etnologice asupra colindei și colindatului, în Sub aripa

cerului, antologie de Sabina Ispas, Mihaela Șerbănescu, Otilia Pop-Miculi, București,

Editura Enciclopedică, p. 124–142.

Kernbach 1994: Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, București, Editura

Științifică.

Mangiuca 1881: Simeon Mangiuca, Călindariu iulian, gregorian și poporal român, cu

comentariu pe anul 1882, Brașov, Tipografia Alexi.

Marian 2011: Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I, Cârnilegile, ediție

îngrijită și introducere de Iordan Datcu, București, Saeculum I.O.

Mușlea, Bârlea 2010: Ion Mușlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la

Chestionarele B.P. Hasdeu, ediția a doua revăzută și întregită de Ioan I. Mușlea, cu

un cuvânt înainte de Ion Taloș, București, Editura Academiei Române.

Teodorescu 1885: G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, Tipografia

Modernă.

Tocilescu 1900: Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, vol.I: Poesia poporană (Partea I,

Partea II), Bucureşti, Tipografia Corpului Didactic.

429

Astrid CAMBOSE

Șăineanu 1887: Lazăr Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studie

istorice despre transițiunea sensurilor, cu o alocuțiune-prefață de B.P. Hasdeu,

București, Tipografia Academiei Române.

Vasilca in the Manuscript Answers to B.P. Hasdeu’s Linguistic

Questionnaire (1884)

The study summarizes the main philological and ethnological hypotheses concerning

the origin of both the name and the custom of carolling with Vasilca on Christmas Eve or on

New Yearsʼ Eve, in Romania, during (at least) the 19-th and 20-th century. This carol is

considered an atypical one; it is performed by Gipsy young men, in honour of their

Romanian neighbours. The carol tells the story of Vasilca, a mythical sow, brought to justice

before the saints, the Holy Virgin or God himself, for the guilt of having ravished and spoiled

the vegetable gardens of the village in its way down from the mountains where it has

previously dwelled eating acorn and drinking ice-cold water. The singers of Vasilca carol are

sometimes accompanied by musicians; they carry the main object of the custom – that is

either a pigʼs head, adorned and made to resemble a hilarious woman-like figure, or a doll,

also richly decorated. Ancient Vasilca published texts have been presented here in

comparison to some manuscript ones emerging from the same custom. An interrogation as to

whether Vasilca has survived or not to this moment in Romanian folk tradition concludes the

study.

430