Govornean Lilia Ostafii Olga

LIMBA ROMÂNĂ

CULEGERE DE TEXTEPENTRU EXPUNERI

EVALUAREA FINALĂ DE STATCLASA a 11-a

CERNĂUȚI 2014

Рекомендовано Міністерством освіти і науки України(наказ від 27.12.2013 № 1844)

Укладачі:Говорнян Л.С., методист румунської мови та літератури

(румунської і світової) Інституту післядипломної педагогічної освіти Чернівецької області

Остафій О.Р., головний спеціаліст відділу дошкільної, загальної середньої, позашкільної освіти та виховної роботи Департаменту освіти і науки, молоді та спорту Чернівецької облдержадміністрації

Рецензенти:

Жерновей Г.Я.,кандидат філологічних наук, доцент, завідувач федри румунської та класичної філології Чернівецького ціонального університету ім. Ю. Федьковича

Бостан Л.О., кандидат філологічних наук, доцент кафедри румунської та класичної філології Чернівецького національного університету ім. Ю. Федьковича

Бирка М.Ф., кандидат педагогічних наук, доцент кафедри педагогіки, психології та теорії управління освітою Інституту післядипломної педагогічної освіти Чернівецької області.

Збірник переказів для державної підсумкової атестації з румунської мови для загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням румунською мовою. 11 клас.

Укладачі:Говорнян Л.С., Остафій О.Р.

Пропоновані тексти для учнів 11-го класу вибрані відповідно до діючих критеріїв оцінювання навчальних досягнень школярів у системі загальної середньої освіти. Вони передбачають перевірку знань, умінь і навичок учнів як з окремих тем, так і з відповідних розділів програм.

2

Cuvânt înainte

Culegerea de texte pentru expuneri are drept scop evaluarea finală de stat a elevilor din clasa a XI-a, a școlilor cu limba română de predare din Ucraina.

Limba este condiția existenței omului ca ființă privelegiată, pentru că prin ea omul judecă, prin ea comunică și în ea își păstrează comoara spirituală pe care a adunat-o din cele mai vechi timpuri. Prin urmare, limba este codul genetic al unui popor... (Gustav Freitag).

Studiul limbii și literaturii române se prezintă ca un sistem unic, al cărui scop principal este formarea culturii lingvistice și literar-artistice a elevilor.

Cunoștințele teoretice sunt utile doar atunci, când pot fi aplicate creativ în practică. Așadar, teoria fără practică este inutilă, iar practica fără teorie este oarbă.

Textele din această culegere sunt selectate din literatura cultă și populară, astfel încât să acopere întreaga varietate de stiluri funcționale ale limbii române.

Scopul culegerii e să verifice capacitățile, deprinderile, abilitățile elevilor de a înţelege, a vorbi, a citi şi a scrie corect în limba română, adică să contribuie în mod real la formarea culturii lor filologice Elevii vor da dovadă de acuratețe, de înțelegere justă a celor auzite, de expunere a mesajului sub formă corectă și clară, de capacitate de argumentare a ideilor, de cursivitate în expunerea orală (la nivel de limbaj, expresie, expunere) conform normelor limbii literare. Elevii vor folosi deopotrivă cunoștințele acumulate și imaginația proprie, vor demonstra înalte capacități intelectuale și culturale, vor face dovada unei bune stăpâniri a noțiunilor și conceptelor însușite în procesul educațional.

3

Textele incluse în culegere corespund normelor limbii literare contemporane.

Ca volum, textele pentru expuneri variază în funcție de tipul expunerii (amănunțite, concise, selective).

La evaluarea lucrărilor se va ține seama de respectarea normelor ortografice și de punctuație, de aspectul lucrării scrise, de valabilitatea argumentelor și opiniilor proprii ale elevilor față de text, dar și de utilizarea corectă și adecvată a limbii române literare în exprimarea gândurilor.

Lucrările vor fi evaluate cu o singură notă pentru conținut, aspectul lingvistic, ținându-se seama, totodată, de respectarea normelor lexicale și stilistice a limbajului, conform următorului tabel:

Numărul de greșeli comiselexicale, stilistice,

Notele ortografice gramaticaleși punctuaționale (morfologice sau

sintactice)1 17 – 18 (și mai multe)2 15 – 16 9 – 103 13 – 144 11 – 125 9 – 10 7 – 86 7 – 87 5 – 68 3 – 4 5 – 69 1+1 (nu grave) – 2

10 1 311 1 (nu gravă) 212 - 1

4

1. Ucraina

Ucraina este destinaţia ideală pentru orice perioadă a anului. Aici poţi găsi practic orice îţi pofteşte inima: munţi pitoreşti, măreţia cărora îţi stăpâneşte sufletul încât pierzi noţiunea realităţii, plaje splendide cu cel mai fin nisip, sau prundiş, trasee extreme şi tratamente moderne de calitate înaltă, precum şi monumente de arhitectură din cele mai interesante. Unele locuri de pe teritoriul Ucrainei actuale erau din cele mai vechi timpuri preferate de oameni bogaţi şi faimoşi.

Capitala Ucrainei, Kievul, este considerată a fi unul din cele mai frumoase oraşe din lume. Numeroasele monumente de arhitectură, ca de exemplu: rămăşiţele Porţilor de aur, Catedrala Sofia, Lavra Pecerskă, Biserica Spasului de pe Berestov, precum şi mereu aglomeratul Hreşciatik, principala stradă a capitalei, cartierele vechi ale oraşului, numeroasele teatre şi muzee, lasă turiştilor o impresie de neuitat.

Arhitectura monumentelor istorice ale Kievului se caracterizează prin combinaţia de stiluri, ceea ce îi redă un specific aparte. Printre cele mai însemnate atracţii arhitecturale ale Kievului se numără construcţiile perioadei de domnie a lui Iaroslav Înţeleptul, care pot fi admirate şi astăzi. Deasemenea, prin Kiev vă va aduce o deosebită plăcere plimbările prin parcul Lipki.

Dar să nu uităm și de celelalte orașe ale Ucrainei...Odesa – în care oamenii sunt deschişi la suflet şi

binevoitori, iar soarele încălzeşte nu doar trupul, dar şi sufletul. Odesa, fiind situată pe malul Mării Negre, este cel mai vioi oraş din sudul Ucrainei. Partea centrală a oraşului este reprezentată de clădiri caracteristice clasicismului.

5

„Oraşul cu aromă de cafea“, cum este deseori numit Lvovul, reprezintă un adevărat tărâm al intrigilor istorice şi culturale ale epocilor şi, în primul rând, povestea tuturor curentelor religioase, reprezentată prin numeroasele catedrale şi biserici, unde reprezentanţi ai diferitor confesiuni îşi găsesc împăcarea şi consolarea. Atracţiile Ucrainei, concentrate în Lvov, poartă un caracter cu totul deosebit faţă de cele din Kiev. Aici domină un alt stil al arhitecturii, iar străzile oraşului amintesc mai mult de oraşele vechi din Europa.

Din presă

319 cuvinte

2. Legea-i capul la toate

Fie că eşti bogat sau sărac, muncitor de rând sau funcţionar guvernamental, sportiv renumit, general sau femeie de casă – respectă legea. Despre aceasta se afirmă în documentul fundamental al statului nostru – Constituția Ucrainei.

Statul cere de la cetăţean doar strictul necesar. Nu pentru sine, ci pentru ca să asigure drepturi, libertăţi, viaţă demnă tuturor cetăţenilor săi, să le apere interesele. Nu întâmplător drepturile şi obligaţiile stau în acelaşi rând. Ele sunt indisolubil legate! Dreptul generează îndatoriri, iar îndatoririle bine exercitate dau posibilitatea să se realizeze şi să se afirme mai plenar drepturile. Bunăoară, în articolul douăzeci și șapte al Constituției Ucrainei se subliniază: „Fiecare om are dreptul său inalienabil la viaţă”. Aceasta înseamnă că statul are datoria de a apăra prin toate mijloacele sale viaţa şi securitatea cetăţenilor. Însă, totodată, aceasta este şi obligaţia fiecărui cetăţean! Iată ce se spune în articolul șaizeci și opt: „Fiecare

6

este obligat să respecte cu stricteţe prevederile Constituţiei Ucrainei şi legile Ucrainei, să nu atenteze la drepturile şi libertăţile, demnitatea şi onoarea altor cetăţeni. Necunoaşterea legilor nu scuteşte de răspundere juridică.”

Dar oare fiecare om, cu atât mai mult cel cu puţină ştiinţă de carte, împovărat de grijile şi nevoile sale cotidiene, poate cunoaşte toate legile? Trebuie să spunem deschis: nu poate. Atunci ce-i de făcut? Problema este complicată şi, totodată, simplă. Am vorbit deja despre valorile general-umane, despre bine şi rău. Nu-i greu deloc să memorizăm cele zece porunci ale lui Dumnezeu, între care sunt: porunca a patra – „cinsteşte pe tatăl şi mamă-ta”, porunca a cincea – „nu ucide”, porunca a şaptea – „nu fura”, porunca a opta – „nu mărturisi fals”. Mai pe scurt, se poate spune în felul următor: nu face şi nu dori altcuiva ceea ce nu-ţi doreşti ţie. Apropiate de poruncile Domnului sunt şi cerinţele morale ale altor religii mondiale. Este suficient să se respecte aceste porunci, pentru ca să nu se păşească pe o cale criminală.

În viaţă apar diferite situaţii, când omul trebuie să cu-noască o lege anumită, pentru ca să nu sufere el însuşi şi să nu provoace daune altora. De exemplu, cea referitoare la moştenire sau la locuinţă. În asemenea cazuri urmează să vă consultaţi cu cei care cunosc legile – cu avocaţi şi jurişti. Şi numai clarificând totul în amănunt – veţi putea adopta o decizie judicioasă, echilibrată, veţi putea să vă apăraţi intere-sele şi drepturile voastre.

Din presă388 Cuvinte

7

3. Fiu al cerului

... Câteodată îi părea că bolta cerească, atât de senină, nu este altceva decât, pur şi simplu, un balon albastru, roz sau argintiu etc. (cum vroia s-o vadă), o minge (noţiune terestră) pe care o putea arunca până unde dorea,.. iar ea se întorcea mereu la el. Nu-i plăceau norii cenuşii ce acopereau, noaptea, cerul cu toate stelele. În unele momente de reverie avea senzaţia că ele (stelele) sunt foarte aproape, dincolo de ceaţa subţire; le trimitea semnale cifrate în „graiul” lui şi aştepta ore întregi – nemişcat – vreun răspuns, de sus. Cele mai moderne ciberine până astăzi încearcă să le decodifice, dar nu reuşesc. Poate nici nu tăinuiesc vreun mesaj anume, ci sunt, pur şi simplu, vocile nedefinite ale instinctelor neformalizate, necodificate încă…

Se simţea, deci, mai mult un fiu al cerului, decât al apei şi al nisipului ori lutului şi pietrei de pe fundul şi de la marginile mării. Primele picături de ploaie îl trezeau din somnolenţă; începea să salte peste valuri, să prindă orice strop ca pe un semnal al marelui ocean de sus. Se cufunda, însă, foarte desperat când îşi dădea seama că cerul vorbeşte nu cu el, ci cu apa, cu pământul, cu copacii uscaţi de pe mal care, în urma ploii, înfrunzeau şi înfloreau peste noapte, cu iarba ce începea să crească din piatra risipită.

Odată a văzut cum cade o stea, a sărit s-o prindă. Parcă i-a rămas ceva din ultima ei ardere înecată în mare. Dar lumina a dispărut şi el a pornit să alerge nebun şi să prindă alte stele ce se înecau în străfunduri. Cineva, însă, i le fura de fiecare dată, chiar de sub aripi şi le împingea spre adâncuri tot mai mari, iar de acolo le azvârlea iarăşi pe cer, foarte departe.

8

Noaptea, şi ea ca un balon negru, de data aceasta avea nişte mâini destul de lungi ca să ajungă mai repede decât el la fiecare astru cât de cât strălucitor…

Cu timpul multe au început să nu-i placă. Nu înţelegea de ce semenii lui cei mari trebuiau numaidecât să-i înghită pe nişte peştişori minusculi. De ce nu-i lasă să mai crească. Îi era necaz nu numai pe rechini, balene, dar şi pe cei care semănau atât de mult cu el… Se simţea singur, era frate numai cu stelele pe care nici de cum nu le putea prinde în vâltoarea valurilor.

… Cu timpul, însă, s-a pomenit că prinde şi el peştişori, se joacă cu ei, ţinându-i între dinţi, apoi… Nu-i înghiţea, nu putea să facă acest lucru (poate din simplul motiv că nu-i era foame – n. red.), ci, până la urmă, îi slobozea în valuri. O singură dată a avut ghinionul de a scăpa pe gât un peştişor auriu – cel mai frumos dintre toţi… Dar, s-a zbenguit, a sărit în sus până când l-a eliberat. ....

Grigore BostanFragment din capitolul „Delfinul” (romanul SF „O

evadare din Eternă”)468 cuvinte

4. Сorespondența lui Ion Creangă cu MihaiEminescu

„Bădie Mihai...Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă

scârbă și amăreală. Să dea Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, dar nu cred. Dar, iartă și mata, căci o prietinie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolie ți-o scriu în

9

cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă…

„Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană și atât iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Ți-aș scrie mai multișor, însă a venit Enăchescu și trebuie să plec cu dânsul la tipografie.”

„ ... Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Iașul nostru cel oropsit și plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine și mi-a spus că și cu dânsa faci ca și cu mine. De ce? Ce rău ți-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales „sarmalele“, care ție îți plăceau foarte mult. Eu am început să scriu, dragă Doamne, o comedie. Când voi isprăvio, nu știu. Atâta știu, că subiectul e copiat, așa cum prea bine știi că pot copia, e luat din viața de la sat, unde stau de când am părăsit Humuleștii. M-am întâlnit cu fratele Conta. La Iași ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.”

„ … Slavă Domnului c-am primit vești de la tine! Eu te credeam mort și mă luam de dor cu amintirile, când erați în jurul meu, care acum vă fuduliți prin capitală.

De ce lași pe Veronica să se zbuciume? Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar…

10

Acum stau lângă horn cu pisicile mele și mai pun rânduială în cele însemnări. Tu, te cerți cu politicienii prin Timpul; ce-ai pățit de te-ai făcut așa războinic? ”

După Ion Creangă402 cuvinte

5. Plecarea la școală

Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara in zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire! De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopții, pe Mihai scripcarul din Humulești umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și cântând.

Și câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: „Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă.” Apoi lasă-ți, băiate, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă! Și doar mă

11

sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă îmbolnăvesc de dorul ei... și să mor printre străini! ca văru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și alții s-au lăsat de învățat și, despre asta, tot mănâncă pâine pe lângă părinții lor. Dar zadarnică trudă! Mama avea alte gânduri; ea îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la o vreme cu asprime:

— Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!... Ai să pleci unde zic eu și Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște zmei. Ia, mai bine, repezi-te până la el de vezi, gata-i de drum? Că mâine des-dimineață, cu ajutorul Domnului, plecați.

După Ion Creangă348 de cuvinte

6. La hramul mănăstirii Neamțu

Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.

Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înainta, cadelniţând între făcliile diaconilor, apoi, primind sfânta Evanghelie de la cei care i-o purtau, o înfăţişă măriei sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip de cruce.

Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară

12

adânc în faţa slăvitei feţe a măriei sale. Prea sfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi împlini aceeaşi datorie către bătrânul stareţ. Îndată medelnicerul sfântului lăcaş păşi înainte, înfăţişând pâinea şi sarea. Domnul frânse o viţă a colacului. Abia o atinse de buze şi se puse în mişcare cu pas viu. Prundul începu să sune de paşii cailor. Cum prea sfinţitul Iosif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr.

„Vlădica are barbă înverşunată şi trup încălat”, se gândea Jderul cel mititel, râzând în soare şi iscodind cu ochii toate. Ar vrea să grăiască, dar gâfâie şi nu poate. Întoarce ochii deznădăjduiţi către măria sa. L-ar ruga să păşească şi mai încet. A băgat de samă şi Alexăndrel-Vodă asta şi, ca un dezmierdat ce este, îşi îngăduie să zâmbească, înturnând fruntea şi privind soarele şi împrejurimile. A dat cu ochii de Jder cel mititel, care râde fără de sfială. Şi-au legat o clipă privirile. Ionuţ înţelege că Săndrel îşi aminteşte de el. „Îi pare bine, îşi urmează el gândurile. Suntem de o vârstă. Am să-i arăt eu meşteşugurile mele vânătoreşti.”

După Mihail Sadoveanu 314 cuvinte

7. De Sfânta Înălțare

De Sfânta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strânsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvântare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n

13

Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mâncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osârdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfânt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din câmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decât cele strânse acolo, în acea luminată zi de mai a anului o mie patru sute saizeci și nouă.

În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi: soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintâi se mântuise la biserica cea mare din cetăţuie, când toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrân începu a suna rar, numai într-o dungă.

Grămezile de oameni prinseră a se mişca neliniştite. Se întrebau întâi din ochi, apoi dând glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fântânii şi a foişorului unde se slujea, iarna, sfinţirea apelor. Prea puţini, şi numai dintre cârmuitorii mănăstirii şi ai ţinutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Câţiva slujitori aflaseră ştirea cu două zile mai-nainte şi o ţinuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram.

Cu două zile în urmă, marţi, sosiseră doi călăraşi de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vânători şi spre herghelia domnească de la Timiş la apa Moldovei, unde era rânduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrânul Manole Păr-Negru, prieten de demult al răposatului Bogdan-Voievod, părintele măriei sale Ştefan-Vodă.

14

Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfinţitul Iosif, punând între dânsa şi ochii sfinţiei sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ştefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamţu.

După Mihail Sadoveanu 381 de cuvinte

8. „Hai mai bine despre copilărie să povestim...”

Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam sânu-i cel dulce şi mă alintam, gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.

Dar vremea trecea cu amăgeli, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, până ce întri în mormânt! Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare!

Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat

15

pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Când mama nu mai putea de obosită şi se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu, îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i în spate pe întuneric. Şi el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul, ca la baba-oarba, ne ridica în grindă, zicând: „tâta mare!” şi ne săruta mereu pe fiecare.

După Ion Creangă385 de cuvinte

9. Lupul

Deşi ştia despre ce-i vorba, domnul Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de la Tarcău şi să găsească aicea, în Sabasa, câinele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr câinele răspunde la numele pe care i-l da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câine de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă câinii în singurătate. A coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele de pământ.

16

Munteanul a înţeles că poate să fie un câine rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-a dus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se dea drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat nume Pripas, pe care el l-a înţeles şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.

Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit câinele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dând numai cuvenita mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte căutând parcă ceva. Din câte spunea nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Tot se mai duce până la colnic. În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute câinele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – către care inima ei întruna sta îngenuncheată.

După Mihail Sadoveanu 407 cuvinte

17

10. Peștera urșilor

... Cândva, aproximativ cu şaptesprezece mii de ani în urmă, s-au surpat numai câteva stânci. Acum se surpă din plămâni şi cerul, şi piatra, şi aerul..., delira el.

Nu înţelegea de ce îl preocupă atât de mult soarta captivilor Carpaţilor. Nu vedea nimic altceva decât lupta urşilor cu stanele de piatră, canibalismul lor nebun şi plânsetul pereţilor închisorii subterane. Stalactitele şi stalagmitele erau parcă nişte lumânări aprinse de către uriaşa frunte acoperită cu cetini, lumânări ce picurau cu lacrimi reci peste osemintele ultimului şi celui mai mare şi mai nenorocit urs din Carpaţii noştri.

Nici lampa aprinsă toată noaptea în camera din hotelul staţiunii balneare nu mai era lampă, era o stalactită fixată în golul de sus al încăperii, o lacrimă a munţilor... Era o aşteptare a unui sfârşit demn de plânsetul lor nocturn. Oricât ar fi închis ochii, totuna vedea această lumină ruptă din stâncă. Sau poate era o frântură de rază ca ceea ce a răzbătut prin pereţii de sus ai peşterii. Şi ea, raza, e captiva pietrelor de vreo şaptesprezece mii de ani...

... Prima oară, în noaptea din ajunul plecării, a deschis ochii în faţa celor trei brazi de la poarta casei părăsite undeva acum jumătate de secol... Undeva lângă o pădure, un râu, o livadă, două livezi, nişte tufari cu flori de liliac. Cineva, dacă nu chiar tatăl său, arunca o minge pe acoperişul casei de lemn. Şi el încerca s-o prindă, dar nu putea. Mâinile îi erau prea mici şi prea moi. Alături mai era un băiat care o prindea de rău de bine. O fi fost fratele mai mare sau altcineva care s-a oprit din trecere. Poate nişte vecini au vrut să se joace cu el?..

Grigore Bostan

18

Fragment din romanul „Peştera urşilor”283 de cuvinte

11. Teiul lui Eminescu

În zile de primăvară, parcul Copou din Iaşi se încarcă cu un neegalat parfum, dulce şi îmbătător, emanat cu dărnicie de bătrânul tei din aleea centrală, de existenţa căruia s-au legat multe clipe din viaţa nemuritorului poet Eminescu.

Atraşi de mireasma teiului în floare, mii şi mii de tineri şi vârstnici urcă dealul Copoului pentru a poposi pe aleile răcoroase ale parcului, la umbra tămăduitoare a arborelui ce stă de veghe de peste 200 de ani, asigurând tihna şi liniştea.

Sub teiul înmiresmat, în lumina feerică ce îi străbate coroana de frunze aplecată până aproape de pământ, ieşenii evocă amintiri duioase din vremi de mult trecute, care au creat, pentru vecie, o strânsă apropiere între sufletul poetului şi renumitul arbore secular din Copou. Legătura marelui poet cu bătrânul tei pare să se fi sudat datorită unui impuls al nostalgiei zilelor cănd tânărul student colinda pe sub teii dinBerlin.

La naşterea lui Eminescu, teiul din Copou era deja un arbore falnic în mijlocul unui codru de stejari care domina dealul din partea nordică a Iaşului. Treptat, legendarul tei din Copou a devenit un simbol vegetal al Iaşului, un simbol al unei mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc cât şi destinul unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri.

Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind considerat ca pomul sfânt

19

al poporului român. Nu este întâmplător faptul că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor. Este ştiut că ţăranii, prinşi pe câmp de ploile repezi de vară, aleargă să se adăpostească sub un tei singuratic, evitând alţi arbori care ar atrage fulgerele.

De peste o sută de ani, vizitatorii veniţi de pe alte meleaguri luau, la plecarea din Iaşi, o frunză sau o floare din teiul de la Copou, considerate cele mai de preţ amintiri. În plus, în toamnele brumării, când Teiul lui Eminescu îşi scutură ramurile, elevii şi studenţii vin să culeagă frunze pentru a le aranja în albume, erbare sau între foile de carte, păstrându-le ca pe o icoană a sufletului.

Constantin Milică358 de cuvinte

12. Nedumerire

Ca om care își petrecea viața pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc. Numai rareori se întâmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminică el venea adeseori cu câte doi-trei tovarăși, și atunci era în voie bună.

Lui Ghiță îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de veste la cârciumă. Ana fusese muncită de gânduri grele, care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas și care îi veneau iar de câte ori îl vedea pe Lică.

Dar plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiță despre cele petrecute și el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie!? și că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, și de atunci tăcea mereu și privea numai din când în când furișat la Lică, zicând în sine: „Trebuie să fie om rău și primejdios.”

2

0

Zilele treceau însă, Ana se simțea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiță parcă fugea de dânsa, parcă-i ascundea ceva și se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.

— Ghiță, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică.

— Eu!? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am cu toți drumeții: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea și plătește.

— Ghiță! Nu vorbi cu mine ca și când ai avea un copil înaintea ta. Tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci. Lică e om rău și om primejdios: asta se vede din ochii lui, din râsetul lui și mai ales din căutătura ce are. Nu e bine să te dai prea departe cu el.

— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul. — Bine! grăi nevasta. Tu fă cum știi, dar să nu zici apoi

că nu ți-am spus. Sămădăul parcă știa tot ce se petrecea la Moara cu

noroc, și aceasta îl nedumerea câteodată pe cârciumar. Și mai mare i se făcu nedumerirea, când într-o zi Lică îi

trimisese șase porci, dintre care patru nu erau însemnați cu nici unul dintre semnele înșirate pe veriga de sârmă. Ghiță a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, și tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească.

De aici înainte el într-adevăr se ferea de dânsa, iară ea își dădea silință să nu-l supere.

După Ion Slavici

399 de cuvinte

21

13. Moara cu noroc

De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adăpi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.

Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului pleșuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu plece singur mai departe.

Și fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, și oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă și loc de adăpost pentru tot drumețul obosit și mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arendașul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de câteva sute de pași de la râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperemântul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.

Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu țircălamul și vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie.

Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără și cu soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeț ca pe un

22

străin venit din lume, ci ca pe un prieten așteptat de multă vreme la casa lor.

După Ion Slavici 330 de cuvinte

14. Hora

Satul e la horă. Și hora e pe ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Casa vădanei este chiar peste drum de bisericuța veche și dărăpânată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat intr-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește intr-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și subt șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul.

Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.

Hora e în toi. Locul geme de oameni. Nucii bătrâni de lângă sură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâța sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârna soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la sfințit. Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar sună cu aceeași patimă cu care Gavăn, un țigan urât și, negru ca un harap, apăsa cu arcul pe strune. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Gavăn

23

atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Gavăn, cu deosebire când schimba melodia. Subt tropotele jucătorilor se hurduca pământul. Zecile de perechi bat „Ardeleana” cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scăpărau scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.

După Liviu Rebreanu319 cuvinte

15. Calul Bălan

Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednicși cu bunătate mai era! Ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece...

Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Bălan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea,

24

cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești... Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate... Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un Sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântuluiNicolai cel din cui.

Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămașa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniți...

După Ion Creangă403 cuvinte

16. Mărturisire

De cu seară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie și domnul, ca să asculte liturghia și apoi să vie să prânzească la curte.

25

Când sosi Alexandru-vodă, sfânta slujbă începuse și boierii erau toți adunați. Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă. După ce a ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sfântului Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Spun, că în minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăși în strană, se înturnă către boieri și zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie și până astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră știți că m-a silit numai dorința de a vedea contenind gâlcevirile și vânzările unora și altora, care ținteau la risipa țării și la pieirea mea. Astăzi sunt altfel trebile. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice Mântuitorul; „Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile”. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru că aceasta este una din cele zece porunci...”

După Costache Negruzzi 278 de cuvinte

17. Prietenii

Ce bine este să ai prieteni adevăraţi! În prezenţa lor te simţi mai bine pentru că prietenii te susţin în momentele

26

grele. Prietenii îţi sunt aproape în orice moment: şi la nevoie, dar şi în clipele fericite; ei pot să se bucure împreună cu tine şi să împartă cu tine din bucuria lor.

Prietenul are aceleaşi interese ca şi tine, aceleaşi aspiraţii şi aceleaşi preferinţe. El nu are secrete faţă de tine, iar tu, la rândul tău, nu poţi să ascunzi nimic faţă de el. El este gata oricând să facă pentru tine orice. El te poate înţelege, te poate critica în mod constructiv şi te poate lăuda.

Dacă ai un asemenea prieten, preţuieşte-1 din toată inima! Nu te certa cu el pentru nişte fleacuri. Încearcă să-i înţelegi modul în care gândeşte şi să-i accepţi atât calităţile, cât şi defectele. Străduieşte-te să-i vii în ajutor în orice clipă. Nu uita că în prietenie se preţuieşte cel mai mult dreptatea, punctualitatea, fidelitatea, corectitudinea şi, nu în ultimul rând sinceritatea.

Prietenia şi prietenii pot fi diferiţi. La vârsta pe care o ai acum o înţelegi în limita copilăriei. Un prieten nu este altceva decât o persoană de aceeaşi vârstă în prezenţa căreia îţi petreci timpul liber, alături de care îţi faci lecţiile, vizionezi filme.

Uneori, atunci când te afli în mijlocul familiei, când toată atenţia părinţilor, a fraţilor, surorilor sau a altor rude este îndreptată asupra ta, poţi să ai impresia că prietenii nu sunt necesari. Pe parcurs, însă, îţi dai seama că un om de încredere în apropierea ta nu este ceva banal. Prietenia este relaţia care îţi dă încredere în forţele proprii, care te face să înţelegi mai bine lumea din jur.

Cu cât ne maturizăm şi creştem, cu atât mai mult dorim să devenim independenţi. Atunci ne schimbăm părerea despre adevărata prietenie. Prieteni ne pot fi colegii de clasă, de şcoală, vecinii, părinţii, fraţii şi surorile, persoane mai în vârstă sau, dimpotrivă, mai tinere. Uneori prieteni ne devin

27

chiar şi profesorii noştri cărora le putem împărtăşi toate gândurile noastre, care ne povăţuiesc şi ne îndrumă paşii.

O prietenie adevărată rezistă de-a lungul timpului. Ea se păstrează indiferent de timpul care trece sau de distanţa care îi desparte uneori pe oameni. Înţelepciunea populară a sintetizat adevărata valoare a prieteniei în numeroase proverbe. Unul dintre ele concentrează în sine tocmai această idee: „Fă-ţi prieteni noi, dar nu-i uita pe cei vechi.”

Din presă400 cuvinte

18. Dragostea care s-a dus şi nu mai vine

Femeia aceasta, care trece prin umbre, această mamă fără de copii poartă-n piept patru morminte... Patru clopote negre bat sub patru aripi ale durerii...

Femeia aceasta, care se uită cum curge nisipul în clepsidre, această mamă fără copii poartă-n piept patru dureri ale lumii... Patru vânturi îi leagănă umbra, patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei solitare, care caută prin cimitirule lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: cel de-al doilea război mondial...

Patru strigăte păşesc pragul aşteptării acesteia şi-n nopţile lungi o-ntreabă pe rând, şi răspunde pe rând femeia aceasta cu patru basmale negre pe frunte…

Am venit, mamă, să-ţi văd ochii...— Sunt, fiule, sunt ochii durerii... Două albii prin care s-

au scurs lacrimi de mamă... Am venit, mamă, să-ţi aud cuvintele...

— Am numai patru cuvinte, fiule, numai patru cuvinteîn care vorbesc: Mihai e cuvântul în care-mi strig bărbatul...

28

Ion, Ştefan şi Teodor – cuvinte în care vă strig pe voi, copiii mei...

— Am venit, mamă, să-ţi sărut mâinile...– Mâinile mele, fiule, mâinile mele, care nu vă mai

cuprind şi nu vă mai leagănă... Mâinile mele, fiule, mâinile mele, care au răscolit atâta pământ şi-au găsit roade mari, pe voi, doar pe voi nu v-am găsit... Mâinile mele, fiule, mâinile le-aş desprinde de trup, le-ar lua uşor văzduhul, le-ar înălţa sus, ca două strigăte adânci ar străbate cerul. Mâinile mele, fiule, mâinile mele, în care v-am legănat...

— Am venit, femeie, în urma feciorilor, să-ţi aduc, femeie, grea veste despre ei toţi, despre ceea ce nici ei singuri nu ştiu, despre moartea lor, a feciorilor noştri, femeie...

— Bărbate, bărbate, adu-mi feciorii din moarte, adu-i pe braţele tale, bărbate, adu-mi feciorii din moarte... Dacă-i nevoie să zacă-n pământ, din neamul nostru să zacă, mă ia pe mine, bărbate, mă pune-n pământ să zac trei morţi la rând, pentru toţi ei, feciorii mei...

Am venit, femeie, în urma feciorilor noştri să-ţi aduc, femeie, grea veste despre ei toţi...

Femeia aceasta, care se uită cum curge nisipul în clepsidre, această mamă fără de copii...

Patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei care caută prin cimitirele lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: „Cel de-al Doilea Război Mondial”...

După Ion Vatamanu 360 de cuvinte

19. Clopotnița

— Dragă Marie... Căpriana, fiindcă a venit vorba, e unul din cele mai vechi sate, pomenite încă de cronicari... Cândva

29

prin părţile acestea erau numai păduri. Singura aşezare omenească stătea cocoţată colo sus, în vârful dealului. Se zice că ridicată a fost cocioaba ceea de-un sărman călugăr, unul Daniil, alungat din mănăstire pentru semeţia cuvântului sincer şi deschis, pentru îndrăzneala de-a spune tuturora verde în faţă ce avea de spus. Rău de gură cum era, mai mult îşi petrecea vremea prin exiluri, drept care a şi fost poreclit DaniilSihastrul.

— Acum, zise mai apoi Horia, să ni-1 închipuim pe bătrânul din vârful dealului ce-şi petrece zilele şi nopţile în rugăciuni, să ne închipuim cum arătau locurile acestea acum patru-cinci sute de ani. Păduri nesfârşite de stejar prin care abia de mai poţi răzbate, sălbătăcie şi întuneric. Nici o lumină, nici o casă, nici un om, şi în toată împărăţia ceea sălbatică un singur suflet într-o mică cocioabă pe vârful dealului. Nopţi întregi geme codrul, vuiesc depărtările de urletele sălbătăciunilor, iară sus, în vârful dealului, arde o lumânărică şi un biet călugăr bate mătănii.

— Am să-l visez la noapte. Mulţi ani s-o fi tot rugat călugărul cela acolo sus, în

vârful dealului, până ce într-o noapte rece şi ploioasă i-a zărit lumina domnitorul ţării. Venea de la război, se întorcea după înfrângerea suferită la Valea Albă. Biruit de păgâni, rămas fără oaste, rănit la picior, domnitorul tocmai căuta un adăpost să-şi odihnească oasele, să-şi limpezească sufletul. Ademenit de zarea de lumină din vârful dealului, a venit, a bătut în uşa cocioabei, rugându-se să fie primit peste noapte.

Călugărul a deschis, dar nu 1-a lăsat să intre, ci a rămas în pragul cocioabei. L-a privit pe sub streaşina palmei să vadă dacă într-adevăr el este, marele Ştefan, după care i-a zis că nu-1 poate primi.

30

— De ce nu mă poţi primi? â întrebat domnitorul. — Pentru că, i-a zis, odihna oşteanului biruit zace pe

acelaşi câmp de bătaie unde a fost înfrântă oastea lui. — Nu, nu 1-a ucis, a zis Horia într-un târziu. Dimpotri-

vă, domnitorul a primit mândru şi demn ocara călugărului, şi-a întors capul, a pus trâmbiţaşii să sune chemarea sub steag. Cu rămăşiţele adunate de prin păduri, s-a întors înapoi şi a biruit. Vă daţi voi seama, măi copii, ce înseamnă să te întorci într-acolo unde-ai fost de acum o dată biruit?

După Ion Druță389 de cuvinte

20. Lupoaica, Romulus şi Remus

În Peninsula Italică, cândva, trăiau în Cetatea Alba Longa, împăratul Proca şi Împărăteasa sa. Aveau doi feciori bravi: cel mare – Amuliu şi cel mic – Numitor. La moarte,împăratul le-a zis că vor stăpâni ţara, pe rând, câte un an. Însă Amuliu, devenind primul împărat, şi-a băgat fratele, pe Numitor, la închisoare, încălcând testamentul. Tot în răcoarea temniţei a trimis-o şi pe fiica lui Numitor, Silvia, care în întunecimea subteranei de piatră a născut doi gemeni: Romulus şi Remus.

Împăratul Amuliu rânji cu cruzime şi-i zise unui slujitor credincios:

— Pe Jupiter! Smulge gemenii din braţele ei şi ucide-i la marginea cetăţii. Ca dovadă, să-mi aduci patru ochişori.

Acel slujitor care era soldat fură pruncii de lângă mamă şi-i duse noaptea ca să-i ucidă cu pumnalul. Dar fiind om milos, un glas parcă îi şopti să nu-i omoare.

31

Zeii îi trimiteau un gând bun. Aşa că-i aşeză într-o covată găsită la marginea Tibrului, zicând:

— Duceţi-vă cu albia la vale! Dacă aveţi noroc, veţi trăi! Eu nu pot să fiu călău!

Ca să-i dovedească împăratului Amuliu că, totuşi, i-a ucis, slujitorul găsi doi căţei, cărora le scoase ochişorii. Împăratul, satisfăcut, aruncă acei ochişori în gura dulăului său, ca să se piardă orice urmă. Era convins că Romulus şiRemus au pierit...

Dar ce se întâmplase cu albia plutitoare? Nu se răsturnă în Tibru, ci apa o scoase la mal într-un stufăriş. Romulus şi Remus ţipau, răzbiţi de foame. O lupoaică, ai cărei pui fuseseră omorâţi de vânători, credea că i s-au întors lupuşorii şi, miloasă, le dădu voie gemenilor să sugă lapte. Legenda spune că lupoaica-mamă i-a crescut pe cei doi băieţi, până i-au găsit nişte ciobani. Aflându-se toată povestea, cei doi tineri voinici şi-au scos mama, pe Rea Silvia, din temniţă, precum şi pe bunicul Numitor, punându-l pe acesta în tronul împărătesc, în locul lui Amuliu.

Romulus şi Remus au ridicat, chiar pe locul unde i-a alăptat lupoaica, o cetate, care s-a numit Roma, după numele lui Romulus, cel care a zărit mai mulţi vulturi în zbor, decât fratele său Remus.

Legenda întemeierii Romei

343 de cuvinte

21. Cei trei strămoşi (Decebal,Traian și Dochia)

Bogăţiile cele nenumărate ale Daciei îi ispiteau mereu pe duşmani. Acum rege al dacilor era Decebal, cel mai viteaz urmaş al vestitului rege Burebista.

32

Împăratul de atunci al Romei, Domiţian, auzi de faima regelui dac şi se înfurie. Trimise mai multe rânduri de oştiri asupra Daciei. Pe toate le învinse Decebal, devenind astfel o ameninţare pentru Roma.

— Mai bine fac pace cu acest rege dac şi-l recunosc stăpân la el acasă!

Aşa cugetă Domiţian şi încheie apoi o înţelegere cu viteazul conducător dac.

Şi aşa au mai trecut încă mulţi ani. Se părea că pacea dintre daci şi romani va fi nesfârşită. Dar iată că la Roma, pe scaunul împărătesc urcă Traian, fire aprigă şi orgolioasă.

— Cum? Să-i rabd pe aceşti păgâni, să se-ntărească cu arme şi cetăţi la hotarele noastre? Se poate!

Şi Traian jură să calce vechea înţelegere, să-l răstoarne pe regele Decebal.

Era în anul o sută unu după Hristos, primăvara. Luptele dintre trufaşul împărat roman şi apărătorul de neam începuseră. Oştirile mânate atunci spre Dunăre erau mult mai puternice şi mai încercate decât cele de pe vremea lui Domiţian. Vitejia romanilor şi priceperea lor în războaie învinseră puterea de neasemuit a dacilor.

Ca întotdeauna la ceas de primejdie, Decebal ceru sfatul Marelui Preot:

— Nu l-am mai putut opri pe Traian cu armele noastre, aşa cum am făcut cu Domiţian! Ce mă-nveţi să fac, părinte?

Domol, Marele Preot îi răspunse: — O, Doamne, închină-te acum cuceritorului! Ori dacă

nu poţi răbda aceasta, ia-ţi zilele cu sabia cea scurtă şi culcă-te la sânul lui Zamolxe! Dar ţara mai are nevoie de tine!

Aşa a şi fost! Iar Decebal i-a închinat Dacia lui Traian, făcând un legământ, aspru de data acesta, pentru daci.

33

În primăvara anului o sută cinci, pe marele pod de la Drobeta, oştirile romane treceau din nou Dunărea. Decebal călcase legământul. Nu putea să fie supus! îi şi spuse marelui preot:

— Nu pot, părinte! Nu pot să fiu rob! Neamul nostru nu vrea să fie călcat în picioare. Dacă am să cad, să ai grijă de ţara aceasta!

Legendă istorică341 de cuvinte

22. Țara fără bătrâni

Într-o ţară îndepărtată, tinerii au hotărât să-i trimită undeva pe toţi bătrânii, ca să nu-şi mai scoată cușmele înaintea lor şi să nu mai stea vârstnicii în posturile cele mai înalte ale statului.

Pur şi simplu, într-o noapte nebună, i-au trimis pe toţi bătrânii de pe la casele lor. Numai un tânăr cu suflet bun, şi-a ascuns tatăl într-o peşteră, unde tinerii cei aprigi nu-l puteau găsi.

Domnitorul i-a chemat în funcţii înalte pe tineri. Numai că țara lor avea un neam duşman, cu care se învecina. Când au aflat duşmanii că vecinii lor nu au bătrâni, au anunțat gâlceavă tinerilor:

— Să ne înapoiaţi imediat funia, împletită din fire de nisip, pe care strămoşii noştri au împrumutat-o strămoşilor voştri! Altfel, vă declarăm război!

Sfetnicii din ţara tinerilor au sfeclit-o: — Hai să le dăm funia, ca să scăpăm de necaz! Să

chemăm degrabă toţi meşterii de frânghii! în trei zile să facă funia din boabe de nisip!

34

Meşterii se puseră pe lucru. Frământară nisipul, dar nu reuşeau să-l împletească.

Domnitorul pofti la sfat pe tinerii care-şi trimiseră bătrânii de acasă:

— Ce-i de făcut?Dar nimeni nu putea spune taina împletirii funiei. Numai

tânărul care-şi ascunsese tatăl în peşteră, plecă pe furiş la bătrân, singurul rămas, şi-i povesti toată întâmplarea. Bătrânul din peşteră îşi linişti feciorul şi-l povăţui să se ducă la Vodă, care trebui să răspundă vecinilor duşmani aşa:

— Când strămoşii voştri ne-au împrumutat funia, au păstrat un capăt din ea, ca să-l aibă de probă. Daţi-ne acel capăt de funie, ca să vă facem funia întreagă.

Domnitorul transmise ţării învecinate, întocmai, sfatul bătrânului ascuns în peşteră. Când primiră vrăjmaşii acest răspuns, strigară:

— Vasăzică, tot mai au vecinii noştri un bătrân, care să-i sfătuiască. Să-i lăsăm deci în pace!

Şi i-au lăsat, renunţând la război. Cică de atunci a rămas proverbul vechi şi înţelept: „Dacă

un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere!” După V.A.Urechia

317 cuvinte

23. Flacăra caldă şi limpede

Era frig cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul şi pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiţă săracă, desculţă şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mamă-sa şi, fiindcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit

35

să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-1 mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn, când are să aibă şi el copii.

Ş-acuma, săraca fetiţă mergea desculţă şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acuma era ostenită, flămândă şi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea!

Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case: una era mai ieşită în afară, aşa că între amândouă era un cotlon. Fetiţa s-a ghemuit strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri şi nu căpătase nici un bănuţ măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi, cu toate că astupaseră crăpăturile cu paie si cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape îngheţate de frig. Un chibrit ar fi straşnic acuma: ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi 1-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari. În sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi întinse picioarele să şi le încălzească..., dar flacăra se stinse, soba pieri... şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars.

După Hans Cristian Andersen 360 cuvinte

36

2 4 . Adevărata comoară

Un om bătrân, când era gata să moară, şi-a chemat fiii în jurul patului şi le-a vorbit astfel:

— Copii, vă las casa împreună cu via şi livada. Atâta am! Dar să ştiţi că, în grădina noastră, se află o comoară. O comoară nepreţuită. Săpaţi ca s-o găsiţi.

— În ce loc e comoara, tată? au întrebat feciorii şi fetele. — Săpaţi voi peste tot şi-o veţi afla, dragii mei!

răspunse şoptit bunul lor tată, dându-şi îndată sufletul. După înmormântare, urmaşii lui au început să sape

curioşi ba într-o parte, ba într-alta, până când au săpat toată via, toată livada. Au scormonit în zilele lui Mărţişor orice colţişor din grădină, însă n-au aflat comoara cu bani. Cu toţii s-au întristat. Apoi au uitat de comoară, crezând că bătrânul muribund delirase, rostind vorbe fără noimă.

Toamna însă, feciorii şi fetele au băgat de seamă că via lor a rodit întreit cât altădată. O răscoliseră de primăvara până toamna cu săpatul şi-o îngrijiseră ca niciodată.

— Ştiţi care-i comoara de care vorbea tatăl vostru, copii? îi întrebă mama, când mustul curgea şuvoi din teasc.

— Care, maică? Şi unde-i? Am răscolit pământul de multe ori şi n-am aflat nici un vas plin de aur şi argint, cum credeam...

— N-o să aflaţi niciodată o comoară cu bani sau cu aur! surâse mama, gustând mustul dulce, din ulcică. Tatăl vostru grăia despre altfel de comoară, copii, pe care - priviţi - aţi găsit-o!

— Via! Aceasta e comoara, a spus unul dintre feciori. — Da, dar adevărata comoară este munca, adăugă altul. — Oare nu despre această comoară ne-a vorbit tata?

37

Acum au înţeles cu toţii despre ce fel de comoară le-a vorbit părintele lor.

Munca ne scapă de trei mari rele: de urât, de fapte rele și de sărăcie.

Poveste 298 de cuvinte

25. Și îmi aduc aminte...

Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul. Şi în ajun toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori un harapnic.

— Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata. N-ai ce mânca la casa mea?

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am fugit de-acasă numai cu beşica cea de porc plină cu grăunţe, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarășilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot, în sfârşit, facem noi ce facem, mai o coasă ruptă, mai o cârceie, mai un vătrai cu belciug, mai beşica cea de porc a mea şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne zice câteva cuvinte îndesate:

— De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu! Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit

38

noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii ceva, obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc...

Şi intrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obicei. Dar... cela nu sună coasa, că-i e frig. Celuia îi îngheaţă mâinile pe cârceie. Văru-meu Ion Mogorogea, cu vătraiul subsuoară, că nu ură. Şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz.

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsâna de nevasta lui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă după noi.

— Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă! zise ea. Dar cum se cheamă asta?

Atunci noi, la fugă, băieţi...Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să

umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, rebegiţi de frig şi hămesiţi de foame... Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.

După Ion Creangă372 de cuvinte

26. Frumuseţea locului

Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini. La deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul râuleţului se întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă mereu, până ce se pierd în crângul din fundul văii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei pă-

39

duri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, în sfârşit, se întunecă, şi din dosul crângului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundu reni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorâte, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul, până la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrâng razele soarelui de dimineaţă.

Rămânând singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi inima îi râde, când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta ca pe o pană subţirică.

Ion Slavici 280 de cuvinte

27. Mâinile mamei mele

Pe prispa însorită a unei căsuţe, şedea o tânără mamă, la măsuţa de lucru. Împletea un şal pentru fetiţa care se juca alături de ea cu păpuşile.

De la o vreme, fetiţa se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale, Ochişorii albaştri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mamei, s-au umplut de nedumerire şi, nemaiputând răbda, fetiţa a izbucnit:

— Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

40

Lăsând lucrul deoparte, şi privind înlăcrimată chipul drăgălaş al fetiţei, mama cuprinde căpşorul bălai cu amândouă mâinile şi, sărutându-şi copila, îi spune:

— Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâte mâinile mele.

Ceva mai la o parte - martor tăcut la această întâmplare, tatăl îşi citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină.

S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriţi.

— Ţie îţi plac poveştile, Mărioară?, a întrebat-o el. — Foarte mult, a răspuns fetiţa. — Atunci, ascultă, că-ţi voi spune chiar acum una... O mămică tânără şi frumoasă, cu mâini albe de domniţă,

avea un singur copil, o fetiţă, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Într-o zi, fetiţa dormea liniştită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune. Un fum negru şi des a umplut toată casa. La ţipetele sfâşietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul şi limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva.

Mama, care tocmai se întorcea, îngrozită, alergând disperată, fără a ţine seamă de pericol, s-a repezit prin mulţime spre camera copilei. Toţi au încercat s-o oprească, ştiind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau braţe puternice ca s-o ţină din drumul ei. Avea un singur gând: să-şi scape copilul. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A cuprins-o în braţe şi cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiţei. Cu fetiţa strânsă la piept, făcându-i pavăză din braţele sale, a ieşit în curte. Copila a

41

scăpat, însă cu preţul rănirii mâinilor mamei sale. Mâinile ei frumoase erau acum vinete şi zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau şiroaie lacrimile din frumoşii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în faţa ei şi, sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:

— Măicuţă bună şi sfântă, mâinile tale sunt cele mai frumoase mâini din lume.

Povestire românescă 416 cuvinte

28. O sărbătoare a sufletului

Ningea. Peste Câmpia Sorocii ningea încet, domol, agale, şi venea potopul cela alb de sus nu ca o ninsoare oarecare, ci ca o mare binefacere cerească. Fulgi măşcaţi şi blânzi cădeau nu atât pe pământ,cât pe săracul suflet omenesc, pentru a-1 mai mângâia, pentru a-1 mai îmbărbăta oarecum. „Elei, Doamne, d-apoi cine şi-o mai fi adus aminte şi de noi?!” – se mirau ţăranii, iar în vreme ce stăteau ei de se mirau, de sus cernea cu fulgi pletoşi, frumoşi şi albi. De vânt– nici pomeneală. Iese lumea de se miră şi sus în deal, şi jos în vale, iar din cer tot coboară, legănându-se a jale, legănându-se a dor, fulgi aleşi numai unul şi unul. O zi întreagă s-a mirat lumea, o zi întreagă a tot nins, ş-a fost o zi cum alta nu mai poate fi.

— Aşa ninsoare mai rar, ziceau bătrânii, aşa ninsoare îţi vine o dată în viaţă, atunci când îţi vine...

Sufletul tresaltă, sufletul caută în fel şi chip să se dumerească – de unde atâta seninătate şi voie bună? Crăciunurile au trecut demult – şi cel după stilul nou, şi cel

42

după stilul vechi, dar, pentru că unica şi marea minune a iernii rămânea tot ea, sărbătoarea aceea, oamenii şi-au zis: „Măi, s-a întors Crăciunul”, şi întreaga Câmpie a Sorocii, cu văile şi dealurile sale, cu satele şi cătunele sale, îngâna în sinea ei o colindă pe care cerul i-o tot picura de sus fulg cu fulg, vers cu vers.

Frig – deloc. Era cald, era moloşag, aşa încât oameniişi-au lăsat vetrele, cuptoarele, mai ieşind pe afară, şi vraja acelei ninsori a început a trezi doruri cine ştie de pe unde, vise cine ştie de pe când.

Şi tot ninge, ninge, ninge. Fulgi cuminţi, îngânduraţi se lasă peste case, peste garduri, peste câmpuri.

După Ion Druță296 de cuvinte

29. Străbunul străbunilor-BurebistaCel mai înţelept şi mai viteaz dintre conducătorii

străbunilor noştri daci a fost regele Burebista.Burebista a unit poporul dacilor într-o singură ţară mare,

numită Dacia și i-a apărat daci de primejdia duşmanilor din afară.

Erau mulţi şi răi aceşti duşmani. Ei pârjoleau adesea pământul dacilor: le furau turmele, le prădau holdele, le ardeau satele şi oraşele. Şi de câte ori vreo căpetenie a dacilor cerca să li se împotrivească, uşor era înfrânt, ucis sau luat prizonier. Chiar şi Burebista era să-şi piardă viaţa într-o astfel de bătălie cu duşmanii. Deci mare nenorocire pe capul dacilor aceşti vecini prădalnici.

Văzând aşa, Burebista a chemat la sfat pe toate căpeteniile dacilor şi le-a spus:

43

— Dacă vreţi să avem linişte şi pace, trebuie să ne unim toți. Să facem o tară mare. Să rânduim o armată puternică. Să zidim pe malurile râurilor, pe vârfuri de dealuri şi de munţi cetăţi tari, de piatră.

Multe căpetenii s-au învoit şi au zis: — Îţi urmăm sfatul, Burebista! Dar să ne conduci la

biruinţă. S-a întâmplat ca, la doi ani după aceasta, duşmanii, pe

cai iuţi, năvăliseră iar în Dacia. Auziseră ei că Burebista i-a unit pe cei mai mulţi dintre daci, dar tot credeau că-i vor zdrobi în luptă şi le vor prăda bogăţiile. Ce a făcut Burebista? A ieşit înaintea lor cu o parte din oaste, la râul Nistru şi le-a oprit înaintarea. Cu altă oaste, i-a înconjurat. Şi, lovindu-i din toate părţile, i-a răpus, pe cei mai mulţi. A prins şi trei căpetenii dacice care trădaseră țara, trecând la duşmani. Înainte de a-i pedepsi, Burebista i-a întrebat:

— Ei, v-ati încredintat, că dacă suntem uniţi îi înfrângem pe duşmani?

— Ne-am încredinţat, au zis trădătorii; te rugăm să ne ierţi. — V-aş ierta eu bucuros, dacă trădarea n-ar fi cea mai

nelegiuită faptă. Vă dau pe seama poporului, să vă judece el. Burebista a iertat pe mulţi duşmani, care s-au căit,

lăsându-i să plece în ţara lor, după ce au jurat că nu vor mai veni niciodată cu arma, asupra Daciei. Aşa, cu înţelepciune, cu hotărâre, cu vitejie şi cu dreptate, Burebista a întemeiat Dacia.

Burebista e străbunul străbunilor noştri. Se cuvine să-i cinstim numele, pentru că el a unit pe daci, a făcut Dacia, ţara lor liberă. Şi a apărat-o, vitejeşte, de orice primejdie.

După Dumitru Almaș384 de cuvinte

44

30. Putna, loc sfânt

Era în vara anului o mie patru sute șaizeci și șase. Tânărul Ştefan domnea, în Ţara Moldovei, de numai nouă ani. Pe vremea aceea, era obiceiul să se zidească o mănăstire, de câte ori erau învinşi duşmanii. Aşa că Ştefan îşi puse in gând să înalţe o mănăstire frumoasă, cum nu se mai pomenise alta. Loc de închinăciune şi odihnă veşnică pentru voievod şi familia sa.

Într-una din zile, călătorea călare, cu ostaşi şi norod mult, ca să caute locul unde să clădească sfânta mănăstire.

Se găsea, cu arcaşii săi, pe-un muncel, unde există şi azi o cruce, aproape de Mănăstirea Putna. Muncelul se numeşte „Dealul Crucii”, de unde se vede, în vremea noastră, încântătoarea privelişte a văii minunate de la mănăstire.

Ştefan-Vodă a ales trei dintre cei mai vrednici aprozi, zicându-le:

— Arcaşi, eu vreau să mă întrec azi cu voi! Săgeata care va zbura mai departe ne va arăta locul unde vom înălţa sfânta zidire.

Voinicii îşi pregătiră arcurile şi traseră cu putere, icnind. Săgeţile zburară departe.

Acum veni rândul lui Ştefan. Şi-a încordat arcul şi săgeata sa zbură şi mai departe, înfigându-se într-un paltin bătrân.

— Acolo va fi altarul! grăi Vodă, făcându-şi cruce. Unde a căzut săgeata unui aprod, urma să se ridice clopotniţa.

— Să trăiască Domnul Ştefan! răzbătură de jos glasurile norodului adunat.

Meşterii au înălţat biserica până în anul o mie patru sute șaizeci și nouă, iar după doisprezece ani de trudă era isprăvită întreaga mănăstire fortificată.

45

Aici a fost înmormântat, cu lacrimi şi jale, în 1504, marele voievod.

Povestea spune că arcul cu care a tras Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a păstrat multă vreme, în turnul Mănăstirii Putna. Mai târziu, năvălind polonii la locul sfânt al românilor, au furat arcul şi l-au dus în ţara lor.

Legenda zidirii Mănăstirii Putna295 de cuvinte

31. Munca mâinilor mele

Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se, ori

blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aceea?... De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă şi ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: mă uitam cu sfială înaintea lor, şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine; mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. În zece ani am intrat şi eu la un iconar. Dar era un om zgârcit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i leagăn copilul, şi când vroiam să mă uit si eu cum zugrăveşte, mă lua la goană.

Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna şi mă lăsa lângă el –atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinţii. Îi urmăream vorbele

46

şi mă uitam la el ca la un Dumnezeu, iar peste doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la târg. Acolo aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi aşteptam cumpărătorii, ca orice negustor.

Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... Şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat.Doamne, cu ce bucurie am venit acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo câțiva sorocoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijorată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă.

Ziua ceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Fiind mai mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, câștigați, cu munca mâinilor mele...

Cine mai era ca mine!Nicolae Grigorescu

384 cuvinte

32. O umbră de argint

Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mâinile ei reci s-ascunseră-n sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos

47

vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sânul lui şi părea că adormise. Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.

Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mâinile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fân, ochii mari, închişi şi adânciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura câteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiază, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzându-se somnoroasă, zise ceva încet şi zâmbind…

Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului.

El o duse la împăratul şi i-o arătă, spunându-i că-i mireasa lui.

După Mihai Eminescu341 de cuvinte

48

33. Prietenia – cel mai de preț lucru al omului

Prietenia ? Cred că-i o perlă rară, un lucru pe care ni-l dorim fiecare dintre noi. Cei ce au prieteni se pot considera foarte norocoși. Nu este posesiune mai prețioasă decât un prieten bun și credincios.

Ce este prietenia? Cred că este o relație care se situează undeva între dragoste, ințelegere, comunicare. Ingredientele unei prietenii sunt: simpatia, disponibilitatea, reciprocitatea, preocupări comune, valori morale comune, gusturi comune, sinceritate, respect. Dar ingredientul esențial intr-o prietenie este fidelitatea. Un prieten trebuie să fie prezent atunci, când toți ceilalți îi întorc spatele. După cum bine zice proverbul: „Prietenul la nevoie se cunoaște”. Să fie disponibil atunci, când ai nevoie de el. Să împarți cu el clipe plăcute, să găsești în el un confident și o ființă tolerantă care să nu te judece, să te iubească și să te accepte așa cum ești. Această relație trebuie neapărat să fie reciprocă. Să dai întotdeauna cel puțin atât cât primești. Să fii prietenul cuiva, nu înseamnă doar să faci un chef cu el... Ești prieten cu cel ce-și înjumătățește bucata de pâine cu tine, când ești flămând. Indiferența, interesul meschin, minciuna sau tăcerea, sunt noțiuni carenu-și au locul alături de prietenie. După părerea mea, cele mai frumoase prietenii se formează în anii de liceu și facultate. Atunci suntem mai disponibili, avem preocupări comune, suntem mai puțin susceptibili, mai încrezători. Prieteniile acestea pot dura toată viața. Ești prieten cu cineva, când după ani și ani simți aceeași atracție și plăcere pentru o discuție cu el... O prietenie adevărată – este cea verificată de timp. Cred, că trebuie să fii un om fidel, integru și generos ca să poți fi un prieten adevărat. Câți dintre noi aveam aceste calități?

Din presă

283 de cuvinte

49

34. Doi mari prieteni: Eminescu şi Creangă

Când venea cu trenul la Iaşi, deşi-i sfârâiau călcâiele după Veronica Micle, „bădia Mihai” lua birja din gară şi se oprea în râpa Ţicăului, la prietenul mai vârstnic, Ion Creangă. Acolo avea povestitorul cel voinic şi mătăhălos, cu limba ca meliţa, o căsuţă cu ferestrele cât palma, numită bojdeucă. Ei, şi în ziua aceea de arşiţă, când musafirul îşi lăsa genţile pe cărare, lângă izvor, ocolind cerdacul, ce-mi aude în spatele bojdeucii?

— Bâl-bâl-bâl!Ce era? în butoiul cel mare, plin ochi cu apă, ieşeau

bulbuci. Deodată, din cadă a ieşit capul lui Creangă, ce nu ştia de sosirea oaspetelui. Făcea baie răspopitul şi se visa într-o bulboană din Ozana.

— Bădie Mihai! Tu erai? Măi Nică, boţ cu ochi, că era să-ţi crape inima de spăriet! Ce surpriză! Domnul Eminescu!

— Chiar el! în carne şi oase, bădiţă Creangă din Humuleşti. Îmi fierb straiele pe mine! Mare năduşeală la Iaşi!

Ion Creangă ieşi destul de sprinten din butoi. — Păi, ce mai aştepţi, bădie Mihai? Haide, huştiuliuc în

butoi! Să te răcoreşti degrabă, drumeţule! Ce bucurie mi-ai făcut! Cât te-am aşteptat să vii, poete!

— Ba am venit, Nică din Humuleşti. — Domnule Eminescu, matale erai?! căsca ochii cât

cepele ţiitoarea Tinca, apărută din grădină. Nu peste multă vreme, când rândunelele ciripeau prin

cuiburile prispei, Tinca aşeză pe masa. — Coană Tinca! îndrăzni poetul într-un târziu. Rogu-te

un lucru. Uite un pumn de parale, pentru birjă şi bunătăţuri. Du-te şi cheam-o aici pe doamna Veronica.

50

— M-oi duce, coane Mihai, cum m-am dus şi altă dată.Că citesc în ochii mătăluţă un dor neastâmpărat...

Cam aşa se desfăşurau întâlnirile celor doi mari prieteni. Eminescu îl cunoscuse pe învăţătorul Ion Creangă în vremea când era revizor şcolar. În bojdeuca din Ţicău, poetul a locuit,

mai întâi, când era revizor şcolar, dar şi mai apoi, în multe rânduri. Mihai l-a îndemnat pe Ion să pună pe hârtie

poveştile, povestirile, amintirile din copilărie.Când Eminescu se mută la Bucureşti, învăţătorului

Ionică i se frânge inima de urât şi amăreală, trimiţându-i scrisori înduioşătoare.

Bogdan Crăciun340 de cuvinte

35. În natură totul este independent

Fiecare plantă îşi începe viaţa în sol. Nimerind în sol fertil, sămânţa încolţeşte. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantei sunt necesare substanţe hrănitoare, aer, apă, lumină şi căldură.

Oare pot trăi animalele fără natura lipsită de viaţă? Ref-lectează!

Animalele respiră cu oxigenul care se conţine în aer. La fel, ca şi fără hrană, majoritatea din ele nu pot trăi fără apă. Elanii, căprioarele, cerbii, vacile ling sare. Păsările înghit ni-sip, pietricele mărunte, pentru ca hrana lor să se mărunţească mai repede în stomac.

Animalele nu ar putea supravieţui fără căldura şi lumina soarelui.

Natura lipsită de viaţă, de asemenea, este mediul de viaţă pentru numeroase animale. În apă vieţuiesc peştii,

51

moluştele, gândacii acvatici. O parte din viaţa lor şi-o petrec în apă broaştele, ţestoasele, castorii, nutriile, ondatrele. In apă îşi găsesc hrană păsările acvatice. Însă ca să-şi poată găsi hrana, majoritatea păsărilor zboară. Solul este adăpostul viermilor, cârtiţelor, popândăilor, şoarecilor, bursucilor şi vulpilor.

Plantele şi animalele sunt legate între ele prin lanţuri trofice. Aminteşte-ţi din ce verigi este format lanţul trofic?

În natură lanţurile trofice sunt mai lungi şi mai complicate, decât cele pe care ai învăţat să le alcătuieşti. Fiindcă fiecare animal erbivor reprezintă o pradă pentru mulţi răpitori. De exemplu, şoarecii sunt mâncaţi de vulpe, viperă, bufniţă. Şoimul vânează veveriţe, gaiţe, cuci şi alte păsări şi animale mici. În natură răpitorii mai puternici îi atacă pe cei mai slabi.

Oare nu se poate întâmpla ca animalele răpitoare să nimicească toate animalele erbivore sau acestea din urmă să mănânce toate plantele? în natură aşa ceva nu se poate întâmpla. Savanţii au calculat că animalele răpitoare sunt totdeauna mai puţine decât cele cu care ele se hrănesc. Iar numărul animalelor erbivore depinde de faptul câtă hrană vegetală există pentru ele. Supravieţuiesc doar acele animale, care pot să-şi dobândească hrana. De exemplu, dacă va rodi puţină ghindă, vor rămâne mai puţini răpitori. Din ce cauză? Pentru ei va fi puţină hrană – animale erbivore.

Omul este organism viu, parte a naturii cu viaţă. El respiră oxigen din aer, bea apă, consumă hrană vegetală şi animală. Pentru viaţă mai are nevoie de căldură şi lumină.

Din presă351 de cuvinte

52

36. Cântărețul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pământul era o nimica toată, când neamul lor greieresc îşi ridica laudele lui însuşi, sub frunzele uriaşe. Ei biruiseră vremea – dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreț în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de colo, ci le povesteau bătrânii la toate nunţile lor. Căci doar aşa rămân poveştile pe lume.

Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei,de sus, din copacul sub care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic să fie?” se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu ei îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.

Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-domnului — gângăniile cele roşii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-1 căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-i asculte. Şi cu toată oboseala, greierul le

53

cântă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-aveau de făcut, decât să-l asculte.

Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţi pe cer. Iar încălzindu-se grozav, cântăreţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.

După Emil Gârleanu394 de cuvinte

37. Monumentul de la Putna

După mai multe izbânzi în luptele împotriva duşmanilor Moldovei, Ştefan-vodă hotărî să zidească o mănăstire mare şi frumoasă cum nu se mai pomenise.

Într-o dimineaţă, spune legenda, împreună cu mai mulţi oşteni credincioşi ai săi, el plecă din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, să aleagă locul mănăstirii.

Pâlcul de oşteni abia răzbate. în frunte merge un oştean călare ca să deschidă calea. După el vine un călăreţ cu chipul rotund şi privirea semeaţă. Calul lui e numai spumă. Stă drept în şa. Pletele îi curg pe spatele împlătoşat, ca valurile pârâului care îi duce cine ştie unde. Călăreţul acesta este Ştefan celMare, voievodul Moldovei.

— Ce apă e asta? întrebă domnul Ştefan. — E Putna, Măria-ta – răspunse oşteanul din frunte. — Mai mergem mult?

54

— Cum porunceşte Măria-ta.Ajungând pe malurile Putnei, în dulcea şi frumoasa

Bucovină, înconjurat de ostaşii săi, viteazul domn se sui cu dânşii pe o muchie de deal. Porunci apoi la doi dintre arcaşii cei mai voinici să-şi încerce puterea.

— Copii, trageţi! Astăzi vreau să mă-ntrec în arc cu voi, zise Ştefan.

Voinicii îşi pregătiră săgeţile, îşi încordară arcurile cu putere şi au tras. Săgeţile lor se duc ca vântul, de nu se mai zăresc.

Deodată se făcu o mare tăcere. însuşi Domnul cel mare al Moldovei, cu braţele sale vânjoase, a pus mâna pe arcul său. îl încordează cu putere şi trage. Săgeata zboară ca gândul.

Ştefan îşi trimite căpitanii s-o caute. Departe, departe, săgeata domnului Moldovei se înfipsese într-un paltin bătrân, frângându-se în două.

— Acolo va fi locul mănăstirii, glăsui Ştefan. — Să trăiască Ştefan-vodă, răsunară glasurile oştenilor.

În scurtă vreme el a strâns pe cei mai pricepuţi meşteri, că ei au zidit o mănăstire cum n-a mai fost alta.

Azi, mănăstirea adăposteşte mormântul marelui străbun şi atrage mii şi mii de excursionişti din multe ţări de peste ho-tare.

Bucovina, ţinut de basm, este o adevărată comoară. Ea poartă, ca o salbă, străvechi monumente, adăpostind nepreţuite obiecte de artă, fiecare din ele amintindu-ne de un trecut glorios. Un astfel de monument este şi Mănăstirea Putna, din judeţul Suceava (România), zidită de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Text adaptat 349 de cuvinte

55

38. O rază

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, caută pe ce să se oprească.

Într-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb, plină, ochi, de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămăsese, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai trecea.

Raza călători mai departe.Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai

aşternut la drum. Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte: ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot puştile, şi într-o clipă, dimpotrivă lor alţi oameni se arată. O clipire: duşmanii se aruncă linii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineaori poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.

Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.

Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă, şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri, şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din înalt ea se scoboară, şi-n clipa aceea degetul fetei

56

pare că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:

Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?

Emil Gârleanu327 de cuvinte

39. Liniştea nopţii sfinte

Când Dumnezeu a hotărât să izbăvească lumea de păcat a trimis pe îngerul Gavriil în cetatea Nazaret, la Fecioara Maria. Şi intrând îngerul la ea, i-a spus că a fost aleasă de Dumnezeu să nască pe Iisus, Fiul Său.

Fecioara Maria şi bătrânul Iosif, logodnicul ei, au plecat din Nazaret spre Betleem, căci de aici se trăgeau după neamul lor. Călătoria n-a fost uşoară, întrucât Fecioarei Maria i se apropia vremea să nască.

Când au ajuns la Betleem, se înnoptase. Casele erau pline de oameni care veniseră din toate părţile să se înscrie, căci după poruncă, fiecare om trebuia să se înscrie în localitatea sa de baştină când sosi vremea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. În zadar bătură pe la uşi, căci nimeni nu avea loc să-i primească. În cele din urmă se adăpostiseră într-o peşteră de la marginea Betleemului, care servea drept staul pentru vite.

Aici, în liniştea nopţii sfinte, când toată lumea dormea, Fecioara Maria născu pe Fiul Său. Cu multă bucurie îl luă în braţele ei de mamă, îl înfăşă în scutece şi-L culcă pe fân în iesle.

57

Nu departe de peşteră se aflau nişte păstori care vegheau în miez de noapte lângă turmele lor de oi. Deodată, o lumină puternică coborî din cer şi un înger al Domnului stătu lângă ei. O spaimă mare îi cuprinse pe toţi. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi!” Şi le-a vestit lor despre Naşterea lui Hristos.

Împreună cu îngerul s-a văzut deodată o mulţime de oaste îngerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Era cel dintâi colind.

După ce a plecat îngerul de la păstori, aceştia, bucuroşi de cele ce aflaseră, au mers în mare grabă la Betleem. Au intrat în peşteră şi au găsit acolo pe Maica Domnului, aşa cum le vestise îngerul. S-au închinat Lui şi I-au adus daruri.

S-au întors apoi cu mare bucurie la turmele lor, vestind tuturor ce aflaseră de la înger şi ce văzuseră cu ochii lor în peşteră. Toţi se mirau şi se bucurau de cuvintele lor.

Această bucurie o trăim şi noi, creştinii, în fiecare an, când sărbătorim Naşterea Domnului sau Crăciunul.

Ca şi îngerii, în ajunul Crăciunului cete de copii se duc şi vestesc, prin colinde, Naşterea lui Hristos.

Din presă

381 de cuvinte

40. Pâinea

Acum vreo sută de ani, o foamete cumplită se abătuse asupra unei părţi din ţara noastră. Din cauza lipsurilor, oameni şi vite mureau cu zecile.

Într-unul din satele asupra căruia se abătuse nenorocirea, trăia un proprietar, pe cât de bogat, pe atât de bun şi milos.

58

Fiindcă în hambarele lui se găseau cereale mai multe decât avea el nevoie. El s-a gândit să vină în ajutorul oamenilor.

A strâns toţi copii din sat şi le-a spus să vină în fiecare zi la curtea lui, pentru a primi câte o pâine, atât cât va ţine foametea.

Zilnic, se adunau la casa boierului copiii înfometaţi. Cum vedeau coşul, se repezeau ca să aleagă pâinea cea mai mare. După ce o luau, cei mai mulţi plecau fără a spune măcar o vorbă de mulţumire binefăcătorului lor, care totdeauna şedea lângă coş.

Numai o fetiţă, îmbrăcată mai sărăcăcios ca toţi, aştepta deoparte până se potoleau. Apoi, se apropia sfioasă pentru a lua ce mai rămânea: pâinea cea mai mică.

Săruta mâna milosului boier şi pleca bucuroasă sprecasă.

Proprietarul a băgat de seamă dar nu a zis nimic. Ziua a doua şi în cele ce au urmat, copiii şi fetiţa s-au purtat la fel.

Într-o zi, la puţin timp după ce se depărtase fetiţa cu pâinea în braţe, boierul, ce nu plecase încă de lângă coşul gol, o vede întorcându-se în fugă spre el. Sfioasă, fetiţa i-a spus:

— Când am ajuns acasă şi am tăiat pâinea ca să dau o bucată mamei, care stă bolnavă la pat, am găsit în ea galbenii aceştia.

— Du-i înapoi boierului, Măriuţo, căci desigur din greşeală au căzut în aluat, mi-a spus ea. Sunt ai lui, a adăugat fetiţa întinzând banii ce străluceau la soare.

— Ia-i înapoi, copilă, a spus boierul, mângâind fruntea palidă a fetei. Sunt ai voştri, într-adins i-am pus în pâine, ca să răsplătesc modestia ta. Fii şi de acum înainte tot aşa şi Dumnezeu îţi va purta de grijă ţie şi sărmanei tale mame, care

59

a ştiut să te îndemne la bine. De azi înainte, mă voi îngriji eu de voi.

Povestire românească

346 de cuvinte

41. Sclavul şi leul

Un sclav, suferind din cauza purtării crude a stăpânului, fugi de-acasă şi, ca să nu fie prins, se adânci în deşert.

Rătăcind în căutarea unei fărâme de mâncare şi a unui adăpost, ajunse la o peşteră. Intră în ea şi o găsi goală, fără să ştie că e vizuina unui leu; şi, după câteva clipe, apăru şi leul, înfricoşându-l pe nenorocitul fugar.

Omul a văzut moartea cu ochii; dar, spre marea lui mirare, în loc să sară asupră-i şi să-l înfulece, leul se apropie şi începu să se gudure, scheunând şi arătându-i laba. Părându-i-se umflată, omul se uită mai de-aproape şi văzu că în talpă i se înfipsese un spin mare.

Îl scoase cu grijă şi îngriji leul cât putea de bine, astfel încât, cu timpul, rana se vindecă. Recunoştinţa leului nu avea margini: îl privea pe om ca pe cel mai bun prieten şi, o vreme, au locuit împreună în peşteră.

Dar a venit şi ziua când omului i s-a făcut dor de semenii lui; şi-a luat rămas bun de la leu şi s-a întors printre oameni. Aici, a fost curând găsit de vechiul lui stăpân. Pentru a-i învăţa minte pe ceilalţi sclavi, stăpânul îl puse în lanţuri şi porunci să fie aruncat fiarelor, la circ.

Când veni ziua, fiarele au fost lăsate în arenă şi, între ele, un leu uriaş şi fioros; iar bietul sclav a fost aruncat în mijlocul lor. Dar, mare a fost uimirea spectatorilor când au

60

văzut că leul, de cum l-a văzut, a sărit în faţa sclavului şi, aşternându-i-se la picioare, a început să-şi arate bucuria şi dragostea! Era vechiul prieten din peşteră!

Spectatorii au cerut să i se cruţe viaţa sclavului; iar conducătorul oraşului, minunându-se să găsească atâta recunoştinţă şi credinţă într-un animal, a poruncit să li se dăruiască amândurora libertatea.

Esop 298 de cuvinte

42. Marea – o apă folositoare

Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi, la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace, ca voi, pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcând palate în care, pe furiş, intră scoicile, prin acoperiş.

Marea este o apă folositoare. Ea se întinde de aici şi până în zare. Se întinde şi mai departe, fireşte, dar marea aceea nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă ca la un fel de săniuş. Dar, mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe peşti. Peştii sunt aici mulţi ca iarba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cântă pe lângă Insula de Coral.

Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferestraie şi, dacă te prind, te taie. Unde este apa mai adâncă, înoată nişte peşti urâţi, atât de urâţi, că nici între ei nu se mănâncă. Porcul de mare râmă algele de pe lângă maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cât luna. N-am o undiţă la-ndemână, că acum aş prinde una. Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările au toate pe fundul lor numai palate. Oamenii

61

au scos cu nişte frânghii palatele din mare, să mai stea şi pe pământ, în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă nu-aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. În port marea scapă printre pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi pe-acasă. Se suie oamenii în ele şi se joacă de-a depărtarea. Farul acesta se vede în toată lumea, până la Mangalia.

Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se cheamă „sezon de furtună”. Atunci pe plajă nu mai stai, sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi alergăm către plajă, de ne sfârâie călcâiele. Ieşim de prin case şi de sub pălării, ca melcii din cochilii.

Dar să ştiţi, copii: ce e prea mult strică în viaţă. Deci, să nu-mi staţi toată ziua în soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile, care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două minute.

Enciclopedia pentru copii 382 de cuvinte

43. Cum călătoresc păsările

Unele păsări şi păsărele nu pot să îndure frigul iernilor de la noi. Altele se tem că, atunci când pământul se va acoperi cu zăpadă, ele n-au să mai găsească nici seminţe, nici fructe şi nici musculiţe.

Toate aceste păsări şi păsărele, ca: rândunica, privighetoarea, cucul, turturica, prepeliţa, barza, cocorul pleacă pe la începutul lui septembrie, spre ţinuturi mai

62

călduroase, şi anume în Africa. Ele ajung în călătoria lor până dincolo de izvoarele Nilului.

Cât au de suferit bietele păsări în drumul lor! Furtuna şi oboseala le aruncă de multe ori în mare. Milioane dintre ele se prăpădesc, înainte de a ajunge pe pământul căutat...

Păsările călătoare nu pornesc niciodată singuratice, ci întovărăşite în grupuri mari, cu rânduială şi de obicei conduse de câte una mai bătrână.

Modul în care se rânduiesc, în timpul călătoriei, este variat.

Rândunelele şi păsărelele însă, călătoresc în stoluri neregulate. Din această pricină ele sunt mai tot timpul în primejdie. Când vine vremea plecării, rândunelele sunt neastâmpărate, iar strigătele lor de chemare sunt mai dese. Se adună pe acoperiş sau pe sârmele de telegraf, iar în ziua plecării, stolul se ridică sus de tot. De obicei, pleacă seara, după apusul soarelui şi din când în când se odihnesc. Partea cea mai grea a drumului este călătoria peste Marea Mediterană. Obosite, rândunelele se aşează pe catargele corăbiilor, de unde unii marinari le gonesc.

Raţele sălbatice se aşează în linie dreaptă, gâştele în linie oblică, iar cocorii în unghi ascuţit, pentru a spinteca aerul mai cu uşurinţă. Din timp în timp, pasărea din vârful unghiului, obosită, îşi schimbă locul, ducându-se spre coada stolului.

Din presă266 de cuvinte

63

44. Baba Dochia

Сând urci un munte şi vezi în cale o sumedenie de bolovani risipiţi, iar printre ei unul mai ridicat, oricine din partea locului îţi spune:

— Uite Baba Dochia cu oile!Cică baba asta era urâtă şi rea de n-avea pereche.

Feciorul ei se însurase cu o fată frumoasă, harnică şi cuminte; dar baba nu o putea suferi.

Într-o zi, dădu nurorii sale un caier de lână neagră să-l spele până l-o albi. Şi, când biata femeie spăla lâna şi plângea, iaca un moşneag că trece pe acolo

— De ce plângi, fata moşului? întrebă unchiaşul. — Cum să nu plâng, dacă soacră-mea mă pune la

munci grele şi mă pârăşte lui bărbatu-meu că nu-s bună de nimic?

Atunci moşul, care era chiar Dumnezeu, dintr-o vorbă înălbeşte caierul; şi-i mai dă şi un buchet de ghiocei să-l ducă babei. Cum văzu baba ghioceii, crezu c-a venit primăvara şi strigă:

— Feciorul mamei, hai să urcăm oile la munte, că s-au ridicat zăpezile!

Iute, Baba Dochia îşi pune nouă cojoace şi porneşte cu turma la munte.

Şi a dat Dumnezeu întâi nişte zile călduţe. Atunci baba începu să se dezbrace de câte un cojoc, în fiecare zi, până a rămas numai cu unul. Şi apoi, dintr-o dată, s-a lăsat un îngheţ, de crăpau pietrele şi n-a mai putut baba îmbrăca celelalte cojoace, căci îngheţaseră şi ele.

Şi, fiind acolo sus pe munte viscol şi ger mare, baba s-a făcut peste noapte sloi de gheaţă, împreună cu oile din jurul

64

său. Iar cu vremea, sloiurile de gheaţă s-au transformat în bolovani de piatră.

Toată povestea s-a întâmplat între întâi şi nouă martie, când Baba Dochia şi-a lepădat cojoacele. De aceea, aceste zile, până în ziua Mucenicilor (nouă martie), se numesc şiZilele Babei.

Legendă291 de cuvinte

45. Păpădia

Deoarece primăvara întârziase foarte mult, vânturile de la miazănoapte se dezlănțuiau din ce în ce mai mult, profitând de absența anotimpului brodat cu ghiocei.

Iarna i-a declarat război primăverii și, în cele din urmă după o luptă catastrofală ce parcă a despicat cerul în două, primăvara a ieșit biruitoare, slăbită de puteri, dar cu zâmbetul pe buze.

Natura s-a retrezit la viață și odată cu ea și păpădia. Anicuța a descoperit aceste flori din întâmplare. Într-o dimineață, privindu-le cu mare atenție a observat că și albinele se aflau în polenul florilor, lucru care i s-a părut și mai interesant și mai unic spre deosebire de celelalte flori.

Fetița, nemaivăzând asemenea flori de aur, s-a dus degrabă la fratele său și l-a anunțat și pe acesta că au înflorit bănuții galbeni.

Micuța a aflat că acele flori se numesc „păpădii”.Nepărându-i-se frumos un astfel de nume pentru niște flori ca

65

scoase din rai, se duse la bunica ei, întrebând-o dacă acela este numele adevărat al florilor galbene.

Spre deznădejdea ei, Anicuța s-a supărat cumplit când a aflat una ca asta și i-a pus ea un nume florilor, un nume secret, dar care vroia să rămână de acum înainte florilor — luminițe.

Dar, intr-o seara, fetița a văzut că florile nu mai erau în gradină. S-a supărat cumplit și s-a dus la bunica ei pentru a-i spune că florile au dispărut. Bunica i-a explicat că păpădiile nu dispăruseră și că vor reveni mâine dimineată odata cu albinele, doar că acum, după apus, ele nu mai au floarea deschisă și că sunt închise într-un căpăcel verde.

— Noaptea, la culcare, cu părul ei bucălat, de culoarea spicului de grâu, Anicuța părea ea însăși o floare de luminiță.

Ion Agârbiceanu

282 de cuvinte

46. Mătușica

A venit mătușica să odihnească într-o bună seară, cu un coș mare de papură pe care îl tot muta dintr -o mână în alta. A intrat pe undeva prin fundul ogrăzii, s -a așezat jos lângă un nuc bătrân să -și odihnească picioarele și să mai vadă ce se mai face î n jur...

Toată ziua ceea până seara își tot căuta de lucru și până la urmă s-a împăcat cu gândul că pierde ziua...

Avea ceva mătușa că nu se mai putea opri. Zicea că o poartă mâinile căutându-și singure de lucru – ar sta ea cuminte cum i se spune,dar o poartă mâinile și nu le poate stăpâni. Ca s-o facă să se odihnească măcar cât de cât, au rugat-o să brodeze câteva fețe de masă, crezând,

66

de bună dreptate, că brodând și stând la umbră, mătușa s-a odihni. Ei, de unde! O zi și jumătate a stat mătușa adunată în două până n-a gătit brodatul – dimineața fețele de masă erau așternute, iar mătușica umbla prin ogradă cu doi pui în poală – se rătăcise sărmanii, nu mai puteau găsi cloșca.

Cam la o săptămână mătușa s-a sculat pe la zori, a udat florile, a măturat ograda, apoi s -a spălat și a declarat directorului că se duce acasă. Nu mai poate sta. I-i dor de sat, și apoi nepoții, uite, încep mâine-poimâine să umble la școală și n-au să-și poată aminti unde li-s cărțile și caietele. Primăvara le-au aruncat cine știe pe unde și ea le-a cules în urma lor. Afară de asta nu mai poate dormi nopțile că prea s-a odihnit – ea doarme când îi obosită.

Au ieșit cu toții s-o petreacă. Cineva a umplut coșul de papură cu flori, bucătarul, care pesemne, din vreme în vreme se folosea de ajutorul ei, i -a copt prăjituri pentru nepoți și i-a făcut un pachețel. Mătușa le-a mulțumit tuturor pentru cinste, pentru tovărășie, pentru poftire și mai știu eu pentru ce, apoi a pornit la drum.

Se întorcea mătușa din Nădușita, cu flori în coșul de papură, cu un pachețel pe care îl ducea cu multă grijă, de parcă vroia să ajungă prăjiturile în mâinile nepoților întregi, rumenite și calde cum le-a primit ea. Zâmbea larg, zâmbea din adâncul sufletului tuturor trecătorilor, de parcă ei cu toții au pus la cârmuire câte o vorbă bună pentru ea, au lăsat câte ceva din câștigul lor ca să se poată odihni.

După Ion Druță391 de cuvinte

67

47. Israel – drumuri de parcurs în Țara Sfântă

Statul Israel cunoscut ca și Țara lui Israel, e situat în Orientul Mijlociu, pe coasta estică a Mării Mediterane.

Israelul este o tară frumoasă, cu orașe pline de verdeață, oameni primitori, mâncare bună și foarte multe locuri de vizitat.

Munți și câmpii, pământuri fertile și deșerturi sunt adesea situate la câteva minute unele de altele.

Israelul poate fi împărțit în patru regiuni geografice: trei, sub forma de bande paralele, de la nord la sud și a patra regiune, în mare parte aridă, situată în jumătatea sudică.

Câmpia de coastă, care se întinde paralel cu Marea Mediterană, este compusă din dune nisipoase, marginită de terenuri arabile care se întind în interiorul țării. În nord, nisipul plajelor este uneori punctat de stânci calcaroase și nisipoase. În Câmpia de coastă locuiește mai mult de jumătate din populația țării, și include marile centre urbane, porturile la apa adânca, marea majoritate a industriei țării și o mare parte din agricultura sa, cât și servicii turistice.

Mai multe lanțuri muntoase străbat țara de-a lungul ei. Turiștii sunt atrași de diversitatea geografică a Israelului,

de așezămintele religioase și arheologice, de bogata ofertă de soare și de serviciile de resort moderne de pe Mediterană.

Israelul are o istorie de peste patru mii de ani, iar orașe vechi și ruine se găsesc la tot pasul. Cele mai cunoscute atracții turistice din țară sunt: Biserica Sfântului Mormânt, Cetatea Ierusalimului, Grădinile suspendate din Haifa, Stâlpul Biciuirii, Altarul pe Piatră a Sfântului Mormânt. Cele mai importante orașe din Israel sunt: Ierusalimul, Tel-Aviv și Haifa.

68

În Ierusalim se află locurile sfinte ale celor trei mari religii monoteiste ale lumii: Zidul Plângerii, loc de rugaciuni și sursă de inspirație pentru evrei; Domnul Stâncii, moschea Al-Aqsa, considerat drept cea de a treia așezare sâantă a Islamului, grădina Getsemani, biserica Sfântului Mormânt, Via Dolorosa și alte locuri creștine legate de viața și moartea lui Isus din Nazaret.

Intensitatea ardorii religioase în această țară este pur și simplu copleșitoare: în vechiul oraș al Ierusalimului, toți se roagă: evreii la Zidul Vestic, musulmanii la Domnul Stâncii, iar creștinii la Biserica Sfântului Mormânt, fără a mai vorbi de numeroase sinagogi, biserici și moschei. Viața spirituală evreiască se defăsoară în jurul casei, al caselor de studiu și al sinagogilor – acestea din urmă fiind cele mai accesibile vizitatorilor.

Din presă377 de cuvinte

48. Priveliștea grandioasă a heleșteului

Pământul scăpat de strânsoarea vegetației era negricios și colbos, încăt caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă și scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, și din cauza netezimii solului toată întinderea avea înfățișarea unui smârc, cu deosebirea că adevăratul heleșteu era mai întunecos și lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca niște gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. și, ca și acolo, un soare uriaș de aramă se lăsa înroșit pe zare.

69

Priveliștea era sinistră și grandioasă. În apropierea heleșteului, pământul începu să se înnoroieze și să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniștită, sprijinindu-se în fund pe un pâlc de sălcii și, la margini, pe păpuriș tăiat asemeni unei perii. O bună parte din suprafața apei era presărată cu cotoare retezate de trestii și chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că aici fusese o stațiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O spumă groasă, băloasă ruina toată fața apei verzi, și un miros pătrunzător de lintiță umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivolițe și vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, și din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaștele. Era o apă mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale și nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălții, cu o coasă pe umăr. Umbros, deșirat, cu fața suptă, împăroșată și ceroasă, părea însăși moartea...

Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, și țârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârțâit confuz, apoi începea să desfacă țârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale și răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbușit din centrul pământului. Țârâitura curgea cu monotonia tic-tacului unui ceas, neobservată prin obișnuință, huruitoare prin prea multă atenție. Ca printr-o ocultă corespondență, pulberea de stele de pe cer își schimba țesătura mereu, așa cum și-o schimbă o spumă fină de săpun care se

70

topește. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, și mișcarea continua mereu, ca o fierbere.

După George Călinescu

397 de cuvinte

49. Sonata lunii

Într-o seară Beethoven se plimba printr-un parc și, fiindcă era obosit, s-a așezat pe o bancă. Cerul era senin și înstelat, iar copacii – niște siluete de uriași, care-și mișcau alene coroanele pletoase și foșneau la adierea vântului.

În sufletul marelui artist începu să vibreze o muzică nedeslușită, ca zumzetul unei orchestre îndepărtate.

— Luna! Răsare luna, – spuse el unei fetițe, care stătea tăcută pe aceeași bancă.

— Da... Răsare, – murmură fetița încet. — Vezi cum strălucește? – continuă el. Își strecoară

privirile de argint printre rămurele în mijlocul unei pulberi luminoase. Priveșre ce minunăție!

— O vezi? spuse Beethoven înfiorat, întorcând capul spre fetița de alături, dar ea privea în pământ. Mirat, el spuse cu adâncă amărăciune:

— Cum poți fi așa de nepăsătoare? Oare cum pot sta unii oameni așa, cu suflet de piatră, în fața nemărginitei frumuseți a naturii? Nu-ți place luna? De ce nu vrei s-o privești?

Fetița ridica spre el fața slăbuță și tristă, udă de lacrimi, care în lumina lunii sclipeau ca diamantele, și răspunse:

— Eu n-o văd. Sunt oarbă.

71

O mâhnire grea l-a cuprins pe muzician, răsunând în inima lui simțitoare scurt și dureros ca o harpă căreia îi rup toate coardele dintr-o lovitură.

— Iartă-mă! N-am știut, – spuse el. — Nu-i nimic... Dacă ați ști cât de mult doresc s-o văd, să

mi-o închipui, dar în bezna din jur nu-i nimic. Beethoven privea încordat cerul, stelele, luna și în liniște

adâncă începură să picure sunete ca niște stropi de apă vie. Se ridică și, luând fetița de mână, spuse:

— Vino! Poate că în seara aceasta vei vedea luna. Ajunse acasă, se așeză în fața pianului și, închizând

ochii, revăzu din nou acel răsărit de lună, iar sunetele instrumentului revărsau în melodie valuri de lumină.

El întoarse capul spre fetiță ca și în parc întrebând-o:— O vezi? — O văd! O văd... – repetă copila cu obrazul luminat și

plin de lacrimi de bucurie. Așa s-a născut „Sonata lunii”.

După Gh. Dumitriu327 cuvinte

50. Legenda celor patru anotimpuri

Se spune într-o poveste veche şi sfântă că Dumnezeu, după ce a zidit lumea, cerul şi pământul, după ce a creat toate vietăţile, s-a gândit să le dea un rost şi celor patru fiice ale anului. Le lăsase înadins la urmă, fiindcă aceste rosturi erau dintre cele mai însemnate, pentru ordinea şi armonia lumii.

72

— Voi sunteţi cele patru fiice ale anului, grăi Dumnezeu, când surorile s-au aşezat smerite înaintea sa. Să-mi amintiţi ce nume v-am dat vouă, data trecută?

— Eu sunt sora cea mare şi m-ai botezat cu numele Iarna.

— Mie mi-ai dat numele Toamna, Preasfinte, şi sunt a doua fiică a anului.

— Iar pe mine m-ai numit Vara şi sunt cea de-a treia soră.

— Eu sunt mezina, Doamne! Mă numesc Primăvara. Dumnezeu le privi pe toate cu bunătate şi apoi le zise: — Poruncesc să se împartă cele douăsprezece luni ale

anului în părţi egale, urmând ca fiecare soră să ia câte o parte. Auzind aceasta, fiica cea mare, Iarna, se întunecă la faţă

şi vorbi cu îndrăzneală: — Doamne, eu sunt sora cea mai mare şi, având

drepturile primului născut, trebuie să primesc partea cea mai mare din moştenire.

Atunci, Dumnezeu se încruntă, afundându-se în tronul său ceresc şi hotărî, în sinea sa, cum să împartă celor patru surori lunile anului, după firea fiecăreia.

Aşa că Iarna, fiind atât de rea şi de îmbufnată, primi lunile cele mai reci, urâte şi posomorâte: decembrie, ianuarie şi februarie.

Toamnei, celei de a doua surori, îi dărui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie şi noiembrie. însă, după cum ştiţi, cel ce are multă bogăţie, are şi multă supărare. Dumnezeu îi dădu tot atâta tristeţe, câtă bogăţie, deoarece nici Toamna nu se arătase total mulţumită la împărţeală.

Cele două surori mai mici, Vara şi Primăvara, fiind cele mai bune, mai blânde, mai cuminţi şi mai mulţumite de ce le-

73

a dat Domnul, au avut norocul de a se bucura de cele mai frumoase luni. Vara a primit lunile iunie, iulie şi august, iar Primăvara – martie, aprilie şi mai. Deoarece s-au iubit atât de mult, una cu alta, Creatorul lumii a avut grijă ca să nu se observe schimbarea vremii între lunile Primăverii cu cele ale Verii. El a făcut ca Primăvara să fie atât de mult aşteptată de către oameni, mai ales de către copii. Iar Atotputernicul a făcut ca vestitorul Primăverii, cintezoiul, să cânte în lunile când natura reînvie.

Dumnezeu a ştiut cum să rânduiască anotimpurile, care au rămas de-a pururi într-o ordine şi armonie perfectă: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna...

Legendă424 de cuvinte

51. Meleag natal

Meleag natal! Involuntar în faţa ochilor îmi apare imaginea unui imaş de un verde crud, nişte mioare blânde pe-o coastă de deal, un strugure mare de poamă în poala bunicii, o ţărancă lucrând ogorul…

Şi, totuşi, meleagul natal este cel mai sfânt loc de pe pământ, este casa la care ştii că poţi oricând sa te întorci. Uşile lui sunt deschise orice ar fi. De ce? Pentru că şi tu la rândul tău îl poţi răsplăti! Fiecare cuvânt bun şi frumos este ca o parte dintr-un scut care apară locul natal. Fiecare din noi are posibilitatea sa mânuiască acest scut, deoarece oricine e demn sa trăiască pe meleagul lui natal!

El este ţara în care m-am născut şi al cărei cetăţean sunt. Împreună cu ceilalţi locuitori fac parte din poporul român...Meleagul natal este locul de care sunt legat sufleteşte. El

74

înseamnă întinse câmpii, dealuri bogate, munţi înalţi, râuri repezi, lacuri domoale, neasemuita mare şi extraordinara deltă. Toate acestea au viaţă prin ele însele, dar şi oamenii care trăiesc aici. Toate acestea nu pot fi uitate şi trădate: locurile şi oamenii cu care ai legat prietenii, oamenii cu care ai împărţit şi bune şi rele. În acest fel noi, românii, am devenit un popor paşnic, iubitor de ţară, primitor, harnic, prietenos. Aşa se face că şi unele din legendele noastre dau pildă urmaşilor despre astfel de calităţi.

Meleag natal, sunt cuvintele, pe care le poţi pronunţa cu adevărat doar atunci, când vin din suflet, altfel ele nu au valoare. E simplu să le rostești, însă sufletul nu reacţionează, inima nu are nici un sentiment. Tot ceea ce te înconjoară este meleag natal. Pământul străvechi lăsat de strămoşi. Ei au luptat pentru tine, pentru ca tu sa trăieşti în pace şi să te bucuri de minunile naturii. Pentru a mulţumi strămoşilor trebuie doar sa-ti iubeşti locul natal. Sufletul tău să fie împăcat atunci, când rosteşti aceste cuvinte.

Din presă

317 cuvinte

52. Ora îmblânzirii cugetului

În acea mare, în acea cumplită învrăjbire a veacului, aşa crunt şi sălbătăcit cum era, bietul suflet îşi dădea sama că aşa nu se mai poate. Lumea căuta un reazem, o ieşire din prinsoarea în care a nimerit. Autoritatea stareţului de la Neamţ era de neclintit şi, oricât ar părea de ciudat, ora îmblânzirii cugetului a început, puţin câte puţin. Cu vremea, această

75

completare a rugăciunii a avut darul de-a fi dus la o reîmprospătare totală a creştinismului.

Atunci, în acele vremuri grele, în acele vremuri cump-lite, se întâmpla că nici rugăciunea, nici ora îmblânzirii cugetului nu ajutau. Harul Domnului e una din cele mai mari taine ale lumii. Râvnim cu toţii la dânsul, dar peste unii se lasă, peste alţii trece. Uneori suntem primiţi, alteori rămânem lângă porţile închise.

Părintele Paisie avea o frumoasă psaltire, lucrată de mâna sa pe muntele Athos. Apoi călătorise psaltirea ceea cine ştie cât şi unde, până să fi ajuns iară la stăpânul său. Tinereţea fiind în genere nerăbdătoare, nerăbdători erau şi tinerii călugări de pe Sfântul Munte.

Trăiau de azi pe mâine, ţinându-se mai mult cu pomenile celor veniţi să se închine. Cât ţinea vara, era cum era, mai spre iarnă însă, când se rărea lumea prin mănăstiri, tinerii călugări îndurau o foame şi un frig, că era vai şi amar de dânşii. Ca să poată ieşi din iarnă, părintele Paisie a început a copia psalmi pe care, mai apoi, îi schimba pe pâine la creştinii veniţi de pretutindeni. Avea un scris de-o frumuseţe rară, apoi ştia a lega frumos foile, căci lucrase o vreme la tipografia de la mănăstirea Pecerska Lavra din Kiev. Psaltirile lucrate de mâna lui erau preţuite cu mult faţă de cele scoase de sub tipar-niţă.

Anii de foame şi sărăcie, petrecuţi într-o chilie săpată în munte, l-au călit, i-au format darul cuvântului scris, darul cuvântului rostit. Cu vremea a început să aibă ucenici şi, când s-au adunat destui, a fost înfiinţat schitul Sfântului Ilie. Fiind în fruntea schitului, părintele Paisie, fireşte, nu mai avea când copia psalmi. Faima lui însă creştea zi de zi şi, într-un mod cu totul neaşteptat faima ceea a început a se răsfrânge şi asupra

76

psaltirilor sale aşa, încât ajunseseră a fi căutate prin toate colţurile lumii.

Cuvioşia şi seninătatea părintelui Paisie au tot adunat şi adunat adepţi în jurul lui, aşa încât schitul Sfântului Ilie a ajuns a fi mănăstire.

După Ion Druță397 de cuvinte

53. Liniștea din suflet

— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță.

— Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, își duc cizmele în mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară dumnea la tustrei. Iaca liniștea colibei.

77

— Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru voi.

— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arendașul, și de la Sfântul Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.

— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul!

După Ion Slavici

366 de cuvinte

54. Bistrița

Ne pornirăm pe la asfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi, într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!...

În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.

78

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârșit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi și se prefăcu încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de aîncânta urechile îngerești, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert fantastic. Unul din noi suspina cu duioșie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul și voinicescul cântec al lui Bujor; al treilea șuiera ca o mierlă și al patrulea striga în gura mare...

Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot și din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriței. Atunci, ca și când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră și se făcu între noi o adâncă tăcere.

Bistrița clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârșim concertul; valurile se izbeau cu repeziciune turbată asupra roților și clătinau trăsura ca cu o mână de uriaș; fiecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brișca, mai ales că malul era cam departe și bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roțile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu țipetele și cu biciul, și Bistrița se suia mereu! Iară noi... noi nici cântam, nici râdeam. Știu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.

După Vasile Alecsandri 365 de cuvinte

55. Cecilia

Și apucă printr-un câmp împrejurat de copaci nalți și vechi, care, oprind razele soarelui, își întindeau umbra asupra

79

gingașelor dame ce se primblau pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, și după vreo jumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. Acolo era sfârșitul boschetului.

Când ne oprirăm, figura lui se prefăcuse de tot: fața lui era roșie ca cerul ce se întindea deasupra noastră; părul său, ridicat de vântul de seară, fâlfâia în aer și lăsa liberă fruntea sa largă și genială.

— „Privește, el zise deodată cu un glas puternic; privește, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munții care se înalță în fața noastră. Nu-ți pare că asiști la dărâmarea împărăției romane?... Privește norii aceștia vopsiți de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te și te miră de frumusețile patriei mele... În fața noastră poeticul Arno șerpuiește prin câmpii vesele și prin lunci misterioase, și malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor. În dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini și palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca niște copile ce s-ar uita în oglindă. În stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vreo câteva grupe de îndrăgostiți. În urmă, ni se clatină un zid de copaci tufoși, care oprește vuietul orașului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, țipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată într-o mare de plăcere, când sufletul aprins de sperare își întinde aripile și se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată ființa omenească se adapă la izvoarele cerești și binecuvintează mâna ce a zidit-o...

80

Ah! acum, acum viața-i dulce și neprețuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al cerului; îmi zâmbești ca un înger de blândețe, îmi faci semn cu mâna să te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul și să mă arunc în brațele tale!

După Vasile Alecsandri 385 de cuvinte

56. Visele

Totul, cu ce trăieşte un om, ce-i dă o viaţă valoroasă, plină de evenimente, este un vis.

Visele ajută oamenilor să trăiască viaţa aşa cum îşi doresc ei.

Visul este un stimulent pentru perfecţionarea umană. El ajută omului să fie optimist, cu scopul bine determinat.

Visul este motorul iubirii în viaţa omului. Visul fără iubire şi iubire fără vis nu există.

Mulţi oameni spun că n-ar trebui să visăm, ci să trăim o viaţă reală. Omul nu poate trăi fără vise. Oamenii, care nu ştiu să viseze, sunt morţi spiritual şi moral, deoarece omul care nu visează, trăieşte ca un mecanism.

Visul distinge un om de celălalt. Visul este un obiectiv spre care o persoană aspiră să meargă o anumită perioadă de timp sau toată viaţa.

81

Visul este o direcţie de mişcare a energiei interne umane faţă de civilizaţia umană. Acest lucru este ceva, ce ajută să se ridice din adâncurile sufletului a totul ce este mai bun în om. Toate visele au o forţă absolut egală. Însă mărimea fluxului acestei forţe depinde de om. Şi prin urmare toată lumea poate visa, dar să urmărească visele lor pot numai oamenii cu un suflet puternic. În societatea modernă astfel de oameni nu sunt prea mulţi.

Fiecare om îşi poate realiza visul dacă vrea, dar totul depinde de capacitatea de a distinge visul de iluzie.

Principala diferenţă între un vis şi o iluzie constă în dispariţia rapidă a iluziilor, care nu dau bucurie şi energie pozitivă, deci nu dau nimic, din ceea ce dă un vis. Doar un vis poate da omului o sarcină pozitivă de energie.

Oricare vise devin realitate, dacă omul cu adevărat necesită acest lucru, deoarece omul însuşi îşi controlează destinul său şi este responsabil de realizarea lor.

Se îndeplinesc numai visele cu care omul trăieşte, ci nu cele pe care ni le sugerează alte persoane. Visul altcuiva poate fi numai o iluzie.

Orice vis, care aduce bucurie, întotdeauna se îndeplineşte. Şi pentru ca visul să devină o realitate, omul trebuie să-l simtă inima şi sufletul.

Visaţi, pentru că visul este viaţa ...Andrei Fedorneak

342 de cuvinte

82

57. Valea Prutului

Îi tristă apa lui lată, molâie, veșnic întunecată, triste sunt și amintirile pe care ni le deșteaptă, triste sunt și văile pe care le străbate, și puținele așezări ce-i caută-n cale, retrase mai toate pe dâlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au repezit pustiitoare puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut hunii în Câmpia Panonică, spulberând vetrele din văile Carpaților. De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului hoardele tătarilor flămânde de prăzi... În șuierul crivățului ce culcă în valuri pădurea de papură crescută pe râu...

Lăsăm în urma noastră Herța, unde s-a născut nemuritorul Asachi, Darabaii, Rădăuții, târgușoare ridicate pe dealuri, de-a lungul râului, și-ajungem pe înnoptate, în Ștefănești, cea mai veche și mai de frunte așezare de pe Prut, întemeiată de Ștefan cel Mare, ca să stea strajă oștilor ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre și Hotin. Orășelul e așternut pe poalele unui deal acoperit de vii și de livezi. O măgură stâncoasă își împinge coastele-i vinete până în marginea râului, care mai în jos scapă din albie, prin stufișul de sălcii, și presară bălți și viroage pe șesul întins și neted.

Păduri de stejar îmbracă tăpșanele, de jur împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, întinderi nemărginite de holde și de fânețe, legănate în ondulații dulci, largi, odihnitoare.

Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se răzoresc pe luncă. În stânga Prutul șerpuiește în desișuri de trestie și de lozii. Către apus, în fund, se rotungesc pe poalele cerului ramurile rășchirate ale dealului Catelina ce-și ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale Cotnarilor.

83

Străbatem târgușorul Sculeni, așternut pe malul plecat al Prutului, în fața Sculenilor din Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului de la Stânca, așezat în mijlocul unui parc întunecos pe creștetul unei măguri, și spre seară sosim înUngheni...

După Alexandru Vlăhuță311 cuvinte

58. Legendă

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.”

A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării:

— „Iaca, dumitale îţi dau botfori, pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile.” S-a înfăţişat şi turcul:

— „Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia.”

Sârbului i-a pus în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.

A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea: — „ Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în dezmierdare,

răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se

84

zidi biserici şi mănăstiri.” La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

— Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat? — Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu

asinii. Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.

— Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi femei frumoase şi iubite.

Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii şi nunţi, la care în vremea iernii era nelipsit.

După Mihail Sadoveanu356 de cuvinte

85

CuprinsCuvânt înainte............................................................................... 31.Ucraina....................................................................................... 52. Legea-i capul la toate................................................................ 63. Fiu al cerului............................................................................. 84. Сorespondența lui Ion Creangă cu Mihai Eminescu................ 95. Plecarea la școală.................................................................... 116. La hramul mănăstirii Neamțu................................................. 127. De Sfânta Înălțare................................................................... 138. „ Hai mai bine despre copilărie să povestim...”...................... 159. Lupul....................................................................................... 1610. Peștera urșilor....................................................................... 1711. Teiul lui Eminescu ............................................................... 1912. Nedumerire........................................................................... 2013. Moara cu noroc..................................................................... 2214. Hora...................................................................................... 2315. Calul Balan........................................................................... 2416. Mărturisire............................................................................ 2517. Prietenii................................................................................. 2618. Dragostea care s-a dus şi numai vine.......................... 2819. Clopotnița............................................................................. 29

20. Lupoaica, Romulus Remus........................................ 3121. Cei trei strămoşi (Decebal, Traian și Dochia)..................... 3222. Țara fără bătrâni.................................................................... 34

23. Flacăra caldă şi limpede....................................................... 3524. Adevărata comoară............................................................... 3725. Și îmi aduc aminte................................................................ 3826. Frumuseţea locului............................................................... 3927. Mâinile mamei mele ............................................................ 4028. O sărbătoare a sufletului ...................................................... 42

29. Străbunul străbunilor-Burebista .............................. 43

86

30. Putna, loc sfânt..........................................................................4531. Munca mâinilor mele................................................................4632. O umbră de argint.....................................................................4733. Prietenia – cel mai de preț lucru al omului............................4934. Doi mari prieteni: Eminescu şi Creangă.................................5035. În natură totul este independent..............................................5136. Cântărețul..................................................................................5337. Monumentul de la Putna...........................................................5438. O rază..........................................................................................5639. Liniştea nopţii sfinte.................................................................5740. Pâinea..........................................................................................5841. Sclavul şi leul.............................................................................6042. Marea – o apă folositoare........................................................6143. Cum călătoresc păsările............................................................6244. Baba Dochia..............................................................................6445. Păpădia........................................................................................6546. Mătușica......................................................................................6647. Israel – drumuri de parcurs în Tara Sfântă............................6848. Priveliștea grandioasă a heleșteului........................................6949. Sonata lunii................................................................................7150. Legenda celor patru anotimpuri...............................................7251. Meleag natal..............................................................................7452. Ora îmblânzirii cugetului..........................................................7553. Liniștea din suflet.....................................................................7754. Bistrița........................................................................................7855. Cecilia.........................................................................................7956. Visele..........................................................................................8157. Valea Prutului............................................................................8358. Legendă......................................................................................84

87

Lilia Govornean Olga Ostafii

LIMBA ROMÂNĂ

CULEGERE DE TEXTEPENTRU EXPUNERI

EVALUAREA FINALĂ DE STATCLASA a 11-a

88