document4
DESCRIPTION
dr procesual penalTRANSCRIPT
4. ACŢIUNEA LEGII PROCESUALE PENATE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞÎ
ASUPRA PERSOANELOR
Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii
respective. Aplicarea legii procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi
persoane.
Regula generală privind timpui intrării în vigoare, a încetării sau ieşirii din
vigoare a actelor legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care
presupun caracterul activ al legii. Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din
momentul intrării în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare. Legea
procesual penală, reglementând desfăşurarea procesului penal, dispune pentru
prezent şi viitor la examinarea cauzelor penale. Legea procesual penală în vigoare
se aplică la momentul desfăşurării activităţii procesuale. Codul de procedură
penală prevede în art. 3 că în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este
în vigoare în timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa
judecătorească. Prin urmare, timpul când a fost săvârşită infracţiunea are
importanţă pentru aplicarea legii penale, dar nu şi a celei procesuale, în această
situaţie regula tempus regit actum este de aplicare generală în privinţa normelor
juridice de procedură penală, avându-se în vedere totdeauna legea în vigoare la
momentul efectuării actului procesual. Spre deosebire de legea penală, care poate fi
şi altfel decât activă, legea procesuală, în principiu, nu poate fi nici retroactivă, nici
ultraactivă. Alin. (2) al art. 3 din C.proc.pen. stipulează că legea procesual penală
poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de tranziţie la o nouă
lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de
legea nouă; caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă. Plenul Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova a dat următoarele explicaţii cu privire la
posibilitatea ultra-activităţii legii procesual penale în vigoare: "Pornind de la
prevederile art. 3 aî C.proc. pen. (2003) în desfăşurarea procesului penal se aplică
legea care este în vigoare în timpul urmăririi penale sau a! judecăţii cauzei în
instanţa judecătorească; principiul ultraactivităţii prevederilor Codului de
procedură penală (2003) nu se aplică deoarece Legea 205-XV din 29 mai 2003 nu
conţine asemenea dispoziţii. Astfel, cauzele penale aflate în curs de urmărire
penală sau de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală
(2003) se supun în continuare dispoziţiilor acestuia, rămânând valabile toate actele
şi lucrările efectuate până Ia 12 iunie 2003 în baza Codului de procedură penală
(1961)".
Se consideră că procedura, îndeplinită sub imperiul unei anumite legi şi în
condiţii stipulate de aceasta, dă rezolvare corespunzătoare a activităţilor supuse
reglementării, fără să prejudicieze drepturile şi interesele părţilor. Ceea ce s-a
îndeplinit în mod legal sub vechea lege rămâne valabil şi în condiţiile apariţiei altei
legi.
Respectând suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită
suveranitatea pe teritoriul său, ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii
naţionale asupra acestui teritoriu.
La baza aplicării legii procesual penale în spaţiu se află principiul
teritorialităţii care exprima o dublă cerinţă, corespunzătoare celor doua aspecte ale
suveranităţii de stat:
legea procesual penală se aplică numai activităţii procesual penale
desfăşurate pe teritoriul ţării, neavând aplicare în afara acestui teritoriu,
prin respectarea suveranităţii celorlalte state, chiar dacă activitatea
judiciară a unui stat străin s-ar răsfrânge asupra unui cetăţean al
Republicii Moldova.
activitatea procesual penală se desfăşoară pe teritoriul ţării noastre
numai în temeiul legii procesual penale, legea străină neavând aplicare
pe teritoriul nostru, prin respectarea suveranităţii Republicii Moldova,
chiar dacă activitatea procesuală se referă la un cetăţean străin.
Dacă legea penală are în vedere locul unde s-a săvârşit fapta, în ţară sau în
străinătate, legea procesual penală are în vedere locul unde se realizează actul de
procedură penală. Pe teritoriul Republicii Moldova se aplică Codul de procedură
penală al Republicii Moldova. Doar instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele
de urmărire penală pot efectua acte procesuale penale şt numai după legea
procesual penală naţională.
Se pot ivi situaţii derogatorii de la principiul teritorialităţii aplicării legii
procesual penale în spaţiu, cum ar fi asistenţa juridică internaţională în materie
penală, realizată în temeiul art. 531-559 din C.proc.pen. şi în baza convenţiilor şi
tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de
reciprocitate.
Conform art. 4 din C.proc.pen., legea procesuală penală este unică pe tot
teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti,
procurori şi organele de urmărire penală, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii.
Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la
cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în
conformitate cu prevederile Codului de procedură penală. Procesul penal în
privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961, Convenţiei de la Viena cu privire Ia
relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor tratate
internaţionale Ia care Republica Moldova este parte.
TEMA 3. PRINCIPIILE PROCESULUI PENAL
Noţiunea şi sistemul principiilor procesului penal.
Caracteristica principiilor generale ale procesului penal.
Caracteristica principiilor speciale ale procesului penal.
NOŢIUNEA ŞI SISTEMUL PRINCIPIILOR PROCESULUI PENAL
Procesul penal este o activitate organizată, care trebuie să fie reglementată
potrivit scopurilor fixate şi determinată de anumite reguli generale, idei
diriguitoare, astfel încît întreaga activitate procesuală să fie direcţională spre
realizarea scopurilor justiţiei în corespundere cu directivele generale ale politicii
penale.
Noţiunea de principiu aî procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu
largi implicaţii practice, care s-a conturat mai demult în gândirea juridică şi în
ştiinţa dreptului procesual penal.
Prin principiile de bază ale procesului penal se înţeleg regulile cu caracter
general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal.
Principiile fundamentale ale procesului penal au o deosebita importanţă
teoretică şi practică. Pentru studiul teoretic al dreptului procesual penal înţelegerea
şi cunoaşterea corectă a principiilor sale dezvăluie conţinutul şi esenţa mai mult
sau mai puţin democratică a acestei ramuri de drept. Dată fiind sursa lor (politica
judiciară a statului), precum şi rolul pe care îl au în fundamentarea întregii
reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute, de la
care nu există nici o abatere.
Deosebirile dintre un sistem procesual şi altul nu apar atât din reglementările
lor de amănunt, care au deseori un caracter de tehnică juridică (uneori, în parte,
chiar asemănătoare sub aspect formal), cât din confruntarea principiilor de bază.
Numeroase norme de drept procesual, luate izolat, sunt reguli tehnice, care pot fi
similare în diferite sisteme procesuale. Principiile de bază exprimă însă esenţa
normelor luate în ansamblul lor şi constituie un temei ştiinţific de apreciere a unui
sistem procesual.
Pentru legislaţiile ţărilor est-europene, reprezintă o trăsătură caracteristică
faptul că în frontispiciul normelor juridice de ampli cabilitate amplă, printre care se
numără şi codurile de procedură penală, sunt înscrise principiile fundamentale care
reflectă concepţia generală a întregii reglementări. Fidel unei asemenea concepţii
tehnice de legiferare, Codul de procedură penală al Republicii Moldova debutează
prin înscrierea în primul său titlu "Dispoziţii generale privind procesul penal" - a
normelor juridice în care se materializează principiile fundamentale ale procesului
penal.
Principiile mai pot fi definite ca reguli de bază pe care este construit procesul
penal şi care determină întreaga structură a raporturilor procesuale ale unui sistem
procesual şi caracteristicile lui cele mai importante.
In doctrina procesual-penală noţiunea de principiu general al procesului penal
poate fi reţinută numaî în sensul de regulă care stă la baza întregii activităţi
procesuale, de aceea nu pot fi considerate principii generale acele reguli care
privesc numai una dintre fazele procesului penal. Pe plan normativ (art. 7-28 din
C.proc.pen.) însă este consfinţită regula cu statut de principiu, care nu priveşte
desfăşurarea întregului ciclu procesual, ci doar faza judecaţii - principiul
publicităţii şedinţei de judecată (art. 18 din C.proc.pen.). Această limitare, prin
excepţie, a întinderii unui principiu la faza judecăţii se datorează recunoaşterii
importanţei procesuale a acestei reguli consfinţite constituţional - art. 117 din
Constituţia Republicii Moldova.
Principiile generale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi
principal pentru orientarea în activitatea practică a instanţelor judecătoreşti, părţilor
în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt
reglementate exhaustiv sau cu privire la care nu există norme juridice de
concretizare. În asemenea situaţii principiile generale ale procesului penal vor
constitui o călăuză sigură în orientarea activităţii procesuale, deoarece rezolvarea
în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendmţa generală de soluţionare a
cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirii
politicii penale a statului.
Principiile reflectă esenţa şi conţinutul procesului penal, caracterizează forma
procesului penal, determină obiectul şi metoda reglementării procesuale.
Principiile caracterizează gradul de apărare în cadrul procesului penal a drepturilor
şi libertăţilor omului.
Dar nu orice precept general devine implicit şi principiu al procesului penal.
Din acest considerent este necesar de examinat trăsăturile care permit diferenţierea
principiilor de alte reguli ale procesului penal:
1.Principiile procesului penal reprezintă categorii obiectiv juridice care
reflectă ideile politice, juridice şi morale dominante în societate privind procesul
pe-nal.
2.Principiile procesului penal reprezintă postulate juridice generale, conţinutul
cărora este generic şi-şi găseşte exprimarea concretă în numeroase instituţii
procesual-penale. Principiile procesului penal, de regulă, acţionează pe tot
parcursul desfăşurării procesului penal. Din considerentul că limitele acţiunii
fiecărui principiu sunt determinate de scopul procesului penal şi de scopurile
fiecărei faze procesuale în parte, principiile procesului penal îşi găsesc reflectarea
principală în cadrul fazei judecăţii - faza centrală a procesului penal.
3.Principiile procesului penal sunt prevăzute în lege. Aceasta le oferă
posibilita-tea de a reglementa nemijlocit raporturile procesuale penale. Principiile
proce-sului penal au, de regulă, fixarea normativă şi în Constituţie, iar mecanismul
realizării procesual penale este detaliat de Codul de procedură penală.
Principiile procesului penai îşi găsesc reflectarea în unele tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
4.Principiile procesului penal sunt norme cu caracter de comandament şi aplicabilitate
directă în cadru! procesului penal şi sunt obligatorii pentru toţi cei
implicaţi în procesul penal.
5.Toate principiile procesului penal formează un sistem integra, unde
conţinutul şi importanţa fiecărui principiu sunt determinate de funcţionalitatea
întregului sistem. încălcarea unui principiu conduce, de regulă, la încălcarea altor
principii ale procesului penal.
Respectarea principiilor procesului penal este garantată atât de legislaţia
naţională, cât şi de posibilitatea acordată persoanei de a se adresa la CtEDO în
vederea apărării drepturilor şi libertăţilor încălcate după ce toate mijloacele
procesuale interne privind desfiinţarea hotărârii atacate au fost epuizate.
Sistemul principiilor procesului penal
In procesul analizei noţiunii de sistem al principiilor procesului penal trebuie de
avut în vedere două aspecte: 1) cunoaşterea elementelor componente ale acestuia;
2) interdependenţa dintre aceste principii în realizarea scopului procesului penal.
Într-o primă părere sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe
care 1-a proclamat legiuitorul prin dispoziţiile Codului (art. 7-28). Sistemul
principiilor din ştiinţa dreptului procesual penal nu poate şi nici nu trebuie să fie
altul decât sistemul legii procesuale.
a doua părere s-a conturat în sensul că principiile pe care doctrina le atribuie
procesului penal nu trebuie să fie în mod necesar şi o copie fidelă a sistematizării
înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea
problemei.
Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi şi la o
mare constanţă în abordarea problematicii respective.
Principiile procesului penal în cadrai derulării procesului penal nu se manifestă
niciodată izolat, în cadrul fazei urmăririi penale şi judecăţii principiile procesului
penal se aplică într-o continuă interacţiune şi condiţionare reciprocă. Conţinutul
fiecărui principiu este determinat de existenţa şi a celorlalte reguli de bază, după
cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea
riguroasă a celorlalte. În cadrul numeroaselor legături pe care le prezintă principiile
procesului penal o poziţie deosebită ocupă principiul legalităţii prin interacţiunea
sa cu toate celelalte reguli fundamentale şi cu întreg arsenal de reglementări ale
procesului penal.
Principiul legalităţii constituie un principiu-cadru în sensul că interdependenţa sa
cu celelalte principii depăşeşte simpla legătură cu acestea. Legalitatea constituie un
cadru înăuntrul şi cu respectarea căruia se realizează celelalte principii. Toate
principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate
plasa în afara legalităţii, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se
realizează decât în formele prevăzute de lege.
Un alt aspect al legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se
manifestă în interacţiunea acestora între ele. Fiecare principiu are tangenţă cu toate
celelalte. Există principii în conexiune atât de strânse între ele, încât îşi determină
reciproc conţinutul şi întinderea. Mai mult, unele nu-şi găsesc explicaţia decât în
măsura aplicării celorlalte. Dreptul la interpret se leagă de principiul egalităţii
participanţilor în cauză penală, ambele de dreptul de apărare şi toate de legalitatea
procesului penal. Între legalitatea procesului penal, garantarea dreptului la apărare
şi prezumţia de nevinovăţie există de asemenea incontestabile relaţii şi numeroase
exemplificări ar putea evoca aceste legături.
Procesul-penal se desfăşoară în corespundere cu următoarele principii: 1.
Legalitatea procesului penal; 2. Prezumţia nevinovăţiei; 3. Egalitatea în faţa legii şi
a autorităţilor; 4. Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane; 5.
Inviolabilitatea persoanei; 6. Inviolabilitatea domiciliului; 7. Inviolabilitatea
proprietăţii; 8. Secretul corespondenţei; 9. Inviolabilitatea vieţii private; 10. Limba
în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret; 11. Asigurarea dreptului
Ia apărare; 12. Publicitatea şedinţei de judecată; 13. Accesul liber la justiţie; 14.
Desfăşurarea procesului penal în termen rezonabil; 15. Libertatea de mărturisire
împotriva sa; 16. Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori;
17. Asigurarea drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare; 18. Principiul contra-dictorialităţii în procesul penal; 19.
înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti; 20.
Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii; 21. Libera apreciere a
probelor; 22. Oficialitatea procesului penal.
CARACTERISTICA PRINCIPIILOR GENERALE ALE PROCESULUI
PENAL
Legalitatea procesului penal
În conformitate cu alin. (3) al art. I din Constituţie, Republica Moldova este un
stat de drept şi democratic. O condiţie indispensabilă existenţei unui stat de drept
este proclamarea şi aplicarea consecventă a principiului legalităţii. Acesta este un
principiu general al dreptului cu o aplicabilitate universală în cadrul raporturilor
juridice, ce constă în respectarea exactă şi uniformă a legii de către toţi subiecţii de
drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţa
cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova, care consfinţeşte obligaţia
cetăţenilor de a respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea
respectării legii este universală şi se extinde asupra tuturor domeniilor sociale. în
alin. (1) al art. 1 din C.proc.pen. se prevede că procesul penal reprezintă o
activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală. Legalitatea
procesului penal include obligaţia ca întreaga desfăşurare a procesului penal şi
toată activitatea instanţei de judecată, părţilor şi participanţilor la procesul penal să
se realizeze în conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a
principiului general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a
dreptului. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică al normelor
de drept procesual penal.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în
realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin
incidenţa principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi
sancţiunilor de drept penal.
Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale,
fără a i se substitui acesteia din urmă. Principiilor nullum crimen sine lege şi nulla
poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal
principiul nulla justiţia sine lege.
Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu:.
•principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional:
•tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;
•prevederile Constituţiei Republicii Moldova;
•Codul de procedură penală.
La efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti, conform art. 4 al Constituţiei,
urmează să ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu
privire la drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova
este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din Convenţia cu privire dreptul tratatelor,
încheiată la 23.05.1969 la Viena, aderat prin Hotărârea Parlamentului, nr. 1135-XII
din 04.08.1992, statul care este parte la tratatul internaţional nu are dreptul să nu
îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din motivul că ele contravin
legalităţii naţionale.
Dacă în procesul judecării cauzei instanţa stabileşte că norma juridică urmează a
fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale la care Republica Moldova parte, instanţa va aplica
reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informînd despre
aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de
Justiţie.
Prezumţia nevinovăţiei
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului
penal şi unul din drepturile rundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea
prezumţiei nevinovăţiei în numeroase documente de drept internaţional în care se
consacră drepturile fundamentale ale persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp şi în o serie de
instrumente de drept internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada
războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în
Europa reprezintă o prevedere importantă a Revoluţiei Franceze de la 1789. Aceste
documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, când o persoană
atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea
fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice internaţionale la care este parte Republica Moldova conţin
prevederi ale prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (1948); art. 6 §2 al Convenţiei Europene de Apărare a
Drepturilor Omului (1950); art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor
civile şi politice (1966). Aceste reglementări sunt confirmate şi în legislaţia internă
a Republicii Moldova - Constituţia RM în art. 21 prevede că orice persoană
acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi
dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cazul căruia i s-au
asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură penală în art. 8
"Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată
doar printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt până
la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceasta se explică prin faptul că este
prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei
prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau
inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună
credinţă, din acest statut rezultând toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi
respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de
judecată pentru a nu încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-i acorda
şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vreunei persoane să-şi dovedească
nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din с proc.pen. al RM). De asemenea, este
recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovată de
săvârşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vreun
interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană.
Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrai unui proces cu respectarea garanţiilor
procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei. Sarcina
probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 din с proc.pen. al RM, pct. 7)
al art. 64, pet. 7) din alin. (2) al art. 66). Până la adoptarea unei hotărâri de
condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de
persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrânge şi în alte raporturi decât
cel procesual penal - până la rămânerea definitivă a sentinţei persoana dispune de
toate drepturile constituţionale, inclusiv participarea la alegeri, dreptul la libera
alegere a locuinţei ş. a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau
concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi
întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi
înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului
că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza
unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţându-se presupunerile
sau probele afectate de incertitudine, legiuitorul stabilind inclusiv interpretarea
dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii
probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage două sau mai multe concluzii
opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă, arată
imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de condamnare.
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor
Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real
se manifestă prin egalitatea deplină a cetăţenilor pe toate planurile.
Codul de procedură penală în alin. (1) al art. 9 stabileşte că toţi sunt egali în faţa
legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fără deosebire de
sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice aîtă opinie, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie. De fapt, această normă practic reia prevederile legale constituţionale
stipulate de art. 16 al Constituţiei - "Egalitatea". În esenţă, principiul dat este o
exprimare particulară a principiului general al egalităţii.
în primul rând, acest principiu presupune că în privinţa tuturor persoanelor
implicate în proces se aplică aceleaşi norme materiale şi procesuale, li se oferă
aceleaşi drepturi şi li se impun aceleaşi obligaţii. Totodată aceasta nu înseamnă că
orice subiect al procesului penal are acelaşi volum de drepturi şi obligaţii.
Drepturile şi obligaţiile fiecăruia sunt stabilite în funcţie de poziţia procesuală a
persoanei. în aşa fel martorul va avea un volum de drepturi şi obligaţii, pe când
inculpatul un alt volum. Esenţial este că la stabilirea acestuia să nu se facă
discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie (de exemplu, tuturor martorilor
se oferă aceleaşi drepturi şi obligaţii etc.). Principiul egalităţii exclude posibilitatea
înfiinţării unor organe de urmărire penală sau instanţe judecătoreşti extraordinare
pentru anumite categorii de persoane în scopul oferii acestora unui tratament mai
privilegiat sau, dimpotrivă, discriminatoriu. Egalitatea în faţa legii şi instanţelor
judecătoreşti se manifestă de asemenea şi prin obligaţia egală de a se supune legii
şi de a purta răspundere pentru încălcarea ei.
In al doilea, rând acest principiu presupune că autorităţile publice implicate în
procesul penaî trebuie să adopte o atitudine egală faţă de toate persoanele, fără a
face vreo discriminare între ele. Este interzisă atât aplicarea unui tratament mai rău
faţă de unele persoane, cât şi manifestarea unei atitudini indulgente pentru altele.
Legea nu enumera exhaustiv circumstanţele care pot servi drept motiv pentru
discriminare. Prevederea legală citată mai sus, care, de altfel, a fost preluată din
art. 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, stabileşte interdicţia
discriminării oricare ar fi motivul. Cu toate că este formulată în aşa fel încât pare o
interdicţie absolută, Curtea Europeană a indicat că acest principiu nu interzice
orice tratament juridic diferenţiat. în mai multe hotărâri ale sale Curtea a menţionat
că principiul egalităţii nu este încălcat dacă tratamentul juridic diferenţiat are o
justificare obiectivă şi rezonabilă, iar distincţia făcută urmăreşte un scop legitim şi
este proporţională în ce priveşte mijloacele aplicate şi scopul care se vrea atins.
Astfel, în C. v. Belgia un cetăţean marocan susţinea că principiul egalităţii s-a
încălcat deoarece în urma comiterii unei infracţiuni el a fost deportat, în timp ce
alţi cetăţeni ai statelor-membre ale UE, în cazuri similare, nu sunt supuşi
deportării. Curtea s-a expus că un asemenea tratament preferenţial este bazat pe o
justificare obiectivă şi rezonabilă o dată ce statele UE formează un spaţiu unic de
ordine legală şi care în plus au stabilit şi o cetăţenie unică. La fel, Curtea a găsit
justificată crearea unor regimuri separate pentru acţiunile ce reies din cauzarea unei
daune în urma unei fapte penale intenţionate versus acţiunile civile ce reies din
cauzarea unei daune în urma unei fapte din neglijenţă, o dată ce existenţa unei
posibile acţiuni civile poate să fie mai puţin evidentă pentru victimele ultimului tip
de fapte (Stubbinge şi alţii v. Marea Britanie). Interesele administrării eficiente a
justiţiei oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a face o diferenţiere de
tratament a persoanelor care răspund în calitate de reclamaţi în cadrul unui proces
civil şi persoanelor care sunt părţi civilmente responsabile în cadrul unui proces
penal (Kamasinski v. Austria).
Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane
Garantarea şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un
domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie
nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea
în justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii când este
vorba despre protecţia lui din partea statului. Pe lângă acest drept moral inerent
persoanei, statul mai este obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită
angajamentelor internaţionale şi actelor normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele constituţionale cu
privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acte
internaţionale şi legile interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările
internaţionale.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile,
libertăţile şi demnitatea umană în art. 10, acordându-i valoare de principiu general
al procesului penal. În formularea pe care o primeşte în Codul de procedură penală
obligaţia statului de a garanta şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea
umană se materializează prin interdicţia tuturor organelor şi persoanelor
participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune care ar putea prejudicia
valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante Ia procesul penal sunt şi
altele decât cele cu funcţii de răspundere şi/sau reprezentante ale organelor de stat
cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi
în procesul penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile
şi demnitatea oricărui participant al procedurii penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci când persoanele
oficiale implicate în procedura penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de
încălcare a drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică atunci când aceste
acţiuni le sunt puse în sarcină prin norme juridice procesual penale sau alte acte
care le reglementează statutul juridic.
Constituţia Republicii Moldova consacră acest principiu în alin. 24:
Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică;
(2)Nimeni nu va fi supus la torturi, la pedepse sau tratamente crude, inumane
ori degradante.
Pe lângă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el
primeşte şi o vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la
10.XII.1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este
reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950). Convenţia Europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante,
adoptată la Strasbourg la 26.XI.1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi pentru
Republica Moldova. De asemenea, consacră acest principiu Pactul Internaţional cu
privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966 în art. 7; Convenţia ONU din 1984
pentru prevenirea torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori
degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termenii: tortură, tratament inuman,
tratament degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987,
stabileşte în art. 1: termenul "tortură" semnifică orice act prin care se cauzează unei
persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în
scopul obţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau
mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o
sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe
persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
*Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
*Cauzarea intenţionată a durerii;
*Urmărirea unui scop cum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului deosebeşte trei noţiuni de
bază aleart. 3 al CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau aî
pedepselor. Pentru fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile
Omului şi Curtea definesc criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate
de Curte, în cauza Danemarca, Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda v. Grecia
(Cauza Greacă 1969) Curtea au determinat gradele comportamentului interzis după
cum urmează:
Codul de procedură penală al Republicii Moldova interzice şi deţinerea în
condiţii umilitoare, pentru a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a o
pune într-o situaţie de inferioritate, care să-i aducă atingere demnităţii. Prin
demnitate înţelegem conştientizarea individuală şi de către alte persoane a faptului
posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin
orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în
cursul procesului penal.
Codul penal al Republicii Moldova în art. 309/1 prevede răspundere penală
pentru persoanele care aplică tratamente inumane, inclusiv tortura. Persoana
vătămată poate depune plângere la procuratură; procesul penal se poate porni şi
prin autosesizarea organului de urmărire penală de fiecare dată când au loc acţiuni
ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea umană.
Inviolabilitatea persoanei
Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială, organele judiciare având
obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoare la realizarea ei.
Atât Constituţia, cât şi C.proc.pen. stabilesc că libertatea individuală şi siguranţa
persoanei sunt inviolabile. Această prevedere legală nu înseamnă că sunt interzise
măsurile de privare de libertate a persoanei; acestea sunt posibile în cazuri
excepţionale, iar în cazul în care se aplică se supun unor reglementări riguroase
care stabilesc condiţiile şi temeiurile aplicării lor. în acest sens alin. (2) îl art. 11
din C.proc.pen. stabileşte că nimeni nu poate fi reţinut şi arestat decât în cazurile şi
modul stabilite de Cod. Existenţa unor astfel de cazuri este dictată de necesitatea
de a recurge la privarea de libertate pentru a se asigura realizarea scopurilor
procesului penal şi dreptului penal.
Se consideră limitare de libertate orice situaţie în care o persoană nu poate să se
deplaseze liber fie din cauza, că i-a fost aplicată forţa în acest sens (închiderea întro
celulă etc.), fie în urma unei obligaţii legale de a se supune unor indicaţii făcute
de un agent al legii fără aplicarea forţei (ordonarea de către un poliţist de a nu
părăsi un loc sau de a merge într-un loc anume).
Limitarea libertăţii individuale a persoanei poate avea loc numai ca urmare a
unei decizii luate de o instanţă judecătorească (alin. (3) al art. 11 din C.proc.pen.),
excepţie făcând cazurile de reţinere a persoanei de către organul de urmărire
penală, reţinere care nu poate depăşi termenul de 72 de ore.
Privarea de libertate poate avea loc pe perioade strict stabilite fie în lege, fie în
hotărârea judecătorească. De exemplu, reţinerea persoanei bănuite nu poate avea
loc mai mult de 72 de ore, iar termenul stabilit de judecător de ţinere a persoanei în
stare de arest nu poate depăşi la urmărirea penală, cu unele excepţii, termenul de
30 de zile. Odată cu expirarea termenului de detenţie, persoana urmează a fi
imediat eliberată, orice reţinere în acest sens fiind ilegală, în cazul K-F v.
Germania (1997) durata reţinerii unei persoane a depăşit cu patruzeci şi cinci de
minute perioada legală, această întârziere fiind explicată prin necesitatea de a
înregistra informaţii despre persoana reţinută. Curtea Europeană a menţionat că
perioada maximă de reţinere de douăsprezece ore era cunoscută de autorităţi şi că
autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru ca durata legală să fie
respectată, incluzând aici acţiunile necesare de înregistrare a datelor personale.
Curtea a stabilit că detenţia a fost ilegală.
Cu toate că legea stabileşte anumite termene care pot ti aplicate la privarea de
libertate a unei persoane, dreptul la libertate impune că o privaţiune de libertate nu
poate să continue mai mult decât este nevoie, ţinând cont de circumstanţe, chiar
dacă termenul legal sau stabilit de judecător nu a expirat. Legea stabileşte în acest
sens că organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească sunt obligate să
elibereze imediat orice persoană arunci când temeiurile reţinerii ori arestării au
decăzut.
Aceasta înseamnă, de asemenea, că detenţia sau prelungirea acesteia nu poate fi
mandatată dacă nu sunt circumstanţe ce ar justifica-o. în acest sens motivele care
au servit iniţial pentru privarea de libertate ulterior ar putea să nu fie suficiente
pentru a justifica o detenţie legală.
Chiar dacă privarea de libertate este justificată, ea este ilegală dacă a fost făcută
cu încălcarea procedurii stabilite de reţinere sau arestare.
Persoanei reţinute sau arestate trebuie să i se aducă imediat la cunoştinţă drepturile
sale şi motivele reţinerii sau arestării, circumstanţele faptei, precum şi
încadrarea juridică a acţiunii de săvârşirea căreia ea este băunită sau învinuită, în
limba pe care o înţelege, în prezenţa unui apărător ales sau care acordă asistenţă
juridică garantată de stat. Respectarea acestei proceduri ar permite persoanei
private de libertate să evalueze situaţia sa şi metodele legale pe care poate să le
folosească pentru a contesta privarea de libertate.
Legea stabileşte că persoanei i se aduc imediat la cunoştinţă toate elementele
enumerate mai sus, fără a preciza ce ar însemna aceasta. Pe de altă parte, art. 167
din C.proc.pen. stabileşte că din momentul reţinerii persoanei bănuite de săvârşirea
unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la
momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care,
printre altele, indică temeiurile şi motivele reţinerii. Procesul-verbal se aduce la
cunoştinţa persoanei reţinute, totodată, i se înmânează în scris informaţia despre
drepturile ei.
Cu toate acestea, nu trebuie de considerat că legea stabileşte o limită strictă în
acest sens. Aducerea imediată la cunoştinţă trebuie să aibă loc în primul moment,
când autorităţile au posibilitatea de a întruni toate condiţiile necesare pentru
aceasta, totodată făcând totul ca aceste condiţii să fie întrunite cât mai repede
posibil. Astfel, imediat în unele cauze ar putea fi un timp foarte scurt, iar în altele
(de exemplu, când este nevoie de găsit un interpret) ar putea fi cu mult mai mare.
Pentru menţinerea legalităţii procedurii de reţinere sau arestare, persoanei
trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă toate elementele indicate în alin. (5) al art. 11
din C.proc. pen., deoarece numai în aşa fel aceasta va putea să folosească pe deplin
dreptul său de a contesta privarea de libertate. Din aceleaşi motive, pe cât este de
posibil, informaţia furnizată persoanei private de libertate trebuie să fie expusă
într-un limbaj clar toţi termenii de drept sau de altă natură în măsură să complice
înţelegerea fiind explicaţi.
ultimă cerinţă pentru asigurarea legalităţii privării de libertate ţine de
condiţiile deţinerii. Orice persoană reţinută sau arestată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane; ea nu poate să fie supusă violenţei, ameninţărilor sau
unor metode care ar afecta capacitatea ei de a lua decizii şi de a-şi exprima
opiniile. Orice acţiune procesuală care aduce atingere inviolabilităţii persoanei
(percheziţia, examinarea corporală etc.) poate să fie efectuată fără consimţământul
persoanei numai în cazurile şi condiţiile stipulate de lege.
Inviolabilitatea domiciliului
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de
bază ale Republicii Moldova şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin prevederile art.
8, recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite
amestecul oricărei autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii
domiciliului, decât în cazul în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea şi
prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 af Pactului Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni
arbitrare sau atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului.
Termenul inviolabilitate înseamnă ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se
afla în mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau
pedeapsă. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei
persoane fără consimţământul acesteia. Se admit unele derogări de la această
normă doar pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea
fizică sau bunurile unei persoane, indiferent dacă aceste situaţii au loc în cadrul sau
în afara unui proces penal.
În situaţia când este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările Ia
faţa locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia
interzice percheziţiile în timpul nopţii (pct 49) al art. 6 din с proc.pen.: "timpul
nopţii - interval de timp cuprins între orele 22°° şi 6°°), cu excepţia cazurilor de
delict flagrant. Reglementarea amănunţită a cazurilor când se admite constrângerea
acestui drept este inclusă în Codul de procedură penală în p. 11) al art. 6, care
explică sensul noţiunii "domiciliu" în procedura penală - locuinţa sau construcţia
destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau mai multor persoane
(casă, apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe o navă maritimă sau fluvială),
precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun). Tot domiciliu, în
sensul Codului de procedura penală, este şi orice teren privat, automobil, navă
maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar
voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu aici. De la această regulă există
excepţiile legale. Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului,
ridicarea de obiecte şi documente pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat
judiciar (eliberat de judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni, organul de urmărire penală trebuie să obţină
prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i
permită accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (alin.
(4) al art. 125) percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate iară
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să i prezinte imediat, dar
nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei materialele obţinute în
urma percheziţiei efectuate, indicându-se motivele efectuării ei, judecătorul de
instrucţie verificând legalitatea acţiunii. Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului, în jurisprudenţa pe cauza Buckley v. Regatul Unit (1996) recunoaşte
calitatea de domiciliu protejat de Convenţia şi în cazul în care domiciliul a fost
întemeiat cu încălcarea legii interne. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru
Drepturile Omului extinde obligaţia statului şi la acţiuni concrete în sensul
întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura cauzele care duc la violarea de
domiciliu.
Codul penal al Republicii Moldova, în art. 179, incriminează pătrunderea
rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul
acesteia ori refuzul de a le părăsi Ia cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările
ilegale. Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii;
acţiunile ilegale sunt pedepsite penal, iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt
admisibile (art. 93, 94 din с proc.pen. al RM)
Inviolabilitatea proprietăţii
Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă
proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, ci şi de importante
documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede la art. 17 că "orice persoană
are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociere cu alţii. Nimeni nu va fi
lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Convenţia, prin art. 1 al Protocolului
adiţional nr. 1 din 1952, a prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate. Aderarea şi
ratificarea de către Republica Moldova a actelor internaţionale menţionate mai sus
a determinat şi conţinutul Constituţiei Republicii Moldova, care la art. 46
stipulează că:
1)dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt
garantate;
2)averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă;
3)bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii.
Examinând art. 13 din C.proc.pen. în corelaţie cu art. I din Protocolul adiţional
nr. 1 al Convenţiei, putem evidenţia trei norme distincte.
Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.
Cea de-a doua normă prevede lipsirea de proprietate şi stabileşte condiţiile de
aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât
din următoarele motive:
1)utilitate publică;
2)în condiţiile Codului de procedură penală;
3)conform principiilor generale ale dreptului internaţional.
Cea de-a treia normă, enunţată în paragraful doi al art. I din Protocolul adiţional
nr. 1 al Convenţiei (în continuare Protocolul nr. I), recunoaşte, printre altele,
dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a
asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, care ar trebui să
servească unui scop legitim de utilitate publică sau unui interes general (cazul
James v. Regatul Unit, 1986). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să
servească unui scop legitim. Ea trebuie să fie proporţională, deci să existe un
echilibru just între interesele colectivităţii şi exigenţele protecţiei drepturilor
fundamentale ale individului (cazul Sporrong şi Lonnroth v. Suedia, 1982).
Considerăm că în cadrai procesului penal pot fi private de proprietate sub motive
de utilitate publică sau interes generai persoanele în cazurile prevăzute de pct. 27 şi
28 ale art. 13 din Legea cu privire ia poliţie, nr. 416-ХП din 18.12.1990, sub
aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor
fizice şi juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni, trecerea ia locul incidentului (n. a. - care poate fi locul
săvârşirii infracţiunii) în cazul în care acest lucra nu permite amânare, folosirea în
scop de serviciu (n. a. pot fi cazurile de efectuare a acţiunilor procesuale penale) a
mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor şi a mijloacelor ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele ale căror
obiecte au fost recunoscute corpuri delicte. în caz de achitare a persoanei, precum
şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea
obiectelor alterate sau pierdute în cadrai efectuării acţiunilor legale se restituie de
stat. Deposedarea de proprietate fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta
în mod rezonabil la valoarea reală a proprietăţii, ar constitui în mod normal o
ingerinţa neproporţională, care nu ar putea fi justificată în conformitate cu
prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei. Toate bunurile se redau
proprietarilor, cu excepţia celor indicate la alin. (1) al art. 162 din C.proc.pen.
Partea vătămată (pct. 17) din alin. 1 al art. 60 din C.proc.pen.), partea civilă (pct.
20) din alin. (1) al art. 62 din C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie bunurile
ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă în calitate de mijloace de
probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost ridicate
de la persoana care a săvârşit fapta interzisă de legea penală.
Partea civilmente responsabilă (pct. 3) din alin. (2) al art. 74 din C.proc.pen.)
dispune de dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală
sau de instanţa de judecată în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea
însăşi.
Reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,
învinuitului sau inculpatului (pct. 2) din alin. (2) al art. 78 din C.proc.pen.) are
dreptul să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate
de mijloace de probă.
Martorul (pct. 13) din alin. (12) al art. 90 C.proc.pen.) are dreptul să i se restituie
bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el însuşi în
calitate de probe.
Secretul corespondenţei
Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu
terţe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.
Constituţia Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor,
al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte
mijloace legale de comunicare.
Acest principiu este înscris şi în art. 8 din Convenţia Europeană privind protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Constituţia Republicii Moldova, în alin. (2) al art. 30 permite, în caz de necesitate,
pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea economică a ţării, ordinea publică
şi pentru a preveni infracţiunile, limitarea acestui drept, cu respectarea condiţiilor
legale.
În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de
informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în procesul
urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penala pot
intercepta corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate
acţiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhaustiv în Codul de
procedură penală, în art. 133-138.
Alin. (2) al art. 133 din с proc.pen. prin corespondenţa care poate fi sechestrată
numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete,
containere poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul
procesului penal de investigare a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional
de grave.
Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau
arestate. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat că dreptul unui
prizonier Ia necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în
nici un caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod prin care un individ
poate pleda pentru drepturile sale (Campbell v. Regatul Unit (1992); Cologero
Diana v. Italia (1996)). în jurisprudents pe alte cazuri (Silver şi alţii v. Regatul Unit
(1983)) Curtea permite statului să cenzureze corespondenţa fără caracter juridic,
atunci când există suspiciuni că scrisorile conţin corespondenţa unor deţinuţi
periculoşi despre unele practici comerciale sau alte aspecte asemănătoare.
Interceptarea comunicărilor persoanelor este limitată de Codul de procedură
penală. Sechestrarea corespondenţei se admite doar cu autorizarea judecătorului de
instrucţie în urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală în
alin. (4), (5) ale art. 135 din с proc.pen. se limitează durata totala de interceptare a
convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului de instrucţie să informeze, cel
târziu o dată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale căror convorbiri au fost
interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor probe cu
încălcarea formei prevăzute de Codul procesual penal atrage neadmiterea lor ca
informaţie probantă, iar persoanele care au săvârşit fapte în mod intenţionat pot fi
trase la răspunderea penală conform art. 178 din CP al RM.
Inviolabilitatea vieţii private
Constituţia Republicii Moldova stabileşte obligaţia generală a statului de a
respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art. 28). Activitatea desfăşurată
în cadrul unui proces penal reprezintă un grad înalt de posibilitate ca să fie
deranjată intimitatea persoanelor, iar unele acţiuni procesuale cum ar fi, de
exemplu, percheziţia, interceptarea comunicărilor constituie aproape în toate
cazurile o tulburare a acestei sfere. De aceea prevederea constituţională amintită a
fost dezvoltată şi detaliată în art. 15 din C.proc.pen.
Principiul în discuţie este într-o dependenţă strânsă cu aşa concepte cum ar fi
inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Dat fiind faptul că acestea
din urmă fac parte din alte principii ale procesului penal, ele nu vor fi examinate la
acest principiu.
Potrivit practicii judiciare CEDO, viaţa privată este un concept ce include
integritatea fizică şi morală a persoanei (X. şi Y. v. Olanda, 1985). Deşi Curtea a
menţionat că nu consideră posibil sau necesar să încerce să dea o definiţie
exhaustivă a noţiunii de "viaţă privată", ea a considerat câ ar fi prea restrictiv de a
limita conceptul dat la un "cerc interior", în care individul poate să-şi trăiască viaţa
după bunul său plac şi a exclude în aşa fel lumea exterioară. Respectul pentru viaţa
privată trebuie să cuprindă într-o măsură oarecare dreptul de a stabili şi dezvolta
relaţii cu alte fiinţe umane cu caracter profesional sau de afaceri (Nîemietz v.
Germania, 1992). In aşa fel, viaţa privată este un concept mult mai larg decât viaţa
intimă şi familială şi include neapărat şi dreptul de a dezvolta relaţii cu alte
persoane şi cu lumea exterioară.
Viaţa familială include toate relaţiile care apar în cadrul unei familii fondate
prin căsătorie sau a relaţiilor ce apar în urma maternităţii sau paternităţii, indiferent
de faptul dacă aceste relaţii au apărat în urma unei căsătorii legale şi indiferent de
relaţiile care există între părinte şi copil. În cazul Johnston v. Irlanda, 1986 CEDO
a decis că acele cupluri necăsătorite care trăiesc împreună cu copiii lor sunt
considerate a fi sub incidenţa vieţii familiale o dată ce relaţiile create în cadrai lor
nu diferă în practică de viaţa unei familii formate prin căsătorie.Totodată în cazul
Kerkhoven v. Olanda, 1992, o relaţie stabilă între două femei şi copilul născut de
una din acestea prin înse-minare artificială, judecătorii au refuzat să califice
aceasta ca o viaţă de familie, chiar dacă coabitarea lor era de tip familial, exista o
divizare a sarcinilor parentale. Ele puteau să revendice o protecţie numai în ceea ce
priveşte viaţa privată. Aceasta înseamnă că persoanele care nu cad sub incidenţa
conceptului vieţii familiale nu pot să ceară aplicarea unor privilegii pe care acesta
le poate oferi, cum ar fi, de exemplu, dreptul de a nu face declaraţii împotriva
soţului sau rudelor apropiate, în acest sens, pct. 41) al art. 6 din C.proc.pen.
stabileşte ca fiind rude apropiate copii, părinţii, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori,
bunici şi nepoţi. Jurisprudenţa Curţii Europene lărgeşte această listă, incluzând aici
şi relaţiile dintre unchi sau mătuşă cu nepotul sau nepoata sa, dacă între aceştia
există o legătură strînsă. în cazul Boyle v. Regatul Unit, 1993 relaţiile dintre unchi
şi nepot au fost considerate ca constituind relaţii de familie în condiţiile în care
nepotul îşi petrecea sfârşiturile de săptămână cu unchiul său, iar acesta se asocia în
ochii săi cu "imaginea" tatălui.
în conceptul de viaţă intimă sunt incluse acele aspecte ce ţin de viaţa familială sau
privată, trecute prin prisma dreptului persoanei de a rămâne singură. Cu toate că în
anumite momente acest drept este justificat să fie limitat, cum ar fi deţinerea în
izolator cu mai multe persoane, intimitatea acţionează şi în acest caz. De exemplu,
este o încălcare a intimităţii cazul când o persoană este nevoită să meargă la veceu
în camera unde se deţine aftându-se în văzul tuturor.
Pentru protejarea persoanei contra ingerinţelor ilegale în viaţa sa privată, intimă
sau de familie legea stabileşte unele garanţii. Astfel, este interzisă acumularea fără
necesitate a informaţiei despre viaţa privată şi intimă a persoanei. Colectarea unei
asemenea informaţii în particular şi amestecul în viaţa privată şi de familie în
general se permite conform art. 8 (2) al CEDO, în măsura în care este prevăzut de
lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Colectarea informaţiei (şi oricare acţiuni care cad sub incidenţa conceptelor de
viaţă privată, familială sau intimă, dar care constituie principii aparte cum ar fi
percheziţia, interceptarea convorbirilor etc.) va fi legală dacă această măsură este
prevăzută de lege şi legea stipulează genul de informaţii care pot fi colectate,
temeiurile de colectare şi persoanele de la care această informaţie poate fi cerută,
precum şi procedura care trebuie urmată.
Astfel, cu respectarea condiţiilor enumerate mai sus este permisă colectarea şi
păstrarea unor informaţii cum ar fi fotografii, date dactiloscopice etc.
Ca o garanţie suplimentară contra colectării abuzive a informaţiei despre viaţa
privată şi intimă, legea stabileşte că persoanele de la care organul de urmărire
penală cere o astfel de informaţie sunt în drept să se convingă că această informaţie
se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana nu este în drept să refuze
prezentarea informaţiei cerate sub pretextul inviolabilităţii vieţii private, însă ea are
dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicaţii asupra necesităţii
obţinerii unei asemenea informaţii cu includerea explicaţiilor în procesul-verbal al
acţiunii procesuale respective.
În cazul în care există temeiuri ce justifică o anumită ingerinţă în viaţa privată,
legea stabileşte prevederile legale care ar minimaliza efectele negative ale acestei
in-gerinţe. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să
ia toate măsurile pentru ca această informaţie să nu fie divulgată. Astfel, la cererea
lor, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea
informaţii şi despre aceasta se ia un angajament în scris. Toată informaţia colectată
şi stocată trebuie să fie folosită în scopurile şi în cadrai procesului penal. Probele
care confirmă informaţia despre viaţa privată şi intimă a persoanei, la cererea
acesteia, se examinează în şedinţă de judecată închisă.
Limba în care se desfăşoară procesul penal şi dreptul la interpret
În conformitate cu art. 1 al Constituţiei, Republica Moldova este un stat de
drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă
valori supreme şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la
păstrarea, la dezvoltarea şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării.
Premisele constituţionale enunţate mai sus impun desfăşurarea procesului penal în
cadrai unor condiţii care ar asigura şi garanta egalitatea participanţilor la proces,
care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei de naţionalitate, origine
etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din C.proc.pen. şi altor prevederi din
legislaţia în vigoare'58, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau, în
condiţiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care
participă la proces. Limba de procedură este anunţată la examinarea cauzei
concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi modificată pe parcursul întregului
proces judiciar înscrierea regulii, privind admiterea folosirii altei limbi decât a
celei de stat în cadrul desfăşurării procedurii judiciare şi dreptul la interpret printre
principiile de bază ale procedurii penal, vine să marcheze asigurarea intereselor
legitime ale minorităţilor naţionale şi ale tuturor persoanelor ce nu posedă limba de
stat. în cazul în care procesul penal se desfăşoară în altă limbă decât cea de stat,
unele acte procedurale (de ex.: ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,
sentinţa şi decizia instanţei de judecată) se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba
de stat. Persoanele împuternicite şi obligate să întocmească actele menţionate sunt
subiecţii oficiali, care sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu numai
al minimului lexical şi gramatical, ci şi al cunoaşterii vocabularului profesional, a
terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în limba
de stat a actelor procedurale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura
procesul penal în altă limbă decât cea de stat ţine în special de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etate din o regiune a ţării de a participa la desfăşurarea
procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor, şi
procurorilor. Prin aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit al publicităţii
şi se va realiza rolul educativ al justiţiei în rândul populaţiei.
Conform pct. a) din alin (3) al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie asistat în mod
gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu înţelege limba folosită Ia audiere.
Legea procesual penală (alin. (2) aî art. 17 din C.proc.pen.) extinde sfera
prevederilor Convenţiei sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă
de toate actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire
penală şi în instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în
procesul penal de către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea
din rândul persoanelor propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude
participarea formală a interpretului în procesul penal, este necesar de a verifica
dexteritatea profesională care ţine de documentarea privind calitatea sa de
interpret, informaţia despre experienţa profesională şi aprecierea obiectivă de către
însuşi interpret a posibilităţii sale sa de a traduce complet şi corect. Asigurarea
formală a prezentei interpretului nu este în spiritul Convenţiei şi poate să fie o
încălcare esenţială a dreptului
la interpret.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere de către persoană a limbii în
care se desfăşoară procesul penai în vederea aplicării normelor privind asigurarea
cu interpret sau traducător revine subiecţilor oficiali ai procesului penal - ofiţerilor
de urmărire penală, procurorilor, instanţei, care ulterior, o dată ce sunt sesizate de
beneficiarii interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării
asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi
surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se
aplică în exclusivitate procedurii judiciare stricto senso, dar se extind asupra
etapelor ei precedente şi următoare. Este evident că art. 6 asigură procedura în
ansamblu.
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia Iui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitatea să cunoască
mai mult sau mai puţin limba respectivă.
Lit. e) din alin. (3) al art. 6 al Convenţiei prevede că acuzatul are dreptul de a fi
asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la
şedinţă. Curtea a considerat (cazul Luedicke, Belkacem şi Кос v. Germania, 1978)
că această dispoziţie interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite
cheltuielile unui interpret, deoarece ea nu constituie "nici o remitere condiţionată,
nici o scutire sau o scutire temporară, dar numai o scutire sau o exonerare
definitivă". Judecătorii de la Strasbourg au considerat că garanţia prevăzută la lit.
e) din alin. 3 al art. 6 din Convenţie nu se limitează la interpretarea din timpul
audierii, ci se extinde şi la tra-ducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale
angajate contra acuzatului pe care acesta trebuie să Ie înţeleagă, pentru a beneficia
de un proces echitabil.
Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care
acesta o cunoaşte cel mai bine. S-a precizat că, chiar dacă limba oficială a
procedurii judiciare coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a
subiecţilor oficiali trebuie să fie de aşa natură, încât inculpatul să înţeleagă exact şi
în detalii învinuirea.
Aceasta obligă organul de urmărire penală, instanţă de judecată, ori de câte ori
este cazul, la explicarea terminologiei de specialitate folosite.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze
bănuitului, învinuitului, inculpatului actele procedurale (de exemplu, ordonanţa de
punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa, decizia instanţei de judecată), fiind
traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.
Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor
faţă de lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii ale
procesului penal. Din acest considerent încălcarea principiului limbii în care se
desfăşoară procesul penal şi dreptului la interpret este un temei care poate conduce
la desfiinţarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti.
Asigurarea dreptului la apărare
Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un
raport conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni.
Aceste fapte constituie şi obiectul raportului procesual penal care intervine între
persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi au
dreptul la acţiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa
unui apărător.
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de
apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care,
potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa
apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare şi se realizează prin
darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi demersuri.
Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele
naţionale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de
principiu a obligaţiei statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul
procesului penal, părţilor (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate,
părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz,
reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, asistaţi gratuit de către un
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Formularea acestui principiu în c. proc.pen. al RM ca "asigurarea dreptului la
apărare" diferă după conţinut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare".
Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de
apărare doar la prezenţa unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură
penală prescrie obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de
a asigura participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor
procesuale în condiţiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menţionată este
una legală şi include în sine toate prerogativele, facilităţile şi posibilităţile
exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanţa fundamentală a
dreptului de apărare, Constituţie Republicii Moldova în art. 26 consacră garanţia
dreptului la apărare.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, lit. с) din pet. 3) al
art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere
singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace
necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer. în Hotărârea Plenului Curţii Supreme
de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30 "Cu privire ia practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului", la pct. 6). Curtea stabileşte criteriile când interesele justiţiei cer
prezenţa avocatului:
a)în caz de complexitate sporită a cauzei;
b)în funcţie de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra
singur - urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea
fiecărei persoane în parte;
c)în funcţie de importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau
învinuită persoana.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de
urmărire penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul
la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau de către un
avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat, independent de aceste
organe (pct. 34) din alin. (2) al art. 57).
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal trebuie să posede
licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă ni modul
prevăzut de lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale
avocatului) rezultă din reglementările internaţionale ia care Republica Moldova
este parte şi din normele ei interne. Constituţia în pct. 1) al art. 26 garantează
dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi asupra asigurării, dacă este
necesar, a prezenţei unui avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Diferenţa dintre avocatul ales şi cel care acordă asistenţă juridică garantată de stat
trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale şi să nu afecteze
calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare este
realizat şi printr-o serie de norme din с proc.pen. al RM care cuprind, ca şi
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în pct. 3) al art. 6,
dreptul persoanei:
•să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o
maniera detaliată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. (şi în art. 64
с. proc.pen. al RM);
•să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Acest
drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv acceptarea
sau nu a audierii. Prima şi următoarele audieri urmează să fie realizate în prezenţa
apărătorului ales sau un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.
Persoana poate să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită de timp, chiar
şi pana la audierea ei în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lângă asistenţa unui avocat legea
procesual penală prevede şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare.
Organele de urmărire penală sunt obligate, în virtutea principiului oficialităţii, să
aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii (art. 19 с.
proc.pen. al RM)
În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi
obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi
inculpatului, sunt axate pe realizarea eficientă a apărării lor.
Principiul asigurării dreptului la apărare stabileşte, în art. 17 al c. proc.pen. al
RM şi în art. 26 al Constituţiei RM, că părţile, în tot cursul procesului, au dreptul
să fie asistate de avocat ales sau de un avocat care acordă asistenţă juridică
garantată de stat. Codul de procedură penală specifică noţiunea de "părţi" care au
acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecata sunt obligate să asigure
participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale.
Codul prevede obligaţia organul ui de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa
avocatului ales sau, după caz, a celui care acordă asistenţă juridică garantată de stat
(pct. 14) din alin. (2) al art. 57 din с proc.pen. al RM).
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal,
procedura interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului
la audierea martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor
împiedică folosirea împotriva sa a informaţiei pe care o depune, în cazul în care
poate deveni bănuit sau învinuit pe dosar. Alin. 7 al art. 63 interzice interogarea în
calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvârşit o
infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un mod de completare reciprocă
pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.
Este interzis, de asemenea, orice amestec în activitatea persoanelor care exercită
apărarea în limitele legale.
Jurisprudenţa Ct.EDO pe cauzele Can v. Austria (1985) şi Campbell şi Fiii v.
Regatul Unit (1984) recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită
cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa poliţiştilor sau al altor persoane de pază în
timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în
cauza Campbell şi Fiii a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul
poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când există acţiuni temeinice
pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionând în secret
în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând
în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini v. Italia (1966), a
apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul luî
constituie o încălcare a art. 6(3)alCEDO.
Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur, c. proc.pen.
al RM stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător
în mod forţat ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat
în acest sens art. 69 al c. proc.pen., unde sunt enumerate cazurile de participare
obligatorie a apărătorului în cauza penală:
•când aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
•când persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice
sau mintale;
•când bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este
militar în termen, este minor, când i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit
de gravă sau excepţional de gravă şî alte cazuri prevăzute de art. 69 с. proc.pen. al
RM.
Tot aici este menţionată şi cerinţa de prezenţă obligatorie a avocatului "când
interesele justiţiei o cer", sintagmă care este definită cu caracter de recomandare în
Hotărârea Plenului CSJ nr. 30 din 09.XI.1998 citată anterior.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu formală.
Astfel, CEDO în cauza Goddi v. Italia a constatat încălcarea lit (с) din alin. (3) al
art. 6 din Convenţie atunci când avocatul "desemnat" nu a întreprins nimic pentru
apărarea persoanelor şi ele au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat
că prezenţa obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu
este o alternativă a dreptului persoanei de a se apăra singură, ci un drept individual,
la care se aplică standarde obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apară
eficient sau nu. Chiar dacă apare un conflict când persoana căreia i se acordă
apărare obligatorie nu colaborează cu apărătorul, acesta din urmă trebuie să fie
prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra legalităţii procesului din
punctul de vedere al apărării.
Convenţia Europeană, de asemenea, prevede, în spiritul dreptului de apărare, şi
dreptul de confruntare al martorilor (lit. (d) din alin. (3) al art. 6). Curtea
recunoaşte încălcarea principiului când nu se respectă egalitatea armelor la
audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare, prin folosirea unor scheme
diferite (Bonisch v. Austria (1985), sau atunci când condamnările se întemeiază pe
declaraţiile unor martori anonimi care nu pot fi audiaţi sau atunci când nu poate
adresa întrebări apărarea (Koplovski v. Olanda (1989), Windisele v. Austria
(1990)). с proc.pen. al RM înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările
art. 110, stabilind procedura ascultării martorilor cu statut procesual special (de
protecţie a lui).
Părţile dispun de principiul dreptului de apărare pe întreaga perioadă de
desfăşurare a procesului penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de principiul legalităţii, se
corelează cu procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii
umane şi al folosirii limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei
de nevinovăţie.
Publicitatea şedinţei de judecată
Procesul de înfăptuire a justiţiei dintotdeauna a atras şi a interesat membrii
societăţii, acest interes fiind de influenţă reciprocă şi utilă. Legiuitorul respectă
exigenţele de publicitate a şedinţei de judecată, pentru a demonstra că în orice
situaţie când are loc o infracţiune făptuitorul este judecat întotdeauna în condiţii
legale.
Constituţia Republicii Moldova, în art. 107, prevede că în toate instanţele
judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu
specifică, în ce situaţii anume se permit şedinţele de judecată cu uşile închise, în
care se respectă toate regulile de procedură.
Codul de procedură penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le
conţine art. 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului: orice
persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de
şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol, inclusiv cazurile când poate fi
limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată. Şedinţele pot avea loc cu
uşile închise în interesul moralităţii, al ordinii publice sau securităţii naţionale,
când o cere interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor. Justiţia poate
decide şi în alte cazuri, când consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu uşile
închise, atunci când datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea
prejudicia interesele justiţiei. In aceste cazuri decizia de a examina dosarul în
şedinţă închisă trebuie argumentată, fiind respectate toate normele procedurii
judiciare.
Completarea art. 18 с. proc.pen. cu alin. V) aduce o reglementare
complementară în cadrul publicităţii şedinţelor de judecată prin obligarea audierii
victimei şi martorilor minori în şedinţă închisă.
Art. 316 din с proc.pen. relevă mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii şedinţei
de judecată, în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vâr-sta
de 16 ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la
şedinţă a minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din
oficiu, în exerciţiul funcţiunii lor. Aceştia sunt colaboratorii poliţiei care asigură
ordinea în şedinţa de judecată şi în cazurile când persoanele judecate necesită pază
sporită.
În realizării acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii
reprezentanţilor mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foto,
audio şi video. Aceste acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de
judecată în limita respectării desfăşurării normale a judecăţii.
Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al
şedinţei de judecată pot duce la casarea oricărei hotărâri prin folosirea căilor de
atac (art. 427 şi 444 с proc.pen.). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărârea
adoptată se pro¬nunţă, fără nici o excepţie, în mod public.
Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei
justiţiei într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de
înfăptuire a justiţiei, când societatea ştie că orice faptă ilegală este.sancţionată; şi
de faptul că judecătorii acordă o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează
hotărârile atunci când şedinţa este deschisă sau când se înregistrează pentru massmedia.
Accesul liber la justiţie
Accesul liber la justiţie este un principiu ce reiese din interpretarea art. 6 al
Convenţiei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la art. 14
prevede că "orice persoană are dreptul ca litigiul în care se afiă să fie examinat de
un tribunal independent". Art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stipulează că
"orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi
interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie".
Directivele prevăzute de art. 6 al Convenţiei sunt enunţate în art. 19 al Codului
de procedură penală.
Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penai a fost sesizată şi
evocată de jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie166 şi a Curţii Constituţionale.
In dreptul intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art. 20 din
Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca
un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor în
procesul penal.
Prin urmare, rezultă că dreptul persoanei de a se adresa instanţei este un drept
fundamental, căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se
pronunţe asupra cererii, iar pe de altă parte deschizându-se calea justiţiei pentru
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit,
ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze singur drepturile sau interesele.
particularitate a art. 19 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte
accesul liber la justiţie este obligaţia organului de urmărire penală, a procurorului
de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea sub toate aspectele, complet şi
obiectiv a circumstanţelor cauzei.
Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării
eficiente a regulilor enunţate:
1.cazurile de incompatibilitate (art. 33, 54 din Cprocpen. al RM);
2.nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa (alin. (2) al art. 8 din
C.proc. pen. al RM);
3.neadraiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (pct. 1)
din alin. (1) al art. 94 din Cprocpen. al RM);
4.nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (alin. (3) al art. 101 din C.proc
pen. al RM).
Instanţa cercetează şi pune la baza hotărârii judecătoreşti numai probele la
cercetarea cărora au avut acces toate părţile în egală măsură.
Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare
fundamentală în cadrul procesului de apreciere a probelor, fiind mecanismul legal
de formare a propriei convingeri a instanţei de judecată, procurorului şi ofiţerului
de urmărire penală. Existenţa regulii enunţate este dictată de necesitatea realizării
scopului procesului penal şi aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.