Eshatologia generală

Din punct de vedere etimologic, (gr. εσχατολογία) = „εσχατα – ultimele lucruri” și

„logos – învățătura despre” și se reprezintă destinul final al lumii. Părintele Stăniloae afirmă:

„Dumnezeu a creat lumea ca să o desăvârșească, nu ca să o lase veșnic într-o formă

relativă. El nu a creat pe oameni, ca să-i desăvârșească numai pe unul câte unul trecându-i

prin moarte, ci pe toți împreună și în ființa lor întreagă. Numai așa va fi desăvârșit deplin

omul”1.

Îndumnezeirea deplină poate fi împărțită în două: o parte pe care am obținut-o în

această viață prin întruparea Mântuitorului, ajutor maxim pe care-l puteam primi, iar la a

doua parte vom avea acces, după râvna noastră la Judecată. Nu se poate concepe viață

pământească fără existența unei vieți dincolo de granița morții unde ne vom bucura de viața

veșnică. Dezvoltarea aceasta nu poate avea loc în afara trupului, ea trebuie trăită într-un trup

nou, pnevmatizat care nu mai tindă spre păcat.

Învierea trupului omenesc nu poate avea loc în mai multe momente, acest eveniment

are loc o singură dată simultan cu transfigurarea cosmosului „în solidaritate cu prefacerea

întregii substanțe a cosmosului”2. Hristos este singura persoană care a înviat înainte de

transfigurarea acestei lumi cu trupul înduhovnicit, prin aceasta a semănat în noi speranța

învierii și posibilitatea dobândirii acesteia.

Drumul omenirii spre planul eternității lui Dumnezeu este pavat de ajutorul Lui,

înălțarea lui Hristos după înviere nu reprezintă o părăsire pentru noi, firea noastră omenească,

asumată în firea Sa șade pe Tronul Slavei, dar și firea divină este prezentă între noi până la a

doua venire a Mântuitorului: „…şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul

veacului. Amin”. (Mt.28,20). Creșterea spirituală are loc doar prin Hristos și printr-un

continuu dialog activ cu El.

Desăvârșirea lumii, a doua venire a lui Hristos, învierea tuturor celor adormiți,

schimbarea trupurilor celor în viață, Judecata universală și viața veșnică spre fericire sau

osândă, constituie elementele eshatologiei universale. În viziunea părintelui Stăniloae primele

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, București, 1997, p, 237.2 Ibidem.

1

trei sau patru vor avea loc concomitent, dar cauza tuturor elementelor este a doua venire a lui

Hristos.

1. Chipul înnoit al lumii și modul trecerii chipului ei actual, în cel înnoit

1.1. Venirea lui Hristos, cauza prefacerii lumii și a învierii morților

Se crede că evenimentele vor avea loc simultan, dar sunt învăluite într-o mare taină.

Lumea se va schimba: „Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi…”(I Cor.

15,52). Simultan pnevmatizați vor învia cei adormiți, iar cei vii se vor schimba în trupuri

înviate, moment în care va avea loc și venirea lui Hristos. Lumina Lui va schimba chipul

lumii, ea este și cauza învierii celor adormiți, ziua numindu-se „ziua Domnului”.

În mister rămâne și cuvântul Apostolului Petru, care afirmă că stihiile vor arde, se

consideră că, asemenea trupului omenesc care trebuie să treacă prin moarte , așa lumea se va

descompune pentru înnoire. Descompunerea și înnoirea, transformări ce au loc „îndată” sunt

proprii focului, însă nu celui material, arderea pătrunzătoare asemenea fulgerului are rolul

eliminator al răului și de ridicare a lumii la un nivel de „transparență spirituală”.

Producătorul lumii celei noi, după momentul final al acesteia este Mântuitorul, iar

lumea în înfățișarea cea nouă este încadrată în Logosul Divin cel care a învins moartea,

reieșind supremația persoanei față de natură.

Lumea creată prin Fiul va fi adaptată trupului Său prin două acte: o dată arde chipul

învârtoșat al lumii, iar apoi îl înnoiește. Sfântul Simeon N. Teolog afirmă că trupurile

oamenilor nu trebuie și nu pot să învie înaintea tuturor făpturilor, așa cum Dumnezeu a creat

prima dată lumea nestricăcioasă, apoi a făcut omul. Înfățișarea lumii de astăzi corespunde

necesităților de hrană, în ea persistă legi precum cele ale descompunerii și ale reconstruirii.

Acest chip este prezent în lume din cauza oamenilor, iar recompunerea va avea loc odată cu

transfigurarea trupurilor noastre, nemaifiind expuse corupției.

Evenimentul de putere maximă, numit și cincizecimea universală va avea loc odată cu

reintrarea lui Hristos în solidaritate cu lumea, al cărui Trup este plin de Duhul Sfânt. În acest

context lumea este transfigurată de Duhul nedespărțit de Domnul. În ceea ce privește lumina

prezentă prin ipostasele Divine, este cea de pe muntele Tabor.

Frumusețea neînchipuită a lumii va fi dată de transparența și îndumnezeirea firii

umane, nevoită să moară pentru a renunța la lumea actuală și a fi înnoită.

1.2. Caracterul pnevmatizat al lumii înnoite și transparența lui Hristos prin toate

Sfântul Grigore Palama afirmă: „Fără să dispară material, lumea va fi atât de

scăldată în spiritualitate, încât materia va fi văzută prin spirit”. Chiar și în starea prezentă,

materia lucrurilor și a trupurilor e lumină, dar această lumină materială va fi înghițită de

lumina necreată.

„Toată zidirea împreună cu paradisul, după ce se va înnoi va deveni o locuință

nematerială, nestricăcioasă, neschimbabilă, veșnică și înțelegătoare. Cerul va fi mai

strălucitor, mai luminos, ca altul nou. Pământul va primi o frumusețe negrăită și nouă și un

chip neveștejit de verdeață. Lumea întreagă va fi mai presus de orice cuvânt, ca una ce

întrece orice înțelegere”3, expune Simeon N. Teolog.

Sfântul numește lumea respectivă suprasensibilă, mai presus de simțurile noastre,

locuință pentru trupul nestricăcios. Nivelul de imaterialitate și spiritualitate datorită

îndumnezeirii prin har, va fi maxim în lumea nouă, dar păstrând materialitatea după natură.

Avem capabilitatea de a deveni asemenea îngerilor datorită vredniciei, nu prin natură.

Corpurile cerești împreună cu celelalte forme ale lumii, vor fi copleșite, dar nu

desființate. Copleșirea de care vorbim Îl are ca izvor pe Mântuitorului, a cărui bunătate este

răspândită peste toți cei ce doresc să înțeleagă sensul total al existenței.

„… Cel ce locuiește în lumina cea neapropiată…” (I Tim. 6,16), în ziua Domnului

va lumina toate, mai presus de soarele material, El va fi Dumnezeu, Judecător și ziuă. Tot

ceea ce a fost ascuns fie bine, fie rău va ieși la iveală, nimic nu va mai putea fi ascuns.

Judecata pentru păcătoși „nu va fi într-o aducere în fața lui Dumnezeu, ci într-o

lăsare și scufundare a lor în întunericul individualității lor”4, pentru ei Hristos fiind

inaccesibil în viitor. Nu poate exista o parte a lumii neluminată de Mântuitorul ca loc pentru

cei egoiști, dar nici ei nu pot fi luminați împotriva dorinței lor, care s-au obișnuit în afara

comuniunii. Aceste ființe „vor rămâne închise în întunericul eu-lui lor propriu”.

Împărăția cerurilor apare ca un cămin unic tuturor drepților. Hristos este prezent și

iradiază în fiecare și fiecare în El.

1.3. Frumusețea și incoruptibilitatea lumii înnoite

Frumusețile nebănuite ale lumii înnoite vor fi descoperite prin luminarea acestora,

ținute până atunci la întuneric de incapacitatea noastră de a săvârși binele. Lumea are nevoie

de o triere pentru ca lumina celor drepți să fie pătrunsă de lumina Cuvântului. Dacă în lumea

3 Ibidem, p. 264.4 Ibidem, p.266.

actuală este prezentă patima, egoismul și lupta, lumea cea nouă este văzută ca mijloc de

iubire curată, și de manifestare a lui Dumnezeu.

În urcușul spre cunoașterea lui Dumnezeu, concomitent vom cunoaște tot mai mult și

frumusețea Lui, lăudându-L. Îngerii îl laudă necontenit datorită descoperirii și împărtășirii

continue de Dumnezeu. Bulgakov afirmă că prin îngeri cunoaștem frumusețea dumnezeiască

care spiritualizează, iar dacă suntem insensibili, noi suntem și cauza.

Prin citatul „Fericiți cei blânzi că aceia vor moșteni pământul”, Părintele Stăniloae

afirmă că fiecare va moșteni întreg pământul, lumea va fi corpul comun al tuturor. Lumea, în

viața viitoare, va avea o altă formă, iar omul se va hrăni în alt mod din ea.

2. Natura trupurilor înviate

Faptul că trupurile înviate se vor afla în solidaritate cu lumea transfigurată este

părerea lui Metodiu de Olimp, argumentând că Dumnezeu nu a creat nimic în zadar. Întregul

cosmos penetrat de păcatele omenirii, va suferi o schimbare, astfel doar prin moarte substanța

lumii poate deveni strălucitoare, după cum o unealtă metalică învechită și ruginită devine

nouă după ce este topită în foc.

Necesitatea transfigurării creației reiese din aceea de a corespunde cu frumusețea

trupurilor înviate. Din cuvintele Ap. Pavel: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu

sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi. Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare

descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8,18-19), Sfântul Simeon înțelege prin așteptare, o

dorință puternică, iar prin descoperire, arătarea în ziua învierii. Doar prin venirea din nou a

lui Hristos fiii vor fi văzuți în adevărata măreție, după cum s-a spus: „Drepții vor străluci

atunci ca soarele”(Mt. 13,43). Vor deveni asemenea îngerilor, dar nu fără trupuri, după

afirmațiile unora. Metodiu consideră că pentru un scop anume oamenii au fost creați ca

oameni, iar îngerii ca îngeri. Dacă considerăm că Dumnezeu îi schimbă pe oameni în îngeri,

îl insultăm. Omul va învia cu trupul, fiecare având locul lui.

Dacă în viziunea Apostolul Pavel trupurile de acum sunt: „slabe, naturale,

stricăcioase, muritoare, pământești și acoperite de necinste, Hristos le transformă în:

duhovnicești, pline de putere, nestricăcioase, nemuritoare, cerești, îmbrăcate în slavă”

(I.Cor. 15. 42-52).

2.1. Diferite teorii insuficiente despre trupurile înviate

Origen, care susține că la sfârșit sufletul își poate modela un trup nou, este combătut

de Metodiu de Olimp care argumentează: Forma” nu se poate despărți de „carne”, ci se

strică cu ea; apoi cu acela că tocmai din această cauză „forma” care ar învia n-ar mai fi

„forma” din viața aceasta, ci altă „formă”. Sau cu acela că, dacă forma aceasta ține de

suflet, după despărțirea de trup nu se mai poate vorbi propriu-zis de o înviere. Atunci Hristos

nu mai e primul născut din morți5. Pe fundamentul Părinților se afirmă că trupurile înviate vor

avea și un conținut material, avut pe pământ , nu numai o formă, deoarece sufletele ar trebui

să se bucure, sau să sufere cu trupurile ce le-au avut.

Precum Hristos după înviere intră la Apostoli prin ușile încuiate, prin Taina

Euharistiei mâncăm Trupul Domnului fără a se sfârși astfel la a doua venire a Mântuitorului,

materia va fi copleșită de Duh, iar trupurile fiind pnevmatizate, într-o oarecare măsură devin

penetrabile și pătrunzătoare. Îndemnul Părintelui Stăniloae în această privință e de a ne feri a

da precizii pentru a nu cădea în naturalism – (concepție filozofică care exclude

supranaturalul, ridicând natura la rangul de principiu suprem).

În viziunea lui Lossky, materia este impenetrabilă din cauza păcatului, când acesta va

lua sfârșit trupurile vor deveni penetrabile, astfel el vorbește despre un trup universal, după

înviere. În împărăția desăvârșită, trupurile fiind întrepătrunse, ca un tot unitar, nu mai au

înclinații egoiste, ci împlinindu-se unii pentru alții slujesc tuturor, doar în acest context

devenim un trup al lui Hristos.

Fiecare trup va deveni într-o oarecare măsură purtător al celorlalte trupuri, asemenea

Trupului lui Hristos, un trup universal. Hristos după înviere a putut fi pipăit ca întreg și

cunoscut ca trup personal al Lui.

Trebuie să ne mulțumim cu declarații generale, să reținem numai strictul necesar din

relația trupurilor după înviere.

2.2. Întregimea personală a trupurilor înviate și unirea între ele

„După cum o celulă sau un mădular rămân ireductibil în organism, dar toate sunt în

comuniune interioară, așa vor fi și trupurile”. Pentru ca fiecare să poată experia cu toți, este

nevoie de o unire intimă, dar aceasta nu presupune o dizolvare în trupul universal. Fiecare are

o definiție fără a fi despărțit de ceilalți: „eu sunt în alții și ei în mine, …eu sunt în lume și

5 Metodiu nu vede cum s-ar putea despărți forma de carne, precum nu vede cum s-ar putea despărți forma de o marmură (statuie). Stricându-se carnea, se strică și forma. Deci e inconsistent (fără tărie)să se spună că forma învie neîntunecată deloc, iar trupul în care este forma întipărită, s-a stricat. La observarea că forma trece într-un trup duhovnicesc, Metodiu remarcă: „E necesar să spunem că forma primă însăși nu învie, deoarece s-a corupt cu carnea. Iar de trece într-un trup duhovnicesc, ea nu mai e însăși prima formă, ci o asemănare oarecare modelată din nou într-un trup subțire. Iar dacă forma nu e aceeași, nici trupul nu învie, ci altul, în locul celui dintâi”, p. 273.

lumea în mine, dar eu rămân eu însumi”6. Cu alte cuvinte, fiecare are ceva propriu. Se pune

întrebarea: „Unde ar mai fi frumusețea dacă fiecare ar avea totul ca fiecare”?

În lumea aceasta, sufletele depășesc trupurile într-o unire prin iubire, lucru ce va avea

loc în viața viitoare și cu trupurile. Sf. Ioan Hrisostom afirmă: „ Cel iubit este pentru cel ce

iubește, ceea ce este el însuși pentru sine. Însușirea iubirii îi face pe cei doi să pară un singur

om” nu zice nu mai sunt două persoane, ci nu mai par două persoane”. În viața de obște chiar

trupul devine unul.

Prietenia în cer constituie o comunicare perfectă care nu este împiedicată de trupuri ca

și pe pământ, deoarece are loc nu doar o pnevmatizare a trupurilor, ci și a relațiilor dintre ele.

Dacă lumea de acum e lumină după cum spune și etimologia „lumen” prin înnoirea

universului, lumina nu va fi nimicită, ci dezvoltată la maxim prin lumina Duhul Sfânt. Întreg

universul va suferi o schimbare, nu o nimicire, deoarece Dumnezeu le-a făcut bune toate. În

ceea ce privește trupul, este numit de Serafim de Sarov „prietenul nostru” sau „fratele

nostru”, iar Sfântul Grigore de Nyssa, „colaborator sau parte constitutivă fără de care omul

nu e om”.

2.3. Misterul materie înduhovnicite

Prin schimbarea la Față pe muntele Tabor, se înțelege starea trupului înviat al

Mântuitorului. Trupurile înduhovnicite se vor schimba din stricăcioase în nestricăcioase, dar

nu vor fi schimbate după ființă. Vor fi trupuri înălțate în nemurire. „Seamănă-se zice: în

stricăciune, se ridică în nestricăciune, din necinste întru slavă, din slăbiciune în putere, din

trup sufletesc în trup duhovnicesc, prin lucrarea Duhului Sfânt”7.

Nivelul de ridicare a materiei înduhovnicite prin Duhul la acest plan nou al existenței

nu-l putem înțelege. Nu se poate descrie sensibilitatea trupului înduhovnicit, starea materiei

sau a universului. Dacă pe pământ cunoaștem o materie tânără, și plină de putere, iar una

îmbătrânită și greoaie, materia universului nu va fi în corupere, bătrânețe sau moarte, va

primi o tinerețe veșnică, o strălucire și frumusețe de neînchipuit. După părerea unora în

frumusețe constă fericirea veșnică.

Prin acceptul primit de la Domnul, care sfințește trupurile, „sensibilitatea violentă și

plăcerile se vor converti în fine și pure trăiri ale descoperirii frumuseților comuniunii”8.

6 Ibidem, p. 277.7 Ibidem, p. 280.8 Ibidem, p. 282.

2.4. Bogăția de viață și sfințenia ei

Monahul și ascetul încă din această viață tind spre sfințenie. După Sf. Grigorie de

Nyssa, prin înviere unele funcții necesare vieții pe pământ vor fi înlocuite cu altele

duhovnicești. Trupul nu e vinovat de înclinarea spre rele, ci voia liberă care se abate spre

poftă. El mai afirmă că restabilirea prin înviere este starea la care trebuia să ajungem dacă nu

am fi căzut în păcat.

Învierea este restabilirea în starea străveche a firii noastre, în a cărei viață nu era nici

bătrânețe, nici copilărie, nici patimile, nici un necaz trupesc, acestea au intrat în noi odată cu

intrarea răului, prin care oamenii se maschează, iar bunătatea îi face sinceri. Firea devenită

pătimașă - revenind la fericirea nepătimitoare - nu va mai fi robită, fiind schimbată într-o

stare mai dumnezeiască.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, trupul este loc al sufletului, iar acesta al Duhului.

În viziunea sa, Sfinții reușesc să treacă de doimea materială, străbat carnea și materia

înrudindu-se cu Dumnezeu.

Bulgakov, interpretând după Sf. G. de Nyssa expune: nu va dispărea chipul bărbătesc,

nici cel femeiesc al naturii umane, dar va dispărea pofta trupească. Faptul că Mântuitorul

spune „că oamenii vor fi ca îngerii” (Mt.22,23) face referire la încetarea poftei nu și a celor

două chipuri. Bulgakov vede „chipul bărbătesc ca ipostaziere adevărului în logos, iar cel

femeiesc ca ipostaziere a frumuseții în Duhul Sfânt9”.

Aceste două chipuri se vor ridica la starea la care i-a creat Dumnezeu, cea de feciorie.

„Nu se poate admite că fiii învierii se vor arăta în viața lor nemuritoare lipsiți de propria

personalitate, încetând a fi ei înșiși”.

Dacă în viața actuală unirea persoanelor e legată de viața sexuală și nașterea de copii,

iar viața viitoare este eliberată de sex, dar se oprește și înmulțirea, intervine întrebarea – mai

rămâne ceva din relația reciprocă dintre bărbat și femeie? Răspunsul părintelui este afirmativ,

deoarece relațiile de iubire de aici nu pot fi ignorate sau pierdute. Tot ceea ce este vrednic de

înveșnicire va apărea cu siguranță, cu toate că se vor cunoaște noi și nenumărate posibilități

de iubire. Înnoirea lumii este singurul mod ca neamul omenesc prin comuniune să devină o

familie în Dumnezeu.

Prin iubirea spirituală, personală și fără înclinare spre pofte, oamenii vor fi ca îngerii.

Faptul că lumea cerească se zidește prin iubire, devine un imn al iubirii.

2.5. Trupurile înviate ale păcătoșilor

9 Ibidem, p. 285.

Trupurile înviate spre osândă vor fi incoruptibile, dar capabile să simtă chinurile.

După unii teologi catolici, aceste trupuri vor rămâne pe pământ în semn de părăsire și dispreț,

nu vor fi înălțate în văzduh. În acest context, Dumnezeu nu poate fi văzut ca folositor al lumii

create de el ca mijloc de chinuire veșnică.

Aceste trupuri nu sunt lipsite de spiritualitate, dar nu poate fi decât una întunecată,

care exprimă tristețea și răutatea sufletelor singure și chinuite. Din cauza lipsei de

comunicare, suferă de o amintită înspăimântare și încremenire. Încercând să descrie un tablou

Părintele conturează următoarele: „Sfera materială în care sunt plasate ele poate să fie

constituită dintr-un fel de legături între purtătorii lor și între demoni, constituind un fel de

lume de umbre într-un fel reală, într-un fel ireală, cu dimensiuni mai degrabă halucinante

decât reale”10.

Se pune întrebarea: „ Unde va fi locul acestora, dacă Dumnezeu este omniprezent și

infinit”? Amintirea lor despre lume va fi una neclară, va fi una murdară de poftele și

nălucirile lor. Se vor afla în imposibilitatea de a se privi față către față, văzând doar o mască

adoptată de cel de lângă el, dar vor fi conștienți că și ceilalți sunt chinuiți precum el, într-un

întuneric înfricoșător. În acest caz nu putem vorbi de o lume unitară, fiecare se află în lumea

lui pentru a nu fi o unitate și relație între ei, care există între cei ce se iubesc.

Aceste trupuri, pe de o parte, resimt învierea Mântuitorului, dar nu se împărtășesc de

slava Lui. Învierea a devenit o lege, prin Hristos, cum și moartea a devenit o lege prin aceea a

primului Adam. Mântuitorul a influențat destinul omenirii, pentru că nu e doar un om ideal,

iar învierea nu are un caracter individual de minune, înviind lumea ca Fiu al lui Dumnezeu,

după ființă a făcut-o „trupul Său cel veșnic”.

Omul ca unul ce e de o ființă cu Hristos - după natura sa umană - va învia, dar nu toți

spre fericire. Hristos are în sine întreaga natură umană, nu toate persoanele umane, astfel ar

deveni o pluralitate de persoane și libertăți. Păcătoșii învie pe baza unității de natură cu

Hristos pentru a realiza șansa mântuirii irosită.

Hristos s-a făcut om îndurându-se de firea noastră căzută, dacă învierea ne este dăruită

tuturor, fericirea depinde de folosirea libertății oferită nouă.

3. Judecata universală

10 Ibidem, p. 287.

Se află în strânsă legătură cu înnoirea lumii și învierea morților. Cei care s-au modelat

după cerințele lui Hristos, ținta lor finală este comuniunea cu El, dar și cu ceilalți. În schimb,

cei neascultători și răi în „exilul veșnic unde veșnic vor vedea fața diavolului.

Judecata lui Hristos va avea loc îndată după a doua venire, într-o „atmosferă de mare

solemnitate. Ea se va desfășura cu Hristos stând pe scaun „Când va veni Fiul Omului întru

slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Mt.25,31). Scaunul

este unul „alb”, deoarece de aici se iau judecățile nepătate, fără interes, fără posibilitatea

mituirii mântuirii.

Fața Judecătorului șezând pe scaun iradiază „autoritatea copleșitoare” „Şi am văzut,

iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au

fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20,11), nu s-a mai găsit loc, din cauza luminii

care îi ținea pe toți concentrați în privirea ei. Totul s-a inclus în ea. Persoana este văzută și

simțită căci de Ea depinde existanța, iar cei răi văd un gol întunecos în care se afla si Iuda

Iscarioteanul: „…după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte”

(In.13,30)

Cei binecuvântați se vor împărtăși de Hristos - „Lumina cea veșnică”, iar întoarcerea

feței Lui presupune părăsirea celor răi în întuneric, prăpastia imensă și neînchipuită,

întunericul cel mai dinafară, cauza fiind ei înșiși. Cei care au iubit și au săvârșit binele, unii

față de alții, sunt solidari în lumină, iar egoiști și autorii faptelor rele față de aproapele sunt

solidari în întuneric. Pentru aceștia fața lui Hristos este „foc consumator”, pentru ceilalți

„lumină iubitoare”.

De față va sta întreaga zidire, așteptând descoperirea judecății dumnezeiești, faptele

tuturor se vor descoperi, păcatele se vor recunoaște reciproc, cum fiecare citește cartea

conștiinței.

Duhurile rele așteaptă Judecata pentru a afla osânda lor, dar și câți dintre oameni le

vor aparține. Dumnezeu se face simțit ca foc, iar întunericul se opune acestora să vadă fața lui Hristos. Pentru ei se

face prezentă prăpastia neînchipuită, viermele neadormit, vor fi plini de frică și îngerii mâniei

vor fi prezenți, fulgerând.

Dacă cel ce iubește semenul, a înțeles că este chip al lui Hristos, conlucrează și se

unește cu El. Hristos este cel care constată la judecată, cercetând pe fiecare dacă au chipul

Lui întipărit în ei. Cel iubitor de urât, de deșertăciune și nu de smerenie se va scufunda în

prăpastie.

Cei care au iubit pe aproapele ca și Hristos sau pe Hristos în oameni vor fi îmbrățișați

de El. Prin semen trebuie să-l vedem pe Dumnezeu, dacă iubim pe cei în situații bune, nu și

pe cei în situații dificile, avem un interes propriu.

În vocea celui care strigă disperat după ajutor, se află vocea lui Hristos, care urmărește

înclinarea umană spre bine. Din această plecare din iubire spre cel în nevoi pregustăm

Împărăția cerurilor. Întrupându-se Hristos, se face model de iubire între oameni, întărește

relațiile de iubire dintre noi. ”Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul”(In.13,34).

„Fiecare va iubi pe Hristos deplin când va iubi pe orice om, neiubind un om nu

iubești o rază a lui Hristos”. Dacă acum nu-L vedem pe Hristos în aproapele - o știm doar

din credință - ni se va revela la Judecata din urmă.

Cei care au luat bunurile cuvenite săracilor, după Sf. Grigore Palama, se vor osândi,

fără cercetare: „ca unii ce in viața aceasta nu s-au înfățișat lui Dumnezeu”. Ziua respectivă

este a descoperirii depline a adevărului, se va face lumină în suflet, răul va ieși la iveală, iar

binele se va descoperi.

Toți de la Judecată ne vom cunoaște cu fapte cu tot, chiar și pe aceia asupra cărora

s-au întors faptele noastre, nu va exista loc de ascundere. „Cei nedreptățiți de tine vor striga,

căci oriunde ți-ai întoarce privirea se vor vedea chipurile faptelor tale rele”. După aceasta

urmează o părăsire totală de către toți, o tăcere și singurătate eternă. Nu mai este la cine să

apelezi, nu se mai poate răspunde nimănui. Neputința dialogului face inutilă rugăciunea.

Doritorul de rău, într-o lume care nu îl cunoaște, se poate strecura și înșela, lumea este

un târg unde se poate procura mântuirea unul dând, altul primind, când se termină târgul nu

mai este negustorie de bunuri. Atunci se ajunge în singurătatea părăsirii și uitării de către toți.

Iadul constă în opusul sobornicității.

Pentru îngeri, Judecata este o nouă descoperire a planului lui Dumnezeu, cu privire la

lume. Cei drepți nu vor fi judecați, dar vor osândi împreună cu Hristos. Prin aceasta se

înțelege participarea Apostolilor la Judecată „Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în

împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”(Lc.

22,30). Bulgakov este de părere că și îngerii vor fi judecați, după îndeplinirea slujbei de a

îndemna oamenii să săvârșească binele. Pentru îngeri, venirea lui Hristos ca Judecător este o

nouă revelare.

4. Viața de veci

Dacă prin Judecare suntem ridicați la o nouă stare, prin aceasta se observă apropierea lui

Dumnezeu de oameni. Înclinarea continuă a sufletelor spre o unire mai mare cu Dumnezeu

este numită de Sf. Grigore de Nyssa epectază, aceasta se explică prin faptul că Dumnezeu

rămâne inaccesibil după ființă, dar activează mereu întinderea către El. Trebuie să suportăm

cele ale primului Adam, până ajungem la libertatea Celui de al doilea care presupune

revenirea la libertatea chipului dumnezeiesc în om.

Prin doborârea răului, sufletul și trupul se vor uni în armonie, iar interiorul ascuns

devine exteriorul văzut. În transparență, omul va fi văzut așa cum este. Natura umană este

finită când stă nemișcată, iar infinită prin mișcarea ei spre Dumnezeu, ea călătorește veșnic

între finit și infinit, nu poate obține totul, e mereu începutul infinitului. Dacă sufletul nu

atinge plenitudinea în epectază, fericirea este cu putință? După Sf. Grigorie, tocmai acest

urcuș continuu alungă monotonia și disperarea și întreține fericirea.

În opinia Sf. Maxim Mărturisitorul, în viața viitoare nu va mai fi plictiseală, deoarece

între făptură și Creator nu există un interval (diastază). Va fi o duminică continuă, o înaintare

în infinit, nu o revenire la începutul unui nou ciclu. Când s-a ajuns la disperare, răul se

demască, mai exact atunci când vede că nu mai are pe cine să câștige cu înșelăciunea. În iad,

nu sunt luminați de fața lui Hristos fiind incapabili de a o privi, sunt într-o nebunie totală,

deplin orbi și surzi față de ceilalți, plângând și crâșnind din dinți, căci în toți văd fața satanei.

Chinul acesta este un vierme neadormit.

Nici în iad, într-o oarecare măsură, nu mai e timp, nu se mai descoperă nimic nou, fără

dialog nu mai e speranță. Sfântul Chiril al Alexandriei descrie cele două stări: drepții

dănțuiesc, păcătoșii sunt legați; drepții cântă, păcătoșii se tânguiesc; drepții în sânurile lui

Avraam, păcătoșii în torentele de foc ale lui Veliar; drepții în odihnă, păcătoșii în osândă;

drepții se răcoresc, păcătoșii ard; drepții cu îngerii, păcătoșii cu demonii; drepții în cer,

păcătoșii în abis.