a lea lui dum ne zeu În sanc tuar

CA LEA LUI DUM NE ZEUÎN SANC TUAR

Ca lea lui Dum ne zeuîn Sanc tuar

El a zis:

Vezi să faci toate lucrurile după

chipul care ţi s-a arătat pe munte.

(Evrei 8,5). N.K.J.V. Bi ble.

F.T. Wright

Ca lea lui Dum ne zeuîn Sanc tuar

F.T. Wright

Pu bli cat de:BI SE RI CA AD VEN TĂ A ODIH NEI DE SA BAT

Sab ba tru he-Ad vent-Ge me in schaftWald straße 3757520 Di cken dorfGer ma nia

Tit lul ori gi nal:God’s Way in the Sanc tua ry

Pri ma edi ţie:Mai 2007

(God’s Way in the Sanc tua ry, Ro ma nian Edi tion)

Ima gi nea co per tei

Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise sus pe munte, El i-a datdetalii exacte pentru construcţia sanctuarului, mobilierului, pre-cum şi pentru lucrarea ce trebuia să fie îndeplinită prin acesta.În acel plan nu exista nici un element de născocire omenească, iarizraeliţilor nu li s-a permis să se abată nici în cea mai mică mă-sură de la planul înmânat lui Moise.

În aceste fapte consta asigurarea că solia lui Dumnezeu scrisăîn sanctuar şi serviciile sale era exactă şi demnă de încredere.Aceasta este descoperirea plină de adevăr a căii lui Dumnezeu şitrebuie să fie înţeleasă şi urmată de toţi aceia care sunt dedicaţispre a sluji lui Dumnezeu după procedeele şi principiile Sale.După cum lecţiile conţinute în ritualurile Vechiului Testamenterau permanent înaintea izraeliţilor, tot aşa solia lui Hristos caslujitor în sanctuarul ceresc trebuie să fie studiul permanent alcreştinului de astăzi. Pe măsură ce intră, prin credinţă, prin uşadeschisă în Sfânta Sfintelor, adevăratul copil al lui Dumnezeu vazări în aşa fel slava Celui atotputernic, încât va fi înnobilat îngând, sfinţit în inimă şi transformat în caracter.

Cu prins

1. Postamentul pietrelor de hotar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

2. Un model exact . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22

3. Ca Eu să locuiesc în ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

4. Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48

5. Clădirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

6. De ce carne păcătoasă? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70

7. Podoaba lăuntrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83

8. Sfânta Sfintelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104

9. Chivotul şi conţinutul lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113

10. Cele patru ispăşiri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123

11. Jertfa de ispăşire. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135

12. Arderea de tot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146

13. Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158

14. Ispăşirea pentru vină sau călcările de lege . . . . . . . . . . . . . . . . . 188

15. Vaca roşie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 206

16. Adunarea poporului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 217

17. Curăţirea sanctuarului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229

18. Standardul judecăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 240

19. Ispăşirea din Sfânta Sfintelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263

20. Mai întâi judecata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274

21. Ştergerea păcatelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294

22. Contul de încredere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323

23. O luptă chinuitoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335

24. Ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 356

25. Avertizarea despre judecată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366

26. Profeţiile timpului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 376

27. Contrafacerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 406

Introducere

Există numai o singură cale a mântuirii – calea lui Dumnezeu.În ea nu există nici un firicel de născocire omenească. Nici nu

poate exista, pentru că problema păcatului este prea complexă,prea adânc înrădăcinată şi prea puternică pentru ca mintea o-menească să poată găsi o soluţie pentru ea. Nici o creatură nu afost încă în stare să sondeze adâncimile, să măsoare lărgimea sausă urce înălţimile cunoştinţei care sunt cuprinse în planul mân-tuirii. Ele sunt tema în care îngerii doresc să privească şi vor fisubiectul studiului lor de-a lungul veacurilor fără sfârşit ale veş-niciei. Chiar şi aşa, nu va exista niciodată un timp în care tot ceeace poate fi cunoscut să fie descoperit, atât de infinite le sunt sfe-rele, desăvârşirea şi frumuseţea.

Totuşi, o mare parte trebuie înţeleasă şi experimentată de mu-ritorii acestui pământ, înainte ca ei să scape de moarte şi să sepoată întoarce în Paradis. După ce a rezolvat problema păcatuluiprin introducerea planului de mântuire, următoarea lucrare a luiDumnezeu a fost să plănuiască o cale, prin intermediul căreia săpună în mod efectiv la dispoziţia candidaţilor la mântuire, unplan cuprinzător, de o grandoare şi sferă infinite. El trebuia să fierostit într-un limbaj pe care ei să-l poată înţelege, în aşa fel încâtsă poată fi transpus în experienţa practică.

Astfel că Domnul l-a chemat sus pe munte pe slujitorul Său cre-dincios, Moise, şi i-a arătat modelul unui cort pământesc, care a-vea să ofere un loc unde oamenii să se adune pentru închinare şisă fie o carte de învăţătură cuprinzătoare, descoperind atât scopulSău pentru sufletul omenesc, cât şi calea prin care acest ideal glo-rios trebuia să fie atins. Prin studierea ritualurilor în care ei erauimplicaţi, ei trebuia să înţeleagă în mod exact ceea ce se întâmplaîn sanctuarul ceresc, cât şi calea pe care acesta putea să aducăschimbări vitale şi semnificative în vieţile acelora care doreau săfie transformaţi şi care erau voitori să facă sacrificiile necesare.

În timp ce slujbele legate de cortul pământesc au încetat de lamoartea lui Hristos, valoarea educativă a ritualurilor Vechiului

(7)

Testament nu s-a schimbat şi nici nu s-a micşorat. Calea lui Dum-nezeu este în sanctuar astăzi tot atât de mult după cum a fost şiatunci. Cei care doresc să adune acea cunoştinţă prin care pot săobţină mântuirea, trebuie să fie cercetători sârguincioşi ai căii luiDumnezeu, aşa după cum este ea descoperită în sanctuar.

Este adevărat că au existat perioade în trecut când sanctuarulnu a fost deloc înţeles de copiii lui Dumnezeu. Au fost zile de ma-re întunecime când prea puţin se cunoştea despre Evanghelie, şifoarte puţini au fost mântuiţi. Dar noi trăim acum în zilele în-cheierii istoriei omeneşti, când cele mai severe încercări din toa-te timpurile vor veni să apese asupra bisericii. Astăzi, copiii luiDumnezeu trebuie să cunoască foarte bine calea lui Dumnezeu,aşa cum este ea descoperită în sanctuar, într-o măsură necuno-scută de creştinii care au trăit în trecut. Înţelegerea celor din tre-cut ar fi neadecvată pentru cei care vor trece prin încercările tim-pului din urmă.

Capitolul 1

Postamentul pietrelor de hotar

„Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fosttemelia şi pilonul central al credinţei advente, a fost acesta:

,Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul Locaş va ficurăţit.‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 1.

Doctrina sanctuarului i-a aşezat pe adventişti deoparte, ca unpopor special. Ea i-a distins ca o mişcare diferită şi separată detoate celelalte biserici şi a constituit un punct de mare con-troversă între ele. Fără aceste adevăruri puternice nici nu ar fiexistat vreodată Marea Mişcare a celei de a doua veniri şi niciproclamarea soliei îngerului al treilea. Lucrarea mondială ar firămas nefăcută, iar cauza lui Dumnezeu ar fi fost cu mult înapoiastadiului la care se află azi.

Pionierii adventişti au recunoscut rolul vital jucat de acesteadevăruri şi le-au apărat cu mare iubire şi tenacitate, atât demult, încât era de neconceput să crezi că biserica ar fi putut săajungă la locul unde să nu le mai susţină. Este adevărat că unadventist fără sanctuar, pur şi simplu nu este adventist.

Dar a venit timpul când pastorii, în mod deosebit, exprimăserioase îndoieli cu privire la vechile pietre de hotar ale adven-tismului. Iată câteva din gândurile pe care le-am auzit exprimatenu de mult, nu de pastorii tineri care nu cunosc nimic dinadventismul din trecut, ci chiar de bărbaţii care au învăţat cre-dinţa adventă înainte ca ea să fie întinată de modernismul cares-a strecurat pe nesimţite cu peste treizeci de ani în urmă. Cândaceşti bărbaţi au fost pregătiţi pentru lucrare la Avondale, Carmelsau Longburn, învăţătura sanctuarului, cele două mii trei sute dezile, judecata de cercetare şi ispăşirea finală, au fost subliniate cu

(9)

putere în clasele colegiilor. Dacă un student nu era în stare săstăpânească această parte a soliei, el era considerat cu certitudineca nepotrivit pentru a deveni pastor în biserică. În acele zile eraîntru totul de neconceput ca cineva să încerce să micşoreze sau sărespingă subiectul sanctuarului. De aceea, a-i auzi pe aceştibărbaţi cu astfel de cunoştinţe şi experienţă, sugerând îndoieli cuprivire la aceste adevăruri fundamentale adventiste, este lucrulcel mai puţin de aşteptat. Nu ar fi fost nici o surpriză dacă tineriiexprimau aceste dubii.

Bătrânii sunt însă aceia care exprimă aceste gânduri înprezent:

Ei spun că solia sanctuarului, aşa cum a fost învăţată deadventişti în trecut, nu poate fi dovedită numai cu Biblia. Că, înrealitate, ea este o învăţătură a Spiritului Profetic care nu trebuiesă fie acceptată dacă nu poate fi găsită mai întâi în Scripturi. Eisusţin că Evrei 9 şi 10 neagă existenţa celor două încăperi dinceruri; nu învaţă că Hristos a intrat în Sfânta şi a rămas acolo pânăîn 1844, după care s-a mutat în Sfânta Sfintelor şi resping ideeacelor două lucrări diferite, dintre care cea de a doua are de-a facecu ziua cea mare a judecăţii din ceruri. În plus, ei pretind că esteimposibil să dovedeşti că cele două mii trei sute de zile sau anis-au sfârşit în 1844, că Antioh Epifanul ar fi împlinit profeţia în tipşi că, de aceea, trebuie să aşteptăm o altă împlinire a ei în antitip.

Ei declară de fapt, cu toate că protestele lor sunt mai alesverbale, că adventismul este o greşeală totală şi că mişcarea nuare nici o justificare ca să existe. Dacă poziţiile lor teologice dinprezent sunt corecte, atunci trebuie să fie adevărat, căci dacăadevărurile care au adus mişcarea la viaţă pot fi dovedite ca fiinderonate şi false, cu adevărat această mişcare nu are dreptul laexistenţă. Devine necesar ca ea să fie desfiinţată şi membrii ei săfie călăuziţi spre celelalte organizaţii bisericeşti care şi-aucâştigat dreptul la existenţă în virtutea faptului că ele au şiînvaţă adevărul curat al lui Dumnezeu.

Nu trebuie însă să fim surprinşi de această evoluţie alucrurilor. Ea este rezultatul inevitabil al deciziilor luate demembrii şi de conducătorii bisericii în ultimii peste o sută şi cevade ani. Sanctuarul este descoperirea Evangheliei, aşa cum segăseşte ea în Isus Hristos. Sanctuarul descoperă, mai completdecât orice altă revelaţie biblică, magnitudinea şi sfera slujbeloraduse la îndeplinire de Hristos pentru a efectua curăţirea totală

10 CALEA LUI DUMNEZEU IN SANCTUAR

de păcat şi pentru a administra acea desăvârşire necesară pentrureadmiterea în cer. De aceea, dacă există o respingere a Evan-gheliei, de asemenea şi sanctuarul se goleşte de sens şi de viaţă,lăsând loc doar unui formalism mort şi fără sens. Această situaţieîi plasează pe apărătorii adevărului despre sanctuar în poziţia încare nu mai sunt în stare să apere în mod adecvat propriile lorînvăţături. Trezindu-se mereu înfrânţi şi ruşinaţi, ei ajung în celedin urmă să se îndoiască şi la urmă să abandoneze propria lorsolie.

Când, scurtă vreme după 1844, în pofida avertizărilor clare şiserioase date poporului advent, şi-au îngăduit să alunece încondiţia laodiceană, ei au pierdut legătura cu Evanghelia.Aceasta a continuat până ce solia îngerului al treilea în adevăr avenit în 1888, când ei au respins-o, aşa cum s-a întâmplat, dealtfel, din nou în anii 1950. Astfel, ei s-au plasat într-o poziţieunde a devenit imposibil să mai apere adevărul sanctuarului.Prezenta depărtare de la solia originală este tocmai ceea ce era deaşteptat în circumstanţele respective. Dar aceasta nu indică nicimăcar pentru un moment că solia în sine este greşită şi fărăvaloare.

Scopul acestor studii este tocmai de a stabili veracitatea şioportunitatea soliei îngerului al treilea. Marea Mişcare a celei dea doua veniri nu a fost o greşeală. Dumnezeu a fost autorul şiconducătorul ei, şi El o va încheia la vreme. Adevărul sanctuaruluia fost dăruit să pregătească un popor pentru apariţia Mântuitoru-lui, şi îşi va împlini scopul. Există două încăperi în sanctuarulceresc, aşa cum au fost în cel pământesc, unde Isus şi-a începutlucrarea Sa mai întâi în Sfânta, ca apoi s-o continue în SfântaSfintelor. Cei 2300 de ani au început în anul 457 î.Hr. şi s-au sfârşitîn anul 1844 d.Hr. În nici un caz Antioh Epifanul nu a împlinitprofeţia din Daniel 8. El a fost doar un rege slab din dinastiaseleucizilor, iar rolul său în istorie a fost exagerat şi denaturatpeste măsură de preoţii iezuiţi care erau hotărâţi să discreditezereforma protestantă.

Pe deasupra, vom arăta că adevărurile acestea pot fi doveditenumai şi numai cu Biblia. În definitiv, când William Miller a fostchemat în mod personal să prezinte aceste adevăruri, scrierileSpiritului Profetic, ieşite de sub pana lui Ellen G. White nici nuexistau. Chiar corectările aduse soliei, aşa cum a fost prezentatăde O.R.L. Crosier şi Hiram Edson, n-au fost luate de nicăieri

POSTAMENTUL PIETRELOR DE HOTAR 11

decât din Biblie. De aceea, dacă ei au găsit aceste adevărurinumai în Biblie, atunci în mod sigur că ele pot fi găsite acolo şiastăzi. Spiritul Profetic nu este decât o confirmare splendidă aceea ce Biblia deja conţine.

În această carte, procedeul va fi ca să prezentăm adevărulnumai şi numai aşa cum se află el în Biblie. O dată ce un punct afost dovedit în mod adecvat prin această sursă, vom introduceapoi Spiritul Profetic, atât pentru a confirma ceea ce învaţă


Adevărul cu privire la sanctuarul ceresc a fost descoperitpionierilor mişcării advente, care au cercetat cu stăruinţăBiblia, pentru a înţelege poziţia lor din acel timp. În faţa lorau fost desfăşurate mari adevăruri, atunci când au văzut căsanctuarul pământesc a fost o ilustraţie exactă a sanc-tuarului ceresc.

Scripturile, cât şi pentru a dovedi desăvârşita armonie dintre celedouă. În acest fel va fi stabilită temeinicia şi veracitatea Spi-ritului Profetic. Aceasta este în deplină armonie cu însăşi caleaprin care a fost dăruită lumina Spiritului Profetic, aşa cum a fostdată în dezvoltarea celor trei solii îngereşti. Mai întâi Dumnezeua deschis minţile pionierilor pentru ca ei să vadă adevărul înScripturi, după care El a confirmat cele descoperite prin SpiritulProfeţiei. Rezultatul acestui sistem a dus la stabilirea uneicredinţe puternice în Mărturiile date prin profet. Acelaşi sistemva produce şi azi aceleaşi rezultate.

Un rol indispensabil

Sanctuarul este atât de important, încât lucrarea luiDumnezeu în această lume nu poate fi sfârşită fără el. Acest fapttrebuie păstrat cu tărie în minte când studiem Daniel 8, pentrucă este o cheie a înţelegerii acestei profeţii.

După potop, nelegiuirea care a făcut ca pământul să fiedevastat foarte repede, s-a înrădăcinat din nou şi a crescut cuvigoare. Dumnezeu nu a fost un simplu spectator, în timp cenelegiuirea înflorea, ci s-a apucat să lucreze pentru a contracaraaceste forţe distrugătoare. Ca atare, El l-a chemat pe Avraam,plănuind ca prin el să ridice o naţiune alcătuită din oamenineprihăniţi, pe care să-i înzestreze şi să-i folosească pentru aumple întregul pământ cu neprihănire.

„Şi toate familiile pământului,“ i-a spus Dumnezeu lui Avraam,„vor fi binecuvântate în tine.“ Geneza 12,3.

Pentru ca să-şi poată împlini misiunea ei aveau nevoie deanumite facilităţi, una din ele fiind o bază de operaţiuni. Pentrucă trebuia să fie o naţiune deosebită şi separată, ei aveau nevoiede o ţară pe care să o numească ţara lor, iar Domnul le-a promistocmai acest lucru.

„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa tadupă tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, înputerea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale dupătine. Ţie şi seminţei tale după tine, îţi voi da ţara în care locuieştiacum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului înstăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.“ Geneza 17,7.8.

Aici Dumnezeu repeta făgăduinţa deja făcută lui Avraam înGeneza 12,6.7; 13,14-18; 15,7.


Ţara indicată se numea Canaan, care este astăzi cunoscută caPalestina. Ea era plasată în mod strategic la întretăierea tuturordrumurilor pământului la vremea aceea. Cu Egiptul la sud şi cunaţiuni puternice la nord, est şi vest, Canaanul era arteraprincipală de circulaţie pentru comercianţi, legând între eleaceste pieţe atractive. Astfel, întreaga lume avea ocazia să vadăprosperitatea şi caracterul nobil pe care Dumnezeu dorea să ledescopere prin copiii Săi.

„Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul,Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua înstăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fiînţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vorauzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ,Acest neam mareeste un popor cu totul înţelept şi priceput! ‘ Care este, în adevăr,neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa deaproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câteori îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibălegi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe carev-o pun înainte?“ Deuteronomul 4,5-8.

Confruntate cu asemenea evidenţe convingătoare ale roadeicăilor lui Dumnezeu, naţiunile pământului ar fi fost conduse săcerceteze aceste învăţături şi să subscrie la ele. Era în intenţia luiDumnezeu ca templul din Ierusalim să devină o casă de rugăciunepentru toate popoarele care trăiau pe pământ.

„Şi pe străinii care se vor lipi de Domnul ca să-i slujească, şi săiubească numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi petoţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stăruiîn legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voiumple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şijertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numio casă de rugăciune pentru toate popoarele. Aşa vorbeşte DomnulDumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: ,Voi maistrânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el.‘ “ Isaia 56,5-8.

Domnul a avut planuri mari pentru Israel. Cu siguranţă că einu fuseseră aduşi în harul Său şi nu li se dăduse o ţară separatădoar pentru a-şi asigura prosperitatea, siguranţa şi confortulpersonal. Ei au fost însărcinaţi să aducă lui Dumnezeu şi omeniriio slujire, care era destinată să schimbe faţa istoriei. Tragedia fărăparalel a istoriei umane este nereuşita lor de a împlini destinulpe care li l-a dat Dumnezeu.


Pentru a-şi împlini lucrarea lor, se cerea sacrificiu, în situaţiaîn care era cu mult mai confortabil să utilizeze comorile ce lefuseseră încredinţate pentru avantaj personal. Se cerea credinţăca să vadă şi să accepte principiul că viitorul lor depindea de ostrictă supunere faţă de procedeele şi planurile lui Dumnezeupentru ei. Ei aveau nevoie să recunoască faptul că, ceea ce le părealor drept calea împlinirii depline, era de fapt calea către dezastru.

Trei lucruri de primă necesitate

Nu era nevoie deloc ca ei să eşueze, pentru că Dumnezeu i-aînzestrat cu orice facilităţi care erau necesare pentru împlinireamisiunii lor. Ei aveau lumina adevărului Său, siguranţaprotecţiei Lui, tărie fizică personală şi o bună sănătate, cât şi ţara.Dar între toate aceste lucruri erau trei facilităţi care eraurânduite să fie atât de importante, încât ele au primit o atenţiespecială în Daniel 8. Acestea erau: slujbele sanctuarului, liber-tatea faţă de robie şi necurmata sau slujirea lui Hristos. În timpce poporul avea aceste facilităţi, lucrarea lui Dumnezeu puteaavansa spre succesul final, dar dacă ei aveau să fie privaţi deaceste lucruri, cauza lui Dumnezeu avea să dea greş până ce eletrebuia din nou restaurate. Acesta este un fapt şi un principiucare sunt hotărâtoare în înţelegerea şi modul de operare allucrării lui Dumnezeu.

Satana a înţeles în mod deplin acest lucru. De aceea, obiectivullui permanent a fost să înrobească pe copiii lui Dumnezeu, săsurpe sanctuarul şi să desfiinţeze necurmata sau slujirea luiHristos. O cercetare a tristei istorii a Israelului ne descoperă că,ori de câte ori Satana căpăta supremaţie, el căuta să se asigurecă acest obiectiv era îndeplinit.

Slujbele zilnice au fost stabilite la poarta Edenului, când omula fost izgonit din grădină din cauza păcatului. Adam, Eva şi Abelau adus lui Dumnezeu zilnic mielul de jertfă, ca semn alacceptării şi al credinţei lor în ispăşirea personală a lui Hristospentru nelegiuirile lor.

După potop, Avraam a continuat această practică. El şi casa luierau oameni liberi, şi slujbele zilnice au fost continuate necurmat,de-a lungul întregii lor vieţi. Astfel, lucrarea lui Dumnezeu aputut merge înainte pe măsură ce credinţa lui a apucat puterealui Dumnezeu de a pune viaţă acolo unde era moarte. Dar când


Israel s-a dus în Egipt şi a fost adus sub stăpânirea lui, sistemulde jertfe a încetat.

În inima lui Moise exista o puternică dorinţă de a-l relua. Caatare, el l-a rugat pe faraon să îi lase să meargă cale de trei zileîn pustie, ca să aducă jertfe lui Dumnezeu.

„Ei au zis: ,Ni s-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie săfacem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfeDomnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie.‘ “Exodul 5,3.

Este evident că în timpul robiei egiptene, Israel în mod sigurnu zidea împărăţia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a izbăvit deaceastă asuprire, ca ei să fie din nou un popor liber, să poatărestabili necurmata, să clădească sanctuarul şi să se stabileascăîn ţara făgăduinţei. Toate acestea au fost realizate şi astfel a fostpusă baza succesului deplin pentru convertirea lumii la nepri-hănire. Acest lucru nu trebuia să prezinte nici un fel de problemăreală pentru că puterea şi resursele de partea lui Dumnezeu erauincomensurabil mai mari decât cele ale celor de partea cealaltă.N-ar fi fost de mirare dacă Israel şi-ar fi adus la îndeplinire curepeziciune însărcinarea lor. Uluitor este faptul că ei nu au făcutlucrul acesta.

Să privim la acest fapt. Două naţiuni se luptă pentru supre-maţie. Una dintre ele are zece milioane de ostaşi, arme de ultimăoră şi comandamentul cel mai experimentat şi mai capabil dinlume. Cealaltă are doar puţini soldaţi, prost echipaţi şi cu uncomandant care nu se poate măsura cu generalii oponenţilor lor.Toţi vor crede că e de la sine înţeles că mica armată nu are nici oşansă de câştig. Ce lucru uluitor ar fi dacă ar câştiga biruinţaasupra forţelor covârşitoare!

De partea Israelului se aflau personalul şi resursele întreguluiunivers, iar generalul lui era Isus Hristos, cel mai priceput şi maiexperimentat general care exista. Satana avea de partea sa numaipe îngerii căzuţi şi pe oamenii slabi, şi ca lider nu se putea măsuracu Hristos. La prima vedere s-ar părea ca o concluzie de la sineînţeleasă că forţele lui Dumnezeu vor rezolva cu rapiditate toateproblemele şi vor restaura cu desăvârşire neprihănirea pe pământ.Dar, minunea minunilor, lucrurile au evoluat în direcţia opusă.

Abia se stabiliseră în Canaan şi diavolul i-a convins să îşiurmeze propriile lor planuri personale, în locul celor ale luiDumnezeu, cu rezultatul că, în curând, ei şi-au pierdut libertatea


înaintea diferitelor neamuri din jur. De fiecare dată când s-aîntâmplat aceasta, sanctuarul a fost aruncat la pământ, iarnecurmata smulsă. Astfel, ei au fost lipsiţi de libertatea lor, denecurmata, de ţară şi de sanctuar. În timpul unor asemeneaperioade, lucrarea lui Dumnezeu a stagnat pe deplin. De fapt, cumult mai rău decât atât, ea a pierdut teren, în timp ce forţelevrăjmaşe au câştigat un avantaj considerabil.

De exemplu, în timpul lui Ghedeon, madianiţii, amaleciţii şicopiii răsăritului, au venit peste ţară ca s-o nimicească, atât demult încât Israelul a fost mult sărăcit.

„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; şi Domnuli-a dat în mâinile lui Madian timp de şapte ani. Mâna lui Madiana fost puternică împotriva lui Israel. Ca să scape de Madian, copiiilui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânciîntărite.

„După ce semăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi cu fiiiRăsăritului şi porneau împotriva lui. Tăbărau în faţa lui,nimiceau roadele ţării până spre Gaza; şi nu lăsau în Israel nicimerinde, nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cuturmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de lăcuste, erau fărănumăr, ei şi cămilele lor, şi veneau în ţară ca s-o pustiască. Israela ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, şi copiii lui Israelau strigat către Domnul.“ Judecători 6,1-6.

Altarul lui Baal a fost ridicat în locul altarului lui Dumnezeu.Primul pas făcut de Dumnezeu în izbăvirea Israelului din aceastăstare, a fost acela de a-l învăţa pe Ghedeon să distrugă altarul luiBaal împreună cu stâlpul închinat Astarteei care era deasupra şi,după rezidirea altarului lui Dumnezeu, să aducă jertfe pe el.

„În aceeaşi noapte, Domnul a zis lui Ghedeon: ,Ia viţelul tatăluitău, şi un alt taur de şapte ani. Dărâmă altarul lui Baal, care esteal tatălui tău, şi stâlpul închinat Astarteei, care este deasupra. Săzideşti apoi şi să întocmeşti pe vârful acestei stânci, un altarDomnului, Dumnezeului tău. Să iei taurul al doilea, şi să aduci oardere de tot, cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia.‘Ghedeon a luat zece oameni dintre slujitorii lui, şi a făcut cespusese Domnul; dar fiindcă se temea de casa tatălui său, şi deoamenii din cetate, a făcut lucrul acesta noaptea, nu ziua.“Judecători 6,25-27.

Prin Ghedeon, Dumnezeu a dat înapoi poporului libertatea,ţara, necurmata şi serviciul sanctuarului, şi astfel a restaurat



Dan

iel p

rive

a la

tre

cutu

l frâ

nt d

e eş

ecur

ile r

epe-

tate

în c

are:

Sanc

tuar

ul a

fost

aru

ncat

la p

ămân

t;N

ecur

mat

a a

fost

înde

părt

ată;

Iar

sfin

ţii a

u fo

st c

ălca

ţi în

pic

ioar

e.

Lui

Dan

iel i

s-a

ară

tat

viit

orul

în c

are

se v

a re

pe-

ta t

recu

tul.

El a

văz

ut p

e om

ul fă

răde

legi

i:A

runc

ând

la p

ămân

t sa

nctu

arul

;În

depă

rtân

d ne

curm

ata;

Şi c

ălcâ

nd în

pic

ioar

e pe

pop

orul

lui D

umne

zeu.

El ş

tia

că a

cest

tip

ar t

rebu

ie s

ă se

înch

eie

înai

nte

ca lu

crar

ea lu

i Dum

neze

u să

poa

tă f

i sf

ârşi

tă. D

e ai

ci ş

i înt

reba

rea:

În

câtă

vre

me

se v

a îm

plin

i ved

enia

? Ia

r ră

spun

sul a

fost

:

"Pân

ă vo

r tr

ece

două

mii

trei

sut

e de

ser

i şi d

imin

eţi;

Atu

nci s

anct

uaru

l va

fi r

esta

urat

la s

ta-

rea

sa le

giti

mă.

" R

evis

ed S

tand

ard

Vers

ion.

606

36

70 a

ni

457

ÎHD

H

538

179818

44

1260

an

i

condiţiile pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să continue. Dar înmod trist, ei s-au întors curând la planurile lor însoţite dedezastre. Totuşi, în zilele lui David, lucrarea a ajuns cel maiaproape de încheierea ei, deşi încă departe de obiectivul ei deplin.În timpul domniei celui de-al doilea rege al Israelului,exterminarea naţiunilor închinătoare la idoli din jurul lor a fostdusă la cea mai mare extindere atinsă vreodată, şi au fost făcuteplanurile pentru înălţarea unui templu permanent care săînlocuiască structura portabilă, ce slujise încă de pe vremea luiMoise. Dar, din nefericire, Solomon nu a putut să mânuiascămarea bogăţie şi putere şi a aşezat piciorul Israelului pe drumulapostaziei, care a ieşit de sub control până când au căzut substăpânirea Babilonului.

Încă o dată Satana a reuşit să îi lipsească de pământul lor, delibertate, de necurmata şi de sanctuar, deoarece el ştia prea binecă prin pierderea acestor lucruri era asigurat că ei nu vor puteaduce mai departe lucrarea de distrugere a împărăţiei lui. Întimpul celor şaptezeci de ani, lipsit de aceste lucruri, poporul luiDumnezeu putea doar să bată pasul pe loc şi să aştepte până cândavea să fie restabilit. După şaptezeci de ani, unsul Domnului, Cir,i-a eliberat şi a dat decretul ca ei să se întoarcă la Ierusalim. Odată sosiţi acolo sarcina lor prioritară era să reclădească cetateaşi templul şi să restabilească jertfele zilnice.

Daniel, care a înţeles cu mare claritate scopul lui Dumnezeupentru Israel şi rolul cheie jucat de necurmata şi de sanctuar, fărăîndoială că a nutrit speranţa că, o dată ce restaurarea dincaptivitatea babiloniană a avut loc, Israel nu va mai cădea dinnou. El a aşteptat să vadă statornicirea permanentă a libertăţiilor, a ţării lor, a sanctuarului şi a necurmatei, prin care avea săvină izbăvirea poporului de orice păcat, instaurarea neprihăniriiveşnice şi înălţarea lui Hristos ca biruitor al diavolului.

Dar nu avea să fie obţinută prin naţiunea Israelului. Într-oviziune, Dumnezeu a deschis ochii grozav de îndureraţi ai luiDaniel, ca să vadă tabloul macabru al viitorului, care implicaînălţarea şi căderea Medo-Persiei, Greciei şi Romei, mai întâipăgână şi apoi papală. În viitorul îndepărtat, el a văzut căpoporul îşi va pierde din nou libertatea, sanctuarul va fi călcatîn picioare, necurmata îi va fi smulsă, iar Prinţul legământuluiva fi înlocuit în inimile oamenilor de omul fărădelegii, fiulpierzării.


„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a măritnespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara ceaminunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât lapământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-a călcat înpicioare. S-a înălţat până la Căpetenia oştirii, i-a smuls necur-mata, şi i-a surpat locul locaşului Său cel sfânt. Oastea a fostpedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei;cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a izbutit în ce a început.“Daniel 8,9-12.

Daniel a ştiut că nu era posibil ca împărăţia lui Dumnezeu săfie instaurată în asemenea condiţii. Tabloul care i-a apărutînaintea ochilor a fost îngrozitor, o perpetuare la nesfârşit atrecutului. Întrebarea firească era dacă aceste lucruri vor mergeîn realitate la nesfârşit sau va veni un timp când tiparul va finimicit, păcatului i se va pune capăt, iar neprihănirea cea veşnicăva fi adusă înăuntrul oamenilor. Vor ajunge vreodată copiii luiDumnezeu la timpul când niciodată nu vor mai fi lipsiţi delibertatea lor, de necurmata şi de sanctuar? Aceasta eraîntrebarea căreia, de altfel, i s-a dat răspuns în Daniel 8,13.14.

„Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe celce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despredesfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până cândva fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?‘ Şi el mi-a zis:,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântulLocaş va fi curăţit! ‘ “

Pentru multă vreme, înainte de a fi dată această viziune,sanctuarul şi oştirea au fost călcate în picioare, având dreptconsecinţă pierderea necurmatei şi a ţării lor. Această situaţie acontinuat aşa multă vreme, întinzându-se până în viitor, dar nuva continua pentru totdeauna. Trebuia să vină o vreme când, atâtsanctuarul cât şi oştirea, nu vor mai fi călcate în picioare, şi cândnecurmata nu va mai fi luată. Acel timp va fi la sfârşitul celordouă mii trei sute de zile şi nopţi.

O dată cu venirea acelui timp venea asigurarea că, întrucâtadevăratul popor al lui Dumnezeu niciodată nu va mai fi din nouadus în robia babiloniană şi niciodată nu va mai fi lipsit din noude sanctuar şi de necurmata, lucrarea va fi încheiată, păcatuluişi păcătoşilor li se vor pune capăt, neprihănirea cea veşnică va fiadusă înăuntru şi Hristos va fi înălţat pe veci ca Împărat alîmpăraţilor şi ca Prinţ al păcii.


Niciodată nu trebuie trecut cu vederea că Daniel 8,14 esterăspunsul la întrebarea din versetele anterioare. De aceea,determinarea datei când acea perioadă de timp se va încheia estedeclaraţia făcută oştirii lui Dumnezeu, că ei au înaintea lor ocaziadesăvârşită de a-şi încheia misiunea, deoarece ştiu că nu vor maifi niciodată înrobiţi, că nu vor mai pierde sanctuarul şi peminunatul lor Mare Preot, sau slujbele zilnice ale acelei preoţii.

Astfel că Scriptura care zice: „Până vor trece două mii trei sutede seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit“, („...restauratla starea sa legitimă.“ R.S.V.), este de o nepreţuită valoare pentruadevăratul popor al lui Dumnezeu. Nu e de mirare că este privităcu ochi răi de vrăjmaşii adevărului lui Dumnezeu. Să fie!Adevăratele oi se vor bucura să stăpânească o asemeneaminunată piatră preţioasă a adevărului cel viu. Inspiraţi defăgăduinţa ei, înarmaţi cu puterea Dumnezeului care a rostit-o,ei vor merge înainte ca cea mai puternică armată din istoriaomenirii, umpluţi de iubirea, înţelepciunea, caracterul şi putereaCelui atotputernic, ca să nimicească forţele întunericului pentrutotdeauna.

Atunci „cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei cevor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele,în veac şi în veci de veci.“ Daniel 12,3.


Capitolul 2

Un model exact

Sanctuarul din cer este slujba specifică prin care Dumnezeuoferă mântuirea de păcat şi soluţia deplină a problemelor pe carefărădelegea le-a introdus în univers. El este prevederea prin careMântuitorul este capabil să administreze beneficiile ispăşiriifăcute pe cruce. De aceea, este descoperirea Evangheliei, putereavie a lui Dumnezeu de a mântui de păcat.

„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce seapropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca sămijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25.

Această mijlocire se efectuează în sanctuarul din cer, în careHristos este Marele Preot.

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un MarePreot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi,în ceruri; un slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, carea fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.“ Evrei 8,1.2. K. J.V. Bible.

Tocmai în virtutea acelei lucrări din sanctuarul ceresc îi esteposibil lui Hristos să îi mântuiască pe deplin pe toţi cei care vinla Dumnezeu prin El. Aceasta nu înseamnă că jertfa de pe crucenu joacă nici un rol în mântuirea omului, deoarece ea cusiguranţă are un mare rol. Fără jertfa supremă şi desăvârşită alui Hristos n-ar exista mântuire pentru nimeni, dar în acelaşitimp trebuie recunoscut că, dacă Hristos n-ar fi făcut decât să-şijertfească viaţa, atunci tot n-ar exista mântuire. În planul luiDumnezeu pentru izbăvirea din păcat, mijlocirea lui Hristos dinsanctuarul ceresc este la fel de importantă ca şi moartea luiHristos pe cruce. Este mijlocul prin care beneficiile acelei jertfesunt puse la dispoziţia celor care se roagă. Cu alte cuvinte, ceea

(22)

ce Hristos a obţinut prin răstignire, trebuie să fie administrat deCel care are puterea să aducă acele elemente vitale ale vieţii lacei pieritori.

Pavel a înţeles cu claritate acest principiu, exprimându-l încuvintele următoare:

„Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cuDumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum,când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.“Romani 5,10.

Principiul implicat aici poate fi ilustrat într-o anumită măsurăîn felul următor. Imaginaţi-vă că un om se află în închisoareaşteptând ca să fie executat. Între timp, tatăl său, care are o mareinfluenţă asupra guvernatorului ţării, pledează pentru iertarealui. El obţine cu succes iertarea, dar aceasta nu înseamnă că fiul,care se află la peste două mii de kilometri distanţă, este liberchiar în clipa aceea. Iertarea, în forma unei decizii guver-namentale de eliberare a prizonierului, trebuie să ajungă acolounde se află el închis şi, înainte de a fi eliberat, trebuie acceptatăde el însuşi. Dacă, în timpul călătoriei de la guvernator cătreînchisoare, tatăl este omorât şi scrisoarea de graţiere distrusă,fiul va pieri tot atât de cert ca şi cum nu ar fi obţinut niciodatăiertarea.

În acelaşi fel, răscumpărarea obţinută de Hristos la Golgota,nu îi va aduce unei persoane vreun avantaj, dacă nu îi este adusăla îndemână şi dacă el nu o acceptă acolo unde se află el. NumaiIsus Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, poate aduce laîndeplinire această lucrare vitală. De aceea, dacă Hristos ar firămas în mormânt, în loc de a fi înviat ca să se înalţe la cer caMare Preot al sanctuarului ceresc, neamul omenesc ar fi fosttotalmente pierdut ca şi cum Hristos nu ar fi murit deloc. Golgotaar fi fost doar o risipă zadarnică.

„Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră estezadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noisuntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu;fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos,când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci,dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviatHristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă înpăcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristossunt pierduţi.“ 1Corinteni 15,14-18.

UN MODEL EXACT 23

Ceea ce Hristos a câştigat la Golgota a luat cu El în mormânt.Satana a dorit şi a sperat că va putea să sigileze înapoia uşiloracelei închisori pe Mântuitorul pentru vecie, dar Domnul a înviatca biruitor al morţii şi al mormântului, pentru a duce cu El darulpreţios al mântuirii în sanctuarul din cer, de unde El îladministrează pentru aceia care îl vor accepta.

Ilustraţia dată mai sus este inadecvată într-un fel, pentru căHristos a obţinut cu mult mai mult decât iertare. Prizonierul dinparabola de mai sus a ieşit din închisoare cu aceeaşi viaţă cu careel intrase în ea. Mintea şi atitudinea lui se puteau schimba, darnatura lui lăuntrică nu era schimbată de loc. Se cere cu mult maimult decât o condamnare la închisoare şi decât o ameninţare cumoartea, pentru a schimba caracterul unui om. Nimeni nu poatefi sigur că o dată ce ucigaşul este eliberat, nu va comite din nouaceleaşi crime. În majoritatea cazurilor aceasta este realitatea.Cei mai mulţi ies din închisoare mai împietriţi şi mai periculoşidecât au fost când intraseră acolo.

Dar Hristos aduce cu mult mai mult decât iertare. Elîndepărtează natura cea veche păcătoasă şi pune în locul ei o nouăputere de viaţă. Apoi, zi de zi, El lucrează asupra, în şi cu acel omspre a-l pregăti pentru scrutinul judecăţii de cercetare. În ziuateribilă a cercetării finale, Marele Preot ceresc îşi prezintă operaSa desăvârşită, pentru a fi examinată de Tatăl, fiind încrezătorcă ceea ce El a făcut corespunde celor mai exigente standarde aleneprihănirii; şi întocmai aşa va fi.

Această lucrare cuprinde o gamă largă de activităţi şi cereaplicarea sferei largi şi a puterii depline a Evangheliei. Pentru caacest lucru să fie posibil, trebuie să existe un sanctuar în cerurişi lucrarea de Mare Preot a lui Hristos în lăcaşul acela.

De aceea, indiferent cât de strălucit şi de plăcut va preamăricineva minunăţiile jertfei de pe Golgota, dacă el nu va reuşi săvadă şi să predice lucrarea tot atât de importantă făcută însanctuarul ceresc, mântuirea va fi lipsită de o lucrare cu totulesenţială. Numai aceia predică cu adevărat Evanghelia careprezintă crucea doar ca o parte a slujbelor complete pentrumântuirea din păcat, slujbe care se extind dincolo de Golgota, lacurţile slavei, unde Hristos este slujitor al adevăratului sanctuar,ridicat de Domnul şi nu de om.

Lucrarea făcută de Hristos în sanctuar este la fel de invizibilăpentru ochiul omenesc ca şi lucrarea făcută în inima omului.


Totuşi ea este la fel de reală şi de importantă, şi cu toate călucrarea făcută în sanctuar se află la aşa mare distanţă şi esteinvizibilă, ea trebuie să fie înţeleasă de orice persoană de pepământ care doreşte să fie mântuită. Aceasta este aşa deoareceomul are o parte de făcut ca şi conlucrător cu Hristos. Acest lucrunu sugerează că omul participă în vreun fel la lucrarea reală amântuirii, pentru că numai Hristos poate face aceasta, dar nespune că răscumpărarea nu se dă nimănui în mod automat. Eaeste oferită celor care înţeleg ce face şi ce oferă Hristos, şi care facpaşii pe care Dumnezeu i-a descris în Scriptură, aşa încât acelebinecuvântări să devină proprietatea lor.

Oamenii nu sunt mântuiţi în ignoranţă, căci în condiţia aceastaei sunt pierduţi, aşa după cum a spus Isus:

„Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.“ Ioan 8,32.Prin profetul Său din vechime, Domnul a avertizat că „Poporul

Meu piere din lipsă de cunoştinţă. . .“ Osea 4,6.Urmează deci că aceia care vor fi părtaşi la revărsarea bogată

a binecuvântărilor mântuirii, trebuie să înţeleagă personalpoziţia şi lucrarea Marelui lor Preot din sanctuarul ceresc. Fărăaceasta, le va fi imposibil să exercite credinţa care este esenţialăastăzi sau să ocupe locul pe care Dumnezeu l-a plănuit pentru ei.

Dumnezeu a recunoscut pe deplin cât de mare este nevoiaaceasta şi, drept consecinţă, a pus la dispoziţie mijloacele princare fiecare suflet poate vedea şi înţelege întocmai ce seîntâmplă în cer. El a făcut aceasta când l-a chemat pe Moise şil-a instruit să îi îndrume pe copiii lui Israel să clădească unmodel exact al sanctuarului din cer şi, să instituie în acea clădireun ritual de slujbe care să reproducă în formă simbolicăadevărata lucrare a lui Hristos în ceruri. Astfel, toţi cei care şi-audedicat timpul şi energia ca să studieze cu rugăciune slujbele depe pământ, au putut înţelege pe cele cereşti. În realitate nuexistă nici o altă cale pentru a înţelege cu adevărat lucrarea dinceruri, decât acea parabolă plănuită şi stabilită de Dumnezeu pepământ.

Este important să înţelegem că nu a existat nici un merit înslujbele sanctuarului pământesc. Ele nu au putut şi nici nu aucurăţat păcatele. De aceea, ele nu au luat locul lucrării lui Hristosîn ceruri, ci au slujit doar pentru a demonstra, a descoperi şi aînvăţa despre lucrarea Lui, pe cei care participau la aceste slujbe.Adevărul acesta este subliniat cu putere în Scriptură:

UN MODEL EXACT 25

„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nuînfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşijertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pecei ce se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacăcei ce le aduceau, fiind curăţiţi o dată, n-ar mai fi trebuit să maiaibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor esteînnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cuneputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. Deaceea, când intră în lume, El zice: ,Tu n-ai voit nici jertfă, niciprinos; ci mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nicijertfe pentru păcat.‘ Atunci am zis: ,Iată-mă (în sulul cărţii estescris despre Mine), vin să fac voia ta, Dumnezeule! ‘ După ce a zisîntâi: ,Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderide tot, nici jertfe pentru păcat‘, (lucruri aduse toate după lege) apoizice: ,Iată-mă vin să fac voia ta, Dumnezeule.‘ El desfiinţează astfelpe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua. Prin această ,voie‘ amfost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna. Şi, pe când orice preot face slujba în fiecarezi, şi aduce de multe ori aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot ştergepăcatele, El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentrupăcat, s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, şiaşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-i fie făcuţi aşternut alpicioarelor Lui. Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţipentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.“ Evrei 10,1-14.

Aceste versete clarifică deosebirea dintre nenumăratele slujbeşi darurile de jertfă repetate ale sanctuarului VechiuluiTestament, şi răscumpărarea câştigată o dată pentru totdeaunaprin Hristos. Cea din urmă, după îndepărtarea păcatului,instaurează neprihănirea, în timp ce cele dintâi nu au nici oputere de a aduce aceste rezultate. Dacă ar fi făcut-o, aceste jertfear fi încetat să mai fie aduse, pentru că închinătorii, o datăcurăţaţi, nu ar mai fi avut păcat în vieţile lor. Dar nu este posibilca sângele taurilor şi al ţapilor să ispăşească păcatul.

Numai Hristos a avut viaţa care s-a măsurat cu viaţa şi culegea lui Dumnezeu şi, de aceea, numai El a putut oferirăscumpărarea pentru păcat. „În nimeni altul nu este mântuire;căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuiesă fim mântuiţi.“ Fapte 4,12.

Mai mult decât atât, numai El are poziţia şi puterea săadministreze beneficiile acelei ispăşiri, aşa încât nimeni altul, ci


numai El poate fi adevăratul slujitor al adevăratului sanctuardin cer.

Este foarte important să stabilim că slujbele sanctuaruluipământesc nu erau destinate să ierte păcatul. Nu există nici ofărâmă de adevăr în ideea că Domnul l-a dat pentru acest scop.Cu totul altul a fost scopul pentru care el a fost aşezat în tabăraizraeliţilor şi pentru care poporul a fost invitat să participe laslujbele lui. Dacă nu este văzută adevărata intenţie a luiDumnezeu, va fi imposibil ca Evanghelia să fie pe deplin şi corectînţeleasă iar puterea ei experimentată. Aşadar, este vital ca oricecercetător al Cuvântului să petreacă timp contemplând asuprascopului lui Dumnezeu în darea sanctuarului, până ce intenţiadivină este înţeleasă cu claritate şi însuşită cu fermitate înconvingerile personale.

Sanctuarul Vechiului Testament a fost ridicat şi, de asemenea,slujbele lui au fost instituite pentru a descoperi copiilor luiDumnezeu operaţiile din sanctuarul ceresc, prin intermediulcărora Marele Preot este în stare să „mântuiască în chipdesăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El.“ Evrei 7,25.El „era o asemănare pentru vremurile de acum“; „...chipurilelucrurilor care sunt în ceruri…“; „…umbra bunurilor viitoare…“Evrei 9,9.23; 10,1.

Aceste Scripturi stabilesc două lucruri vitale.Unul este că în plănuirea cortului şi a slujbelor lui nu exista

nici un element de născocire omenească. Numai Dumnezeu afăcut aceste planuri, iar Moise a fost îndrumat să facă toatelucrurile după modelul care i s-a arătat pe munte. Nu era permisănici o deviere sau modificare de vreo natură oarecare. De aceea,nu exista nici un defect şi nu se găsea nici o greşeală în aceaparabolă desăvârşită. Dacă cercetătorul Bibliei ar întâlni, înprivinţa cortului, elemente care nu sunt în armonie cu înţelegerealui cu privire la planul Evangheliei, greşeala se află în înţelegereasa şi nu în pilda prevăzută de un Dumnezeu desăvârşit care nuface greşeli.

„Când Moise era aproape să construiască sanctuarul ca locuinţăpentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucrurile dupămodelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zel pentrulucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemnă oamenii cei mai talentaţişi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toate acestea elnu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici un ciucure, nici

UN MODEL EXACT 27

o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului, decât dupămodelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pe munte şi i-adescoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cu slava Lui, ca săpoată vedea modelul, şi după acesta s-au făcut toate lucrurile.“Hristos Lumina Lumii, cap. 21, par. 28.

Cel de-al doilea lucru vital este că exista doar un singur scopposibil pentru stabilirea sanctuarului şi a serviciilor sale. Nu eraacela de a oferi doar iertare pentru păcat şi nici de a înfrumuseţatabăra. Ci scopul său specific a fost acela de a furniza o imagineexactă şi cuprinzătoare a lucrării realizate de Hristos caadevăratul Mare Preot ce are puterea de a îndepărta toatepăcatele din viaţa şi din căminele copiilor Săi.

Doar o singură posibilă concluzie poate fi trasă din acesterealităţi biblice. Şi anume că, sanctuarul şi serviciile sale erauimaginea cu adevărat demnă de încredere a templului ceresc şi aserviciilor sale. Şi aşa trebuia să fie. Ar fi total ilogic săconcluzionăm altfel, ca să nu spunem nimic despre teribileleacuzaţii aruncate asupra caracterului lui Dumnezeu, dinmomentul în care se declară că sanctuarul pământesc nu este oreprezentare adevărată a celui ceresc.

Nu există nici o fiinţă care să cunoască structura şi slujbelecereşti mai bine ca Dumnezeu şi, în afara Maestrului Învăţător,nu există nimeni mai capabil care să poată oferi adevăratul modelal celui ceresc. El a declarat în mod clar că sanctuarul de pepământ este făcut după chipul celui ceresc. De aceea, dacămodelul pământesc se abate în vreun fel de la cel ceresc, atunciDumnezeu ne-ar înşela în aceeaşi măsură. El ar fi un mincinos şinicidecum Tatăl adevărului.

Cu siguranţă că Dumnezeu nu ne-a înşelat, dar sunt unii careîl acuză că ar fi făcut-o. Cu certitudine, ei nu declară făţiş că„Dumnezeu este un mincinos“, dar ei fac această declaraţie cânddiscreditează sanctuarul, socotind că este o descoperire a celuiceresc, a preoţiei şi a lucrării lui, pe care nu te poţi bizui. Înopoziţie directă cu declaraţia Lui, ei susţin că Dumnezeu a oferitun sanctuar în Vechiului Testament, cât şi slujbele lui, care nudescoperă cu adevărat ceea ce El a făgăduit că va face. Acest lucrueste făcut de bisericile protestante şi catolice, în care nu se învaţăputernica solie a Evangheliei, aşa după cum este ea descoperităîn slujbele templului. Unii merg atât de departe, încât declară căScripturile Vechiului Testament nu mai sunt valabile pentru


creştinii zilelor noastre. Ei susţin că ele au fost scrise doar pentruiudei şi că şi-au pierdut valabilitatea odată cu apariţia scrierilorNoului Testament. Acest fel de a judeca este cu siguranţă fals,pentru că prima dispensaţiune, a Vechiului Testament, a fost ograndioasă descoperire a adevărului, şi a aşezat temeliile pestecare a fost clădită a doua dispensaţiune, a Noului Testament. Defapt, Evanghelia Noului Testament nu poate fi cu adevăratînţeleasă fără ca să fie studiată împreună cu Vechiul Testament.

În termeni practici aceasta înseamnă că, după cum au existatdouă încăperi în sanctuarul pământesc, tot aşa există douăîncăperi în sanctuarul ceresc. După cum au existat două lucrăridiferite în sanctuarul pământesc, respectiv în prima şi în a douaîncăpere, tot aşa există şi în cel ceresc. După cum a fost o curtecare avea de-a face cu templul pământesc, tot aşa există unaasociată sanctuarului ceresc.

Lista ar putea fi extinsă pentru a include orice aspect al unuia,ca o ilustraţie adevărată, exactă şi demnă de încredere alceluilalt.

Cât de recunoscători putem fi Tatălui nostru ceresc, care aoferit o descoperire a adevărului care este chiar adevărul. Cât deminunat este să ai siguranţa că te poţi baza pe o solie fără să ainici măcar o umbră de îndoială. Solia sanctuarului face partetocmai din categoria aceasta.

Trebuie să recunoaştem că anumite texte par să contrazicămărturia despre sanctuarul Vechiului Testament. Sunt uneletexte de acest gen în Evrei, care vor fi subiectul unei examinăridetaliate în paginile următoare ale acestei cărţi, şi care au fostcauza pentru care mulţi au respins principiul celor două încăperiale sanctuarului ceresc şi cele două lucrări distincte adecvatefiecărei încăperi. Cât de nefericit este că unele suflete preţioaseiau poziţia aceasta. Dacă credinţa lor ar fi fost ancorată ferm înconvingerea că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului, eis-ar fi odihnit în cunoştinţa că, o dată ce El a spus că a dat oilustraţie corectă şi exactă despre sanctuarul din cer, El a făcutîntocmai după cum a promis. Atunci ei nu ar fi admis niciodatăpoziţia care neagă existenţa celor două încăperi şi a celor douălucrări din sanctuarul ceresc. Mai degrabă ei ar fi aşteptatrăbdători până când această dificultate ar fi fost rezolvată şi pânăce textele din Evrei ar fi fost înţelese aşa cum Dumnezeu aintenţionat ca ele să fie înţelese.

UN MODEL EXACT 29

Concluzia care ne spune că trebuie neapărat să existe douăîncăperi şi două slujbe se bazează pe afirmaţia lui Dumnezeu că,prin sanctuarul pământesc El a oferit un tablou adevărat alsanctuarului ceresc. Este de aşteptat ca scriitorii NouluiTestament să înveţe în deplină armonie cu acest principiu.Categoric, Pavel este în armonie aşa după cum declară pasajulurmător:

„Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujbadumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr,s-a făcut un cort. În partea dinainte numită ,Locul sfânt‘ erasfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului;după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema ,Loculprea sfânt.‘ El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotullegământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aurcu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legămân-tului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capaculispăşirii, cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim cu deamănun-tul despre aceste lucruri. Şi după ce au fost întocmite astfellucrurile acestea, preoţii care fac slujbele, intră totdeauna înpartea dintâi a cortului. Dar în partea a doua intră numai marelepreot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sineînsuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului. Prin aceasta,Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încădeschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Aceasta era oasemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şijertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta ladesăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte poruncipământeşti date ca toate cele privitoare la mâncare, băuturi şifelurite spălări, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos avenit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortulacela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini,adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat o dată pentrutotdeauna, în locul sfânt (conform K. J.V. Bible), nu cu sânge deţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat orăscumpărare veşnică.“ Evrei 9,1-12.

Pavel oferă aici cea mai concisă descriere ce poate fi găsitădespre sanctuarul pământesc, mobilier şi slujbele lui. Apoi, înlimbajul cel mai simplu şi cel mai clar ce poate fi scris, declară că„era o asemănare pentru vremurile de acum…„ O asemănare esteo reprezentare exactă a lucrurilor simbolizate. De aceea, Pavel


exprimă ideea că, pe cât de sigur este că cel dintâi cort avea douăîncăperi şi două lucrări diferite, tot aşa de cert este că şi cortulceresc are două încăperi cu două slujbe diferite.

Pentru a întări acest fapt, să luăm seama la felul cum foloseşteel expresia „locuri sfinte“, folosită în descrierea sanctuaruluiceresc. Acesta nu este un fapt destul de evident în versiuneaautorizată (K. J.V.), unde cuvintele „cea mai sfântă dintre toate“(sau Locul prea sfânt, aşa cum e redat în româneşte) sunt folositeca traducere a expresiei „ta hagia“, din Evrei 9,8. „Ta hagia“înseamnă în mod literal „locuri sfinte“, fiind pluralul şi nicidecumsingularul. Când Pavel o aplică la sanctuarul ceresc, aceastaarată că el ştia că exista mai mult decât o încăpere sau loc sfântîn sanctuarul ceresc, întocmai după cum era şi în sanctuarulpământesc.

În mod asemănător Ioan descrie în Apocalipsa viziunea care is-a dat cu privire la lucrarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu,în prima încăpere a sanctuarului ceresc. El l-a văzut pe Tatălstând pe tronul Său, şi înaintea Lui cele şapte lămpi de foc, carearată în mod clar că scena avea loc în prima încăpere asanctuarului.

„După aceste lucruri m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisăîn cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul uneitrâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: ,Suie-te aici, şi-ţi voiarăta ce are să se întâmple după aceste lucruri! ‘ Numaidecât amfost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie,şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el,avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul dedomnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd lavedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patrude scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteaudouăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capeteaveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere,glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şaptelămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. Înfaţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă,asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şiîmprejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cuochi pe dinainte şi pe dinapoi.“ Apocalipsa 4,1-6.

În continuare, Domnul i-a descoperit apostolului Ioanevenimentele secolelor viitoare şi l-a condus până la vremea când

UN MODEL EXACT 31

cei morţi trebuia să fie judecaţi, sfinţii răsplătiţi şi cei răi nimiciţi.La acea vreme, templul lui Dumnezeu s-a deschis în cea de-a douaîncăpere, unde Ioan a putut vedea acum chivotul legământului luiDumnezeu.

„Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremeasă judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi,şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeştipe cei ce prăpădesc pământul. Şi Templul lui Dumnezeu, care esteîn cer, a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său, înTemplul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur depământ, şi o grindină mare.“ Apocalipsa 11,18.19.

Iată mai jos confirmarea că acestea au fost în realitate viziunilecelor două încăperi ale templului ceresc.

„Aşa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat deMoise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era ,oasemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şijertfe‘; cele două încăperi sfinte ale lui erau ,chipurile lucrurilorcare sunt în ceruri.‘ Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot,este ,slujitor al sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fostridicat nu de om, ci de Domnul.‘ “ Evrei 9,9.23; 8,2. Pe când se aflaîn viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templullui Dumnezeu din ceruri şi a văzut ,şapte lămpi de foc‘ care ardeau,înaintea scaunului de domnie.‘ Apocalipsa 4,5. El a văzut unînger, care avea ,o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, cas-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul deaur, care este înaintea tronului.‘ Apocalipsa 8,3. În viziuneprofetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere asanctuarului din ceruri şi a văzut acolo ,şapte lămpi de foc‘ şi,altarul de aur‘, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi altarultămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou ,Templul luiDumnezeu care este în cer a fost deschis‘ (Apocalipsa 11,19) şi ela privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici avăzut ,chivotul legământului Său‘ (Apocalipsa 11,19), reprezentatprin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde legea luiDumnezeu.

Moise a făcut sanctuarul pământesc ,după chipul pe care-lvăzuse.‘ Pavel declară că, atunci când au fost gata ,cortul şi toatevasele pentru slujbă‘ erau ,chipurile lucrurilor care sunt înceruri.‘ Fapte 7,44; Evrei 9,21-23. Iar Ioan spune că a văzutsanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeşte


pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat deMoise era numai o copie.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 9, 10de la sfârşit.

Acestor referinţe li se va da şi mai multă atenţie pe parcursulstudiului nostru. Ceea ce trebuie stabilit acum este că, pentru asatisface nevoia fiecărui credincios de a cunoaşte şi de a înţelegelucrarea lui Hristos în favoarea sa, Domnul a prevăzutsanctuarul pământesc ca o ilustraţie a templului ceresc şi aslujbei sale sfinte şi mântuitoare. Trebuie accentuat că dacă nu

UN MODEL EXACT 33

După cum o ilustraţie redă adevărata imagine a obiectuluioriginal, tot astfel, modelul sanctuarului pe care Dumne-zeu l-a dat lui Israel, a fost o reproducere exactă a mareluioriginal din ceruri.

ar fi fost o reprezentare exactă a celui ceresc, atunci nu ar fi avutnici un sens ca să fie dat. Atât de important este acest lucru,încât întreaga solie a sanctuarului stă sau cade, tocmai în acestpunct.

Luând această poziţie, totuşi, trebuie să fim atenţi să nuexagerăm lucrurile, deoarece trebuie să luăm în considerarelimitele modelului pământesc în comparaţie cu imaginea lui realădin cer. De exemplu, cortul care a fost ridicat şi purtat prin deşertera foarte mic, în comparaţie cu clădirea din ceruri, care poatecuprinde „zece mii de ori zece mii şi mii de mii“ de îngeri.Apocalipsa 5,11; Daniel 7,10. Dacă izraeliţilor li s-ar fi cerut săridice o asemenea structură colosală, ei nici nu ar fi avutposibilităţi materiale ca s-o construiască şi nici nu ar fi putut s-otransporte. Din acest motiv, măreţia absolută a celei cereşti estereflectată în cea pământească foarte puţin sau mai deloc.

O altă problemă pe care Domnul a întâmpinat-o, dând unmodel exact până la ultimul detaliu, a fost faptul că nu exista nicimăcar un singur preot pe pământ care să poată sluji în modcontinuu înaintea prezenţei personale a lui Dumnezeu. Din cauzaaceasta, Domnul s-a limitat să locuiască aproape tot timpul înSfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc.

Aceasta i-a condus atât pe adventişti, cât şi pe protestanţi, săcreadă că Dumnezeu nu poate să locuiască în sanctuarul cerescdecât în Sfânta Sfintelor. Bazaţi pe această presupunere greşită,adventiştii, l-au plasat în mod corect pe Hristos în Sfânta până în1844, dar l-au limitat, în mod incorect, pe Tatăl numai la SfântaSfintelor, crezând că Tatăl şi Fiul au stat separaţi până când aînceput ispăşirea finală.

Protestanţii au înţeles corect că după ce Hristos „a făcut cu-răţirea păcatelor, a şezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte“, Evrei 1,3, dar au tras concluzia eronată că nu exista oslujbă în prima încăpere din ceruri, pentru că, după cum au văzutei lucrurile, Hristos a intrat direct în Sfânta Sfintelor, unde, deasemenea, credeau în mod greşit, că Tatăl se găsea permanent.

Adevărul curat este că Marele nostru Preot şi Tatăl Său au fostîmpreună în Sfânta până în 1844, când Tatăl a intrat primul înSfânta Sfintelor, înaintea Fiului, spre a pregăti nunta. Foartecurând după aceea, Isus l-a urmat pe Tatăl în Sfânta Sfintelor,unde Ei se află împreună astăzi. Aceste fapte sunt învăţate cuclaritate în scrierile inspirate.


După cum am declarat deja în acest capitol, în Apocalipsa 4,1până la 5,14, lui Ioan i s-a dat o viziune a slujbei din primaîncăpere a sanctuarului ceresc, unde el a văzut atât pe Tatăl câtşi pe Fiul în Sfânta. În Ezechiel 1,1-28, Domnul ne dă o viziunedespre tronul Său care nu este ţintuit într-un loc, ci arecapacitatea de a se mişca cu viteza fulgerului de la un capăt alcerului la celălalt. Este un lucru foarte uşor deci, pentru Tatăl, săse mute dintr-o încăpere în cealaltă a sanctuarului, mai ales cănu are motive să se separe de Fiul Său prea iubit, stând în SfântaSfintelor, în timp ce Fiul îşi îndeplinea lucrarea în cealaltăîncăpere.

În Daniel 7,9-10 este descrisă foarte bine pregătirea şi intrareagrandioasă a Celui atotputernic în Sfânta Sfintelor, la vremeacând judecata trebuia să înceapă.

„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaunede domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albăca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunulLui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele lui ca un focaprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii deslujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înainteaLui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“

Această mutare este descrisă cu şi mai multe detalii înurmătorul citat:

„Am văzut un scaun de domnie, şi pe el şedeau Tatăl şi Fiul...Am văzut că Tatăl s-a ridicat de pe tron, şi într-un car de foc aintrat în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, şi a şezut jos. ApoiIsus s-a ridicat de pe tron, iar cei mai mulţi din cei care erau plecaţiîn rugăciune s-au ridicat împreună cu El. După ce El s-a ridicat,nu am văzut nici o rază de lumină trecând de la Isus la mulţimeanepăsătoare, şi ei au fost lăsaţi în întuneric desăvârşit. Cei cares-au ridicat împreună cu Isus, şi-au aţintit ochii la El, în timp ceEl părăsi tronul şi îi conduse puţin mai departe. Apoi El şi-a ridicatbraţul Său drept şi am auzit vocea Sa plăcută zicând: ,Aşteptaţiaici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc împărăţia; păstraţi-văhainele nepătate pentru că în scurtă vreme mă voi întoarce de lanuntă şi vă voi primi la Mine.‘ Atunci un car de nori, cu roţi ca defoc aprins, înconjurat de îngeri, a venit unde era Isus. El a păşit încar şi a fost dus în Sfânta Sfintelor unde se aşezase Tatăl. Acolol-am văzut pe Isus, Marele nostru Preot, stând înaintea Tatălui.“Experienţe şi viziuni, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

UN MODEL EXACT 35

În această declaraţie, Tatăl şi Fiul sunt văzuţi împreună, maiîntâi în Sfânta. Apoi, la încheierea celor 2300 de zile, Celatotputernic a părăsit Sfânta şi s-a mutat în Sfânta Sfintelor.Acest eveniment care a avut loc cu adevărat, era imposibil să fieilustrat în fiecare detaliu de sanctuarul Vechiului Testament,datorită limitelor lui.

În măsura în care a fost cu putinţă – cu excepţia câtorva detalii– sanctuarul este un model exact al celui din cer. El arată unde seaflă Mântuitorul la un anume punct al timpului, descoperă înmod clar ce slujbă face El în favoarea noastră şi ne învaţă ceanume avem noi de făcut pentru a primi beneficiile depline alelucrării Lui.

Este evident că toţi cei care vor câştiga viaţa veşnică, mai alesîn zilele acestea din urmă când este necesară o lucrare specialăde curăţire şi de pregătire pentru a-l întâlni pe Hristos fără de atrece prin moarte, trebuie să aibă o cunoaştere extraordinară,precisă, clară şi cuprinzătoare, a lucrării de mijlocire a lui Hristosîn ceruri. Acest lucru este imposibil de realizat, dacă mijloaceleoferite de Dumnezeu pentru înţelegerea lucrării din sanctuarulpământesc nu devin subiectul celei mai serioase şi constantecugetări. Aceasta este prevederea oferită pentru a ne asiguraviaţa veşnică. Din acest motiv, răscumpărarea depinde de multeleore consacrate studiului acestei teme extrem de importante.

„Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupamintea, aşa ca ea să nu stăruiască asupra lucrării pe care artrebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşteadevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şiun Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totuldepinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.

Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Salenu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţăde o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurilepreţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării decâştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare aCuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la sanctuar şi lajudecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporullui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţieişi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să deape faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sausă ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet


UN MODEL EXACT 37

de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să seînfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecaretrebuie să se întâlnească cu judecătorul cel mare faţă în faţă. Câtde important este, deci, ca fiecare minte să privească cât mai desscena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile,când, aşa cum spune Domnul, fiecare trebuie să-şi primeascăplata la sfârşitul zilelor.

Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiecttrebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe careDumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiarcentrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprindeorice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul demântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şidescoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintreneprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi săcerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea unrăspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei.

Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul desus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca şimoartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare,pe care, după înviere s-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuiesă intrăm prin credinţă dincolo de perdea, ,unde Isus a intratpentru noi ca înainte-mergător...‘ Evrei 6,20. Acolo se reflectălumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegeremai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă laîndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineştecererile cele mai mari ale legii lui Dumnezeu călcate de om. Isusa deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţasinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fiprezentată înaintea lui Dumnezeu.“ Tragedia veacurilor, cap. 28,par. 27-30.

Capitolul 3

Ca Eu să locuiesc în ei

Mântuirea deplină este oferită prin sanctuar, căci „...[El] poa-te să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de

Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijloceascăpentru ei.“ Evrei 7,25.

Această lucrare este dusă mai departe în sanctuarul ceresc, dela un stadiu la altul, până când lucrarea de restaurare este în-cheiată, când sfinţii sunt pregătiţi să reintre în Paradis. De aceea,sanctuarul pământesc trebuie să descopere şi chiar descoperă înmod cuprinzător natura şi progresul lucrării din ceruri. Acesta a-rată poporului lui Dumnezeu, mai mult decât orice altceva, ce po-ziţie trebuie să ocupe ei şi ce paşi trebuie să facă pentru a ţine pa-sul cu lucrarea lui Hristos.

Cortul descoperă cu mult mai mult decât ce trebuie făcutpentru a obţine un loc în împărăţia cea veşnică. El arată în formăde model ce anume trebuie să fie creştinul în lume. Dumnezeu valocui în templul corpului omenesc, tot aşa după cum a locuit înstructura materială din vechime. Astfel este stabilit cu mareclaritate principiul că, nădejdea slavei este „Hristos în voi.“Coloseni 1,27.

Templul pământesc şi slujbele lui împlinesc o varietate marede nevoi. El pune înaintea credinciosului un tablou clar al căiiprin care divinitatea şi omenescul trebuie să fie unite în el,ajutându-l să vadă că el nu trebuie să se teamă că, fiind de-zavantajat de carnea păcătoasă, nu ar putea să ţină poruncileDomnului şi să fie pregătit pentru societatea îngerilor. Acestademonstrează cum slujbele ce se efectuau în el împlinesc lucrărileprogresive de îndreptăţire şi de sfinţire, şi descoperă în mod clar

(38)

scopul sanctuarului ceresc şi a lucrării din el care dă putere şiviaţă celor prevestite prin sanctuarul pământesc.

Începutul firesc al studiului acestor aspecte diferite este acelade a vedea templul ca o descoperire a ceea ce Dumnezeu a plănuitca fiecare creştin de pe pământ să fie în viaţa şi în slujirea sa. Dela acest punct înainte, studiul va înainta o dată cu descoperireadespre cum poate fi atins acest standard, cât şi a sferei largi alucrării lui Hristos din cer.

Când Dumnezeu l-a îndrumat pe Moise să ridice cortul dinpustie, El a arătat scopul pentru care a dat însărcinareaaceasta: „Să-mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocullor.“ Exodul 25,8. Mai târziu, El a zis: „Îmi voi aşeza locaşul Meuîn mijlocul vostru, şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla înmijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, şi voi veţi fipoporul Meu.“ Leviticul 26,11.12.

Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ei să deducă din acestecuvinte că singurul loc unde prezenţa Sa va locui, va fi în clădireacortului, în mijlocul taberei lor. El a plănuit ca ei să vadă înclădirea aceea şi în locatarul ei divin un tablou al vieţilor lor, caei să facă toţi paşii necesari pentru a-l aduce pe Dumnezeu în ei.Astfel, prin locuirea în viaţa personală a fiecăruia, Dumnezeu arfi locuit în sensul cel mai adevărat şi cel mai deplin în mijlocul lor.

Pavel, care datorită pătrunderii sale spirituale adânci a pututsă priceapă ce le spunea Dumnezeu în realitate izraeliţilor, aînţeles ce anume dorea Dumnezeu ca ei să vadă şi să facă. Iatăcum citează Pavel Leviticul 26,11.12:

„Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noisuntem templul viului Dumnezeu, cum a zis Dumnezeu: ,Eu voilocui în ei şi voi fi umbla în ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fipoporul Meu.‘ “ 2Corinteni 6,16. K. J.V. Bible.

Pavel declară că atunci când Dumnezeu a zis în VechiulTestament că va locui în mijlocul lor, El spunea în realitate că valocui în ei. Cineva se poate întreba, de ce nu a folosit Dumnezeuexpresia „în ei“, ci a folosit expresia „în mijlocul lor“, din momentce exprimarea dintâi descrie mult mai precis planurile şidorinţele Sale? Dar aceasta nu este o problemă reală, căciDumnezeu nu poate locui în mijlocul unui popor, dacă El nulocuieşte în ei. Acesta este un principiu fundamental al Evan-gheliei pe care ei, prin intermediul facilităţilor cu caractereducativ ale sanctuarului şi ale slujbelor lui, erau în stare să-l

CA EU SĂ LOCUIESC ÎN EI 39

înţeleagă foarte uşor. Astfel, expresia „în mijlocul lor“ erasuficientă pentru a exprima solia. Până la Pavel, întunericulpăcatului s-a aşezat din greu peste cei care se considerau creştini,aşa încât ei nu mai erau în stare să vadă la fel de clar, după cumar fi trebuit s-o facă, pentru a înţelege că, Dumnezeu putea sălocuiască în mijlocul lor doar dacă locuia în ei. Acelaşi lucru seîntâmplă şi în zilele noastre.

În vremea sa, Pavel trebuia să lucreze din răsputeri şi adeseafără succes, ca să-i înveţe pe oameni principiul locuirii luiDumnezeu în ei, ca singura nădejde a slavei. Domnul a înţelesadâncimea problemei şi, pentru a o rezolva, i-a dat mareluiapostol descoperiri speciale ale acestui adevăr, împreună cuînsărcinarea specială de a face cunoscut tuturor această taină.

Pavel a scris despre biserică: „Slujitorul ei am fost făcut eu,după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca săîntregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinutăascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acumsfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care estebogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos învoi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe oriceom, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişămpe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mălupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“Coloseni 1,25-29.

„Hristos în voi“ este o taină. Ea nu poate fi pe deplin explicată,dar poate să fie experimentată; de fapt, dacă mântuirea esteobţinută, ea poate fi înţeleasă la nivelul practic. Când estepricepută, ea devine un adevăr minunat şi efectiv. Aceasta estecalea lui Dumnezeu, singura cale din cadrul legii Sale, prin careomul este adus înapoi în familia cerească.

Din acest motiv, ea trebuie să fie înţeleasă de către oricepersoană care aspiră la izbăvirea de păcat şi de lumea păcatului.

Există o teologie contemporană populară care oferă tuturor unloc în cer, dacă credinciosul este în Hristos, în timp ce neagăprincipiul „Hristos în voi.“ Această învăţătură conţine numai opromisiune goală, pentru că nimeni nu va merge în ceruri dacăHristos nu a luat chip în el, deoarece aceasta este nădejdea slavei.Există un loc pentru solia care spune că credinciosul trebuie să fieîn Hristos, dar acesta nu poate să fie întregul adevăr, fiind numai oparte din el, şi nu este suficient în sine ca să ofere o izbăvire deplină.


„Hristos în voi“ este taina lui Dumnezeu. Tainele nu pot fi înţe-lese uşor, iar unele nu pot fi niciodată descifrate de omenire. Daraceasta este o taină pe care nici o creatură din univers nu o poa-te înţelege dacă mintea nu-i este iluminată de Duhul Sfânt. Estefoarte dificil să pricepem cum poate Hristos să fie o fiinţă vie şiactivă în ceruri şi în acelaşi timp să fie reprodus simultan în mul-te fiinţe de pe pământ.

Problema devine şi mai dificilă când ne aducem aminte căHristos este încă om. Când Dumnezeu l-a dăruit omenirii, a fostîntr-adevăr un dar care nu poate şi nu va fi niciodată retras de laea. Hristos va rămâne pentru veşnicie Dumnezeu în carne. Cu


Voia lui Dumnezeu pentru fiecare om este aceea de a se în-drepta către lumină şi a primi natura divină, pentru ca„...El să poată locui în ei.“

toate că El are azi o carne nemuritoare şi sfântă, şi-a impus anu-mite limite asupra fiinţei Sale ca parte a jertfei infinite şi veşni-ce, pe care El a făcut-o pentru a salva universul de intenţiile ni-micitoare ale păcatului.

Încurcaţi de aparenta imposibilitate a faptului că Omul IsusHristos este în ceruri, la milioane de ani lumină depărtare şi, înacelaşi timp, în mii de oameni de pe pământ, mulţi au abandonatcredinţa că Hristos poate să locuiască în mod literal şi personalîn fiecare creştin cu adevărat născut din nou şi au conchis că a-cest adevăr nu este altceva decât o figură de stil. Acesta este celmai nefericit caz, pentru că atunci când Biblia vorbeşte despreHristos ca fiind în voi, nădejdea slavei, ea spune adevărul. În sensliteral, Hristos trebuie să locuiască în om dacă doreşte să aibă spe-ranţa de a intra în locurile slavei. Sanctuarul învaţă şi confirmăaceastă mare lumină.

Înainte ca acest lucru să fie cercetat din evidenţele prevăzutede sanctuar, este bine să înţelegem această lumină din principiulseminţei. Când acest principiu este înţeles, solia sanctuarului vaieşi în evidenţă cu mai mare putere şi mai distinct. Există un mo-tiv serios pentru lucrul acesta. Acesta constă în adevărul că prin-cipiul seminţei a fost oferit de Dumnezeu pentru a-i învăţa pe oa-meni şi pe îngeri taina lui Dumnezeu înainte ca sanctuarul să fifost oferit în acelaşi scop.

Principiul seminţei a fost stabilit la crearea pământului. Dum-nezeu a instituit legea conform căreia toată viaţa de pe acestpământ, cu excepţia unor forme de viaţă extrem de simple, uni-celulare, în genul amibei, să înceapă cu o sămânţă. Aruncând oscurtă privire la diferitele forme de viaţă vom constata cu rapidi-tate faptul că oricare dintre ele a început cu o sămânţă. Priveştela iarbă, la pomi, la păsări, la peşti, la fluturi, la animale, la rep-tile şi la oameni. Unii pot argumenta că anumiţi pomi sunt obţi-nuţi prin butaşi sau prin altoire, astfel că în cazul lor nu a fost im-plicată sămânţa. Totuşi, materialul folosit pentru butaşi sau pen-tru altoire îşi are originea într-o sămânţă.

Stabilirea pe pământ a acestei legi inviolabile a fost un lucrunou, cel puţin în privinţa reproducerii oamenilor. Creaturile carelocuiesc în ceruri nu se înmulţesc prin implantarea seminţei. Hris-tos a vorbit foarte clar despre acest fapt, în confruntarea cu evreiinecredincioşi. El a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi niciScripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se


vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumne-zeu.“ Matei 22,29.30.

Aceasta este confirmată de Spiritul Profetic.„Sunt astăzi oameni care îşi exprimă credinţa că pe noul

pământ vor avea loc căsătorii şi naşteri, dar cei care credScripturile nu pot accepta asemenea doctrine. Învăţătura că sevor naşte copii pe noul pământ nu face parte din ,Cuvântul sigural profeţiei.‘ Cuvintele lui Hristos sunt prea clare pentru a fiînţelese greşit. Ele ar trebui să rezolve pentru totdeaunachestiunea căsătoriilor şi a naşterilor pe noul pământ. Nici ceicare vor fi înviaţi din morţi, nici cei care vor fi luaţi la cer fără avedea moartea, nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Ei vor fica îngerii lui Dumnezeu, membri ai familiei regale.“ Slujireamedicală, cap. Avertisment împotriva sofistăriilor spiritiste,subcap. Speculaţii privind viaţa viitoare, par. 1.

Astfel, informaţia oferită de inspiraţie certifică adevărul căîngerii nu au puteri reproductive. Ei au fost creaţi ca şi Adam şiEva – de la bun început, fiinţe complet mature, care nu trebuie sătreacă prin experienţa creşterii de la pruncie la maturitate.Fiecare din ei a fost opera directă a Creatorului. Cu ce interesputernic trebuie să fi urmărit îngerii introducerea acestei ordinicomplet noi.

„Tot cerul privea cu interes adânc şi plin de recunoştinţă lacrearea lumii şi a omului. Fiinţele omeneşti erau o ordine nouă şidistinctă. Ei erau făcuţi ,după chipul lui Dumnezeu‘ şi era planulCreatorului ca ei să populeze pământul.“ The Review and Herald,11 februarie 1902.

Noi nu suntem siguri în ce măsură a fost omul o ordine nouă şidistinctă, cu excepţia faptului cert că el a primit puterea dereproducere. A şti aceasta este suficient pentru a înţelege scopulspecial care trebuia atins în creaţia omului, şi de ce, atunci cândscopul va fi atins, procesul de reproducere va înceta. După cumdeclară citatul de mai sus, nu vor exista copii născuţi pe noulpământ. Pentru a deveni locuitori ai lumii veşnice familiaomenească trebuie să fie întregită în mod deplin înainte de aceltimp pentru că după aceea nu se mai admit adaosuri.

Introducerea unei noi ordini, temporară în univers, arată sprefaptul că existase o nevoie care nu fusese prezentă înainte. Răz-vrătirea lui Satana lovise în inima sistemului de guvernare al luiDumnezeu prin ridicarea unor suspiciuni cu privire la poziţia şi


autoritatea unică a lui Hristos. Siguranţa universului şi funcţio-narea efectivă şi neîmpiedicată a guvernării divine depindeau deînţelegerea clară, de către toţi locuitorii cerurilor, a tainei luiDumnezeu, aşa după cum era ea ascunsă în Hristos. Sosise tim-pul când Lucifer, orbit de mândria sa, a pierdut din vedere ce fă-cuse Dumnezeu în şi prin Hristos. Singurul rezultat posibil a fosto revoltă hotărâtă şi pe faţă împotriva lui Dumnezeu, în care el atrecut dincolo de punctul de unde se mai putea întoarce. În ţelulsău hotărât de a câştiga de partea sa, în marea luptă, întreaga po-pulaţie a universului, el a declanşat un atac direct împotriva tai-nei lui Dumnezeu în Hristos. Din acest motiv, a devenit necesarca Dumnezeu să clarifice şi mai mult acest adevăr vital, aşa încâtîngerii să aibă o ocazie şi mai bună de a înţelege de ce ocupa Hris-tos poziţia Sa şi de ce nici o altă fiinţă nu putea să împartă poziţiaaceea cu El.

Care era, deci, poziţia unică a lui Hristos şi în ce fel a servitcrearea omului pentru a oferi o revelaţie despre locul şi lucrareaSa, dincolo de ceea ce fusese descoperit până atunci?

Ca suprem conducător al universului, Dumnezeu stabilise,din cauza caracterului Său care este infinit în iubire, o formă deguvernare destinată să ofere libertate deplină, sferă nelimitatăde dezvoltare, pace şi fericire desăvârşite pentru toate creaturi-le Sale. Pentru că fiinţele create nu au apărut de la sine şi nicinu se pot autosusţine, ele nu pot să aibă nici unul din darurilemenţionate mai sus fără Dumnezeu. Dumnezeu este sursa tu-turor, iar omul împreună cu ceilalţi locuitori ai universului suntcreaturi dependente. Existenţa lor continuă este dependentă di-rect de o reaprovizionare neîntreruptă şi deplină cu viaţă caresă-şi găsească izvorul într-o sursă capabilă s-o susţină. NumaiTrinitatea – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – care se au-tosusţine întru totul este în stare să reverse continuu o vitalita-te proaspătă în toate fiinţele create.

Practic este imposibil pentru mintea oricărei creaturi să înţe-leagă pe deplin capacităţile lui Dumnezeu. Dar într-o măsură oa-recare, putem să ne facem o idee cât de cât prin a studia imensita-tea universului şi prin încercarea de a măsura puterea necesarăpentru a-l ţine la nivelul cel mai înalt de activitate. Ce revărsareimensă de energie trebuie să izvorască din Dumnezeu clipă de clipăpentru a realiza aceasta! Contemplează soarele care arde cu o in-tensitate deplină, secol după secol. Oamenii pot calcula energia


zilnică furnizată de soare. Cantitatea de energie este fantastică şitotuşi el este unul din sorii cei mai mici. Fiecare din miliardele ne-sfârşite de sori este continuu şi simultan energizat de Dumnezeu,sursa oricărei vieţi şi energii. Cât de infinit în putere trebuie să fieDumnezeu pentru a face toată această lucrare colosală, fără ca Elînsuşi să slăbească câtuşi de puţin.

Cu cât înţelegem mai bine imensitatea puterii lui Dumnezeu,cu atât mai evidentă va putea fi văzută diferenţa dintre putereaLui nelimitată şi puterea limitată a omului. Chiar şi cel mai stră-lucitor înger, aşa cum a fost Lucifer, nu se poate compara cu Sur-sa atotputernică.

Această deosebire aproape infinită dintre Creator şi creaturileSale, a creat o problemă care trebuia rezolvată, aşa încât făpturi-le create să poată supravieţui şi să-şi poată găsi împlinirea totalăîn viaţă. Nici îngerii şi nici oamenii nu puteau intra direct în pre-zenţa lui Dumnezeu, pentru că erau neînstare să îndure putereateribilă care emană de la El. Cu toate acestea, trebuia să existe olegătură între El şi aceia care trebuiau să trăiască. O simplă ilus-traţie, desigur limitată, o găsim în electricitatea furnizată case-lor noastre. În case există diferite aparate, cum ar fi maşinile despălat rufe, radiourile, televizoarele, sobele electrice, reşourile şifrigiderele. Curentul de la hidrocentrale circulă la tensiunea de110.000 de volţi prin cablurile electrice sau chiar mai mult. Dacăacest curent ar fi conectat direct la aparatele electrice, ele ar fidistruse pe loc. Pentru a rezolva problema aceasta, pe liniile e-lectrice se montează transformatoare care reduc tensiunea la ni-velul la care aparatele o pot folosi în siguranţă. Nu există nici oaltă soluţie posibilă.

Dumnezeu a folosit acelaşi principiu pentru a crea o punte delegătură între El şi supuşii Săi. El s-a îngrijit ca Isus Hristos sădevină o piesă de legătură, aşa încât să poată aduce puterea di-vină la nivelul la care fiinţele o pot primi în siguranţă desăvârşită.Aceasta este singura cale, pentru că Dumnezeu nu ar putea redu-ce revărsarea de energie pentru a înlătura obstacolul către acce-sul direct la El, deoarece întregul universul depinde de curgereaconstantă a unui volum de energie la cel mai înalt nivel posibil.

În conducerea atotînţeleaptă, binefăcătoare şi dreaptă a luiDumnezeu, fiecare persoană primeşte poziţia pentru care este ca-lificată. Dumnezeu personal este pe deplin calificat să fie Sursa,dar El nu este potrivit ca să fie piesa de legătură. Şi nici Hristos


nu a fost calificat la origine. Mântuitorul este tot atât preexistentîn veşnicii şi autoexistent ca şi Tatăl. Astfel că a existat un timpcând El era Dumnezeu, întocmai după cum a fost Cel atotputer-nic întotdeauna, după cum este şi după cum va fi. Dacă Hristosar fi rămas aşa cum fusese El la origine, nu ar fi putut niciodatăsă împlinească rolul de piesă de legătură, pentru că poziţia aceeacerea posesia a două vieţi, nu a unei singure vieţi – viaţa Creato-rului şi cea a creaturii.

Sosise timpul când, după ce primele lucrări al creaţiunii fuse-seră împlinite, a apărut necesitatea unei piese de legătură. Dum-nezeu nu a fost luat prin surprindere, pentru că El a ştiut înain-te de a începe lucrarea Sa creatoare, că se va ivi această necesi-tate. Înainte ca să fie creată cea dintâi lume şi locuitorii ei,Dumnezeul cel atotputernic a intrat într-un legământ veşnic cuHristos pentru ca Fiul, luând asupra Lui forma şi viaţa unui în-ger, fără ca să piardă veşnica Sa dumnezeire, să devină calificatpentru a ocupa pentru veşnicie rolul de piesă de legătură.

Această îmbrăcare a Creatorului Dumnezeu într-un corp cu li-mitele unei fiinţe create este într-adevăr taina lui Dumnezeu. Eaeste dincolo de a putea fi explicată şi, cu toate acestea, este un faptcare trebuie să fie acceptat ca atare, prin credinţă. Acest adevăreste vital pentru mântuire, pentru că nădejdea slavei este Hris-tos în voi. Din această cauză, Dumnezeu a descoperit acest a-devăr, atât prin declaraţie, cât şi prin demonstraţie, de multe oriîn Scripturi, sanctuarul fiind un martor puternic al acestui a-devăr.

Astfel, taina lui Dumnezeu nu a început doar când Hristos avenit pe acest pământ îmbrăcat cu carnea şi sângele omenesc.Aceasta a fost doar o continuare, prin extinderea într-un câmpnou, a ceea ce Dumnezeu a plănuit din veşnicii în Isus Hristos.Înaintea acestei manifestări a tainei lui Dumnezeu, aceeaşi tainăfusese stabilită în ceruri, unde Hristos, la un punct extrem deîndepărtat al veşniciei, adoptase forma îngerilor pentru ca săpoată fi piesa de legătură desăvârşită dintre Creator şi creatură.

După ce mândria l-a orbit până acolo că nu a mai putut primiadevărul spiritual, taina aceasta i-a cauzat lui Lucifer maridificultăţi. Din cauză că Lucifer a semănat îndoieli şi suspiciunicu privire la prevederea minunată a lui Dumnezeu pentru supuşiiSăi, Domnul a creat bărbatul şi femeia, ca o pildă pentru adescoperi principiul datorită căruia prin unirea a două vieţi se



produce o a treia care conţine viaţa ambelor părţi căsătorite.Pentru ca cele două vieţi să producă pe cea de-a treia, a foststabilit principiul seminţei ca lege prin intermediul căreia săînceapă întreaga viaţă în această lume. Pe această cale Hristospoate să fie în fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu şi în acelaşitimp să fie şi în ceruri.

Minunea aceasta se repetă în fiecare copil zămislit. Dinnefericire foarte puţini şi-au lăsat ochii atraşi către taina aceastaminunată care a fost instituită de Dumnezeu ca pildă. Aceia carevăd dincolo de această pildă, pricepând adevărurile pe careDumnezeu a intenţionat să la învăţăm, nu vor avea dificultăţi îna înţelege cum poate Hristos să fie în fiecare credincios, în timpce El este în ceruri, departe. Când un tată pământesc implanteazăsămânţa sa şi se nasc copiii, se poate spune cu adevărat că el esteîn acei copii. Nimeni nu va înţelege prin aceasta că el este învelit,în sens fizic, în pielea copiilor săi, ci, mai degrabă, că el este în eiprin procesul de implantare a seminţei, a germinării şi a creşteriiei. El este în ei, deşi din punct de vedere geografic, se poate aflala mare distanţă de ei, în măsura în care îi permite pământulnostru.

În acest fel locuieşte Hristos în copiii Săi. Astfel, El este capabilsă fie simultan în milioane de oameni, în timp ce, din punct devedere geografic, se află la distanţă foarte mare. Viaţa deplină apurtătorului de sămânţă se află în sămânţă, astfel că, a aveasămânţa lui Hristos înseamnă a avea viaţa Lui. Aceasta estenădejdea slavei.

Prin faptul că Israel a fost pus să clădească sanctuarul,Dumnezeu şi-a descoperit dorinţa şi scopul Său de a locui nunumai în mijlocul lor, ci şi în ei. Aceasta se putea realiza doar princăsătoria omenescului cu divinitatea, aşa încât sămânţa divină săpoată fi implantată înăuntrul primitorului omenesc, iar viaţa luiHristos să ia naştere din nou în cel credincios.

Notă: Pentru o discuţie şi mai detaliată a principiului seminţei,vezi cartea Cei vii şi cei morţi, care se poate obţine de la BisericaAdventă a Odihnei de Sabat.

Capitolul 4

Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt

Prin implantarea seminţei Sale divine Hristos locuieşte în celcredincios şi aceasta este nădejdea slavei. Pentru a realiza a-

cest lucru, toţi agenţii cerului îşi unesc înţelepciunea şi forţelepentru a lua măsuri ca toţi cei care voiesc să aibă certitudineavieţii veşnice. Una dintre acele puteri formidabile este cea de-atreia persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. El joacă un rol esenţialîn mântuirea omului, după cum îl joacă şi Mântuitorul însuşi.

Dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, Duhul Sfânt este A-cela despre care ni se spune cel mai puţin. Isus Hristos, în virtu-tea faptului că a venit şi a locuit în mod vizibil printre oameni, es-te acela despre care ştim cel mai mult. Tatăl Său ne este de ase-menea cunoscut, din cauza extraordinarei descoperiri a Sa pe carene-a dat-o Hristos. Dar Duhul Sfânt rămâne într-o mare măsurăînvăluit în mister, într-atât de mult, încât mulţi se îndoiesc că Elar fi, în realitate, o persoană. Ei îl socotesc doar puterea reală alui Dumnezeu, o forţă ce emană de la Tatăl.

Din acest motiv este important ca încă de la începutul oricăruistudiu despre Duhul Sfânt, să învăţăm despre El tot ceea ce a fostdescoperit, evitând cu grijă orice speculaţie în domeniile undeDumnezeu nu ne-a dat încă lumină.

Studiul descoperirilor divine despre Duhul Sfânt trebuie să în-ceapă cu cele care stabilesc cine este El. În timp ce scriitorii Bi-bliei nu se exprimă niciodată că El este o persoană, sub inspiraţiadivină, ei îi atribuie Lui capacităţi care nu pot fi posedate decâtde o persoană.

Stă scris că El a fost întristat, mâhnit şi încântat:„Dar ei au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel

(48)

sfânt.“ Isaia 63,10. „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dum-nezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.“ E-feseni 4,30. „Căci i-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă, să nu maipunem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie.“ Fapte15,28. K. J.V. Bible.

De asemenea stă scris că El poate să vorbească şi să cheme orisă delege.

„Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ,Pu-neţi-mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la carei-am chemat.‘ “ Fapte 13,2. „Dar Duhul spune lămurit că în vre-murile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipeascăde duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.“ 1Timotei 4,1.

De asemenea, Duhul călăuzeşte, aude, descoperă, convinge depăcat, învaţă, mărturiseşte şi împarte daruri spirituale, indivi-dual, fiecărui om, potrivit cu voia Sa.

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călău-zească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi totce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.“ Ioan 16,13. „Şicând va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul,neprihănirea şi judecata.“ Ioan 16,8. „Dar Mângâietorul, adică Du-hul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţatoate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.“ Ioan14,26. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dăfiecăruia în parte, cum voieşte.“ 1Corinteni 12,11.

Dacă Duhul Sfânt ar fi puterea lui Dumnezeu, ce emană de laTatăl, El nu ar fi înzestrat cu aceste capacităţi, pentru că putereaîn sine este un lucru neinteligent. Electricitatea, de exemplu, es-te o putere care vine de la Dumnezeu, dar pentru că nu este o per-soană, ea nu poate gândi, nu poate fi întristată, nu poate învăţa,nu poate auzi, nu poate îndruma sau exercita voinţa.

O persoană există când sunt prezente trei capacităţi. Una esteputerea fizică; a doua este inteligenţa, împreună cu puterea de agândi şi de a exercita voinţa; iar cea de-a treia este natura emoţio-nală cu capacitatea de a se bucura, de a fi întristat, dezamăgit şiaşa mai departe. Totul poate fi testat cu ajutorul acestor linii în-drumătoare. După cum am menţionat, electricitatea are putere,dar îi lipsesc inteligenţa şi capacitatea emoţională. Din acest mo-tiv ea nu este o persoană.

Animalele au putere şi emoţii, dar sunt lipsite de puterea re-gală a gândirii. Aşa că nici ele nu sunt persoane. Oamenii le au

LOCUIREA LĂUNTRICĂ A DUHULUI SFÂNT 49

pe toate trei: putere, inteligenţă şi emoţii, fapt pentru care suntpersoane.

Nu există nici o dificultate în a determina în ce categorie pla-sează Scripturile pe Duhul Sfânt. El posedă putere infinită, inte-ligenţă fără limite şi cele mai gingaşe emoţii. El este fără îndoialăcea de-a treia persoană a Trioului ceresc. Din cauza aceasta, Eleste în mod constant numit „El“. Numele de „Mângâietor“, aşacum este aplicat Duhului Sfânt, este totdeauna la forma mascu-lină şi niciodată la neutru, aşa după cum ar fi dacă Duhul Sfântar fi numai o putere şi nu cea de-a treia persoană atotputernică aDumnezeirii. Declaraţiile următoare confirmă adevărul afir-maţiilor de mai sus:

„Treimea cerească este alcătuită din trei persoane vii; în nu-mele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – suntbotezaţi cei care, prin credinţă vie, îl primesc pe Hristos şi acesteputeri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului în eforturilelor de a trăi o viaţă nouă în Hristos.“ Evanghelizare, cap. Repre-zentarea greşită a Dumnezeirii, par. 6.

„Trebuie să înţelegem că Duhul Sfânt, care este tot atât de multo persoană, după cum şi Dumnezeu este o persoană, umblă pe a-ceste locuri.“ ibid., par. 13.

„Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreunăcu spiritul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Când sedă această mărturie, ea poartă în sine propria ei dovadă. În ast-fel de ocazii noi credem şi suntem siguri că suntem copiii luiDumnezeu...

Duhul Sfânt are o personalitate, altfel El nu ar putea damărturie pentru şi cu spiritul nostru că noi suntem copiii luiDumnezeu. El trebuie, de asemenea, să fie o persoană divină, căcialtfel nu ar putea să cerceteze tainele care sunt ascunse în mintealui Dumnezeu. ,În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurileomului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa nimeni nucunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.‘ “ibid., par. 14, 15.

În timp ce este descoperit în mod clar în Scriptură şi în SpiritulProfetic că Duhul Sfânt este o persoană, totuşi nu ni se oferă nicio informaţie cu privire la natura Lui. În mod evident fiind unDumnezeu cu puteri creatoare, El nu ar putea să locuiască într-ocarne creată, aşa cum erau Adam şi Eva în Eden; dar cum anumeeste natura Lui nu ne este dat să cunoaştem.


„Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice,fiindcă Domnul nu le-a descoperit-o.“ Faptele apostolilor, cap. 5,par. 12.

Întrucât am stabilit cu Scripturile că Duhul Sfânt este tot atâtde mult o persoană, după cum şi Dumnezeu este o persoană,putem să luăm în considerare acum lucrarea acestei Fiinţeatotputernice referitor la locuirea lui Hristos în credincios canădejde a slavei. Aici trebuie să avem mare grijă pentru a fi sigurică cercetătorul Bibliei va vedea în mod clar distincţiile de rigoare.Înţelegerea exactă şi efectivă a acestei solii a depins întotdeaunade a vedea care lucruri sunt diferite, chiar dacă sunt numite cuacelaşi nume. Niciodată nu a fost mai necesar lucrul acesta ca încazul de faţă.

Înainte ca noi să primim lumina cu privire la Hristos caSămânţă, accentuam prezenţa lăuntrică în credincios a DuhuluiSfânt şi nu cea a lui Isus. Se formaseră anumite concepte cuprivire la ceea ce însemna aceasta. Noi credeam că Duhul Sfântcobora în inimă pe o cale tainică şi că locuia acolo până ce era comisun păcat, după care El părăsea imediat pe cel greşit şi nu se maiîntorcea până ce păcatul nu era regretat şi înlăturat din viaţă.

Când am dat atenţie implantării vieţii lui Hristos în fiii luiDumnezeu, acelaşi tablou a fost păstrat, pentru că noi gândeamcă prezenţa lăuntrică a lui Hristos şi a Duhului Sfânt erau unulşi acelaşi lucru. Aceasta ne-a condus la concluzia că viaţa divinăa lui Hristos este în noi doar dacă rămânem liberi de păcat, darne părăseşte când păcătuim. Aceste concepte i-a condus pe unii sărespingă principiul seminţei şi, ca atare, să se separe de cei careîl credeau.

Acum nu avem nici o îndoială cu privire la faptul că DuhulSfânt trebuie să îl umple pe credincios şi să locuiască înăuntrullui şi nici că păcatul săvârşit îl întristează şi-l alungă. Sunt multedeclaraţii în Scripturi care ne spun despre oameni care au fostumpluţi cu Duhul Sfânt, texte cu care de altfel suntemfamiliarizaţi. Stă scris că în Ziua Cincizecimii:

„...toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească înalte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.“ Fapte 2,4.

Despre Ioan Botezătorul a fost proorocit că „se va umple deDuhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.“ Luca 1,15.

Isus a fost umplut cu Duhul Sfânt când El „a fost dus de Duhulîn pustie“ pentru a fi ispitit de diavolul, Luca 4,1, şi există


numeroase referinţe despre apostoli ca fiind umpluţi cu DuhulSfânt, pe când ei au mers să vestească Evanghelia către lume,după învierea lui Hristos. În timpul marii strigări credincioşii,umpluţi cu Duhul Sfânt, vor vesti din nou Evanghelia şi nimic nule va putea sta înainte.

Dar înainte ca cineva să poată fi umplut cu Duhul Sfânt, pentrua fi astfel înzestrat pentru o slujbă efectivă, trebuie să fieîndeplinite anumite pregătiri preliminare. Duhul Sfânt nu poatelocui înăuntrul vreunui om până ce El nu a lucrat mai întâiasupra sa din afară. Prin puternica Sa lucrare, omul ajunge săcunoască mai întâi adevărul salvator, apoi i se aduce convingereapăcatului care-l conduce la pocăinţă şi mărturisire şi, în ultimăinstanţă, la înlăturarea fărădelegii sale şi la implantareaseminţei divine a lui Hristos.

Astfel Duhul Sfânt îndeplineşte rolul de grădinar care desţele-neşte ogorul întărit al inimii, îl pregăteşte pentru sămânţa luiHristos şi, apoi, implantează acea sămânţă în cel pocăit. DuhulSfânt însuşi nu este purtătorul de sămânţă, pentru că aceasta esteslujba lui Isus Hristos. Această distincţie trebuie să fie ţinută foarteclar în minte – Hristos este cel care dă sămânţa; Duhul Sfânt estecel care o implantează. „Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâ-ietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul luiDumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă.“ HristosLumina Lumii, cap. 41, par. 33.

Aceasta este experienţa naşterii din nou şi este o repetare aîntrupării lui Hristos, aşa după cum a observat E. J. Waggoner:„În aceasta noi vedem taina întrupării repetată din nou. Dacă noicredem că Hristos a fost în carne, Dumnezeu întrupat în Hristos,atunci putem crede şi că Hristos locuieşte în noi şi lucrează prinnoi, prin carnea noastră, exact la fel ca atunci când El a luatasupra Sa carnea şi a stăpânit-o. Este o taină pe care noi nu pu-tem s-o înţelegem; dar noi o recunoaştem.“ Bible Studies on theBook of Romans, pag. 55, 56. The Sabbath Rest Advent Churchedition, November 1981.

Astfel, în întruparea lui Hristos, ne este oferită o minunatărevelaţie a rolului Duhului Sfânt în implantarea seminţei luiHristos înăuntrul credinciosului. Maria a fost părtaşă la lucrareaputernică a Duhului Sfânt, această împărtăşire constituindpentru ea darul vieţii lui Hristos însuşi. Era o demonstraţie vie aadevărului că „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui


Hristos.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 84, par. 10. Lucrareaîmplinită de Duhul Sfânt în întruparea lui Hristos este aceeaşilucrare făcută de El în experienţa naşterii din nou.

Maria a fost informată dinainte despre lucrarea Duhului Sfântdinăuntrul ei. Un înger i-a spus: „Duhul Sfânt va coborî peste tineşi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care seva naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.“ Luca 1,35.

Ca împlinire a acestor cuvinte Maria a fost umplută cu DuhulSfânt care i-a fost dăruit şi, ca o consecinţă a lucrării Sale atot-puternice, Hristos a fost născut de ea la timpul prevăzut. Aceasta


După cum grădinarul sapă mai întâi pământul, tot astfel,Duhul Sfânt mai întâi desţeleneşte solul inimii, pentru a-lpregăti în vederea sădirii seminţei lui Hristos.

dovedeşte că dăruirea Duhului Sfânt nu este în sine viaţa reală alui Hristos, ci umplerea cu Duhul Sfânt este agentul puternic princare viaţa lui Hristos este împărtăşită credinciosului.

Duhul Sfânt este o persoană distinctă şi aparte de persoana luiIsus Hristos, chiar dacă Ei sunt una în spirit, caracter şi idealuri.De aceea, dacă Duhul Sfânt ar fi venit la Maria să-şi implantezepropria Lui viaţă în fiinţa ei, pruncul nu ar fi fost Domnul Hristos,după cum a fost cazul, ci ar fi fost Duhul Sfânt. Legea simplă areproducerii ne confirmă că acesta este adevărul, căci fiecarepurtător de sămânţă produce sămânţă după soiul său. CândHristos s-a născut în Betleem, nu s-a născut o nouă viaţă, pentrucă aceeaşi persoană divină, care fusese cu Tatăl şi cu Duhul Sfântdin veşnicii, a fost născut din Maria. Singura persoană care puteasă fie tatăl în întrupare era Isus Hristos însuşi. Cu alte cuvinte,El era propriul Său tată. Dacă Duhul Sfânt ar fi fost tatăl, în locca El să fie Cel care implantează sămânţa, atunci Duhul Sfânt, atreia persoană a Dumnezeirii, şi nu Domnul Hristos, a douapersoană a Dumnezeirii, ar fi umblat în mod vizibil printreoameni şi ar fi fost răstignit pentru păcatele lor.

Taina potrivit căreia Hristos este propriul Său tată, a fostspusă de Hristos învăţătorilor iudei din vremea Lui şi s-a dovedita fi ceva ce ei nu puteau nici să înţeleagă, nici să explice.

„Pe când erau strânşi la un loc fariseii, Isus i-a întrebat: ,Cecredeţi voi despre Hristos? Al cui Fiu este El?‘ ,Al lui David‘, i-aurăspuns ei. Şi Isus le-a zis: ,Cum atunci David, fiind însuflat deDuhul, îl numeşte Domn, când zice: ,Domnul a zis DomnuluiMeu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi subpicioarele Tale.‘ ,Deci, dacă David îl numeşte Domn, cum este Elfiul lui?‘ Nimeni nu i-a putut răspunde un cuvânt. Şi din ziua a-ceea, n-a mai îndrăznit nimeni să-i mai pună întrebări.“ Matei22,41-46.

David l-a numit pe Isus, Domn, iar Isaia l-a numit „Părinteleveşniciilor“, care sunt unul şi acelaşi lucru. David datora Creato-rului Său, Isus Hristos, tot ceea ce avea el, inclusiv darul vieţii,şi totuşi, Mântuitorul a obţinut trupul Său omenesc din sursa a-ceasta. De aceea, din punct de vedere fizic, El era propriul Săutată. Ceea ce însă este cel mai important este că viaţa divină pecare Isus Hristos a îmbrăcat-o în trupul acela prin lucrarea Duhu-lui Sfânt, a fost propria Sa viaţă. Era implantarea Lui însuşi înacel corp pământesc.


Satana, care este un cercetător extrem de serios al planului demântuire, a dovedit înţelegerea sa cu privire la aceste adevăruri,producând o contrafacere foarte iscusită a lor prin desfăşurareamisterelor antice babiloniene. Curând după potop, Satana areuşit să-şi subordoneze serviciile unui vânător puternic şimândru, cu numele de Nimrod, care a fost menţionat pe scurt înGeneza 10,8-10. Morţii acestui om, care a avut loc în culmeagloriei sale, i s-a dat o semnificaţie deosebită. S-a susţinut că else oferise pe sine ca jertfă ispăşitoare, pentru a salva sistemulbabilonian de la nimicire, şi toţi au fost avertizaţi că dacă nu sevor închina eroului mort, un teribil prăpăd îi va paşte. Atât demare a fost adorarea arătată eroului mort, încât a devenit foartesimplu ca ei să-l înalţe în credinţele lor religioase la rangul dedumnezeu.

În zilele acelea, oamenii socoteau soarele sursa supremă avieţii, aşa că nu-i puteau acorda lui Nimrod o zeificare mai mare,decât numindu-l dumnezeul-soare. La câţiva ani după moartealui, soţia sa, Semiramida, care nu se recăsătorise, a rămasînsărcinată şi a născut pe 25 decembrie un prunc, chiar în ziua pecare mulţi o sărbătoresc şi azi drept Crăciun. Desigur că pruncula fost născut din flori, dar pentru a scăpa de această acuzaţie şipentru a slăvi şi mai mult pe Nimrod, s-a pretins cu succes cădumnezeul-soare era adevăratul tată al copilului care se numeaTamuz. Aceasta a fost contrafacerea produsă de Satana aadevăratei întrupări, care a avut loc mult mai târziu, şi prin carese dovedeşte că viaţa este susţinută numai prin unirea divinuluicu omenescul, a Creatorului cu făptura, a Sursei cu primitoruldependent. Sistemul babilonian nu poate oferi viaţa, pentru căsoarele nu este sursa vieţii; el este doar un primitor, care poateîmpărţi doar ceea ce mai întâi i-a fost lui dat.

Contrafacerea nu s-a oprit doar la atribuirea paternităţiipruncului Tamuz lui Nimrod cel mort. Se învăţa că Tamuz era defapt reîntruparea vie a lui Nimrod, iar copilul era de fapt propriulsău tată şi soţul mamei sale. Se susţinea că Nimrod şi Tamuz erauuna şi aceeaşi persoană.

Nu exista nici cea mai mică urmă de adevăr în aceastăcontrafacere. Un bărbat oarecare era adevăratul tată al luiTamuz, şi este un simplu fapt a vedea că aceasta era o con-trafacere măiestrită a întrupării Domnului Hristos; şi ceea ce sepretindea a fi în înşelăciunile lui Satana, a fost adevărat în cazul


lui Isus. Contrafacerile Satanei sunt atât de apropiate de adevăr,încât este imposibil să distingem diferenţa dintre acestea şiadevăr, fără mărturia Scripturilor şi fără lucrarea personală aDuhului Sfânt.

Promisiunile de viaţă ale lui Satana sunt în realitate o cale amorţii, dar nu tot aşa sunt promisiunile lui Dumnezeu. Ele suntîntr-adevăr calea către viaţa veşnică şi către fericirea imaculată.

După cum este de sigur că persoana care a fost reprodusă înMaria, prin lucrarea Duhului Sfânt, a fost Isus Hristos, tot aşa,când Hristos, nădejdea slavei, vine în noi, El şi nu Duhul Sfânteste Cel care a fost implantat.

Această distincţie este foarte importantă, atât de importantă,încât Domnul a prevăzut simboluri foarte clare pentru a clarificapunctul acesta. Unul dintre ele este simbolul căsătoriei, în careHristos este soţul ceresc al omenescului nostru şi tatăl naturiinoastre divine.

„Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este NumeleLui, şi Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşteDumnezeul întregului pământ.“ Isaia 54,5.

Isus Hristos este Creatorul, cel prin care Cel atotputernic afăcut lumile, şi prin care le susţine şi le călăuzeşte clipă de clipă.Aşadar, fiind Făcătorul, El trebuie să fie şi Soţul celui credincios,aşa cum rezultă din acest verset. Pavel spune aceasta în multelocuri. În Romani 7,4, el declară că noi „trebuie să fim căsătoriţicu un altul, adică chiar cu Cel care a înviat din morţi, pentru casă aducem roadă pentru Dumnezeu.“ K. J.V. Bible.

Acest verset arată în mod clar cine este Soţul, căci nu existădecât o singură persoană care a fost înviată din morţi şi care poatefi Soţul nostru, iar aceasta este Isus Hristos. Duhul Sfânt nu arputea fi niciodată Soţul cu care să fim căsătoriţi, pentru că El nua luat niciodată asupra Sa carnea noastră căzută, muritoare şipăcătoasă şi, aşadar, nici nu a înviat niciodată din morţi. Existăo deosebire între a umple omenescul cu prezenţa Sa, după cumface Duhul Sfânt, şi a fi căsătorit cu omenescul, aşa cum esteDomnul Hristos. Pentru a experimenta această căsătorie cu Isus,cineva trebuie să devină el însuşi o fiinţă umană, aşa cum a fostHristos, ceea ce Duhul Sfânt nu a fost chemat niciodată să facă.

Legea căsătoriei, care este la fel de valabilă în domeniulspiritual, cât şi în cel fizic, şi în ale cărei limite neprihănitesălăşluiesc atât Isus Hristos, cât şi Duhul Sfânt, interzice


implantarea seminţei în afara căsătoriei. Hristos, în virtuteacăsătoriei Lui cu omenescul, are dreptul inviolabil de a sereproduce pe Sine în credincios. În timp ce Duhul Sfânt aredreptul de a îl umple pe credincios cu prezenţa şi puterea Sa, Elnu are dreptul să umple pe copiii lui Dumnezeu cu sămânţapropriei Sale vieţi.

Numai într-un sens foarte special se poate spune că: „Împăr-tăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos.“ HristosLumina Lumii, cap. 84, par. 10.

Acest adevăr se aplică atât în lucrarea Duhului Sfânt la naşte-rea din nou, cât şi în dezvoltarea ulterioară, zilnică a vieţii lui H-ristos înăuntrul celui neprihănit.

La naşterea din nou, aşa după cum am arătat deja, când DuhulSfânt îi este împărtăşit celui pocăit, El însămânţează nu propria Saviaţă, ci sămânţa lui Isus Hristos. Pentru că El e Cel ce implanteazăsămânţa, viaţa lui Hristos nu poate niciodată să fie însămânţatăînăuntrul copiilor lui Dumnezeu fără lucrarea Duhului.

Pentru a înţelege cum se aplică această declaraţie la experienţazilnică, trebuie să luăm în considerare simbolismul folosit pentru aexplica lucrarea Duhului Sfânt. În conversaţia dintre Isus şi Nico-dim, El este asemănat cu vântul, în parabola celor zece fecioare cuuleiul, la Ziua Cincizecimii cu focul, iar în ploaia timpurie şi târziecu ploaia. Acest simbol din urmă, acela al ploii, descoperă calea princare Duhul Sfânt asigură dezvoltarea vieţii lui Hristos înăuntrulcredinciosului.

„În Orient, ploaia timpurie cade la timpul semănatului. Ea estenecesară pentru ca sămânţa să poată germina. Sub influenţa aver-selor de ploaie fertilizatoare, mlădiţa firavă încolţeşte. Ploaia târ-zie, căzând aproape de sfârşitul sezonului, coace grânele şi le pregă-teşte pentru seceriş. Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturiipentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt. După cum roua şiploaia sunt date mai întâi pentru a face ca sămânţa să încolţească,şi mai apoi pentru a coace secerişul, tot astfel Duhul Sfânt este datpentru a duce mai departe, de la un stadiu la altul, procesul creş-terii spirituale. Coacerea grânei reprezintă împlinirea lucrării ha-rului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt, chipulmoral al lui Dumnezeu trebuie să fie făcut desăvârşit în caracter.Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea luiHristos.“ Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaiatârzie, par. 1.


Când fermierul seamănă sămânţa, ea este îngropată în pămân-tul care conţine substanţele necesare creşterii ei până la deplinamaturitate şi producere a rodului, dar hrana plantelor rămânenedisponibilă seminţei, dacă nu cade ploaia. Numai atunci cândîn sol este prezentă suficientă umezeală, hrana din el se trans-formă în soluţie pentru a fi absorbită de plantă.

În acelaşi fel, nimeni nu poate căpăta din Scripturi vitalitateace promovează creşterea spirituală fără lucrarea ploii timpuriimai întâi şi, în cele din urmă, a ploii târzii. Oricine ar încerca săprimească viaţă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, fără bine-cuvântările ploii timpurii şi târzii, încearcă imposibilul.

Când ploaia se combină cu substanţele din sol şi soluţia obţi-nută este absorbită de plantă, ea devine de fapt parte din fibrelevegetaţiei care se află în creştere. Viaţa este împărţită structuriivii a plantelor şi, ca rezultat, ele cresc şi, în cele din urmă, producroade. Acum ploaia a devenit în realitate un pom. Împărtăşireavieţii uneia a devenit viaţa celeilalte. Ploaia nu îşi dezvoltă pro-pria sa viaţă, ci viaţa seminţei care a fost irigată. Dacă sămânţaa fost una de brad, ploaia dezvoltă viaţa aceea, de brad. Dacă afost sămânţă de portocal, atunci va creşte un portocal, şi aşa maideparte. Unii ar putea obiecta că apa este doar un mijloc prin ca-re substanţele sunt transportate către locul unde ele vor forma ce-lule, dar, în timp ce acest lucru este adevărat până la un punct,nu trebuie să uităm că o celulă vie este formată în cea mai mareparte din apă.

În acelaşi fel, ploaia gingaşă a Duhului Sfânt umple viaţa cre-dinciosului, amestecând-o cu substanţele hrănitoare aflate înScripturi, până ce devine, la modul literal, parte din noi. Darviaţa care se dezvoltă este viaţa care a crescut din sămânţă, şicare este sămânţa lui Hristos. Duhul Sfânt împărtăşeşte creşti-nului propria Sa viaţă clipă de clipă, dar acea viaţă se tran-sformă în viaţa lui Hristos. Din acest motiv, stă scris adevărulcă: „Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos.“Pentru a înţelege acest lucru este necesar doar să păstrăm înminte legile naturii şi să le aplicăm în domeniul spiritual şi îndomeniul fizic.

Hristos este Sămânţa; Duhul Sfânt este ploaia. Prin primireaseminţei Lui, credinciosul obţine viaţa veşnică a lui Hristos în su-flet. Prin primirea lucrării binecuvântate a Duhului Sfânt, aceaviaţă din el creşte viguros până la maturitate deplină.



O dată ce credinciosul a primit viaţa lui Hristos, el are în elviaţa veşnică, chiar dacă nu are încă certitudinea absolută că vatrăi veşnic, deoarece, dacă el nu va reuşi să împlinească, prin măr-turisirea şi lepădarea oricărui păcat cunoscut, condiţiile ispăşiriifinale, va pierde viaţa aceea veşnică şi nu i se va îngădui să intreîn cer. Punctul cel mai important este că, atunci când creştinul co-mite un păcat, el nu pierde viaţa lui Hristos, care este viaţa veş-nică. Dacă el ar pierde-o, atunci ar avea nevoie iar de naşterea dinnou şi ar trebui să se reboteze ori de câte ori calcă una din po-runcile lui Dumnezeu.

Dar când un credincios comite un păcat, el pierde prezenţaDuhului Sfânt şi nu îl poate primi înapoi până când păcatul nu afost regretat şi lepădat.

Există deci o mare diferenţă între prezenţa lăuntrică a Duhu-lui Sfânt, care ocupă templul corpului, şi viaţa lui Hristos din su-flet. Duhul Sfânt este ploaia; viaţa lui Hristos este sămânţa. Săpăstrăm permanent în minte adevărul că, în timp ce Hristos înnoi este nădejdea slavei, acest lucru devine o realitate numai cândDuhul Sfânt îşi îndeplineşte lucrarea care i-a fost încredinţatăLui.

Capitolul 5

Clădirea

Prin intermediul sanctuarului Dumnezeu ne-a pus la dispo-ziţie două lecţii. Mai întâi, în formă de pildă, clădirea în sine de-scoperă idealul lui Dumnezeu pentru poporul Său, tabloul a ceeace ei trebuie să devină. În al doilea rând, slujbele îndeplinite înclădire arătau cum trebuia să fie împlinit slăvitul Său scop divin.

În mod firesc, studiul idealului Său trebuie să fie cel dintâi.De aceea, vom acorda atenţie lecţiilor pe care Dumnezeu le-ascris în diferitele elemente şi în aşezarea lor în structura şi în a-ranjamentul sanctuarului, înainte de a studia diferitele ispăşiriprin care sufletul este înălţat până acolo unde doreşte Domnulsă fie.

„Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o mărturie con-tinuă despre înaltele ţeluri puse în faţa fiecărei fiinţe.“ HristosLumina Lumii, cap. 16, par. 16.

„Prin Isus Hristos trebuia să se împlinească scopul pentru caresanctuarul era un simbol – clădirea aceea măreaţă, ai cărei pereţireflectau în aurul lor strălucitor, în culorile curcubeului, perdeauacu heruvimii lucraţi ales în ţesătură, parfumul tămâii ce ardeapermanent, pătrunzând totul, preoţii îmbrăcaţi în alb curat, şi înadânca taină a Sfintei Sfintelor, deasupra tronului harului întrechipurile plecate în adorare ale îngerilor, slava Celui Sfânt. Întoate acestea, Dumnezeu voia ca poporul Său să recunoască scopulSău faţă de sufletul omenesc. În acelaşi scop zicea şi apostolulPavel mai târziu prin Duhul Sfânt:

,Nu ştiţi că voi sunteţi Templul Duhului Sfânt, şi că Duhul luiDumnezeu locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul luiDumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui

(60)

Dumnezeu este sfânt: şi aşa sunteţi voi.‘ “ 1Corinteni 3,16.Educaţie, cap. Educaţia lui Israel, par. 10.

Dumnezeu a intenţionat ca izraeliţii să se familiarizeze pedeplin cu fiecare aspect al clădirii – materialele folosite, stilul şiconstrucţia mobilierului, curtea şi conţinutul ei şi numărul şidimensiunile relative ale încăperilor. Iehova dăduse instrucţiunispecifice care priveau construcţia fiecărei părţi a templului şiconţinutul lui, iar constructorilor li s-a cerut să le urmeze cuexactitate. Generaţia implicată cu adevărat în ridicarea clădiriiavusese cea mai bună ocazie să-şi însuşească o înţelegerecuprinzătoare a acestor detalii, dar aceasta nu a lăsat loc de scuzăpentru ignoranţă din partea urmaşilor lor, cărora li se lăsase camoştenire o clădire terminată şi în stare de funcţiune.

Dar nu era îndeajuns ca ei să cunoască aceste prescripţiitehnice. Aceste informaţii nu aveau valoare, până ce ei nurecunoşteau că fiecare element din structură era un simbol carereprezenta ceea ce trebuia să fie zidit în propriile lor templesufleteşti. Doar dacă legau simbolul de realitate şi lucrau cu toatăinima şi cu tot sufletul ca să atingă idealul stabilit de Dumnezeu,ar fi fost în stare să primească tot ceea ce Dumnezeu pusese însanctuar şi în slujbele lui pentru ei.

Chiar dacă sanctuarul pământesc şi slujbele lui au luat sfârşitde mult, aceleaşi principii rămân adevărate şi astăzi. Pentrufiecare dintre copiii lui Dumnezeu care se străduiesc să atingădesăvârşirea de caracter şi de comportament, care-i îngăduie luiHristos să vină şi să-i pretindă ca fiind ai Săi, este nevoie încontinuare să se familiarizeze cu toate detaliile prescripţiilor dinstructura templului şi să vadă în ele idealul glorios al caracteruluilui Dumnezeu. Nimeni nu poate amâna această lucrare fără ca sănu îşi primejduiască sufletul. Acest ideal trebuie atins înainte caziua ispăşirii finale să vină peste fiecare individ. Atunci va fi preatârziu ca să mai lupţi pentru acest ideal.

Hristos în voi

Scripturile subliniază cu putere faptul că mântuirea este po-sibilă numai pentru aceia care îl au pe Hristos în ei, ca nădejdea slavei. Tot ce e mai prejos de acest ideal nu va putea satisfacecererile judecăţii, căci numai viaţa care se coboară din cer, de laPurtătorul de sămânţă, Isus Hristos, se poate întoarce în cer.

CLĂDIREA 61

Fiecare candidat al împărăţiei trebuie să înţeleagă că întocmaidupă cum prezenţa lui Dumnezeu sălăşluia în cortul întâlnirii, totaşa trebuie să locuiască şi în fiecare credincios. În mod literal, eitrebuie să fie templele viului Dumnezeu.

Dumnezeu a intenţionat ca sanctuarul să înveţe acest adevărcu claritate şi putere. Lecţia devenise chiar şi mai necesară, deoa-rece păcatul îl jefuise pe Dumnezeu de locul Său legitim în tem-plul omenesc. Poporul avea nevoie să vadă că prezenţa păcatuluitrebuia să fie dezrădăcinată, ca Dumnezeu să poată intra şi locuiîn om. Ei aveau nevoie să urmeze cu o atenţie încordată fiecarepas în construcţia sanctuarului şi s-o armonizeze cu aceeaşi lu-crare în vieţile lor personale.

Astfel că, Dumnezeu i-a zis lui Moise, „Să-mi facă un locaşsfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.“ Exod 25,8.

Acest verset arată mai întâi ce trebuia să facă oamenii şi, în aldoilea rând, ce urma să facă Dumnezeu. Construirea clădirii eraresponsabilitatea omului. Dumnezeu a zis: „Să-mi facă...“ O datăce acest lucru era împlinit, Dumnezeu urma să locuiască în mij-locul lor. Această făgăduinţă nu însemna că Dumnezeu ar fi locuitdoar în mijlocul taberei. Scopul Său era să locuiască în fiecare dinei, în mod personal.

Sub inspiraţia divină, Pavel a interpretat aceste cuvinte în fe-lul următor. Când el citează din Leviticul 26,12, care glăsuieşteastfel: „Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostruşi voi veţi fi poporul Meu.“, el scrie, „Eu voi locui în ei şi voi um-bla în ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.“ 2Co-rinteni 6,16. K. J.V. Bible.

Adevărul este că Dumnezeu nu putea rămâne în templul dinmijlocul lor, dacă El nu ar fi fost în stare să locuiască în ei. Acestlucru este evident prin faptul că, atunci când ei au căzut în apos-tazie şi El şi-a pierdut locul Său în inimile lor, norul de slavă sauşekina s-a depărtat din templu. Dumnezeu a încetat să fie atât înei, cât şi în mijlocul lor, până când, prin pocăinţă şi curăţire, s-aupregătit pentru întoarcerea prezenţei Lui.

Îndrumarea lui Dumnezeu ca ei să zidească un sanctuar estecopia fidelă a cuvintelor spuse lui Adam şi Evei în Eden, cândDumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul,şi supuneţi-l...“ Geneza 1,28.

Primii noştri părinţi sunt singurele fiinţe umane create deDumnezeu. Restul oamenilor au fost făcuţi de alte fiinţe umane.


Părinţii nu au îndeplinit acest rol independent de Dumnezeu, cutoate că cei mai mulţi au fost nepăsători faţă de partea pe care oare Iehova. Cel atotputernic nu era obligat să dea aceastăimportantă responsabilitate omului, pentru că El ar fi putut să necreeze pe fiecare din noi tot aşa cum a creat îngerii. Dar, o dată ceEl a ales să dea omului acest privilegiu, a devenit necesar să lasela îndemâna izraeliţilor construcţia sanctuarului ca pildă. Dupăcum templele umane erau zidite de corpuri omeneşti, tot aşasanctuarul care îi simboliza trebuia să fi zidit de oameni.

În înălţarea sanctuarului din pustie, Dumnezeu nu le-a datoamenilor responsabilitatea de a elabora proiectul clădirii. El l-achemat pe Moise pe munte şi i-a arătat planurile şi prescripţiiletehnice, care fuseseră elaborate în ceruri, cu instrucţiuneaexplicită: „Vezi, să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.“Exod 25,40.

„Când Moise era aproape să construiască sanctuarul calocuinţă pentru Dumnezeu, a fost îndrumat să facă toate lucruriledupă modelul care i se arătase pe munte. Moise era plin de zelpentru lucrarea lui Dumnezeu şi avea la îndemnă oamenii cei maitalentaţi şi mai iscusiţi pentru a realiza îndrumările lui. Cu toateacestea el nu trebuia să facă nici un clopoţel, nici o rodie, nici unciucure, nici o podoabă, nici o perdea, nici un vas al sanctuarului,decât după modelul ce-i fusese arătat. Dumnezeu l-a chemat pemunte şi i-a descoperit lucrurile cereşti. Domnul l-a acoperit cuslava Lui, ca să poată vedea modelul, şi după acesta s-au făcuttoate lucrurile.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 21, par. 28.

În mod asemănător, determinarea particularităţilor pe care unbebeluş nou născut le va lua, nu le este dată părinţilor. Persoanacea nouă poate fi înaltă sau scundă, inteligentă sau oligofrenă,chipeşă sau urâtă şi multe alte asemenea posibilităţi, dar nici unadin acestea nu pot fi hotărâte de părinţi. Dumnezeu a fixatparametrii proiectului în sistemul de reproducere uman, iarrezultatul este în armonie cu legile eredităţii instituite deDumnezeu. Numai Dumnezeu rămâne proiectantul.

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu, în mod arbitrar şi perso-nal, plănuieşte structura corpului, talentele, înfăţişarea şi tem-peramentul fiecărui individ. Când i-a creat pe Adam şi pe Eva, Ela stabilit legile reproducerii, aşa încât fiecare individ este formatca rezultat al aplicării acelor legi de-a lungul secolelor. Nu mai es-te nevoie să spunem că păcatul a deteriorat foarte mult procesul

CLĂDIREA 63

respectiv, coborând calitatea reproducerii mai jos decât a in-tenţionat Dumnezeu. Totuşi, punctul important e că Dumnezeu, şinu omul, este proiectantul templului pământesc şi a templelor o-meneşti, simbolizate prin sanctuarul pământesc.

Ţărână blestemată de păcat

Sanctuarul iniţial a fost ridicat în pustie. Acesta este o ilus-traţie adecvată a vieţii rătăcitoare a creştinului, departe de lo-cuinţa plină de pace a Paradisului. Templul este deci o reprezen-tare a templului corpului omenesc, aşa cum este el pe acestpământ şi nu aşa cum va fi în ceruri.

Atâta vreme cât suntem străini şi călători, departe de cer, noisuntem îmbrăcaţi în carnea păcătoasă şi muritoare făcută dinţărâna blestemată de păcat. Pentru ca templul pământesc să sim-bolizeze cu exactitate acest templu al corpului uman, el, de ase-menea, trebuie să fie făcut din materiale obţinute din ţărâna bles-temată de păcat.

Şi aşa a şi fost.Ar fi fost un lucru extrem de simplu pentru Dumnezeu să păs-

treze cu grijă materiale din grădina Edenului, înainte de căderealui Adam sau să le furnizeze direct din cer pentru clădirea sanc-tuarului. Dar El nu a ales să facă aceasta, căci dacă ar fi ales, tem-plul niciodată nu ar fi putut să ilustreze scopul Lui pentru popo-rul Său.

Un număr variat de materiale au fost folosite la clădire – inul,bronzul, argintul, aurul, lemnul, piei de animale, etc. – dar fieca-re articol îşi avea originea în ţărâna blestemată de păcat. Nu toţiînţeleg că toate articolele necesare pentru întreţinerea şi îm-bogăţirea noastră sunt în mod literal ţărâna pământului, dar aşaeste.

În alegerea materialelor pentru locurile sfinte şi pentru curteatemplului, Dumnezeu ar fi putut să le aleagă cu mare grijă de un-deva de pe pământ, unde păcatul lăsase cele mai mici urme, darEl a ales Egiptul unde, la vremea aceea, păcatul produsese celemai mari pagube.

Recunoscând mai dinainte că poporul lui Israel avea nevoie săzidească sanctuarul în pustie, Dumnezeu a pregătit totul pentruocazia respectivă. El i-a mişcat pe egipteni să le ofere sclavilor ca-re plecau tot ceea ce era necesar pentru lucrarea aceasta.


„Domnul i-a zis lui Moise... ,Vorbeşte cu poporul, ca atunci fie-care să ceară de la vecinul său şi fiecare de la vecina ei, vase de ar-gint şi vase de aur...‘ Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise, şiau cerut egiptenilor vase de aur, vase de argint şi haine. Domnula făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-auîmplinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.“ Exod 11,1.2;12,35.36.

Câteva săptămâni mai târziu, când tăbărâseră la piciorul mun-telui Sinai, Moise, călăuzit de Dumnezeu, i-a invitat pe izraeliţisă contribuie cu materialul necesar pentru clădire. Aurul, argin-tul, inul, bronzul şi alte materiale pe care le-au adus, fuseseră lua-te din Egiptul blestemat de păcat.

Cortul a fost înălţat potrivit cu modelul oferit de Dumnezeuşi prin măiestria pe care El a dăruit-o lucrătorilor. Apoi Dom-nul a coborât şi a umplut clădirea cu prezenţa Sa glorioasă.Cum a făcut lucrul acesta, rămâne o taină dincolo de înţelege-rea omenească. Cum a fost posibil, ca o aşa mică părticică acreaţiunii nesfârşite, să cuprindă acea Fiinţă a cărei putere es-te atât de infinită, încât a putut rosti întregul univers la exis-tenţă? În timp ce nici un izraelit nu putea explica aceasta, to-tuşi zilnic aveau înaintea ochilor lor acest fapt. Pe când mer-geau în fiecare dimineaţă şi seară să ia parte la serviciilesacrificiale, ei puteau să vadă slava prezenţei lui Dumnezeu stră-lucind puternic din interiorul cortului, fapt care-i determina săcreadă că El era acolo.

Aceeaşi taină i-a fost arătată lui Moise când a fost confruntatcu rugul aprins. Micuţul rug îşi extrăgea resursele din pământulblestemat de păcat şi, totuşi, pentru scurtă vreme, el fusese cor-tul Celui Prea Înalt.

Dar cea mai mare descoperire a acestei taine a fost dată în în-truparea lui Hristos. Când a venit pe acest pământ, El a locuit în-tr-un corp de carne şi sânge care, în orice privinţă, era făcut dinaceeaşi ţărână blestemată de păcat, aidoma celor pe care El ve-nise să îi mântuiască.

„Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, totaşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prinmoarte, să nimicească pe cel care are puterea morţii, adică pe dia-volul.“ Evrei 2,14.

Acest adevăr este atât de vital pentru mântuire, încât el ajun-ge în mod inevitabil sub atacul puternic al vrăjmaşului şi al

CLĂDIREA 65

forţelor lui. Pentru acest motiv, mulţi religionişti spun că Hristosar fi venit într-o carne şi sânge diferite de acelea care împovăreazăomenirea încă de la căderea lui Adam. Pentru a veni în ajutorulideii lor, ei folosesc Scripturile care, luate separat, pot fi făcute săpară că ar susţine învăţăturile lor.

Dar aceia care privesc descoperirea întrupării lui Hristos pe ca-re a oferit-o Iehova în sanctuar, vor înţelege, în mod categoric, ce-le două naturi foarte diferite care au fost împletite în mod tainicîn Hristos. O natură a fost în întregime de sus, divină, desăvârşită,fără pată şi nemuritoare. Cealaltă a fost compusă din aceeaşiţărână păcătoasă care se poate găsi în materialele din care a fostclădit sanctuarul; şi era deci păcătoasă, muritoare, şi putea sămoară, după cum s-a şi întâmplat. Trebuie subliniat că în timp ceHristos a avut carnea păcătoasă, aceasta nu a fost niciodată o car-ne care păcătuia.

Cuvântul lui Dumnezeu declară în mod special că sanctuarul afost o înfăţişare exterioară a naturii lui Hristos în întrupare:

„Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de harşi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slavasingurului născut din Tatăl.“ Ioan 1,14.

„Dumnezeu a poruncit lui Moise pentru Israel: ,Să-mi facă unlocaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.‘ Exod 25,8 şi El a locuitîn sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lorobositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşaHristos şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti.El şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poatălocui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa di-vină. ,Şi Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin dehar şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai caslava singurului născut din Tatăl.‘ Ioan 1,14.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 1, par. 14.

Aceste declaraţii învaţă cu claritate că sălaşul sau cortul luiHristos a fost corpul Său fizic pe care l-a deţinut în timp ce se a-fla pe pământ, întocmai după cum El locuise în cortul întâlniriidin pustie. După cum Moise a clădit cortul din materiale luatedin ţărâna blestemată de păcat a pământului, tot aşa trupul luiHristos a fost format din aceeaşi ţărână. De fiecare dată când po-porul Lui vine la sanctuar, Dumnezeu intenţionează ca adevărulacesta să strălucească asupra lor cu raze tot mai puternice şi maiclare.


Domnul ştie bine că atunci când poporul Său pierde adevărul în-trupării – care este taina lui Dumnezeu, Hristos în voi, nădejdeaslavei – ei nu mai au Evanghelia mântuirii, şi că deja au căzut înapostazie. Timpul prezent este o vreme de o mare întunecime, mar-cată de o ignoranţă larg răspândită cu privire la natura lui Hris-tos când umbla pe pământ. Sunt diferite teorii despre modul în ca-re Mântuitorul a venit printre oameni, dar foarte puţine învaţă a-devărul simplu descoperit în sanctuar, că El a venit cu aceeaşicarne şi sânge pe care le au cei pe care El a venit să-i răscumpere.

CLĂDIREA 67

Slava prezenţei lui Dumnezeu a fost ascunsă în materialeleblestemate de păcat din care era construit sanctuarul. În fe-lul acesta, ceea ce este veşnic a locuit în ceea ce este vremel-nic. În acelaşi mod, Divinitatea locuieşte în natura noastrăomenească muritoare.

Templele stabilite pe pământ au învăţat că natura omului nueste nemuritoare în sine. Când clădirea era ocupată de Dumne-zeu, ea simboliza viaţa creştină, dar când prezenţa divină era iz-gonită, clădirea nu rămânea goală; ea devenea locuinţa Satanei.În starea aceasta, clădirea reprezenta sufletul neregenerat care,fiind căsătorit cu Satana, hrănea sămânţa lui, cu rezultatul că orecoltă de roade rele ieşeau la iveală. Este evident că prezenţa luiDumnezeu nu poate locui acolo unde Satana este stabilit. De a-ceea, cel rău trebuie dezrădăcinat, înainte ca Dumnezeu să poatăintra.

Un alt templu, Noul Ierusalim, ilustrează cum va fi natura ce-lor răscumpăraţi în Paradis. Dumnezeu va fi în continuare loca-tarul acelui templu şi al vieţilor simbolizate de el, dar clădirea însine va fi zidită din materiale asupra cărora nu a apăsat niciodatăblestemul păcatului. Din acest motiv, el nu va trece niciodată. Înacelaşi fel, cei mântuiţi vor avea corpuri compuse din materialecare niciodată nu au cunoscut păcatul şi vor trăi veşnic, ca şi NoulIerusalim.

Prin aşezarea sanctuarului în mijlocul taberei unde poporul pu-tea să vadă prezenţa lui Dumnezeu strălucind dinăuntrul tem-plului, Dumnezeu a prevăzut pentru ei un amintitor zilnic al a-devărului că Hristos în ei era nădejdea slavei. Dumnezeu aşteptaca ei să mediteze continuu la această temă, astfel ca ea să nu de-vină niciodată ceva banal sau un lucru meritat care li s-ar fi dato-rat. Pe măsură ce ar fi făcut lucrul acesta, ei ar fi crescut în har,iar cunoştinţa tainei acesteia ar fi devenit din ce în ce tot mai clară.

Cerinţa aceasta nu s-a schimbat. Nici un credincios nu trebuiesă aibă odihnă până ce nu înţelege pe deplin în ce fel trebuie săfie trupul său templul Duhului Sfânt. A trecut de mult timpulcând prezenţa lui Dumnezeu strălucea în mod vizibil dintr-untemplu făcut din materiale pământeşti, dar aceasta nu priveazăsufletul de mărturia lui minunată. Rapoartele despre construcţiaşi slujbele lui sunt scrise în Scripturi şi îi invită pe cercetătorii de-dicaţi să contempleze adesea descoperirile lui cu privire la caleamântuirii lui Dumnezeu.

Toţi ar trebui să înţeleagă nevoia lor de a cerceta aceste ade-văruri până când devin atât de vii înlăuntrul lor, încât să radie-ze iubirea şi harul lui Dumnezeu oriunde se duc. Fie ca nimenisă nu se dea satisfăcut cu o înţelegere neglijentă a acestor lu-cruri.


CLĂDIREA 69

Sapă adânc după comoară şi când ai găsit-o, nu-ţi permite săcrezi că ai ajuns la capăt şi că nu mai ai nevoie să cercetezi maideparte. Meditează zilnic asupra acestor teme, aşa încât să pro-gresezi continuu către o experienţă spirituală încărcată cu pute-re şi care se lărgeşte tot mai mult.

„Omenescul Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. El estelanţul de aur care leagă sufletele noastre de Hristos şi prin Hri-stos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos afost om cu adevărat; El a dat dovadă de umilinţă prin faptul că adevenit om. Totuşi, El era Dumnezeu în carne. Când ne apropiemde acest subiect, ar fi bine ca să luăm seama la cuvintele pe careHristos i le-a spus lui Moise din rugul aprins: ,Nu te apropia delocul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe ca-re calci este un pământ sfânt.‘ Exod 3,5. Noi trebuie să ajungemla acest studiu cu umilinţa unui învăţăcel, cu o inimă zdrobită.Iar studiul despre întruparea lui Hristos este un câmp rodnic ca-re va răsplăti pe cercetătorul care sapă adânc după adevărul a-scuns.“ The Youth‘s Instructor, 13 octombrie 1898.

Capitolul 6

De ce carne păcătoasă?

Dovezile luate în considerare în ultimul capitol confirmă căHristos a venit în aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge, căzute şi păcă-toase, pe care le are fiecare dintre noi. Dumnezeu nu ar fi cerutacest lucru dacă n-ar fi fost strict necesar. El ar fi îngăduit Mân-tuitorului să vină pe pământ cu o natură omenească diferită.

De ce oare a trebuit Hristos să vină în felul acesta? De ce nu arfi putut veni în carnea sfântă şi fără păcat a lui Adam, înainte cael să cadă în păcat?

Cu cât mai profund înţelege creştinul răspunsurile la aceste în-trebări, cu atât mai eficient va fi el în întâmpinarea ispitelor sub-tile generate de puterile întunericului. De aceea, vom consacra a-cest capitol discutării acestor întrebări.

Susţinem, fără îndoială, încă de la început, faptul că Hristostrebuia să vină în aceeaşi carne şi sânge cu care noi suntem îm-povăraţi. Iată o declaraţie care confirmă acest fapt:

„Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pepământ şi capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la ho-tarul slavei. Dacă cu o singură treaptă scara aceasta n-ar fi ajunsla pământ, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo undesuntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi,luând natura Lui, să putem birui. Făcut ,în asemănarea cărniipăcătoase‘ (Romani 8,3. K. J.V. Bible), El a trăit o viaţă fără de pă-cat, şi prin dumnezeirea Sa stăpâneşte pe tronul cerului, în timpce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca prin cre-dinţă în El să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De a-ceea noi trebuie să fim desăvârşiţi, după cum şi Tatăl nostru ,Celceresc este desăvârşit.‘ “ Hristos Lumina Lumii, cap. 31, par. 48.

(70)

Nenecesară pentru comunicare

Când Hristos a fost prima dată născut în forma unui înger, sco-pul de bază a fost stabilirea unei părtăşii desăvârşite printr-o co-muniune nestingherită între Creator şi creaturile Sale.

În clipa când însă a intervenit păcatul între om şi Dumnezeunu a fost necesar ca Hristos să se coboare pe o treaptă şi mai joasăpentru a comunica cu omul. Acest adevăr este dovedit prin faptulcă Hristos a comunicat în mod personal cu diferiţi oameni în tim-pul Vechiului Testament, cu mult înainte ca El să ia carnea păcă-toasă şi căzută a omului. Hristos însuşi a fost cel care a venit laAvraam înainte de arderea Sodomei, cel care s-a luptat cu Iacov,care a vorbit faţă către faţă cu Moise, cu Iosua, cu Ghedeon şi cupărinţii lui Samson şi care a dat legea pe muntele Sinai. El areuşit să comunice cu ei fără ca să ia carnea şi sângele celor cu ca-re El comunica.

Desigur comunicarea nu a fost la fel de apropiată ca în Eden,şi Mântuitorul nu a putut să li se adreseze direct celor fără Dum-nezeu, dar a existat totuşi comunicare. Oameni sfinţi, ca Moise,au primit de la El cuvinte inspirate şi le-au transmis apoi acelo-ra cu care Hristos nu putea vorbi faţă către faţă.

Dumnezeu doreşte să restaureze tot ceea ce a fost pierdut în E-den şi să le dea celor răscumpăraţi cu mult mai mult. Ei vor umblaîn prezenţa lui Iehova şi îl vor vedea şi vor vorbi cu El faţă în faţă.Nu va fi nici un văl între ei, nici bariere, nici soli între El şi ei.

În timp ce nu era necesar ca Hristos să vină în carnea căzutăşi păcătoasă pentru a comunica cu oamenii căzuţi, El a trebuit săse coboare la nivelul acesta, pentru a-i aduce pe cei mântuiţi lanivelul unde va fi restaurată comunicarea şi părtăşia desăvârşită.

Pentru a realiza această ţintă minunată, Hristos trebuia să în-deplinească mai multe misiuni importante, fiecare din ele cerân-du-i ca să vină în aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge ca acelea pe ca-re le au păcătoşii pe care El a venit să-i mântuiască. El trebuia sădemaşte minciunile Satanei că omenirea căzută nu putea ţine le-gea lui Dumnezeu, tocmai prin demonstraţia că se poate acest lu-cru. El trebuia să arate contrastul dintre caracterul lui Dumne-zeu şi cel al Satanei, prin manifestarea neprihănirii Domnului înlumina cea mai strălucitoare, acolo unde nelegiuirea Satanei semanifesta în lumina cea mai hidoasă. El trebuia să se căsătoreas-că cu omenescul pentru a dărui viaţă oamenilor. El trebuia să

DE CE CARNE PĂCĂTOASĂ? 71

moară pentru a plăti pedeapsa pe care oamenii nu puteau s-o plă-tească nicicum. Ar fi fost imposibil pentru Hristos să săvârşeascăvreunul din aceste lucruri dacă ar fi venit în carnea sfântă.

Să luăm în consideraţie, pe scurt, fiecare din aceste responsa-bilităţi.

Arătând că legea putea fi ţinută

Satana este un mincinos, hotărât să îi distrugă prin înşelăciu-ne pe toţi oamenii. El pretinde că legea lui Dumnezeu este un jugal robiei care nu poate fi ţinută de fiinţele create, şi că Dumnezeueste nedrept să-şi pedepsească făpturile pentru că nu ţin o lege decare nu se poate asculta sub nici o formă.

Când Dumnezeu l-a provocat pe Satana cu privire la neprihă-nirea lui Iov, atunci cel rău şi-a declarat clar poziţia sa cu privirela lege. Elifaz din Teman era unul din vorbitorii de frunte ai Sa-tanei. Acest om, pe care, în Iov 42,7, Dumnezeu l-a condamnat cafiind unul care nu vorbeşte adevărul, a pretins inspiraţie directăcând a spus:

„Poate omul muritor să fie neprihănit înaintea lui Dumnezeu?Poate un om să fie curat înaintea Ziditorului său? R.S.V. Bible.Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşteEl greşeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc încase de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca unvierme?“ Iov 4,17-19.

Satana insinuează nu numai că omul nu poate să ţină legea luiDumnezeu, dar îl acuză pe Dumnezeu că nu are încredere încapacitatea îngerilor de a asculta de lege.

„Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege aegoismului. El susţine că este imposibil pentru noi să ascultăm depreceptele ei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 16.

Satana se străduieşte cu un succes considerabil să îi convingăpe oameni că ascultarea de legea lui Dumnezeu este pestecapacităţile lor, pentru că el ştie că, dacă ei cred minciuna aceasta,ei nu vor putea asculta niciodată, ci vor întări împărăţia lui şi vorpierde viaţa veşnică.

Era imposibil ca Dumnezeu să rezolve această chestiune doarprin declaraţie, astfel că El a trimis pe Fiul Său în lume, sădemonstreze falsitatea acuzaţiilor Satanei, prin trăirea unei vieţide desăvârşită neprihănire, chiar dacă a fost stânjenit de natura


umană căzută şi păcătoasă. Hristos a făcut ceea ce fusese trimissă facă. El a trăit o viaţă fără păcat într-o carne păcătoasă, dove-dind astfel o dată pentru totdeauna că orice om care va îngăduiMântuitorului să unească divinitatea Lui cu natura sa umană şicare va trăi în supunere faţă de Dumnezeu, după cum a trăit El,poate, de asemenea, să trăiască o viaţă fără păcat într-o carnepăcătoasă.

Acesta este motivul pentru care Biblia vorbeşte despre Hristosca fiind exemplul nostru în toate lucrurile.

„Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pen-tru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.“ 1Petru 2,21.

Pe această bază a putut Hristos face făgăduinţa vieţii veşnicetuturor acelora care biruiesc după cum El a biruit.

„Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de


„Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege aegoismului. El susţine că este imposibil pentru noi să ascul-tăm de preceptele ei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 16.

domnie, după cum şi Eu am biruit, şi am şezut cu Tatăl Meu pescaunul Lui de domnie.“ Apocalipsa 3,21.

„După cum Hristos a trăit legea în natura omenească, tot astfelputem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel Puternic.“ HristosLumina Lumii, cap. 73, par. 23.

Multe alte versete şi declaraţii pot fi citate pentru a stabiliaceste fapte, dar punctul principal din acest capitol este săînţelegem de ce, pentru a împlini aceste obiective, Hristos atrebuit să vină în aceeaşi carne şi sânge ca ale copiilor pe care avenit să îi mântuiască.

Satana a spus că legea nu poate fi ţinută de omenirea căzută.Hristos a venit să dovedească faptul că ea putea fi ţinută. DacăMântuitorul ar fi refuzat să se coboare şi să ţină legea în acelaşiomenesc căzut în care li se cere oamenilor să aducă ascultareaaceasta, nu numai că El ar fi eşuat să demaşte minciuna Satanei,ci mai rău decât atât, ar fi confirmat-o.

În momentul în care Dumnezeu a declarat că legea poate să fieţinută de o persoană în carnea căzută şi păcătoasă, cu condiţia capersoana să aibă neprihănirea lui Hristos în acel omenesc,Mântuitorul şi-a luat angajamentul să facă dovada acelor cuvinteîn corpul omenesc căzut şi păcătos. Orice refuz din partea Sa dea coborî până la nivelul unde se afla omul, putea fi interpretat deoameni şi de demoni ca fiind, de fapt, recunoaşterea că aşa cevanu se putea face la acest nivel. Datorită acestui fapt, orice om depe pământ ar fi fost liber de orice responsabilitate ca să ascultede poruncile lui Dumnezeu.

Nu este deci surprinzător să descoperim că în acele biserici încare se învaţă că Hristos nu a venit în aceeaşi carne şi sânge caşi copiii, să se înveţe, de asemenea, că omul nu poate ţine legea înmod desăvârşit. Acest lucru trebuie să fie aşa, deoarece cele douăpoziţii sunt compatibile una cu cealaltă. Membrii acelor bisericisunt asiguraţi că Hristos a ţinut legea pentru ei, lăsându-le doarresponsabilitatea de a-i permite lui Hristos să stea în locul lor,până ce vor primi carnea sfântă la cea de a doua venire. O dată ceei au căpătat această carne, învăţătorii lor îi învaţă, că abia atuncivor ţine legea după cum a ţinut-o Isus în aceeaşi carne sfântă.

Această învăţătură îi convine de minune Satanei, şi de aceea aşi inventat-o. Aceia care proclamă faptul că Hristos nu a venit încarnea păcătoasă şi căzută a omenirii, îl lipsesc de oriceposibilitate de a împlini ceea ce a fost trimis să facă – să demaşte


minciuna Satanei şi să-l înfrângă. Dacă această învăţătură esteadevărată, acuzaţiile Satanei împotriva conducerii divine suntdrepte şi toţi trebuie să se unească cu cel rău în revolta luiîmpotriva Celui Prea Înalt.

Noi nu putem face aceasta, pentru că învăţătura este eronată.Problemele implicate în marea luptă nu ne lasă o altă alegere de-cât să credem că Hristos a venit în aceeaşi carne şi sânge pe carele avem şi noi.

Caracterul lui Dumnezeu pus în contrast cu cel al Satanei

Foarte strâns legată de întrebarea dacă legea poate sau nu săfie păzită este chestiunea cu privire la caracterul plin de iubire allui Dumnezeu.

La început, Satana a fost hotărât să se înalţe pe locul cel maiînalt din cer, dar pentru a face aceasta, el trebuia să îl despartăpe Dumnezeu de afecţiunile oştirii cereşti şi să le câştige devota-mentul pentru sine. Metoda sa a fost aceea de a calomnia carac-terul lui Dumnezeu, un procedeu care a fost foarte plin de succes.În inimile oricărei creaturi care s-a lăsat convinsă de minciunilesale, s-a născut revolta şi, astfel, s-a aşternut deasupra pămân-tului noaptea neagră a păcatului şi a durerii.

„Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi în cer. Ela căutat să câştige controlul fiinţelor cereşti, să le despartă deCreatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea el aprezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-i dorinţa deînălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubi-tor propriile sale trăsături rele de caracter. În felul acesta a înşe-lat el pe îngeri. Tot aşa a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să punăla îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere înbunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şide o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-l considereca fiind sever şi neiertător. În felul acesta el i-a convins pe oa-meni să se unească cu el la rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şibezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 1, par. 7.

Nu exista decât o singură cale prin care acest spirit de revoltăputea să fie stăpânit şi eliminat şi aceasta era prin înlăturareacauzei lui – reprezentarea greşită a caracterului plin de iubire allui Dumnezeu. Dacă această lucrare nu ar fi putut să fie împlinită,


răul s-ar fi răspândit în întregul univers şi, oriunde ar fi pătruns,ar fi adus nimicirea.

Nu exista decât o singură Fiinţă în întregul univers care puteasă rezolve această problemă, şi această Fiinţă era Isus Hristos.Numai El, care era egal cu Tatăl, putea să descopere caracterulLui. Până ce această misiune nu era realizată, marea luptă nu pu-tea fi terminată. Prea mulţi oameni au susţinut vederi limitate cuprivire la marea luptă, închipuindu-şi că singurul scop pentru ca-re Isus a venit pe pământ a fost ca să moară pentru omenirea ca-re piere. Acesta era un aspect relativ minor, pentru că atât Dum-nezeu, cât şi Satana aveau interese cu mult mai mari decât soar-ta acestei mici lumi. La mijloc era viitorul întregului univers.

Dacă Satana ar fi putut susţine minciunile sale despreDumnezeu, atunci, cu siguranţă, rebeliunea s-ar fi răspândit înîntreaga împărăţie; dar dacă cel rău putea fi demascat, atuncirăzvrătirea lui ar fi fost limitată doar la acest pământ şi eradicatăpentru totdeauna.

Dovada că Hristos a venit să săvârşească cu mult mai multdecât mântuirea oamenilor este oferită în cuvintele spuse de Elînainte de a muri: „S-a isprăvit.“ Ioan 19,30.

Dacă Hristos ar fi venit doar ca să moară pentru omenire, Elnu ar fi rostit aceste cuvinte până în dimineaţa învierii sau,înainte de a muri, ar fi anunţat: „Curând se va isprăvi.“ În schimbEl a spus: „S-a isprăvit.“ Apoi a murit.

„Domnul Isus nu şi-a încheiat viaţa până când n-a adus laîndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, o dată cu ultimaSa răsuflare, El a exclamat: ,S-a sfârşit.‘ Ioan 19,30. Bătălia a fostcâştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt i-au asiguratbiruinţa. Ca biruitor, El a înfipt stindardul Său pe înălţimileveşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie pentru îngeri? Totcerul a triumfat o dată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fostînfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.“Hristos Lumina Lumii, cap. 79, par. 1.

Mai întâi Hristos şi-a împlinit lucrarea pe care venise s-o facăşi apoi El a murit pentru omenirea pieritoare. Acea lucrare urmasă obţină biruinţa asupra Satanei prin nimicirea acelei armeputernice pe care o folosise Satana pentru a submina împărăţialui Dumnezeu – denaturarea caracterului lui Dumnezeu.

Este imposibil să supraestimăm semnificaţia şi importanţaacelei biruinţe. Fără această biruinţă, mântuirea omului


niciodată n-ar fi putut să fie realizată, universul nu ar fi putut ficurăţat de cancerul păcatului, iar bucuria şi pacea eternă ar fipierit din orice colţ al împărăţiei lui Dumnezeu.

Fiecare credincios trebuie să studieze caracterul lui Dumnezeuîn relaţia lui strânsă cu marea luptă, până când înţelege cât deimportant a fost, şi încă este, ca minciunile Satanei cu privire laTatăl cel veşnic să fie demascate. Toţi trebuie să înţeleagă că, nuar fi existat viaţă veşnică pentru nici un răscumpărat, dacăHristos nu ar fi câştigat acea biruinţă.

Pentru a o câştiga, El trebuia să descopere caracterul luiDumnezeu în strălucirea lui cea mai aleasă, „în contrast cucaracterul Satanei.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 8. Ambelecaractere trebuia să fie puse faţă în faţă pentru a fi descoperitepe deplin.

Aceste obiective au fost atinse la cruce. Acolo, când Satana şi-avăzut cele mai bune eforturi ale sale de a-l ispiti pe Hristos cafiind zadarnice, a fost silit în disperare totală să dea la o parteorice mască şi orice prefăcătorie şi să dezlănţuie împotrivaMântuitorului ultimele sale rezerve de răutate. Privirilelocuitorilor cerului au fost îngrozite de adâncimile răutăţii la cares-a coborât Satana. În acelaşi timp, ei au fost copleşiţi de uimireîn faţa iubirii, spiritului iertător şi a milei gingaşe care auevidenţiat comportamentul lui Hristos.

Înfrângerea suferită de Satana la cruce a limitat influenţa saasupra acestei lumi şi a pregătit calea pentru ziua ce vine încurând, când capacitatea sa de a încuraja răzvrătirea în lume vafi sfârşită şi el însuşi va rămâne singur fără vreun ajutor. Apoi, lasfârşitul mileniului, va avea loc ultima confruntare cândDumnezeu arată locuitorilor acestui pământ tot ce a fostdescoperit prin intermediul lucrării şi jertfei lui Hristos, cuprivire la caracterul lui Dumnezeu şi al Satanei. Răspunsuluniversal al tuturor celor neprihăniţi, cât şi al celor răi, va fi acelacă în Dumnezeu nu se poate găsi greşeală şi că este drept şineprihănit în căile Sale. Apoi va fi inaugurată acea mare şiminunată veşnicie, liberă de orice urmă a păcatului şi a mizerieiaduse de el.

Toate acestea vor fi posibile numai datorită lucrării pe careHristos venise s-o facă. Acea sarcină nu ar fi putut fi realizatăniciodată dacă Hristos nu ar fi venit în aceeaşi carne şi sânge pecare le avem şi noi. Cheia pentru înţelegerea acestor minciuni stă


în cuvintele: „A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-l iubi;caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul luiSatana.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 8.

Două lucruri pot fi puse în contrast în mod eficient dacă suntpuse unul lângă altul. Lui Hristos îi era imposibil să expunăcaracterul lui Dumnezeu în contrast cu caracterul Satanei dacăar fi rămas în cer, iar Satana nu putea reintra în Paradis, pentruca acest contrast să fie arătat acolo sus. Aşa că, dacă Satana nuse putea duce la Hristos, Hristos trebuia să vină la Satana.

Satana îşi descoperise caracterul său aici, pe pământ, prinoamenii care aveau carnea şi sângele păcătoase, slabe şimuritoare. Hristos trebuia să vină în acelaşi loc pentru adescoperi caracterul lui Dumnezeu alături de caracterul lui Sa-tana. Dacă El ar fi omis un singur pas în unirea divinităţii Salecu omenescul nostru căzut, demonstraţia care era o necesitaten-ar mai fi putut să fie dată, Satana nu ar fi fost înfrânt, iaruniversul ar fi fost pierdut.

A învăţa că Hristos a venit în carnea şi cu sângele sfânt,înseamnă a-l îndepărta foarte mult de locul unde doar El puteasă descopere, cu eficienţă, caracterul lui Dumnezeu în contrast cucel al Satanei.

Căsătoria Sa cu omenescul

Când Adam, purtătorul de sămânţă originar, a păcătuit,singura moştenire pe care el o putea transmite era moartea. Înconsecinţă, omenirea era confruntată cu dispariţia, dacă nu segăsea o nouă sursă de viaţă. Pentru că în această lume legeaprocreării dictează ca viaţa să fie obţinută exclusiv dintr-osămânţă, sursa de viaţă alternativă trebuia să fie un purtător desămânţă în care să existe viaţa veşnică. Din fericire pentruomenire, Isus Hristos s-a oferit să împlinească acest rol. Elsădeşte sămânţa Sa divină în vieţile tuturor acelora care suntdoritori s-o primească, încât sunt regeneraţi cu viaţă veşnică şi,astfel, este îndepărtată primejdia dispariţiei.

Numai cei care primesc viaţa în sămânţa lui Hristos vorsupravieţui blestemului şi vor trăi. Toţi ceilalţi vor pieri cucertitudine.

Hristos este mai mult decât doritor să îşi implanteze sămânţaSa, dar El nu o poate face decât în cadrul legii, care declară că nu


poate să existe implant de sămânţă în afara căsătoriei. Din acestmotiv, Hristos a trebuit să se căsătorească cu natura omeneascăpentru a putea implanta sămânţa Sa divină.

El a trebuit să se căsătorească cu omenirea pe care a venit s-omântuiască, ea fiind aceea asupra căreia zăcea blestemulpăcatului. Dacă Hristos ar fi venit în carnea sfântă, aşa după cumsusţin mulţi, El s-ar fi căsătorit în natura Sa divină cu oameniicare aveau nevoie de viaţa Sa, fără să aibă o relaţie apropiată cuei. În aceste împrejurări El nu ar fi avut dreptul legal de aşiimplanta sămânţa Sa în omenirea căzută, iar omul păcătos ar fifost pierdut, pentru că Hristos nu va călca niciodată legea.

De aceea singura carne şi singurul sânge în care Hristos puteasă vină şi să ofere omului darul regenerării erau carnea şi sângelecăzute şi păcătoase.

Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Hristos trebuiasă se căsătorească cu omenescul căzut şi păcătos. El trebuia să ofacă şi pentru a intra din nou în posesia împărăţiei Sale pierdute.

Când marea criză a început în ceruri şi Satana a cerut caHristos să se coboare de pe tron ca el să îi poată lua locul, singurulFiu născut al lui Dumnezeu a coborât, în realitate, de pe tron. Ela încetat să mai fie Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, şinu va reintra în posesia împărăţiei Sale până la încheiereatimpului de probă. Despre momentul acela minunat stă scris:

„ ,Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului;a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-islujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile.Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicide-cum.‘ Daniel 7,13, 14. Venirea lui Hristos descrisă aici nu este adoua Sa venire pe pământ. El vine la Cel îmbătrânit de zile încer pentru a primi stăpânirea, slava şi o împărăţie care-i va fidată la încheierea lucrării Sale de mijlocire.“ Tragedia veacuri-lor, cap. 28, par. 3.

Atunci are loc căsătoria Lui cu Noul Ierusalim.„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire

pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine,şi mi-a zis: ,Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! ‘ Şi m-adus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat ceta-tea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu.“Apocalipsa 21,9.10.


Când Hristos se căsătoreşte cu Noul Ierusalim, care în realitatereprezintă reintrarea în stăpânire a împărăţiei Sale universale, fa-milia umană va fi oaspetele, nu mireasa.

„Atunci este lămurit că mireasa reprezintă cetatea cea sfântă,iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bi-sericii. În Apocalipsa, despre poporul lui Dumnezeu se spune căeste oaspete la masa de nuntă. Apocalipsa 19,9. Dacă sunt oas-peţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă.“ Tragedia veacurilor,cap. 24, par. 10.

Înainte ca cei răscumpăraţi să poată fi oaspeţi la acea căsăto-rie, ei trebuie să fie mireasa lui Hristos la o altă căsătorie.

„Din acest motiv, fraţii mei, voi aţi murit în ce priveşte Legeaprin trupul lui Hristos; ca să fiţi căsătoriţi cu un altul, chiar cuCel ce a înviat din morţi, pentru ca noi să aducem roadă pentruDumnezeu.“ Romani 7,4. K. J.V. Bible.

În acelaşi fel, înainte ca Hristos să poată fi Mirele acelei uniriminunate între El şi împărăţia restaurată, El trebuia să fie căsă-torit cu familia umană. Aceasta era absolut necesar pentru ca Elsă poată îndeplini acele slujbe care aveau să distrugă contestări-le Satanei împotriva lui Dumnezeu şi să facă posibilă stabilireaveşnică a împărăţiei celei sfinte.

Această separare de împărăţia lui Dumnezeu, coborârea luiHristos în adâncimile cele mai de jos şi înălţarea Sa pe poziţia ceamai înaltă în ceruri, sunt toate ilustrate în mod profetic în visulpe care l-a avut Nebucadneţar şi care este consemnat în Daniel 2.Piatra cea mare care îl simboliza pe Hristos s-a desprins din mun-tele care reprezenta împărăţia lui Dumnezeu. În timp ce se găseaîn acea stare de separare de tronul slavei Sale, Hristos a lovit pi-cioarele chipului, l-a nimicit cu desăvârşire şi apoi a devenit unîmpărat de o asemenea măreţie şi putere, încât împărăţia Sa aumplut universul.

După cum piatra a lovit picioarele chipului, la punctul cel maide jos, tot aşa Hristos s-a coborât în corpul omenesc când oame-nii se scufundaseră în cea mai de jos decădere. Ereditatea pe ca-re El a căpătat-o nu putea fi mai rea decât aceasta. „Înşelăciuneapăcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica suflete-le omeneşti fuseseră puse la lucru.“ „Dar Isus a luat corp ome-nesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de anide păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţeleacţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea se poate


vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o eredi-tate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne deapildă de o viaţă lipsită de păcat.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 3,par. 4 de la sfârşit; cap. 4, par. 3 de la sfârşit.

Moartea Sa ca jertfă

Fiecare învăţător al religiilor „creştine“ este de acord că Hris-tos a trebuit să moară pentru ca omul să poată fi mântuit. Tre-buia plătită o datorie, trebuia suferită pedeapsa care, dacă nu arfi fost purtată de un înlocuitor suferind, ar fi distrus omenireapentru veşnicii.

Există anumiţi factori, când luăm aminte la jertfa neîntrecutăa Mântuitorului, care confirmă că Hristos putea să ia doar carneaşi sângele păcătos, căzut şi muritor, pentru că acesta este singu-rul fel în care putea muri.

Întotdeauna păcatul precede moartea. Moartea nu a venit asu-pra lui Adam şi Eva până ce ei nu au comis primul lor păcat. Înaintede acea vreme, corpurile lor nu au fost supuse descompunerii.

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul înlume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut a-supra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...“ Ro-mani 5,12.

De aceea, dacă Hristos ar fi venit ca un Dumnezeu sfânt, El nuar fi putut muri, pentru că acest lucru ar fi fost imposibil. „IsusHristos a renunţat la haina Sa regală, la coroana sa regală şi şi-aîmbrăcat divinitatea cu omenescul, pentru a deveni înlocuitor şigarant al omenirii şi pentru ca, murind pentru omenire, să poatăprin moartea Sa să îl nimicească pe cel care avea puterea morţii.El nu ar fi putut face aceasta ca Dumnezeu, dar venind ca om,Hristos putea muri.“ Letter 97, 1898.

„Când Hristos a fost răstignit, natura lui omenească a fost ceacare a murit. Dumnezeirea nu s-a prăbuşit şi nu a murit; aceas-ta ar fi fost imposibil.“ SDA Bible Commentary vol. 5, pag. 1113.

Nimeni nu poate cu adevărat să predice că Hristos a venit încarnea sfântă a lui Adam de dinainte de cădere şi, în acelaşi timp,să înveţe că El a murit pentru omenire. Cele două poziţii sunt cutotul incompatibile şi contradictorii. Totuşi, dacă acei oameni ca-re cred că Hristos a venit în carnea sfântă, ar fi acuzaţi că neagămoartea lui Isus pe Calvar, ei ar râde batjocoritori. Ei sunt prea



orbi spiritual ca să înţeleagă principiul cel simplu că moarteapoate domni numai acolo unde păcatul a fost deja împământenit.În consecinţă, Hristos a putut să moară din cauză că El a luatcarnea şi sângele care fuseseră formate din pământul blestematde păcat pe care locuim noi, păcătoşii.

Concluzii

Indiferent ce aspect al lucrării lui Hristos este luat în conside-raţie, era cu totul indispensabil ca El să aibă aceeaşi carne şi ace-laşi sânge păcătoase, căzute şi muritoare ca ale celor pe care El avenit să-i mântuiască. Altfel, El nu ar fi putut niciodată să reali-zeze această lucrare, şi toţi ar fi fost pierduţi.

Dacă e adevărat, aşa cum cele mai multe biserici învaţă astăzi,că El a venit cu aceeaşi carne şi cu acelaşi sânge ca ale lui Adamînainte de a cădea în păcat, atunci:

El nu l-ar fi putut dovedi pe Satana că e un mincinos, când aces-ta pretindea că legea lui Dumnezeu nu putea fi ţinută. Aceasta arfi dat câştig de cauză lui Satana în marea luptă;

El n-ar fi putut să descopere caracterul lui Dumnezeu în con-trast cu cel al lui Satana. Satana ar fi rămas neînfrânt şi cance-rul păcatului s-ar fi răspândit peste tot universul;

El nu s-ar fi căsătorit cu natura umană, cu rezultatul că nici unom n-ar fi putut primi viaţa veşnică ce este disponibilă doar prinimplantarea seminţei lui Hristos;

Ar fi fost imposibil pentru El să moară pentru păcătoşi.Nu trebuie să ne mire când ni se spune că: „Omenescul Fiului

lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care leagăsufletele noastre de Hristos şi prin Hristos de Dumnezeu. Acestatrebuie să fie studiul nostru.“ The Youth‘s Instructor, 13 octombrie1898.

În acest capitol am făcut efortul de a arăta relaţia între naturalui Hristos şi misiunea Sa divină. Cercetătorul trebuie să studiezeaceste lucruri până când le poate vedea pentru sine. După cumizraeliţii din vechime au fost sfătuiţi să facă, tot aşa şi noi trebuiesă privim zilnic către prezenţa sfântă din sanctuar pentru a vedeaîn ea atât descoperirea dublei naturi a lui Hristos, cât şi măreţulşi sfântul ideal pe care Dumnezeu l-a pus la dispoziţia fiecăruicredincios.

Capitolul 7

Podoaba lăuntrică

Aşa după cum am arătat în ultimele două capitole, sanctuarulzugrăveşte în mod splendid şi exact natura pe care a avut-oHristos în întruparea Sa şi reprezintă unirea tainică a divinităţiisfinte şi a omenescului păcătos ce se găseşte în fiecare adevăratcreştin nou născut. Dar aceasta nu este singura lecţie învăţată declădirea respectivă. Fiecare aspect al construcţiei avea să fiepentru Israel şi pentru lume o parabolă cu privire la ce aintenţionat Dumnezeu să fie copiii Săi.

Partea exterioară a clădirii era simplă şi neîmpodobită, darpartea interioară era o structură de o frumuseţe orbitoare. Ea eraacoperită cu patru straturi de materiale, primul strat fiind „dinzece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite înalbastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cumăiestrie.“ Exodul 26,1.

Cel de-al doilea strat era o acoperitoare făcută din ţesătură depăr de capră (versetele 7-13); cel de-al treilea strat era din piei deberbeci vopsite în roşu, iar cel de-al patrulea strat era din piei deviţel de mare (versetul 14). Aceste piei de viţel de mare erau defapt piei de foci, după cum confirmă următoarea declaraţie:

„Acoperişul era format din patru straturi de covoare: primul,partea dinăuntru, fiind de ,in subţire, răsucit şi din albastru, pur-puriu şi cărămiziu... cu heruvimi lucraţi cu măiestrie‘, celelaltetrei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbeci vop-site în roşu, iar altul din piei de focă, aranjate astfel încât să ofe-re o desăvârşită apărare.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 7.

Este dificil să ne închipuim o acoperitoare mai neatrăgătoareca cea din piei de focă. Oricine a fost la un muzeu de istorie

(83)


Interiorul sanctuarului din Vechiul Testament era magnificdatorită frumuseţii extraordinare a aurului lucrat, a per-delelor frumoase, a luminii suave de la sfeşnic şi a splendo-rii prezenţei lui Dumnezeu. Exteriorul era foarte simplu,neatractiv. Dumnezeu doreşte ca poporul Său să înţeleagăprin aceasta că, în această lume, creştinul trebuie să se con-centreze asupra înfrumuseţării interioare, în cunoştinţa ceasigură că frumuseţea care străluceşte dinăuntru este cumult mai atractivă decât cea dinafară. Cea dintâi este reală;cea de a doua este artificială, un veşmânt intenţionat să as-cundă diformitatea sufletului. Toţi ar trebui să înţeleagă căorice efort de a înfrumuseţa înfăţişarea exterioară din par-tea cuiva înseamnă a admite că frumuseţea interioară lip-seşte. Ar fi bine pentru asemenea oameni să se întoarcă lasoluţiile lui Dumnezeu pentru lipsa lor de atractivitate,decât la cele ale omului.

naturală şi a văzut pieile împăiate şi fixate ale balenelor,rechinilor, focilor şi ale altor creaturi marine, îşi poate amintiaspectul cenuşiu, monoton şi lipsit de viaţă al acestor exponate.Comparate cu aspectul strălucitor şi viu ale pieilor aceloraşianimale când ele înoată în adâncul răcoros al oceanelor, aceleexponate reprezintă un contrast izbitor.

Când acele piei au fost folosite ca acoperitoare a sanctuarului,nu numai că erau moarte, dar ele au fost de asemenea strămutatedin habitatul lor natural. Deşertul uscat, aflat sub soarelearzător, prezenta un contrast desăvârşit în raport cu condiţiileumezelii răcoroase şi înviorătoare din adâncurile oceanelor.

Ce reprezentare exactă este aceasta a situaţiei în care suntplasaţi copiii lui Dumnezeu! În comparaţie cu neasemuitafrumuseţe a Edenului, acest pământ este un deşert pustiu, arid,gol şi fără de viaţă. După cum acele piei de focă erau strămutatedin mediul lor natural, tot aşa sunt amplasaţi copiii luiDumnezeu departe de ţara frumoasă care le aparţine de drept.Şi după cum izraeliţii trebuia să meargă prin acea pustietatepentru a ajunge la ţara făgăduită, tot aşa nici creştinii nu mergimediat în cer atunci când sunt convertiţi, ci trebuie să-şipetreacă timpul călătorind prin această lume tristă înainte de aintra în Paradis.

Când se va atinge acel tărâm frumos al vieţii şi iubirii veşnice,poporul lui Dumnezeu va avea o frumuseţe exterioară care întreceorice imaginaţie. Ei nu vor mai fi îmbrăcaţi cu trupurile morţiidupă cum era sanctuarul acoperit cu piei moarte. Ei vor creşteprecum florile frumoase în binecuvântarea tinereţii şi vitalităţiiveşnice. Noul Ierusalim este un simbol adecvat pentru aceastăstare atât de dorită.

Creştinii trebuie să înţeleagă că este partea lor ca să fie lipsiţide împodobirea exterioară. Când ei acceptă aceasta, ei se vorodihni mulţumiţi, ştiind că domeniul asupra căruia trebuie să seconcentreze este frumuseţea interioară a unui caracter asemenealui Hristos. Apostolul Petru a înţeles foarte bine acest principiuşi a sfătuit în armonie cu el.

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă înîmpletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcareahainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare, aunui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea luiDumnezeu.“ 1Petru 3,3.4.

PODOABA LĂUNTRICĂ 85

Aceia care sunt profund preocupaţi în a dezvolta o pregătirespirituală pentru cer nu vor avea probleme cu podoabeleexterioare. Devotamentul faţă de modă, dacă persoana implicatăeste binevoitoare să vadă, este o evidenţă despre lipsa clară avieţii spirituale şi a preocupării cu interesele lumeşti. Aprobareaaltora este mult mai importantă pentru ei decât aprobareacerului.

Aceia care reuşesc să câştige stima altora trebuie să înţeleagăcă, în timp ce lumea admiră hainele frumoase şi podoabelescumpe, oamenii sunt impresionaţi şi mai mult când intră încontact cu strălucirea puternică a unui spirit creştin adevărat. Întimp ce mulţi nu sunt gata să facă sacrificiile necesare pentru aprimi neprihănirea lui Hristos, ei apreciază cu adevărat acestevirtuţi în alţii. Ceea ce străluceşte dinăuntrul fiinţei este de ovaloare cu mult mai mare decât podoaba exterioară.

Când izraeliţii priveau la sanctuarul Vechiului Testament, einu erau impresionaţi de lipsa de strălucire a acoperişului exterior,ci de slava minunată a lui Dumnezeu care strălucea dinăuntru.Ei nu puteau vedea altarul de aur, sfeşnicul, masa pâinilorpunerii înainte sau chivotul, chiar dacă ştiau că acestea erauacolo, dar ei puteau vedea strălucirea luminii prezenţei divine sauşekina, care nu putea să fie cuprinsă pe de-a-ntregul înăuntrulcortului.

Fiecare articol de mobilier învăţa lecţii de mare importanţă. Cuexcepţia sfeşnicului, care era de aur curat, mobilierul era făcutdin lemn de salcâm acoperit cu aur. În acest fel acest materialpreţios devenise metalul predominant folosit înăuntrul sanctua-rului. Argintul, folosit la facerea ghermelelor pe care erau aşeza-te scândurile ce formau pereţii clădirii, era inferior aurului.

Domnul a dat îndrumarea ca aurul să se folosească în sanctuardeoarece acest metal are o semnificaţie spirituală specială. El re-prezintă „credinţa care lucrează prin dragoste.“ Parabolele Dom-nului Hristos, cap. Doi închinători, par. 25.

Credinţa este aceea care aduce sufletul pocăit în armonie cuDumnezeu şi îl pregăteşte pentru noul pământ. Fără credinţă vie,nimeni nu poate place lui Dumnezeu, pentru că nu există nici oaltă cale prin care să se poată stabili o legătură de salvare cu CelPrea Înalt. Credinţa trebuie să ocupe atât de mult loc în expe-rienţa umană, încât să umple în mod literal întreaga fiinţă, şinici o acţiune să nu fie separată de ea. Creştinul trebuie să


meargă prin credinţă şi numai prin credinţă. Orice pas pe care îlface fără credinţă, înseamnă să umble despărţit de Dumnezeu,Sursa vieţii şi a binecuvântărilor.

Orice lucru făcut prin credinţă adevărată şi prin procedee co-recte, va fi un succes extraordinar. Tot ce este făcut fără credinţă,se va nărui în cele din urmă. Istoria bisericii lui Dumnezeu de-monstrează acest adevăr viu.

Pentru că credinţa joacă un rol atât de mare în realizarea suc-cesului spiritual şi în serviciul creştinului, Dumnezeu a dat în-drumări ca aurul, care este simbolul credinţei, să fie folosit pe-ste tot în întreaga clădire. Când poporul Său privea acest mate-rial splendid, care îmbrăca scândurile pereţilor şi fiecare piesăde mobilier, ei urmau să înţeleagă că credinţa trebuie să îşi aibălocul ei adevărat în fiecare parte a naturii lor fizice, mentale şispirituale.

Adevărata credinţă înfrumuseţează viaţa mai bine ca orice alt-ceva, pentru că exersarea ei corectă umple viaţa cu atributele plă-cute ale Mântuitorului. În acelaşi fel, folosirea extensivă a auru-lui înăuntrul cortului producea un efect de o strălucire şi splen-doare orbitoare.

„Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăun-trul sanctuarului, pereţii îmbrăcaţi cu aur, reflectând lumina dela sfeşnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cubogăţie, cu îngerii lor strălucitori, masa şi altarul tămâierii, înmăreţia aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chi-votul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui,şekina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Iehova;dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi templu-lui lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mân-tuirea omului.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 15.

Existau trei piese de mobilier aurite în Sfânta: altarul tămâie-rii, masa punerii pâinilor înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe dinaur bătut.

Altarul şedea chiar în faţa perdelei dinaintea Sfintei Sfintelor,care conţinea chivotul legământului. Dintre toate articolele pri-mei încăperi, el stătea cel mai aproape de prezenţa lui Dumne-zeu. Pe acest altar se punea tămâie care, arsă, se ridica într-unnor ce umplea ambele încăperi. Aceasta reprezenta rugăciunilepoporului lui Dumnezeu amestecate cu neprihănirea lui Hristos,singura care le făcea de acceptat înaintea lui Dumnezeu.


„Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel, reprezintă me-ritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta lui neprihănire,care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura careface ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea luiDumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 8 de la sfârşit.

Acesta era „un altar al continuei mijlociri.“ ibid. Focul care ar-dea tămâia nu era lăsat niciodată să se stingă. Aceasta trans-mitea Israelului solia că ei trebuia să se roage „neîncetat.“ 1Te-saloniceni 5,17.

Se poate scrie foarte mult cu privire la necesitatea, ştiinţa şi lo-cul rugăciunii în viaţa creştinului, dar nu e posibil să menţionămaici decât foarte pe scurt acest subiect.

Creştinul nu poate trăi şi nu poate creşte fără o viaţă derugăciune eficientă. Fiecare dintre oamenii prin care Domnul aîmplinit lucruri minunate a trăit într-o atmosferă de continuăcomuniune cu cerul. Unul dintre cele mai remarcabile exempleeste Daniel, a cărui statornicie în rugăciune i-a dat biruinţă dupăbiruinţă asupra celui mai puternic împărat din vremurile acelea,l-a apărat în groapa leilor şi i-a deschis profeţii pline dedescoperiri minunate, care vor fi o călăuză pentru copiii luiDumnezeu până la sfârşitul timpului.

Hristos a fost adesea în rugăciune. În timp ce alţii dormeau, Elera în pădure sau pe văile munţilor, comunicând cu Tatăl Său,sorbind rezerve bogate de har şi de tărie şi reîntregindu-şiputerea pentru lucrarea care îi stătea înainte în ziua care urma.Niciodată nu ar fi putut să-şi împlinească misiunea pe altă cale.

„Întunericul celui rău învăluie pe aceia care neglijeazărugăciunea. Şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc lapăcat. Şi toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiilerugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduialădivină. De ce oare fiii şi fiicele lui Dumnezeu să fie atât deîntârzietori în a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia în mânacredinţei care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitateresursele inepuizabile ale Celui atotputernic? Fără rugăciunistăruitoare şi continuă veghere, noi suntem în primejdia de adeveni din ce în ce mai nepăsători şi de a devia de la calea dreaptă.Vrăjmaşul caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei,pentru ca noi să nu putem obţine, prin rugăciuni stăruitoare şicredinţă, harul şi puterea de a rezista ispitei.“ Calea către Hristos,cap. Înaltul privilegiu al rugăciunii, par. 6.


Aceia care neglijează să se roage sunt lipsiţi de simţământulnevoii lor după Sursa divină. Acest lucru are drept rezultatmulţumirea de sine, independenţă în acţiune şi substituireaplanurilor şi a înţelepciunii divine cu cele omeneşti. Adevărataodihnă de Sabat nu poate fi niciodată cunoscută de cei careoperează în felul acesta, pentru că ei vor fi întotdeauna în căutarefără ca să poată găsi, luptându-se fără ca să câştige biruinţavreodată.

Prin punerea în sanctuar a altarului continuei mijlociri,Domnul a dorit ca poporul să citească solia că, doar atunci cândexista o dependenţă neabătută de Dumnezeu îşi puteau menţinelegătura cu El ca să poată fi apăraţi de puterea şi răutateaSatanei. Fie ca noi toţi să privim la acea splendidă pildă şi săavem aceeaşi convingere imprimată în minţile noastre.

Mai exista o altă lecţie importantă, învăţată de înălţareacontinuă a tămâiei, care simboliza neprihănirea lui Hristos.Pentru că noi locuim în omenescul căzut şi păcătos, fiecare slujbăşi lucrare pe care o aducem este pângărită prin acest canal. Deaceea, în ciuda prezenţei neprihănirii nepătate a lui Hristosdinăuntrul nostru, nu putem face nimic care să fie acceptat deTatăl dacă nu este amestecat cu meritele vieţi desăvârşite a luiHristos.

„Slujbele religioase, rugăciunile, laudele, mărturisireapăcatului din partea celui care se căieşte, se înălţa de la ade-văraţii credincioşi în sanctuarul ceresc, precum tămâia, dar tre-când prin canalul corupt al omenescului, ele sunt aşa de pângă-rite, încât dacă nu sunt curăţite prin sânge, nu pot avea nici ovaloare înaintea lui Dumnezeu. Ele nu se înalţă în curăţienepătată, iar dacă Mijlocitorul care se află la dreapta luiDumnezeu nu le prezintă şi nu le curăţeşte pe toate prinneprihănirea Sa, ele nu sunt acceptate înaintea lui Dumnezeu.Toată tămâia din cortul pământesc trebuie să fie umezită custropii curăţitori ai sângelui lui Hristos. El ţine înaintea Tatăluicădelniţa propriilor Sale merite, în care nu există nici o pată decorupţie pământească. El adună în cădelniţa aceasta rugăciunile,laudele şi mărturisirile poporului Său, şi împreună cu acestea Elpune neprihănirea Lui nepătată. Apoi, parfumată cu meriteleîmpăciuitoare ale lui Hristos, tămâia se înalţă înaintea luiDumnezeu întru totul şi pe deplin acceptată. Apoi sunt trimiseînapoi răspunsurile pline de har.


O, dacă toţi ar vedea, că tot ceea ce se face în ascultare, înpocăinţă, în laude şi în mulţumiri, trebuie să fie pus în foculstrălucitor al neprihănirii lui Hristos. Parfumul acesteineprihăniri se înalţă ca un nor în jurul tronului milei.“ SelectedMessages, vol. 1, pag. 344.

Această declaraţie a ridicat probleme pentru unii, pe când alţiiau folosit-o ca să „dovedească“ ideea lor dragă, că o persoană nupoate niciodată să fie neprihănită în sine până la a doua venire,când ceea ce este supus putrezirii va fi înlocuit de nemurireanepătată.

Simplul adevăr este că, oricât de neprihănit ar fi omul, templulîn care el trăieşte este compus din ţărâna asupra căreia zaceblestemul păcatului. Din acest motiv, corpul uman estenedesăvârşit şi teribil de nepotrivit, făcând imposibilă exprimareaprin el a acelui nivel de realizare posibilă celor care locuiesc încarnea sfântă şi nemuritoare. Dumnezeu, care nu este satisfăcutcu nimic mai puţin decât desăvârşirea fără pată, nu poate niciodatăsă accepte acest nivel scăzut de realizare. Ca să fie acceptat înain-tea Lui, trebuie să i se adauge neprihănirea atribuită a lui Hristos.

Dacă oamenii şi-ar da seama în ce situaţie grea se află din cau-za fărădelegii lui Adam, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dacă arpricepe prevederile salvatoare puse la dispoziţie prin viaţa şimoartea lui Hristos, orice urmă de mulţumire de sine ar fi mătu-rată şi o dependenţă şi mai apropiată de Dumnezeu ar fi stabilită.Atunci se va vedea mai multă viaţă şi mai multă putere în adunări.

Se poate învăţa cu mult mai mult de la altarul continuei mijlo-ciri, de la focul lui şi de la tămâia care se înălţa în prezenţa luiDumnezeu, dar vom trece acum la masa pe care se aflau pâinilepunerii înainte.

Când preotul intra în sanctuar, el găsea acest articol de mobi-lier în partea dreaptă a primei încăperi. Era făcută din lemn desalcâm îmbrăcat cu aur pur. Acest lemn nu era chiar salcâm, ci a-parţinea familiei salcâmului. Fiind unul dintre puţinii copaci ca-re supravieţuiesc în deşert, era un lemn foarte tare, cu fibrelefoarte dense, durabile şi deci foarte potrivit pentru facerea mobi-lei. Tot mobilierul sanctuarului era făcut din el, cu excepţia sfeş-nicului de aur.

În fiecare Sabat, douăsprezece pâini proaspete erau aşezate peaceastă masă, aranjate pe două rânduri, fiecare conţinând şasepâini.


„Să iei floare de făină şi să faci din ea douăsprezece turte; fieca-re turtă să fie făcută din două zecimi de efă. Să le pui în două şi-ruri, câte şase în fiecare şir, pe masa de aur curat, înaintea Dom-nului. Peste fiecare şir să pui tămâie curată, care să fie pe pâine caaducere aminte, ca un dar de mâncare mistuit de foc înaintea Dom-nului. În fiecare zi de Sabat să se pună aceste pâini înaintea Dom-nului, neîncetat; acesta este un legământ veşnic pe care-l vor ţinecopiii lui Israel. Pâinile acestea să fie ale lui Aaron şi ale fiilor lui,şi să le mănânce într-un loc sfânt; căci ele sunt pentru ei un lucruprea sfânt, o parte din darurile de mâncare mistuite de foc înain-tea Domnului. Aceasta este o lege veşnică.“ Leviticul 24,5-9.

„Pâinea pentru punerea înainte era ţinută în permanenţă î-naintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte ajertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau ,pâinea pre-zenţei‘, pentru că era continuu înaintea feţei Domnului. Era o re-cunoaştere a dependenţei omului de Dumnezeu atât pentru hra-na temporară, cât şi pentru cea spirituală, care erau primite nu-mai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise peIsrael în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenţi debelşugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât şi pentru bi-necuvântările spirituale. Atât mana, cât şi pâinea punerii înain-te arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în pre-zenţa lui Dumnezeu pentru noi. El însuşi spunea: ,Eu sunt Pâi-nea vie, care s-a pogorât din cer.‘ Ioan 6,48-51. Peste pâinilepunerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile e-rau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înain-tea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 30.

Punerea pâinilor înăuntrul sanctuarului era o lecţie destinatăsă impresioneze mintea prin faptul că viul Cuvânt al lui Dumne-zeu avea să fie sădit în credincios prin continua sa hrănire cu el.După cum hrana fizică este esenţială sănătăţii şi creşterii vieţiifizice, tot aşa nimeni nu poate supravieţui spiritual fără să se hră-nească zilnic din Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

De fapt, motivul pentru condiţia spirituală în general scăzutăatât de adesea găsită printre pretinşii copii ai lui Dumnezeu esteneglijarea unui studiu sârguincios şi credincios al Bibliei.

„Motivul pentru care tinerii, şi chiar cei mai bogaţi în ani, suntaduşi atât de uşor în ispită şi păcat este că nu studiază Cuvântullui Dumnezeu şi nu meditează asupra lui, aşa cum ar trebui s-ofacă. Lipsa unei voinţe neşovăitoare, care se reflectă în viaţă şi


caracter, este rezultatul neglijării instrucţiunilor sacre aleCuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-şi îndreaptă mintea printr-unefort hotărât, către ceea ce le-ar inspira gânduri curate, sfinte, şinu şi-o abat de la ceea ce este murdar şi neadevărat. Puţini suntcei care îşi aleg partea cea bună, care stau la picioarele lui Isus,cum a făcut Maria, pentru a învăţa de la Dascălul divin. Puţinistrâng cuvintele Sale ca o comoară în inimă şi le pun în practicăîn viaţă.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prinCuvântul lui Dumnezeu, par. 2.

Apărarea împotriva ispitei este doar începutul beneficiilor caredecurg din studierea sârguincioasă a Cuvântului lui Dumnezeu decătre aceia care au primit viaţa lui Hristos prin implantareaseminţei Lui. Nu există limită pentru realizările spirituale şimintale oferite acelora care urmează acest fel de activitate.Experienţa lui Daniel şi a celor trei prieteni ai săi în şcoala luiNebucadneţar certifică acest lucru. Hristos, care nu primiseeducaţie pe căile formale, a demonstrat de asemenea acest adevăr,când, la vârsta de doisprezece ani, a fost în stare să-i încurce peaceia care erau consideraţi oamenii cei mai educaţi din timpul Lui.

„Primite, adevărurile Bibliei vor înălţa mintea şi sufletul. Dacăar fi Cuvântul lui Dumnezeu apreciat aşa cum se cuvine, atâttinerii, cât şi vârstnicii ar avea o corectitudine interioară, o tăriea principiilor care le-ar da puterea de a se împotrivi ispitei.“Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul luiDumnezeu, par. 3.

„Tinerii să facă din Cuvântul lui Dumnezeu hrana minţii şi asufletului.“ ibid., par. 8.

„Lumina o vom vedea numai în lumina Sa, până când mintea,inima şi sufletul vor fi transformate după chipul sfinţeniei Sale.

Pentru aceia care se prind astfel de asigurările divine aleCuvântului lui Dumnezeu, există posibilităţi minunate. Înaintealor se întind câmpuri vaste ale adevărului şi resurse bogate deputere. Lucruri glorioase urmează să fie descoperite. Vor fi datepe faţă privilegii şi îndatoriri despre care ei nici nu bănuiesc căs-ar afla în Biblie. Toţi cei ce umblă pe cărarea supunerii umile,împlinind scopul Său, vor cunoaşte mai mult şi mai mult,profeţiile lui Dumnezeu.

Studentul să-şi ia Biblia ca ghid şi să rămână neclintit înprincipii şi, astfel, poate aspira la orice realizări, oricât de înalte.Toate filozofiile naturii omeneşti au dus la încurcătură şi ruşine


când Dumnezeu nu a fost recunoscut ca fiind totul în toate. Însăcredinţa preţioasă inspirată de Dumnezeu aduce tărie şi nobleţede caracter. Cu cât ne ocupăm mai mult de bunătatea, îndurareaşi iubirea Sa, cu atât percepţia adevărului va fi mai clară şi cuatât mai înaltă şi mai sfântă va fi dorinţa de a avea curăţenie ainimii şi limpezime a minţii. Sufletul care rămâne în atmosferapură a gândurilor sfinte este transformat de tovărăşia cuDumnezeu, prin studierea Cuvântului Său. Adevărul este atât decuprinzător, întins, profund, larg, încât eul este pierdut dinvedere. Inima este înmuiată şi adusă la umilinţă, blândeţe şiiubire.“ Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvân-tul lui Dumnezeu, subcap. Descoperiri mai clare ale lui Dumne-zeu, par. 3-5.

Trebuie subliniat că toate aceste binecuvântări sunt doar ale a-celora care au în ei sămânţa lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeueste hrană şi el va hrăni viaţa care se află înăuntru. Dacă omulare încă în el vechea inimă de piatră, studiul Scripturilor îi vasluji ca să întărească toate elementele nesfinţite ale caracteruluisău.

Unii pot socoti aceasta mult prea greu de înţeles, cu toate că e-ste un lucru bine ilustrat în natură. Dacă aceleaşi substanţe nu-tritive sunt oferite unei tufe de mărăcini şi unui măr, ambii vorcreşte viguroşi cu rezultatul că tufa de mărăcini nu va deveni măr.Tufa de mărăcini va deveni mai mare şi mai înfloritoare. Cel maiînţelept ar fi să nu oferim hrană deloc tufei de mărăcini.

Istoria naţiunii iudaice confirmă că, ceea ce este adevărat în lu-mea naturii este de asemenea adevărat în domeniul spiritual.Timp de secole iudeii au studiat Scripturile cu inimi pline de mân-drie naţională şi cu spiritul răzbunării împotriva romanilor. Cucât studiau mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai multcreştea mândria lor. Ura lor faţă de romani se intensifica şi orbi-rea care îi înconjura se mărea, făcând imposibilă recunoaşterealui Mesia la venirea Lui. Ceea ce i-a făcut incapabili să-l primea-scă pe Mântuitorul a fost tocmai studiul Scripturilor, pe când dacăar fi fost născuţi din nou, acelaşi studiu i-ar fi pregătit să-l vadăşi să-l accepte pe Hristos.

Aceia care investesc timp şi eforturi pentru a salva sufletele ca-re pier vor veni adesea în contact cu oameni care au petrecut animulţi într-o religie falsă. Aceste suflete aderă într-un mod demnde lăudat la principiul că Biblia este Cuvântul infailibil al lui


Dumnezeu, şi ei petrec foarte multă vreme în studierea lui. Ace-ste persoane ar trebui să fie foarte deschise în a primi adevărulprezent, dar din păcate, pentru că ei nu au înăuntrul lor viaţa luiHristos, studiul le-a slujit doar ca să le întărească ideile şi teorii-le greşite până la punctul în care minţile lor au fost modelate înaşa fel, încât nu mai pot fi mişcate de adevăr. Satana ştie foarteexact cum să folosească studierea Cuvântului lui Dumnezeu pen-tru a crea o stare a minţii care să fie împotriva luminii divine.

De aceea făgăduinţele minunate citate mai sus, care ne asigurăcă cei care studiază cu sârg Cuvântul lui Dumnezeu vor fi bine-cuvântaţi într-un mod remarcabil, sunt adevărate numai în cazulacelora care au înăuntrul lor sămânţa lui Hristos şi care folosescprincipii corecte de interpretare. Fiecare creştin trebuie să se a-sigure că trăieşte experienţa aceasta. Aceasta nu înseamnă nici-decum că nu trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu înaintede a deveni o făptură nouă, pentru că nu putem afla nicăieri alt-undeva instrucţiunea care să ne călăuzească la Sursa de viaţă. A-ceasta înseamnă că, dacă cercetătorul nu ajunge la regenerare,studiul stăruitor al Scripturilor va sluji doar pentru a-i întări şiconfirma trăsăturile rele de caracter, care se află deja acolo.

În felul în care cortul era un tablou a ceea ce Dumnezeu in-tenţionează să fie credinciosul, el era de asemenea şi o reprezen-tare a ceea ce a fost Hristos în întruparea Sa. După cum pâineaprezenţei din sanctuar îndrepta poporul spre nevoia lor de a aveaCuvântul lui Dumnezeu înăuntrul lor, tot aşa a fost Cuvântul celviu înscăunat în cortul pământesc al lui Hristos – corpul Său. Dinaceastă cauză El a putut mărturisi:

„ ,Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pu-stie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer, este de aşa fel, cacineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, ca-re s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta,va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pecare îl voi da pentru viaţa lumii.‘ La auzul acestor cuvinte, iudeiise certau între ei şi ziceau: ,Cum poate omul acesta să ne dea tru-pul Lui să-l mâncăm?‘ Isus le-a zis: ,Adevărat, adevărat vă spun,că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângeleLui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi beasângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cuadevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu


rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu,m-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin El, tot aşa, cine mămănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea cares-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voş-tri, şi totuşi au murit; cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi înveac.‘ “ Ioan 6,48-58.

Iudeii erau tot atât de familiarizaţi cu istoria trecutului lor, pecât erau plini de mândrie pentru el. Ei şi-aduceau aminte de fa-voarea specială arătată părinţilor lor, când Iehova le-a oferitmană din cer. Ei au văzut în aceasta garanţia că ei erau şi aveausă rămână pe veci poporul ales. Ei nu au izbutit să înţeleagă cănumai aceia care primiseră pâinea spirituală (Hristos însuşi) e-rau cu adevărat poporul lui Dumnezeu. Ei pierduseră lecţia conţi-nută în pâinile punerii înainte, prezenţa personală a lui Dumne-zeu, cât şi speranţa vieţii veşnice.

Atât mana care cădea zilnic în mod miraculos în pustie, cât şipâinea punerii înainte erau destinate să-i înveţe poziţia lor de pri-mitori dependenţi. Dacă ei ar fi înţeles cu adevărat lecţia şi dacăar fi acceptat-o, ei ar fi crescut în putere fizică, mintală şi spiri-tuală, până ce ar fi devenit poporul cel mai puternic de pe pământ.

Ceea ce nu au reuşit să înţeleagă izraeliţii trebuie înţeles de co-piii lui Dumnezeu de astăzi, dacă ei vor să scape de soarta ve-chiului Israel. Cu ochii unşi de alifia spirituală, ei trebuie să pri-vească ţintă la sanctuar şi la mobilierul lui şi să citească în modcorect solia pe care Dumnezeu a ilustrat-o acolo. Ei trebuie să deo-sebească în prezenţa pâinii de pe masă, necesitatea ca pâineavieţii să fie hrana lor continuă.

În acest studiu noi am făcut doar o introducere a subiectului şi,pentru cercetătorul care sapă adânc după adevărul ascuns, exi-stă cu mult mai mult de învăţat din acest simbolism.

Singurul articol de mobilier din prima încăpere care a rămasnediscutat este sfeşnicul cu şapte braţe. Acesta era plasat în par-tea de sud a cortului, în partea opusă mesei pâinilor prezenţei. Caşi cu orice alt obiect din cort, Dumnezeu a dat instrucţiuni foarteexplicite pentru facerea lui:

„Să faci un sfeşnic de aur curat; sfeşnicul acesta să fie făcut dinaur bătut; piciorul, fusul, potiraşele, gămălioarele şi florile lui săfie dintr-o bucată. Din laturile lui să iasă şase braţe; trei braţe alesfeşnicului dintr-o parte şi trei braţe ale sfeşnicului din cealaltăparte. Pe un braţ să fie trei potiraşe în chip de floare de migdal, cu


gămălioarele şi florile lor, şi pe celalt braţ trei potiraşe în chip defloare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor; tot aşa să fie şi ce-le şase braţe care ies din sfeşnic. Pe fusul sfeşnicului să fie patrupotiraşe în chip de floare de migdal, cu gămălioarele şi florile lor.Să fie o gămălioară sub cele două braţe care ies din fusul sfeşni-cului, o gămălioară sub alte două braţe, şi o gămălioară sub altedouă braţe; tot aşa să fie şi sub cele şase braţe care ies din sfeşnic.Gămălioarele şi braţele sfeşnicului să fie dintr-o singură bucată;totul să fie de aur bătut, de aur curat. Să faci cele şapte candelecare vor fi puse deasupra, aşa ca să lumineze în faţă. Mucările şicenuşarele lui să fie din aur curat. Se va întrebuinţa un talant deaur curat pentru facerea sfeşnicului cu toate uneltele lui. Vezi săfaci după chipul care ţi s-a arătat pe munte.“ Exodul 25,31-40.

Câtă vreme sanctuarul era păstrat după cum intenţiona Dum-nezeu să fie, el nu era niciodată un loc de întuneric. Sfeşnicul cucele şapte braţe era supravegheat ca să ardă continuu, zi şi noap-te, iar lumina blândă ce venea de la el se reflecta în jur, de pe pe-retele sudic, aurit, în raze de lumină ce produceau un efect de ofrumuseţe extraordinară.

Uneori lumina prezenţei lui Dumnezeu din Sfânta Sfintelor serevărsa şi în Sfânta şi producea o lumină şi mai superbă a clădi-rii interioare.

Uleiul din potiraşe care le ţinea arzând era simbolul DuhuluiSfânt a cărui prezenţă trebuie să fie în cel credincios, ca el să fieo lumină strălucitoare în jurul său. Înainte ca omul să poatălumina în jur, lumina, întreţinută de Duhul Sfânt, trebuie să fieîn el.

„Domnul Hristos nu porunceşte urmaşilor Săi ca ei să sestrăduiască să lumineze. Ci El spune: ,Lăsaţi ca lumina voastrăsă lumineze.‘ Dacă aţi primit harul lui Dumnezeu, atunci luminaeste în voi. Daţi la o parte toate piedicile, şi slava lui Dumnezeuse va manifesta. Atunci, lumina va străluci pentru a pătrundeîntunericul şi a-l împrăştia. Noi nu putem opri lumina ca ea să nulumineze în cercul influenţei noastre.

Descoperirea slavei Sale în trup omenesc va aduce cerul aşa deaproape de oameni, încât frumuseţea, care împodobeşte templullăuntric, va fi văzută în orice suflet în care locuieşte Mântuitorul.Oamenii vor fi captivaţi de slava unui Hristos care locuieşteînăuntrul nostru. Şi atunci, un cor de laude şi mulţumiri izbucninddin sufletele celor câştigaţi pentru Dumnezeu se va îndrepta, ca un


imn de slavă, înapoi spre Marele Dătător.“ Parabolele DomnuluiHristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4, 5 de la sfârşit.

Această declaraţie defineşte cu claritate responsabilitateacredinciosului. Nu trebuie cheltuit nici un timp pentru strădaniade a lumina. El trebuie să se concentreze să primească harul luiDumnezeu înăuntrul său ştiind pe deplin că, dacă face aceasta, elnu poate fi decât un martor strălucit al caracterului slăvit al luiDumnezeu şi, ca atare, un câştigător foarte eficient de suflete.

Credinciosul nu poate să genereze el însuşi acel har, după cumsfeşnicul nu putea să îşi furnizeze singur ulei sau să se umplesingur cu el. Numai Dumnezeu este sursa acestui har, şi cre-dinciosul trebuie să păstreze o legătură vie cu Atotputernicul, ca


Mobilierul din Sfânta sanctuarului pământesc este plin delecţii valoroase, care vor preocupa mintea poporului luiDumnezeu de-a lungul veşniciei.

să se asigure de o revărsare zilnică de rezerve proaspete de viaţădivină.

Profetului Zaharia i s-a dat o descoperire lărgită a luminii şi a-devărului care se află în sfeşnic:

„Îngerul, care vorbea cu mine, s-a întors şi m-a trezit ca pe unom pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: ,Ce vezi?‘ Euam răspuns: ,M-am uitat şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur,şi deasupra lui un vas cu untdelemn, şi pe el şapte candele, cuşapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şilângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, şi altul la stân-ga lui.‘ Şi luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cumine: ,Ce înseamnă acestea, domnul meu?‘ Îngerul care vorbea cumine mi-a răspuns: ,Nu şti ce înseamnă aceste lucruri?‘ Eu amzis: ,Nu, domnul meu.‘ Atunci el a luat din nou cuvântul, şi mi-azis: ,Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, şi sună ast-fel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ciprin Duhul Meu, – zice Domnul oştirilor.‘ …Eu am luat cuvântulşi i-am zis: ,Ce însemnează aceşti doi măslini, la dreapta sfeşni-cului şi la stânga lui?‘ Am luat a doua oară cuvântul şi i-am zis:,Ce înseamnă cele două ramuri de măslin, care sunt lângă celedouă ţevi de aur, prin care curge uleiul auriu din el?‘ El mi-a ră-spuns: ,Nu şti ce însemnează?‘ Eu am zis: ,Nu, domnul meu.‘ Şi ela zis: ,Aceştia sunt cei doi unşi, care stau înaintea Domnului în-tregului pământ.‘ Zaharia 4,1-6; 11-14.

„Din cei doi măslini, untdelemnul auriu se scurgea prin douăţevi de aur, în vasul sfeşnicului, iar de aici în lămpile de aur carelumina sanctuarul. Tot astfel, prin cei sfinţi care stau în prezenţalui Dumnezeu, Duhul Sfânt este împărţit instrumentelor ome-neşti care s-au consacrat lucrării Sale. Misiunea celor doi unşieste aceea de a transmite poporului lui Dumnezeu faptul că nu-mai harul ceresc poate face din Cuvântul Său o candelă pentrupicioare şi o lumină pe cărare. ,Nici prin putere, nici prin tărie, ciprin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor.‘ “ Parabolele DomnuluiHristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 6.

În timpul lui Zaharia, poporul pierduse adevărata cunoştinţăa sanctuarului şi a mobilierului din el. Până şi profetul avea difi-cultăţi în a înţelege ceea ce îi descoperea Domnul. Din cauza a-ceasta, Învăţătorul divin i-a dat viziunea prin intermediul căreialegătura vitală dintre primitorul uman şi Sursa infinită era ară-tată cu claritate.


În vieţile tuturor acelora care stabilesc şi menţin această legă-tură esenţială cu Sursa infinită, se vor adeveri cuvintele rostitede Hristos pe muntele Fericirilor. El a zis:

„Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nupoate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o punăsub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei săvadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, careeste în ceruri.“ Matei 5,14-16.

Există o relaţie interesantă între sfeşnic şi pâinea prezenţei.Pâinea reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu din care creştiniitrebuie să se hrănească zilnic, dar ea era vizibilă numai cândlămpile sfeşnicului ardeau şi când prezenţa lui Dumnezeu umpleatemplul. Nu existau ferestre sau uşi care să permită luminiipământeşti să intre, astfel că, dacă lumina de origine cerească erastinsă, templul era lăsat în întuneric şi pâinea prezenţei, caresimboliza Cuvântul lui Dumnezeu, nu putea fi găsită.

Creştinismul este o religie descoperită. Oamenii nu îl pot găsipe Dumnezeu doar prin a-l căuta. Ei trebuie să accepte descope-ririle pe care El însuşi le face despre Sine şi care sunt consemna-te în Scripturi şi în natură. Aceste descoperiri trebuie să fie cer-cetate cu sârguinţă, dar lucrarea va fi fără succes dacă orbirea şiîntunericul necredinţei întunecă mintea. De atâtea ori, în decur-sul istoriei, Iehova a făcut descoperiri minunate poporului Său,dar ei nu au fost în stare să le vadă, din cauză că lumina preze-nţei Lui nu mai ilumina cămările interioare ale sufletelor lor!

De aceea, după cum preoţii credincioşi erau extrem de grijuliisă nu lase lumina să se stingă, tot aşa şi creştinul trebuie să seconcentreze să păstreze iluminarea cerească arzând cu putere şiclaritate.

Sunt inepuizabile lecţiile cuprinse în lumina blândă şi plăcutăcare strălucea de la sfeşnic, fiind splendid reflectată de pereţiiîmbrăcaţi cu aur, care lumina blând altarul tămâierii, masa pâi-nilor prezenţei şi pe preoţii care îşi îndeplineau slujba desemnatăde Dumnezeu. Cei răscumpăraţi vor petrece veşnicia contem-plând aceste minuni ale puterii, iubirii şi înţelepciunii lui Dum-nezeu, doar pentru ca să descopere mai mult şi tot mai mult dinceea ce inspiră şi luminează. Ceea ce am spus aici este doar o li-cărire slabă din lumina care va străluci în mintea aleşilor luiDumnezeu, azi şi în veşnicie.


În acea lumină se descoperă sfera deplină a slujbei lui Hristosca Lumină a lumii, relaţia pe care El o menţine ca marea Piesăde legătură între Tatăl şi poporul Său şi calea prin care, pentrua-şi împlini misiunea pe când era pe pământ, a comunicat cu ce-rul fără încetare, pentru a primi viaţă de la Dumnezeu ca să opoată împărţi oamenilor.

La rândul ei aceasta conduce la contemplarea lui Hristos caProfet, Preot, Domn al domnilor şi a celor două naturi – umană şidivină – pe care El trebuia să le aibă pentru a împlini aceste sluj-be. Se poate face o listă nesfârşită a adevărurilor minunate des-coperite de mobilierul din prima încăpere a sanctuarului, dar nuavem aici îndeajuns spaţiu pentru a acoperi toată gama lor. Cer-cetătorul trebuie să caute singur aceste taine, pentru sine.

O atmosferă de pace solemnă şi minunată, într-un aşezământ alunei organizaţii desăvârşite şi al unei ordini armonioase, umpleaatât Sfânta, cât şi Sfânta Sfintelor, câtă vreme ele rămâneau înslujba lui Dumnezeu. Dar când poporul a apostaziat şi prezenţaDomnului a fost retrasă, pacea a fost înlocuită cu zarvă şi confuzie.

Acelaşi contrast se găseşte între vieţile adevăraţilor credincioşişi ale celor lumeşti. Când, prin credinţă vie, credinciosul îşi în-credinţează întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, ca Tatăl atotputer-nic să fie Planificatorul şi Rezolvatorul său de probleme, el cu-noaşte o pace minunată, trainică, indiferent că în jurul său sedezlănţuie furtuni sălbatice sau asupra lui se abat ameninţări.

„Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti, şi alecărei ape aruncă afară noroi şi mâl. Cei răi nu au pace, zice Dum-nezeul meu.“ Isaia 57,20.21.

Viaţa lui Hristos este ilustraţia cea mai bună pentru pacea pecare Dumnezeu intenţionează ca s-o aibă copiii Lui oricând. Indi-ferent cât de gravă sau ameninţătoare era situaţia în care a fostpus, Domnul Hristos păstra aceeaşi pace desăvârşită, ca aceea ca-re înconjura sanctuarul când prezenţa lui Dumnezeu se afla în el.

De exemplu, în noaptea aceea înfricoşătoare când furtunasălbatică ameninţa să înghită barca în care El şi ucenicii Săicălătoreau pe Marea Galileei, Isus dormea în pace pe fundulbărcii, în timp ce ei, îngroziţi peste măsură, se luptau cu naturadezlănţuită. Când un fulger a descoperit poziţia şi prezenţa Sa, eil-au trezit şi l-au implorat să îi izbăvească.

Ridicându-se cu o demnitate calmă, El a vorbit mării frămân-tate: „Taci! Fără gură!“ şi, ca răspuns, valurile furioase s-au


liniştit. „...Întorcându-se către ucenici, Isus îi întrebă cu tristeţe:,Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot nu aveţi credinţă?‘ Marcu4,40.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 35, par. 12.

Cineva ar putea să considere că diferenţa dintre poziţia luiHristos şi cea a ucenicilor Săi se datora faptului că El îşi puteaîngădui să fie nepăsător, deoarece era conştient de puterea care îistătea la dispoziţie. Dar Mântuitorul nu le-a scuzat groaza. El aprivit-o ca o evidenţă a lipsei de credinţă, în timp ce era privilegiullor să o aibă şi să o exercite. În înfăţişarea Lui calmă, El eramodelul a ceea ce ei trebuia să fie.

„Când Isus a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, El era înperfectă pace. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire,pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu stătea liniştit înposesiunea puterii Sale atotputernice. Nu ca un ,Domn alcerului şi al pământului‘ sta El aşa de liniştit. El renunţase laputerea aceea, pentru că zice: ,De la Mine însumi nu pot facenimic.‘ Ioan 5,30. El se încredea în puterea Tatălui. Isus sesprijinea pe credinţă – credinţă în iubirea şi purtarea de grijă alui Dumnezeu, şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtunaera puterea lui Dumnezeu.

După cum Isus se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijăa Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea degrijă a Mântuitorului nostru. Dacă ucenicii s-ar fi încrezut în El,ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperitnecredinţa. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat peIsus; şi numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au maiîncrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să ledea ajutor.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 35, par. 14-15.

Singurul motiv pentru care creştinii nu se bucură de pacea pecare ar trebui să o trăiască este că ei nu au învăţat să se încreadăîn Dumnezeu după cum ar trebui. Domnul ne spune în Scripturi,în repetate rânduri, cât de desăvârşită trebuie să fie odihnacopiilor lui Dumnezeu, în orice timp şi în orice împrejurare. Eitrebuie să cunoască atât de bine făgăduinţele acestea, încât săştie când reacţiile lor la o situaţie sunt sub nivelul idealului luiDumnezeu pentru ei. Noi am fost prea înclinaţi să acceptăm dreptconduită normală un standard prea jos faţă de cel pe careDumnezeu îl consideră ca fiind singurul de acceptat pentru ceicare sunt ai lui Hristos.

Ucenicii au fost probabil surprinşi pe lac când Hristos i-a



mustrat pentru că s-au înspăimântat de furtuna aceea sălbatică.Ei se întrebau cu uimire, cum ar fi trebuit să se poarte când vieţilelor erau în primejdie. Ei considerau mai degrabă purtarea lui Hris-tos ca fiind ciudată, decât purtarea lor care li se părea normală.

Ei aveau nevoie, ca şi noi astăzi, să îşi ridice ochii mai presusde acel nivel de credinţă slabă cu care oamenii, în general, suntmulţumiţi. Când Dumnezeu, prin cooperarea noastră, va împlinilucrarea aceasta în noi, atunci ne vom bucura de o experienţă ca-re este rareori considerată ca fiind posibilă.

Psalmistul Vechiului Testament s-a ridicat cândva la acel nivelînalt de credinţă şi, sub inspiraţie divină, şi-a mărturisit expe-rienţa sa în cuvintele următoare:

„Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor carenu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacăs-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica pânăacolo de să se cutremure munţii.“ Psalm 46,1-3.

Este imposibil să ne imaginăm un cutremur mai îngrozitor şimai nimicitor ca cel descris aici. Pământul se umflă din adân-curi, crapă, se înalţă şi coboară. Clădirile dispar. Munţii uriaşi semută din locul lor, prăbuşindu-se în oceanul care este zguduit deconvulsiile unui curent de apă nimicitor care se depărtează şi senăpusteşte peste ţărmuri, într-un val uriaş de apă.

Furtuna de pe Marea Galileei a fost un eveniment minor încomparaţie cu portretul acestei catastrofe teribile, cu toate căpsalmistul declară că adevăratul copil al lui Dumnezeu nu va fimişcat şi nu se va teme în mijlocul unui asemenea cataclism. Pu-tem trage concluzia, din această mărturie, că posedarea unei a-semenea păci, în mijlocul unei asemenea primejdii este o purtarecreştină firească, normală. Întocmai aşa se aşteaptă Dumnezeusă se poarte copiii Săi, şi aşa trebuie şi ei să se aştepte să se com-porte în aceste condiţii. Dacă ei nu o vor face, atunci nu sunt deo-sebiţi de neamurile necredincioase care sunt lovite de panică a-tunci când sunt confruntate cu primejdia, şi dacă ei nu sunt deo-sebiţi, atunci în ce constă valoarea religiei lor?

Pentru a dezvolta mai mult acest subiect despre pacea creşti-nului, avem nevoie de un studiu detaliat al principiilor odihnei deSabat, şi acest lucru a fost făcut în cartea scrisă pe această temă.*

* Pentru un studiu detailat cu privire la acest subiect, vezi cartea Odihnadivină de Sabat, de F.T. Wright.

Între timp este responsabilitatea creştinului să mediteze asu-pra păcii desăvârşite care înconjura în mod continuu sanctuarul,pentru ca să poată vedea care este idealul lui Dumnezeu pentrucopiii Săi.

Dumnezeu, care cunoaşte mai bine decât noi experienţa eiplină de slavă pe care aşteaptă să ne-o şi dăruiască, a zis:

„O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fifost ca un râu, şi neprihănirea ta ca valurile mării.“ Isaia 48,18.K. J.V. Bible.

„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bu-ne, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, carevesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ,Dumnezeultău împărăţeşte! ‘ “ Isaia 52,7.

Isus a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum odă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte,“Ioan 14,27.

„Încredinţează-ţi calea Domnului, încrede-te în El şi El va lu-cra. El va face să strălucească neprihănirea ta ca lumina şi jude-cata ta ca soarele la amiază. Odihneşte-te în Domnul şi aşteaptă-lcu răbdare! Nu te frământa înăuntrul tău din cauza celui careprosperă în calea lui, din cauza omului care reuşeşte să-şi aducăla îndeplinire planurile lui rele.“ Psalmul 37,5-7. K. J.V. Bible.

Fie ca binecuvântata pace şi odihnă a Celui atotputernic să um-ple sufletul, tot aşa cum înconjura şi umplea sanctuarul în tim-purile străvechi!


Capitolul 8

Sfânta Sfintelor

Sfânta Sfintelor era cea de a doua încăpere interioară a sanc-tuarului unde se găsea, de obicei, prezenţa reală a lui Dumnezeu.Au existat ocazii în care prezenţa lui Dumnezeu umplea întreagaclădire. Una din ele a fost când Solomon a dedicat templul careluase locul cortului provizoriu din pustie.

„În clipa când au ieşit preoţii din Locul sfânt, norul a umplutcasa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă sluj-ba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse casa Dom-nului.“ 1Împăraţi 8,10.11.

În sanctuarul ceresc, adevăratul model al celui pământesc, pre-zenţa lui Dumnezeu umple continuu întreaga clădire, fie că El es-te în Sfânta, fie că este în Sfânta Sfintelor, dar în cel pământescDomnul trebuia să-şi restrângă prezenţa Sa la Sfânta Sfintelorcând preoţii slujeau în Sfânta.

După cum Domnul a prevăzut ca poporul Său să citească înSfânta şi în mobilierul ei destinul înalt şi ales pus înaintea sufle-telor lor, tot aşa trebuia ei să înveţe, chiar mai mult, de la cea dea doua încăpere şi din conţinutul ei.

În această încăpere exista doar un singur articol de mobilier –chivotul de aur în care se aflau cele două table de piatră, toiagullui Aaron, care înfrunzise şi un vas cu mană. Deasupra chivotuluise aflau cei doi heruvimi de aur. Pavel descrie astfel încăperea:

„După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chemaLocul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivo-tul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas deaur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise şi tablele legămân-tului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul

(104)

ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-am-ănuntul despre aceste lucruri.“ Evrei 9,3-5.

Chivotul era făcut din acelaşi lemn ca şi mobilierul din primaîncăpere şi era de asemenea îmbrăcat cu aur curat.

„Apoi Beţaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm; lungimealui era de doi coţi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate şiînălţimea tot de un cot şi jumătate. L-a poleit cu aur curat pedinlăuntru şi pe dinafară, şi i-a făcut un chenar de jur împrejur.A turnat pentru el patru verigi de aur, pe care le-a pus la celepatru colţuri ale lui; două verigi de o parte, şi două verigi decealaltă parte. A făcut nişte drugi de lemn de salcâm şi i-a poleitcu aur. A vârât drugii în verigile de la cele două laturi alechivotului, ca să ducă chivotul. A făcut şi capacul ispăşirii de aurcurat; lungimea lui era de doi coţi şi jumătate, şi lăţimea de uncot şi jumătate. A făcut doi heruvimi de aur bătut, la cele douăcapete ale capacului ispăşirii; un heruvim la un capăt, şi unheruvim la celălalt capăt; heruvimii i-a făcut pe capacul ispăşiriila cele două capete ale lui. Heruvimii erau cu aripile întinsedeasupra, acoperind capacul ispăşirii cu aripile lor, şi uitându-seunul la altul. Heruvimii stăteau cu faţa întoarsă spre capaculispăşirii.“ Exodul 37,1-9.

Prezenţa lui Dumnezeu se odihnea deasupra acelui capac deaur, al milei, între cei doi heruvimi. În marea zi a ispăşirii cândmarele preot intra în această încăpere, viaţa sa era păstratănumai câtă vreme lua o parte suplimentară de tămâie şiinterpunea între el şi lumina aceea strălucitoare fumul ce seînălţa. Tămâia era simbolul neprihănirii lui Hristos care trebuiesă stea veşnic între omul păcătos şi Ziditorul său, pentru ca să-ifie păstrată viaţa.

„Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel, reprezintămeritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Luineprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său,singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primităînaintea lui Dumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 8 de lasfârşit.

Aranjamentul potrivit căruia Domnul locuia deasupracapacului milei, împreună cu legea, cu vasul de mană şi cu toiagulînfrunzit, care se aflau dedesubt, ilustrează nu numai tabloulconducerii neprihănite a lui Dumnezeu, ci învaţă, de asemenea,pe poporul Său marile adevăruri spirituale. Prin aceste mijloace,

SFÂNTA SFINTELOR 105

Domnul oferea minunate asigurări ale căilor prin care seraportează El la poporul Său, precum şi cât de siguri sunt ei subprotecţia şi călăuzirea Sa. Atât de mult adevăr este conţinut înfiecare din obiectele din chivot şi în prezenţa lui Dumnezeu şi aheruvimilor deasupra lui, încât poate să fie scrisă o carte cu mareuşurinţă despre fiecare dintre ele. Punctele atinse aici sunt doaro introducere a subiectului.

Prezenţa lui Dumnezeu

Fiinţa strălucitoare care locuia între heruvimi, deasupra capa-cului milei, nu era nimeni altcineva decât Dumnezeu, singurulFiu născut al Celui atotputernic. Pentru a deţine această poziţie,El a trebuit să se coboare de pe culmile absolute ale puterii şi sla-vei, pentru a ocupa cel mai de jos loc posibil, acela al unui crimi-nal condamnat de oamenii care degeneraseră de la statutul defiinţe umane pline de slavă pe care El le crease. Cu toate că El nuse coborâse pe deplin în vremea lui Moise, când locuia în sanctuar,profeţia că o va face era conţinută în sistemul de jertfe. Fiecare a-nimal care murea de mâna păcătosului vinovat era un amintitoral soartei viitoare a Aceluia care locuia deasupra scaunului milei,în mijlocul poporului Său.

Condescendenţa lui Hristos prin coborârea de pe poziţia ceamai înaltă la cea mai de jos este jertfa cea mai minunată şi plinăde slavă ce s-a făcut vreodată. Cu toate acestea, denumind-o con-descendenţă, tot nu suntem în stare să exprimăm natura corectăa acelui act mântuitor.

Conform dicţionarului, termenul „condescendeţă“ sau „a se co-borî până la“ înseamnă a se înjosi sau a se supune la un nivel devorbire sau acţiune mai puţin protocolar sau plin de demnitate cucare cineva este deprins în mod obişnuit. Aceasta este exact ceeace a făcut Hristos, dar cuvântul poartă în sine, de asemenea, înţe-lesul de desconsiderare tăinuită, ascunsă prin răbdare sau îndu-rare evidentă.

Numai aceia care sunt cu adevărat creştini sunt într-adevăr înstare să se înjosească, să se umilească. De cele mai multe ori con-descendenţele la care noi suntem martori sunt într-o anumită mă-sură artificiale. Ele sunt impuse asupra omului deoarece circum-stanţele o cer, şi nu din cauză că el este constrâns de iubirea a-totputernică a lui Dumnezeu.



Când ne gândim însă la jertfa lui Hristos care s-a coborât dinslava cerului la ruşine, înţelesul atribuit cuvântului „condescen-denţă“, prin comportamentul omului egoist, trebuie să fie total-mente eliminat din minţile noastre. Isus s-a coborât, nu pentrucă El trebuia s-o facă şi nici pentru că situaţia cerea ca El să cree-ze o aparenţă bună, ci pentru că iubirea Lui pentru familia umanăa fost atât de intensă, încât nu a putut să suporte să fie separatde ea. De aceea, El s-a hotărât să vină cât mai aproape de ei cuputinţă. Din acest motiv, El i-a îndrumat să clădească un sanc-tuar ca El să poată locui în mijlocul poporului Său iubit.

Dar nici aceasta nu îl satisfăcea, pentru că El dorea cu o in-tensitate inexprimabilă să locuiască în fiecare din copiii Săi, înmod individual. El ştia prea bine că, dacă ei nu acceptau aceastărelaţie intimă şi foarte apropiată, prin care El să devină cu a-devărat una cu ei, atunci va fi nevoit să se retragă din lăcaş şi să-ilase în soarta lor. În mod tragic, acest lucru este exact ceea ce s-aîntâmplat. Generaţie după generaţie a confirmat hotărârea lor dea merge pe propria lor cale, până când, în cele din urmă, „sfântaşekină, înainte de a se depărta de cel dintâi templu, se oprise pemuntele de răsărit, ca şi cum i-ar fi părut rău să părăsească ce-tatea aleasă.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 87, par. 2.

De acolo, ea s-a depărtat de privirile oamenilor lăsând templulşi poporul lipsite de prezenţa sacră a lui Dumnezeu. Poporul, a-morţit din cauza păcatului, era aşa de inconştient de magnitudi-nea pierderii lor, încât nu a simţit durerea despărţirii; însă pentruFiul lui Dumnezeu a fost cu totul altfel. Nici un limbaj omenesc nupoate spera să descrie durerea fără margini pe care a simţit-o Hris-tos când a trebuit să se despartă de poporul Său iubit.

În timp ce prezenţa lui Dumnezeu se mai afla încă în sanctuar,aceasta era o declaraţie pentru izraeliţi că va sosi timpul când, înşi prin întruparea Sa, Hristos va ocupa un alt cort ca să poată fişi mai aproape de ei. Acest cort, cu toate că a fost făcut din aceeaşiţărână blestemată de păcat, nu avea să mai fie o clădire fixă aşe-zată la Ierusalim, ci un corp viu de carne şi sânge ca al lor. Ca a-tare, avea să fie o demonstraţie pentru ei despre ceea ce ei tre-buiau de asemenea să fie – temple vii în care să locuiască prezenţadivină.

„Dumnezeu a poruncit lui Moise pentru Israel: ,Să-mi facă unlocaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor‘ (Exodul 25,8) şi El a lo-cuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei

lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Totaşa Hristos şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre ome-neşti. El şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El săpoată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi cu viaţaSa divină. ,Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plinde har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai caslava singurului născut din Tatăl.‘ Ioan 1,14.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 1, par. 14.

Prezenţa din sanctuar şi Prezenţa în întruparea lui Hristosdescoperă iubirea minunată a lui Dumnezeu în Isus Hristos. Ceicare meditează în linişte la adevărul splendid „Dumnezeu cu noi“,după cum este descoperit în sanctuar şi în viaţa lui Hristos de pepământ, pot să prindă o licărire a iubirii fără seamăn a Tatăluinostru ceresc. Aici este hrană pentru minte, hrană pe careveşnicia niciodată nu o va epuiza.

Dacă izraelitul din zilele lui Moise ar fi şezut în răcoarea seriişi ar fi contemplat lumina blândă şi strălucitoare care radia dinsanctuar, atunci uimirea, bucuria, teama sfântă şi inspiraţia ar fiumplut întreaga lui fiinţă, când ştia că Dumnezeul, Creatorul,Păstorul, Apărătorul şi Mântuitorul său se afla atât de aproape,plin de iubire, susţinându-l şi împărtăşindu-i în mod constantviaţă. El s-ar fi simţit atras către acea prezenţă mângâiat decunoaşterea faptului că nu exista ameninţare cu distrugerea, cidoar promisiunea vieţii veşnice. În tot ceea ce Domnul făcuse prinintermediul venirii Sale de a locui între ei, evreul ar fi putut săcitească solia vibrantă şi dătătoare de viaţă: „Te iubesc!“

Fără îndoială că au fost unii care au folosit timpul în studiereaa ce era şi ce însemna cu adevărat pentru ei prezenţa divină sauşekina, dar majoritatea nu i-au apreciat valoarea şi n-au primitbinecuvântările care ar fi trebuit să fie ale lor. Această tragediese repetă atât de adesea astăzi.

Cu mult, foarte mult timp în urmă acel sanctuar a fost părăsitşi şekina slavei s-a reîntors în ceruri. Au trecut multe secole decând Isus a luat cu sine omenescul Său slăvit, neprihănit încurţile Tatălui Său. Dar este încă privilegiul nostru să cântărimsolia splendidă conţinută în prezenţa lui Dumnezeu în Hristos dininteriorul sanctuarului, până când vom exclama asemeneascriitorului inspirat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să nenumim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte,pentru că nu l-a cunoscut nici pe El.“ 1Ioan 3,1.


Îndatoririle slujbei cereşti din prezent cer ca Hristos să se afle,din punct de vedere geografic, departe de noi, dar iubirea care îşigăseşte sursa în inima lui Dumnezeu nu putea îndura să sedespartă de noi. Înainte de a pleca să-şi ia în primire datoriile Saleînaintea prezenţei Tatălui Său, El ne-a dat asigurarea plină debucurie că nu vom rămâne singuri. El a zis:

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, caresă rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe carelumea nu-l poate primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte; darvoi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsaorfani, Mă voi întoarce la voi.“ Ioan 14,16-18.

Prin această Prezenţă cu noi şi în noi, Hristos locuieşte astăzichiar mai aproape de poporul Său decât înainte. Dacă El ar firămas pe acest pământ, limitele omenescului fizic, prin care El adevenit cu adevărat una cu noi, ar fi făcut imposibil ca fiinţa Sasă fie cu fiecare credincios tot timpul, dar Duhul Sfânt, nefiindrestrâns la un singur loc la un moment dat, aduce Prezenţa la toţicredincioşii, oriunde s-ar afla ei în viaţă.

Zeul babilonian este foarte diferit de Dumnezeul nostru. Întimp ce sanctuarul descoperă că Mântuitorul nostru nu poateîndura să fie separat de poporul Său, pentru că îi este drag sălocuiască în mijlocul nostru şi în noi, zeul păgân trăia foartedeparte de supuşii săi. Nicăieri nu este exprimat mai bine acestfapt, decât în cuvintele înţelepţilor Babilonului cătreNebucadneţar:

„Haldeii au răspuns împăratului: ,Nu este nimeni pe pământ,care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată nici unîmpărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa cevade la nici un vrăjitor, cititor în stele sau haldeu. Ce cere împăratuleste greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului,afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori! ‘ “ Daniel2,10.11.

În teologia babiloniană nu există loc pentru solia sanctuarului,pentru că ea contrazice cu totul concepţia lor despre Dumnezeu.Ei văd un dumnezeu înălţat mai presus de supuşii săi care arenevoie de o clasă specială de oameni „sfinţi“ ca să stea între poporşi domnul lor. Din nefericire pentru ei, presupuşii oameni „sfinţi“care sunt priviţi ca piese de legătură între zeu şi popor, nu suntcapabili decât să ocupe poziţia de oameni obişnuiţi. Vrăjitoriibabilonieni au admis aceasta când au mărturisit că taina era



cunoscută numai de zei, care, deoarece nu locuiau cu oamenii, nuputeau să împartă solia nici măcar vrăjitorilor şi haldeilor care sepresupunea că sunt cei mai înţelepţi oameni de pe pământ.

Un asemenea dumnezeu nu poate simpatiza cu poporul său şinici nu înţelege încercările şi nedumeririle prin care trec. Pe elnu-l doare separarea de slujitorii săi. Tot ceea ce doreşte el esteadorarea lor servilă şi închinarea lor neîndoioasă. El se desfatăsă-i ţină în ignoranţă, pentru că el este un zeu al întunericului,mai degrabă decât unul al luminii. El este mândru şi arogant,gata să-i pedepsească pe aceia care nu-i recunosc autoritatea. Elnu este un mântuitor, ci un nimicitor teribil.

Nu tot aşa este Dumnezeul descoperit în şekina din sanctuarşi care, mai târziu, a umblat ca un om printre oameni. El este totceea ce zeul păgân nu poate fi. El este prietenul păcătoşilor. Iubi-rea Sa pentru noi nu depinde de iubirea noastră pentru El, pen-tru că El ne-a iubit înainte ca noi să-l fi cunoscut vreodată şi vacontinua să ne iubească pentru veşnicie indiferent cum îl tratămnoi în schimb.

„De când Isus a venit să locuiască cu noi, ştim că Dumnezeu cu-noaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în sufe-rinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege căCreatorul nostru este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecareînvăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecareacţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţaMântuitorului pe pământ, noi vedem pe ,Dumnezeu cu noi.‘ “Hristos Lumina Lumii, cap. 1, par. 15.

„Umilindu-se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hris-tos a dat pe faţă un caracter opus caracterului lui Satana. Dar Elcoborî încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. ,La înfăţişare a fost gă-sit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şiîncă moarte de cruce.‘ Filipeni 2,8. După cum marele preot puneala o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea înîmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, aşa şi Hristosa luat înfăţişarea de serv şi a adus sacrificiul, El însuşi fiind pre-otul şi tot El fiind şi jertfa. ,Dar El era străpuns pentru păcatelenoastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dăpacea, a căzut peste El.‘ Isaia 53,5.“ Hristos Lumina Lumii, cap.1, par. 18.

Este extrem de important pentru poporul prin care Dumne-zeu va obţine biruinţa finală asupra omului fărădelegii, să ştie

ce anume înseamnă Isus pentru ei. Ei trebuie să înţeleagă adân-cimea şi intensitatea iubirii Lui şi cum aceasta îl umple pe El cudorinţa de a fi cu ei, pentru ca, mai apoi, El să îi poată lua cu Elacolo unde este El.

Ar fi bine ca toţi să ridice vălul prin credinţă şi, prin lumina ca-re străluceşte din Cuvântul sacru, să ne aţintim privirea asupraPrezenţei uimitoare care locuia în sanctuarul din vechime şi careprin întruparea Sa a păşit într-un cort omenesc, iar acum slujeş-te la dreapta lui Dumnezeu în cer. Fiecare credincios are nevoiesă înţeleagă ce înseamnă aceasta pentru el personal, şi ar trebuisă studieze acest lucru până când sufletul său va radia lumină şiputere; până când găseşte că iubirea lui Hristos a luat chip înăun-trul său, încât doreşte să fie cu Mântuitorul tot la fel de mult,după cum doreşte Hristos să fie cu credinciosul.

Aceia care petrec timpul contemplând în linişte, sub inspiraţiaşi îndrumarea Duhului Sfânt, Prezenţa sau şekina dintre heru-vimii de deasupra tronului milei din Sfânta Sfintelor, vor găsi câtde insuficientă este dragostea lor în atingerea idealului divin. Eivor înţelege cât de mică şi de obişnuită este experienţa lor şi, înacelaşi timp, vor prinde viziuni despre ceea ce le-a pus la dispo-ziţie Domnul.

Ce câmp vast pentru studiu şi meditaţie deschide această temăînaintea ochilor noştri uimiţi! Ce putere transformatoare şi mân-tuitoare se află în prezenţa Mântuitorului printre noi, ca frate,prieten, salvator, călăuză, mângâietor, protector şi câte altele!

Cât de puţin îl cunoaştem şi îl apreciem pe preţiosul nostruMare Preot! A sosit timpul ca aceste lipsuri să fie suplinite şi onouă relaţie să fie stabilită între Hristos şi noi înşine. Nu existănimic mai important pe care El să-l dorească, şi cu nimic altce-va nu va fi satisfăcut. Calea în Sfânta Sfintelor este deschisă.Noi putem veni în prezenţa Sa pentru a învăţa şi pentru a înţe-lege slava acestei taine: „şi anume, Hristos în voi, nădejdea sla-vei.“ Coloseni 1,27.

După cum am declarat mai înainte, noi nu am epuizat câtuşide puţin adevărurile splendide ce trebuie să fie învăţate din pre-zenţa lui Hristos în sanctuarul Vechiului Testament. Nu existănici un singur adevăr biblic care să nu fie ilustrat acolo, pentrucă în Hristos se găseşte toată plinătatea Dumnezeului cel veşnic.Se poate scrie o bibliotecă de cărţi pe această temă căreia noi i-amdevotat doar un singur capitol.


Acum, rămâne ca fiecare credincios să intre în prezenţa lui Hris-tos. Gândurile exprimate aici pot sluji ca să deschidă ochii tutu-ror către privilegiile extraordinare care se află înaintea lor, aşaîncât să obţină o experienţă nouă şi vitală, să umble atât de a-proape cu Dumnezeu, după cum îşi doreşte El, şi să fie pregătiţia fi instrumentele lui Dumnezeu în conflictul viitor cu puterile în-tunericului. Fie ca hotărârea lui Hristos de a locui în mijlocul po-porului Său să ne convingă că, El ne iubeşte atât de mult, încâtnu poate să sufere despărţirea, motiv pentru care va merge oricâtde departe pentru a restabili părtăşia pierdută.


Capitolul 9

Chivotul şi conţinutul lui

Chivotul era singura piesă de mobilier din sanctuar în care erapăstrat ceva în mod permanent. Cel mai apropiat de el din punc-tul de vedere al capacităţii de a păstra ceva era sfeşnicul de aur,care conţinea uleiul sfânt ce întreţinea luminile.

În chivot era păstrat un vas cu mană, toiagul lui Aaron care în-frunzise şi cele două table de piatră pe care erau inscripţionatecele zece porunci. Aceasta este confirmat de Pavel:

„După perdeaua a doua se afla partea cortului care se chemaLocul prea sfânt. El avea un altar de aur pentru tămâie şi chivo-tul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas deaur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, şi tablele leg-ământului.“Evrei 9,3.4.

La timpul când lui Moise i s-au dat instrucţiunile pentruconstrucţia chivotului, nu i-au fost date îndrumări să includămana. De fapt, singurele porunci date de Dumnezeu care suntconsemnate în Scripturi le găsim în Exod 16,32-34.

„Moise a zis: ,Iată ce a poruncit Domnul: ,Să se păstreze unomer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâineape care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustie, după ce v-am scos dinţara Egiptului.‘ Şi Moise a zis lui Aaron: ,Ia un vas, pune în el unomer plin cu mană şi aşează-l înaintea Domnului, ca să fiepăstrat pentru urmaşii voştri.‘ După porunca dată de Domnul luiMoise, Aaron l-a pus înaintea chivotului mărturiei, ca să fiepăstrat.“

Un omer era echivalentul a 2,2 litri sau două sferturi de ga-loane U.S.A. (un sfert de galon = 1,136 litri) care, aşa cum e deaşteptat, era doar o cantitate simbolică.

(113)

Înainte de a ajunge la Sinai şi înainte de a primi îndrumărilede a clădi sanctuarul şi de a-i face şi instala mobilierul, Dumnezeui-a spus marelui preot, prin Moise, să pună deoparte un vas cumană. Trebuia să fie pus înaintea chivotului mărturiei. Cândchivotul a fost în cele din urmă construit, vasul cu mană a fost pusînăuntrul lui.

Porunca de a include tablele de piatră a fost dată o dată cuplanurile şi detaliile tehnice pentru facerea chivotului, deşi acestetable nu au fost primite decât mai târziu.

„Să facă un chivot de lemn de salcâm; lungimea lui să fie dedouă coturi şi jumătate, lăţimea de un cot şi jumătate, şiînălţimea de un cot şi jumătate... Să pui în chivot mărturia pe ca-re ţi-o voi da.“ Exodul 25,10.16.

Astfel, când Moise a primit tablele de piatră de la Dumnezeumai târziu, el a înţeles că ele trebuia să fie puse în chivot. Înmâ-narea acestor table de piatră este consemnată în Exodul 31,18:

„Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai,i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cudegetul lui Dumnezeu.“

Totuşi aceste table originale niciodată nu au ajuns în loculdestinat lor de şedere în

chivot, pentru că Moise le-a sfărâmat când a văzut poporulînchinându-se la viţelul de aur. Doar tablele care le-au înlocuit pecele originale au fost păstrate în locul sfânt, sub capacul milei.

Toiagul lui Aaron a fost ultimul articol care a fost pus acolo.Aceasta s-a întâmplat după revolta lui Core, Datan şi Abiram, cares-a dezvoltat după dezastrul de la Cades-Barnea, unde izraeliţiiau fost condamnaţi la patruzeci de ani de călătorie prin pustie.

Răsculaţii Core, Datan şi Abiram, au pus la cale o revoltăîmpotriva poziţiei lui Aaron. Pentru a rezolva problema pentrutotdeauna, Domnul a dat directiva ca din fiecare trib, conducătoriisă ia un toiag pe care să îşi înscrie numele. Apoi, toiegele au fostpuse peste noapte în cort. Domnul a declarat că toiagul care vaînfrunzi va arăta persoana pe care El o desemnase în slujba demare preot. Astfel Iehova a descoperit că responsabilitatea îi re-venea lui Aaron. Toiagul lui a fost pus în chivot ca o mărturie veş-nică a principiilor de organizare divină. Vezi Numeri 17,1-11.

Sub Prezenţa sfântă, care se afla între heruvimi, se afla capaculchivotului care era numit tronul sau capacul milei. Ca şi restulchivotului era făcut din lemn de salcâm şi acoperit cu aur curat.


La fiecare capăt al chivotului stătea un heruvim magnific cu oaripă întinsă pentru a acoperi Prezenţa sfântă şi cu o aripăacoperindu-se pe sine. Poziţia şi natura fiecăruia din aceste pieseavea scopul de a transmite copiilor Domnului din toate veacurilelecţii foarte importante. Atât de vaste sunt aceste lecţii, încâtveşnicia nu va putea epuiza adâncimile şi înălţimile cuprinse înele. De aceea, examinarea pe care o facem aici este doar o scurtăintroducere a lor şi a înţelesului lor.

Dintre cele trei obiecte păstrate în chivot, cele mai impresionan-te erau tablele de piatră pe care stăteau scrise cele zece porunci.

Acest lucru era cu totul nou, căci legea, în forma celor zece mariinterdicţii inscripţionate pe tablele de piatră, nu mai fusese datăomenirii vreodată. Ea nu fusese dată în Eden, înaintea căderii, şinici nu fusese dată celor care îl slujiseră pe Dumnezeu după ceapăruse păcatul. Atunci, de ce aşteptase Dumnezeu atât de multtimp înainte de a face această descoperire impresionantă înain-tea poporului Său?

Domnul niciodată nu făcuse acest lucru înainte, deoarece El ni-ciodată nu dorise să îl facă. Numai când orbirea spirituală a po-porului devenise atât de acută, printr-o păcătuire persistentă, agăsit El că este necesar să facă această descoperire, după cum stăscris:

„Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din pricinacălcărilor de lege, până când avea să vină ,Sămânţa‘, căreia îi fu-sese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unuimijlocitor.“ Galateni 3,19.

„Dacă omul ar fi păzit legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost datălui Adam după căderea lui, n-ar mai fi fost nevoie de rânduialacircumciziunii. Şi dacă urmaşii lui Avraam ar fi păstrat leg-ământul al cărui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodatăduşi în idolatrie şi n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viaţăde robie în Egipt; ar fi păstrat legea lui Dumnezeu în minte şi n-ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablelede piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile celor zece porun-ci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise.“Patriarhi şi profeţi, cap. 32, par. 4.

În forma ei pură şi originală, legea este o transcriere desăvâ-rşită a caracterului sfânt al lui Dumnezeu, dar poporul pierdusecapacitatea de a vedea în lumina adevărată pe Dumnezeu şi le-gea Lui. Aşa că Dumnezeu le-a dăruit o imagine a lor înşişi. Ei e-

CHIVOTUL ŞI CONŢINUTUL LUI 115

rau rodul fărădelegilor lor ce îi redusese la stadiul de oameni cuinimi de piatră, care aveau o cunoaştere intelectuală a cererilorlui Dumnezeu, dar ale căror caractere nu reflectau neprihănirealui Hristos. El dorea ca ei să vadă că, din punct de vedere spiri-tual erau la fel de morţi ca şi piatra rece pe care era scrisă legeaşi că, aveau nevoie să privească la o altă Sursă pentru viaţa carese măsoară cu viaţa lui Dumnezeu.

Procedând astfel, Domnul a recunoscut şi primejdia ca ei să nureuşească să vadă adevăratul Său scop în oferirea acestei com-pletări. Ei aveau să privească la îndrumătorul pe care El l-a datspre a-i conduce la Hristos, ca fiind sursa ce ţinea locul lui Hris-tos. Cu un zel demn pentru o cauză mai bună, ei au căutat să e-limine din vieţile lor orice practică interzisă de acea lege şi, apoi,s-au aşteptat la aprobarea cea mai călduroasă a lui Dumnezeupentru realizările lor. Făcând astfel, ei au căutat să atingă idea-lurile lu i Dumnezeu pentru ei pe o cale diferită de cea a Lui.

Apostolul Pavel a văzut adevăratul scop pentru care Domnul aadăugat legea din cauza fărădelegilor lor. Când a scris corinteni-lor el şi-a exprimat marea satisfacţie că ei nu erau nişte table depiatră, ci nişte table care erau inimi vii, de carne.

„Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri? Sau nu cumva avemtrebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi? Voisunteţi epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi ci-tită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hris-tos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu DuhulDumnezeului cel viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte tablecare sunt inimi de carne.“ 2Corinteni 3,1-3.

Înainte ca Evanghelia să ajungă la corinteni, ei se aflau în modsigur într-o condiţie spirituală ilustrată foarte bine de tablele depiatră. Dar marele apostol le-a îndreptat privirile către Hristos,Dătătorul vieţii, care îi transformase din pietre moarte în desco-periri vii ale adevărului şi ale neprihănirii.

Primul pas vital pe calea acestei transformări i-a condus să îşivadă adevărata lor condiţie şi nevoia lor disperată. Prevederea ce-lor două table de piatră a fost destinată să realizeze acest obiec-tiv. Când poporul a fost condus să vadă că acele table de piatră pecare erau scrise litere reci de interdicţie constituiau tabloul mo-rţii lor spirituale, ei au înţeles că se aflau sub condamnarea teri-bilă a morţii veşnice.

„...slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre“, din


versetul 7, era destinată să le arate cât de lipsită de speranţă erasituaţia lor. Legea nu le putea oferi viaţa. Ea ameninţa doar cucondamnarea şi descoperea clar adevărul că legea cerea, şi vaobţine, viaţa păcătosului.

Când păcătosul se afundă în groapa lipsită de speranţă adisperării, prin slujba aceasta teribilă, aducătoare de moarte, olumină strălucitoare începe să strălucească în mintea lui, în timpce Duhul Sfânt îl îndreaptă către Mântuitorul în care existăiertare şi viaţă. Cu o inimă recunoscătoare el se aruncă în braţelemilei lui Hristos, şi este transformat dintr-un păcătos cu inimă depiatră, într-un copil viu al lui Dumnezeu.

Atât de mare este schimbarea, încât el nu mai are nevoie deaceste interdicţii. Este fără sens să îi spui unui om care îşi iubeşteatât de mult vrăjmaşii de moarte, care la rău răspunde numai cubine, care se roagă pentru cei care se comportă nemilos faţă de elşi face tot ce-i stă în putere să aducă fericire şi prosperitateacelora care l-ar fura şi nimici, să nu-i ucidă. Un asemenea gândniciodată nu-i trece prin minte. Dumnezeu a prevăzut poruncilepentru a restrânge răul acelora care au în inimile lor înclinaţiade a face răul.

De exemplu, semnul „Fumatul interzis“ nu are nici un efectasupra comportamentului acelora care nu fumează. Scopulacestui semn este de a-i restrânge pe fumători să practice acestobicei urât pentru a nu pângări aerul şi pentru a nu irita pesemenii lor.

„Noi ştim că legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine,căci ştim că legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentrucei fără lege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentrucei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigaşii de mamă şi de tată,pentru ucigaşii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi,pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei cejură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase.“1Timotei 1,8-10.

Există astfel o relaţie minunată între slujba aducătoare demoarte – legea care a fost adăugată din cauza fărădelegilor – şipoziţia şi lucrarea lui Isus Hristos. Acest adevăr splendid esteilustrat extraordinar de frumos în aranjamentul din SfântaSfintelor prin faptul că tronul milei se găsea între tablele depiatră ale legii şi prezenţa Atotputernicului.

Legea reprezenta dreptatea copleşitoare a lui Dumnezeu, care


atrăgea după sine numai condamnare şi nimicire totală, veşnică,pentru bietul păcătos. Acele porunci îi spuneau omului în care segăsea spiritul unui ucigaş că, din moment ce acea dispoziţie seafla acolo, el era condamnat la nimicire veşnică.

Între heruvimi sălăşluia prezenţa imaculată şi neschim-bătoare a lui Dumnezeu, care nu avea să ia în consideraţie, niciîn cea mai mică măsură, vreo sugestie că legea trebuie schimbatăca să i se potrivească păcătosului. Imuabilitatea legii Sale sfinteeste stabilită pentru veşnicii. Nu acesta este subiectul îndiscuţie, pentru că Domnul ştie că orice soluţie pentru problemapăcatului care ar cere o schimbare a legii, nu va sluji decât lamărirea dificultăţilor, nicidecum la înlăturarea lor.


Asemenea despărţiturii din Sfânta, Sfânta Sfintelor conţineşi ea lecţii de o infinită valoare pentru poporul lui Dumnezeu.


Ceea ce oferea poporului speranţă era situarea tronului mileiîntre slujba aducătoare de moarte de dedesubt şi Dumnezeulneschimbător şi neprihănit de deasupra. Iubirea infinită a luiDumnezeu, exprimată în mila Sa care suferă permanent, găsiseo cale prin care omul putea fi mântuit fără ca să se producă vreoslăbire a legii sau vreo schimbare în caracterul lui Dumnezeu.Dreptatea avea să fie satisfăcută, universul asigurat, iarpăcătosul mântuit. Planul de mântuire este o capodoperă asoluţionării problemei pe care numai mintea lui Dumnezeu oputea realiza.

Orice izraelit care privea aranjamentul de deasupra şi dinăun-trul chivotului şi care înţelegea solia pe care acestea o transmiteau,venea cu o credinţă reînnoită şi cu curaj să ofere mielul de jertfă lauşa sanctuarului. Poporul vedea în această jertfă garanţiamântuirii pe care mila lui Dumnezeu o prevăzuse pentru ei. Eipermiteau cu bucurie ca legea să ceară pedeapsa prin nimicireavechii naturi păcătoase, ca să devină curaţi şi liberi să primească înschimbul ei sămânţa lui Hristos. Primind viaţa Lui, ei erau eliberaţide vechiul îndrumător, slujba aducătoare de moarte săpată petablele de piatră şi, cu o recunoştinţă care nu se poate exprima,trăiau zilnic din binecuvântările ispăşirii.

Subiectul legii este vast, necesitând volume întregi pentru a-lacoperi în întregime. Totuşi, întrucât am prezentat pe scurt unuldin aspectele lui, vom trece la celelalte obiecte din chivot.

În înfrunzirea toiagului lui Aaron suntem învăţaţi toateprincipiile ordinii şi organizaţiei divine a bisericii lui Dumnezeude pe pământ şi din cer. De la începutul izbăvirii lor din Egipt,Domnul a demonstrat că El era Capul bisericii, iar ei mădulareletrupului Său. Niciodată Dumnezeu nu a dat autoritate executivăpoporului. Nici un comitet de oameni nu a fost îndrumat săelaboreze un plan de scăpare din robie sau ruta pe care ei urmausă călătorească zi de zi către ţara promisă.

Moise era portavocea lui Dumnezeu. Lui i-au fost date in-strucţiunile care veneau de la Capul divin şi era responsabilita-tea lui să le transmită poporului, de la care se aştepta ascultare.

În ciuda clarităţii procedurilor lui Dumnezeu şi a succesului de-săvârşit care însoţise ascultarea de ele, poporul a arătat o dispoziţiepersistentă de a administra lucrările lui Dumnezeu, în locul Lui.

Este uimitor că oamenii au putut crede că sunt mai bine cali-ficaţi să plănuiască şi să execute lucrarea lui Dumnezeu, decât


este Dumnezeu însuşi. O asemenea dispoziţie este expresia uneimândrii şi a unei încrederi de sine teribile. Totuşi, membrii şi con-ducătorii bisericii ocupă această poziţie, şi chiar se aşteptă caDumnezeu să fie foarte plăcut impresionat de eforturile lor.

Nu există nimic mai mângâietor decât adevărul că Hristos esteadevăratul Cap al bisericii şi că noi nu trebuie să purtăm re-sponsabilitatea conducerii ei, ci cu încredere trebuie să lăsăm toa-te întocmirile de planuri şi toate rezolvările de probleme în mâi-nile Lui. Aceasta elimină teama că lucrarea va fi păgubită degreşeli necugetate şi serioase calcule greşite. O asemenea bucu-rie şi încredere va umple orice credincios care îl lasă pe Hristossă fie singurul şi unicul Cap al bisericii, încât va putea să cânte,în mod sincer şi cu pricepere, cântarea: „Lead on, O King Eternal“(Condu-ne, Tu, Împărat Veşnic).

Această pace nu a fost cunoscută izraeliţilor din vechime. Po-porul manifesta o continuă suspiciune cu privire la ceea ce Dum-nezeu făcea şi căutau orice prilej de a urma pe căile lor şi după ju-decata lor. Din acest motiv, poziţia lui Aaron a fost atacată în moddirect. Core, Datan şi Abiram au fost convinşi că ei erau mai ca-pabili să ocupe poziţia de mare preot decât era fratele lui Moise,şi au fost în stare să adune două sute cincizeci de căpetenii şi a-depţii lor, ca să îşi susţină nemulţumirea.

În timp ce făceau aceasta, ei pretindeau că susţineau şi pro-tejau numele, cauza şi onoarea lui Dumnezeu, dar în înfruntareacare a urmat, Dumnezeu a demonstrat că poziţia lor era completgreşită. Ei nu izbutiseră să recunoască principiile alegerii divineşi s-au hotărât să stabilească alegerea omenească în locul ei.

„Core, iniţiatorul acestei mişcări, era un levit din familia luiChehat şi văr cu Moise; era un om capabil şi cu influenţă. Cu toa-te că era rânduit să slujească la cortul întâlnirii, ajunsese să fienemulţumit de poziţia sa şi aspira la demnitatea preoţiei. Faptulcă slujba preoţească, ce îi revenea mai înainte primului născut alfiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron şi familiei lui a dat naşte-re la gelozie şi nemulţumire şi, pentru un timp, Core s-a împotri-vit pe ascuns autorităţii lui Moise şi Aaron, cu toate că nu în-drăznise să se avânte la un atac de revoltă. În cele din urmă, el aconceput îndrăzneţul plan de a răsturna atât autoritatea civilă,cât şi pe cea religioasă. A reuşit să găsească repede simpatizanţi.“Patriarhi şi profeţi, cap. 35, par. 2.

Nici măcar după ce Core şi grupa lui au fost înghiţiţi de pământ

nu s-a stins spiritul de revoltă din unii oameni. A doua zi, ei i-auacuzat pe Moise şi pe Aaron că sunt ucigaşii adevăratului poporal lui Dumnezeu. Această acuzaţie cu totul falsă a fost o respin-gere atât de dureroasă a lui Dumnezeu şi a căilor Lui, încât ei s-auprivat de protecţia Lui, din care cauză a izbucnit o plagă care a u-cis paisprezece mii şapte sute dintre ei.

Deşi primiseră mai mult decât suficientă dovadă de a apăra prin-cipiile alegerii divine, izraeliţii nu au fost doritori încă să urmezecăile lui Dumnezeu, aşa că, într-o încercare finală de a-i convinge,Iehova a făcut minunea toiagului înfrunzit. Prin aceasta El nu amai lăsat îndoieli cu privire la faptul că, Moise şi Aaron deţineaupoziţia unde îi pusese Dumnezeu şi nu unde se puseseră ei înşişi.

Păstrarea toiagului înfrunzit trebuia să fie un amintitor perpe-tuu că Hristos era Capul bisericii, că nu trebuia să existe alegeriomeneşti şi că toate planurile trebuia să izvorască din El. Acelelecţii sunt de asemenea scrise pentru noi, peste care vine cu grabăsfârşitul veacurilor. Aceia care le vor învăţa, vor fi instrumentelecredincioase ale lui Dumnezeu prin care se va sfârşi lucrarea.

Prezenţa manei era o confirmare suplimentară a adevăruluiînvăţat de toiagul înfrunzit.

Datorită conducerii lui Dumnezeu, izraeliţii fuseseră puşi în si-tuaţia de a fi ameninţaţi cu înfometarea. Ei călătoreau printr-undeşert arid, unde nu existau rezerve de hrană nici pentru oa-meni, nici pentru animale şi unde nu se întrezărea nici o speranţăde mai bine. Văile şi câmpiile fertile ale ţării făgăduite se aflauîncă departe şi nu exista nimic vizibil care să le fi putut asiguraproviziile de hrană necesare. Moartea părea sigură.

În loc să îşi plângă soarta lor, ei ar fi trebuit să recunoască fap-tul că Domnul, care îi adusese acolo, era răspunzător pentru sa-tisfacerea nevoilor lor. El era Sursa izbăvirii lor şi tot El avea săfie Sursa proviziilor necesare fiecărui pas de pe cale.

Aprovizionarea cu mană a arătat că Dumnezeu îşi împlineştecu bucurie şi cu iubire rolul Său de Sursă a vieţii şi a conducerii.Poporul a fost în stare să vadă că ei erau lipsiţi de puterea de a-şisatisface nevoile şi că depindeau de Dumnezeu, ca El să facă pen-tru ei ceea ce ei nu puteau să facă. A fost o experienţă pe care einu trebuiau s-o uite niciodată, lucru pe care ei erau înclinaţi să-lfacă atunci când se aflau în circumstanţe mai bune. În acest scop,Conducătorul lor iubitor i-a îndrumat să pună mana în chivot cao amintire veşnică a adevăratei lor relaţii cu El.


Dacă Core şi simpatizanţii săi ar fi păstrat această lecţie proas-pătă în mintea lor, Dumnezeu nu ar fi avut nevoie să dea semnulspecial prin înfrunzirea toiagului lui Aaron.

Există adevăruri extraordinare în faptul că Dumnezeu esteSursa, Hristos este Piesa de legătură şi noi primitorii depen-denţi.* Văzute corect, adevărurile splendide descoperite în mobi-lierul sanctuarului, vor fi o binecuvântare pentru suflet, protecţiefaţă de ispitele Satanei şi inspiratoare de viaţă.


* Acesta este subiectul cărţii Odihna divină de Sabat, care se poate pro-cura de la Biserica Adventă a Odihnei de Sabat.

Capitolul 10

Cele patru ispăşiri

Dumnezeu a dat îndrumări în clădirea sanctuarului pentru caEl să locuiască în mijlocul poporului Său. Aceleaşi adevăruri suntînvăţate în principiul seminţei care implică un dublu proces: deînlăturare a vlăstarului vechiului soţ şi de implantare a vieţiinoului soţ în locul gol astfel creat. Aceasta este lucrarea ispăşiriisau aducerea păcătosului într-o stare de unitate cu Dumnezeu.

„Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament sunt folosite diferitecuvinte pentru a exprima ideea de ispăşire.

Iată câteva exemple: – Cuvintele scrise cu italice sunt sinoni-me în text cu verbele: a ispăşi, a expia sau cu substantivul ispăşi-re. Exodul 29,36: ,Să curăţeşti altarul după ce ai făcut ispăşireaaceasta pentru el.‘ (K. J.V. Bible). Levitic 12,8: ,Preotul să facăispăşire pentru ea, şi va fi curată.‘ Levitic 14,2: ,Iată care va fi le-gea cu privire la cel lepros, în ziua curăţirii lui.‘ Versetul 21: ,Preo-tul să facă ispăşire pentru el şi el va fi curat.‘ (K. J.V. Bible). Is-păşirea nu putea să se facă pentru el decât după ce era vindecatde lepră, Levitic 13,45.46. Până când nu era vindecat, trebuia sălocuiască singur în afara taberei. Apoi Levitic 14,3.4: ,Preotul săiasă afară din tabără şi să cerceteze pe cel lepros. Dacă leprosuleste tămăduit de rana leprei, preotul să poruncească să se ia, pen-tru cel ce trebuie curăţit, două păsări vii şi curate, lemn de cedru,cârmâz şi isop.‘ Legea era neschimbată pentru curăţirea de leprăa unei case. Versetele 33-57. Pietrele afectate de plagă erau înlă-turate şi se ,răzuia toată partea dinlăuntru a casei‘, şi apoi era re-parată cu materialul cel nou.

Necurăţia fizică este acum întru totul îndepărtată şi noi amputea să o numim curată; dar nu este aşa; ea era doar pregătită

(123)

pentru a fi curăţită potrivit cu legea. Versetul 48. ,Pentru curăţi-re să ia două păsări‘, versetul 49. ,Să cureţe casa cu sângele păsă-rii...‘, ,Să facă astfel ispăşire pentru casă şi ea va fi curată‘, verse-tele 52.53. ,După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înain-tea Domnului, şi să facă ispăşire pentru altar... Să stropească pealtar cu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şisă-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel.‘ Levitic 16,18.19.,Şi Moise... a luat sânge şi a uns cu degetul coarnele altarului dejur împrejur, şi a curăţit altarul; celălalt sânge l-a turnat la pi-cioarele altarului şi l-a sfinţit astfel, făcând ispăşire pentru el.‘Levitic 8,15. Vezi şi 2Cronici 29,29. ,Preoţii... au turnat sângelela piciorul altarului, ca ispăşire pentru păcatele întregului I-srael...‘, 2Cronici 29,24. ,Îi voi curăţi de toate nelegiuirile... le voiierta toate nelegiuirile...‘ Ieremia 33,8. ,...suntem socotiţi ne-prihăniţi prin sângele Lui... prin care am căpătat împăcarea.‘ Ro-mani 5,9-11. ,...care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos.‘ 2Co-rinteni 5,17-19; ,...şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu.‘ Efeseni2,16; ,Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vacistropită peste cei întinaţi îi sfinţeşte, şi le aduce curăţirea tru-pului, atunci sângele lui Hristos...vă va curăţi cugetul vostru defaptele moarte.‘ Evrei 9,13.14. El este Mijlocitorul pentru ,răs-cumpărarea călcărilor de lege‘, ,căci printr-o singură jertfă El afăcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.‘ Evrei10,14. ,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea pă-catelor.‘ Efeseni 1,7; ,Pocăiţi-vă... pentru ca să vi se şteargă pă-catele.‘ Fapte 3,19.

Din aceste versete învăţăm că expresiile a ispăşi, a curăţi, aîmpăca, a purifica, a scăpa de, a ierta, a sfinţi, a îndreptăţi, arăscumpăra, a şterge şi alte asemenea cuvinte sunt folosite pen-tru a desemna aceeaşi lucrare, şi anume împăcarea cu Dumne-zeu; şi în toate aceste cazuri sângele este mijlocul, iar uneorisângele şi apa. Ispăşirea este ideea centrală a legii, tot la fel debine ca şi a Evangheliei. Este foarte important ca să înţelegemfaptul că scopul legii era acela de a ne învăţa despre scopul E-vangheliei.“ The Sanctuary, de O.R.L. Crosier, pag. 10, 11.Ediţia Destiny Press.

Din cauza tendinţei persistente de a vedea o parte a întreguluica fiind tot adevărul, diferite grupări au păstrat concepţii limitatedespre ispăşire şi despre răscumpărare. Bisericile protestante, deexemplu, care nu au deloc învăţături semnificative cu privire la


sanctuar, văd ispăşirea ca fiind încheiată la cruce. Ei nici nu înţelegşi nici nu cred într-o ispăşire făcută în Sfânta Sfintelor din cer.

Pe de altă parte, experienţa puternică prin care au trecut pio-nierii adventişti, le-a concentrat atenţia la ispăşirea finală, careeste administrată din Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc.Înţelegerea greşită a evenimentului care era planificat să aibă locla sfârşitul celor 2300 de ani, i-a aruncat într-o dezamăgire com-parată în istoria bisericii doar cu cea experimentată de apostoliilui Hristos la răstignire. Lumea, gata să ridiculizeze poziţia lor cuprivire la aşteptarea întoarcerii lui Hristos, a fost neţinută în frâuîn batjocura ei când evenimentul profetizat nu a avut loc. Pânăastăzi, multe din bisericile protestante care au respins soliaîngerului al treilea, consideră nereuşita prezicerii adventiştilor cao dovadă limpede că mişcarea nu este de la Dumnezeu.

Această presiune din partea oamenilor bisericii care eraulumeşti şi batjocoritori, împreună cu propria lor nevoie de a şti cuadevărat pe ce poziţie stau, i-a determinat pe pionierii adventişti,ori să admită că erau o mişcare falsă, ori să explice în ce punct vi-tal fuseseră greşiţi. Mulţi dintre ei au ales calea cea dintâi cu rezul-tatul că zeci de mii dintre cei care aşteptau cu ardoare revenirealui Hristos şi-au abandonat credinţa în mişcarea adventă.

Au fost însă şi unii care nu au putut nega bogata părtăşie pecare o avuseseră cu Hristos în mişcarea adventă şi care, totuşi, auales să aştepte până ce vor primi o lumină mai clară, mai degrabădecât să se întoarcă în organizaţiile bisericilor apostaziate. Ei aufost răsplătiţi cu lumina ce arăta calea spre lucrarea din SfântaSfintelor pe care curând au învăţat s-o cunoască drept „ispăşireafinală.“

Pentru că adventismul stătea sau cădea în ceea ce priveştechestiunea legată de ispăşirea finală, ea a devenit o caracteristicădominantă în prezentarea soliei. Fiecare persoană nou convertităera profund îndoctrinată cu această învăţătură pentru a fi stabili-tă în adevăr. Prin urmare, alte faze ale ispăşirii au primit oatenţie disproporţionat de mică sau nici măcar atât.

Între timp bisericile protestante au respins în totalitateispăşirea finală şi au continuat să susţină că, la cruce, se făcuseo ispăşire deplină şi că nu mai era nevoie de o alta. Ei i-au acuzatpe adventişti că au respins lucrarea crucii, lucru care era maimult decât suficient pentru a-i coborî pe poziţia de eretici saucultişti.

CELE PATRU ISPĂŞIRI 125

O dată cu respingerea soliei pe care Dumnezeu a trimis-o prinWaggoner şi Jones în 1888, adventiştii au pierdut puterea de asta în apărarea învăţăturii despre ispăşirea finală. Aceasta nule-a lăsat nici o opţiune decât aceea de a reveni la poziţiaprotestantă, care are în vedere numai o ispăşire – cea săvârşităpe Golgota. Această poziţie elimină orice necesitate pentrulucrarea din Sfânta şi Sfânta Sfintelor, fiecare la rândul ei, şineagă nevoia unei judecăţi de cercetare. Solia celui de-al treileaînger este astfel redusă la ceva fără valoare şi fără nici o bază.Tot ceea ce este fundamental adventismului dispare pentru aceiacare fac aceşti paşi.

Din fericire, această apostazie nu poate schimba faptul că soliacelui de-al treilea înger este adevărul dat de Dumnezeu prinproclamarea căruia lucrarea trebuie să fie încheiată în aceste ziledin urmă. Aceia care resping această solie nu vor avea parte înlucrarea de încheiere a lui Hristos.

Totuşi, această solie nu face apel la respingerea învăţăturii căHristos a desăvârşit o ispăşire perfectă pe cruce. Ea respingedoar ideea că nu mai există o altă ispăşire. Adevărul mântuitoral lui Dumnezeu oferă o recunoaştere deplină şi un loccorespunzător ispăşirii complete şi perfecte săvârşită de Isus peGolgota, exact aşa cum o fac toate celelalte ispăşiri care îiurmează. Că într-adevăr Isus a efectuat o asemenea lucrare lacruce este limpede exprimat în următoarele declaraţii:

„Tipul a întâlnit antitipul în moartea lui Hristos, Mielul junghiatpentru păcatele lumii. Marele nostru Preot a făcut singura jertfăcare are valoare pentru mântuirea noastră. Când El s-a adus pesine jertfă pe cruce a fost făcută o ispăşire desăvârşită pentrupăcatele oamenilor. Noi stăm acum în curtea din afară, aşteptândşi privind către acea speranţă binecuvântată, glorioasa apariţie aDomnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ The Signs of theTimes, 28 iunie 1899.

„Marele nostru Preot a adus la sfârşit jertfa Sa când a suferitîn afara cetăţii. Atunci a fost făcută o ispăşire desăvârşită pentrupăcatele oamenilor. Isus este Avocatul nostru, Marele nostruPreot, Mijlocitorul nostru. De aceea, poziţia noastră prezentăeste asemenea aceleia a izraeliţilor, stând în curtea din afară şiaşteptând acea speranţă binecuvântată, glorioasa apariţie aDomnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.“ Manuscript128, 1897.


„Venise timpul pentru Universul ceresc să accepte peÎmpăratul lor. Îngerii, heruvimii şi serafimii stau acum în luminacrucii... Tatăl îşi acceptă Fiul. Nici o limbă nu poate exprimabucuria cerului sau expresia de satisfacţie şi plăcere a Tatăluipentru singurul Său Fiu născut când văzu îndeplinirea ispăşirii.“The Signs of the Times, 16 august 1899.

„Tatăl demonstrează nemărginita Lui iubire pentru Hristoscare a plătit răscumpărarea noastră cu sângele Său, primind şispunând un bun venit prietenilor lui Hristos, ca şi prieteni ai Săi.El e mulţumit cu ispăşirea făcută. El este proslăvit prin întruparea,viaţa, moartea şi mijlocirea Fiului Său.“ Mărturii pentru comunitate,vol. 6, cap. Ţinerea Sabatului, subcap. Adunările în Sabat, par. 9.

„Tatăl a dat toată onoarea Fiului, aşezându-l la dreapta Sa,mai presus de toate domniile şi toată puterea. El şi-a exprimatmarea Sa bucurie şi plăcere în primirea Celui răstignit şi înîncoronarea Lui cu slavă şi cu cinste. Şi tot harul pe care El i l-aarătat Fiului Său în acceptarea marii ispăşiri a Sa este arătatpoporului Său... Dumnezeu îi iubeşte aşa cum îl iubeşte pe FiulSău... Pecetea cerului a fost pusă pe ispăşirea lui Hristos. JertfaSa este satisfăcătoare în orice privinţă.“ The Signs of the Times,16 august 1899.

„Jertfa lui Hristos este îndestulătoare; El a adus lui Dumnezeuo jertfă deplină şi rodnică; eforturile omeneşti lipsite de meritullui Hristos sunt fără valoare.“ The Review and Herald, 19 august1890 (24 martie 1896).

„Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost desăvârşită, şirefacerea noastră din întinarea păcatului trebuie să fie desăvâr-şită.“ Divina vindecare, cap. Importanţa căutării adevărateicunoaşteri, par. 3.

„Moartea Lui pe crucea Golgotei a fost apogeul umilirii Lui.Lucrarea Lui ca Răscumpărător este dincolo de cuprinderealimitată a omului. Doar aceia care au murit faţă de eu, ale cărorvieţi sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu, pot avea o concepţiea desăvârşirii jertfei aduse pentru mântuirea neamului omenesccăzut.“ Letter 196, 1901.

Prin aceste cuvinte ni se dă asigurarea că, pe dealul Golgotei,Hristos a adus o ispăşire desăvârşită, completă, întreagă şirodnică, ce l-a mulţumit în mod deplin pe Tatăl. Cu toate acestea,în Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte de alte ispăşiri careurmează după această „...plinătate a ispăşirii“ pe cruce. Aceasta


pare în mod firesc o contradicţie, pentru că dacă ispăşirea a fostîmplinită la cruce, ce nevoie mai este de alte ispăşiri? Problemaeste rezolvată repede, când înţelegem că ispăşirea săvârşită pecruce a fost o parte a ispăşirii şi nu lucrarea ispăşirii ca întreg.Ceea ce se trece în general cu vederea este că lucrarea demântuire nu s-a încheiat cu o singură ispăşire. O persoană nu estepregătită pe deplin pentru cer în momentul în care a primitnaşterea din nou. Oamenii şi-ar dori să fie doar atât, dar nu estedoar atât.

După experienţa iniţială a regenerării sau a naşterii din nou,care face din fiecare credincios un membru al familiei lui Hristos,mai există încă o mare lucrare de făcut, pentru el şi în el. În timpce natura sa a fost schimbată, în multe privinţe mintea sa a ră-mas neschimbată. După ani de educaţie în şcoala Satanei existăo mulţime de lucruri care trebuie dezvăţate şi tot atâtea care tre-buie învăţate. O lucrare extinsă de reformă trebuie adăugată lacea a naşterii din nou pentru a putea aduce omul la o desăvârşităarmonie cu gândul şi cu caracterul lui Hristos. Astfel credinciosuldevine imun în cele din urmă la toate ispitele, indiferent cât deputernice sau de subtile sunt ele. Această lucrare specială repre-zintă, de asemenea, facerea unei ispăşiri.

Când această lucrare a fost încheiată, mai rămâne ispăşireadin sanctuar prin care păcatele celor cu adevărat pocăiţi sunt în-depărtate de la ei pentru vecie. Aceasta este de asemenea o is-păşire desăvârşită şi satisfăcătoare.

Fiecare din aceste lucrări succesive trebuie să fie desăvârşităîn sinea ei, exact aşa cum a fost ispăşirea săvârşită pe cruce, dar,singură, nici una dintre ele nu poate încheia lucrarea. Există decicel puţin patru ispăşiri separate.

Aceste patru ispăşiri sunt făcute:

1. La cruce;2. În Sfânta din sanctuarul ceresc;3. În Sfânta Sfintelor;4. Asupra ţapului pentru Azazel.

Aceasta nu este în mod necesar o listă completă a tuturor ispă-şirilor făcute, însă ea acoperă cu siguranţă pe acelea care se suc-ced, în ordine, una pe cealaltă, în lucrarea progresivă de izbăviredin păcat.Vom lua acum în considerare referinţele scripturistice ca-re dovedesc existenţa fiecăreia dintre acestea în tip şi în antitip.


La cruce

Declaraţiile pe care le-am citat deja dovedesc că la cruce Hris-tos a împlinit lucrarea antitipică prin săvârşirea unei ispăşiri de-săvârşite şi satisfăcătoare. Această slujbă a fost simbolizată în Ve-chiul Testament prin lucrarea preotului când făcea ispăşire pen-tru popor, prin oferirea unei jertfe pe altarul arderilor de tot înafara cortului. Orice slujbă împlinită în acest loc arăta direct spreGolgota şi spre ceea ce a avut loc acolo.

„Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit din cortul întâlnirii, şia zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: Când cineva dintrevoi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă,fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-laducă din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă lauşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Dom-nului. Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot,şi va fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el. Să junghieviţelul înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să aducă sân-gele şi să-l stropească de jur împrejur pe altarul de la uşa cortu-lui întâlnirii. Să jupoaie viţelul adus ca ardere de tot, şi să-l taieîn bucăţi. Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lem-ne pe foc. Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsi-mea, pe lemnele puse pe focul de pe altar. Să spele cu apă mă-runtaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar. Aceas-ta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcutDomnului.‘ “ Levitic 1,1-9.

Un studiu atent al acestor versete ne arată că sângele nu eradus în sanctuar. Întregul serviciu de jertfă era îndeplinit în cur-te, la altarul jertfelor. Întrucât curtea este simbolul acestuipământ, acest ritual arăta spre acea parte a lucrării de jertfă a luiHristos care avea să fie împlinită în afara cerului.

După cum a fost deja dovedit prin multele declaraţii citate,lucrarea aceea a fost o ispăşire desăvârşită şi satisfăcătoare. Nicinu putea fi altfel, pentru că Hristos niciodată nu a greşit înîmplinirea a tot ce i s-a dat să facă. La cruce, datoria omului a fostplătită pe deplin şi a fost făcută ispăşire deplină pentru păcatullui. Dumnezeu a fost cu totul satisfăcut de faptul că cererile legiifuseseră satisfăcute, neprihănirea şi dreptatea ei dovedite, iartemelia împărăţiei Sale asigurată pentru veşnicie. Atât deeficientă a fost acea ispăşire, încât mântuirea a fost ca atare


oferită fiecărei persoane care a trăit pe acest pământ. De aceea,fiecare om este mântuit prin Hristos. Dar, chiar dacă aceastăstipulare minunată a fost îndeplinită, nu orice om va fi salvat de


Ispăşirile cuprinse în inima slujbelor sanctuarului, ne des-coperă că lucrarea de răscumpărare este progresivă şi că fie-care pas este vital pentru rezultatul final şi plin de succes almarii lupte. Isus Hristos este descoperit ca fiind marele cen-tru al acestor slujbe, toate arătând către puterea Sa de acurăţi de păcat.

la moarte şi nimicire veşnică. În timp ce crucea oferă aceastăsalvare desăvârşită, ea nu o face disponibilă omului. Alte ispăşirisunt necesare pentru a realiza acest lucru. De aceea, cei care nuvin să primească beneficiile celorlalte ispăşiri, nu vor ajungeniciodată în posesia binecuvântărilor prevăzute de jertfaispăşitoare făcută de Hristos pe cruce.

În Sfânta

Pe lângă ispăşirea făcută în afara cortului la altarul de jertfeexista o ispăşire necurmată sau zilnică, făcută în Sfânta.Consemnarea acestei ispăşiri o găsim în Levitic 4.

Când preotul, adunarea întreagă sau un conducător păcătuiau,ei trebuiau să aducă darul lor în forma unui viţel sau a unui ţapla uşa sanctuarului unde păcatul era mărturisit prin punereamâinilor păcătosului peste capul victimei. Apoi preotul lua dinsângele vărsat pe care-l ducea în Sfânta, unde stropea de şapteori înaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor şiungea o parte din sânge pe coarnele altarului tămâierii.

Restul sângelui era apoi vărsat la picioarele altarului pentruarderile de tot, în timp ce grăsimea era arsă pe acelaşi altar, iarrestul animalului era ars până la cenuşă, în afara taberei.

Ritualul era puţin diferit în cazul unei persoane obişnuite, darînvăţătura era aceeaşi. În loc ca sângele să fie dus înăuntrulcortului preoţii mâncau carnea jertfei, astfel că, atunci când eiintrau în Sfânta, viaţa jertfei intra acolo o dată cu ei. În timp cenu există nici o stipulare în acest scop dată în Levitic 4, legeajertfei pentru păcat este descrisă în mod clar în Levitic 6,24-30.

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte lui Aaron şi fiilorlui, şi zi: Iată legea jertfei de ispăşire. Vita pentru jertfa deispăşire să fie junghiată înaintea Domnului în locul unde sejunghie arderea de tot; ea este un lucru prea sfânt. Preotul careva aduce jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume să fiemâncată într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii. Oricinese va atinge de carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din eape vreun veşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un locsfânt. Vasul de pământ în care se va fierbe, să se spargă; dacăs-a fiert într-un vas de aramă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă.Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; eaeste un lucru prea sfânt. Dar să nu se mănânce nici o jertfă de



ispăşire din al cărei sânge se va aduce în cortul întâlnirii pentrufacerea ispăşirii în sfântul locaş; ci aceea să fie arsă în foc.‘ “ Le-vitic 6,24-30.

În acest loc se arată clar că existau ocazii când sângele era dusîn cort şi alte ocazii când nu era dus înăuntru. Preoţii nu aveauvoie să mănânce carnea animalului când sângele era dus în cort,dar li se cerea să o mănânce atunci când sângele nu era dus înSfânta. Pe orice cale era realizat acest transfer, ea simbolizaîndepărtarea vieţii păcătoase din păcătosul care făcusemărturisirea şi aşezarea ei în interiorul sanctuarului ceresc.Declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28 confirmăaceasta:

„În unele cazuri, sângele nu era dus în Sfânta; dar carnea eraatunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii luiAaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuireaadunării.‘ Levitic 10,17. Ambele ceremonii simbolizau deopotrivătrecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“

Prin aceasta, după cum ne informează Dumnezeu în Levitic 4,se făcea ispăşire pentru aceia care mărturiseau păcatul şi carebeneficiau în schimb de transferul păcatelor lor asuprasanctuarului. Această lucrare cerea mai mult decât rolul împlinitde jertfă. Era implicată, de asemenea, şi lucrarea preotului. Eatrecea dincolo de simbolul crucii la acel templu din ceruri.

„Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adusca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşirepentru ei, şi li se va ierta.“ Levitic 4,20. Vezi de asemenea şi ver-setele 31 şi 35.

La acest stadiu dorim să demonstrăm că sunt cel puţin patru is-păşiri făcute, fiecare în sine fiind completă şi desăvârşită, dar fie-care îndeplinind alte etape mai departe în lucrarea de ispăşire ge-nerală pentru poporul lui Dumnezeu. Pe măsură ce înaintăm înstudiu vom da atenţie deosebită fiecăreia dintre aceste ispăşiri.

În Sfânta Sfintelor

În ziua cea mare a ispăşirii care avea loc în ziua a zecea a luniia şaptea se făcea ispăşire în Sfânta Sfintelor pentru cortul a-dunării şi pentru altarul care stătea în afara uşii, altarul de jert-fe sau altarul arderilor de tot. În terminologia adventistă aceastaeste numită ispăşirea finală.


În această zi, când poporul se strângea la cortul întâlnirii, ma-rele preot lua mai întâi un viţel şi un berbec pentru el însuşi şipentru familia lui. Cu acestea el făcea ispăşire pentru el însuşi şipentru casa lui, o ispăşire care era făcută într-un loc unde cele-lalte ispăşiri anterioare nu se făcuseră – în Sfânta Sfintelor. Deaceea, ea era diferită de celelalte şi împlinea o lucrare care nu fu-sese încă făcută.

Apoi, în acelaşi fel, el lua doi ţapi, unul pentru Domnul, celălaltpentru Azazel sau ţapul ispăşirii. Cu sângele ţapului pentru Dom-nul el intra în Sfânta Sfintelor unde stropea sângele înaintea ca-pacului milei şi peste el. Apoi el ieşea afară să facă ispăşire, în a-cea zi şi în acel loc, pentru Sfânta, pentru altarul de jertfă şi pen-tru popor. Toate acestea sunt scrise foarte limpede în Levitic16,15-19; 29-34.

„Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-iducă sângele dincolo de perdeaua dinlăuntru. Cu sângele acestasă facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropeascăcu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfelsă facă ispăşire pentru sfântul locaş (Sfânta – K. J.V. Bible), pen-tru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege,prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, ca-re este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortulîntâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş(Sfânta – K. J.V. Bible), până ce va ieşi din el. Să facă ispăşire pen-tru el şi casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel. După ce vaieşi, să se ducă la altarul care este înaintea Domnului, şi să facăispăşire pentru altar; să ia din sângele viţelului şi ţapului, şi săpună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altarcu degetul lui de şapte ori din sânge, şi astfel să-l cureţe şi să-lsfinţească de toate necurăţiile copiilor lui Israel... Aceasta să văfie o lege veşnică; în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă sme-riţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străi-nul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va fa-ce ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate pă-catele voastre înaintea Domnului. Aceasta să fie pentru voi o zide Sabat, o zi de odihnă, în care să vă smeriţi sufletele. Aceastasă fie o lege veşnică. Ispăşirea să fie făcută de preotul care a pri-mit ungerea şi care a fost închinat în slujba Domnului, ca să ur-meze tatălui său în slujba preoţiei; să se îmbrace cu veşmintelede in, cu veşmintele sfinţite. Să facă ispăşire pentru sfântul locaş

(Sfânta – K. J.V. Bible), să facă ispăşire pentru cortul întâlnirii şipentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot popo-rul adunării. Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe ansă se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor. Aa-ron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul.“

Asupra ţapului pentru Azazel

În aceeaşi zi a ispăşirii finale când lucrarea de ispăşire pentrutot poporul şi pentru sanctuar era sfârşită, marele preot mărtu-risea toate păcatele Israelului peste capul ţapului pentru Azazel,după care acesta era dus în pustie să piară singur. Acest act erade asemenea numit, în mod deosebit, o ispăşire şi reprezintă ceade a patra ispăşire majoră între prima venire a lui Isus şi izbăvi-rea finală de sub puterea păcatului. Iată mărturia Scripturii de-spre această ispăşire:

„Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi: un sorţ pentru Dom-nul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţipentru Domnul, şi să-l aducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care aieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înaintea Domnului, casă slujească pentru facerea ispăşirii şi să i se dea drumul în pus-tie pentru Azazel.“ Levitic 16,8-10.

Ţinta deplină

A susţine că există numai o singură ispăşire, la cruce sau înSfânta Sfintelor, înseamnă a păstra o vedere foarte limitată des-pre ispăşire şi despre lucrarea mântuirii. Înseamnă să nu înţele-gem sanctuarul şi să nu obţinem plinătatea binecuvântărilor pecare Dumnezeu le-a pregătit pentru copiii Săi.

Scopul acestui capitol a fost să stabilească existenţa a cel puţinpatru ispăşiri, fiecare dintre ele fiind completă şi desăvârşită însine şi absolut necesară pentru încheierea lucrării lui Dumnezeupentru răscumpărarea omenirii. Următorul pas va fi să studiemfiecare ispăşire la rândul ei, pentru a pricepe frumuseţea deplinăa scopului lui Dumnezeu în ele.


Capitolul 11

Jertfa de ispăşire

Întrucât am stabilit că există mai mult decât o singură ispăşi-re, a sosit timpul să le studiem în detaliu pe fiecare. Această cer-cetare va fi făcută în scopul descoperirii aplicaţiei practice a fiecă-reia. Dumnezeu a prevăzut aceste ispăşiri ca soluţii la problemapăcatului. De aceea, nu vom obţine nimic de valoare prin studie-rea lor, dacă scopul pentru care ele au fost destinate nu se împli-neşte practic în viaţa credinciosului.

Acesta este punctul unde evreii s-au abătut cu persistenţă. Eişi-au pus încrederea în îndeplinirea ceremoniei, în loc să aplice is-păşirea ca o experienţă personală. Rezultatul a fost că ei au în-mulţit activităţile exterioare, direct proporţional cu declinul lorspiritual. În felul acesta, tocmai acele slujbe care erau destinatesă le descopere un Mântuitor viu, au slujit, în schimb, la ascun-derea lui Hristos înapoia ritualurilor lor lipsite de sens.

În ritualul sanctuarului, prima ispăşire era făcută în curte, pealtarul de jertfă. Aceasta avea de-a face cu junghierea unei victi-me – un miel, un ied, o turturea sau alte forme de viaţă stipula-te. Includerea acesteia, ca parte din slujba sanctuarului, slujbăcare a fost stabilită în pustie, nu a fost introducerea de primadată, atunci, a acestei ceremonii. Ea fusese dată lui Adam şi Eveila porţile Edenului după ce ei fuseseră alungaţi din Paradis. Dar,chiar şi aceasta, nu a fost instituirea iniţială a ispăşirii. Chiar înclipa în care ei au păcătuit, Hristos a adus la îndeplinire ispăşi-rea prin faptul că s-a aşezat între perechea vinovată şi legea căl-cată. Astfel, chiar înainte ca ei s-o cunoască sau s-o accepte, is-păşirea fusese aplicată în dreptul lor. Dacă nu ar fi fost aplicată,ei ar fi murit chiar în ziua aceea.

(135)

„Chiar în clipa când omul a acceptat ispitele Satanei şi a făcutchiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos,Fiul lui Dumnezeu, s-a aşezat între cei vii şi cei morţi, zicând: ,Pe-deapsa să cadă asupra Mea. Voi lua locul omului. El va avea o altăşansă.‘ “ The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Trebuie să fim foarte atenţi ca să facem deosebire între ispăşi-rea simbolică, aşa cum era făcută de oameni, şi lucrarea reală însine, aşa cum era făcută de Dumnezeu prin Isus Hristos. Ritua-lul respectat de credincioşi nu era plănuit să fie decât o declaraţiedin partea lor că acceptă lucrarea lui Hristos şi o mărturie că eadevenise experienţa lor personală.

Astfel, la porţile Edenului, când Dumnezeu le-a comunicat luiAdam şi Evei ce făcuse El deja pentru ei, li s-a pus la dispoziţie a-legerea de a respinge sau de a accepta această lucrare minunată.Nu uitaţi că actul ispăşirii săvârşit chiar în momentul când eipăcătuiseră, nu făcuse nimic în ei, cu toate că făcuse o mare şi e-senţială lucrare de mântuire pentru ei. Dumnezeu nu a avut ne-voie ca ei să ştie şi să consimtă la lucrarea de aplicare a ispăşiriiiniţiale, deşi, în mod cert, El trebuia să aplice ispăşirea ce urmasă facă o lucrare în ei. Prima ispăşire le-a oferit un timp de probă,în timp ce cea de a doua le oferea mântuirea.

Când Hristos a făcut ispăşirea iniţială pentru Adam şi Eva, Ela făcut-o pentru întreaga omenire. Fiecare persoană care s-anăscut în lume, indiferent că ajunge s-o cunoască sau nu, sebucură de beneficiile acelei ispăşiri. Fără ea, nu ar exista nici oposibilitate de obţinere a mântuirii, deoarece nimicirea ar veniînainte ca omul să poată accepta răscumpărarea. De aceea,înainte ca Dumnezeu să poată face ceva pentru omenire, Eltrebuia să prevadă o amânare a execuţiei. Dacă El însuşi ar fi fostexecutorul, atunci amânarea ar fi avut loc doar printr-un decretdat de Dumnezeu, exact aşa cum judecătorii pământeşti aleg o zide judecată pentru criminal şi pe care cândva, mai târziu, oamână. Distrugătorul nu este Dumnezeul cel veşnic, ci încălcarealegii. De aceea, Dumnezeu a trebuit să ofere prin Hristos jertfa deîmpăcare prin care cererile legii să poată fi în aşa fel amânate,încât omul să poată primi acele ispăşiri prin care să poată obţinemântuirea din păcat.

Această distincţie clară între ţinta acestor două ispăşiri diferitetrebuie să fie limpede înţeleasă dacă se doreşte ca toţi aceia carecaută mântuirea să experimenteze plinătatea beneficiilor


ambelor ispăşiri. Din acest motiv Domnul a trimis pe îngerii Săisfinţi ca să comunice principiile ispăşirii lui Adam şi Evei.

„Îngerii cerului au dezvăluit mai deplin primilor noştri părinţiplanul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam şitovarăşa lui au primit asigurarea că, în ciuda păcatului lor mareşi grav, nu aveau să fie lăsaţi sub controlul lui Satana. Fiul luiDumnezeu s-a oferit să facă ispăşire, cu propria Sa viaţă, pentrupăcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat şi, prin pocăinţăşi credinţă în Hristos, ei vor putea să devină iarăşi copii ai luiDumnezeu.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 4, par. 12.

Lui Adam i-a fost descoperit că o asemenea prevedere nu puteasă fie făcută decât cu preţul infinit şi prin suferinţele Fiului luiDumnezeu. Trebuie să fi fost deosebit de mare aprecierea lui, pede o parte, dar trebuie să fi fost nespus de şovăitor, pe de altăparte, să-l vadă pe Hristos suferind pentru el.

„Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit luiAdam şi Evei caracterul sacru al legii lui Dumnezeu şi ei au văzut,aşa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăţia păcatuluişi rezultatele lui groaznice. În remuşcarea şi durerea lor, ei aucerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a căruidragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vinăasupra lor şi asupra urmaşilor lor.

Li s-a spus însă că, deoarece legea lui Iehova este temeliaguvernării Sale în ceruri, ca şi pe pământ, nici chiar viaţa unuiînger nu putea fi primită ca jertfă pentru încălcarea ei. Nici unuldintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a puteaveni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul luiDumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispăşireaaceasta. După cum neascultarea şi păcatul lui Adam a adus neno-rocire şi moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducăviaţă şi nemurire.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 4, par. 13, 14.

Orice soluţie la problema păcatului care presupunea schimbarealegii era cu desăvârşire inacceptabilă pentru Dumnezeu. El dăduselegea pentru a împlini un anume rol esenţial în securitatea, stabi-litatea şi fericirea tuturor creaturilor. Ea oferea mijloace prin carefăpturile se puteau bucura de folosirea marilor puteri ale naturiifără ca să se nimicească pe ei înşişi. Dar, pentru ca să facă aceastaîn deplină siguranţă, ei trebuia să rămână în limitele prevăzute delege. Planul era desăvârşit, drept şi raţional, fiind acel ideal pe carenumai iubirea şi înţelepciunea infinită putea să-l creeze.

JERTFA DE ISPĂŞIRE 137

Una din caracteristicile de dorit a sistemelor lui Dumnezeueste totala lor trăinicie. Omul nu ar fi putut niciodată să producăceva care să aibă această calitate. Când savanţii au pus la calezborul pe lună, ei au putut să calculeze exact împingerea şidirecţia necesară pentru lansarea cu succes a astronauţilor înspaţiu, ceva care ar fi fost imposibil dacă legile lui Dumnezeu s-arfi schimbat de la o zi la alta. De exemplu, dacă combustibilul arda un anumit randament al puterii astăzi şi un altul mâine, omulniciodată n-ar fi în stare să zboare în orice loc, ca să nu mai vorbimde lună. Oamenii ar trebui să fie cei mai recunoscători pentru


Puţini oameni îşi dau seama că doar prin jertfa lui Hristosa fost posibil să i se dea omului un al doilea timp de probă.Moartea Sa ne apără împotriva urmărilor depline ale păca-tului, astfel încât să putem alege să ascultăm şi să trăim sausă nu ascultăm şi să pierim.

faptul că Dumnezeu şi legile Sale sunt demne de încredere şisolide, în mod absolut.

Gândeşte-te ce haos s-ar fi produs în tot universul dacăDumnezeu ar fi ales să rezolve problema păcatului prin amânareaconsecinţelor încălcării legii ce trebuia să se abată asupra luiAdam şi Evei. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, atunci orice fiinţăde-a lungul şi de-a latul stăpânirii lui Dumnezeu ar fi putut cereo asemenea scutire. Fiindcă Domnul ar fi făcut aceasta pentru unsingur călcător al legii, El ar fi trebuit s-o facă pentru toţicălcătorii legii. Ce confuzie ar fi rezultat de aici! Nimeni nu ar maifi ştiut ce este şi ce nu este corect.

De aceea, Dumnezeu şi-a întemeiat guvernarea Sa pe unsistem de legi solide, demne de încredere care guvernează fiecareaspect al vieţii. El i-a instruit cu grijă pe copiii Săi cu privire labinecuvântările acestui sistem, cât şi cu privire la pericoleleincluse prin acţionarea în mod contrar faţă de el. El a avertizatcă violarea legii va schimba puterile naturii din puteri susţină-toare de viaţă într-un nimicitor. Copiilor Săi li s-a pus la dispo-ziţie libertatea deplină de a opera în cadrul acelor limite sau de apăşi în afara lor. Din acest motiv, conform deciziilor pe care aveausă le ia şi pe care încă le iau, ei, fie erau primitorii binecuvântă-rilor sau vieţii, fie erau blestemaţi sau lăsaţi pradă morţii.

Astfel, atunci când Adam şi Eva, ispitiţi de către Satana, au a-les să opereze în afara legii, ei au făcut ca toate puterile uriaşe alenaturii să se întoarcă împotriva lor. Acele forţe destinate să bine-cuvânteze şi să aducă prosperitate, s-au preschimbat în elemen-te destructive care i-ar fi şters de pe faţa pământului chiar în ziuaaceea, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit personal ca să-i salve-ze. Dar paşii pe care Dumnezeu i-a făcut nu a negat în nici un fellegea călcată sau rezultatele naturale care decurg din călcarea ei.În schimb, El a oferit o cu totul altă soluţie. El a îndreptat asupraSa acele puteri înspăimântătoare dezlănţuite de legea călcată şi,făcând aceasta, El a făcut prima ispăşire. Fără îndoială, există a-devăruri adânci, tainice şi uimitoare în această ispăşire pe carenici măcar studiul concentrat al veşniciei nu le va putea epuiza.Aceia care, în această viaţă, îşi concentrează cele mai bune efor-turi sub conducerea lui Dumnezeu pentru a înţelege, în măsuraîn care este cu putinţă, natura şi lucrarea acestei ispăşiri, vor firăsplătiţi cu o experienţă spirituală şi cu o părtăşie cu Dumnezeucu mult superioară faţă de tot ceea ce ei au cunoscut până acum.


În această ispăşire, Hristos s-a interpus între cei vii şi cei morţi.Deoarece viaţa Lui este de aceeaşi valoare cu puterea legii, El afost în stare să poarte greutatea deplină a blestemului păcatului,în timp ce omenirea s-a bucurat de o perioadă de probă, în care is-a pus la dispoziţie o altă alegere de a asculta sau de nu a ascul-ta. Hristos a dat astfel timp oamenilor ca să poată fi aplicatăurmătoarea ispăşire pentru a aduce în interiorul lor schimbărilenecesare ca să-i pregătească pentru cer.

Acest principiu al primei ispăşiri, care face o lucrare doar pentruindivid, ca o pregătire pentru o lucrare viitoare ce trebuie săvârşităîn el este învăţată cu claritate în diferite ilustraţii biblice.

Paştele

Situaţia neplăcută a Israelului ca sclav al egiptenilor a fost pri-lejuită de legea călcată. Dumnezeu nu l-a adus niciodată într-oasemenea situaţie. El lucrase din greu ca să aducă mântuire egip-tenilor, prin lucrarea lui Iosif, când faraon dăduse dovadă de res-pect, ascultând de poruncile lui Dumnezeu cu privire la strânge-rea grâului în silozuri în anii de belşug şi la distribuirea lui cuînţelepciune în anii de secetă care au urmat. Dar egiptenii, uitândde Dumnezeul care le dăduse acele daruri preţioase, şi-au pusnădejdea în daruri mai degrabă decât în Dătătorul lor, devenindmândri şi îngâmfaţi. Aceasta i-a condus să caute ocazia de a-i a-duce pe izraeliţi în robie. Din acest motiv, robia izraeliţilor a fostrezultatul păcatelor egiptenilor.

Pe de altă parte, nici izraeliţii nu erau nevinovaţi. Pentru că şiei şi-au pierdut respectul pentru Dumnezeul părinţilor lor auajuns aşa de slabi, încât nu mai aveau puterea să le reziste stăpâ-nilor lor. Consecinţa cea crudă a fost o robie ce s-a întins pe par-cursul a mulţi ani. Iar rezultatul final nu putea fi decât moartea.Satana a plănuit aceasta cu o îngrijită meticulozitate, deoarece elintenţiona să îi extermine pe izraeliţi pentru a fi sigur că Mesianu va veni niciodată pe pământ. El a ştiut că planul lui Dumne-zeu includea naşterea lui Hristos din sămânţa lui Avraam. Deaceea, el a înţeles că totul depindea de nimicirea seminţei luiAvraam.

Pentru a face acest lucru el trebuia să îi separe de protecţiaispăşirii pe aceia pe care urma să-i distrugă. Acest lucru nu pu-tea fi realizat decât printr-o apostazie adâncă, aşa încât ei să



respingă cu totul ispăşirea. Numai aşa puteau să ajungă la înde-mâna sa. Planul său era să îi lichideze pe izraeliţi împreună cuegiptenii. Pentru a realiza aceasta el i-a împietrit inima lui faraoncare, fără nici o remuşcare, i-a umilit pe izraeliţi prin cea maicumplită sclavie, aşa încât să nu poată servi lui Dumnezeu. Pemăsură ce Satana observa depărtarea lor treptată de Dumnezeu,el a dispus forţele naturii de jur împrejurul împărăţiei condam-nate, pregătindu-se pentru ziua când egiptenii aveau să respingătotalmente iubirea şi mila lui Dumnezeu.

Când timpul acela a venit, Dumnezeu l-a trimis pe Moise cu ul-tima solie prin care îl invita pe rege să nu respingă protecţia ofe-rită de ispăşire, ci să se întoarcă la starea de ascultare. El a fostavertizat cu privire la atacurile forţelor necontrolate ale naturiicare vor ieşi din făgaşul lor dacă el va refuza să asculte.

El a refuzat invitaţia, iar plăgile au căzut într-o succesiuneconstantă, distructivă. Fiecare plagă s-a apropiat din ce în ce maimult de finalul care promitea să nimicească în mod complet toatănaţiunea. Atunci Dumnezeu i-a călăuzit pe izraeliţi să aplice is-păşirea ca singurul mijloc de protecţie în faţa morţii care avea săumble prin ţară la mijlocul nopţii. Au fost instruiţi să aleagă unmiel în ziua a zecea a lunii şi să-l ţină până în ziua a paispreze-cea când trebuia să-i ia viaţa, la apusul soarelui.

Primul lor act după aceea era să stropească sângele pe uşioriiuşii pentru a le oferi protecţie de îngerul morţii. Când acel sângea stat între ei şi plagă, au fost în siguranţă, chiar dacă erau încăîn ţara sclaviei şi nu erau încă eliberaţi de sub puterea ei. Estelimpede că sângele stropit nu a făcut nimic în ei la acel stadiu, darel a făcut în mod cert o mare lucrare pentru ei. Le-a dat timp sătrăiască până când Dumnezeu avea să-i elibereze din robia egip-teană. Dacă ei ar fi murit în noaptea aceea, atunci niciodată n-arfi cunoscut libertatea.

Nu este dificil să vedem paralela strânsă între situaţia dinEgipt şi cea din Eden. În ambele cazuri, ameninţarea instantaneecu moartea plana deasupra oamenilor, în situaţia respectivă. NiciAdam şi Eva şi nici izraeliţii şi egiptenii nu aveau vreo putere casă înlăture pericolul adus de purtarea lor păcătoasă. Ambele gru-pe aveau nevoie de timp pentru a înţelege şi pentru a aplica is-păşirea care să-i transforme înăuntrul lor şi, astfel, să-i aducă înafara puterii destructive a lui Satana. Dumnezeu le-a oferit timpaducând o jertfă de ispăşire pentru ei. În Eden, Hristos s-a aşe-


zat între cei vii şi cei morţi şi nu-şi părăsise locul nici în zilele ro-biei egiptene. Actul izraeliţilor şi al egiptenilor care au ales să steasub protecţia sângelui era de fapt acceptarea darului lui Dumne-zeu.

De asemenea, în noaptea aceea dezastruoasă din Egipt cândîngerul morţii a semănat în urma sa nenorocire, existau în ţarădouă feluri de păcătoşi. Erau egiptenii care au dispreţuitispăşirea şi care au murit şi izraeliţii care s-au aşezat subprotecţia ispăşirii şi care au trăit. Dar trebuie subliniat că atâtevreii, cât şi egiptenii erau păcătoşi, iar legea încălcată îipretindea ca fiind ai săi de drept. Acea ispăşire nu i-a făcut liberipe cei care s-au bucurat de ea, ci doar le-a oferit timpul necesarpentru obţinerea libertăţii lor. Pe de altă parte, cei care nu s-auaşezat sub sângele ispăşitor nu mai dispuneau de timp, fapt carei-a condus să piardă ocazia de a fi mântuiţi.

Fiul risipitor

Acelaşi adevăr frumos este învăţat în experienţa fiului risipitorcând s-a întors din Egipt. Când a fost întâmpinat de tatăl săutânărul prezenta o privelişte de care îţi era ruşine, în hainele salerupte şi zdrenţăroase. Nu aceasta era condiţia care l-ar fi pututface să intre în casa curată şi ordonată a tatălui său. El aveanevoie să fie protejat de ochii curioşi şi dispreţuitori ai celor carelocuiau acolo, până când avea ocazia să se spele şi să-şi schimbezdrenţele cu hainele cele noi şi curate. Protecţia aceasta i-a fostoferită de tatăl său care l-a învelit pe cel zdrenţăros cu mantia luifrumoasă, ascunzându-i astfel ruşinea de ochii celorlalţi.

„Tatăl nu va îngădui nici unui ochi dispreţuitor să-şi bată jocde mizeria şi zdrenţele fiului său. El luă mantia largă şi bogatăde pe umerii săi şi înveli cu ea făptura slăbită a fiului său, şitânărul mărturisi printre suspinuri pocăinţa spunând: ,Tată, ampăcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic sămă chem fiul tău.‘ Luca 15,21. Tatăl, ţinându-l strâns lângă sine,îl aduse în casă. Tânărului nu i-a mai fost dată nici o ocazie în ca-re să solicite un loc de argat. El era fiu, care avea să fie onorat cutot ceea ce era mai bun în casa părintească şi pe care, bărbaţii şifemeile care îl aşteptau, aveau să-l respecte şi să-i slujească.“ Pa-rabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 16.

Această măsură a fost adoptată de tatăl numai pentru a-i oferi

tânărului protecţia, până când avea să intre în casă. Imediat ceau sosit în casă, tatăl porunci slujitorilor să-l schimbe pe tânărdin cerşetor zdrenţăros într-un fiu îmbrăcat curat şi bine.

„Tatăl, adresându-se slujitorilor săi le spuse: ,Aduceţi repedehaina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în degetşi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l.Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a în-viat; era pierdut şi a fost găsit.‘ Şi ei au început să se veselească.Luca 15,22-24.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi afost găsit, par. 17.

Acţiunea tatălui prin punerea mantiei sale peste hainele mur-dare ale fiului său, mai înainte ca să poată fi schimbat, este o pa-rabolă a ispăşirii făcute de Hristos în momentul în care Adam şiEva au păcătuit. Ea învaţă acelaşi adevăr ca şi sângele stropit pepragul de sus al caselor din Egipt. Ea era o lucrare completă în si-nea ei, cu toate că nu isprăvea lucrarea de restaurare. A fost ne-voie ca peste fiu să fie puse de două ori haine de tatăl său. În pri-mul rând, chiar tatăl şi-a pus mantia sa peste zdrenţele fiului a-scunzându-le vederii celorlalţi. El avea o deplină protecţie, pentruun timp, faţă de condamnarea celor din jur.

Dar tatăl nu a privit acest lucru ca fiind tot ceea ce ar fi pututsă facă pentru fiul său. El nu s-a dat mulţumit decât atunci cândl-a dezbrăcat pe tânăr de zdrenţele lui murdare şi l-a îmbrăcat înhainele cuvenite unui fiu onorat şi iubit. Ceea ce tatăl dorea săvadă nu era numai o acoperire exterioară, ci o completărestaurare. Tot aşa şi în cazul Israelului, Dumnezeu nu s-a datmulţumit doar să-i protejeze de îngerul morţii. El nu dorea nimicmai mult decât să-i transforme din robi în oameni liberi. La fel şiîn Eden, Dumnezeu nu ar fi putut să se mulţumească oferindu-lelui Adam şi Evei protecţie împotriva morţii, în timp ce ei ar firămas încă în starea lor păcătoasă. Restaurarea totală este planullui Dumnezeu. De aceea, alte ispăşiri trebuie să urmeze primeiispăşiri.

Un Mântuitor înviat

Pe cruce, Hristos a făcut o jertfă de ispăşire desăvârşită.*Aceasta constituia ultima confirmare a ceea ce fusese deja făcutîn Eden, când El deveni „...Mielul care a fost înjunghiat de la


* Vezi lista cu acele declaraţii din Spiritul Profetic care vorbesc despreispăşirea făcută de Domnul Hristos, din capitolul 10 al acestei cărţi.

întemeierea lumii.“ Apocalipsa 13,8. K. J.V. Bible. Acea ispăşire aoferit protecţie pentru toţi oamenii. Chiar păgânii şi ceinerecunoscători se bucură de un timp de probă datorită ei. ÎnHristos, orice om de pe pământ are deja mântuirea, dar ea nudevine efectivă decât după ce ispăşirea este aplicată fiecăruia înmod personal. Fie că ştie, fie că nu ştie, orice om de pe pământ arela îndemână mântuirea, tot aşa cum lui Adam i se pusese ladispoziţie mântuirea în momentul în care a păcătuit. Dar, dupăcum Adam trebuia să se deprindă cu acordarea acestui privilegiuîn Hristos şi să-l accepte în mod conştient, înainte ca să intre înposesia lui cu adevărat, tot aşa este cu fiecare alt om.

Pavel a înţeles foarte limpede principiile ispăşirii şi făceacunoscut într-un mod clar că, extraordinară cum era lucrareasăvârşită la cruce, dacă Hristos nu ar fi făcut mai mult decât atât,aşa cum ar fi fost cazul dacă El nu ar fi înviat din morţi, toate arfi fost fără folos. El oferă o listă de consecinţe directe: nu ar maiexista învierea celor morţi neprihăniţi; propovăduirea lui şicredinţa lor ar fi deşartă; ei ar fi încă morţi în greşelile şi păcatelelor; şi, punându-şi nădejdea numai în această viaţă, ei ar fi ceimai nenorociţi dintre toţi oamenii. Ne-am putea întreba foartebine cum ar putea cineva să nădăjduiască în Hristos în aceastăviaţă fără posibilitatea învierii şi a vieţii veşnice din ceruri. CândHristos a murit, El a făcut o ispăşire care avea să fie eficientă fiecă avea, fie că nu avea să învieze dintre cei morţi. De aceea,ispăşirea respectivă urma să ofere protecţie omului până cândtimpul său de probă se isprăvea, dar pentru că Cel care estesingurul în stare să administreze ispăşirile următoare ar fi rămasmort, acea ispăşire ar fi rămas singurul beneficiu primit.

Iată declaraţia lui Pavel:„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum

zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor? Dacă nu este oînviere a morţilor, nici Hristos nu a înviat din morţi. Şi dacă n-aînviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şizadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţişi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisitdespre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu l-a înviat,dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviazămorţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţavoastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prinurmare şi cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi. Dacă numai


pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atuncisuntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristosa înviat din morţi, pârga celor adormiţi.“ 1Corinteni 15,12-20.

E de mirare că, în lumina acestor adevăruri limpezi despreispăşire, bisericile contemporane îşi pun întreaga lor credinţănumai în actul ispăşitor de la cruce. Ei slujesc un Mântuitorrăstignit, dar nu oferă nici un loc real Celui înviat. Este adevăratcă ei slujesc cu buzele învăţătura despre învierea lui Hristos, darnu există nici un loc în teologia lor pentru celelalte ispăşirisuccesive, prin intermediul cărora, datorită lucrării dinsanctuarul ceresc, Hristos a trecut de la săvârşirea unei lucrăripentru omenire, la executarea unei lucrări de transformare îninteriorul omului. Dacă lucrarea cea din urmă nu este făcută,prima nu are cu adevărat nici un sens. Acesta este motivul pentrucare Hristos trebuia să învieze din morţi.

Cât de mulţumitori trebuie să fim că solia plină de slavă aîngerului al treilea a pus în lumină minunata lucrare a tuturorispăşirilor, ca noi să nu ne oprim doar la protecţia oferită laGolgota, ci să putem înainta în primirea ispăşirilor pe careHristos le administrează din sanctuarul ceresc, ispăşiri prin caresuntem transformaţi din ce în ce mai mult după chipul minunatal preţiosului nostru Mântuitor.


Capitolul 12

Arderea de tot

Jertfa de ispăşire, ce prevede un timp de probă pentru celneascultător, era urmată de o succesiune de ispăşiri prin care seva împlini lucrarea de restaurare a chipului lui Dumnezeu încălcătorul legii şi redarea Paradisului pierdut.

Întrucât păcătosului îi este asigurat un timp de probă,următoarea lucrare era aceea de a-l izbăvi de robia vechii naturii,care fusese sădită în inima lui prin implantarea seminţei luiSatana, şi de a implanta în locul ei sămânţa lui Hristos din careva creşte şi se va dezvolta până la o deplină desăvârşireneprihănirea lui Dumnezeu .

Aceşti paşi progresivi de la condamnare la eliberarea finală, aufost deja prezentaţi pe deplin în câteva cărţi precum: Salvat dinrobia păcatului, Destinul unei mişcări şi Renaşterea şi reforma.Ca atare, nu voi repeta aici gândurile respective, ci voi trece directla ispăşirea făcută prin darurile arderii de tot, al jertfelor demâncare şi al jertfelor de mulţumire care erau aduse zilnic încurtea templului.

O dată ce credinciosul obţinea binecuvântările pe care acestedaruri erau destinate să i le aducă, el era pregătit să primeascăbeneficiile ispăşirii pentru păcatele individuale. Această iertare anelegiuirii îi era pusă la dispoziţie prin lucrarea din Sfânta, undepreotul intra în favoarea lui. După ce îşi mărturisea păcatulasupra capului victimei şi îi lua viaţa cu mâna lui, penitentulrămânea în curtea templului îngenuncheat în rugăciune serioasă,în timp ce prin credinţă urmărea mişcările preotului dinăuntrutemplului. Era planul lui Dumnezeu ca păcatul, o dată mărturisitşi lepădat, să nu-şi mai găsească loc în experienţa credinciosului.

(146)

De aceea Dumnezeu nu intenţiona ca o persoană să vină înrepetate rânduri să mărturisească şi să lepede acelaşi păcat.

Pentru a atinge acest ideal, credinciosul trebuia să trăiascăîntr-o stare de continuă consacrare în slujba lui Dumnezeu. Caatare, pentru a învăţa aceasta, Domnul a prevăzut ritualurile deconsacrare prin darul arderii de tot, darul de mâncare şi darul demulţumire. Aceia care intrau zilnic în aceste slujbe, în modconştient, sincer şi inteligent, erau pregătiţi să vină, printr-oadevărată pocăinţă şi mărturisire, să primească iertarea de păcate.

Înainte de a cerceta mijlocul ispăşirii din Sfânta, trebuie săluăm în considerare lecţiile importante conţinute în aceste slujbepreliminare. Cercetătorul trebuie să se străduiască să înţeleagăşi să ţină minte relaţia dintre aceste ispăşiri variate. Ele nutrebuie să fie izolate ca entităţi separate, deoarece există ostrânsă legătură între ele. Ne vom strădui să arătăm că fiecareispăşire succesivă nu poate fi aplicată dacă cea dinaintea ei nu afost împlinită cu succes. De exemplu, aşa după cum am arătat încapitolul precedent, dacă jertfa de ispăşire nu ar fi fost făcutăchiar în clipa când omul a păcătuit, nu ar mai fi existat nici oocazie pentru a le introduce şi a le aplica pe celelalte.

Darul arderii de tot

De două ori pe zi, o dată dimineaţa şi o dată seara, se aduceape marele altar din curtea templului, darul arderii de tot,împreună cu darurile de mâncare şi de mulţumire.

„Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi,necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara.Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă defloare de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn demăsline fără drojdii, şi o jertfă de băutură de un sfert de hin devin. Pe al doilea miel să-l jertfeşti seara, şi să aduci împreună cuel o jertfă de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă;aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.Aceasta este arderea de tot care va fi adusă de urmaşii voştri lauşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cuvoi, şi îţi voi vorbi.“ Exodul 29,38-42.

Credincioşii puteau de asemenea să aducă o ardere de tot per-sonală, împreună cu darurile adecvate de mâncare şi de mulţu-mire. Instrucţiunile pentru acestea sunt consemnate în primele

ARDEREA DE TOT 147

trei capitole din Leviticul. Când o persoană oferea această jertfă,prin ea se făcea o ispăşire pentru ea.

„Să-şi pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, şiva fi primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el.“ Leviticul 1,4.

Arderea de tot nu era un dar pentru păcat, chiar dacă prinaceasta era primită ispăşirea. Ea era un dar de consacrare saudedicare.

„Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineaţă şiseara, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aurşi din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Maierau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum şi pentrusărbători speciale.

În fiecare dimineaţă şi seară, un miel de un an era adus caardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare,simbolizând astfel consacrarea zilnică a naţiunii faţă de Domnul


Jertfa arderii de tot reprezintă supunerea vieţilor noastre,fiind gata pentru orice jertfă la care suntem chemaţi.

Dumnezeu, cum şi continua dependenţă de sângele ispăşitor allui Hristos.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 25, 26.

Jertfele de mâncare (meat-offerings) nu erau jertfe de carne.Astăzi termenul „meat“ înseamnă carne, dar în Scripturi are unînţeles mult mai larg, descriind hrana sau mâncarea ca atare.Trebuie observat că de fiecare dată când este descrisă jertfa demâncare, aceasta niciodată nu are de a face cu carnea. Ea constadintr-un amestec de făină şi ulei. Vezi Leviticul 2,1; 1Regi 19,5-8.Dacă se are în vedere acest lucru, cercetătorul va fi ferit deînţelegerea greşită a darului jertfei de mâncare.

Astfel, chiar prima lucrare făcută pentru popor când se iveauzorii fiecărei dimineţi era aceea de a-i aduna în jurul altaruluipentru serviciul arderii de tot. Mielul de un an era junghiat şiapoi, împreună cu mâncarea, uleiul şi vinul, era ars pe altarul dejertfe din curte.

Pe când avea loc slujba, poporul nu trebuia să stea doar ca unmartor nepăsător. Era de aşteptat ca poporul să se consacre înmod solemn în slujba lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Izraeliţiitrebuiau să-şi reamintească faptul că ei nu erau în această lumesă slujească eului sau să clădească propriile lor interese şi afaceri,ci ca să ducă înainte cauza Celui veşnic.

Ei trebuiau, de asemenea, să recunoască faptul că depindeaupentru viaţă de ispăşirea făcută pentru ei chiar în momentul cândprimii lor părinţi au căzut în păcat. Astfel, trebuia să li seamintească în mod constant, că nu exista nici un loc pentruîncrederea de sine şi nici un loc pentru a fi stăpânii propriului lordestin sau pentru a fi plănuitorii vieţilor lor.

Tot ceea ce era legat de arderea de tot de dimineaţă şi seară eraplănuit cu măiestrie de Creatorul divin de planuri ca să producăîn ei adevăratul spirit creştin şi să elimine ideea că mântuirea erao afacere sau o întreprindere unilaterală.

Fiecare credincios este iniţiat pe o cale a vieţii opusă atitudiniiegoiste şi lacome a acelora care nu au cunoştinţa de Dumnezeu.Credinciosul este mântuit ca să slujească, şi este binecuvântat cudaruri cereşti ca să poată împărţi aceste resurse pentru a aducebinecuvântarea şi mântuirea celor care pier. Aceia care participăactiv la această lucrare sunt ei înşişi binecuvântaţi cu putere, pecând cei care refuză s-o facă, pier. În cadrul acestui principiu alslujirii, Dumnezeu aşteaptă de la poporul Său desăvârşireaîntregii inimi.

ARDEREA DE TOT 149

„Preoţii trebuiau să examineze toate animalele aduse pentrujertfă şi trebuiau să respingă pe oricare dintre ele la care sedescoperea un defect. Numai o jertfă ,fără cusur‘ putea fi unsimbol al curăţiei desăvârşite a Aceluia care avea să se ofere peSine ca ,un miel fără cusur şi fără prihană.‘ 1Petru 1,19. ApostolulPavel ne atrage atenţia la aceste jertfe ca o ilustraţie a ceea cetrebuie să ajungă urmaşii lui Hristos. El zice: ,Vă îndemn, dar,fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurilevoastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta vafi din partea voastră o slujbă duhovnicească.‘ Romani 12,1. Noitrebuie să ne predăm pe noi înşine în slujba lui Dumnezeu şi săcăutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putinţă.Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ceputem aduce noi mai bun. Aceia care-l iubesc din toată inima vordori să-i aducă cea mai bună slujire a vieţii lor şi vor căuta fărăîncetare să aducă fiecare capacitate a fiinţei lor în armonie culegile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa.“Profeţi şi regi, cap. 30, par. 26.

Mulţi pretinşi creştini nu izbutesc să asimileze aceste principii.Ei simt că dacă sunt „destul de generoşi“ pentru a aduce daruride bunăvoie şi îşi consacră ceva din timpul lor pentru lucrareamisionară, cred că satisfac cererile religiei şi că, astfel, câştigă orăsplată veşnică. Dar, esenţialmente, nu de banii şi de timpul lorare nevoie Dumnezeu în primul şi în primul rând. Viaţa, înîntregime, trebuie să îi fie consacrată Lui. Pentru a atinge acestnivel de consacrare nu înseamnă că cineva trebuie să fie pastorsau lucrător biblic angajat cu normă întreagă. El poate fi unlucrător umil într-o slujbă obişnuită, ca de pildă tâmplar, şofer deautobuz sau grădinar care şi-a consacrat Domnului întreaga saviaţă, chiar dacă el nu vede lucrarea lui ca fiind foarteimportantă. Mai presus de toate acestea, el iubeşte adevărul luiDumnezeu şi nu doreşte nimic mai mult decât să vadă cumînaintează cauza Sa. Grija lui cea mai profundă este să vadădezvoltate înăuntrul lui principiile caracterului frumos alneprihănirii lui Dumnezeu, aşa încât în orice privinţă el să devinăasemenea lui Hristos. El acceptă munca pe care o face ca fiindplanul lui Dumnezeu pentru el şi o face cu toată eficienţa şipriceperea care-i sunt la îndemână. El îl studiază pe meşterul săusau pe patronul său ca să înţeleagă ce anume doreşte acesta şiapoi se luptă din răsputeri să-i slujească. Cu voioşie, pace,


speranţă şi plin de optimism, el consacră orice timp sau bani, pecare îi poate pune deoparte, în afara nevoilor lui imediate, pentruînaintarea adevărului, atunci când Domnul îi oferă ocazia.

Pe scurt, toate lucrurile din viaţa lui sunt secundare propăşiriiîmpărăţiei divine. Un asemenea om, în adevăratul sens alcuvântului, îngenunchează înaintea altarului pentru arderile detot în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară.

Aceia care doresc să ştie dacă sunt cu adevărat consacraţi luiDumnezeu, nu trebuie decât să-şi pună această simplă întrebare:Care este interesul primordial al vieţii mele? Cărui lucru îi esteel în esenţă închinat?

Dacă, în strictă onestitate, descoperim că zidirea Împărăţiei luiDumnezeu este interesul primordial, înainte şi de toate, atunciadevărata consacrare a fost realizată, iar antitipul în viaţaindividului – arderea de tot – este încă adusă în fiecare dimineaţaşi seară.

Chemarea de a ne aduna în jurul sanctuarului pentru aparticipa la ceremonia arderii de tot este aceeaşi şi astăzi. Nu maiexistă un sanctuar fizic pe pământ şi nici mielul nu mai esteînjunghiat dimineaţa şi seara, dar ceea ce darurile însemnauatunci continuă să fie experienţa pe care Dumnezeu doreşte s-oaibă poporul Său. Dăruirea sanctuarului şi a slujbelor lui ca odescoperire a caracterului pe care Dumnezeu a plănuit să-l aibăpoporul Său, cât şi a căii prin care trebuie să fie obţinut, este omanifestare a iubirii şi milei lui Dumnezeu. De aceea este inutilsă studiem slujbele sanctuarului dintr-un unghi care nu comportăo aplicaţie personală la individ.

„Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceastaprima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: ,O, Doamne, primeşte-măsă fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale.Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi lasă ca totceea ce fac să fie făcut în puterea Ta.‘ Aceasta este o lucrare cetrebuie săvârşită zilnic. Consacră-te în fiecare dimineaţă luiDumnezeu pentru ziua aceea! Supune-i toate planurile tale, ca elesă fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărîEl, în providenţa Sa. În acest fel, zi de zi să-ţi încredinţezi viaţaîn mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va fi din ce în ce maimult modelată după viaţa Domnului Hristos.“ Calea cătreHristos, cap. Creşterea în Hristos, par. 9.

Cum a fost cu Israel, tot aşa este şi astăzi cu poporul lui

ARDEREA DE TOT 151


Dumnezeu. Prima lucrare a fiecărei zile este aceea de a ne con-sacra în totalitate viaţa pentru orice slujire pe care o va alegeDumnezeu pentru noi. Cu cât ne vom apropia mai mult de Hris-tos şi ne vom împărtăşi cu Duhul Său, cu atât mai natural va de-veni acest act al consacrării. Cu o dorinţă puternică sufletul vatânji să se consacre în fiecare dimineaţă şi seară.

Când Ioan Botezătorul a ajuns să înţeleagă şi mai mult adevă-rata natură a caracterului şi a misiunii lui Hristos, sufletul său afost atras către o predare de sine la adâncimi pe care mai înaintenu le cunoscuse.

El a ajuns la această experienţă pe când se afla în închisoarealui Irod. La acea vreme ucenicii săi aveau îndoieli serioase cu pri-vire la felul în care Hristos îşi trata solul.

„Li se îngăduia să meargă la el în închisoare şi îi aduceau veştidespre lucrarea lui Isus şi povesteau cum alergau mulţimile la El.Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învăţător era Mesia, nu făceanimic pentru a-l elibera pe Ioan? Cum putea El să îngăduie caînainte-mergătorului Lui cel atât de credincios să-i fie răpită liber-tatea, ba poate chiar viaţa?“ Hristos Lumina Lumii, cap. 22, par. 2.

Aceste argumente nu au fost fără efect asupra solului lui Hris-tos, dar el a refuzat să exprime vreo îndoială în prezenţa priete-nilor săi. În loc de aceasta, el s-a hotărât să afle un răspuns directde la Hristos, iar pentru acest scop el a trimis pe câţiva dintre uce-nicii săi să îl întrebe pe Hristos dacă El era cu adevărat Celfăgăduit.

Într-un mod simplu Hristos i-a îndemnat să îi observe lucrareaîntregii zile. Când s-au întors la prizonierul singuratic, ei i-au re-latat tot ceea ce au văzut. Ioan a putut prinde o viziune a ade-văratului caracter al lui Hristos, şi aceasta a trezit în el dorinţade a fi tot mai asemenea acelui Model. Consacrarea care a fost as-tfel generată în el va fi reprodusă întocmai în toţi aceia care do-resc să se aşeze sub aceleaşi influenţe sfinte.

„Înţelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, els-a consacrat lui Dumnezeu pentru viaţă sau pentru moarte, cumera mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 22, par. 16.

Foarte mulţi dintre cei care se socotesc ucenicii lui Dumnezeusunt legaţi de ideea că, dacă îi slujesc Domnului, El le este datorîn schimb cu prosperitate, sănătate, protecţie şi o viaţă lungă.Aceasta era şi înţelegerea ucenicilor lui Ioan. Ioan Botezătorul

ARDEREA DE TOT 153

jertfise totul pentru Hristos. De aceea, tot ceea ce trebuia să facăMântuitorul, care deţinea întreaga putere de a face minuni, erasă-l elibereze din închisoare pe Ioan Botezătorul. Dacă n-ar fifăcut acest lucru, El ar fi fost socotit ca fiind nerecunoscător şinepăsător. Lor aşa li s-a părut.

Aceia care gândesc în felul acesta nu vor putea niciodată săaducă cu adevărat o ardere de tot în fiecare dimineaţă. Consa-crarea lor faţă de Domnul este prea limitată şi niciodată nu va pu-tea fi acceptată de El, pentru că ei nu au devenit una în caractercu Cel care este iubire.

Împărăţia lui Dumnezeu se poate câştiga numai prin jertfă. U-nora li se va cere să aducă mici contribuţii, pe când altora li se vacere chiar preţul suprem al vieţii. Murind la timpul potrivit şi înfelul respectiv, Ioan a dat o mărturie care a fost tot atât de mare şinecesară ca şi lucrarea făcută când se afla în viaţă. Zeci de mii demartiri au fost întăriţi să îndure încercări teribile când şi-au adusaminte de mărturia dată de Ioan în viaţa sa şi prin moartea sa.

În timp ce arderea de tot reprezenta consacrarea vieţii pentruorice sacrificiu la care era chemată, darul de mâncare şi de bău-tură însemna depunerea tuturor posesiunilor materiale la pi-cioarele Învăţătorului, pentru a renunţa la ele sau pentru a le fo-losi după cum cerea cauza Lui.

Aici este domeniul în care biserica a eşuat atât de rău în trecutşi va eşua din nou dacă poporul lui Dumnezeu nu se va păzi cumare grijă de acest pericol. Când lucrarea este la început şi nouă,credincioşii sunt încântaţi în aşteptarea unei izbăviri rapide delume şi de vaiurile ei. În această condiţie ei sunt foarte motivaţisă aducă jertfe materiale şi personale pentru lucrare. Dar foartecurând devine evident că biruinţa nu se poate câştiga atât de re-pede. Confruntaţi cu perspectiva de a rămâne în lume pentru încămultă vreme, membrii tind să se instaleze în lume pentru a-şi fa-ce călătoria cât mai confortabilă posibil. Ei îşi folosesc banii pen-tru a se asigura de confortul acestei vieţi şi pentru a aspira la bo-găţia lumească. Cantităţi enorme de energie şi ore nesfârşite suntcheltuite pentru a realiza treptat aceste interese pământeşti. Re-zultatul este că Duhul lui Dumnezeu se depărtează de bisericălăsând-o săracă, formalistă, legalistă şi căldicică.

Această istorie tristă a decăderii poate fi citită din nou şi dinnou de-a lungul timpului, dar niciodată mai evident ca în istoriaMarii Mişcări a celei de a doua veniri de după 1844. În Mărturii

pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 1-9, es-te arătat că motivul pentru care s-a depărtat Duhul lui Dumne-zeu a fost deturnarea mijloacelor, pe care Dumnezeu le-a conferitlor, pentru confortul şi interesele personale.

Aceia care urmează această cale se înşală pe ei înşişi crezândcă totul este pentru lucrare şi că în ziua în care va fi cel mai ne-cesar lucrarea va fi binecuvântată cu rezultatele „excelentei loradministrări a afacerilor.“

„Am văzut că mulţi, în diferite locuri, în est şi în vest, îşicumpărau fermă după fermă, teren după teren, casă după casă,folosind drept pretext cauza lui Dumnezeu, spunând că ei facacest lucru pentru a fi de folos lucrării. Ei se leagă singuri ca săfie de foarte puţin ajutor pentru cauză. Unii cumpără un teren şilucrează din greu pentru a-l putea plăti. Timpul le este atât deocupat, încât nu pot petrece decât puţin timp în rugăciune, pentrua-i sluji lui Dumnezeu şi a câştiga putere pentru El, spre a biruicând sunt asaltaţi. Acumulează datorii, iar când lucrarea arenevoie de ajutorul lor, ei nu pot ajuta deoarece în primul rând eitrebuie să scape de datorii. Însă, de îndată ce se eliberează dedatorii, mai departe fac la fel, nefiind de folos cauzei; din nou seimplică în alte treburi, cumpărându-şi o altă proprietate. Ei semăgulesc că procedează bine, că vor folosi avantajele ce decurg deaici în folosul cauzei, când de fapt ei îşi strâng comori pentru aici.Ei iubesc adevărul cu vorba, nu cu fapta. Iubesc cauza luiDumnezeu exact atât de mult cât o arată faptele lor. Iubesc maimult lumea şi mai puţin cauza lui Dumnezeu. Atracţia pă-mântului este mai puternică, iar atracţia cerului mai slabă.Comoara lor este acolo unde este şi inima lor. Prin exemplul lor,ei le spun celor din jur că intenţionează să stea aici, că aceastălume este casa lor. Şi îngerul a spus: ,Eşti păzitorul fratelui tău.‘ “Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par.5 (şi 6 în ediţia română).

Mărturia cea din urmă care arată de partea cui se află cuadevărat inimile lor este dată la moartea lor, când vrerea sautestamentul lor este făcut public. Banii şi posesiunile lor suntlăsate moştenire copiilor necredincioşi care nu au o nevoiespecială de avere. Satana este încântat peste măsură de acestlucru, pentru că el ştie că a privat şi a slăbit cauza lui Dumnezeuşi şi-a întărit-o pe a sa. Ceea ce îl face pe el în mod special bucuroseste faptul că cei care se considerau poporul lui Dumnezeu şi care


ar fi trebuit să facă totul pentru adevăr l-au slujit mult mai binepe el. Nu există nici o scuză pentru aceasta, căci în Mărturii s-audat instrucţiuni abundente creştinilor pentru a şti cum sărepartizeze posesiunile lor când îşi fac testamentul.

Nimic nu vine de la noi înşine. Tot ce avem noi ne-a fost conferitnouă de Domnul pentru a face să înainteze cauza Lui şi pentrua-l birui pe cel rău. Când o persoană ia averea sa şi o trece înmâinile vrăjmaşului, el îl fură pe Dumnezeu. Aceasta este o tră-dare a încrederii sfinte, pentru care trebuie dată o socotealăînspăimântătoare. Dragostea naturală este foarte puternică, iarunii vor crede că este exagerat să spunem că fiii şi fiicele necre-dincioase sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai adevărului Său, darîn realitate acesta este adevărul. Hristos ştia ce însemna să biruiispitele puternice care-l asaltau din pricina afecţiunii naturale,iar cei care vor călca pe urmele Sale, care vor fi părtaşi împreunăcu El la suferinţele Lui şi care vor moşteni împărăţia cea veşnică,trebuie să obţină aceleaşi biruinţe.

Chemarea lui Dumnezeu pentru folosirea acestor comori nueste nicidecum egoistă. El are mai mult decât suficiente resurseprin care să ducă la bun sfârşit planurile Sale fără a implicaomenirea. Dar El cunoaşte efectul cel rău pe care îl au asupranoastră interesele egoiste, indiferent cât de legitime ar putea fiacestea. De aceea El ne-a chemat să fim conlucrătorii Săi înplanul mântuirii. Aceasta este o mare onoare, un privilegiuminunat şi o încredere sfântă.

Când a pus bazele arderii de tot, ale darului de mâncare şi debăutură, El a îndeplinit o slujbă plină de iubire pentru oameni.El a intenţionat ca prin acestea să le reamintească în modcontinuu legătura lor cu El, ca Sursă a lor, şi i-a călăuzit zilnic săîşi reînnoiască legământul făgăduinţei de a face din slujireaconsacrată faţă de ceilalţi criteriul lor cel dintâi. Tot ceea ce erauşi tot ce aveau trebuia să fie devotat acestei misiuni. Doar dacărămâneau în cadrul acestor limite, puteau să fie partenerieficienţi ai Sfintei Treimi.

Ca o ispăşire

După cum declară Scripturile citate mai sus, aceia careaduceau un dar al arderii de tot, un dar de mâncare şi de băutură,primeau prin ele o ispăşire.

ARDEREA DE TOT 155

În ce sens este adevărat acest lucru?Ispăşirea a fost descrisă ca fiind armonie şi unitate cu

Dumnezeu, ca fiind împăcare cu Dumnezeu. Ispăşirile au fostinstituite deoarece omul, din cauza fărădelegii lui, s-a îndepărtatprea mult de Dumnezeu şi avea nevoie să fie adus înapoi. Acestproces nu implică nici o schimbare în Domnul, Neprihănireanoastră, dar în mod sigur implică schimbări în om. Acestetransformări reprezintă acele lucrări pe care le efectuează în omispăşirile. De aceea orice lucrare desemnată de Dumnezeu care-laduce pe om înapoi în armonie cu Dumnezeu este o ispăşire.

Când credincioşii luau parte la slujbele de dimineaţă şi deseară, prin care se aducea arderea de tot, darul de mâncare şi celde băutură – în cazul în care ei înţelegeau semnificaţia acelorceremonii şi participau cu toată inima şi cu tot sufletul la ele – eierau schimbaţi, din zi în zi, din ce în ce mai mult, după chipul şiasemănarea lui Dumnezeu. Semnificaţia spirituală aceremoniilor le confirma, şi cu aceasta îi întărea în interior,înţelegerea faptului că toate lucrurile erau ale lui Dumnezeu, căei erau străini şi călători pe pământ şi că trebuiau să dezvolte uncaracter pregătit pentru veşnicie şi să grăbească ziua instaurăriiîmpărăţiei neprihănirii veşnice.

Fiindcă aceste slujbe săvârşeau această lucrare sfântă înăun-trul lor, ei erau conduşi din ce în ce mai aproape de Dumnezeu.Din acest motiv, aceasta era o lucrare de ispăşire care, după cumvom arăta în capitolul următor, îi pregătea să primească ispă-şirea zilnică ce, la rândul ei, pregătea calea pentru primirea ispă-şirii finale şi a unui loc în împărăţia lui Dumnezeu.

Darul de mulţumire sau de pace

Era potrivit ca aceia care aduceau arderea de tot, în modindividual, şi darurile de mâncare şi băutură, să vină apoi cudarul de mulţumire. Instrucţiunile cu privire la ordinea acestortrei daruri sunt date în primele trei capitole din Leviticul.

Rezultatul natural al păşirii în spiritul jertfirii de sine al luiHristos este o pace desăvârşită cu El. A fi într-o astfel de armoniecu Dumnezeirea constituie idealul lui Dumnezeu pentru copiiiSăi. Tatăl cel veşnic a devotat toate puterile şi resursele cerului,ca nimănui să nu i se pară imposibil atingerea acestui ideal.

Nu există nimic mai mult de dorit pentru adevăratul copil al


lui Dumnezeu decât să aibă această odihnă sfântă printr-o leg-ătură foarte intimă şi apropiată cu Învăţătorul său. De aceea fieca el să-şi exprime bucuria când vede ce promisiuni şi lecţii suntconţinute în ispăşirea făcută prin darul arderii de tot, darul demâncare, darul de băutură şi cel de mulţumire sau de pace. Totmai mult timp să-l petrecem în cercetarea acestor comori ascun-se de Domnul în aceste adevăruri, cu asigurarea că, atunci cândse face acest lucru şi lecţiile sunt însuşite practic, vom înainta maimult în viaţa noastră creştină.

ARDEREA DE TOT 157

Capitolul 13

Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă

Trebuie să fie deja evident pentru noi că Dumnezeu a prevăzutanumite ispăşiri pentru a rezolva anumite probleme. El seaşteaptă ca poporul Său să înţeleagă fiecare din aceste ispăşiri şilocul unde ele trebuie să fie aplicate, pentru ca omul să poatălucra într-o cooperare strânsă şi eficientă cu Divinitatea.

Ideea populară astăzi este că Hristos a făcut numai o singurăispăşire care este atotcuprinzătoare. Această poziţie ignorămărturia Vechiului Testament cu privire la diferitele ispăşiri întip care arătau spre acelaşi număr de lucrări ce corespundantitipului. Totuşi, în timp ce fiecare ispăşire tipică implica ojertfă, Hristos a murit ca jertfă numai o singură dată. Din cauzaaceasta mulţi trag concluzia că există numai o singură ispăşirefăcută de Hristos în favoarea păcătosului.

Este adevărat că Hristos nu a murit de mai multe ori.„Întrucât ştim că Hristos înviat din morţi nu mai moare; moarteanu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea decare a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna;iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.“Romani 6,9.10.

Nu a fost necesar pentru Hristos decât să moară o dată,deoarece jertfa Sa infinită satisface cererile oricărei ispăşiri caretrebuie îndeplinită la rândul ei. Din acest motiv este o greşealăsă presupunem că, deoarece Hristos a murit doar o singură dată,aceasta este singura ispăşire ce trebuie îndeplinită în lucrarea Sapentru noi. Pentru fiecare ispăşire tipică, există o copie exactă,antitipică.

Din această succesiune de ispăşiri, noi am amintit până acum

(158)

numai două. Cea dintâi a fost făcută de Hristos chiar în momentulîn care omul a păcătuit, şi era simbolizată prin stropirea sângeluipe uşiorii uşii, la slujba Paştelui. Acest lucru punea la dispoziţieun timp de probă care-i oferea credinciosului ocazia de a primibeneficiile întăritoare conţinute în ispăşirile care urmau dupăaceea. Cea de a doua era ispăşirea consacrării zilnice săvârşităprin darurile arderii de tot, darurile de mâncare şi darurile demulţumire sau de pace. Acestea insuflau un spirit de unitate întreDumnezeu şi poporul Său, fapt care îi conferea lui Dumnezeuposibilitatea de a-i transforma din ce în ce mai mult dupăasemănarea Sa.

În lucrarea progresivă ce conduce la restaurarea deplinăurmătorul pas este înlăturarea efectivă a păcatelor care apardupă izbăvirea din robia păcatului şi sădirea vieţii divine a luiHristos în interiorul omului. Aceste păcate se împart în douăcategorii. Din prima categorie fac parte păcatele care nu suntcunoscute credinciosului deoarece, iniţial, el are o cunoaşterelimitată a principiilor divine. Un asemenea exemplu este păzireaduminicii de către reformatorii protestanţi. Ei nu au ştiut că ziuaa şaptea este ziua de Sabat, şi deci ei au păzit cu credincioşie ziuaîntâi a săptămânii. Acesta este un păcat din neştiinţă. Unui om îiia ceva timp să-şi dea seama de greşeala sa, dar când îşi dă seama,Domnul aşteaptă ca el să se lepede de acel păcat şi să fie curăţatde el. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Dumnezeu a pus ladispoziţie o lucrare de ispăşire pentru păcatele fără voie.

Din nefericire păcatele fără voie nu sunt singurele care apar înviaţa celui convertit. Sunt ocazii când credinciosul creşte preapuţin în credinţă şi vrăjmaşul, folosindu-se de slăbiciunea lui, îlispiteşte cu succes. El ştie foarte bine că a căzut şi cu adâncăpocăinţă caută curăţirea de întinăciune. Din acest motivDumnezeu a prevăzut ispăşirea simbolizată în dispensaţiuneaVechiul Testament prin jertfele pentru călcările de lege.

Prevederea pentru păcatele din neştiinţă este descrisă înLeviticul 4,1-35. Procedura este repetată de patru ori, cu unelemodificări, pentru a satisface nevoia unui preot, nevoia întregiiadunări, a unei căpetenii sau a unei persoane de rând. Vom citaaici, ca exemplu, instrucţiunile date unui preot:

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israelşi spune: Când va păcătui cineva fără voie împotriva vreuneia dinporuncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute, şi

ISPĂŞIREA PENTRU PĂCATELE DIN NEŞTIINŢĂ 159

anume: Dacă a păcătuit preotul care a primit ungerea şi prinaceasta a adus vina asupra poporului, să aducă Domnului unviţel fără cusur, ca jertfă pentru păcatul pe care l-a făcut. Săaducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, să-şipună mâna pe capul viţelului şi să-l junghie înaintea Domnului.Preotul care a primit ungerea să ia din sângele viţelului şi să-laducă în cortul întâlnirii: să-şi moaie degetul în sânge şi săstropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdeleidinăuntru a sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sângecoarnele altarului pentru tămâia mirositoare, care este înainteaDomnului în cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge să-l verse lapicioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşacortului întâlnirii. Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfăde ispăşire, şi anume grăsimea care acoperă măruntaiele şi toatăgrăsimea care ţine de ele, cei doi rărunchi şi grăsimea de pe ei,de pe coapse şi prapurul ficatului, pe care-l va dezlipi de lângărărunchi. Preotul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adusca jertfă de mulţumire şi să le ardă pe altarul pentru arderile detot. Dar pielea viţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele,măruntaiele şi balega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-lscoată afară din tabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşaşi să-l ardă cu lemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.‘ “Leviticul 4,1-12.

În versetele 20, 26, 31 şi 35, Domnul arată foarte clar că aceastaera o ispăşire. „Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a arsgrăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel va face preotul pentrucăpetenia aceea ispăşirea păcatului, şi i se va ierta.“ Versetul 26.De aceea, aceste proceduri reprezintă ispăşirea pentru păcateledin neştiinţă sau fără voie. Acea prevedere milostivă şi adecvatăeste încă la dispoziţie şi va fi primită de toţi cei care înţeleg şiaplică remediul divin.

Înainte ca omul să devină conştient de păcatele din neştiinţă eleste apărat de jertfa de ispăşire care a fost adusă pe cruce şi carea fost aplicată chiar în clipa când Adam şi Eva au păcătuit.Înainte de a putea recunoaşte păcatul ascuns dinăuntrul lui,Domnul acceptă deplina responsabilitate pentru acel păcat, chiarpână la punctul în care, dacă acest om ar muri înainte de a ficonştient de păcat, el nu va fi pierdut. Dar o dată ce păcătosul afost adus la punctul unde să conştientizeze prezenţa şi naturafărădelegii sale ascunse, responsabilitatea cade asupra lui. I se


cere să vină la sanctuar şi, prin mărturisirea păcatului său, să fieadus în armonie cu Dumnezeu.

Nici un om nu poate mărturisi un păcat de care nu esteconştient. De aceea prima lucrare trebuie să fie descoperireapăcătoşeniei dinăuntrul celui care nu a văzut-o niciodată maiînainte. Aceasta nu se realizează cu uşurinţă, pentru că nu estenatural pentru o minte care a fost educată să gândească într-unanume fel să se schimbe pe o linie de gândire diferită. Cu cât maimult timp a fost mintea educată într-o direcţie anume, cu atât maidificil îi va fi să se schimbe.

Toată natura conţine acest principiu. Cât de uşor este să faciun pom tânăr să crească într-o direcţie dorită! Dar după trecereaanilor când trunchiul se îngroaşă şi îşi pierde elasticitatea, devinefoarte dificil să îl mai direcţionezi după cum vrei. În cele din urmă,devine imposibil să mai faci vreo transformare.


Prin mărturia credinioasă a Cuvântului lui Dumnezeuomul este condus să-şi vadă starea sa adevărată, în timp ceel priveşte în oglinda adevărului.

Calea cea mai puţin dureroasă şi mai eficientă de a descoperiaceastă problemă este prin oglinda legii vieţii divine. Planul luiIehova este acela ca oamenii, atunci când citesc Sfintele Scrip-turi, să vadă cu limpezime unde anume vieţile lor nu sunt în ar-monie cu voinţa divină. Astfel El pregăteşte ocazia de pocăinţă,mărturisire şi lepădare a păcatului.

Din nefericire ori de câte ori Dumnezeu începe în acest fel, Sa-tana este de faţă pentru a lupta pentru orice palmă de teren. Elare avantajul dispoziţiei omului de a se evalua pe sine altfel de-cât o face Dumnezeu. Cu toate că Duhul Sfânt îi spune păcătosu-lui că tot ceea ce face nu este bun, el totuşi crede că lucrurile suntdestul de bune. Această atitudine periculoasă este foarte bineilustrată în cazul laodiceenilor care, atunci când Domnul le spu-ne că sunt „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi“, ei continuă săcreadă că de fapt sunt „bogaţi, s-au îmbogăţit, şi nu duc lipsă denimic.“

Această solie a fost adresată în mod special poporului adventîn cea de a doua jumătate a secolului trecut. Li s-au trimis repe-tate avertizări pentru a-i păzi de căderea în acea stare, dar ele nuau fost luate în seamă. Curând Martorul Credincios nu a avut altăalegere decât să descrie condiţia în care ajunseseră, în speranţacă vor lua seama la sfaturile Lui şi vor ajunge din nou în armoniecu El.

„Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului luiDumnezeu din acest timp [1858], iar motivul pentru care aceas-ta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi ini-mii.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea,par. 4.

Trei decenii mai târziu acelaşi Martor Credincios a declarat cănu avusese loc nici o schimbare în mai bine. Solia nu fusese luatăîn seamă.

„Încă de pe vremea adunării de la Minneapolis am văzut sta-rea bisericii Laodicea ca niciodată mai înainte. Am auzit mustra-rea lui Dumnezeu adusă celor care se simt atât de satisfăcuţi, ca-re nu-şi cunosc lipsa lor spirituală. Isus le vorbeşte acestor oa-meni, tot aşa cum i-a vorbit şi femeii din Samaria: ,Dacă ai ficunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: ,Dă-misă beau! ‘ tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.‘ “Ioan 4,10.

Ca şi evreii mulţi şi-au închis ochii ca nu cumva să vadă; dar


este la fel de periculos astăzi în a închide ochii la lumină şi în amerge despărţit de Hristos, nesimţind lipsă de nimic, ca şi pevremea când El era pe pământ. Mi s-au arătat multe lucruri pecare le-am prezentat înaintea poporului nostru cu seriozitate şisolemnitate, dar aceia ale căror inimi au fost împietrite princritică, gelozie şi bănuieli rele, nu au ştiut că erau ticăloşi,nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Aceia care se împotrivesc soliilor luiDumnezeu trimise prin slujitorul Său umil gândesc că sunt îndezacord cu sora White, pentru că ideile ei nu sunt în armonie cuale lor; dar acest dezacord nu este cu sora White, ci cu Domnul,care i-a dat să facă această lucrare.“ Review and Herald, 26august 1890.

Ispăşirea prin care păcatul este îndepărtat din viaţă nu poatefi făcută dacă persoana care o doreşte nu este adusă să-şi vadăadevărata ei stare. În 1858 Martorul Credincios le-a arătatdesluşit adventiştilor laodiceeni adevărata lor stare, dar ei nu auputut s-o vadă. Ei s-au încrezut în felul lor de a vedea lucrurile şinu în felul în care le vedea Dumnezeu. Neîndoios, într-un modinconştient, ei au gândit în felul următor: „Domnul zice că noisuntem ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi, dar noi nu vedemcă suntem aşa. Oricât ar părea de greu, noi ne vedem bogaţi, chiarîmbogăţiţi, fără să ducem lipsă de nimic. Noi socotim că dacăDomnul zice că suntem lipsiţi de viaţă spirituală, atunci aşatrebuie să fie; dar dacă noi nu vedem acest lucru, atunci nusuntem răspunzători.“

Această atitudine a fost una foarte confortabilă, dar fatală.Poporul lui Dumnezeu trebuie să înveţe că atunci când Elvorbeşte prin Cuvântul profetic, cuvintele Sale nu sunt fărătemei. Problema nu este dacă poporul poate sau nu să vadă lucrulacesta. Dacă Domnul a vorbit, atunci ceea ce spune El este ade-vărul. Singura siguranţă este aceea de a adopta un spirit foarteumil şi doritor de învăţătură, de a stărui înaintea Mântuitoruluipentru a ne deschide ochii să vedem întocmai după cum vede El.Este imposibil să beneficiem de ispăşire pe o altă cale.

Au trecut aproape şase milenii de când oamenii au făcut casăbună cu păcatul şi cu diavolul. De-a lungul acestui timp a fost tri-misă avertizare după avertizare de către un Dumnezeu iubitorpentru cei care s-au considerat poporul Său, descoperind nu nu-mai starea în care ei au căzut, dar şi rezultatul sigur al căii alesede ei. Din cauza unei orbiri teribile ei au ignorat aceste sfaturi,


alegând mai degrabă să îşi consulte judecata personală şi să con-tinue pe calea lor. De exemplu, priveşte felul cum Ieremia a datîn mod repetat soliile lui Dumnezeu împăratului apostaziat dintimpul său; cum, pe măsură ce împlinirea exactă a prezicerilor sa-le despre judecăţile ameninţătoare se apropia din ce în ce maimult, împăratul, prinţii, nobilii, preoţii şi poporul s-au împotrivitcu încăpăţânare reformei încât nu au mai putut fi aduşi în armo-nie cu Dumnezeu.

Aceasta a fost o performanţă incredibilă. Cu cât mai mult o stu-diază cineva, cu atât mai uimitor devine faptul că, omul, aşa micşi muritor cum este el, poate să considere aprecierile sale mai pre-sus de aprecierile făcute de Dumnezeul cel nemărginit în iubireşi înţelepciune.

Cu adevărat înţelepţi sunt aceia care văd în atitudinea aceas-ta avertizarea că generaţia noastră are aceeaşi dispoziţie plină demândrie şi se află în acelaşi pericol de a alege propriile căi. Fie-care ar trebui să se teamă ca nu cumva să aibă aceeaşi soartătristă. Nimeni nu trebuie să aibă odihnă până când nu este sigurcă Domnul, prin lucrarea Sa credincioasă, îi descoperă lipsurilepersonale, până când nu acceptă acele descoperiri aşa cum suntele şi care conduc la o pocăinţă sigură. În nici un alt fel nu existăsiguranţă şi nici viaţă veşnică. Mântuirea nu este o chestiune ceţine de judecata omenească, ci de cea a celei divine.

Ar fi imposibil să subliniem îndeajuns acest punct. El trebuiesă ajungă atât de important pentru minte, încât oamenii să se tre-zească din apatia fatală care îi determină să îmbrăţişeze aprecie-rile plăcute îngâmfării de sine, în dauna modului de judecată allui Dumnezeu pe de-a-ntregul exact. Fiecare doreşte să audă de-spre sine de bine şi nu de rău. Din acest motiv se cere o onestita-te bravă şi un curaj ferm pentru a accepta descoperiri neplăcuteşi dureroase cu privire la propriul caracter. Dacă toţi ar înţelegecă durerea este administrată numai pentru a aduce vindecare,pace şi bucurie, atunci ei se vor grăbi să se asigure că au făcut a-cest pas vital.

Când Dumnezeu nu poate să-şi trezească poporul prin soliileSale la cunoştinţa adevăratei lui condiţii şi nevoi, El are alte mij-loace prin care poate să atingă acelaşi rezultat. Depinde de coope-rarea inteligentă a credincioşilor cu agenţii divini ca această pre-vedere să se dovedească plină de succes sau nu. Cel mai adesea a-ceste măsuri eşuează pentru că pretinsul popor al lui Dumnezeu


îngăduie vrăjmaşului să le abată atenţia de la cercetarea proprii-lor reacţii, la acţiunile sau faptele celor din jurul lor.

Eşecul lor îngăduie ca mărturia Martorului Credincios să le de-scopere adevărata lor condiţie şi nevoie; ceea ce înseamnă că răullocuieşte înlăuntrul lor. În mod inevitabil ispitele exercită pre-siuni care vor dezvolta acele rele aducându-le la suprafaţă pen-tru a putea fi văzute mai bine. Ispita niciodată nu produce păcă-toşenia. Ea doar dezvoltă şi face cunoscut ceea ce se află deja a-scuns înăuntru.

„Clipa în care cineva săvârşeşte un păcat greu, din cauza vreu-nei ispite, nu dă naştere răului care iese la iveală, ci numai dez-voltă sau face să se manifeste ce a fost ascuns sau tăinuit în i-nimă. Ce cugetă un om în inima sa, aceea şi este, pentru că ,dininimă ies izvoarele vieţii.‘ Proverbe 23,7; 4,23.“ Cugetări de peMuntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea Legii, par. 43.

Natura mărturiseşte cu putere acest principiu. În unele părţiale lumii, seceta nimicitoare lasă pământul pustiu de vegetaţiepentru un timp îndelungat. După toate aparenţele nu există niciun semn de viaţă. În cele din urmă cade ploaia şi în câteva zile a-pare iarba, buruienile, ciulinii şi alte plante. Ploaia nu a produsaceastă verdeaţă. Ea a scos la suprafaţă ceea ce era deja ascunsîn sol. Dacă n-ar fi fost seminţe de ciulini, de exemplu, după ploa-ie n-ar fi răsărit nici un ciulin.

Pavel se referă de asemenea la acest principiu în cuvintele: „Bamai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim cănecazul aduce răbdare.“ Romani 5,3.

Necazurile vin la fiecare om din lume şi de obicei ele aducnerăbdare, nicidecum răbdare. Atunci cum zice Pavel că trebuiesă ne bucurăm în necazuri, deoarece ele aduc răbdare, când ex-perienţele noastre ne spun tocmai contrariul?

El nu vorbeşte despre experienţa celor în care încă domneştenerăbdarea, ci despre cei care sunt îndreptăţiţi şi în care locuieştepacea lui Dumnezeu. Când vin ispitele la ei, ea slujeşte doar ca săexercite şi să întărească răbdarea care se află deja acolo. Aşa căindiferent de natura situaţiei, necazurile sunt o binecuvântare.Dacă mai există încă păcat ascuns înăuntru, el serveşte pentru a-idescoperi credinciosului atent şi onest locul unde trebuie încălucrat. Astfel i se oferă ocazia să se grăbească pentru a mergeînaintea Mântuitorului în vederea curăţirii de aceste întinăciuni.Pe de altă parte, dacă necazurile scot la iveală numai reacţii


neprihănite, credinciosul se poate bucura cu dovada că el a fostcurăţit în mod efectiv.

Petru a fost un om care, neizbutind să tragă foloase dinînvăţăturile lui Isus, a trebuit să înveţe lecţia pe o cale mai dificilăşi dureroasă. Hristos a ştiut tot ce se afla în iubitul Său ucenic,dar Petru nu a ştiut. Învăţătorul a căutat zi de zi, prin învăţăturărăbdătoare, să-i descopere lui Petru defectele sale pentru a fivindecat de ele ca să poată obţine acele calităţi care aveau să-lfacă în stare să reziste oricărei încercări.

„Istoria nici unuia dintre apostoli nu ilustrează mai binemetoda de educaţie a lui Hristos, decât o face istoria lui Petru.Îndrăzneţ, agresiv şi încrezător în sine, repede în a observa şi gataa înfăptui, dornic imediat să se răzbune, totuşi mărinimos în aierta, Petru greşea adeseori, şi deseori fusese mustrat. Arzătoareasa credincioşie şi devoţiune faţă de Domnul Hristos au fost însătot atât de mult recunoscute şi apreciate. Mântuitorul se purta cuiubire înţelegătoare cu impulsivul Său ucenic, căutând să-iînlăture încrederea de sine şi să-l înveţe umilinţa, ascultarea şiîncrederea.

Această lecţie însă a fost învăţată numai în parte. Încredereade sine nu a fost dezrădăcinată.

Deseori, când povara apăsa asupra inimii Sale, Isus căuta săînfăţişeze înaintea ucenicilor Săi scenele încercărilor şi suferinţelorSale. Ochii lor erau însă închişi. Cunoştinţa le era neplăcută şi deaceea nici nu o vedeau. Mila de sine, care trăgea înapoi de laîmpărtăşirea cu Hristos în suferinţe, a făcut pe Petru să exclame:,Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ţi se întâmple aşa ceva! ‘Matei 16,22. Cuvintele Sale exprimau cugetele şi sentimentelecelor doisprezece.

În felul acesta ei au mers mai departe şi criza se apropia totmai mult; ei însă, lăudăroşi, certăreţi şi împărţindu-şi maidinainte onorurile regale, nici nu visau la cruce.

Experienţa lui Petru cuprindea o învăţătură pentru ei toţi.Încercarea este înfrângere pentru cel încrezut în sine. Urmărilesigure ale relelor nepărăsite n-au putut fi împiedicate deDomnul Isus. Dar după cum mâna Sa a fost întinsă pentrusalvare, când valurile ameninţau să-l înghită pe Petru, totastfel s-a întins iubirea Sa spre a-l salva când apele cele adâncitrecuseră peste sufletul său.“ Educaţie, cap. O dezvăluire ametodelor Sale, par. 13-17.


După cum Hristos a procedat cu Petru, tot aşa procedează cufiecare suflet. Mai întâi, El caută prin învăţături directe săavertizeze poporul cu privire la deficienţele lui de caracter. Cândaceastă metodă nu izbuteşte, aşa cum se întâmplă de obicei,atunci îi este imposibil să prevină rezultatul sigur al răului carenu a fost încă lepădat. Încă de la începutul acestei experienţedureroase şi potenţial destructivă, Mântuitorul stă gata să ierte,să curăţească şi să restaureze. Ispăşirea este încă disponibilă.Credinciosul nu a fost lepădat.

Când ispita asaltează sufletul şi scoate la iveală răul ascunsdinăuntru, marea greşeală pe care o fac mulţi este că ei îşiîndreaptă atenţia spre ceea ce le-au făcut lor ceilalţi, în loc săcerceteze ce anume s-a dezvoltat înlăuntrul lor. Satana estemulţumit căci ştie că această atitudine zădărniceşte în modefectiv lucrarea harului. El este pe deplin conştient că nimeni nupoate experimenta puterea curăţitoare a ispăşirii dacă nu îşicunoaşte mai întâi nevoia şi condiţia sa spirituală.

Procedeul corect care trebuie urmat în toate situaţiile ce au dea face cu ispita este acela de a examina reacţiile noastre şi nu ceeace ne-a făcut nouă semenul nostru. Nimeni nu trebuie sărăspundă pentru faptele celuilalt şi nici comportamentul cuiva nupoate să fie scuzat prin faptul că a fost tratat rău de alţii. De aceeaeste vital ca interesul nostru să fie concentrat asupra reacţiilornoastre. Dacă vedem că ispita a provocat un răspuns rău, atuncisă fim mulţumiţi că am trecut prin acea încercare. Ea esteprietenul nostru. Persoana care ne-a tratat rău sau care ne-avorbit urât este de asemenea un prieten, cu toate că el s-a gânditcă ne este duşman. Când avem ocazia trebuie să-i mulţumimpentru ce a zis şi a făcut, explicându-i în ce fel activităţile lui ne-aufolosit pentru a ne descoperi ascunzişurile nelegiuite despre carenu ştiam nimic. Poate că îi vom putea spune cum am alergat lasanctuar să primim ispăşirea care ne-a spălat de păcat şi care ne-adat un spirit nou, plăcut, iertător şi plin de iubire. Poate că el nuva înţelege, dar totuşi va fi mai uşurat să ştie că nu nutrim unspirit de răzbunare şi de supărare împotriva lui. O asemeneamărturie, dată cu prospeţimea lucrării vindecătoare a ispăşirii, s-arputea să-l conducă la picioarele crucii pentru a fi îndreptăţit.

Ceea ce trebuie să fie înţeles de toţi cei care doresc beneficiileispăşirii este că, primul pas pentru cel ce se roagă este săcunoască adevărata natură a condiţiei sale spirituale. Nici un


păcat fără voie sau din neştiinţă nu poate fi curăţit decât dacă estemărturisit şi îndepărtat. Dar ca această lucrare să aibă loc,trebuie ca persoana respectivă să cunoască păcatul, pentru caapoi să-l mărturisească şi să-l părăsească. Dumnezeu lucreazăcontinuu pentru toţi aceia care nu şi-au irosit încă mântuirea casă le dea o adevărata cunoaştere despre ei înşişi. La început El levorbeşte prin Cuvântul şi prin Duhul Său, dar când urechile lorsunt astupate, iar ochii lor închişi, El nu are o altă alegere decâtsă tragă nădejde că ei îşi vor vedea nevoia lor prin intermediulnecazurilor şi încercărilor. El este îndurerat să îi vadă că suferăfără să fie necesar şi, dacă ar putea, i-ar scuti de aceste greutăţi,dar El nu poate să împiedice rezultatul sigur al răului încănepărăsit. Dacă poporul Său refuză să fie modelat prinintermediul acestor măsuri divine, atunci nu mai este nimic defăcut pentru ei decât să fie lăsaţi pe calea pe care şi-au ales-o.Soarta lor inevitabilă va fi pierzarea.

După ce Duhul Sfânt aduce la îndeplinire lucrarea caredescoperă ceea ce mai înainte fusese un păcat fără voie estepregătită calea pentru pasul următor al ispăşirii. În ritualulVechiului Testament aceasta implica alegerea de către păcătos aanimalului desemnat pentru jertfă, aducerea lui la uşa cortului,mărturisirea păcatelor peste capului lui şi apoi luarea vieţiiacestuia. Apoi preotul ducea sângele în prima încăpere sau Sfântaunde îl stropea de şapte ori înaintea perdelei care separa Sfântade Sfânta Sfintelor, şi ungea cu el cele patru coarne ale altaruluitămâierii.

Prin acest ritual penitentul era curăţit în mod simbolic denecurăţia cu care venise la sanctuar. El pleca de acolo împăcat sauîn armonie cu Dumnezeu. Ca el să fie curăţit cu adevărat de-pindea de credinţa sa care trebuia să treacă dincolo de ritual şi săprindă realitatea. Nu sângele animalelor spală de păcate, cisângele lui Hristos.

„Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor săşteargă păcatele.“ Evrei 10,4.

Astăzi nu se mai cere să aducem jertfe de animale sau păsărila un sanctuar literalmente pământesc. Acele ritualuri au fostabrogate la cruce. Totuşi nevoia curăţirii de păcat este la fel deurgentă acum ca şi atunci, motiv pentru care toţi trebuie săînţeleagă procedeul prin care se primesc beneficiile ispăşiriisimbolizate prin această slujbă. Ceea ce a făcut poporul Domnului


în tip trebuie să fie făcut de poporul lui Dumnezeu astăzi ca oexperienţă reală şi personală a curăţirii de păcat. Pentru asăvârşi aceasta este nevoie de o înţelegere exactă a simbolurilorfolosite în slujbele din vechime.

Această înţelegere este baza credinţei, acea facultate esenţialăfără de care nimeni nu primeşte nimic de la Dumnezeu.

„Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cinese apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi cărăsplăteşte pe cei ce-l caută.“ Evrei 11,6.

Nimeni nu poate să vină la sanctuar dacă nu crede cu adevăratcă soluţia pentru problemele sale se află acolo. El trebuie să ştiecă Dumnezeu are puterea nesfârşită care poate să îl elibereze depăcatele lui şi să îl umple cu neprihănire. Mulţi îşi închipuie căau credinţă în Dumnezeu când în realitate au doar o conştienti-zare vagă a capacităţilor Lui şi vederi foarte neclare cu privire laceea ce îşi propune El să facă pentru ei şi în ei.

„O credinţă numai cu numele, care-l primeşte pe Hristos numaica Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecareasufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştereintelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibătoată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa, nupoate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să cre-dem despre Hristos; trebuie să credem în El. Singura credinţă ca-re ne va fi de folos este aceea care-l are pe El ca Mântuitor perso-nal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca opărere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce pri-mesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Adevăra-ta credinţă este viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vi-goarei, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o pute-re cuceritoare.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 36, par. 13.

Când copiii lui Dumnezeu sunt binecuvântaţi cu singura cre-dinţă folositoare, vor şti că atunci când Dumnezeu face o promi-siune El face întocmai ceea ce spune, având puterea necesară dea îndeplini acea promisiune. Ei sunt conştienţi că nu există limi-te pentru puterea şi iubirea lui Iehova. Idealul Său minunat pen-tru copiii Săi trece dincolo de cele mai înalte ambiţii spirituale ca-re ar putea să îi inspire pe oameni vreodată. Singura raţiune pen-tru care se împlineşte aşa de puţin în viaţa practică se datoreazănivelului scăzut de credinţă de care dă dovadă cei mai mulţi din-tre oameni.


Cât de mulţi oameni când dau piept cu păcatul se îndoiesc căDumnezeu are capacitatea de a-i izbăvi de el! Ei nu sunt în staresă creadă multele declaraţii ale Sfintei Scripturi care ne asigurăcă „păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră.“ Romani 6,14.Acestor oameni nu le sunt cunoscute beneficiile ispăşirii. Ei nuvin într-un mod inteligent şi cu încredere la sanctuar pentru a fiuşuraţi de povara lor şi pentru a se întoarce binecuvântaţi cu pre-zenţa dulce a neprihănirii lui Hristos.

Necesitatea de a intra în stăpânirea unei credinţe puterniceşi vii nu poate fi niciodată descrisă atât de bine. Trebuie devo-tat timp şi efort pentru aceasta, deoarece nu e natural pentruom să creadă într-un Dumnezeu pe care nu-l poate vedea. Dis-poziţia sa, otrăvită de păcat, îl influenţează să se încreadă maidegrabă în sine, decât în Creatorul atotputernic al cerurilor şial pământului. Chiar după ce oamenii au făcut lucruri minuna-te sub conducerea personală a lui Dumnezeu, ei au pierdut cre-dinţa, s-au întors la faptele lor şi, în consecinţă, au suferit în-frângeri teribile. Nimeni nu poate ajunge la locul unde să sepoate relaxa, încrezător în faptul că este imun în faţa necredi-nţei. Un război permanent trebuie să fie menţinut împotrivacampaniei persistente a vrăjmaşului de a abate privirile cre-dincioşilor de la făgăduinţele măreţe ale Celui veşnic către re-sursele vizibile care sunt la îndemâna omului, dar cu totul ne-vrednice de încredere.

„Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cu-vântul lui Hristos.“ Romani 10,17.

Cuvântul lui Dumnezeu este accesibil prin două mijloace majo-re: Sfânta Scriptură şi universul creat. Cea mai mare parte a uni-versului este aşa de îndepărtat, încât foarte puţin poate fi cunos-cut din el, dar ceea ce poate fi văzut este mai mult decât îndestul-ător pentru a inspira omului o credinţă bogată şi vie. Dumnezeu aplănuit ca ai Săi copii, prin privirea acestor manifestări ale puteriiSale creatoare, să fie conduşi în aşa fel încât să ştie în ce să-şi punăîncrederea, ceea ce nu înseamnă neapărat pentru cei care îşi petrecviaţa în contact cu aceste minuni că îşi vor dezvolta în mod auto-mat o credinţă puternică în Cel nemărginit. Din contră, sunt ne-număraţi botanişti, astronomi, biologi şi oameni de ştiinţă, care îşipetrec întreaga viaţă în contact strâns cu aceste lucruri pe care lestudiază fără să aibă credinţă în Dumnezeu. Printre aceştia se aflăoameni de frunte în ceea ce priveşte propagarea teoriilor specu-


lative care nu-i dau nici un loc lui Dumnezeu ca Creator al tutu-ror lucrurilor. Ei susţin că universul a apărut singur şi că proce-sul care stă la baza apariţiei lui este încă la lucru.

Este un fapt cât se poate de regretabil, dar acest lucru nu di-minuează puterea de viaţă ce poate fi câştigată prin contactulstrâns cu Dumnezeu prin intermediul creaţiei Sale. Aceasta do-vedeşte doar că aceia care studiază natura fără călăuzirea Cu-vântului lui Dumnezeu sunt lipsiţi de puterea de a citi corect în-scrisul lui Iehova.

Nimeni nu trebuie să ajungă în situaţia aceasta. Dumnezeu apromis că este Învăţătorul poporului Său, iar acest lucru este ogaranţie că ochii lor vor fi deschişi pentru a recunoaşte rolul Luipersonal în afacerile umane, iar încrederea lor în El va fi învio-rată până la punctul în care toate marile beneficii ale ispăşirii vordeveni ale lor. Aceia care stau la picioarele acestui Mare Învăţătorvor studia atât Cuvântul creat, cât şi cel scris, nu doar pentru aobţine o simplă informaţie. Prin aceste mijloace şi printr-o sâr-guincioasă aplicare a lecţiilor date de ele, cei neprihăniţi vor fi în-conjuraţi de o influenţă de o asemenea măreţie şi putere, încât vorobţine viziuni largi despre atotputernicia lui Dumnezeu care vorgenera o credinţă tot mai efectivă şi în continuă creştere.

Ori de câte ori Dumnezeu a chemat un om prin care să îşi con-ducă poporul Său înainte, El a recunoscut nevoia de a dezvolta înomul acela capacităţi extraordinare şi o mare credinţă. Pentru arealiza acest lucru El l-a separat pe omul acela de mediul în carei se reamintea în mod constant grandoarea omenească şi l-a con-dus în locuri unde era înconjurat de lucrările creaţiei divine.

Şcoala prin care Moise a fost pregătit pentru rolul său de con-ducător al lui Israel este o ilustraţie excelentă a acestor procedee.În timpul primilor patruzeci de ani ai vieţii lui, el a trăit în inimacelui mai renumit şi mai bogat imperiu cunoscut în lumea deatunci. El a fost în mod continuu înconjurat de mari realizări ome-neşti şi de asemenea a fost implicat în construirea altora ca ele.A fost într-o mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, inconştientde acea influenţă puternică ce lucra asupra sa. Această influenţăîl modela cu adevărat pe Moise, ajutând la clădirea încrederii desine şi întărind în el încrederea în puterea omenească mai presusde cea divină. Acest lucru l-a condus la uciderea egipteanului, prinfaptul că a presupus că exodul va fi realizat printr-o campanie mi-litară sub conducerea sa „capabilă.“


Dumnezeu ştia că dacă Moise ar fi continuat să stea în Egiptatunci avea să-şi reducă în mod progresiv capacitatea sa de a pre-lua misiunea care îi era destinată, ceea ce l-a determinat pe Dom-nul să îngăduie ca evenimentele să-şi urmeze cursul lor, cu re-zultatul că ele l-au separat pe Moise de aceste influenţe distrug-ătoare. Astfel El l-a călăuzit pe servul Său într-un loc unde era uncu totul alt mediu înconjurător, care îi putea restructura atitudi-nile.

„Moise învăţase multe lucruri de care trebuia să se dezveţe. In-fluenţele care-l înconjuraseră în Egipt – iubirea mamei sale adop-tive, poziţia sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate pri-vinţele, rafinamentul, subtilităţile şi misticismul unei religii fal-se, splendoarea închinării idolatre, măreţia solemnă a arhitecturiişi sculpturii – toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minţiisale în dezvoltare şi, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiu-rile şi caracterul său. Timpul, schimbarea condiţiilor şi a loculuişi comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste in-fluenţe. Din partea lui Moise însuşi se cerea o luptă ca, pentrupropria sa viaţă, să lepede ce era greşit şi să accepte adevărul, darDumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fieprea grea pentru puterea omenească.

În toţi aceia care sunt aleşi să aducă la îndeplinire o lucrarepentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea,ei nu sunt oameni care să aibă un caracter şi obiceiuri stereotipeşi care să fie mulţumiţi să rămână în starea aceea. Ei doresc cuînfocare să primească înţelepciune de la Dumnezeu şi să înveţesă lucreze pentru El. Apostolul spune: ,Dacă vreunuia dintre voiîi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tutu-ror cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.‘ Iacov 1,5.Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiască atâtavreme cât ei sunt mulţumiţi să rămână în întuneric. Pentru ca săprimească ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună pro-pria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare cetrebuie săvârşită în el. El trebuie să fie trezit la o viaţă de rug-ăciune zeloasă şi stăruitoare şi plină de eforturi. Deprinderile şiobiceiurile rele trebuie să fie lepădate şi biruinţa poate fi câşti-gată numai printr-o străduinţă hotărâtă de a corecta aceste greşe-li şi a trăi conform cu principiile cele drepte. Mulţi nu ajung ni-ciodată la înălţimea pe care ar putea s-o atingă, pentru căaşteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pentru care El


le-a dat putere să-l facă singuri. Toţi aceia care sunt capabili săfie de folos trebuie să fie educaţi prin cea mai severă disciplinămorală şi intelectuală, şi Dumnezeu îi va sprijini, unind putereadivină cu eforturile omeneşti.

Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu Dumnezeu.Templele măreţe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cusuperstiţiile şi falsitatea lor. În măreţia solemnă a dealurilor ve-şnice, el contempla maiestatea Celui Prea Înalt şi, prin contrast,îşi dădea seama cât de lipsiţi de putere şi însemnătate erau zeiiEgiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise aveasimţământul că se află în prezenţa Sa şi că este copleşit de pute-rea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine s-au spulberat. Însimplitatea aspră a vieţii din pustie, urmările vieţii sale de lux şilipsite de griji în Egipt au dispărut. Moise a devenit un omrăbdător, respectuos şi umil, ,mai blând decât orice om de pe faţapământului‘ (Numeri 12,3), dar, în acelaşi timp, puternic în cre-dinţa în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov.“ Patriarhi şi profeţi,cap. 22, par. 24-26.

Aceste paragrafe sunt un îndrumător de valoare pentru aceiacare vor primi beneficiile depline ale ispăşirii pentru păcat. Dum-nezeu a pus la dispoziţie orice mijloc necesar pentru dezvoltareaunei credinţe puternice, dar El nu va îndeplini partea de contracta omului. Sub călăuzirea Duhului Sfânt fiecare om trebuie săînţeleagă care sunt slăbiciunile şi obstacolele cu care se con-fruntă. Fiecare trebuie să recunoască efectele pe care le are asu-pra sa mediul înconjurător şi să se hotărască cu putere să spriji-ne doar acele lucruri care îi vor zidi credinţa. Vor exista multe in-fluenţe în jurul lui care au un efect negativ, dar vor fi şi din aceleacare sunt constructive. Uneori credincioşii se vor afla în împre-jurări nefavorabile din care nu există ieşire imediată. Un exem-plu bun este ducerea în robie a lui Iosif în Egipt.

„Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marelegărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici ela fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun.Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei falşi era în-soţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şicultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toateacestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă deDumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemă-rile viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic.


El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiecte-lor interzise.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 20, par. 5.

Iosif a demonstrat că împrejurările nefavorabile nu condamnăun om la o viaţă păcătoasă. Indiferent în ce loc poate fi pus cine-va, glasul lui Dumnezeu poate fi auzit în Cuvântul Său şi în na-tură. Depinde de cel credincios ca să-şi îndrepte atenţia spre acelglas, în timp ce îşi va ţine ochii şi urechile închise la scenele se-ducătoare şi zgomotoase ale păcatului.

Nimeni nu poate să experimenteze puterea curăţitoare a is-păşirii fără o credinţă vie şi nimeni nu poate să aibă acest dar dacănu depune eforturi stăruitoare ca să îl dezvolte.

Aşadar, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să lucreze sâr-guincios în vederea creşterii sale în credinţă în detrimentul încre-derii de sine. El are nevoie ca „prin harul lui Dumnezeu şi prin pro-priile“ lui „eforturi stăruitoare“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par.6, să facă din aceasta un ideal al vieţii sale în a ajunge la o expe-rienţă creştină extraordinară, tot aşa după cum diferiţi oameni lu-meşti îşi concentrează întreaga energie a vieţii în atingerea celeimai înalte măreţii în domeniul lor de activitate. Unul se hotărăş-te să ajungă un mare violonist, un altul un mare artist, un altulun educator strălucit şi aşa mai departe. Pentru a atinge acestepoziţii ei trebuie să elimine orice factor care le-ar risipi în vreunfel oarecare resursele, concentrându-se totodată ca tot timpul şitoate puterile lor să slujească obiectivului pe care şi l-au ales.

În timp ce motivele creştinului sunt diferite, deoarece el nucaută glorie sau faimă personală, procedeele prin care el cultivădarurile divine cu care este înzestrat sunt în mare aceleaşi. A-cest fapt nu este înţeles aşa cum ar trebui şi doar puţini atingînălţimile desăvârşirii creştine. Din păcate, datorită acestui lucruatât Dumnezeu cât şi lumea sunt lipsiţi de mărturia minunată aadevărului de care este atât de multă nevoie.

Pavel a înţeles cu mare claritate aceste principii şi a căutat săle prezinte în toată importanţa lor credincioşilor corinteni, a-trăgându-le atenţia la întrecerile olimpice din vremea lor.

„Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare a lupteicreştine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute deconcurenţii la alergare, în vederea succesului – o disciplinarepreliminară, o dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. ,Toţicei ce se luptă la jocurile de obşte‘, spunea el, ,se supun la tot felulde înfrânări.‘ Alergătorii renunţau la orice îngăduinţă care ar fi


dus la slăbirea puterilor fizice şi, printr-o disciplinare severă şicontinuă, îşi dezvoltau muşchii spre a fi tari şi rezistenţi, pentruca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată cere dinpartea puterilor să facă faţă celui mai greu efort. Cu atât mai multcreştinul, ale cărui interese veşnice sunt în joc, trebuie să-şi aducăpoftele şi pasiunile sub controlul raţiunii şi voinţei lui Dumnezeu.Niciodată el nu trebuie să îngăduie ca atenţia să-i fie sustrasă deplăceri, lux sau de o viaţă uşoară. Toate obiceiurile şi pasiunile luitrebuie supuse unei stricte disciplinări. Judecata, luminată deînvăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzită de DuhulSfânt, trebuie să ţină frânele controlului.

Şi, după ce acestea au fost făcute, creştinul trebuie să depunăcea mai mare străduinţă pentru a dobândi biruinţa. La jocurilecorintice, ultimii câţiva paşi ai alergătorilor care luau parte laîntrecere erau făcuţi cu eforturi chinuitoare pentru a-şi menţineviteza. Tot la fel şi creştinul, cu cât se apropie mai mult de ţintă,trebuie să se avânte înainte cu un şi mai mare zel şi hotărâre decâtla începutul alergării.“ Faptele apostolilor, cap. 30. par. 6, 7.

Cel ce aspiră la gloria lumii câştigă o coroană care, deşi reală,e trecătoare. El îşi concentrează toate puterile disponibile pentrua dezvolta sămânţa lui Adam care este deja pierdută în faţa legiicălcate. Prin aceasta el este capabil să atingă un nivel foarte înaltde măiestrie sau perfecţiune, dar niciodată nu va câştiga viaţaveşnică. Spre deosebire de acesta, creştinul care foloseşte aceleaşiresurse, aproape aceleaşi procedee şi multă sârguinţă, îşifoloseşte timpul şi energiile mai degrabă pentru veşnicie, decâtpentru o investiţie de scurtă durată.

Aceasta face deosebirea între creştinul adevărat şi cel legalist.Amândoi îşi concentrează efortul în vederea dezvoltării unuicaracter desăvârşit, dar în timp ce creştinul are viaţa lui Hristos,cel de-al doilea poartă numai viaţa sortită morţii a lui Adam, pecare se străduieşte s-o desăvârşească.

În acest capitol am pus accentul într-o mare măsură peinfluenţa modelatoare a mediului înconjurător în care este puscineva, precum şi necesitatea ca acel om să facă pentru el însuşiîn mod inteligent şi cu hotărâre ceea ce Dumnezeu nu va facepentru el – să-şi întoarcă mintea de la elementele corupătoarespre cele înălţătoare din jurul său. Aceia care fac acest lucru vorvedea că încrederea de sine va fi înlocuită cu umilinţa şi cu oîncredere tot mai adâncă în Dumnezeu.


Unul din aceste elemente puternice este Sfânta Scriptură. Eaeste în mod permanent la îndemâna fiecărui copil al lui Dumnezeuoriunde s-ar afla el. Zilnic el are nevoie să se hrănească din belşugcu făgăduinţele sfinte ale lui Dumnezeu, pentru a alimenta şiîntări darul credinţei din el. După cum minerul sapă tot mai adâncsub pământ pentru a găsi minereul preţios, tot aşa trebuie săcaute creştinul asigurările divine. După ce a găsit una, el trebuies-o citească şi s-o recitească, cu un spirit meditativ şi plin derugăciune, până ce frumuseţea soliei ei cuprinde sufletul său şi ocrede aşa cum o citeşte. În felul acesta se vor deschide înaintea luigânduri tot mai cuprinzătoare despre puterea şi iubirea infinită alui Dumnezeu care vor vitaliza credinţa sa şi îl vor lega de Domnulcu o legătură tot mai intimă şi minunată.

În acest fel, în loc să fie învins când ispita îi descoperă răulnecunoscut, ascuns din suflet, el se va odihni în convingereasalvatoare că în ispăşirea acestui fel de păcat, Dumnezeu a oferitsoluţia deplină a problemei. El nu va deplânge în mod inutilpăcatul, ci cu paşi siguri va merge la sanctuar pentru a primi odeplină curăţire de acel păcat pentru a fi adus într-o perfectăarmonie cu familia cerească.

Chiar dacă Dumnezeu este în stare să-i descopere unui ompăcatul care se mai află încă în inima lui este foarte important casufletul să fie binecuvântat cu credinţa care va satisface aceanevoie. Dacă el prinde acea viziune a puterii şi iubirii Domnuluiîncât să-l ajute să cunoască în mod pozitiv pe Dumnezeu pentrua putea fi vindecat, atunci conştientizarea păcatului va fi o marebinecuvântare. Dar dacă el nu are această credinţă cândbeneficiază de revelaţia lui Dumnezeu, atunci va cunoaşte numaidescurajare şi înfrângere.

O dată ce păcatul necunoscut nu mai este ascuns de el şi areadevărata credinţă în lucrarea de ispăşire a lui Dumnezeu, el estegata să treacă la faza următoare a ispăşirii – venirea la uşasanctuarului pentru a face o mărturisire corectă şi pentru cură-ţirea de păcate.

Există trei lucruri esenţiale necesare pentru a face din ispăşireo experienţă folositoare în cel pocăit. Ele sunt: cunoaştereapăcatului, credinţa vie în puterea lui Dumnezeu de curăţire şirestaurare şi cunoaşterea exactă a procedeelor care trebuieurmate pentru a obţine binecuvântarea. Primele două au fost dejadezbătute, aşa că vom studia acum pe cel de-al treilea.


În slujba tipică, o dată ce penitentul păcătos alegea animalulde jertfă, el îl aducea la uşa cortului întâlnirii. Dacă era ocăpetenie, i se cerea „...să aducă jertfă un ţap fără cusur.“ Levitic4,23. Dacă era cineva din popor, i se cerea să aducă jertfă o iadăsau o mieluşea. Versetele 28, 32. Un preot era îndrumat să aducăo jertfă mai valoroasă „...un viţel fără cusur, ca jertfă de ispăşirepentru păcatul pe care l-a făcut.“ Versetul 3. Acelaşi lucru se cereade la întreaga adunare, dacă aveau nevoie de o ispăşire colectivă.Versetul 14.

O dată ajuns la uşa cortului întâlnirii, în curtea templului,păcătosul pocăit îşi punea mâinile deasupra capului victimei, înprezenţa preotului, după care el lua viaţa animalului.

„Să aducă viţelul la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului,să-şi pună mâna pe capul viţelului şi să-l junghie înainteaDomnului.“ Versetul 4. Vezi şi versetele 15,24,29.

Sângele care curgea era colectat într-un vas de preotul careavea ungerea şi îl ducea în Sfânta unde îl stropea de şapte oriînaintea perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor, iar apoiungea cu el coarnele altarului tămâierii. Apoi se întorcea în cur-tea templului unde vărsa restul de sânge la picioarele altaruluide jertfă.

„Preotul care a primit ungerea, să ia din sângele viţelului şisă-l aducă în cortul întâlnirii: să-şi moaie degetul în sânge şi săstropească de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei di-năuntru a sfântului locaş. Apoi preotul să ungă cu sânge coarne-le altarului pentru tămâia mirositoare care este înaintea Dom-nului în cortul întâlnirii; iar tot celălalt sânge al viţelului să-l ver-se la picioarele altarului pentru arderile de tot, care este la uşacortului întâlnirii.“ Versetele 5-7. Vezi şi versetele 16-18.

În cazul căpeteniei şi al oamenilor de rând din popor, sângelenu era dus în Sfânta, ci era vărsat la picioarele altarului arderilorde tot. În loc de a duce sângele după prima perdea, preotului i secerea să mănânce carnea animalului. Legea era strictă, adicădacă sângele era dus înăuntrul cortului, carnea nu trebuiamâncată, dar dacă sângele nu era dus înăuntru, carnea trebuiamâncată. Această lege este descrisă în Leviticul 6,24-30:

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte lui Aaron şi fiilorlui şi zi: Iată legea jertfei de ispăşire. Vita pentru jertfa de ispăşiresă fie junghiată înaintea Domnului în locul unde se junghiearderea de tot: ea este un lucru prea sfânt. Preotul care va aduce


jertfa de ispăşire, acela s-o mănânce; şi anume să fie mâncatăîntr-un loc sfânt în curtea cortului întâlnirii. Oricine se va atingede carnea ei va fi sfinţit. Dacă va sări sânge din ea pe vreunveşmânt, locul stropit cu sânge să fie spălat într-un loc sfânt. Va-sul în care se va fierbe să se spargă; dacă s-a fiert într-un vas searamă, vasul să fie frecat şi spălat cu apă. Toată partea bărbă-tească dintre preoţi să mănânce din ea: ea este un lucru preasfânt. Dar să nu se mănânce nici o jertfă de ispăşire din al căreisânge se va aduce în cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii însfântul locaş; ci aceea să fie arsă în foc.‘ “

Diferenţa ceremonială nu schimba simbolismul. Fie că sânge-le era dus înăuntru fără ca să fie mâncată carnea, fie că sângelenu era dus înăuntru dar era mâncată carnea, slujba învăţa ace-laşi lucru şi anume, că păcatul era transferat în sanctuar.

„În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carneaera atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii luiAaron, zicând: ,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adună-rii.‘ Leviticul 10,17. Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă tre-cerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Tragedia vea-curilor, cap. 23, par. 28.

Partea finală a slujbei repartiza ceea ce rămăsese din jertfă:„Să ia toată grăsimea viţelului adus ca jertfă de ispăşire, şi a-

nume: grăsimea care acoperă măruntaiele şi toată grăsimea ca-re ţine de ele, cei doi rărunchi şi grăsimea de pe ei, de pe coapseşi prapurul ficatului pe care-l va dezlipi de lângă rărunchi. Preo-tul să ia aceste părţi, cum se iau de la viţelul adus ca jertfă demulţumire şi să le ardă pe altarul arderilor de tot. Dar pieleaviţelului, toată carnea lui, cu capul, picioarele, măruntaiele şi ba-lega lui, adică tot viţelul care a mai rămas, să-l scoată afară dintabără, într-un loc curat, unde se aruncă cenuşa şi să-l ardă culemne pe foc; să fie ars pe grămada de cenuşă.“ Leviticul 4,8-12.Vezi şi versetele 19-21,26,31,35.

Prin aceste procedee simbolice, Domnul a plănuit pentru copiiiSăi să înveţe calea de a obţine binecuvântările depline ale is-păşirii de păcatele fără voie sau din neştiinţă. În aceste lecţii aletrecutului există adevăruri spirituale foarte adânci. Familiariza-rea cu simpla procedură nu va fi de nici un folos pentru nimeni.Trebuie să existe o înţelegere corectă şi adâncă a semnificaţieifiecărui act, pentru ca sufletul pocăit să poată să transpunăfiecare pas într-o experienţă spirituală personală, bogată şi



răsplătitoare. Fără această experienţă studiul serviciilor sanc-tuarului nu aduce nici un folos.

Hotărâtor pentru această înţelegere este o adevărată concepţiedespre ceea ce reprezintă păcatul, deoarece „Iertarea sauîndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă laîndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.

Ispăşirea îndepărtează păcatul, nu numai fapta, vinovăţia sauconsemnarea lui. Prin înlăturarea păcatului sunt îndepărtate deasemenea fapta, vinovăţia sau consemnarea lui. În felul acestaproblema este rezolvată prin îndepărtarea cauzei. Pe de altăparte, dacă penitentul se concentrează în primul rând la modulcum să scape de fapta şi vinovăţia păcatului, pierzând din vederecurăţirea păcătoşeniei ca atare, el nu va primi nimic de laDumnezeu. Pentru a evita această risipă de eforturi inutile, ceipăcătoşi nu trebuie să se dea odihniţi până când nu vor înţelegedefiniţia biblică a păcatului. Fără această cunoştinţă, nimeni nupoate înţelege Evanghelia şi nimeni nu poate primi lucrarea eimântuitoare.

Pentru majoritatea creştinilor plini de aspiraţii păcatulînseamnă săvârşirea unei fapte greşite care, o dată comis, puneasupra sufletului celui păcătos povara vinovăţiei. Acest lucru estevăzut ca fiind elementul care separă sufletul de Dumnezeu şi careridică o barieră pentru primirea lui în cer. Când aceşti creştinisunt întrebaţi care este definiţia biblică a păcatului, ei indicărepede textul din 1Ioan 3,4: „Oricine face păcat, face şi fărădelege;şi păcatul este fărădelege.“

Există adevăr în acest verset, dar este înţeles la un nivelsuperficial, încât acest lucru va împiedica păcătosul pocăit săcunoască adevărata eliberare de sub puterea păcatului. Definiţiatrebuie extinsă până la punctul unde păcatul este văzut a fi cumult mai mult decât ceea ce facem noi. El este ceea ce suntem noiînlăuntrul nostru. Este o putere covârşitoare care locuieşteînlăuntrul fiinţei noastre şi o controlează împotriva voinţei per-sonale. Este rădăcina din care răsar roadele rele ale faptelornoastre nelegiuite.

Ispăşirea nu a fost concepută să îl scape pe păcătos doar de vinasa, pentru că aceasta nu ar satisface nevoile reale ale păcătosului.L-ar lăsa în condiţia jalnică de a păcătui şi de a se pocăi şi iar dea păcătui şi de a se pocăi la nesfârşit. „Însăşi esenţa Evanghelieiînseamnă refacere...“ Hristos Lumina Lumii, cap. 86, par. 28.


7

4

1

2

35

6


1.P

rin

stu

diu

l C

uvâ

ntu

lui

lui

Du

mn

ezeu

şi

prob

ais

pite

i vi

n d

esco

peri

rea

şi c

onvi

nge

rea

de p

ăcat

ul

nec

un

oscu

t pâ

nă

în m

omen

tul

desc

oper

irii

. C

re-

din

cios

ul

inte

lige

nt

cun

oaşt

e că

ade

văra

ta p

ro-

blem

ă n

u e

ste

actu

l sau

fapt

a pă

căto

asă,

ci s

piri

tul

cel r

ău, p

ăcăt

os, d

inău

ntr

u c

are

este

su

rsa

prob

le-

mei

. E

l şt

ie c

ă pâ

nă

cân

d ac

esta

nu

est

e în

depă

r-ta

t n

u p

oate

în

ceta

să

înfă

ptu

iasc

ă pă

catu

l. D

im-

potr

ivă

va c

onti

nu

a să

-l f

acă.

2.E

l şt

ie c

ă n

evoi

a sa

de

iert

are

şi c

ură

ţire

va

fi s

a-ti

sfăc

ută

pe

depl

in d

oar

la u

şa s

anct

uar

ulu

i ca

răs-

pun

s în

urm

a u

nei

măr

turi

siri

cor

ecte

. A

stfe

l el

vin

e cu

cre

din

ţa t

are

că D

omn

ul v

a fa

ce e

xact

cee

ace

a p

rom

is c

ă va

fac

e.

3.În

tr-u

n f

el f

oart

e pr

ecis

el

măr

turi

seşt

e că

pro

ble-

ma

sa r

eală

est

e sp

irit

ul p

ăcăt

os d

inău

ntr

ul s

ău. Î

lpr

edă

Dom

nu

lui c

are

îl ia

şi u

mpl

e lo

cul r

ămas

gol

cu h

aru

l du

lce

al D

uh

ulu

i Sfâ

nt.

4.În

fel

ul

aces

ta s

e în

toar

ce a

casă

foa

rte

dife

rit

faţă

de o

mu

l car

e ve

nis

e la

uşa

san

ctu

aru

lui.

Acu

m, î

nac

est

dom

eniu

un

de a

fos

t cu

răţi

t, a

re p

ute

rea

dea

aleg

e să

păc

ătu

iasc

ă da

că v

oieş

te s

au n

u.

5.C

eea

ce-l

pân

găre

a –

viaţ

a sa

pie

rdu

tă –

est

e în

san

ctu

ar,

ceea

ce

face

ca

la r

ându

l lu

i să

fie

pân

gări

t şi

să

fie

nec

esar

pen

tru

a fi

cu

răţi

t. A

st-

fel

cură

ţire

a in

divi

dulu

i în

seam

nă

pân

gări

rea

san

ctu

aru

lui.

6.U

n r

apor

t al

tu

turo

r ac

esto

r tr

anza

cţii

est

e pă

-st

rat

în c

eru

ri ş

i ace

st r

apor

t es

te fo

losi

t pe

ntr

u a

deci

de în

lătu

rare

a fi

nal

ă a

păca

tulu

i în

mar

ea z

ia

jude

căţi

i. P

ăcat

ele

se î

nto

rc f

ie a

supr

a pă

căto

-su

lui,

fie

sun

t pu

se a

supr

a ţa

pulu

i pen

tru

Aza

zel.

7.N

um

ai a

tun

ci c

ând

nic

i un

păc

at n

u m

ai r

ămân

eîn

om

, păc

atel

e di

n s

anct

uar

vor

fi p

use

asu

pra

ţa-

pulu

i pe

ntr

u A

zaze

l sa

u d

e tr

imis

. De

acee

a es

tece

l mai

impo

rtan

t lu

cru

ca

toat

e pă

cate

le s

ă fi

e în

san

ctu

ar î

nai

nte

de

jude

cată

. Păc

atu

l în

suşi

tre

-bu

ie s

ă fi

e ac

olo,

nu

nu

mai

vin

ovăţ

ia s

au r

apor

-tu

l ace

stu

ia. Ţ

ineţ

i min

te c

ă n

ici u

n p

ăcat

nu

tre

-ce

dir

ect

de l

a pă

căto

s as

upr

a ţa

pulu

i de

tri

mis

.T

rebu

ie c

a to

ate

păca

tele

să

trea

că m

ai în

tâi p

rin

san

ctu

ar.

Dumnezeu nu se va mulţumi mai puţin decât cu o lucrare profundtransformatoare prin care va îndepărta sursa păcatului şi vareproduce în om chipul Său.

Deoarece mântuirea păcătosului depinde de cunoaştereacorectă a ceea ce înseamnă păcatul, Sfânta Scriptură demască,identifică şi descrie această putere covârşitoare prin explicaţii,parabole şi simboluri într-o asemenea măsură încât nimeni nupoate găsi scuză că nu înţelege adevărul. O examinare a acestordovezi este prezentată pe larg în cărţile Renaşterea şi reforma,Salvat din robia păcatului, Mărturisirea corectă, Cei vii şi ceimorţi şi Destinul unei mişcări care se pot procura de la BisericaAdventă a Odihnei de Sabat.

Ceea ce trebuie ţinut minte e că păcatul este atât de mult oparte integrantă din păcătos, încât este inseparabil de el, fărăharul mântuitor al lui Dumnezeu, fiind puterea stăpânitoare avieţii sale. Omul este un rob al păcatului, fie că îi place sau nu săadmită aceasta. Oriunde se duce, păcatul îl însoţeşte. Ascundereade ispite nu rezolvă problema, deşi ar părea că o rezolvă, mai alesatunci când păcatul este lăsat să aţipească pentru un timp.Totuşi, în cele din urmă, păcatul iese din nou la iveală şi semanifestă cu putere ori de câte ori reapare presiunea.

Aceia care aleargă la sanctuar, cunoscând aceste lucruri desprepăcat, sunt conştienţi că păcătoşenia lor îi însoţeşte. Ei suntbucuroşi să ştie acest lucru pentru că sunt încredinţaţi că răul afost adus în locul unde trebuie să fie lăsat. Nu există nici o caleprin care păcatul să poată evita confruntarea cu ispăşirea careîndepărtează acel păcat dinăuntrul victimei sale, dacă acel copilal lui Dumnezeu este hotărât şi vine înaintea Mântuitorului.

Cei care nu au descoperit ce este păcatul vin la sanctuar săprimească doar iertare. Păcatul lor vine acolo împreună cu ei, darse întoarce tot împreună cu ei. Pentru că ei nu cunosc în ce constăadevărata lor problemă, nu sunt în stare să facă o mărturisirecorectă, motiv pentru care Dumnezeu nu poate să-i mântuiascăde păcatele lor. Ei se întorc de la ispăşire întocmai cum erau şimai înainte – păcătoşi nemântuiţi.

În slujba tipică atunci când penitentul ajungea la locul unde sefăcea ispăşirea, şi anume la uşa cortului întâlnirii, el îşi puneamâinile deasupra capului animalului de jertfă şi făcea omărturisire clară a păcatelor sale. Depindea de naturamărturisirii sale, dacă el primea sau nu beneficiile ispăşirii.


Intenţia lui Dumnezeu era ca el să primească mult mai mult decâtiertarea pentru păcatele comise. Nu numai că răul trebuia să fiecurăţit din el, dar atributele lui Hristos trebuia sădite înlăuntrullui. Dumnezeu era pe deplin pregătit să facă această lucrarepentru păcătos dacă acesta era credincios şi îndeajuns deconştient ca să ofere o mărturisire care să facă posibilă lucrareadivină.

Fiecare suflet trebuie să înţeleagă că doar acele mărturisiricare se conformează cerinţelor divine pot aduce rezultatele dorite.Există mărturisire în general şi mărturisire corectă. Mulţigândesc că dacă ei fac orice fel de mărturisire, iertarea le esteasigurată în mod automat. Dar nu este aşa de simplu pe cât separe. Trebuie împlinite mai întâi anumite condiţii. Totuşi, aceastanu înseamnă că mărturisirea corectă este ceva complicat. Nu estedeloc, deoarece până şi un copil o poate înţelege şi experimenta.

Când păcătosul stă înaintea Mântuitorului său, Domnuldoreşte să înlăture povara păcatului şi vinovăţiei şi să-l umple pecel ce se căieşte cu atributele neprihănirii Sale. El nu o poate facefără cooperarea petiţionarului pentru că păcatul îi aparţinepăcătosului şi Domnul ar fi un hoţ dacă ar lua de la păcătos cevafără cunoştinţa şi consimţământul lui deplin. Hristos nu este untâlhar. De aceea călcătorul legii trebuie să-i încredinţezeproblema Mântuitorului pentru ca El s-o poată primi şi pune laloc sigur în sanctuar.

Să luăm în considerare ce înseamnă acest lucru în cazurileacelora care nu înţeleg adevărata natură a păcatului şi vin laHristos doar ca să capete iertarea şi puterea de a suprimatendinţele lor păcătoase. Ei mărturisesc doar faptele pe care le-aufăcut şi se roagă pentru iertarea lor. Dar adevărata problemă nue deloc amintită – viaţa păcătoasă dinăuntrul lor, ce este rădăcinadin care izvorăsc relele. Dacă aceasta nu a fost mărturisită, atuncicu siguranţă că ea nu a fost predată Mântuitorului, luându-i astfelorice posibilitate de a rezolva problema. El nu se poate ocupa cuceva ce nu i-a fost predat în mod special. De aceea aceşti oamenise ridică de pe genunchi încă sub stăpânirea puterii păcatuluidinăuntrul lor, fapt care-i sileşte să păcătuiască din nou, ori de câteori reapare ispita.

Umiliţi, necăjiţi, plini de remuşcări şi induşi în eroare derepetarea aceloraşi păcate, ei repetă mărturisirea lor nepotrivităcare îi lipsesc ca şi mai înainte de izbăvirea necesară. Astfel, o


asemenea mărturisire îl aşază pe om într-un cerc vicios din carenu există ieşire, el păcătuind şi mărturisind mereu aceleaşipăcate. Aceasta este o viaţă nenorocită şi deprimantă pe careDumnezeu niciodată n-a intenţionat-o pentru copiii Săi. În modcert aceasta nu este o adevărată experienţă creştină. Până cândcel care se roagă nu învaţă procedura simplă prin care se facemărturisirea corectă, acest cerc vicios al înfrângerilor nu estedistrus.

O cu totul altă experienţă este cea a celor care înţeleg ce estepăcatul şi ce anume este destinat să împlinească ispăşirea. Eiîngenunchează cu o inimă zdrobită, mărturisind nu numai ce aufăcut, ci şi ce sunt ei. Ei recunosc că răul locuieşte înăuntrul lor,că îi stăpâneşte şi că atâta vreme cât acea putere este prezentă şise află la cârmă înăuntru nu au nici o şansă să trăiascăneprihănit. O dată ce ei au mărturisit prezenţa cea rea şivinovăţia care o însoţeşte, ei i-o predau lui Hristos care cu bucurieia ceea ce El aştepta să primească. Prin meritele jertfei Saleinfinite, El o transferă asupra sanctuarului unde rămâne până cese încheie judecata de cercetare.

Acolo unde locuia păcatul se află acum un loc gol. Dar nu tre-buie lăsat în acea stare. Isus a menţionat cazul omului din carerăul a fost dezrădăcinat, dar care a neglijat să aibă neprihănirealui Hristos în locul acela. Când duhul cel rău s-a reîntors şi a găsitcasa curată, neocupată, a mai luat cu el alţi şapte demoni mai răidecât el pentru a împărţi împreună inima pe care o stăpâneştedin nou. Nu mai este nevoie să spunem că starea acelui om a de-venit mult mai rea decât a fost înainte.

„Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fărăapă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,Mă voi întoarceîn casa mea de unde am ieşit.‘ Şi când vine în ea, o găseşte goală,măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte du-huri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea dinurmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmaiaşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.“ Matei 12,43-45.

„Erau mulţi în zilele lui Hristos, cum sunt şi astăzi, asupracărora părea că stăpânirea Satanei a fost sfărâmată pentru o vre-me; prin harul lui Dumnezeu ei fuseseră eliberaţi de duhurile re-le care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Du-mnezeu dar, ca şi ascultătorii asemănaţi în pilda cu pământul pie-tros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui


Dumnezeu pentru ca Hristos să poată locui în inimă; şi când du-hul cel rău s-a întors ,cu alte şapte duhuri mai rele decât el‘, ei auajuns să fie cu totul stăpâniţi de puterea celui rău.

Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânireinima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poateface niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, ca-re aduce un element supranatural în natura omenească. Sufletulcare s-a predat lui Hristos devine propria Lui fortăreaţă, pe careEl o păstrează într-o lume răzvrătită, şi El vrea ca nici o altă au-toritate să nu fie recunoscută acolo decât a Sa proprie. Un sufletluat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de a-salturile lui Satana. Dar dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hris-tos, vom fi stăpâniţi de cel rău. Inevitabil trebuie să fim sub stă-pânirea uneia dintre cele două mari puteri care se luptă pentrusupremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bună voie a ser-vi împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânireaei. N-avem decât să neglijăm a ne alia cu împărăţia luminii. Da-că nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire i-nima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva rău-lui este locuirea lui Hristos în inimă prin credinţa în neprihăni-rea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putemrezista faţă de efectele nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngădu-inţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi putem părăsi multe obi-ceiuri rele şi pentru câtva timp putem da la o parte tovărăşia luiSatana; dar fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noas-tră faţă de El, în fiecare clipă putem fi biruiţi. Fără o cunoaşterepersonală a lui Hristos şi o legătură continuă cu El suntem su-puşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pre-tenţiile lui.

,Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât ceadintâi. Tocmai aşa‘, a zis Isus, ,se va întâmpla cu acest neam vi-clean.‘ Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respinschemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea maiobişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este con-tinua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecarepas în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântui-rii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 33, par. 8-10.

Aceste cuvinte constituie o avertizare solemnă că, atunci cândun om curăţit de păcat nu primeşte şi nu menţine activă viaţa lui


Hristos dinăuntru, el va deveni mai rău decât dacă nu ar fi pri-mit niciodată ispăşirea. Este cât se poate de vital ca, o dată ce lo-cul rămas gol a fost umplut, credinciosul să dedice timp şi ener-gie pentru a hrăni viaţa divină a lui Hristos dinăuntru său.

„Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numaiiertarea păcatelor; ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umple-rea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă ilumi-nare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă e-liberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a DomnuluiHristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci, acoloeste curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşi-rea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. PrimireaMântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiridesăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumulcaracterului lui Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc desprefaptul că Dumnezeu a trimis, în adevăr, pe Fiul Său în lume ca săfie Mântuitorul ei.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâm-pinarea Mirelui, par. 40.

Cel care vine la templu cu o asemenea mărturisire careeliberează sufletul şi-l umple cu harul Duhului Sfânt, se vaîntoarce cu totul schimbat, devenind o altă persoană, spredeosebire de cum venise înainte plin de păcate şi vinovăţie. El ştiecă sângele lui Hristos a transferat păcatul de la el asuprasanctuarului, după cum stă scris: „Sângele, reprezentând viaţapierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dusde preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreiaera chivotul în care se găsea Legea pe care păcătosul o călcase.Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis însimbol asupra sanctuarului... Iar ceea ce se făcea în simbol înslujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrareasanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 28, 34.

Cum putea sângele mielului care-l reprezenta pe Hristos săsimbolizeze viaţa pierdută a păcătosului? Când păcătosul îşimărturisea păcatul peste capul victimei, păcatul era transferat înmod simbolic asupra victimei. Tot astfel, când păcătosul îşimărturiseşte păcatul înaintea lui Hristos, viaţa sa păcătoasă estetransferată asupra Mântuitorului, care duce acele păcate însanctuar ca şi cum ar fi ale Lui.

Să observăm cu grijă că ceea ce este dus în sanctuar nu estedoar vinovăţia, ci viaţa păcătosului. Desigur, vina este de


asemenea transferată în Sfânta din sanctuarul ceresc, pentru căoriunde merge păcatul, merge şi vinovăţia lui. De fapt esteimposibil să fie separate. Singura cale de a scăpa de vinovăţie estede a fi eliberat de păcat.

Binecuvântaţi sunt într-adevăr cei care primesc ispăşireapentru păcatele fără voie. Acolo unde cândva locuia răul celascuns, acum domneşte neprihănirea. Când vin ispitele ele numai găsesc răspuns înăuntru, ispite care făceau cândva aceacoardă să vibreze. Ceea ce păcătosul iubea mai înainte, acumurăşte, nu numai intelectual, ci şi spiritual. Vechiul lanţ alpăcătuirii şi al mărturisirii şi din nou al păcătuirii şi al măr-turisirii într-un cerc vicios, a fost distrus şi credinciosul poate păşiacum pe o treaptă şi mai înaltă împreună cu minunatul săuMântuitor. Păcatele sale, împreună cu vinovăţia şi raportul lor,sunt ţinute la loc sigur în sanctuar, unde vor rămâne până ce seva decide unde să fie aşezate prin judecata de cercetare.

Aceia care beneficiază de ispăşirea pentru păcatele fără voievor fi plini de laude şi admiraţie faţă de caracterul adecvat alprevederilor lui Dumnezeu pentru poporul Său lipsit de merit. Înacelaşi timp, ei vor recunoaşte că lucrarea nu este încă încheiată.Alte ispăşiri sunt necesare înainte ca ei să poată fi gata pentru amerge pe străzile de aur ale Ierusalimului ceresc şi pentru a vedeape Dumnezeu faţă către faţă.


Capitolul 14

Ispăşirea pentru vină sau călcările de lege

Jertfa pentru vină era o jertfă pentru păcat, dar există uneledeosebiri între această ispăşire şi cea prevăzută pentru păcateledin neştiinţă. Informaţia privitoare la ea se află în Levitic 5,1-19;6,1-7; 7,1-7 şi Numeri 5,5-31. Legea privitoare la jertfa pentruvină, se găseşte în Levitic 7:1-7.

„Iată legea jertfei pentru vină: ea este un lucru prea sfânt. loculunde se junghie arderea de tot, să se junghie şi vita care slujeşteca jertfă pentru vină. Sângele ei să se stropească pe altar de jurîmprejur. Să i se aducă toată grăsimea, coada, grăsimea careacoperă măruntaiele, cei doi rărunchi, grăsimea de pe coapse şiprapurul ficatului, care va fi dezlipit de lângă rărunchi.

Preotul să le ardă pe altar ca jertfă mistuită de foc înainteaDomnului. Aceasta este jertfa pentru vină. Toată parteabărbătească dintre preoţi să mănânce din ea; şi anume s-omănânce într-un loc sfânt, căci este un lucru prea sfânt. Cu jertfapentru vină este ca şi cu jertfa de ispăşire; aceeaşi lege estepentru amândouă: vita jertfită va fi a preotului care va faceispăşirea.“

Sângele de la jertfa pentru vină nu era dus în sanctuar. El erastropit în jurul altarului, iar carnea era mâncată de preoţi.Aceasta era în armonie cu legea generală, potrivit căreia, cândsângele nu era dus înăuntru, trebuia mâncată carnea. Cândslujitorii intrau în sanctuar, ei purtau în persoana lor carneajertfei, semnificând astfel că Hristos poartă El Însuşi păcatelenoastre.

(188)

O altă deosebire era aceea că, în timp ce pentru păcatele dinneştiinţă se cerea o anume jertfă pentru fiecare grup decredincioşi – un viţel pentru un preot şi pentru adunare, un ţappentru o căpetenie şi un ied sau un miel pentru omul de rând – încazul jertfei pentru vină, jertfa cerută corespundea posibilităţilorfinanciare a persoanei în cauză.

Se cerea cel mult un ied sau un miel, dar dacă persoana nuputea să ofere aşa ceva, putea aduce două turturele sau doiporumbei tineri. Dacă omul respectiv era atât de sărac, încât nuputea să aducă nici atâta, el putea aduce un dar de făină, pestecare trebuia să nu pună nici ulei, nici tămâie, pentru că nu era undar de mâncare, ci un dar pentru păcat.

„Apoi să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină, pentru păcatulpe care l-a făcut, o parte femeiască din turmă, şi anume o oaie sauo capră, ca jertfă ispăşitoare. Şi preotul să facă pentru el ispăşireapăcatului lui. Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, săaducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui douăturturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iarcelălalt ca ardere de tot. Să le aducă preotului, care va jertfi întâipe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-ifrângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă; săstropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iarcelălalt sânge să-l stoarcă la picioarele altarului; aceasta este ojertfă de ispăşire.

Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere de tot, dupărânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acestaispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. Dacă nu poatesă aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducăpentru păcatul lui ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floareafăinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe eaşi să nu adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. S-o aducăla preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte,şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de focînaintea Domnului; acesta este un dar de ispăşire. Astfel va facepreotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcutfaţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte careva mai rămânea din darul acesta, să fie a preotului, ca şi la darulde mâncare.“ Levitic 5:6-13.

În mod normal, un dar de mâncare era o consacrare a posesiunilormateriale în slujba lui Dumnezeu, dar aici se accentuează în mod

ISPĂŞIREA PENTRU VINĂ SAU CĂLCĂRILE DE LEGE 189


Este foarte probabil ca nimeni să nu fi predicat vreodatăEvanghelia în acest sat păgân. Dacă adevărul ar fi fost pre-zentat aici, atunci aceasta ar fi fost doar în timpul secolu-lui trecut sau aşa ceva. Chiar aşa stând lucrurile, învăţă-tura adânc înrădăcinată a secolelor şi mintea slăbită de ge-neraţii ce au trăit nesănătos, ar fi făcut ca acesta să fie uncâmp de lucru neroditor. Aceşti factori, în aparenţă, îi punpe aceşti oameni lipsiţi într-un mare dezavantaj faţă de se-menii lor mai fericiţi din ţările luminate, unde Biblia esteaccesibilă în mod liber tuturor. Însă aceasta nu înseamnăcă mântuirea este imposibilă pentru ei. Numele lui Dumne-zeu este scris cu majuscule în cartea naturii de care ei suntînconjuraţi, iar Duhul Sfânt este acolo pentru a le deschideinimile să o poată citi. Aceia care răspund acestei lumini şio urmează unde-i conduce, vor fi sigur mântuiţi.

deosebit faptul că este o jertfă de ispăşire. Întrucât „... fără vărsarede sânge nu există iertare de păcate“ Evrei 9:22, este foarteneobişnuit ca un dar fără sânge să ispăşească sau să ierte păcatul.

Este neobişnuit din cauza unui motiv bun. Prin aceasta ne esteînfăţişată sfera de întindere a ispăşirii şi puterea ei de a ajungela orice clasă, chiar şi la cea mai săracă posibil. La acest lucru s-areferit Pavel când a zis: „Şi după Lege, aproape totul este curăţitprin sânge; şi fără sânge nu este iertare.“ Evrei 9:22.

Aceia care în tip erau clasificaţi ca fiind aşa de săraci că nuputeau să aducă nici măcar o pereche de turturele, reprezintă oclasă de oameni, care sunt cei mai dezavantajaţi din punct devedere spiritual. Cunoştinţa lor despre Evanghelie este aşa delimitată, încât ei nu au auzit niciodată de sângele lui Hristos şideci nu pot să ceară în mod conştient şi inteligent ca sângele acelasă ispăşească pentru ei. Este dificil pentru cei care au crescutîntr-un mediu în care Biblia este la îndemână şi unde chiar şinecredincioşii ştiu câte ceva despre istoria crucii, ca să poatăaprecia sărăcia spirituală ce îi înconjoară pe aceia, care nu auştiut niciodată nimic despre aceste lucruri. Astăzi, această lipsăeste cu mult mai mică decât a fost în întunecatul Evul Mediu,când naţiuni întregi au fost cu totul separate de ţările unde sepredica Evanghelia. Însă, în ciuda evoluării mijloacelor decomunicare din lumea modernă, există încă oameni, care, dincauza izolării în care locuiesc, nu au nici un acces la adevăruldespre ispăşire. Comparând starea lor peste măsură de sără-căcioasă, cu ocaziile mari şi cu privilegiile acordate acelora caretrăiesc în zone mai luminate, aceasta trebuie să ne încurajeze săapreciem şi să valorificăm şi mai mult ceea ce avem.

În ciuda izolării lor faţă de acele locuri unde lumina luiDumnezeu străluceşte cu putere, ei nu trebuie să piară.Dumnezeu este în stare să mărturisească înaintea lor şi ei pot citimărturia puterii şi al caracterului Lui în lucrările minunate alenaturii. Pavel a vorbit despre această clasă în Romani 2,11-16:

„Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei careau păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. (Pentru că nucei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ceîmplinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi. Cândneamurile, măcar că nu au lege, fac din fire lucrurile Legii, prinaceasta ei, care nu au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc


că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrareaaceasta mărturisesc cugetul şi gândurile lor, care sau seînvinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele.) Şi faptul acesta seva vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu vajudeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.“

Acest text din Scriptură, descoperă că aceşti oameni cusiguranţă au primit ispăşirea, cu toate că ei au fost atât de săraciîn cunoaştere lucrurilor spirituale, încât nu au auzit de numelelui Isus. Dovada este oferită în aceste cuvinte: ei „fac din firelucrurile Legii... şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă îninimile lor.“ Natura cea rea a fost înlăturată, sămânţa lui Hristosi-a luat locul şi ei sunt izbăviţi din robia păcatului.

„Cei pe care Hristos îi va lăuda la judecată au cunoscut poatepuţină teologie, dar au cultivat principiile Lui. Prin influenţaDuhului Sfânt, ei au fost o binecuvântare pentru cei din jurul lor.Chiar şi printre păgâni sunt unii care au cultivat spiritulbunătăţii; înainte să fi ajuns cuvintele vieţii la urechile lor, ei s-aupurtat prieteneşte cu misionarii şi i-au ajutat chiar cu risculvieţii. Printre păgâni există unii care se închină lui Dumnezeu, înneştiinţa lor, cărora nu le-a fost adusă niciodată lumina prinvreun mijloc omenesc, dar care nu vor pieri. Cu toate că nu cunosclegea scrisă a lui Dumnezeu, ei au auzit glasul Lui vorbindu-leprin natură şi au făcut lucrurile cerute de Lege. Faptele lor daudovadă că Duhul Sfânt le-a atins inima şi sunt recunoscuţi ca fiiai lui Dumnezeu.

Cât de surprinşi şi bucuroşi vor fi cei umili, dintre neamuri şipăgâni, când vor auzi de pe buzele Mântuitorului: ‚Ori de câte oriaţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţifraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut! ‘ Cât de fericită va fi inima IubiriiInfinite când urmaşii Lui vor asculta cu surprindere şi bucuriecuvintele de aprobare!“ Hristos lumina lumii, cap. 70, „Aceştifoarte neînsemnaţi fraţi ai Mei“, par. 5 şi 6.

„Oriunde se dă pe faţă iubire şi simpatie, acolo unde inimaacţionează spre binecuvântarea şi ajutorarea altora, acolo semanifestă lucrarea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu. În inimapăgânismului, oamenii care nu au nici o cunoştinţă a Legii scrisea lui Dumnezeu, care n-au auzit niciodată despre numele Dom-nului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, ocrotindu-i cuprimejdia propriei lor vieţi. Faptele lor mărturisesc desprelucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a însămânţat harul


Domnului Hristos în inima acestor sălbatici şi a deşteptatsimpatia lor, contrar naturii şi educaţiei lor. Lumina ‚careluminează pe orice om venind în lume‘ (Ioan l, 9), străluceşte însufletele lor; şi această lumină, dacă este urmată, va călăuzipicioarele lor spre Împărăţia lui Dumnezeu.“ ParaboleleDomnului Hristos, cap. 27, Cine este aproapele meu?, par. 13 dela sfârşit.

„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pecărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintealor şi locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, şi nu-i voipărăsi.“ Isaia 42,16.

Singura cunoştinţă pe care oamenii aceştia au avut-o despreDumnezeu, a fost posibilă prin minunata lume a naturii. Astfel,au primit o viziune a puterii Lui uriaşe şi a iubirii Luineasemănate. Ei au răspuns acestei revelaţii într-o asemeneamăsură, încât Domnul a fost în stare să-i curăţească de sămânţaSatanei şi să sădească în ei sămânţa lui Hristos.

Singura diferenţă reală, constă în faptul că aceia care auCuvântul scris, sunt binecuvântaţi cu mult mai multă lumină şipot avea o experienţă mai inteligentă şi mai plină de încredere,putând avansa mai mult în valorile creştine şi în lucrareamisionară.

Există o deosebire evidentă între bogăţiile spirituale posedatede aceia care trăiesc acolo unde se găseşte Evanghelia scrisă şiaceia care trăiesc acolo unde ea nu este cunoscută, însă, în iubireaSa minunată, Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie la îndemânaambelor clase de oameni. Cu toate că cei mai săraci nu pot în modconştient şi inteligent să ceară sângele lui Hristos ca jertfă pentrupăcatele lor, totuşi Domnul acceptă darul lor şi le dăruieispăşirea, ca şi acelora care pot face aceasta.

Putem admira puritatea experienţei creştine aflată printreaceia care nu au Cuvântul scris. Ei nu sunt motivaţi de nădejdeavieţii veşnice, pentru că nu au nici o informaţie despre aceasta.Învierea, porţile din perle, străzile de aur, pomul vieţii, a-l vedeape Dumnezeu faţă în faţă, a fi printre cei 144.000, a călători spregalaxiile îndepărtate, cât şi viaţa veşnică, nu le sunt cunoscute.Aşadar, ei trăiesc neprihănit pentru că este drept să facă aşa,nicidecum pentru că au nădejdea răsplătirii sau frica dejudecăţile finale. Când intră în mormânt, potrivit cu tot ce cunoscei, acela este sfârşitul lor definitiv. Ei nu au în minţile lor


imaginea revenirii glorioase a lui Hristos, care îi va chema dinmorminte la nemurire.

Imaginează-ţi surpriza şi fericirea care îi va cuprinde cândvocea Arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu îi trezeşte la odimineaţă veşnică şi la o bucurie fără sfârşit. Când vor privifaţa Mântuitorului lor, despre care nu au ştiut nimic maiînainte, fericirea lor nu va cunoaşte margini. Ce laude vor izvorîde pe buzele lor, când vor învăţa pentru prima dată minunilelucrării mântuitoare a lui Hristos şi când vor afla tot ce a făcutEl pentru ei.

În viaţa lor pământească ei au fost aşa de săraci, încât abia auputut să aducă o ispăşire fără sânge, simbolizată în slujba dinVechiul Testament printr-o mână de făină, dar Domnul aacceptat-o şi a aplicat sângele în favoarea lor. În ciuda sărăciei lorspirituale lucii în ce priveşte informaţia, ei nu vor pieri. Cemustrare va fi mărturia lor pentru aceia care au fost luminaţi, darcare au dispreţuit darul ceresc!

„Starea noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde de mărimealuminii pe care am primit-o, ci de felul în care ne folosim de ea.De aceea, până şi păgânii, care aleg să facă binele în măsura încare îl cunosc, sunt într-o stare mai favorabilă decât aceia care auavut o lumină mai mare şi care pretind că slujesc lui Dumnezeu,dar care de fapt dispreţuiesc lumina şi, prin viaţa lor de toatezilele, contrazic mărturisirea lor.“ Hristos lumina lumii, cap. 24,„Nu este el fiul tâmplarului?“, par. 14.

Nici un bărbat, femeie sau copil care au trăit vreodată, nu auvreo scuză că sunt pierduţi. Dumnezeu a prevăzut tot ce eranecesar pentru a fi mântuiţi, oricare ar fi fost situaţia lor. Printr-un mijloc sau altul, lumina Lui a ajuns la ei. Cei care au Cuvântulscris şi dispun de slujirea predicatorilor, sunt binecuvântaţi şifavorizaţi, dar mântuirea nu este numai pentru ei. Hristos estelumina care a strălucit peste orice persoană.

„Lumina aceasta era adevărata lumină, care luminează peorice om venind în lume.“ Ioan 1,9.

„După cum prin Hristos fiecare fiinţă omenească are viaţă, totaşa fiecare suflet primeşte prin El fie şi câteva raze de luminădivină.“ Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea,par. 4.

Când ne gândim cât de enorm dezavantajaţi au fost uniioameni, este greu de crezut acest lucru, cu toate că credinţa în


Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu ne asigură că aşa este.Gândeşte-te la un copil crescut de părinţi atei, care sunt hotărâţisă îl ţină departe de orice rază de influenţă spirituală, şi care augrijă să îi umple mintea cu sentimente anticreştine. Este greu deînţeles cum poate să pătrundă vreodată lumina prin întunericulunor asemenea prejudecăţi.

În timpul celui de al doilea război mondial, Hitler a visat săclădească o lume a unei rase superioare. Pentru a obţine aceasta,el i-a selecţionat pe cei mai fini bărbaţi şi pe cele mai fine femeidin ţară, şi i-a îndemnat să dea naştere la copii. Când se năşteaucopiii, erau luaţi de la sânul mamelor lor şi plasaţi în creşe uriaşe,unde erau îngrijiţi de un personal calificat, a căror respon-sabilitate supremă era să sădească filozofia ariană în aceste minţide copil şi să elimine orice principiu creştin. A fost depusmaximum de efort ca nici-o rază de lumină din cer să nu poatăajunge la ei.

Acesta este doar un exemplu. Multe altele pot fi citate, cum arfi cazul copiilor crescuţi în cultura islamică, în adâncimilepăgânismului, în comunism, şamd. Este greu să crezi că Hristospoate străpunge măcar cu o singură rază de lumină prin acesteformidabile ziduri de apărare.

Şi totuşi El face acest lucru. Chiar dacă nu suntem capabili săexplicăm în ce fel, noi ştim că este adevărat, pentru că Domnul adeclarat despre Hristos, că El este lumina care a luminat şiluminează pe orice om venind în lume.

Dovada acestui adevăr este oferită de cazurile în care, din cândîn când, câte cineva reuşeşte să iasă afară din aceste condiţiiostile şi străluceşte ca o lumină strălucitoare în noaptea din jur,în ciuda întunericului care îl înconjoară şi în ciuda opoziţieiîntâmpinate din partea grupului său. Aceasta arată că lumina astrălucit în întuneric asupra lui şi asupra celor din jurul lui, şi căfiecare dintre ei putea să fie mântuit. Ignoranţa şi superstiţia dincare el a ieşit, face cazul lui mai frumos, mai miraculos şi maiminunat. El trăieşte, şi acesta este o dovadă convingătoare căHristos este lumina care a pătruns întunericul ce îl înconjoară pefiecare om venit pe lume.

Joseph Wolff, marele predicator care a proclamat în secolul alXIX-lea solia despre venirea ceasului judecăţii, este un exemplubun în privinţa aceasta. Născut în 1795, în Bavaria, într-o familiede evrei bigoţi, el şi-a început pregătirea sa iudaică încă de la



vârsta de 4 ani şi a fost învăţat să aştepte împreună cu evreii depretutindeni, venirea lui Mesia al lor. Cu o deplină consacrare,profesorii săi i-au sădit în minte ideea că creştinismul era oidolatrie grosolană şi o insultă la adresa lui Iehova. Părinţii săiau fost foarte grijulii ca el să nu ajungă vreodată contaminat dereligia creştină. Ei au ridicat bariere puternice, pentru a fi siguride succes.

Dar în timp ce Joseph asculta la discuţiile rabinilor despreMesia, s-a născut în el dorinţa de a-L cunoaşte. Lumina străluceaîn mintea lui, iar el era receptiv, în timp ce comunitatea lui eranepăsătoare faţă de această lumină. Când a avut 8 ani, a intratîn legătură cu un ţăran luteran, Herr Spiess, care i-a lăsat oimpresie favorabilă despre creştinism. Nu după multă vreme, afost convins că Hristos era Mesia şi şi-a exprimat dorinţa de adeveni creştin. Nu a pomenit nimic familiei sale, de frica opoziţieipe care urma s-o întâmpine.

Vrăjmaşul şi-a dublat eforturile, trimiţând nişte deişti evrei, casă infiltreze în a sa de tânăr îndoieli şi dubii serioase. Ei au lucratcu mare dibăcie ca să-i nimicească credinţa în Moise şi învaliditatea sistemului ceremonial al jertfelor.

La vârsta de şaptesprezece ani, el a devenit romano-catolic şişi-a petrecut timpul în colegiile lor. Şi totuşi, în ciuda tuturoracestor influenţe foarte vitrege, mintea sa înflăcărată se agăţa deorice rază de lumină care ajungea la el, până ce a devenit uninstrument puternic în mâna lui Dumnezeu. El a predicat soliadespre sosirea ceasului judecăţii în Europa, Asia şi America, fiindprivit ca unul din cei mai mari evanghelişti ai perioadei aceleia.

Joseph Wolff nu este un exemplu izolat. Alţii au fost plasaţi încondiţii şi mai dificile. Cel puţin, el a avut acces la scrierile sfinteşi s-a putut întâlni cu predicatori care aveau o experienţăpersonală cu privire la puterea lui Dumnezeu de a salva din păcat.Totuşi, izbăvirea lui de prejudecăţile evreieşti, de deism, deromano-catolicism şi de alte elemente negative, este o dovadă călumina poate străluci în întuneric şi că ea poate să fie primită detoţi aceia care nu-şi închid ochii faţă de ea. Este trist că doar foartepuţini îşi deschid ochii să primească lumina, dar aceasta esteîndeajuns pentru a dovedi că, dacă şi ceilalţi ar face la fel, ar puteasă experimenteze şi ei bucuria mântuirii. În ciuda avantajelor pecare le are Satana, prin faptul că a pus stăpânire pe familiaumană, Domnul este în stare să ofere izbăvirea Sa oricărui om.


Prin ispăşirea pentru vină este descoperită o lecţie minunată aiubirii lui Dumnezeu. Asigurarea conţinută în ea, că nimeni nueste atât de sărac în cunoştinţe teologice ca să nu poată apucamântuirea, aruncă lumină asupra adevărului care ne spune că„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurulSău Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţaveşnică.“ Ioan 3,16.

Cei bogaţi, care aduceau iedul sau mielul lor, cei săraci, careaduceau cele două turturele şi cei foarte săraci, care aduceau doaro mână de făină, fără sânge, cu toţi au putut beneficia de serviciileispăşirii.

Cu ce gingăşie infinită priveşte Autorul mântuirii noastre larasa umană! El nu lasă nimic nefăcut pentru a restaura în omchipul Său care a fost pierdut şi pentru a reface în el desăvârşireaedenică.

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul; şi tot ce este în mine săbinecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete peDomnul; şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toatefărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi izbăveşteviaţa de la nimicire; El te încununează cu bunătate şi îndurare;El îţi satură gura cu bunătăţi, aşa că te face să întinereşti iarăşica vulturul. Domnul face dreptate şi judecată tuturor celorasupriţi. El şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Salecopiilor lui Israel. Domnul este îndurător şi milostiv, încet lamânie şi bogat în bunătate. El nu se ceartă întotdeauna şi nici nuţine mânia pe vecie. El nu ne tratează după păcatele noastre şinu ne răsplăteşte potrivit cu fărădelegile noastre. Căci pe cât suntde sus cerurile faţă de pământ, atât este de mare bunătatea Luipentru cei ce se tem de El; cât este de departe răsăritul de apus,atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum seîndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei ce se temde El. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că sun-tem ţărână. Omul, zilele lui sunt ca iarba şi înfloreşte ca floareade pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul careo cuprindea n-o mai cunoaşte.

Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de Elşi neprihănirea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei care ţinlegământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să leîmplinească. Domnul şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şiîmpărăţia Lui stăpâneşte peste toţi. Binecuvântaţi pe Domnul

îngerii Lui, care sunteţi tari în putere, care împliniţi poruncileLui, şi care ascultaţi de glasul cuvântului Lui! Binecuvântaţi peDomnul toate oştirile Lui, robii Lui, care faceţi voia Lui!Binecuvântaţi pe Domnul, toate lucrările Lui, în toate locurilestăpânirii Lui!

Binecuvântează, suflete, pe Domnul!“ Psalmi 103,1-22.Ispăşirea pentru păcatele din neştiinţă era pentru călcările de

lege necunoscute. Ispăşirea pentru păcate, acoperă păcate de onatură mai specifică, cu toate că acestea erau câteodată clasateca păcate din neştiinţă.

„Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneiadin poruncile Domnului, lucruri care nu trebuiesc făcute şi se vaface vinovat, purtându-şi astfel vina, să aducă preotului ca jertfăpentru vină un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuireata. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-ofără să ştie; şi i se va ierta. Aceasta este o jertfă pentru vină. Omulacesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.“ Levitic 5,17-19.

Ispăşirile pentru vină erau, în general, oferite pentru păcatelecu voia sau cunoscute, săvârşite împotriva semenului, aDomnului sau a ambilor. Aceste călcări de lege erau comise subpresiunea ispitei, după care venea simţul vinovăţiei şi con-damnarea. Pe când păcătosul îşi simţea nevoia sa de a fi curăţitşi iertat, el urma poruncile pentru primirea ispăşirii.

El era obligat să aleagă darul desemnat, un berbece, să aducăo sumă anume de bani în moneda templului, şi să se prezinte lapoarta templului, unde trebuia să facă o mărturisire, astfel încâtsă fie acceptată. În acelaşi timp, el era aşteptat să restituiepăgubaşului valoarea celor vătămate, plus douăzeci la sută. Prinaceste procedee era adusă ispăşirea pentru el, şi el se întorcea lacortul lui liberat de păcat şi de vina acestuia.

„Dacă un suflet face o nelegiuire şi păcătuieşte din neştiinţăfaţă de lucrurile sfinte ale Domnului, să aducă Domnului ca jertfăde vină pentru nelegiuirea sa un berbece fără cusur din turme,după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul sfântului locaş;să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelatSfântul locaş şi să-l încredinţeze preotului; şi preotul să facăispăşire pentru el cu berbecele adus ca jertfă pentru vină, şi i seva ierta.“ Levitic 5,14-16.

„Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: ‚Dacă un suflet păcătuieşteşi săvârşeşte o nelegiuire împotriva Domnului, tăgăduind


aproapelui său lucrul care i-a fost încredinţat lui, sau dat înpăstrare, sau luat cu sila, sau va înşela pe aproapele lui; ori dacăa tăgăduit că a găsit un lucru pierdut şi face un jurământ fals;prin toate acestea pe care le face omul, păcătuind; atunci, pentrucă a păcătuit şi este vinovat, să restituie lucrul acela luat cu sila,sau prin înşelăciune, sau care i-a fost încredinţat lui, sau lucrulpierdut pe care el l-a găsit, sau lucrul acela pentru care a făcut unjurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg; şi să maiadauge a cincea parte din valoarea lui, şi să-l dea în mâna celuicare îi aparţine, chiar în ziua când va aduce jertfa pentru vină.Iar ca jertfă pentru vină, să aducă Domnului, pentru păcatul lui,un berbece fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta, şi să-ldea preotului. Şi preotul va face pentru el ispăşirea înainteaDomnului; şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care s-a făcutvinovat.‘ “ Levitic 6,1-7.

Deoarece păcatele la care se face referire aici, implică o pagubăpentru Domnul sau pentru om, este introdus principiulrestituirii. Vinovatul nu numai că trebuia să restituie ceea cefusese luat de la Domnul sau de la semenul său, dar el trebuia săadauge a cincea parte din valoarea lui. Prevederea compensa pecel care avusese paguba cu valoarea pierderii suferite în timpulîn care nu putuse folosi lucrul acela.

Restituirea era întotdeauna dată celui care fusese păgubit.Dacă cel păgubit murea înainte de restituire, atunci compensaţiatrebuia plătită rudei celei mai apropiate. Dacă nu se găsea nici-orudă apropiată, era plătită preotului, ca reprezentant al luiDumnezeu.

„Domul a vorbit lui Moise, şi a zis: ‚Spune copiilor lui Israel:Când un bărbat sau o femeie va păcătui împotriva aproapelui său,făcând o călcare de lege faţă de Domnul şi se va face astfel vinovat,să-şi mărturisească păcatul şi să dea înapoi în întregime preţullucrului câştigat prin mijloace necinstite, adăugând a cinceaparte; să-l dea aceluia faţă de care s-a făcut vinovat.

Dacă nu există nici-o rudă apropiată care să poată primiînapoi lucrul câştigat cu mijloace necinstite, lucrul acela să seîntoarcă Domnului, la preot, afară de berbecele adus pentrujertfă de ispăşire, cu care se va face ispăşire pentru cel vinovat.‘ “Numeri 5,5-8.

Această slujbă învaţă cu claritate că nu e suficient să măr-turiseşti răul făcut. Răul trebuie îndreptat. Sunt mulţi care nu


ştiu ce să facă atunci când se simt condamnaţi pentru aşa ceva,şi sunt necăjiţi pentru că persoana căreia ei îi sunt datori s-amutat la o adresă necunoscută sau a murit. Aceste învăţăturispun cu claritate ce e de făcut. Valoarea trebuie restituită rudeicelei mai apropiate care poate fi aflată – soţiei, soţului, copilului,mamei, tatălui, fratelui, sorei, etc... Dacă nu, trebuie să fie plătitDomnului prin slujitorii aleşi de El.

Este o ofensă foarte gravă să jefuieşti pe semenul tău, dar şimai grav este să îl furi pe Dumnezeu. Nici un suflet nu poate săfie curat în aceste lucruri şi nu poate primi binecuvântareaispăşirii, dacă nu mărturiseşte în mod corect şi dacă nu restituieceea ce a păgubit. Era un lucru obişnuit pentru sora White, săînveţe poporul cât de vital era să restituie zecimea lui Dumnezeu,deoarece Îi aparţinea. Scrierile păstrate, dovedesc că în adunărileunde dânsa învăţa aceste principii, sufletele erau adânc convinsede vinovăţia lor şi se grăbeau să restituie datoria. Este interesantde văzut cât de repede îi ajuta Dumnezeu să plătească ceea cedatorau, odată ce ei luau hotărârea s-o facă. Iată raportul acestorexperienţe:

„O înaintare decisivă în spiritualitate, pietate, binefacere şiactivitate a avut loc ca rezultat al adunărilor speciale dinadunarea. S-a predicat despre păcatul de a-l fura pe Dumnezeuîn zecimi şi daruri.

Mulţi au mărturisit că nu îşi plătiseră zecimea timp de maimulţi ani. Noi ştim că Dumnezeu nu ne poate binecuvânta dacăÎl furăm şi că biserica trebuie să sufere ca urmare a păcatelormembrilor ei. În registrele bisericii sunt scrise foarte multe numeşi dacă toţi ar fi prompţi în plătirea cinstită a zecimii, careaparţine lui Dumnezeu, visteria nu ar fi lipsită de mijloace....

Când păcatul de a-L fura pe Dumnezeu a fost prezentat,oamenii au primit vederi clare cu privire la datoria şi laprivilegiile lor în această privinţă. Un frate a spus că nu şi-a plătitzecimea de doi ani şi era plin de disperare; dar, mărturisindu-şipăcatul, a început să aibă nădejde. ‚Ce să fac?‘, a întrebat el.

I-am spus: ‚Dă-i casierului adunării o chitanţă a datoriei tale;este ca şi în afaceri.‘

El s-a gândit că aceasta era o cerere ciudată; dar s-a apucat săscrie următoarea chitanţă: ‚Pentru valorile primite, promit săplătesc suma de...‘ Apoi s-a uitat la noi, ca şi cum ar fi zis: ‚Estecorect să scriu o notă de plată înaintea Domnului?‘


‚Da‘, a continuat el, ‚pentru valorile primite. Nu am primit euzilnic binecuvântările lui Dumnezeu? Nu m-au păzit îngeriisfinţi? Nu m-a binecuvântat Dumnezeu cu toate binecuvântărilespirituale şi materiale? Pentru valorile primite, promit să plătescsuma de 571,50 dolari, către casierul adunării.‘ După ce a făcuttot ce ţinea de el, omul acesta a fost fericit. În câteva zile şi-a luatînapoi chitanţa şi a plătit zecimea în visteria bisericii. El a făcutde asemenea o donaţie de Crăciun de 125 de dolari.

Un alt frate a dat o chitanţă de 1000 de dolari, fiind sigur că ova plăti în câteva săptămâni; un altul a dat o chitanţă de 300 dedolari.“ The Review and Herald, 19 februarie, 1889.

„Mulţi au neglijat pentru îndelungă vreme să fie corecţi faţă deCreatorul lor. Uitând să pună zecimea deoparte în fiecaresăptămână, ei au lăsat-o să se adune, până ce a devenit o sumăuriaşă, iar acum sunt fără tragere de inimă să îndrepte lucrurile.Ei ţin această zecime din urmă, folosind-o ca şi cum ar fi a lor. Darea este proprietatea lui Dumnezeu, pe care ei au refuzat să o punăîn visterie.“ The Review and Herald, 23 decembrie, 1890.

„Vineri dimineaţă am vorbit cu privire la subiectul zecimii.Acest subiect nu a fost prezentat adunărilor după cum trebuia, şineglijenţa împreună cu criza financiară, au cauzat o scădere marea zecimilor din anul trecut. La această conferinţă subiectul a fostprezentat cu grijă în fiecare adunare...

Un frate cu o înfăţişare nobilă, care era un delegat din Tasmania,a venit la mine şi mi-a zis: ‚Sunt fericit că v-am auzit vorbind azidespre zecime. Nu am ştiut că este atât de importantă. Nuîndrăznesc să o neglijez mai departe.‘ El a calculat suma zecimiisale pentru ultimii douăzeci de ani şi a spus o va plăti cât de repedepoate, pentru că nu vrea să se întâlnească la ziua judecăţii cu furtulfaţă de Dumnezeu, scris împotriva lui în cărţile cerului.

O soră care aparţine adunării din Melbourne, a adusunsprezece lire (54 de dolari), zecime din urmă, pe care nuînţelesese că trebuia s-o plătească. Pe măsură ce primeau lumina,mulţi au făcut mărturisiri cu privire la ce erau datori faţă deDumnezeu şi şi-au exprimat hotărârea să restituie aceastădatorie.... Am propus ca ei să depună chitanţa datoriei lor, cufăgăduinţa de a plăti suma exactă a zecimii cât de repede vorputea. Mulţi au încuviinţat din cap şi sunt sigură că la anul,visteria nu va mai fi aşa de goală ca acuma.“ Counsels onStewartdship, pag. 96, 97, în lb. engleză.


Când cineva care a furat pe Dumnezeu ani de zile, va lua înconsiderare că trebuie să restituie costul extraordinar de mare alzecimilor şi darurilor care au fost reţinute, plus douăzeci la sută,curajul lui va muri, pentru că într-adevăr acest lucru pare im-posibil. Mai degrabă ar prefera să i se anuleze datoria şi să facăun nou început pentru viitor. Dar Cuvântul lui Dumnezeu învaţăcu limpezime că omul trebuie să facă mai întâi restituirea, pentrua primi ispăşirea şi binecuvântările lui Dumnezeu. Procedeulcorect este să evalueze suma datorată şi apoi să trimită o chitanţăcătre casierul adunării, prin care să se oblige să plăteascăîntreaga sumă.

Când se face acest lucru într-o credinţă simplă, Dumnezeu Îşiasumă responsabilitatea de a face plata posibilă. Aceia care facpasul acesta, vor avea bucuria de a vedea pe Dumnezeu la lucrupentru ei. Este impresionant să vedem din cele menţionate înReview and Herald din 19 februarie, din care am citat mai sus,cât de repede au reuşit să-şi plătească datoria cei care au datchitanţele lor, în care făgăduiau să plătească. Ei înşişi au fostuimiţi, recompensaţi şi binecuvântaţi de acest rezultat. Toţi carevor păşi înainte în aceeaşi credinţă, vor avea parte de aceeaşiexperienţă. Dumnezeu îi va ajuta să-şi plătească datoriile cât sepoate de repede.

„Mulţi au pierdut spiritul de lepădare şi jertfire de sine. Ei auîngropat banii lor în averi trecătoare. Există oameni pe careDumnezeu i-a binecuvântat şi pe care El îi încearcă, ca să vadăreacţia lor la binefacerile Lui. Ei au reţinut zecimile şi darurile,până ce datoria lor faţă de Domnul oştirilor a devenit aşa deuriaşă, încât pălesc când se gândesc să-i dea Domnului tot ce esteal Lui, o zecime corectă. Grăbiţi-vă, fraţilor, aveţi acum ocazia săfiţi cinstiţi faţă de Dumnezeu; nu amânaţi!“ Counsels onStewardship, pag. 97, în lb. engleză.

„Ce se întâmplă cu gestiunea noastră? Aţi furat voi anul trecutpe Domnul în zecimi şi daruri? Priviţi la hambarele voastre pline,la cămările voastre înţesate cu lucruri bune, pe care Domnul vile-a dat, şi întrebaţi-vă dacă aţi întors Domnului ceea ce este alLui. Dacă aţi furat pe Domnul, faceţi restituirea. Pe cât se poate,îndreptaţi trecutul şi apoi rugaţi pe Domnul să vă ierte. Nu veţiîntoarce voi ceea ce-I aparţine, înainte ca anul acesta cu cronicilelui împovărate să treacă în veşnicie?“ The Review and Herald, 23decembrie, 1902.


„Oriunde a existat vreo neglijenţă din partea ta de a daDomnului înapoi ceea ce este al Lui, pocăieşte-te cu o inimăzdrobită şi restituie ceea ce datorezi, ca nu cumva blestemul Săusă vină asupra ta... Când ai făcut tot ce se putea din partea ta,nereţinând nimic din ceea ce aparţine Creatorului tău, abiaatunci poţi să-L rogi să ofere mijloacele prin care poate fi dusăsolia adevărului către lume.“ The Review and Herald, 20 ianuarie,1885.

Principiul restituirii zecimilor şi darurilor, se aplică deasemenea la orice altă obligaţie faţă de Dumnezeu. Când, deexemplu, o persoană cere botezul, el se dedică pe sine în modsolemn şi responsabil în slujba Domnului. După aceea, ispitele îlpresează a-şi îndrepta interesele în direcţii egoiste. Aceia care aucăzut pradă acestor şoptiri ispititoare, au nevoie să îşi dea seamacât de urgent este să corecteze această nesocotinţă şi săîmplinească ceea ce au făgăduit. Este foarte trist când oamenii cerbotezul, intră în legământul slujirii lui Dumnezeu în prezenţamultor martori, şi mai târziu neagă tot ce au făgăduit în ziuaaceea.

Fiecare credincios trebuie să-şi examineze poziţia în modconstant şi să se asigure că este credincios legămintelor sale faţăde Dumnezeu. Este cu mult mai bine să nu faci nici un legământ,decât să promiţi în mod solemn să Îl slujeşti pe Dumnezeu, iardupă aceea să nu-ţi împlineşti promisiunea. Scripturile subliniazăacest lucru:

„Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-oîmplineşti, căci Lui nu-i plac cei fără minte; de aceea împlineştejuruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă,decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.“ Ecleziastul 5,4.5.

Există lucruri care nu mai pot fi plătite niciodată . De exemplu,este imposibil să mergi înapoi, şi să retrăieşti anii irosiţi. Cel maibun lucru pe care-l poţi face, este să mărturiseşti ce ai răpitDomnului, şi de aici înainte să dai dovadă prin credincioşie de oadevărată pocăinţă. Astfel poate cel pocăit să arate că regretă atâtde mult risipa, încât, dacă ar putea să primească din nou aniipierduţi, îi va trăi aşa cum trebuie.

Acelaşi principiu al restituţiei se aplică şi în cazul furtului dela oameni. Specificările călăuzitoare din Levitic şi Numeri, cer carestaurarea să fie făcută în lucruri concrete, cum ar fi banii, sauproprietatea. Desigur, există nevoia permanentă de a ne feri de


fanatism în această privinţă, cu toate că, în majoritatea cazurilor,din cauza costului implicat, cei mai mulţi tind să greşeascămergând în direcţia opusă.

Dacă o persoană recunoaşte că are de plătit o datorie, dar nuare cu ce să o plătească, se aplică acelaşi procedeu ca în cazuldatoriei faţă de Dumnezeu. El trebuie să meargă la persoana faţăde care este dator şi să-i dea o chitanţă, împreună cu asigurareacă o va plăti când va putea. O asemenea rezolvare va fi bine pri-mită, mai ales dacă celălalt om este creştin. Apoi, Domnul va facetotul pentru a-l ajuta, şi el va fi în stare să îşi ia chitanţa înapoisurprinzător de curând.

Impulsul natural al unei inimi renăscute va fi să facă aceastărestituire. Istoria lui Zacheu ilustrează aceasta. După ce L-aprimit pe Hristos în casa sa, el a declarat că, pe cât putea să-şiamintească, plătise cu credincioşie tot ce luase prin înşelăciune:

„Zacheu a stătut înaintea Domnului şi I-a zis: ‚Iată, Doamne,jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi dacă am năpăstuit pecineva, îi dau înapoi împătrit.‘ “ Luca 19,8.

Domnul ceruse ca numai o cincime să fie adăugată la valoareacare era de restituit, dar Zacheu era hotărât să meargă dincolo deaceasta. El va restitui de patru ori mai mult. Fiind bogat (versetul2), el putea să o facă fără amânare. Prin aceasta el a dovedit căavea cunoştinţă de legea ispăşirii pentru vină şi că era mai multdecât voitor să o asculte.

Hristos nu i-a spus în nici-un fel că nu era nevoie să facă pasulacesta. Dimpotrivă, l-a aprobat pe deplin, spunându-i că în ziuaaceea a intrat mântuirea în casa lui:

„Isus i-a zis: ‚Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şiel este fiul lui Avraam.‘ “ versetul 9.

Hristos nu a zis că Zacheu a câştigat mântuirea prin fapte, cia recunoscut că noul Său ucenic fusese cu adevărat născut dinnou, şi ca atare, era un fiu al lui Avraam prin descendenţa saspirituală, iar nu prin descendenţa sa trupească. Hotărârea sa dea face o restituire deplină către cei pe care i-a păgubit, era omărturie cum că această schimbare avusese loc în el. Nu faptelelui i-au adus mântuirea. Ele erau roada sigură a faptului că elintrase în familia lui Hristos. Toţi cei care au o experienţăadevărată a convertirii, ca şi Zacheu, vor face toţi paşii necesaripentru a se asigura că au făcut restituirea deplină a oricăruilucru, pe care ei l-au luat de la alţii pe căi necinstite.


Principiile cuprinse în ispăşirea pentru vină sunt la fel devalabile în zilele noastre ca şi în zilele când au fost date pentruprima oară. Dumnezeu aşteaptă ca poporul Său să restituie atâtLui, cât şi semenilor lor, ceea ce a fost reţinut în mod necinstit.

„Dacă am păgubit pe cineva prin afaceri necinstite, dacă i-amînşelat buna-credinţă sau dacă am furat ceva, chiar dacă lucruls-a făcut fără a ieşi din graniţele legii, trebuie să mărturisimnedreptatea şi să dăm înapoi atât cât ne stă în putere. E drept sădăm înapoi nu numai ceea ce am luat, ci şi ceea ce s-ar fi pututaduna, dacă ar fi fost bine şi înţelept folosit în tot timpul cât a fostîn stăpânirea noastră.“ Hristos lumina lumii, cap. 61, par. 3 de lasfârşit.

Aceasta este drept şi cinstit. Este de asemenea o măsurăpreventivă eficace, pentru că atunci când omul ştie că trebuie sărestituie un lucru împreună cu a cincea parte din valoarea lui, elva ezita să fure.

Toţi trebuie să considere cu seriozitate diferitelor ispăşiri şi săînveţe să câştige plinătatea binecuvântărilor pe care Dumnezeule-a pus în ele. Apoi vom putea vedea un progres cu mult maimare în experienţa creştină şi în pregătirea pentru revenireaDomnului.


Capitolul 15

Vaca roşie

Ispăşirile prevăzute în arderea de tot, în darul de mâncare şiîn darul de mulţumire pentru păcatele din neştiinţă sau fără voieşi pentru călcările de lege erau toate asociate cu sanctuarul. Înfiecare caz, victima era jertfită la uşa cortului şi, într-un fel saualtul, viaţa ei era dusă în Sfânta.

Cu toate acestea, exista o ispăşire pentru păcat care nu se făceala uşa cortului şi nici chiar în tabără. Aceasta era prinosul saujertfa vacii roşii. Existau şi alte diferenţe clare între aceastăslujbă şi ispăşirile pentru păcat.

„Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron, şi a zis: ,Iată ceporunceşte legea pe care a dat-o Domnul, zicând: Vorbeştecopiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie, fără pată, fără vreuncusur trupesc şi care să nu fi fost pusă la jug. S-o daţi preotuluiEleazar; el s-o scoată din tabără şi să fie junghiată înaintea lui.Preotul Eleazar să ia cu degetul din sângele vacii şi să stropeascăde şapte ori înaintea cortului întâlnirii. Vaca să fie arsă sub ochiilui; să-i ardă pielea, carnea şi sângele, împreună cu baliga.Preotul să ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi să le arunce înmijlocul flăcărilor care vor mistui vaca. Preotul să-şi spelehainele şi să-şi scalde trupul în apă; apoi să intre iarăşi în tabărăşi să fie necurat până seara. Cel ce va arde vaca, să-şi spelehainele în apă şi să-şi scalde trupul în apă; şi să fie necurat pânăseara. Un om curat să strângă cenuşa vacii şi s-o pună într-unloc curat afară din tabără; s-o păstreze pentru adunarea copiilorlui Israel, ca să facă apa de curăţire. Aceasta este o apă deispăşire. Cel ce va strânge cenuşa vacii, să-şi spele hainele şi săfie necurat până seara. Aceasta să fie o lege veşnică atât pentru

(206)

copiii lui Israel cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocullui.‘ “ Numeri 19,1-10.

Restul capitolului învăţa poporul cum să aplice ispăşirea. Înfiecare caz, această ispăşire prevedea curăţirea tuturor celor careîntr-un fel sau altul se atingeau de un mort.

„Cine se va atinge de vreun mort, de vreun trup omenesc mort,să fie necurat timp de şapte zile.“ Versetul 11.

Procesul de curăţire implica amestecarea cu apă de izvor acenuşei de la vaca arsă. Un om curat lua o ramură de isop, oînmuia în apă şi stropea cu ea peste omul necurat şi peste toatecele din jurul corpului mort. Dacă omul murea în cort, atuncicortul, mobilierul, uneltele, cât şi oamenii din cort care seatinseseră de el, trebuia curăţiţi.

Ca fiecare din celelalte ispăşiri, această slujbă era bogată înadevărul Evangheliei. Dumnezeu intenţionase ca ei să înveţelecţii frumoase şi preţioase din slujba aceasta.

„Copiilor lui Israel li s-a poruncit în vechime să aducă o jertfăpentru adunarea întreagă pentru curăţirea de întinăciuneaceremonială. Jertfa aceasta era o vacă roşie şi reprezenta jertfadesăvârşită care răscumpără din întinăciunea păcatului. Aceastaera o jertfă ocazională pentru curăţirea tuturor celor careatingeau un mort din necesitate sau accidental. Toţi cei careveneau în contact cu moartea în orice fel erau socotiţi, ceremonial,necuraţi. Aceasta trebuia să imprime puternic în mintea evreilorfaptul că moartea a venit ca urmare a păcatului şi de aceea esteun reprezentant al păcatului. Acea vacă, acel chivot, acel şarpe dearamă, arată în mod impresionant spre acea jertfă mare, jertfalui Hristos.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interesîmpărţit, par. 8.

Necurăţia ceremonială este un simbol al întinăciuniispirituale, mânjitura păcatului. După cum copiii lui Israel intrauîn contact cu moartea în mod ocazional, tot aşa fiecare fiinţăumană este pângărită de păcat şi moarte. Aceasta este consecinţainevitabilă a eredităţii care vine de la Adam şi Eva. Aşa cum a fostsubliniat mai devreme, o dată ce păcatul şi moartea au pătrunsîn primii noştri părinţi, legile eredităţii au făcut imposibil ca ur-maşii lor să primească altceva decât aveau ei. Din acest motiv,nici un om nu se naşte neprihănit în această lume. În consecinţă,fiecare om are nevoie de lucrarea de curăţire a lui Hristos care es-te simbolizată aici prin apa de curăţire.

VACA ROŞIE 207


Contrar acestor principii unii învaţă că pruncii se nasc ne-prihăniţi şi că nu devin păcătoşi decât atunci când au comis pri-mele păcate. Un citat favorit folosit de ei pentru „a-şi dovedi“punctul este următorul:

„Am avut o conversaţie cu prezbiterul [J.G.] Matteson cu pri-vire la întrebarea dacă pruncii părinţilor necredincioşi vor fi mân-tuiţi. I-am spus că o soră mi-a pus această întrebare cu mare în-grijorare, mărturisind că unii îi spusese că pruncii părinţilor ne-credincioşi nu vor fi mântuiţi.

Aceasta ar trebui să o considerăm ca una din întrebările asu-pra căreia nu avem libertatea să exprimăm opinia sau poziţianoastră, din simplul motiv că Dumnezeu nu ne-a spus ceva clardespre aceasta în Cuvântul Său. Dacă El ar fi considerat că esteesenţial să ştim acest lucru, atunci ne-ar fi spus-o în modul celmai clar.

Lucrurile pe care ni le-a descoperit sunt pentru noi şi copiii noş-tri. Există lucruri pe care nu le înţelegem acum. Noi suntem ig-noranţi faţă de multe lucruri care sunt descoperite desluşit. Cândaceste subiecte care au o strânsă legătură cu binele nostru veşnicvor fi epuizate, atunci vom avea timp din belşug să luăm în con-sideraţie unele din aceste puncte cu care unii îşi chinuie minteaîn mod inutil.“ Selected Messages, vol. 3, pag. 313.

Această declaraţie nu sprijină argumentul că pruncii se nascneprihăniţi şi că vor fi mântuiţi în mod automat dacă mor înain-te de a comite primul lor păcat, pentru că nici măcar nu pune îndiscuţie această problemă. Ea descoperă, în cazul în care am cu-noaşte acest lucru, dacă o anumită clasă a celor pierduţi, adică acelor ce se nasc din părinţi necredincioşi, vor fi mântuiţi sau nuvor fi. În mod cert, dacă aceşti copiii s-ar naşte în condiţia de fiinţemântuite, aşa cum învaţă unii, atunci nici nu se mai poate punela îndoială că ei vor avea parte de învierea celor drepţi. Pentru aînţelege dacă aceşti prunci vor fi sau nu mântuiţi, se cere să ştimdacă ei au ajuns să beneficieze de prevederile ispăşirii. Acest lu-cru nu poate fi cunoscut deoarece în privinţa aceasta Dumnezeunu ne-a dat lumină.

Astfel, există două probleme distincte care totuşi au o strânsălegătură una cu alta. Una este dacă pruncii se nasc neprihăniţisau păcătoşi, iar cealaltă este dacă pruncii născuţi din părinţi ne-credincioşi pot fi atinşi de harul mântuitor al lui Dumnezeu pen-tru a fi mântuiţi. Scripturile au mult de spus cu privire la prima

VACA ROŞIE 209

problemă, dar în privinţa celei de-a doua ele păstrează tăcerea.De aceea, în timp ce este necesar să ne formăm o părere sigură cuprivire la prima problemă, suntem sfătuiţi să nu ne atingem decealaltă problemă.

Studiul ispăşirii prin vaca roşie nu se ocupă cu întrebarea dacăpruncii părinţilor necredincioşi vor fi mântuiţi sau nu. Se ocupămai degrabă cu paşii care trebuie făcuţi de aceia care au venit înlegătură cu păcatul şi moartea. El ne aminteşte că nici unul dinnoi nu este neîntinat şi, din acest motiv, nimeni nu se poate lipside prevederile curăţirii pe care Dumnezeu ne-a pus-o la în-demână.

Slujba era făcută în afara taberei. În acest ritual poporul tre-buia să vadă realitatea îngrozitoare că păcatul ne-a plasat în afa-ra casei lui Dumnezeu. El îndrepta minţile lor înapoi la alunga-rea din Eden care a urmat după ce Adam şi Eva au mâncat dinfructul oprit, şi chiar mai departe, la îndepărtarea lui Satana dinParadis din cauza refuzului său insistent de a trăi după legiledrepte şi neprihănite ale cerului. Pe măsură ce se strângeau în ju-rul vacii roşii şi vedeau tabăra şi sanctuarul în depărtare, ei ştiaucă singura lor speranţă de a se întoarce în casa Tatălui lor era prinintermediul morţii vacii roşii. Ei trebuia să înţeleagă că nu aveauputerea de a se restaura singuri din starea lor pierdută. Până nuerau pe deplin curăţiţi nu puteau veni în prezenţa lui Dumnezeu.

Faptul că această ispăşire se făcea în afara taberei, prefigurade asemenea răstignirea lui Hristos în afara Ierusalimului, de-parte de templu şi despărţit de naţiunea care îl respinsese în to-talitate.

„Juncana de jertfă era dusă afară din tabără şi ucisă în modul celmai impunător. Tot aşa şi Hristos a suferit în afara porţilor Ierusa-limului, pentru că Golgota era în afara zidurilor cetăţii.“ Mărturiipentru comunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 11.

Din mai multe motive locul jertfei lui Hristos era o ilustraţiepotrivită a planului de mântuire.

Chiar dacă Ierusalimul devenise locuinţa demonilor, într-unanume sens el rămăsese încă simbolul sfintei cetăţi din ceruri.Pentru a mântui omenirea, Hristos părăsi acea locuinţă minu-nată ca să moară în locul unde se afla omenirea căzută – în afaraParadisului. Păcatul omului a făcut ca acest lucru să devină ne-cesar. În acelaşi fel, păcătoşenia iudeilor a dictat ca Hristos sămoară departe de ei, de cetatea lor şi de templul lor.

Noi nu ştim locul şi felul în care ar fi murit Hristos dacă Israelar fi înţeles misiunea Lui şi l-ar fi primit drept „...Mielul luiDumnezeu, care ridică păcatul lumii.“ Ioan 1,29. Având laîndemână bogăţia nemaipomenită de informaţii conţinută însistemul jertfelor şi în scrierile profeţilor, ei nu au avut nici unmotiv pentru a nu cunoaşte natura reală a lucrării Lui. Şi totuşi,când El a venit, n-a existat nici măcar un singur om care să fiînţeles aceasta. Ioan Botezătorul este cel care, spre deosebire detoţi ceilalţi, l-a văzut pe Hristos în adevărata lumină, dar chiar şiel avea idei greşite cu privire la Mesia.

Dacă Israel ar fi înţeles în mod corect sistemul jertfelor, cusiguranţă că nu l-ar fi închis pe Hristos, nu l-ar fi judecat şicondamnat în mod ilegal şi nu s-ar fi grăbit să-l crucifice în modumilitor în afara zidurilor cetăţii. Şi chiar şi atunci nu ei auhotărât ceasul morţii Lui, pentru că, în pofida activităţilor şiscopurilor lor, timpul a fost fixat în planul predeterminat al luiDumnezeu. Când sosise acea clipă evenimentul profetizat a avutloc.

Dacă Israel ar fi înţeles căile lui Dumnezeu, pe măsură ce aceltimp se apropia el ar fi recunoscut ceasul şi semnificaţia luiextraordinară şi s-ar fi adunat în jurul Mântuitorului când povaraîngrozitoare a păcatului era aşezată asupra Lui. În loc să îlbatjocorească şi să-l blesteme, ar fi trebuit să-l susţină peRăscumpărătorul cu rugăciunile, cu simpatia şi cu recunoştinţalor fără margini. Cât de diferită ar fi fost scena de cea care a avutloc în realitate! Cu ce mare putere ar fi fost vestită în întreagalume solia unui Mântuitor răstignit şi înviat şi cât de repede ar fifost păcatul îndepărtat din univers!

Aşa ar fi putut fi lucrurile, dar, în mod tragic, ele nu au avutloc în felul acesta. Israel şi lumea încă nu au învăţat cât de mareeste pierderea lor. Doar atunci când în marea zi a răplătirii finalevor fi deschise înaintea lor rapoartele cereşti vor realiza ce anumeli s-a oferit şi ce au respins.

Locul răstignirii lui Hristos a fost ales după toate aparenţelede iudei şi romani, cu toate că ei nu au avut nici cea mai mică ideedespre importanţa faptelor lor. Cu toate acestea, dacă Dumnezeuar fi fost lăsat să aleagă locul, chiar dacă noi nu putem şti undear fi fost, putem fi siguri că acesta ar fi fost tot în afara zidurilorcetăţii. Acest lucru ar fi simbolizat şi faptul că Hristos a muritpentru întreaga lume nu numai pentru evrei.


„Juncana de jertfă era dusă afară din tabără şi ucisă în modulcel mai impunător. Tot aşa şi Hristos a suferit în afara porţilorIerusalimului, pentru că Golgota era în afara zidurilor cetăţii.Aceasta trebuia să arate că Hristos n-a murit numai pentru evrei,ci pentru omenirea întreagă. El vesteşte unei lumi căzute că avenit să fie Răscumpărătorul lor şi îi cheamă să acceptemântuirea pe care le-o oferă El.“ Mărturii pentru comunitate, vol.4, cap. Un interes împărţit, par. 11.

În timp ce izraeliţii erau martori la moartea şi la arderea vacii,Dumnezeu căuta prin aceasta să le înalţe privirea dincolo depropria lor lume îngustă la nevoia cea mare trăită de lumeapieritoare în fiecare naţiune de pe pământ. El dorea ca ei să fiepărtaşi la spiritul Lui de iubire şi de purtare de grijă şi să intrecu orice preţ în acea slujire plină de jertfire de sine faţă de semeniilor. El ţintea să-i scoată din concepţia lor limitată că mântuireaera numai pentru evrei.

„Juncana aceasta trebuia să fie roşie, care era un simbol alsângelui. Ea trebuia să fie fără pată sau cusur şi care n-a fost pusăniciodată la jug. Aici, era simbolizat din nou Hristos. Fiul luiDumnezeu a venit de bunăvoie să aducă la îndeplinire lucrareade ispăşire. Asupra Lui n-a fost un jug obligatoriu, pentru că Elera independent şi deasupra oricărei legi. Îngerii, ca mesageriinteligenţi ai lui Dumnezeu, erau sub jugul obligaţiei; nici unsacrificiu personal al lor nu putea să ispăşească vinovăţia omuluicăzut. Numai Hristos era liber faţă de cerinţele legii spre a luaasupra Sa răscumpărarea neamului omenesc căzut. El aveaputerea să-şi dea viaţa Sa şi s-o ia din nou. ,El, măcar că aveachipul lui Dumnezeu, totuşi nu a crezut ca un lucru de apucat, săfie deopotrivă cu Dumnezeu.‘ Filipeni 2,6

Şi totuşi, această Fiinţă slăvită a iubit pe sărmanul păcătos şia luat asupra Sa chipul unui rob, ca să poată suferi şi muri sprefolosul omului. Isus putea să rămână la dreapta Tatălui Său, săpoarte coroana şi îmbrăcămintea Sa regală. Dar El a ales săschimbe toate bogăţiile, onoarea şi slava cerului pentru sărăciaomenirii şi poziţia de comandă înaltă pentru ororile dinGhetsemani, umilinţa şi agonia de pe Golgota. El a devenit un omal durerii şi obişnuit cu suferinţa, pentru ca prin botezul su-ferinţei şi al sângelui să poată curăţi şi răscumpăra o lumevinovată. ,Iată-Mă vin‘, a fost consimţământul Lui bucuros, ,săfac voia Ta, Dumnezeule‘...

VACA ROŞIE 211

Trupul juncanei era ars până la cenuşă, ceea ce însemna o jertfăcuprinzătoare, completă. Apoi cenuşa era adunată de o persoanănecontaminată de contactul cu trupul mort şi pusă într-un vascare conţinea apă dintr-o apă curgătoare. Această persoanăcurată lua apoi o crenguţă de cedru, o pânză stacojie şi cu un


Sacrificarea vacii roşii în afara taberei era cea mai impor-tantă şi semnificativă jertfă, lecţii care trebuie să fie clarînţelese şi studiate cu sârguinţă de toţi copiii lui Dumnezeude astăzi. Sunt atât de mulţi oameni în lumea religioasăcare, astăzi, privesc serviciile din Vechiul Testament ca nea-vând nici o legătură cu viaţa lor, dar aceasta este o greşeală.În timp ce este adevărat că sanctuarul din pustie şi temple-le care l-au urmat, împreună cu ritualurile lor cuprinzăto-are, au trecut, lecţiile conţinute în ele nu au trecut. Acestesolii sunt tot atât de vitale pentru experienţa copiilor luiDumnezeu acum, tot aşa cum au fost mereu în trecut. Esteimportant să petrecem timp pentru a ajunge foarte buni cu-noscători ai acestor lecţii, pentru a le aplica practic şi atentla experienţa noastră personală.

buchet de isop, pentru ca să stropească conţinutul vasului sprecort şi spre poporul adunat. Ceremonia aceasta era repetată demai multe ori spre a fi completă şi era făcută ca o curăţire depăcat.

Tot aşa şi Hristos, în neprihănirea Sa fără pată, după ce şi-avărsat sângele Său cel preţios, Hristos a intrat în locul cel sfântsă curăţească sanctuarul. Şi acolo este adus curentul roşu înslujirea de împăcare a lui Dumnezeu cu omul. Unii pot vedea înaceastă ucidere a juncanei o ceremonie fără sens, dar ea a fostfăcută la porunca lui Dumnezeu şi are o semnificaţie adâncă, pecare nu a pierdut-o până în timpul de faţă.

Preotul folosea cedru şi isop, pe care le muia în apa curată şistropea pe cel necurat. Aceasta simboliza sângele vărsat a lui Hris-tos spre a ne curăţi de necurăţiile morale. Repetarea stropirilorilustrează perfecţiunea lucrării care trebuie adusă la îndeplinirepentru păcătosul care se pocăieşte. Tot ce are el trebuie consacrat.Nu trebuie să fie curat numai sufletul lui, ci el trebuie să se stră-duiască să aibă consacrată lui Dumnezeu familia lui, planurile luigospodăreşti, averea lui şi tot ce-i aparţine.

După ce a fost stropit cortul, deasupra uşii celor curăţiţi erascris. ,Eu nu sunt al meu, Doamne, eu sunt al Tău.‘ Tot aşa tre-buie să fie cu cei care mărturisesc a fi curăţiţi prin sângele luiHristos. Dumnezeu nu este mai puţin exigent astăzi decât a fostîn vremurile străvechi. În rugăciunea lui, psalmistul se referă laaceastă ceremonie, când zice: ,Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi cu-rat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada. Zideşte în mine o i-nimă curată, Dumnezeul, pune în mine un duh nou şi statornic!Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duhde bunăvoinţă! ‘

Sângele lui Hristos este eficient, dar el trebuie să fie aplicatcontinuu. Dumnezeu nu doreşte numai ca slujitorii Lui să folo-sească mijloacele pe care le-a încredinţat lor spre slava Sa, ci do-reşte să facă din ele o consacrare a lor pentru cauza Sa. Dacă voi,fraţii mei, aţi devenit egoişti şi aţi reţinut de la Domnul ceea cetrebuia să daţi cu bucurie pentru serviciul Lui, atunci aveţi ne-voie de stropirea sângelui complet aplicat, consacrându-vă luiDumnezeu, voi şi toate averile voastre.“ Mărturii pentru comuni-tate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 9. 10. 12-16.

Prin jertfirea vacii roşii se descoperă mai mult decât preţul nes-pus de mare pe care l-a plătit Hristos pentru mântuirea omului.

VACA ROŞIE 213

În această jertfă este cuprinsă lecţia cea mare ce învaţă că cre-dinciosul trebuie să participe şi el cu acelaşi spirit în serviciul con-sacrării.

Lumea a fost totdeauna gata să îi aplaude pe aceia care, cupreţul unui sacrificiu personal imens, i-au exclus cu totul pe alţiide la plata aceluiaşi preţ. Soldaţii care mor pe câmpul de luptăprimesc locuri de onoare din partea celor care stau departe de o-rorile războiului. Tot aşa religioniştii iubesc un Mântuitor care aplătit pedeapsa pentru ei, în timp ce îşi petrec vieţile urmărindambiţiile lor egoiste şi personale.

Nimeni care vede lucrarea şi moartea lui Hristos în aceastălumină nu va creşte spiritual. Ei se vor pipernici şi vor fi fărăvlagă, doar pentru ca în cele din urmă să piară. Aceia care primesccomorile vieţii veşnice fără să le dea mai departe vor pierde în celedin urmă. „Noi suntem membre unii pentru alţii şi cel care nuvrea să dea va pieri.“ Hristos lumina Lumii, cap. 45, par. 4 de lasfârşit.

Depărtarea de aceste principii şi apostazia de la adevăr carerezultă, a fost o problemă cu care biserica lui Dumnezeu s-aconfruntat permanent. Oamenii uită că le sunt încredinţatecomorile cerului ca să fie revărsate cu generozitate în brazdelemarilor nevoi ale omenirii. În loc să facă aceasta ei păstreazădarurile lui Dumnezeu pentru a-şi întări siguranţa şi plăcerea lorpersonală, în timp ce cauza lui Dumnezeu suferă din lipsa acelormijloace care au fost dăruite de Dumnezeu tocmai pentru acestscop.

Copiilor lui Dumnezeu trebuie să li se reamintească permanentcare sunt responsabilităţile lor în această privinţă şi trebuie săfie avertizaţi că nereuşita de a face sacrificiile necesare va aveadrept rezultat ruina veşnică. Văzută corect, jertfa vacii roşiiînvaţă aceste lecţii cu putere. În timp ce poporul se aduna la acestserviciu trebuia să vadă în moartea docilă a animalului din faţalor, atât frumuseţea jertfei lui Hristos, cât şi proporţiile proprieilor jertfe. Dacă egoismul stăpânea în inimile lor, lumina carestrălucea de la această slujbă evidenţia răul acesta, iar poporulavea posibilitatea deplină să fie curăţit de el. Nu era de ajuns casolia să fie transmisă doar o singură dată. Ea trebuia să fierepetată mereu şi mereu.

„Sângele lui Hristos este eficient, dar el trebuie să fie aplicatcontinuu. Dumnezeu nu doreşte numai ca slujitorii Lui să


folosească mijloacele pe care le-a încredinţat lor spre slava Sa, cidoreşte să facă din ele o consacrare a lor pentru cauza Sa. Dacăvoi, fraţii mei, aţi devenit egoişti şi aţi reţinut de la Domnul ceeace trebuia să daţi cu bucurie pentru serviciul Lui, atunci aveţinevoie de stropirea sângelui complet aplicat, consacrându-vă luiDumnezeu, voi şi toate averile voastre.“ Mărturii pentrucomunitate, vol. 4, cap. Un interes împărţit, par. 16.

La vremea când a fost scrisă această mărturie, biserica căzuseîn capcana acestui rău teribil, răul deturnării mijloacelorDomnului spre satisfacerea egoismului personal. Ca sol al luiDumnezeu, văzând spiritul din jurul ei în lumina soliei conţinuteîn sacrificiul minunat al vacii roşii, a fost constrânsă să rosteascăcuvinte clare, cercetătoare pentru credincioşii din timpul său. Arfi foarte bine astăzi să considerăm cu mare grijă felul în careaceste cuvinte se aplică în viaţa noastră pentru ca să putem facepaşii necesari care să ne păzească să mai repetăm cursul tragical părinţilor noştri spirituali.

„Mult stimaţii mei fraţi, voi nu aveţi acea zeloasă şi altruistădevoţiune faţă de lucrarea lui Dumnezeu pe care El o cere de lavoi. Aţi acordat atenţie lucrurilor vremelnice. V-aţi educat minteapentru afaceri, ca astfel să beneficiaţi voi înşivă. Dar Dumnezeuvă cheamă să fiţi într-o unire mai strânsă cu El, ca să vă poatămodela şi educa pentru lucrarea Sa. Vechiului Israel i-a fostfăcută o declaraţie solemnă, că omul care va rămâne necurat şirefuză să se cureţe să fie nimicit din mijlocul adunării. Aceastaare o semnificaţie specială pentru noi. Dacă în vremurile vechi afost necesar ca cel necurat să fie curăţit prin stropirea sângelui,cu cât mai important este pentru cei ce trăiesc în pericolele zilelordin urmă şi sunt expuşi la ispitirile lui Satana, să aibă sângele luiHristos aplicat zilnic inimilor lor. ,Căci dacă sângele taurilor şi alţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşteşi le aduce curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos,care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus pe Sine însuşi jertfă fără patălui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, casă slujiţi Dumnezeului cel viu.‘ Evrei 9,13.14.

Amândoi trebuie să faceţi mult mai mult decât aţi făcut privindpurtarea sarcinilor lucrării Domnului. Vă implor să vă treziţi dinletargie, să părăsiţi inutila idolatrie a lucrurilor lumeşti şi să fiţiserioşi în a vă procura un titlu pentru moştenirea voastrănemuritoare. Lucraţi cât este ziuă. Nu puneţi în pericol sufletele

VACA ROŞIE 215

voastre prin pierderea ocaziilor actuale. Nu daţi intereselorvoastre veşnice o importanţă secundară. Nu puneţi lumeaînaintea religiei şi nu munciţi zi de zi pentru dobândirea debogăţii, în timp ce vă ameninţă pericolul falimentului veşnic.Fiecare zi vă aduce mai aproape de socoteala finală. Fiţi gata săpărăsiţi definitiv talanţii împrumutaţi împreună cu creştereadobândită prin folosirea înţeleaptă a lor.

Nu vă puteţi permite să sacrificaţi cerul sau să vă riscaţisiguranţa. Nu lăsaţi ca înşelăciunea bogăţiilor să vă facă săneglijaţi comoara nemuritoare. Satana este un vrăjmaş viclean şieste mereu pe urmele voastre, străduindu-se să vă prindă în cursăşi să pună la cale ruina voastră. Noi suntem în timp de aşteptare;mijlocul să vă fie încins şi lumina voastră să strălucească, pentruca să puteţi aştepta pe Domnul când se întoarce de la nuntă, caatunci când vine şi bate, să-i puteţi deschide deîndată.

Atenţie, fraţilor, la prima întunecare a luminii voastre, laprima neglijenţă a rugăciunii, la primul simptom de aţipirespirituală! ,Cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.‘ Exer-citarea constantă a credinţei şi a iubirii îi face pe cei credincioşisă strălucească asemenea unor lumini în lume. Voi faceţi numaio slabă pregătire pentru venirea Învăţătorului dacă slujiţi luiMamona, în timp ce mărturisiţi că îi serviţi lui Dumnezeu. Cândse arată El, voi trebuie să prezentaţi talanţii pe care i-aţi îngropatîn pământ, talanţi neglijaţi, abuzaţi şi folosiţi greşit – o iubireîmpărţită.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 4, cap. Un interesîmpărţit, par. 17-20.

Jertfa vacii roşii conţinea lecţii de o semnificaţie adâncă şilargă. Azi este la fel de necesar să înţelegem acele adevăruri, dupăcum a fost în timpul Vechiului Testament. Din cauza înclinaţieiomeneşti de a uita marea noastră nevoie de Dumnezeu, acestesubiecte trebuie studiate în repetate rânduri pentru a păstraproaspătă lumina şi pentru a o întipări tot mai adânc în minte.

Toţi suntem născuţi în păcat şi, ca atare, ne aflăm în afarataberei lui Israel. Toţi avem nevoie de sângele curăţitor care nespală de pata pângăritoare a păcatului şi care ne readuce în graţiaşi prezenţa lui Dumnezeu. Toţi trebuie să înţelegem că spiritul desacrificiu este spiritul lui Hristos şi că nimeni nu poate fi al Luidacă nu are această comoară.


Capitolul 16

Adunarea poporului

Până acum am luat în consideraţie un număr de ispăşirisuccesive – jertfa ispăşirii, ispăşirile simbolizate prin arderea detot, darul de mâncare şi de mulţumire, ispăşirile pentru păcateledin neştiinţă şi pentru călcările de lege şi ispăşirea simbolizatăprin sacrificiul vacii roşii.

Toate aceste ispăşiri erau în legătură cu slujbele din curteasanctuarului şi din Sfânta. Ele pregăteau calea pentru marea zia ispăşirii sau ispăşirea finală care în tip era îndeplinită în SfântaSfintelor din sanctuarul pământesc, iar în antitip continuă să fieadusă la îndeplinire şi astăzi în Sfânta Sfintelor din sanctuarulceresc.

În slujba tipică a sanctuarului din vremurile vechi marea zi aispăşirii finale era de asemenea îndeplinită la o anumită dată, înziua a zecea a lunii a şaptea. Cu zece zile înainte ca acest serviciusă aibă loc, se suna din trâmbiţe pentru a avertiza poporul devenirea acelei zile hotărâtoare a întâlnirii lor cu Dumnezeu,pentru a-i conştientiza de nevoia de a face o pregătire deplinăpentru ea prin cercetarea inimilor şi lepădarea tuturor păcatelor.Aceia care nu izbuteau să facă pregătirea necesară şi veneau laslujba aceea solemnă cu păcate care nu fuseseră îndreptate saucu păcate nemărturisite erau izgoniţi din tabără pentrutotdeauna.

Procedeul care trebuia urmat în slujba ispăşirii finale estedescris în Leviticul 16,1-19:

„Domnul a vorbit lui Moise, după moartea celor doi fii ai luiAaron, morţi când s-au înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zislui Moise: ,Vorbeşte fratelui tău Aaron şi spune-i să nu intre în tot

(217)

timpul în sfântul locaş, dincolo de perdeaua dinlăuntru, înainteacapacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căcideasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor. Iată cum să intreAaron în sfântul locaş. Să ia un viţel pentru jertfa de ispăşire şiun berbece pentru arderea de tot. Să se îmbrace cu tunica sfinţităde in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâulde in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintelesfinţite cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.Să ia de la adunarea copiilor lui Israel, doi ţapi pentru jertfa deispăşire şi un berbece pentru arderea de tot. Aaron să-şi aducăviţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şipentru casa lui. Să ia cei doi ţapi şi să-i pună înaintea Domnului,la uşa cortului întâlnirii. Aaron să arunce sorţi pentru cei doi ţapi:un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel. Aaron să ia ţapulcare a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l aducă jertfă de ispăşire.Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Azazel, să fie pus viu înainteaDomnului, ca să slujească pentru facerea ispăşirii, şi să i se deadrumul în pustie pentru Azazel. Aaron să-şi aducă viţelul luipentru jertfa de ispăşire, şi să facă ispăşire pentru el şi pentrucasa lui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia ocădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul Domnului şi doipumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să aducă acestelucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe focînaintea Domnului pentru ca norul de fum de tămâie să acoperecapacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri. Săia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe parteadinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sângede şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii. Să junghieţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângeledincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă în-tocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el sprecapacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facăispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israelşi pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facăla fel pentru cortul întâlnirii care este cu ei în mijloculnecurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intraAaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el. Săfacă ispăşire pentru el şi pentru casa lui şi pentru toată adunarealui Israel. După ce va ieşi, să se ducă la altarul care este înainteaDomnului şi să facă ispăşire pentru altar; să ia din sângele


viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jurîmprejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori dinsânge, şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilorlui Israel.‘ “

Următorul act al dramei era mărturisirea păcatului pestecapul ţapului pentru Azazel, urmat de ducerea lui departe detabără, unde pierea singur, în pustie.

Apoi trebuia să se aibă mare grijă la îndepărtarea trupurilormoarte ale viţelului şi ţapului care fuseseră aduşi ca jertfă pentrupăcat, trebuind să fie duse în afara taberei unde erau arse pânăla cenuşă. Fiecare din persoanele angajate în aceste activităţitrebuia să se spele foarte bine.

Ispăşirea finală era administrată la trei clase de oameni. Primaclasă era alcătuită din marele preot şi casa lui care includea pefiii săi ce îl ajutau în lucrarea din Sfânta în tot timpul anului.

A doua clasă era compusă din restul leviţilor, fără marele preotşi fiii săi. Diferenţa dintre aceste două clase ale seminţiei lui Leviera că, în timp ce marele preot şi fiii săi slujeau înăuntrulsanctuarului, restul leviţilor nu puteau să slujească acolo.Această distincţie importantă este arătată clar în următoareadeclaraţie:

„Prin rânduiala dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusădeoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult,fiecare bărbat era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam,preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui maimare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnula primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin aceastăcinste deosebită, El şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşialor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executa-rea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-sela viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numaila familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduitsă slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijăsanctuarul şi mobilierul lui, şi trebuia să le dea ajutor preoţilorîn slujba lor, dar nu aveau voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sausă privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite.“ Patriarhişi profeţi, cap. 30, par. 17.

A treia clasă era formată din restul adunării alcătuită din celedouăsprezece seminţii ale lui Israel. Dar, în timp ce existau treiclase de oameni pentru care se făcea ispăşirea finală, totuşi numai

ADUNAREA POPORULUI 219


două jertfe se aduceau. Mai întâi marele preot şi familia lui bene-ficiau de ispăşire şi abia după aceea beneficiau toţi ceilalţi, restulleviţilor împreună cu adunarea întreagă.

Semnificaţia acestui aranjament are o mare importanţă pen-tru poporul lui Dumnezeu din ultimele zile, de aceea trebuie înţe-leasă foarte bine. Ceea ce avea loc în tip, trebuie să aibă de ase-menea loc în antitip. Fiecare clasă care se aduna în ziua tipică aispăşirii finale îşi găseşte corespondent în aceia care se adunăpentru ziua marii ispăşiri finale antitipice.

În mod evident, marele preot este un simbol al lui Hristos, întimp ce fiii marelui preot îi simbolizează pe aceia care slujesc caajutoare ale lui Hristos în sanctuarul din ceruri, aceştia fiind ceiînălţaţi la cer, Enoh şi Ilie sau cei înviaţi şi înălţaţi la cer, Moiseşi mulţimea celor care s-au înălţat împreună cu Hristos după în-vierea Lui.

Aceste suflete sunt descrise în acest rol în viziunea dată luiIoan care este consemnată în Apocalipsa 5,8-10:

„Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi pa-tru de bătrâni, s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, avândfiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care suntrugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: ,Vredniceşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şine-ai răscumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău, din orice se-minţie, din orice limbă, din orice norod şi din orice neam. Şi ne-aifăcut pentru Dumnezeul nostru împăraţi şi preoţi, şi vomîmpărăţi pe pământ.‘ “ K. J.V. Bible.

Informaţia oferită de capitolul patru al Apocalipsei clarificăadevărul că oamenii simbolizaţi de cele patru făpturi vii şi de ceidouăzeci şi patru de bătrâni sunt în Sfânta din sanctuarul cerescunde se găseau atât Tatăl cât şi Fiul la vremea când lui Ioan i-afost dată viziunea.

În plus, aceştia au fost oamenii, bărbaţi şi femei, care au fostrăscumpăraţi de pe acest pământ, pentru că ei au mărturisitdespre Hristos: „ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentruDumnezeu cu sângele Tău, din orice seminţie, din orice limbă, dinorice norod şi din orice neam.“ K. J.V. Bible.

De aceea ei sunt fiii lui Hristos şi, astfel, fiii Marelui nostruPreot din ceruri. Ca atare, ei slujeau în Sfânta sub îndrumareaConducătorului lor divin. În mâinile lor se aflau potirele de aurumplute cu rugăciunile sfinţilor pe care ei le aduceau înaintea

Tatălui. Aceasta era o lucrare pe care în slujba tipică asanctuarului numai fiii marelui preot o puteau face.

Pentru a îndeplini această slujbă în sanctuarul ceresc, aceştirăscumpăraţi trebuia să fie luaţi la cer înaintea restuluipoporului lui Dumnezeu. Moise, Enoh şi Ilie trebuiau să fie în cerîn timpul perioadei când Marele nostru Preot, Isus Hristos, avenit pe acest pământ să dea bătălia cu Satana şi să îşi dea viaţapentru omenirea pieritoare. El nu putea face această lucrare pepământ şi, în acelaşi timp, să fie în ceruri ca să slujească însanctuarul de acolo. Restul celor pe care Ioan i-a văzutîndeplinind slujba în Sfânta se aflau acolo pentru a ajuta lalucrarea care a urmat după moartea şi învierea lui Hristos.

Hristos era în stare să împlinească singur această lucrare dupăce s-a reîntors în cer, dar aceşti oameni, în virtutea calităţii lor defii ai veşnicului Tată Isus Hristos, au primit calificarea de aîndeplini această lucrare, motiv pentru care au fost primiţi în cer.Prin aducerea la îndeplinire a acestui plan sunt descoperiteadevăruri mari cu privire la taina lui Dumnezeu, iar legăturafrăţească din întregul univers este îmbogăţită.

Nici unul din cei care slujeau împreună cu Hristos în Sfânta,după înălţarea Sa, nu putea să fie luat la cer înainte ca săbeneficieze de ispăşirea finală. De aceea, exact aşa cum a fostsimbolizat în marea zi a ispăşirii, aceia care trebuiau să slujeascăîn sanctuar împreună cu Marele Preot au primit ispăşirea finalăînaintea tuturor celorlalţi. O dată împlinită aceasta, ei au fostluaţi în sanctuarul ceresc pentru a face lucrarea care le fusesedestinată.

Aşadar, ispăşirea finală la care au fost supuşi a avut loc cu multînainte de mare zi a socotelilor finale care a început în 1844, lasfârşitul celor 2300 de ani.

Unii ar putea contesta că acest fapt este portretizat cuacurateţe în tip, pe baza ideii potrivit căreia, pentru a putea fiîntr-adevăr aşa, preoţii din sanctuarul tipic ar fi trebuit săbeneficieze de lucrarea ispăşirii finale înainte ca ei să înceapălucrarea din prima încăpere sau Sfânta. Acest lucru nu putea fiposibil fără a aduce o mare vătămare tipului ce trebuia să aratecă aceia care au primit ispăşirea finală înaintea restuluipoporului trebuia să beneficieze mai întâi de lucrarea deplină dinprima încăpere a cortului.

Faptul că Aaron şi fiii săi trebuiau să aştepte până la ziua


ispăşirii finale, confirmă adevărul că, deşi cei care au mers la cerînaintea secerişului final au primit mai dinainte beneficiileoferite de marea zi a ispăşirii finale, pentru a putea fi luaţi la cer,ratificarea completă a acestui fapt nu va fi adeverită decât atuncicând ultimul om a primit binecuvântarea şi biruinţa finală a fostcâştigată.

Relaţia dintre clasa leviţilor şi adunarea ca întreg în ziua tipicăa ispăşirii finale, portretizează cu acurateţe rolul pe care-l va jucacele două clase ale poporului lui Dumnezeu care trăiesc pepământ în timpul ispăşirii finale.

Prima din aceste două clase este reprezentată de leviţii careaveau o bună cunoaştere a sanctuarului şi a slujbelor lui şi a cărorresponsabilitate era aceea de a instrui poporul, de a-i aduna latimpul potrivit în jurul sanctuarului şi de a-i îndemna să aducăla îndeplinire condiţiile necesare primirii plinătăţii beneficiilorispăşirii finale.

În scenele de încheiere ale marii lupte, cei care vor face aceeaşilucrare la scară planetară sunt aceia care au înţeles deja marileadevăruri cu privire la lucrarea cerească a lui Hristos din SfântaSfintelor şi care ştiu ce anume au de făcut copiii lui Dumnezeu depe pământ pentru a putea fi gata pentru înălţarea la cer. Aceştiasunt oamenii care au primit lumina primului, al doilea, al treileaşi al patrulea înger care va fi proclamată în puterea ploii târziiînaintea fiecărei naţiuni de pe pământ. Marea strigare va fiultima chemare în vederea strângerii la sanctuar pentrucercetarea de inimă, aşa încât orice păcat să meargă înainte lajudecată.

Oamenii la care ei vor merge cu această chemare suntsimbolizaţi prin adunarea ca întreg. Aceasta este cealaltă clasă apoporului lui Dumnezeu care astăzi este risipită peste tot prinbisericile creştinătăţii, în ţările păgâne şi printre ceinecredincioşi. După cum poporul lui Israel întrecea în număr cumult pe leviţi, tot aşa cei care astăzi sunt ascunşi în lume întreccu mult în număr pe aceia care acum formează biserica vizibilă alui Dumnezeu. Aceasta din cauză că, pe baza cunoaşterii solieiîngerului al treilea, aceşti membri ai bisericii lui Dumnezeu aucalificarea de a-i chema pe restul lui Israel pentru a se strânge înjurul sanctuarului.

Astăzi, solia despre sanctuar este ascunsă de poporul luiDumnezeu care se află încă în Babilon. Solia nu se învaţă în



În s

lujb

a sa

nct

uar

ulu

i A

aron

şi

fiii

săi

pri

mea

u b

inec

uvâ

ntă

rile

isp

ăşir

ii f

inal

e în

ain

tea

levi

ţilo

r şi

a re

stu

lui

de

izra

eliţ

i. A

cest

lu

cru

era

o p

reîn

chip

uir

e a

expe

rien

ţei

sfin

ţilo

r ce

au

fos

t lu

aţi

la c

er m

aiîn

ain

tea

rest

ulu

i bi

serc

ii l

ui

Du

mn

ezeu

.

aceste biserici şi deci ei nu au posibilitatea să înveţe aceste lecţiipreţioase. Dar când marea strigare începe ei vor înţelege în foartescurtă vreme ceea ce poporului advent i-a trebuit mulţi ani ca să-i poată strânge, iar ei vor veni de pretutindeni pentru a se uni cuseminţia contemporană a lui Levi în jurul sanctuarului luiDumnezeu şi al Fiului Său.

Există multe făgăduinţe în Sfânta Scriptură care arată acestlucru. O profeţie care vorbeşte în mod specific despre acea strân-gere minunată se găseşte în Isaia 60, din care vom cita primeleşapte versete. Restul capitolului continuă în aceiaşi termeni.

„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnu-lui răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul şinegură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Luise arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţiîn strălucirea razelor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţise strâng şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale suntpurtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bu-curie şi îţi va bate inima şi se va lărgi, căci bogăţiile mării se vorîntoarce spre tine şi vistieriile neamurilor vor veni la tine. Vei fiacoperit de o mulţime de cămile, de dromadere din Madian şi Efa;vor veni toţi din Seba aducând aur şi tămâie, şi vor vesti laudeleDomnului. Toate turmele Chedarului se vor aduna la tine, berbe-cii din Nebaiot vor fi în slujba ta; se vor sui pe altarul Meu ca jertfăplăcută Mie, şi casa slavei Mele o voi face şi mai slăvită.“

„Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu ca-re există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevă-raţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi din-tre ei care nu au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru a-cest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starealor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadarchipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste bi-serici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor unimai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mă-ri şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremeacând aceia care iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vormai putea rămâne în legătură cu unii care sunt ,iubitori de plă-ceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă deevlavie, dar tăgăduindu-i puterea‘.

Apocalipsa 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădăriiîntreitei avertizări din Apocalipsa 14,6-12, biserica va ajunge în


starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeucare este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătu-ra cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii. Şiea îşi va îndeplini lucrarea. Când aceia care ,n-au crezut adevă-rul, ci au avut plăcere în nelegiuire‘ (2Tesaloniceni 2,12), vor filăsaţi să primească o lucrare de rătăcire şi să creadă o minciună,atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror i-nimi sunt deschise să-l primească şi toţi copiii lui Dumnezeu ca-re există în Babilon vor răspunde chemării: ,Ieşiţi din mijloculei, poporul Meu! ‘ “ Tragedia veacurilor, cap. 21, ultimele douăparagrafe.

„Cu toată decăderea credinţei şi a evlaviei larg răspândite, înaceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte derevărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, înmijlocul poporului lui Dumnezeu se va da pe faţă o aşa reînviorarea evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurileapostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate pestecopiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericileacelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă deDumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât pastori, cât şi laici,vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-arânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un poporpentru a doua venire a Domnului.“ Tragedia veacurilor, cap. 27,par. 8.

Ce privilegiu vor avea aceia care vor duce această ultimăchemare către cei care pier şi cu ce bucurie în inimă vor veni copiiilui Dumnezeu din întuneric, din orice biserici, la lumina denecrezut a lui Dumnezeu. Apoi, când ultimul suflet s-a strâns,atât cei care dau chemarea, cât şi cei care răspund la ea, vor venila judecata celor vii pentru a primi beneficiile ispăşirii finale.

Ordinea evenimentelor din marea zi tipică a ispăşirii nusprijină învăţătura larg răspândită în ultimii ani că, aceia caredau ultima chemare în timpul marii strigări trec mai întâi prinispăşirea finală şi sunt sigilaţi pentru veşnicie înainte derevărsarea ploii târzii.

Dacă aceasta ar fi situaţia, atunci în ritualul din vechime ar fifost necesară o a treia jertfă. După ce Aaron şi fiii săi erau curăţiţi,leviţii ar fi trebuit să fie chemaţi pentru a se face ispăşire pentruei mai înainte ca ei să meargă să adune poporul pentru jertfa ca-re trebuia adusă pentru ei.


Dar acest lucru nu a avut loc. Dimpotrivă, leviţii se duceau maiîntâi să adune poporul şi abia apoi, împreună cu întreaga aduna-re, beneficiau de aceeaşi jertfă de ispăşire, aceeaşi slujbă, aceeaşicurăţire, toate în acelaşi timp. Tot aşa trebuie să fie în zilele dinurmă.

Există dovezi abundente în Scripturi care confirmă această or-dine a evenimentelor. Prin această ordine se clarifică faptul că po-porul care va trece prin ultima mare luptă va avea nevoie de o cre-dinţă care să fie în stare să facă faţă celui mai sever examen, pen-tru că Satana îi va ispiti puternic cu gândul că păcatele lor nu aufost spălate şi că ei sunt atât de păcătoşi încât Domnul nu-i poa-te ierta.

„Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o cre-dinţă care să suporte oboseala, amânarea, şi foamea – o credinţăcare nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tragedia vea-curilor, cap. 39, par. 22.

Dar dacă credincioşii aşteptători, care sunt antitipul leviţilor,ar primi ploaia târzie ca o dovadă că deja au fost sigilaţi, atunciei nu ar mai avea nevoie să meargă prin credinţă în timpul ace-lei perioade de încercare pentru că ei ar şti că sunt sigilaţi şi decinu mai pot să fie pierduţi.

Unii încearcă să contrazică lucrul acesta spunând că cei cre-dincioşi nu vor şti deloc că ploaia târzie s-a revărsat peste ei. Acestargument este bazat pe următoarea declaraţie:

„Dacă noi nu înaintăm zilnic în exemplificarea virtuţilor acti-ve creştine, nu vom recunoaşte manifestarea Duhului Sfânt înploaia târzie. Ea va cădea peste inimile celor din jurul nostru, darnoi nu o vom recunoaşte şi nici primi.“ Mărturii speciale pentrupredicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 4.

Această declaraţie tăgăduieşte învăţătura conform căreiaadevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu vor şti când va cădea peste eiploaia târzie. Ea confirmă mai degrabă faptul că ei vor cunoaşteacest lucru prin aceea că arată că numai cei care nu înainteazăzilnic în exemplificarea virtuţilor active creştine nu o vorrecunoaşte. Aceasta înseamnă că aceia care vor înainta zilnic înexemplificarea virtuţilor active creştine o vor recunoaşte.

Acest adevăr este cert, deoarece revărsarea ploii târzii va fi adoua şi ultima împlinire a proorociei din Ioel 2. Când aceastăprofeţie s-a împlinit în Ziua Cincizecimii apostolii inspiraţi aurecunoscut imediat împlinirea ei şi au dat mărturie despre acest


adevăr. Petru a zis: „Ci aceasta este ce a fost spus prin prooroculIoel.“ Fapte 2,16.

În acelaşi fel, credincioşii inspiraţi din ultimele zile vor înţelegece eveniment are loc şi vor da mărturie cu privire la lucrărileminunate ale lui Dumnezeu. Ei vor şti că încă nu au fost sigilaţicu al doilea şi ultimul sigiliu deoarece nu pot primi beneficiileispăşirii finale până ce nu i-au strâns pe credincioşii care mai suntîn Babilon la sanctuar.

Dumnezeu foloseşte lucrările naturii pentru a învăţa aceleaşilecţii. Prin aceste mijloace, El arată cu claritate legătura dintrerevărsarea puterii spirituale şi secerişul final al celor neprihăniţişi al celor răi.

În Orientul Mijlociu ploaia timpurie cădea la vremea se-mănatului tocmai pentru a germina sămânţa. Aceasta era urmatăde o vreme uscată însoţită de averse ocazionale. Când începea săse formeze spicul era trimisă ploaia târzie pentru a umple bobulşi pentru a-l pregăti pentru seceriş. Apoi când ploaia târzieîncepea să cadă, grânele nu erau încă gata de secerat. Recolta maiavea încă nevoie de timp pentru a se coace până să fie gata.

După cum este în natură, tot aşa este şi în har.La începutul experienţei creştine este dat Duhul Sfânt pentru

a germina sămânţa divină. La încheierea secerişului pământuluieste dată ploaia târzie pentru a coace grânele şi pentru a lepregăti pentru venirea Fiului omului. Dar când ploaia târzie cadela început nimeni nu e gata de seceriş, fie că sunt cei reprezentaţide leviţi, fie că sunt cei reprezentaţi de adunare ca întreg.

În parabola grâului şi a neghinei avem aceeaşi solie. Numai lavremea secerişului pot fi separate grâul şi neghina. Există multedovezi care arată că în timpul marii strigări grâul şi neghina suntîncă amestecate şi că judecata prin care, în cele din urmă, le se-pară nu are loc până când nu se încheie marea strigare.

„Neghina şi grâul vor creşte împreună până la seceriş; iar se-cerişul este încheierea timpului de probă sau de har.“ ParaboleleDomnului Hristos, cap. Neghina, par. 6.

„Când lucrarea de vestire a Evangheliei se termină, judecatava fi aceea care va face lucrarea de selectare între bun şi rău.“ Pa-rabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2.

„Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat lu-crarea de despărţire între ceea ce este bun şi ceea ce este rău,hotărându-se pentru totdeauna destinul fiecăruia.“ ibid., par. 4.


Aceia care fac parte astăzi din categoria simbolizată de leviţiau un foarte frumos viitor înaintea lor. Este responsabilitatea lorsacră de a avea o înţelegere adâncă şi profundă a lucrării lui Hris-tos din această mare zi a ispăşirii finale. Primind viaţa de la Dum-nezeu ei trebuie să o împartă oamenilor. Chemarea de strângerela sanctuar trebuie să ajungă la fiecare om de pe faţa pământu-lui, până când ultima familie ajunge legată într-o strânsăpărtăşie, lucrarea se încheie şi sfinţii se întorc acasă.

Timpul ca aceste mari evenimente să aibă loc este foarte aproa-pe. Nici unul dintre noi nu trebuie să-şi irosească vremea cu vreoaltă lucrare decât aceea de a se pregăti pentru ziua venirii luiHristos.

„Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire.Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata areloc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp demai mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea vaajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu viaţanoastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai pre-sus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarealui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi cândva veni vremea aceea‘ (Marcu 13,33). ,Dacă nu veghezi, voi venica un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine‘ (Apocalipsa3,3).“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful patru de la sfârşit.


Capitolul 17

Curăţirea sanctuarului

Ispăşirea săvârşită în marea zi a ispăşirii se făcea pentrucurăţirea sanctuarului.

„Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţii-le copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care aupăcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu eiîn mijlocul necurăţiilor lor.“ Leviticul 16,16.

Această ispăşire se făcea într-un sens special şi pentru curăţi-rea poporului, după cum stă scris:

„Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zeceazi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nicibăştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căciîn ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţide toate păcatele voastre înaintea Domnului.“ Leviticul16,29.30.

În felul acesta, ispăşirea finală făcea curăţirea sanctuarului şia poporului. Totuşi există unele deosebiri între cele două curăţiripe care noi trebuie să le înţelegem.

Curăţirea sanctuarului în marea zi a ispăşirii includeaîndepărtarea reală a păcatelor care fuseseră luate de la popor şiaduse în sanctuar în timpul serviciilor zilnice.

Totuşi poporul era curăţit într-un sens diferit. Nu păcatele e-rau îndepărtate de la popor, deoarece această lucrare fusese fă-cută înainte de începerea ispăşirii finale. Ei erau curăţiţi în sen-sul că păcatele lor erau îndepărtate cu un pas şi mai mult, spre a-cea separare totală care va fi împlinită atunci când păcatul va fiexpulzat din tot universul. Vom înţelege mai uşor acest lucrudupă ce vom studia cu atenţie curăţirea sanctuarului.

(229)

În primul rând, trebuie să stabilim faptul că sanctuarul din cerare nevoie de o curăţire literală. Mulţi însă găsesc acest lucrugreu de acceptat, pentru că ei nu cred că vreun lucru ceresc ar pu-tea vreodată fi pângărit. Dar Biblia confirmă într-un mod clar fap-tul că lucrurile cereşti trebuie curăţate.

„Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără văr-sare de sânge nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilorcare sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia caînseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât a-cestea.“ Evrei 9,22.23.

Declaraţia lui Pavel cu privire la acest adevăr vital se bazeazăpe principiul demn de încredere că tot ce se făcea în cortul de pepământ, trebuie să-şi găsească echivalentul în ceruri. Dacă a exis-tat o curăţire a sanctuarului pământesc, trebuie să existe una şipentru cel ceresc. Dacă n-ar fi aşa, atunci Cel atotputernic ar fiun înşelător, pentru că El ne-a pus la dispoziţie Vechiul Testamentşi serviciile lui pentru scopul special de a spune copiilor Săi ce ur-ma să aibă loc în sanctuarul ceresc.

În tip sanctuarul era curăţit simbolic prin sângele animalelorde jertfă, dar sanctuarul ceresc este curăţit „cu jertfe mai bunedecât acestea“, chiar cu sângele lui Isus Hristos.

„Curăţirea, atât în serviciul tipic, cât şi în cel real, trebuiafăcută cu sânge: în primul, cu sânge de animale, în cel de-al doilea,cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curăţirea trebuie săfie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu esteiertare.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.

Este extrem de important ca la acest stadiu cercetătorul săînţeleagă ce trebuie iertat sau îndepărtat în mod special. Ceea cetrebuie îndepărtat este păcatul în sine şi nu doar raportul sauvinovăţia lui.

Putem vorbi în mod corect despre:faptele păcatului;vinovăţia păcatului;raportul păcatului; dar este necesar să înţelegem că nici una

din acestea nu constituie păcatul în sine. Ele aparţin păcatului,dar nu sunt păcatul în sine.

„Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuiesă fie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.

Păcatul în sine este elementul pângăritor. Când se află în omîl pângăreşte; când este dus în sanctuarul ceresc pângăreşte chiar


CURĂŢIREA SANCTUARULUI 231

Sfânta şi Sfânta Sfintelor. Întrebarea care se pune este urmă-toarea:

„Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atâtîn cer, cât şi pe pământ? Acest lucru se poate înţelege numai dacăne gândim la serviciul simbolic; căci preoţii care oficiau pepământ au slujit ca ,exemplu şi umbră a lucrurilor cereşti‘ (Evrei8,5).“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.

Iertarea păcatului începea prin îndepărtarea lui din suflet şiprin depunerea lui temporară în sanctuar. Apoi păcatul era în-depărtat din sanctuar şi pus asupra ţapului pentru Azazel. Fazafinală era aceea de a-l trimite departe împreună cu ţapul ispăşiriisau ţapul pentru Azazel în vederea unei separări totale şi ultimede popor, de Sfânta şi de Sfânta Sfintelor. Când acest lucru seaducea la îndeplinire iertarea sau îndepărtarea păcatului eracompletă.

„Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuaruluipământesc, se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 34.

Există cel puţin o deosebire semnificativă între serviciile zilniceşi serviciul anual. Înainte ca animalul de jertfă să fie junghiat încadrul serviciilor zilnice, păcătosul îşi mărturisea păcatul pestecapul acestuia. Dar nu exista o asemenea mărturisire peste capulţapului care trebuia junghiat pentru a se face ispăşirea finalăpentru popor, în cadrul serviciului anual.

Ce înseamnă această deosebire importantă? Ce semnificaţieare ea?

În termeni simpli, ea înseamnă că, prin serviciile zilnice,sângele servea ca mijloc de a duce păcatul în sanctuar, în timp ce,în cadrul serviciului anual, păcatul era îndepărtat din sanctuar.

În sanctuar sângele era mijlocul prin care păcatul era dusdintr-un loc într-altul. Când păcătosul se prezenta zilnic la uşasanctuarului pentru a-şi mărturisi păcatele şi pentru a-şi aducejertfa, el ducea păcătoşenia lui înăuntru, în timp ce vinovăţia eraasupra lui. El avea nevoie ca această pângărire să fie înlăturatăşi pusă în sanctuar până la marea zi a judecăţii când venea timpulca să fie pusă asupra ţapului ispăşitor pentru a fi veşnic înde-părtată de el.

Nevoia ca nelegiuirea sa să fie transmisă în Sfânta era satis-făcută prin jertfa pe care personal o aducea. Căindu-se profunddatorită stării sale păcătoase, păcătosul îşi mărturisea

fărădelegea peste capul animalului de jertfă pe care mai apoi îljunghia cu propria lui mână. Preotul strângea sângele ce şiroiaşi-l ducea în Sfânta unde îl stropea înaintea perdelei care separaSfânta de Sfânta Sfintelor. În tip, aceasta arăta că păcătoşeniacredinciosului era îndepărtată de la el şi dusă în sanctuar.

Prin aceste mijloace, păcătosul era curăţit, în timp cesanctuarul era pângărit. Unii au dedus de aici în mod falsprincipiul că ceea ce se întâmplă în sanctuar, se întâmplă în modsimultan şi în credincios, dar acest lucru nu este adevărat, fiindcăse întâmplă chiar opusul. Când păcătosul pocăit este eliberat denecurăţia lui, sanctuarul se încarcă cu ea.

Procedeele şi rezultatele ei sunt descrise foarte clar înparagraful următor:

„Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşacortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturiseapăcatele, trecându-le în felul acesta în simbol de la el asuprajertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolulspune: ,Fără vărsare de sânge nu este iertare‘. ,Viaţa trupuluieste în sânge‘ (Leviticul 17,11). Legea lui Dumnezeu călcatăcerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa păcă-tosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăţie o purta victima,era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, înspatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe carepăcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatulera transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri,sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea era atunci mâncatăde preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând:,Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării‘ (Leviticul10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecereapăcatului de la păcătos asupra sanctuarului.“ Tragediaveacurilor, cap. 23, par. 28.

Nimeni n-ar trebui să privească la acele ritualuri din vechimeca la ceva ce nu mai are nici o legătură cu păcatele de astăzi. Noitoţi trebuie să înţelegem că fără sanctuarul din Vechiul Testamentşi fără slujbele lui rânduite de Dumnezeu, nu am avea suficienteinformaţii despre planul mântuirii care-l ajută pe Dumnezeu săîncheie lucrarea harului Său în noi.

Din acest motiv, ceea ce evreii au făcut în tip, credincioşii deastăzi trebuie să facă în realitate. Aceasta nu înseamnă a spunecă iudeii erau îngrădiţi cu aducerea la îndeplinire a unor servicii


rituale fără sens, iar noi, cei care trăim după răstignirea luiHristos, avem de adus la îndeplinire realitatea. Dumnezeu aplănuit ca poporul respectiv să experimenteze în suflet realitateaconţinută în ritualurile pe care le îndeplineau ei, dar, din păcate,majoritatea n-a trecut niciodată dincolo de ritualul în sine. Eiajunseseră să creadă că îndeplinirea mecanică a serviciilor de latemplu era singurul lucru necesar pentru a le asigura un loc înceruri. Credincioşii de astăzi nu trebuie să repete acea greşealăfatală.

Toţi care vor primi cu adevărat beneficiile ispăşirii trebuie să fieîn stare să apuce, prin credinţă, binecuvântările pe care Dumnezeule pune la dispoziţie în acest serviciu. Când credincioşii vin laMarele lor Preot, mărturisirea păcatului trebuie să ajungă larădăcina problemei. Nu e suficient să ne pocăim de ceea ce am făcutsau să căutăm nimic mai mult decât iertarea faptelor păcătoase.Înapoia fiecărei fapte păcătoase se află rădăcina – dispoziţia păcă-toasă din care izvorăsc faptele păcătoase. Până când rădăcina nueste înlăturată, faptele păcătoase se vor repeta.

Dumnezeu caută să dezvolte un popor care să facă ce este bine,nu pentru că legea cere aceasta, ci pentru că este dispoziţia lornaturală să facă ceea ce este drept, să iubească mila şi săbinecuvânteze pe semenii lor. Cel atotputernic doreşte din toatăinima să îi umple pe copiii Săi cu iubirea Sa infinită, pentru ca ei,la rândul lor, să-i iubească chiar şi pe vrăjmaşii lor cei mai crunţi,să se roage pentru ei, să le răspundă la rău cu bine şi să meargăcea de-a doua milă pentru ei. În inima lor nu trebuie să segăsească nimic altceva. Unor asemenea oameni nu trebuie să lise zică, „Să nu ucizi“, pentru că acesta este un lucru străinminţilor lor.

Credinciosul care intră în planurile sfinte ale lui Dumnezeuştie că mari schimbări trebuie să aibă loc în interiorul său înainteca să atingă o asemenea stare binecuvântată. El trebuie săprimească gândul lui Dumnezeu în atingerea unei asemenea stărişi să caute calea prin care această ţintă poate fi adusă la înde-plinire. Asemenea oameni vor privi cu o bucurie plină derecunoştinţă la minunatele prevederi ale ispăşirii, pentru că înele ei văd soluţia la problemele lor.

Când acest gen de oameni îngenunchează înaintea Marelui lorPreot la uşa sanctuarului, ei predau în mod literal păcatul lorlăuntric Preotului care aşteaptă tocmai acest lucru, care apoi îl ia


şi, prin eficacitatea sângelui Său, îl transmite asupra sanctuaruluiceresc. În locul unde cândva locuia răul sau păcatul, Vindecătoruldivin pune propria Sa viaţă nepătată. Când cel credincios de-acumşi-a mărturisit păcatul, lucrarea din el este completă. El se întoar-ce fără păcătoşenie, ca un om curat şi schimbat.

„Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numaiiertarea păcatelor; ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umple-rea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă ilumi-nare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă e-liberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a DomnuluiHristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci, acoloeste curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşi-rea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. PrimireaMântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiridesăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumulcaracterului Domnului Hristos descoperite în viaţă, mărturisescdespre faptul că Dumnezeu a trimis, în adevăr, pe Fiul Său în lu-me, ca să fie Mântuitorul ei.“ Parabolele Domnului Hristos, cap.În întâmpinarea Mirelui, paragraful 6 de la sfârşit.

Există o mare putere în cunoaşterea faptului că păcatele noas-tre au fost îndepărtate din noi, tot atât de departe după cum estecerul de pământ. Este privilegiul fiecărui credincios să înţeleagăcă, atunci când îşi mărturiseşte păcatele în mod adecvat, pe o ca-le corectă, ele sunt transferate în mod literal în Sfânta din sanc-tuarul ceresc, exact aşa după cum era sângele dus în sanctuaruldin vechime. Păcatele rămân acolo până la ziua socotelilor finalecând Isus va pleda cu sângele Său înaintea Tatălui în numele tu-turor acelora ale căror păcate se află în sanctuar şi care au în-trunit toate condiţiile cerute. Această lucrare este simbolizată cuclaritate în ritualurile din Vechiului Testament.

„O dată pe an, în ziua cea mare de ispăşire, preotul intra în lo-cul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndepli-nită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În ziua ispăşirii, e-rau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, ,u-nul pentru Domnul şi unul pentru Azazel.‘ Ţapul pe care cădeasorţul pentru Domnul urma să fie junghiat ca jertfă pentru păcatîn favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dinco-lo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sân-gele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea înfaţa perdelei.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 30.


Procedeul urmat de Aaron şi de marii preoţi care au urmatdupă el este un tablou exact a ceea ce Hristos face în sanctuarulceresc. Când El s-a înălţat la cer, după răstignirea şi învierea Sa,a oficiat în Sfânta sau în prima încăpere a sanctuarului ceresc.Lucrarea Sa din Sfânta s-a încheiat în 1844, când şi-a început mij-locirea în Sfânta Sfintelor.

Lucrarea din Sfânta Sfintelor trebuie asociată numai cu păcate-le care sunt deja în sanctuar, pentru că obiectivul ei este curăţireadefinitivă şi veşnică a construcţiei de orice întinăciune. Din acestmotiv Hristos nu se ocupă cu păcatele care se află încă pe pământ,în sufletele oamenilor. În mod evident, există mulţi oameni care nuau mărturisit niciodată vreun păcat în timpul vieţii lor. Alţii facmărturisiri cu totul de neacceptat şi, ca atare, leapădă dreptul luiHristos de a îndepărta nelegiuirea din ei. De asemenea, mulţi alţioameni fac o „mărturisire“ şi se consideră iertaţi, când de fapt sunt,ca şi mai înainte, la fel de mult stăpâniţi de rău şi de vinovăţia lui.

Oamenii care niciodată n-au făcut vreo mărturisire corectă nuau păcate care să pângărească sanctuarul ceresc şi, de aceea, nusimt nevoia unei lucrări de curăţire în dreptul lor. Numele lor vorveni la judecată în timpul mileniului şi curăţirea lor va fi făcutăprin foc când Hristos se întoarce la sfârşitul mileniului. Din nefe-ricire, ei nu au izbutit să se folosească de prevederile ispăşirii zil-nice şi, ca atare, nu au calificarea pentru beneficiile mijlocirii fina-le, drept pentru care vor pieri în focul care le va nimici păcatele.

Hristos va împărtăşi cu bucurie binecuvântările ispăşirii fina-le pentru cei care şi-au trimis toate păcatele înainte la judecatăşi care au fost binecuvântaţi cu prevederile oferite de ispăşireazilnică. El va sta înaintea Tatălui cel veşnic ca Apărător al cre-dincioşilor şi va prezenta în favoarea lor argumentul de nezgu-duit al sângelui Său preţios.

Astăzi, această lucrare se desfăşoară pentru sfinţii decedaţi.Hristos a început-o în 1844, când a intrat în Sfânta Sfintelor. Ela început judecata cu cei care au murit pe vremea lui Adam, î-naintând în această lucrare secol după secol până astăzi. În celedin urmă, lucrarea va trece la cei vii şi se va sfârşi cu ei.

Până acum această lucrare de judecată s-a desfăşurat pe par-cursul a peste o sută cincizeci de ani. Însă întârzierea reveniriilui Hristos nu se datorează neputinţei din partea Sa de a îndepli-ni mai repede această lucrare de judecată şi curăţire. Pregătireapoporului lui Dumnezeu de pe pământ este factorul care produce


întârzierea şi nu lucrarea din cer. Prin lipsa lor de credinţă, prinfaptul că sunt nebinevoitori să îndure disciplina necesară, precumşi datorită preocupării lor cu interesele lumeşti, poporul lui Dum-nezeu îl determină pe Hristos să aştepte.

„Nu a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie astfelamânată. Dumnezeu nu a plănuit ca poporul Său, Israel, sărătăcească patruzeci de ani prin pustie. El a promis să-i conducădirect în ţara Canaanului şi să-i împământenească acolo ca pe unpopor sfânt, sănătos şi fericit. Dar aceia cărora li s-a dat de primadată această făgăduinţă, nu au intrat ,din pricina necredinţei.‘


Slujba sanctuarului ne învaţă în mod clar că păcatele suntmai întîi transferate asupra sanctuarului. Ele vor fi luatede acolo şi puse asupra autorului păcatului numai după ceau fost hotărâte toate cazurile celor care au pretins că ur-mează lui Hristos. Acelaşi principiu se aplică şi în viaţa zil-nică. Resturile menajere sunt mai întâi adunate în contai-nere speciale mai înainte de a fi îndepărtate.

Inimile lor erau pline de murmurare, răzvrătire şi ură, iar El nua putut să-şi aducă la îndeplinire legământul cu ei.

Timp de patruzeci de ani vechiul Israel a fost ţinut departe deţara Canaanului datorită necredinţei, murmurării şi revoltei.Aceleaşi păcate au amânat intrarea Israelului modern în Canaa-nul ceresc. Făgăduinţele lui Dumnezeu n-au dat greş în nici unuldin aceste cazuri. Ceea ce ne-a ţinut în această lume a păcatuluişi a durerilor atât de mulţi ani este datorită necredinţei, lumes-cului, neconsacrării şi a discordiei între pretinşii copii ai lui Dum-nezeu.“ Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, subcap. Motivulîntârzierii, par. 8.

Capacităţile lui Hristos sunt atât de infinite, încât El ar fi pu-tut să încheie, fără nici cea mai mică îndoială, întreaga lucrareîntr-o singură zi sau chiar mai puţin. Dar grăbirea sau amânareavenirii lui Hristos depinde de poporul Său.

Astăzi, mulţi se întreabă de ce e necesară o lucrare în două fa-ze. De ce păcatul trebuie să fie mai întâi transferat de la păcătosîn sanctuar şi apoi din sanctuar asupra ţapului pentru Azazel?De ce nelegiuirea nu este înlăturată de îndată ce păcatul estemărturisit?

Învăţătorii religioşi care nu cred într-un sanctuar cu două în-căperi, Sfânta şi Sfânta Sfintelor, gândesc în realitate că păcatuleste îndepărtat din credincios, necondiţionat, în momentul în ca-re el l-a mărturisit, dar această poziţie este în întregime de neac-ceptat pentru cei care ştiu că Dumnezeu a oferit sanctuarul dinVechiul Testament tocmai pentru scopul precis de a descoperi ceeace are loc în sanctuarul ceresc.

Niciodată nu trebuie să facem greşeala de a aştepta până cevom înţelege de ce trebuie să existe două lucrări diferite şi abiaapoi să credem aceasta. Faptul că mai întâi există o îndepărtarea păcatului de la păcătos la sanctuar, urmată de curăţirea depăcat a sanctuarului, este învăţat în mod clar în Scripturi şi tre-buie acceptat acest lucru chiar şi atunci când credinciosul nu înţe-lege de ce trebuie să fie aşa.

Dacă există o credinţă fără rezerve în ceea ce a fost descoperit,înţelegerea motivelor pentru care trebuie să fie aşa va urma latimpul ei.

Oricum, motivele sunt foarte clare. În primul rând, există unprincipiu inviolabil al lui Dumnezeu şi anume că, El niciodată nuface ceva care să restrângă libertatea supuşilor Săi de a avea ceea


ce doresc. Însă El ar face exact acest lucru dacă le-ar îndepărtapăcatul pentru totdeauna, din clipa când a fost mărturisit.

Când se află sub înflăcărarea unei noi experienţe, omul îşi măr-turiseşte mai întâi păcatele şi crede că niciodată nu doreşte să maiaibă de a face cu ele. Dar mai târziu mulţi oameni îşi schimbăpărerea şi se întorc chiar la lucrurile la care mai înainte renu-nţaseră. De fapt, majoritatea celor care se îmbarcă cu mari spe-ranţe şi aspiraţii în călătoria spre ceruri, se întorc înapoi în lu-mea păcătoasă.

Această categorie de oameni nu poate merge vreodată la cerpentru că au ales să nu meargă. Numai cei care sfârşesc alerga-rea aşa cum au început-o – urând păcatul şi lepădându-l în favoa-rea neprihănirii veşnice – vor umbla pe străzile de aur.

Domnul a pus la dispoziţie posibilitatea ca aceia care doresc săse întoarcă la păcat să o poată face. El le depune în sanctuar pânăcând şi-au încheiat alergarea pe pământ, când urmează ziua so-cotelilor finale. Dacă la timpul acela vieţile lor demonstrează căiubesc păcatele mai mult decât îl iubesc pe Dumnezeu, atunci Elle dă înapoi păcatele. Ei intră din nou în posesia lor ca şi cum nule-ar fi lepădat niciodată.

Un alt motiv este acela că problema legată de decizia finală nupoate fi stabilită în momentul în care un om îşi mărturiseşte păca-tele, pentru că, dacă mai târziu renunţă la neprihănire şi se în-toarce la o viaţă nelegiuită, el trebuie să-şi poarte păcatele pro-prii, exact aşa cum le poartă cei răi care niciodată nu şi-au mărtu-risit păcatele.

Responsabilitatea purtării păcatelor celor neprihăniţi va fipurtată de Satana, dar cei nelegiuiţi trebuie să poarte singuriaceastă povară, însă până în ziua încheierii socotelilor finale pro-blema legată de cine va purta păcatele nu poate fi finalizată. Dinacest motiv, păcatele trebuie depuse în sanctuar până când în-lăturarea lor finală este hotărâtă.

Unii găsesc că e greu de înţeles cum poate Satana să fie ţapulpentru Azazel şi să poarte cu adevărat păcatele celor neprihăniţi,spre nimicirea lui şi a păcatelor. Dar acesta este adevărul şi tre-buie să fie acceptat ca atare, fără a aştepta să înţelegem moti-vul. Mai târziu, când vom analiza ispăşirea făcută cu ajutorulţapul ispăşitor, vom discuta problema în detalii. Deocamdată,noi trebuie să acceptăm acest fapt pur şi simplu, după cum stăscris:


„Când lucrarea din Sfânta Sfintelor se încheia, iar păcatele luiIsrael erau îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfeipentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şiîn faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul lui ,toate ne-legiuirile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege cu careau păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului.‘ Tot astfel, când lu-crarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va încheia, în preze-nţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor răscum-păraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra Sata-nei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care i-a provocatsă le înfăptuiască. Şi după cum ţapul ispăşitor era trimis de-parte într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pepământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.“ Tragediaveacurilor, cap. 41, par. 17.

„Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat,îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul ţapului de tri-mis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge, îndepărteazăpăcatele poporului Său din sanctuarul ceresc la încheierea sluji-rii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în executarea judecăţii,trebuie să poarte pedeapsa finală.“ Tragedia veacurilor, cap. 23,ultimul paragraf.

Ce zi minunată va fi aceea când această lucrare se încheie de-finitiv! Când izraeliţii priveau ţapul ispăşitor ce era condus de-parte, spre o despărţire veşnică, un simţământ minunat de liber-tate şi eliberare stăpânea tabăra. Exact la fel va fi când Satanava purta păcatele noastre departe în pustietate, deşi la o scară cumult mai mare, ştiind că ele nu se vor mai întoarce niciodată asu-pra noastră.


Capitolul 18

Standardul judecăţii

Dumnezeu a instituit doar o singură cale pentru lepădareapăcatului. El trebuie să fie luat din om şi transferat asupra ţapu-lui ispăşirii, prin intermediul sanctuarului. Nici un păcat nu es-te luat vreodată de la păcătos şi pus direct asupra lui Satana, ul-timul purtător al păcatului.

Acest adevăr este învăţat într-un mod clar în ritualurile Ve-chiului Testament. De-a lungul anului penitenţii veneau zi de zisă îşi mărturisească păcatele, transferându-le astfel în sanctuar,însă ei nu puteau continua să facă acest lucru când începea is-păşirea finală, pentru că atunci, orice nelegiuire care era încă asu-pra lor, trebuia să rămână acolo. Nu exista nici o prevedere pen-tru îndepărtarea păcatului după acest punct al timpului.

În timp ce poporul se aduna în jurul sanctuarului, preotul în-deplinea lucrarea de ispăşire pentru locurile sfinte (Sfânta şi Sfân-ta Sfintelor). El ducea sângele ţapului în aceste încăperi, lua înmod simbolic păcatele care fuseseră depozitate acolo mai înainteşi le punea asupra ţapului pentru Azazel. Aceasta era singura ca-le prin intermediul căreia păcatele poporului ajungeau asupraţapului pentru Azazel. Dacă persoana era găsită cu păcate nemăr-turisite o dată ce începea slujba finală, ea nu putea să dispună deeliberare prin vreun alt procedeu prin care ar fi putut să evitesanctuarul şi să pună păcatul direct asupra ţapului ispăşirii. Acestlucru era imposibil.

O dată ce înţelegem că singurul timp în care păcatul poate fi în-depărtat din noi este înainte ca numele noastre să fie chemate la ba-ra judecăţii finale, vom vedea că, numai aceia care şi-au trimis toa-te păcatele înainte la judecată vor primi beneficiile ispăşirii finale.

(240)

Nu orice om care se prezintă la sanctuarul ceresc, înaintea Ma-relui Preot al acelui sanctuar, va fi judecat ca meritând slujireaSa finală. Mulţi care vor fi găsiţi în lipsă, nu vor beneficia de is-păşirea finală, iar păcatele lor se vor întoarce asupra capetelor lor.Cu adevărat înfricoşător va fi chinul acelora care se găsesc înaceastă situaţie atunci când timpul de probă sau de har ia sfârşit.

Îndepărtarea păcatelor de la păcătos şi punerea lor asuprasanctuarului, ce avea loc în timpul slujbelor zilnice, realizează cumult mai mult decât simpla eliberare a celui care se căia de vino-văţia sa. Ea îndepărtează chiar păcătoşenia sa reală şi o înlo-cuieşte cu neprihănirea fără pată a lui Hristos. Aceasta efec-tuează o schimbare extraordinară înlăuntrul celui credincios, ca-re este binecuvântat acum cu o stare de sfinţenie. Unde stăpâneaura este întronată iubirea. Această iubire este cea care domneşteîn inima Mântuitorului şi care îi face pe aceia care o primesc să îiiubească chiar şi pe vrăjmaşii lor cei mai aprigi, într-un mod atâtde desăvârşit, încât singura lor dispoziţie este aceea de a le facebinele, în pofida răului cu care li se răsplăteşte.

Dacă acestea sunt urmările în vieţile acelora care şi-au mărtu-risit păcatele la uşa sanctuarului, atunci binecuvântările zilniceau fost primite şi sufletul este pregătit să întrunească cerinţelemarii zile a ispăşirii finale. Aceasta înseamnă că, fiecare suflet ca-re este pregătit să primească beneficiile curăţirii finale, trebuiesă vină înaintea lui Dumnezeu în acea zi fără vină şi sfânt. Ei tre-buie să aibă o stare de desăvârşire.

A.T. Jones a văzut foarte clar această solie în slujba sanctua-rului, când a scris:

„Serviciul în sanctuarul pământesc arată, de asemenea, că,pentru ca sanctuarul să poată fi curăţit şi cursul slujbei Evan-gheliei să înceteze acolo, trebuia ca, mai întâi, aceasta să fie în-cheiată în oamenii care luau parte la acea slujbă. Adică, înseamnăa spune că: În sanctuarul însuşi, fărădelegea nu putea înceta şinu putea să aibă loc ispăşirea păcatelor, nici aducerea neprihăni-rii veşnice, înainte ca toate acestea să fi fost aduse la îndeplinireîn fiecare persoană care lua parte la serviciul din sanctuar. Însuşisanctuarul nu putea fi curăţit, până când fiecare închinător nu fu-sese curăţit. Sanctuarul însuşi nu putea fi curăţit atâta vreme cât,prin mărturisirea poporului şi mijlocirea preoţilor, în sanctuar serevărsa un râu de fărădelegi, nelegiuiri şi păcate. Curăţirea pro-priu-zisă a sanctuarului însemna îndepărtarea din el a tuturor

STANDARDUL JUDECĂŢII 241

călcărilor de lege ale poporului care, prin slujba preoţilor, fuse-seră aduse în sanctuar în tot timpul slujbelor de peste an. Şi acestrâu de fărădelegi trebuia oprit de la izvoarele lui – în inimile şivieţile închinătorilor – înainte ca sanctuarul însuşi să poată fi cu-răţit.

Prin urmare, prima lucrare în curăţirea sanctuarului era chiarcurăţirea poporului. Ceea ce era preliminar şi esenţial în curăţi-rea sanctuarului propriu-zis, pentru încetarea fărădelegii şi adu-cerea neprihănirii veşnice în el, era încetarea fărădelegii, ispă-şirea păcatelor şi aducerea neprihănirii veşnice în inima şi viaţaîntregului popor. Când râul fărădelegii care curgea în sanctuarera astfel oprit de la izvor, atunci, şi numai atunci, putea şi sanc-tuarul însuşi să fie curăţit de păcatele şi fărădelegile, care, prin


„Prietene i-a zis el ,cum ai intrat aici fără să ai haina denuntă?‘ Omul acela a amuţit.“ Matei 22,12.

mijlocirea preoţilor, trecuseră de la popor asupra lui.Şi toate acestea erau o ,asemănare pentru vremurile de acum‘

– ,o întruchipare a adevărului.‘ Prin aceasta deci, ni se arată clarcă slujba Marelui nostru Preot, în curăţirea adevăratului sanc-tuar, trebuie să fie precedată de curăţirea tuturor celor credin-cioşi, curăţirea fiecăruia care are parte de acea slujbă a adevăra-tului Mare Preot, din adevăratul sanctuar. Este clar că fărădele-gea trebuie să înceteze, că trebuie să aibă loc ispăşirea păcatelorşi să fie adusă neprihănirea cea veşnică în experienţa vieţii fie-cărui credincios în Hristos, înainte ca să poată fi adusă la înde-plinire curăţirea adevăratului sanctuar.

Şi chiar acesta este obiectivul adevăratei preoţii din adevăra-tul sanctuar. Jertfele, preoţia şi slujba din sanctuarul care eradoar o asemănare pentru vremurile de acum, nu puteau ştergepăcatele şi nu puteau face desăvârşiţi pe închinători. Pe când jert-fa, preoţia şi slujirea lui Hristos în adevăratul sanctuar, ştergpăcatele pentru totdeauna şi îi fac pe închinători desăvârşiţi, ,des-ăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.‘ Evrei 10,14. TheConsecrated Way to Christian Perfection, pag. 117-119. (Profet,Preot, Împărat, cap. Curăţirea sanctuarului, pag. 87, 88, ediţia înlimba română).

Când Hristos era pe acest pământ, a înţeles şi a învăţat cât denecesar este ca fiecare credincios să vină curat cu desăvârşire înmarea zi a ispăşirii finale. Una din cele mai clare prezentări aleacestui subiect se găseşte în parabola nunţii fiului de împărat:

„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe unom, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene,‘ i-a zis el,,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit.Atunci Împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioa-rele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plân-sul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini suntaleşi.‘ “ Matei 22,11-14.

Împăratul din parabolă este Dumnezeu Tatăl, pentru că, dupăcum spune versetul 2, El a făcut o nuntă Fiului Său, care esteevident Isus Hristos. Intrarea Sa în odaia de nuntă pentru a-icerceta pe oaspeţi, are loc după strângerea finală a secerişului dela răspântiile drumurilor, care arată că această examinare estefăcută după ce misiunea Evangheliei s-a încheiat. Observaţi aicică cercetarea nu include pe nici unul dintre cei care nu au venitla nuntă, ci ea are în vedere doar pe aceia care au venit.


Aceasta înseamnă că evenimentul reprezentat de intrareaîmpăratului este judecata de cercetare, care urmează imediatdupă administrarea beneficiilor ispăşirii finale pentru aceia careau fost calificaţi să le primească. Acest fapt este confirmat deurmătoarea declaraţie:

„Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntăeste înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţulEvangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu,aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia,care mărturisesc a fi creştini, sunt şi adevăraţi ucenici. Maiînainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să sehotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte lamoştenirea celor drepţi. Această hotărâre trebuie luată maiînainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căciatunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, ,ca să dea fiecăruiadupă fapta lui.‘ Apocalipsa 22,21. Deci, caracterul lucrării fiecăruiom va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintreurmaşii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale.

Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ceoamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora caremărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţisunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şidestinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptelesale.“ Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă,par. 10, 11.

Hristos nu ar fi putut să exprime punctul cheie al judecăţii maiclar decât în această parabolă. El a explicat simplu că, este preatârziu să mai crezi că poţi dobândi sau îmbrăca haina de nuntă,după ce Împăratul a intrat. Această haină nepătată trebuia să seafle asupra oaspetelui, înainte de intrarea Împăratului. Nu a fostpusă la dispoziţie nici o prevedere ca să mai poată fi îmbrăcatădupă aceea. Astfel, orice oaspete care a venit la nuntă fărăîmbrăcămintea potrivită, a fost aruncat afară pentru totdeauna.Nu mai exista nici o altă ocazie, pentru a obţine un loc printreoaspeţii privilegiaţi.

Solia conţinută în aceste simboluri este aceea că, antitipulhainei de nuntă trebuie să fie purtat de cel credincios înainte canumele său să vină la judecată, pentru că va fi prea târziu să oîmbrace după aceea. La judecata de cercetare vor veni două clase– cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos, dar nu au haina, şi


cei care o au. Simpla întrebare: „Are el haina de nuntă?“,hotărăşte cine va rămâne ca oaspete şi cine va fi aruncat afară.

Aceasta fiind situaţia, este cât se poate de important ca, acum,înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna, fiecare credincios săînţeleagă exact ce este haina de nuntă, ce înseamnă să fieîmbrăcat cu ea şi cum să se asigure că este îmbrăcat cu ea.

Scripturile conţin instrucţiuni precise cu privire la acest su-biect important.

Apostolului Ioan i-a fost descoperit adevăratul popor al luiDumnezeu, după ce primise ispăşirea finală, şi i-a văzut îmbră-caţi în haina de nuntă, o haină din in curat, nepătat.

„Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-i dăm slavă! Căci a venitnunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cuin subţire, strălucitor şi curat. – (Inul subţire sunt faptele ne-prihănite ale sfinţilor). Apoi mi-a zis: ,Scrie: Ferice de cei chemaţila ospăţul nunţii Mielului! ‘ Apoi mi-a zis: ,Acestea sunt adevăra-tele cuvinte ale lui Dumnezeu! ‘ “ Apocalipsa 19,7-9.

Mireasa este Noul Ierusalim.„Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea

sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentrubărbatul ei.“ Apocalipsa 21,2.

„Atunci este lămurit că mireasa reprezintă cetatea cea sfântă,iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bi-sericii. În Apocalipsa, despre poporul lui Dumnezeu se spune căeste oaspete la masa de nuntă (Apocalipsa 19,9). Dacă sunt oas-peţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum de-clarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile înceruri, ,stăpânirea, slava şi împărăţia;‘ El va primi Noul Ierusa-lim, capitala împărăţiei Sale, ,gătită ca o mireasă împodobită pen-tru bărbatul ei.‘ După ce a primit împărăţia, va veni în slava Sa,ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuireapoporului Său, care trebuie să ,stea cu Avraam, Isaac şi Iacov‘, lamasă în împărăţia Sa, pentru a participa la masa nunţii Mielu-lui.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 10.

Pentru a fi calificaţi să ocupe un scaun la ospăţul nunţii, oas-peţii trebuie să fie îmbrăcaţi cu haina de nuntă, care este denu-mită în mod clar şi specific ca fiind „neprihănirea sfinţilor.“ Apo-calipsa 19,8. K. J.V. Bible.

Ne-am fi aşteptat ca Scripturile să declare că e vorba de ne-prihănirea lui Hristos, dar ele o descriu a fi neprihănirea sfinţilor.


Totuşi nu s-a făcut nici o greşeală. Hainele de nuntă cu care suntîmbrăcaţi oaspeţii la nuntă, ce-i vor face în stare să rămână la o-spăţul nunţii Mielului, reprezintă neprihănirea sfinţilor.

Faptul că este neprihănirea lor nu presupune că ea îşi are ori-ginea în ei. Dumnezeu este Sursa neprihăniri, dar, prin lucrarealui Hristos, credinciosul devine atât de umplut cu această bine-cuvântare, încât ea devine în realitate a sa. El are acum o ne-prihănire care este a lui, nu pentru că el a creat-o, ci pentru că i-afost dăruită.

Nu ar trebui să existe nici o problemă în înţelegerea principiu-lui că, ceea ce îi este dăruit unei persoane, devine posesia sa. Deexemplu, mulţi părinţi dăruiesc copiilor lor maşini. După ce aucumpărat vehiculul, acesta este al lor, până ce ei îl oferă copiilorlor. Apoi el devine posesia reală a copiilor lor, şi ei sunt în-dreptăţiţi să zică „maşina mea.“

În acelaşi fel, neprihănirea pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi,devine neprihănirea lor în realitate. Acest dar frumos nu poate fiposedat dacă nu umple întreaga fiinţă. De aceea, a avea neprihă-nirea lui Hristos poate însemna doar că omul a devenit el însuşineprihănit. El nu mai este păcătos, ci este transformat după chi-pul lui Hristos.

„Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterulcel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Dom-nului Hristos... Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc caMântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos,caracterul Său cel nepătat.“ Parabolele Domnului Hristos, cap.Fără haina de nuntă, par. 12.

Mulţi cred că neprihănirea lui Hristos este o calitate care îi es-te doar atribuită sau împrumutată celui credincios – ceva care în-făşoară şi acoperă natura rea (firea pământească), de neschim-bat, dinăuntru. Dar această declaraţie arată cu claritate că darulla care se face referire aici este neprihănirea împărtăşită, ce de-vine adevărata posesiune a celui credincios. Este aceeaşi neprih-ănire de care s-a bucurat Adam înainte de cădere.

„Haina cea albă a neprihănirii a fost purtată de primii noştripărinţi, când ei au fost aşezaţi de către Dumnezeu în Edenul celsfânt. Ei au trăit într-o desăvârşită ascultare de voinţa luiDumnezeu. Întreaga tărie a iubirii lor era dată Tatălui lor ceresc.O lumină plăcută şi frumoasă, lumina lui Dumnezeu, înconjuraperechea cea sfântă. Această haină de lumină era un simbol al


veşmintelor lor spirituale de cerească nevinovăţie. Dacă ei ar firămas credincioşi ascultării de Dumnezeu, atunci această luminăar fi continuat să-i cuprindă. Dar când prin neascultare aupăcătuit, ei au tăiat legătura lor cu Dumnezeu, iar lumina care-iînconjura, s-a depărtat de la ei. Goi şi plini de ruşine, ei auîncercat să înlocuiască hainele cereşti, cosând laolaltă frunze desmochin, pentru a se acoperi cu ele.“ Parabolele DomnuluiHristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 13.

În Eden, haina de lumină nu era neprihănirea reală, ci unsimbol al ei. Câtă vreme Adam şi Eva au continuat să aibă orelaţie corectă cu Creatorul lor, lumina a rămas, dar cândîntunericul păcatului i-a luat în stăpânire, lumina s-a depărtat.

Astăzi, din cauza cărnii muritoare, păcătoase şi căzute în caretrebuie să locuim până la cea de a doua venire a lui Hristos, noinu putem avea simbolul, dar putem avea neprihănirea, şi când oavem, ea este la fel de reală ca şi cea pe care a avut-o Adam înEden.

„Această haină, ţesută în războiul cerului, nu are în ea nici chiarun singur fir făcut după părerea omului. În natura Sa omenească,Domnul Hristos a lucrat un caracter desăvârşit, iar acest caracterse oferă să ni-l dea şi nouă. ,Toată neprihănirea noastră este ase-menea unor haine murdare.‘ Isaia 64,6. K. J.V. Bible. Tot ceea ceputem face noi, este mânjit de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu ,s-aarătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.‘ Păcatul este defi-nit ca fiind ,fărădelege‘ 1Ioan 3,5.4. Dar Domnul Hristos a fost as-cultător de toate cerinţele legii. Despre Sine El spunea: ,Îmi placesă fac voia Ta, Dumnezeule! Şi legea Ta este în fundul inimii Me-le.‘ Psalmul 40,8. K. J.V. Bible. Pe când se afla pe pământ, El spu-nea ucenicilor Săi: ,Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.‘ Ioan15,10. Prin ascultarea Sa desăvârşită, a făcut posibil ca fiecarefiinţă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când nesupunem Domnului Hristos, atunci inima noastră este unită cuinima Lui, voinţa noastră se cufundă în voinţa Lui, mintea noastrădevine atunci una cu mintea Lui, iar gândurile sunt robite Lui.Atunci, noi trăim viaţa Lui. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cuhaina neprihănirii Sale. Atunci, Domnul Hristos privind asupranoastră, nu vede haina cusută din frunze de smochin, nu vede go-liciunea şi diformitatea păcatului, ci vede propria Sa haină a ne-prihănirii, care este ascultarea desăvârşită de legea lui Iehova.“Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 17.


Nici o propoziţie din acest paragraf nu sprijină ideea căneprihănirea lui Hristos este doar o calitate atribuită, ce înveleştesau acoperă inima păcătoasă. O asemenea rânduială niciodată n-ar face în stare un om să trăiască viaţa lui Hristos sau săgândească asemenea Lui. Viaţa lui Hristos era expresia uneipurităţi şi desăvârşiri interioare, şi ea poate fi reprodusă doar înaceia înăuntrul cărora se află aceeaşi neprihănire. Mulţi auîncercat să imite viaţa extraordinară a lui Hristos fără să deţinăaceste calificări interioare, însă tot ceea ce au realizat este ocontrafacere fără valoare.

Ascultarea adusă de aceia care gândesc ca şi Hristos şi trăiescviaţa Lui nu este o ascultare substituită – una care a fost adusăde altcineva în locul lor, care îi eliberează de obligaţia de aasculta. Este acelaşi tipar al comportamentului pe care În-văţătorul l-a exemplificat, când a umblat pe pământ, ca martora ceea ce poate fi orice copil credincios al lui Dumnezeu. Aceastaeste viaţa care trebuie prezentată înaintea Tatălui, când îşi cer-cetează oaspeţii.

De aceea scopul judecăţii este acela de a stabili cine este demnsă primească beneficiile ispăşirii finale şi să fie admis în cer.Judecata nu pune la dispoziţie nici o altă lucrare a harului însuflet, sau o calificare finală pentru cer. Scripturile declară în modexplicit că, la judecata de cercetare, Dumnezeu hotărăşte cineeste deja pregătit pentru împărăţie, în timp ce aceia care nu suntpregătiţi sunt excluşi şi respinşi pentru vecie.

„În parabola din Matei 22, este prezentat acelaşi tablou alnunţii, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca avândloc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, împăratul vine să-şi vadăoaspeţii, să vadă dacă toţi sunt îmbrăcaţi în haina de nuntă, hainafără pată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului.Acela care este găsit cu lipsă este aruncat afară, dar toţi aceia carela cercetare sunt găsiţi având haină de nuntă sunt primiţi deDumnezeu şi socotiţi vrednici să moştenească împărăţia Sa şi săstea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului,de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru împărăţia luiDumnezeu, este judecata de cercetare cu care se încheie lucrareadin sanctuarul de sus.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 13.

„Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să sehotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte lamoştenirea celor drepţi...


Judecata de cercetare are loc în curţile cereşti, în timp ce oameniilocuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesca fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţidupă cele scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia estehotărât pentru totdeauna, după faptele sale.“ Parabolele DomnuluiHristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 10, 11.

„Noi ne pregătim să-l întâmpinăm pe El, care, escortat de o suităde îngeri sfinţi, are să apară pe norii cerului, pentru a face legăturafinală a celor credincioşi şi drepţi cu nemurirea. Când va veni, Elnu va veni să ne curăţească de păcatele noastre, să îndepărtezedefectele din caracterele noastre, sau să vindece infirmităţiletemperamentului şi dispoziţiile noastre. Dacă, totuşi, va faceaceastă lucrare pentru noi, ea trebuie adusă la îndeplinire înaintede acel timp. Când va veni Domnul, cei care sunt sfinţi vor fi sfinţişi mai departe. Cei care şi-au păstrat trupul şi spiritul în sfinţe-nie, sfinţire şi cinste, vor face legătura finală cu nemurirea. Darcei care sunt nedrepţi, nesfinţiţi şi întinaţi, vor rămâne aşa pen-tru totdeauna. Nici o lucrare nu va fi făcută atunci pentru a în-depărta defectele lor şi pentru a le da caractere sfinte. Curăţitorulnu va sta atunci să continue procesul Lui de curăţire şi să în-depărteze păcatele şi stricăciunea lor. Toate acestea trebuie făcu-te în acest timp de probă. Acum este timpul să se aducă la înde-plinire această lucrare pentru noi.“ Mărturii pentru comunitate,vol. 2, cap. Cumpătare creştină, par. 4.

„Îngerii lui Dumnezeu veghează la dezvoltarea caracterului.Îngerii lui Dumnezeu cântăresc valoarea morală; şi noi trebuie săobţinem aici o pregătire pentru a ne uni cu societatea îngerilorsfinţi. Te aştepţi ca Hristos să îţi dea această destoinicie când vaveni? Nicidecum. Trebuie să fii găsit fără pată, fără zbârcitură sauceva de genul acesta. Acum este timpul de veghere şi de punerela probă. Acum este timpul să obţii o pregătire pentru a putea staîn picioare în ziua venirii Lui, pentru a rezista când El îşi face a-pariţia.“ The Review and Herald, 19 aprilie 1870.

Din acest motiv, toată lucrarea de curăţire şi transformaretrebuie să fie efectuată înăuntrul credinciosului înainte ca el săajungă la ispăşirea finală. Izraeliţilor li se cerea să petreacă zecezile, premergătoare ispăşirii finale, cercetându-şi sufletele cu ceamai mare minuţiozitate, pentru a se asigura că nu mai exista niciun păcat nemărturisit în viaţa lor. Oricine nu făcea acest lucru,era despărţit de tabără pentru totdeauna.


În acelaşi fel, adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt chemaţiastăzi să participe la lucrarea adâncă şi profundă de lepădare apăcatului, înţelegând că, atunci când Împăratul vine în marea zia ispăşirii finale, va fi prea târziu ca păcatele să fie trimise asuprasanctuarului. Ei trebuie să fie deja îmbrăcaţi cu haina de nuntă,simbolul ascultării desăvârşite. Acum este timpul ca ceea cetrebuie făcut astăzi să nu fie lăsat pentru mâine.

„Profetul zice: ,Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui?Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi cafocul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi vacurăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lă-mureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihă-nite‘ (Maleahi 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci cândva înceta mijlocirea lui Hristos în sanctuarul de sus, trebuie săstea înaintea unui Dumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lortrebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite depăcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin e-forturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău.În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce pă-catele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din sanctuar, în mij-locul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să se producăo lucrare specială de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Aceastălucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalipsa 14.“ Tra-gedia veacurilor, cap. 24, par. 6.

„Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire.Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata areloc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă de mulţiani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea va ajunge la ceivii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră tre-buie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice,se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos:,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vre-mea aceea‘ (Marcu 13,33). ,Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şinu vei şti în care ceas voi veni peste tine‘ (Apocalipsa 3,3).

Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturorva fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har seîncheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului.Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei:,Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat,să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăiască


şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şimai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine,ca să dau fiecăruia după fapta lui‘ (Apocalipsa 22,11.12).“Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 3 şi 4 de la sfârşit.

Standardul judecăţii este desăvârşirea fără pată a carac-terului.

„Condiţia dobândirii vieţii veşnice este astăzi exact aceeaşicare a fost dintotdeauna – aceeaşi care a fost în grădina Edenuluiînainte de căderea primilor noştri părinţi – perfecta ascultare delegea lui Dumnezeu, o desăvârşită neprihănire. Dacă viaţaveşnică s-ar acorda în alte condiţii, care să ceară păcătosului maipuţin decât aceasta, atunci fericirea întregului univers ar fi înprimejdie. Atunci calea pentru păcat ar fi liberă, cu tot cortegiullui de vaiuri şi mizerie, care ar rămâne veşnice.“ Calea cătreHristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, par. 14.

La judecată se stabileşte dacă omul a obţinut sau nu acestecalificări necesare intrării în cer.

„Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cinesunt aceia care sunt pregătiţi pentru împărăţia lui Dumnezeu,este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea din sanc-tuarul de sus.“ Tragedia veacurilor, cap. 24, par. 13.

Atingerea acestui standard de desăvârşire fără pată, înseamnăo inimă schimbată după asemănarea lui Hristos, faptul căcredinciosul înţelege tot ceea ce cere legea. Pentru a aduce un omla punctul unde să apuce cu credinţă pe Mântuitorul se cere oanume perioadă de timp, pe când lucrarea naşterii din nou, careo urmează, este adusă la îndeplinire într-o clipă. După naştereadin nou urmează procesul lent de dezvoltare a unei înţelegeridesăvârşite a voinţei lui Dumnezeu, care este necesară pentrurealizarea unei ascultări desăvârşite.

În mod evident, aceia care au trăit în vremuri de mare ne-ştiinţă, ca de pildă în Evul Mediu, nu au obţinut niciodată aceastăcunoştinţă. Ei au murit fără să cunoască voia desăvârşită a luiDumnezeu, şi ca atare, fără să aibă desăvârşirea nepătată.

Cum se vor prezenta aceşti oameni la judecată? Are Dumnezeuun alt standard pentru ei, sau doar cei care au trăit în zilele cândlumina adevărului strălucea asupra lor în raze clare şi care autrăit după toată lumina respectivă, vor fi socotiţi demni să pri-mească beneficiile ispăşirii finale şi un loc în împărăţia luiDumnezeu?


Dumnezeu nu are un alt standard pentru ei, chiar dacă nu vorfi pierduţi. Ascultarea desăvârşită, care se cere, este directproporţională cu lumina pe care Dumnezeu a dat-o. Cu mult maimult se cere de la aceia care au trăit în vremuri de mare lumină,decât de la cei care au mărturisit adevărul în perioadele de mareîntuneric. Cu toate acestea, toţi trebuie că au primit Evangheliaîn puterea ei vie, au fost curăţiţi de firea pământească şi au avutsădită înăuntrul lor sămânţa lui Hristos. Ei trebuie să fi fostcreştini născuţi din nou, pentru că singura viaţă care se poateurca la cer este viaţa lui Hristos. Cei care îl au pe Hristos, au viaţaveşnică. Cei care nu îl au pe Hristos, indiferent cât de religioşisunt, nu au viaţa veşnică.

Marii reformatori care s-au ridicat la chemarea lui Dumnezeu,când se părea că lumina adevărului se stinsese cu desăvârşire, aupropovăduit Evanghelia ca cea dintâi şi cea mai importantă datoriea lor. Ei experimentaseră în viaţa lor puterea ei mântuitoare şi auprezentat acelaşi dar al eliberării tuturor acelora care erau doritorisă asculte. De exemplu, lucrarea cu mare efect a lui Luther aînceput când lumina îndreptăţirii prin credinţă s-a coborât înmintea sa şi a făcut ca norii întunecaţi ai neştiinţei şi superstiţieisă se risipească.

Mulţi tind să creadă că reforma a început din cauză că aceştibărbaţi au dat pe faţă păcatele papalităţii, dar nu aceasta a fostcauza marilor schimbări în bine care au venit peste Europa şi careau condus la erodarea puterii papale. Predicarea Evangheliei afost cea care a înfăptuit aceste transformări în viaţa oamenilor şiîn întreaga societate.

Dacă metoda rânduită de Dumnezeu pentru efectuareareformei ar fi expunerea şi denunţarea, atunci reforma ar fiînceput cu multe secole mai devreme. Alarmaţi de nelegiuirea şicorupţia crescândă din interiorul bisericii şi la orice alt nivel alsocietăţii omeneşti, mulţi şi-au ridicat glasul, cerând să seefectueze schimbări radicale. Printre aceştia au fost oameni derând, preoţi, magistraţi, prinţi şi chiar papi, dar nici unul dintreei nu produsese reforma.

Cu toate acestea, când s-au ridicat oamenii chemaţi de Dum-nezeu, ei au adus puterea transformatoare a lui Dumnezeu carăspuns la aea problemă şi rezultatele au început să se vadă ime-diat. Acest lucru nu înseamnă a spune că în lucrarea lor nu auexistat expuneri şi denunţări de păcat, pentru că aşa ceva a avut



loc, însă această lucrare de denunţare a păcatului a fostsecundară şi minoră în comparaţie cu solia în sine. Câtă vremeau trăit prin Evanghelie şi au predicat-o, reforma a înaintat cătrelumina de la „miezul zilei“, iar puterile întunericului au bătut înretragere.

O dată ce ei au început să prezinte Evanghelia, luminaadevărurilor lui Dumnezeu s-a dezvăluit în mod treptat înaintealor, şi a fost responsabilitatea fiecărui credincios să accepte şi sătrăiască prin lumina care creştea. Unii au făcut acest lucru şi auînaintat continuu spre împărăţie; alţii au început bine, dar obosiţide disciplina şi sârguinţa care se cere, s-au dat mulţumiţi cu olucrare superficială. Efectul nepăsării lor a avut o aşa largărăspândire, încât reforma a fost oprită şi au încetat să mai vinădescoperiri ale luminii.

În timp ce credincioşii din acea vreme au învăţat multe lucruri,ei încă se mai aflau în neştiinţă totală cu privire la Sabat, lalucrarea extraordinară a lui Hristos în sanctuarul ceresc, la sem-nul fiarei, la Armaghedon, precum şi alte adevăruri asemănătoare.

De aceea, ei nu au făcut toate lucrurile în mod desăvârşit. S-auînchinat Domnului în aceeaşi zi cu papalitatea. Necunoscândprincipiile reformei sănătăţii, ei nu le-au practicat, şi în multealte domenii au continuat să facă lucruri pe care poporul luiDumnezeu a încetat să le mai facă de mult timp. Astfel, când aceiacare s-au agăţat cu credincioşie de toată lumina care le fusesedată au coborât în mormânt, au dus cu ei multe păcate dinneştiinţă.

Proclamarea Evangheliei de către pionierii adventişti areînviorat lucrarea începută şi dusă mai departe de către diferiţireformatori ca Wycliffe, Huss, Ieronim, Luther şi Wesley. Marealumină revărsată asupra acelora cărora le-a fost predicată soliadespre ceasul judecăţii, i-a făcut în stare să înainteze spre otreaptă şi mai înaltă a experienţei, aşa după cum se arată înurmătorul raport:

„Un spirit de rugăciuni serioase şi solemne se făcea simţit pre-tutindeni între cei sfinţi. O solemnitate sfântă zăcea asupra lor.Îngerii supravegheau cu cel mai adânc interes efectul soliei şi îiridicau pe aceia care o primiseră, îndepărtându-i de la lucrurilepământeşti pentru a fi adăpaţi cu bogăţie de la izvorul mântui-rii. Atunci poporul lui Dumnezeu a fost primit de către El. Isusprivea cu plăcere la ei, deoarece chipul Său se reflecta în ei. Ei

aduseseră o jertfă deplină, o consacrare totală, şi aşteptau să fieschimbaţi în nemurire.“ Experienţe şi viziuni, cap. Solia îngeruluial doilea, par. 6.

Nu se putea cere nimic mai mult, la acea vreme, de la ei. Eitrăiau după toată lumina pe care o primiseră, dar aceasta nu în-semna că lucrarea era completă, fiindcă nu era.

„Isus le-a poruncit îngerilor Săi să meargă şi să îi întărească,căci se apropia ora încercării lor. Am văzut că aceşti aşteptătorinu au fost încă încercaţi aşa cum trebuia să fie. Nu erau încă li-beri de rătăciri. Şi eu am văzut mila şi bunătatea lui Dumnezeuîn trimiterea unei avertizări oamenilor de pe pământ, şi solii re-petate pentru a-i conduce la o cercetare sârguincioasă a inimii şila studiul Scripturii, încât să se poată elibera de rătăcirile care aufost introduse de păgâni şi papistaşi. Prin aceste solii, Dumnezeuşi-a adus poporul acolo unde să poată lucra pentru ei cu o puteremai mare, şi unde ei să poată păzi toate poruncile Sale.“ Expe-rienţe şi viziuni, cap. O altă descriere, ultimul paragraf.

„Dar oamenii nu erau gata încă să se întâlnească cu Domnullor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire înfavoarea lor. Urma să fie dată lumină care să îndrepte minţile lorcătre templul lui Dumnezeu din ceruri; şi în timp ce ei urmau princredinţă pe Marele lor Preot în slujirea Sa de acolo, aveau să lefie descoperite noi datorii. O altă solie de avertizare şi de îndru-mare urma să fie dată bisericii...

Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vorfi gata pentru venirea Sa. ,Atunci darul lui Iuda şi al Ierusali-mului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii deodinioară‘ (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul la veni-rea Sa o va lua la Sine va fi ,o biserică slăvită, fără pată sau zbâr-citură, sau altceva de felul acesta‘ (Efeseni 5,27). Atunci ea va ară-ta ,ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită canişte oşti sub steagurile lor‘ (Cântarea cântărilor 6,10).“ Tragediaveacurilor, cap. 24. par. 5, 7.

Studiul istoriei bisericii de la începutul reformei şi până as-tăzi, va arăta că măsura ascultării faţă de Dumnezeu pe care o a-duce un adevărat copil consacrat al lui Dumnezeu, a fost directproporţională cu lumina pe care a primit-o. Pe măsură ce luminacreştea, ei se apropiau tot mai mult de desăvârşirea fără pată, în-să realizarea deplină a acelui obiectiv rămânea încă un lucru deviitor.


Atunci, cum vor trece de scrutinul judecăţii divine aceia careau murit fără să atingă standardul judecăţii? Sub nici o formăJudecătorul cel veşnic nu va coborî standardul cerinţelor Sale.Candidatul la viaţa veşnică trebuie să fie fără pată sau zbâr-citură, sau altceva de felul acesta. Dar este evident faptul că, nuaceasta a fost condiţia în care credincioşii din trecut au coborât înmormânt. S-ar părea deci că situaţia lor este fără speranţă,deoarece ei nu au neprihănirea cerută.

Problema este rezolvată într-un fel extraordinar de simplu.Când un om moare şi numele lui ajunge la judecată, Dumnezeucaută dovada pe baza căreia, de-a lungul întregii sale vieţi, el a în-depărtat cu credincioşie şi sârguinţă orice păcat care i-a fost des-coperit. Se ţine seama de asemenea şi de faptul că unii au trăit învremuri cu mult mai favorabile decât alţii. Aceia care au fost mar-torii adevărului în Evul Mediu au putut căpăta doar o vedere limi-tată cu privire la datoria pe care un creştin o are, şi aceasta deoa-rece atât de adânc a fost întunericul ce-i înconjura, încât nu a fostcu putinţă să vadă toată lumina şi să atingă desăvârşirea fără pată.

Cu toate acestea, sinceritatea, spiritul de sacrificiu şi consa-crarea faţă de Dumnezeu au existat exact în aceeaşi măsură ca-re se va găsi şi în oamenii neprihăniţi ce vor trăi într-o luminămai mare, deplină, ce urmează să strălucească în timpul mariistrigări. În mod evident, creştinii care mor, dar care au trăit dupătoată lumina primită, vor merita tot atât de mult beneficiile ispă-şirii finale ca şi aceia care, în timpul slujirii îngerului al patrulea,vor atinge desăvârşirea fără pată.

Recunoscând acest lucru, Domnul aduce la îndeplinire o ispăşi-re specială pentru cei care mor. Când încetarea vieţii pune capătrâului de păcat care curge în sanctuar, Dumnezeu îndepărteazădin ei pur şi simplu toate păcatele necunoscute şi le pune în sanc-tuar pentru ziua judecăţii. Astfel, atunci când vine examinarea,aceste suflete sunt tot atât de nepătate şi libere de orice nele-giuire, ca şi cum ar fi trăit până când o lumină deplină le-ar fi ară-tat ultima urmă de rău şi ar fi lepădat-o în mod personal.

Un motiv pentru care Dumnezeu poate face această lucrarepentru cei morţi este acela că, ei nu mai pot fi ispitiţi spre păcatşi, deci, rapoartele lor pot fi închise, aşa încât ei să fie pregătiţipentru cercetare.

Dar este cu totul altceva pentru cei care trăiesc când începe ju-decata de cercetare. Ei nu pot ajunge la acest punct al timpului


având păcate încă necunoscute în ei şi, în acelaşi timp, să li se o-fere un loc în împărăţia lui Dumnezeu. Motivele acestui fapt, ca-re ar trebui să fie clar înţelese de poporul lui Dumnezeu, sunturmătoarele:

Când la judecată sunt chemaţi toţi cei care sunt în viaţă, lu-crarea prin care păcatele lor sunt separate de ei şi sunt puse înSfânta Sfintelor, nu mai este disponibilă. De aceea, orice păcatedin neştiinţă care se află în ei la acea vreme, trebuie să rămânăîmpreună cu ei, deoarece este un principiu clar faptul că Dumne-zeu nu ia niciodată păcatele din cei vii fără consimţământul şifără cunoştinţa lor.

Dacă poporul lui Dumnezeu ar intra în timpul strâmtorării luiIacov cu cea mai mică urmă de păcat, atunci presiunea teribilă aispitei va dezvolta acest rău şi îl va face să se dea pe faţă, lăsân-du-i în situaţia disperată de a căuta să scape de nelegiuirea res-pectivă, însă nu mai au unde să o trimită, deoarece sanctuarul vafi închis pentru orice depunere de păcat şi ei nu pot să-l trimitădirect asupra ţapului ispăşirii.

Aceşti oameni vor trebui să fie excluşi din cer pentru totdeau-na, deoarece nelegiuirea lor, care nu mai poate fi separată de eipe vecie, îi însoţeşte oriunde se duc, iar Cel atotputernic, care aizgonit păcatul din grădina Edenului chiar de la început, nu îşi vatrăda faptele Sale neprihănite, prin permiterea păcatului din nouîn Eden.

Dumnezeu nu priveşte excluderea din cer a poporului Său cape un fapt ce trebuie acceptat, aşa că El a făcut ample prevederipentru ca toate păcatele să fie separate de ei înainte ca aceştia săcompare la judecata celor vii.

Dar acesta nu este singurul motiv pentru care Dumnezeu tre-buie să se asigure că, atât păcatele cunoscute, cât şi cele necu-noscute ale celor neprihăniţi sunt puse asupra sanctuarului î-nainte de judecată. Biruinţa finală asupra lui Satana şi asuprapăcatului poate fi câştigată doar de un popor înăuntrul căruia s-aformat pe deplin caracterul lui Hristos şi al Tatălui Său. Vrăj-maşul ştie acest lucru şi se va folosi de orice slăbiciune care maipoate fi găsită în ei ca să-i înfrângă. Dacă ar avea succes, atuncitriumful lui ar fi complet. Dacă un singur păcat s-ar mai afla înei, dacă într-o oarecare măsură s-ar despărţi de căile lui Dumne-zeu, atunci bătălia va fi pierdută, iar Satana, împreună cu înge-rii lui răi, va jubila.


De aceea, cei care sunt în viaţă şi ajung la judecata celor vii,trebuie să fie eliberaţi în totalitate de orice păcat. Când Împăra-tul intră la judecată, El trebuie să îi găsească în totalitate şi cudesăvârşire curăţiţi, pentru ca legea să nu poată descoperi în einici o greşeală. Dumnezeu nu a hotărât în mod arbitrar ca să aibăloc un asemenea lucru. Interesele cuprinse în marea luptă cer a-cest lucru. Lucrarea nu poate fi făcută sub nici o altă formă.

Mulţi resping aceste concluzii deoarece nu cred că Hristos esteîn stare să îşi izbăvească poporul de păcate, în ciuda asigurărilorclare că aceasta este lucrarea pe care El are puterea să o facă şipe care o face cu bucurie. Ei susţin că, dacă celui credincios i secere să vină la judecată într-o stare de desăvârşire fără pată, a-tunci nu mai are nevoie de slujirea lui Hristos, astfel că, după o-pinia lor, această învăţătură conduce doar la mulţumire de sineşi înalţă pe om deasupra lui Dumnezeu. Ei îl asemuiesc pe omulcare stă la judecată fără păcat, cu fariseul a cărui rugăciune latemplu era o paradă a presupuselor sale virtuţi şi neprihăniri şipretind că bietul vameş, care a mărturisit că e un păcătos necu-rat, reprezintă tabloul felului în care poporul lui Dumnezeu va staîn ziua aceea.

Nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu se va prezenta la ju-decată ca fariseul care s-a rugat în templu. Fără îndoială că el nuva sta înaintea lui Dumnezeu spunând: „Doamne, mă prezint î-naintea Ta sfânt, neprihănit şi gata să primesc binecuvântărileispăşirii finale. Pretind locul care mi se cuvine, ca să domnesc cuHristos pe scaunul Său de domnie.“

Cei care vin la ziua ispăşirii finale cu o atitudine corectă, vorşti că trebuie să depindă cu totul de lucrarea lui Hristos, prin ca-re le atribuie neprihănirea Lui, pentru că fără această lucraresunt fără speranţă, deoarece numai Hristos poate face pentru ei,ceea ce ei nu pot face niciodată pentru ei înşişi.

În ziua tipică a ispăşirii, când marele preot se prezenta înain-tea lui Dumnezeu, el avea mâinile pline cu tămâie şi era atent săvadă că norul de fum stătea între el şi prezenţa divină. Aceastasimbolizează faptul că cel credincios are nevoie tot atât de multde neprihănirea lui Hristos în lucrarea de mijlocire dincolo de adoua perdea, după cum avea când lucrarea se făcea pentru el înprima încăpere sau Sfânta.

„Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul di-naintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată


mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru;să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fumde tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei,şi astfel nu va muri.“ Levitic 16,12.13.

Atât de totală este dependenţa omului de Mântuitorul divin înacel ceas hotărâtor, încât nu va fi loc pentru mândrie şi nici pri-mejdia apariţiei ei, deoarece creştinul convertit nu are nici o încli-naţie în direcţia aceasta. El ştie că pregătirea sa pentru cer nu es-te rezultatul capacităţilor sale, ci lucrarea puternică a minunatu-lui său Mântuitor.

Singurii candidaţi pe care Hristos îi va prezenta Tatălui în aceazi teribilă sunt cei în care lucrarea harului Său este completă. Î-nainte ca pământul să fi fost creat, Hristos a intrat într-un legământsolemn cu Tatăl Său. În acest acord, Tatăl a convenit să îi primeas-că pe acei oameni pe care Hristos, prin puterea Sa nesfârşită, îi vaface în stare să se bucure de societatea familiei cereşti.

„Înainte de a fi puse temeliile pământului, a fost făcut unlegământ care prevedea ca toţi cei care aveau să fie ascultători, toţicei care prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, aveau să devinăsfinţi în caracter, fără vină înaintea lui Dumnezeu, însuşindu-şi a-cest har, urmau să fie copii ai lui Dumnezeu. Acest legământ, făcutîn veşnicie, a fost încheiat cu Avraam, cu sute de ani înainte de aveni Hristos. Cu cât interes a studiat Domnul Hristos neamul o-menesc, spre a vedea dacă oamenii vor trage foloase de pe urmapromisiunii făcute.“ Principiile fundamentale ale educaţiei creşti-ne, cap. Învăţătorul divin, par. 3 de la sfârşit.

Acest legământ a fost ratificat de Tatăl imediat după moarteaşi învierea lui Hristos. Când Mântuitorul a înviat din morţi în a-cea zi extraordinară, mai întâi i-a lăsat pe preaiubiţii Săi ucenicisă audă vestea bună a învierii Sale, dar nu avea să primească în-chinarea lor până nu avea să se înalţe la Tatăl şi să primească a-sigurarea că jertfa Sa a fost acceptată şi că lucrarea va fi ispră-vită.

„Isus a refuzat să primească închinarea alor Săi până nu va fiasigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curţilecereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispăşireaLui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că, prinsângele Lui, toţi pot să câştige viaţa veşnică. Tatăl a întăritlegământul făcut cu Hristos, că El va primi pe oamenii care sepocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum iubeşte pe Fiul


Său. Hristos urma să-şi desăvârşească lucrarea şi să-şi îm-plinească legământul de a ,face pe oameni mai preţioşi decâtaurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir.‘ Isaia 13,12. Toatăputerea în cer şi pe pământ a fost dată Prinţului vieţii, şi El sereîntoarse la urmaşii Săi în lumea păcătoasă, ca să le poată dadin puterea şi slava Lui.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 82, par. 10.

Cu ce bucurie învaţă cel credincios că Mântuitorul s-a angajatsă ia bărbaţi şi femei păcătoşi, decăzuţi şi săraci, care sunt pre-gătiţi să îi dea Lui responsabilitatea mântuirii lor şi să-ipregătească pentru cer! Este încurajator să ştim că lucrarea nu afost lăsată pe seama oamenilor slabi şi greşiţi, ci a fost luată deHristos în întregime. Acest adevăr glorios este repetat în Scripturimereu.

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos bisericaşi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-oprin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Luiaceastă biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva defelul acesta, ci sfântă şi fără prihană.“ Efeseni 5,25-27.

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bunălucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.“ Filipeni 1,6.

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhulvostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fărăprihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce va chemateste credincios, şi va face lucrul acesta.“ 1Tesaloniceni 5,23.24.

„Dumnezeu a luat toate măsurile ca să putem ajunge asemeneaLui şi El va face aceasta pentru toţi cei care nu se împotrivescprintr-o voinţă stricată care să facă fără putere harul Său.“Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii,subcap. Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru celceresc este desăvârşit, par. 2.

Există mult mai multe declaraţii care confirmă acest adevărextraordinar că, Hristos este Curăţitorul şi Şlefuitorul poporuluiSău şi că, „...va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lă-mureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri nepri-hănite.“ Maleahi 3,3.

Nu trebuie să ne aşteptăm să venim la judecată într-o stare dedesăvârşire nepătată. Hristos este Cel care va face aceasta.Folosind puterea Sa covârşitoare, El lucrează zi de zi „...sământuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeuprin El...“ Evrei 7,25.


Cu o răbdare nemărginită şi cu o îndemânare extraordinară, Elduce lucrarea de la un stadiu la altul. Când omul nu poate cooperaîn mod adecvat, Marele nostru Preot nu se lasă păgubaş, cilucrează cu o infinită iubire să îl restaureze pe cel greşit. Dacăacel om se pocăieşte de răul care îl chinuieşte şi păşeşte înainteprin credinţă, pregătirea sa pentru judecată continuă.

Hristos este foarte capabil să îşi împlinească partea Sa delegământ. El ştie cât de strâns, cât de cercetător şi decisiv va fiscrutinul judecăţii, însă El nu se teme că lucrarea Sa va fi subnivelul celor mai înalte standarde. În ziua aceea, cu o încrederetotală, El îi va prezenta pe cei care au cooperat cu credincioşie cuEl, şi va zice:

„Tată, aici se află unul dintre copiii Mei. Îl supun examinăriiTale, ca o împlinire a angajamentului Meu de a lua bărbaţi şifemei săraci, păcătoşi, muritori şi de a-i face în stare sămoştenească locuinţele slavei. Declar că acest om este potrivit înmod perfect ca să fie primit în cer. Examinează-l cu mare atenţie,după cum doreşti, şi îl vei găsi pregătit.“

Toţi cei pe care Hristos îi prezintă la judecată vor treceexaminarea, pentru că El nu poate accepta cazurile acelora caren-au izbutit să se folosească pe deplin de prevederile harului Său.El îi va cunoaşte pe cei aleşi şi ştie că Dumnezeu îşi va împlinipartea Sa de legământ, prin care a promis să-i primească peoamenii care se pocăiesc şi ascultă.

Cel veşnic este îndreptăţit să se aştepte să găsească oaspeţiiîmbrăcaţi în haina de nuntă, care este simbolul neprihănirii fărăpată a lui Hristos ce umple întreaga lor fiinţă. El are acest drept,pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu îndreptată spremântuirea omului din păcatele lui; această putere esteincomensurabil mai mare decât puterea păcatului care îi ţine peoameni în strânsoarea sa; toţi agenţii puternici ai cerului –slujirea Duhului Sfânt, serviciile adevăratului Mare Preot însanctuarul ceresc şi lucrarea milioanelor şi milioanelor de îngerisfinţi – sunt unite să desăvârşească fiinţele omeneşti şi să le pre-gătească pentru cer; şi Isus s-a dedicat în mod solemn să obţinăaceste rezultate.

Este cât se poate de vital ca fiecare candidat pentru viaţaveşnică să creadă că Hristos are puterea să facă ceea ce El apromis în mod solemn să facă. Mântuirea depinde de acest lucru.Nimeni nu va trece cu bine de judecata de cercetare dacă nu este


pe deplin în stare să-şi încredinţeze cazul Marelui său Preot; şinimeni nu poate face aceasta dacă nu cunoaşte şi nu crede cuadevărat în capacităţile Răscumpărătorului cel atotputernic.

„În acelaşi fel ne-am fixat mintea asupra răsplătirii nespus demari şi preţioase; şi, pentru a o căpăta, noi trebuie să avem uncaracter desăvârşit. Îngerii lui Dumnezeu veghează la dezvoltareacaracterului. Îngerii lui Dumnezeu cântăresc valoarea morală; şinoi trebuie să obţinem aici o pregătire pentru a ne uni cu societateaîngerilor sfinţi. Te aştepţi ca Hristos să îţi dea această destoiniciecând va veni? Nicidecum. Trebuie să fii găsit fără pată, fărăzbârcitură sau ceva de genul acesta. Acum este timpul de veghereşi de punere la probă. Acum este timpul să obţii o pregătire pentrua putea sta în picioare în ziua venirii Lui, pentru a rezista când Elîşi face apariţia. Zici că nu poţi face aceasta deoarece în jurul tăueste atât de mult păcat, nelegiuire şi stricăciune? Priveşte la Enoh.El a trăit cu puţin timp înainte ca lumea să fie distrusă prin potopdin cauza poluării morale. A trăit pe pământ la vremea cândstricăciunea abunda peste tot; şi totuşi purta amprenta luiDumnezeu. El a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi nu a maifost găsit, pentru că Dumnezeu l-a luat, adică l-a înălţat la cer.Carele de foc ale lui Dumnezeu au fost trimise pentru acest omsfânt şi a fost dus la cer. Enoh avusese mărturia că îi este plăcutlui Dumnezeu. Şi noi putem avea această mărturie.

Enoh reprezintă pe aceia care vor rămâne pe pământ şi vor fiînălţaţi la cer, fără să vadă moartea. El reprezintă acea grupă deoameni care trebuie să trăiască în mijlocul primejdiilor zilelor dinurmă, care rezistă stricăciunii, ticăloşiei, păcatului şi nelegiuiriişi care nu vor fi pângăriţi de ele. Putem rezista tot aşa cum a făcutEnoh. Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie suficiente prevederi.Ajutorul nostru se găseşte la Acela care este atotputernic; şi noitoţi putem să apucăm puterea Lui cea mare. Îngerii luiDumnezeu, care excelează în tărie, sunt trimişi să slujească peaceia care vor fi moştenitori ai mântuirii. Când aceşti îngeri vădcă noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a fi biruitori,atunci şi ei îşi vor face partea lor, iar lumina lor va străluci în jurulnostru şi va ţine departe influenţa îngerilor răi ce ne înconjoară,şi va ridica o fortificaţie în jurul nostru asemenea unui zid de foc.Prevederi ample au fost făcute pentru noi, când suntemîmpovăraţi, obosiţi, descurajaţi şi în nenorocire.“ The Review andHerald, 19 aprilie 1870.


Nimeni nu poate să pretindă în mod just că standarduljudecăţii este inaccesibil pentru aceia care trebuie să trăiască pepământul acesta blestemat de păcat. Cel atotputernic a pus ladispoziţie toate prevederile pentru copiii Săi pentru a atingestandardul cerut la judecată, aşa că depinde de ei să creadă înasigurările pozitive ale lui Dumnezeu şi apoi să încredinţeze cutotul cazurile lor în mâinile Lui. Aceia care fac lucrul acesta vorumbla cu certitudine pe străzile de aur.


Capitolul 19

Ispăşirea din Sfânta Sfintelor.

Standardul poate fi atins

Chiar dacă Scripturile învaţă atât de explicit că standardul deneschimbat al judecăţii este desăvârşirea, majoritatea pretinşilorurmaşi ai lui Hristos nu cred că acest standard poate fi atins.Aceşti oameni vor ajunge la examinarea finală nedesăvârşiţi şinepregătiţi, pentru că nimeni nu poate ajunge la un nivel maiînalt decât cel la care aspiră credinţa sa. Dacă un om crede cădesăvârşirea este imposibilă, atunci în mod sigur nu o va atinge,deoarece singura cale pentru ca biruinţa să poată fi câştigată esteaceea de a avea o credinţă vie în slujirea atotputernică a luiHristos. El trebuie să creadă că „...poate să mântuiască în chipdesăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru cătrăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.“ Evrei 7,25.

Aceşti oameni care tăgăduiesc posibilitatea desăvârşirii, seaşteaptă să le fie dat un loc în împărăţia lui Dumnezeu atuncicând Mântuitorul se întoarce pe pământ, însă cum pot ei sănutrească un asemenea lucru, când, pentru ei, el este imposibil?

Fără îndoială, ei cred că Hristos va avea un rol cu totul diferitfaţă de cel pe care îl are acum şi că Tatăl îşi va accepta poporulîntr-o stare nedesăvârşită.

Acesta este chiar lucrul la care ei se aşteaptă. Ei cred că atuncicând creştinul vine la judecată, Hristos nu-l prezintă pentrucercetare, ci se ascunde în spatele Mântuitorului, în timp ce seroagă stăruitor Tatălui ca să fie examinat Hristos în locul său.Ştiind că Cel atotputernic nu poate să găsească nici o greşeală în

(263)


Cei mai mulţi dintre noi privesc acest fel de munţi ca fiindinsurmontabili. Tot astfel omul de rând socoteşte că idealullui Dumnezeu în ce priveşte caracterul este foarte greu deatins. Însă neprihănirea nu este un munte pe care Dumnezeune cere să-l urcăm, ci este idealul slăvit la care El ne va ridi-ca. El are nevoie doar de cooperarea noastră inteligentă şi deo credinţă vie. Întrebarea este, vedem noi muntele acesta cape o cerinţă din partea lui Dumnezeu sau ca pe o făgăduinţă?

Hristos, ei se simt asiguraţi că, dacă El este examinat în locul lor,atunci nu vor avea motiv de îngrijorare.

Această situaţie este comparabilă cu cea a unui student carevine la ultimul examen convins că nu este deloc pregătit. El ştiecă dacă va da examenul, va cădea. Singura lui speranţă este săgăsească pe cineva foarte bine pregătit pentru acel examen şi carepoate fi convins să se prezinte în locul lui. Acest mandatarurmează să intre apoi în sală la timpul potrivit, să răspundă binela întrebări şi, în loc să-şi dea numele său, să folosească numelecelui pentru care el face acest lucru. Examinatorul, fiind neştiutorcu privire la înşelăciunea ce a fost pusă la cale, îi va acorda notade trecere acelui student incompetent care nu ar fi reuşit să treacăexamenul.

Aceste procedee sunt întru totul de neacceptat în societateaomenească. Dacă se descoperă că cineva a scris o teză în locul alteipersoane, ambele persoane sunt pedepsite cu asprime de lege, iarstudentul care ar fi trebuit să dea examenul îşi pierde automatdreptul de a se mai prezenta la această examinare. Reputaţiacelor doi înşelători este mânjită şi, în cele mai multe cazuri, numai este permisă continuarea studiilor.

Dacă aceste procedee sunt considerate de neacceptat şipăcătoase de către oamenii ale căror standarde nici nu se potcompara cu cele ale lui Dumnezeu, atunci cu cât mai mult nu îşigăsesc ele loc în felul neprihănit cum Dumnezeu procedează cuoamenii. Aceia care sugerează că Dumnezeu procedează în acestfel, îi atribuie un caracter foarte murdar. Ei îl vorbesc de rău peAcela care este ireproşabil de curat şi sfânt, atribuindu-i uncomportament la care nici chiar ei nu ar înclina.

Este demn de notat faptul că toate teoriile false îi atribuie luiDumnezeu un caracter rău, astfel că, o doctrină sau învăţăturăpoate fi pusă la probă prin ceea ce arată ea despre caracterul luiDumnezeu. Dacă ea arată că Domnul este drept, cinstit, sincer,cuviincios, plin de milă, iubitor şi bun, atunci putem şti că estevenită de la El, dar dacă ea îl arată ca fiind înşelător, necinstit şinesincer, atunci putem fi siguri că ea îşi are originea în Satana.

Teoria potrivit căreia, la judecată, Hristos este examinat înlocul credinciosului, este născută din necredinţă. Ne putem daseama unde conduce asemenea teorie.

Prin lucrarea Duhului Sfânt, un om este adus acolo unde săpoată recunoaşte şi primi adevărul prezent. El îşi ocupă locul în

ISPĂŞIREA DIN SFÂNTA SFINTELOR 265

mişcarea lui Dumnezeu şi, în ardoarea noii sale credinţe, vedecum unele schimbări extraordinare au loc în viaţa lui. Pe măsurăce adevărul creşte şi lumina devine tot mai clară, Dumnezeu îlizbăveşte de păcat şi boală. El devine foarte încântat deperspectiva de a fi eliberat de aceste probleme, şi se decide săpună la încercare făgăduinţele şi procedeele lui Dumnezeu, ca săvadă dacă lucrează.

Nimic nu este mai sigur decât faptul că, cei care abordeazăproblema în acest fel vor suferi dezamăgire. Vor descoperi căfăgăduinţele rămân neîmplinite pentru ei. Boala şi păcatul lor vorrămâne în ei, ca şi cum niciodată nu le-ar fi mărturisit. Toţi ceicare pun la încercare Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a fipregătiţi să-l creadă cu adevărat, totdeauna vor avea parte deaceleaşi rezultate, pentru că acestea sunt căile necredinţei.

Există o anumită justificare pentru oamenii care practică acestgen de abordare faţă de ceea ce alţi oameni le oferă. De exemplu,au fost atât de multe experienţe în eşuarea invenţiilor omeneşti,încât acum este ceva obişnuit ca negustorii să le ofere cum-părătorilor posibilitatea ca mai înainte de a cumpăra ceva, săîncerce produsul. Credinţa în eficienţa produsului depinde tot-deauna de rezultatul încercării. Oamenii au învăţat de multăvreme că nimeni nu poate cumpăra un lucru bazându-se doar peasigurările negustorului.

Totuşi, făgăduinţele lui Dumnezeu nu pot fi tratate în acestmod. Ele sunt Cuvântul Dumnezeului cel viu şi nu pot fi nimicaltceva decât adevărul. De aceea, să nu le punem la încercare caşi cum ar trebui să fie probate sau adeverite. Credinciosul trebuiesă aibă ca punct de plecare faptul că ele sunt adevărate şi vrednicede crezare în totalitate. Doar atunci când cel credincios areaceastă atitudine, poate fi sigur că făgăduinţele lucrează.

Totuşi unii oameni cred că au pretins făgăduinţele printr-ocredinţă puternică şi, cu toate acestea, nu primesc nimic dreptrezultat. Atunci ei îşi simt credinţa înşelată. Data viitoare cândse vor apropia de Dumnezeu, o vor face cu prudenţă, lucru carearată că încrederea lor în El a început să se micşoreze. Şi din nousunt dezamăgiţi, iar viaţa lor spirituală coboară pe o treaptă maijos.

În cele din urmă, unii ajung atât de descurajaţi, încât părăsescbiserica, dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea. Ei seagaţă de credinţa că există o răsplată pentru aceia care servesc


lui Dumnezeu şi rămân în mişcare. Totuşi, pentru a armonizalipsa unei adevărate experienţe, fie inventează o altă cale pentrua trece de judecată, fie acceptă ceea ce deja alţii au propus.Învăţătura că Hristos va accepta să fie examinat în loculpăcătoşilor este o asemenea alternativă.

Rezultatul este că astăzi există o mare varietate de organizaţiireligioase, fiecare cu formula sa specifică de mântuire. Oferind ogamă diversă de propuneri, cineva ar putea crede că oriceposibilitate a unor inovaţii ulterioare a fost epuizată, dar, cu toateacestea, oamenii încă mai reuşesc să propună ceva nou.

Există doar o singură cale sigură de urmat. Hristos a vorbitdespre ea când s-a confruntat cu ispititorul pe munte. El a zis:„Omul ... trăieşte ... cu orice cuvânt care iese din gura lui Dum-nezeu.“ Matei 4,4.

Orice persoană care ascultă de acest sfat, va fi ferită de dege-nerarea spirituală descrisă mai sus, deşi nu înseamnă că va scăpade fiecare dată de dezamăgire şi de eşec în eforturile sale de a fieliberat de boală şi păcat. Aceste eşecuri sunt prezente în viaţatuturor nu din cauză că există vreo nesiguranţă sau slăbiciune înfăgăduinţele lui Dumnezeu, ci pentru că noi suntem înclinaţi săne abatem de la principiile corecte de lucru, şi suntem gata să per-mitem credinţei noastre să slăbească.

Când acest lucru se întâmplă şi binecuvântarea făgăduită nus-a împlinit, omul trebuie să fie foarte atent cum va reacţiona lasituaţie, pentru că acesta este un moment crucial. Întregul săuviitor – viaţa sau moartea veşnică – atârnă în balanţă. A lua o de-cizie rea în astfel de împrejurări, nu îl aşază definitiv în afara po-sibilităţii de mântuire, dar este o avertizare că, o dată ce a fostfăcut un pas în direcţia greşită, aceasta îl situează mai departede Dumnezeu, iar acest lucru este dificil de schimbat.

Fără îndoială, cea mai bună metodă de a evita necazul esteaceea de a face o bună pregătire pentru a da piept cu criza înain-te ca ea să vină. Aceasta se face în două feluri.

În primul rând, înainte de a pretinde vreuna din făgăduinţelelui Dumnezeu, petrece îndeajuns timp pentru a studia şi a meditaasupra lor, până când întreaga fiinţă este umplută de puterea şisiguranţa lor. Primeşte-le ca pe cuvântul personal al lui Dum-nezeu, expresia Făpturii Celui atotputernic care nu poate minţi,şi nici nu minte. Înţelege că El tânjeşte să se descopere caEliberator al nostru din robia fizică, mintală şi spirituală.


Întăreşte-ţi credinţa şi încrederea în El, prin studiul experienţe-lor extraordinare din Biblie, care ne spun că ceea ce face pentrualţii a promis să facă şi pentru noi. Continuă această practicăpână când întreaga ta fiinţă este aprinsă de încredere în iubireaşi puterea lui Dumnezeu.

Din cauză că acest prim pas fundamental este neglijat, mulţicad aşa de uşor în ispită, şi apoi caută o altă cale a mântuirii.

„Motivul pentru care tinerii, şi chiar şi cei mai bogaţi în ani,sunt aduşi atât de uşor în ispită şi păcat este că nu studiazăCuvântul lui Dumnezeu şi nu meditează asupra lui, aşa cum artrebui s-o facă. Lipsa unei voinţe ferme şi hotărâte, care sereflectă în viaţă şi caracter, este rezultatul neglijăriiinstrucţiunilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-şiîndreaptă mintea, printr-un efort hotărât, către ceea ce le-arinspira gânduri curate, sfinte, şi nu şi-o abat de la ceea ce estemurdar şi neadevărat. Puţini sunt cei care îşi aleg partea ceabună, care stau la picioarele lui Isus, cum a făcut Maria, pentrua învăţa de la Învăţătorul divin. Puţini strâng cuvintele Sale ca ocomoară în inimă şi le pun în practică în viaţă.

Primite, adevărurile Bibliei vor înălţa mintea şi sufletul. Dacăar fi Cuvântul lui Dumnezeu apreciat aşa cum se cuvine, atâttinerii, cât şi vârstnicii, ar avea o corectitudine interioară, o tăriea principiilor care le-ar da puterea de a se împotrivi ispitei.“Divina vindecare, cap. Cunoaşterea primită prin Cuvântul luiDumnezeu, par. 2, 3.

Al doilea pas este asemănător primului. Întrucât am stabilit ocredinţă puternică în promisiunile concrete ale lui Dumnezeu şiîntrucât am luat în stăpânire acele asigurări până la punctulunde au devenit o parte din noi, am ajuns la stadiul unde avemnevoie să petrecem timp în fiecare zi pentru a împrospăta acestedaruri înăuntrul nostru. Acest lucru ar trebui făcut dis-de-dimineaţă când oamenii încă mai dorm. Este ceva de negânditpentru un adevărat creştin să se ridice din pat, să ia micul dejunşi să se ducă la muncă fără să petreacă timp pentru împrospătarespirituală.

Oricine se plânge astăzi că nu primeşte răspunsuriextraordinare la rugăciune, ar face bine să verifice cât de multtimp petrece cu Dumnezeu dis-de-dimineaţă. Dacă devoţiunea sade dimineaţă nu este nimic mai mult decât o scurtă citire, caînchinare, atunci persoana respectivă a găsit cel puţin una din


cauzele slăbiciunii lui spirituale şi incapacităţii sale de aexperimenta făgăduinţele lui Dumnezeu. Greşeala nu se aflăniciodată în Cuvântul lui Dumnezeu. Cauza eşecului trebuiegăsită întotdeauna la instrumentul omenesc.

„Orice eşec din partea copiilor lui Dumnezeu trebuie pus peseama lipsei lor de credinţă.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 64, par. 28.

Totuşi, nu tot ce pare a fi eşec, este eşec în realitate. Vor existaocazii când, pentru ochiul omenesc, se pare că făgăduinţa a eşuat,însă realitatea este că Domnul lucrează în vederea unui scopextraordinar şi care este încă ascuns vederii noastre.

Un exemplu excelent despre aceasta îl găsim în situaţia luiLazăr. Când Satana l-a lovit cu o boală fatală, familia a adusimediat cazul la cunoştinţa marelui Medic. Ei cunoşteau putereaSa copleşitoare şi iubirea Lui profundă pentru ei, şi când El i-aasigurat că boala nu este spre moarte, au fost siguri că va veniimediat în Betania pentru a-l restaura pe cel mort.

Dar, contrar tuturor aşteptărilor, El nu s-a dus la familia în-durerată. Aceasta i-a uimit foarte mult pe ucenici, care nu pu-teau înţelege acţiunile Mântuitorului. Credeau că îl trădase peLazăr şi pe surorile lui şi au ajuns chiar să pună la îndoială în re-alitate faptul că Hristos era Mesia.

Ceea ce ei nu au înţeles era faptul că Dumnezeu i-a îngăduit înmod deliberat lui Satana să îşi exercite puterea sa rea asupra luiLazăr, pentru ca adevăratul său caracter să fie dat pe faţă în faţauniversului spectator şi ca să poată fi realizată minunea careconstituia dovada supremă a divinităţii Sale. Dumnezeu nu a plă-nuit moartea lui Lazăr, copilul Său preaiubit, şi nici nu şi-a căl-cat făgăduinţele pe care i le-a făcut, dar în acea ocazie El a plă-nuit să preschimbe biruinţa aparentă a lui Satana într-un triumfpentru cauza Sa.

Această experienţă biblică ne învaţă că supunerea totală faţăde voinţa lui Dumnezeu este mai importantă decât viaţa însăşi.De aceea adevăratul creştin are grijă ca niciodată să nu traseze î-naintea lui Dumnezeu calea pe care doreşte s-o urmeze. În schimb,el îşi predă problemele Domnului şi lasă ca Arhitectul Suprem săle rezolve conform înţelepciunii şi puterii Sale nemărginite.

Astfel, când un credincios acceptă făgăduinţa conţinută în cu-vintele rostite de Cel atotputernic, „Eu sunt Domnul, Doctorul tău“,„care îţi vindecă toate bolile tale“, (Exod 15,26, după traducerea luiMartin Luther, Psalm 103,3), el îşi predă în mod literal viaţa în


mâinile Celui care niciodată nu a dat greş. Atât de totală trebuiesă fie această dedicare faţă de marele Medic, încât indiferent cât dedisperată devine situaţia lui, cel credincios nu se va întoarce spreo altă sursă de vindecare. Ca şi Iov, el va zice: „Chiar dacă mă vaucide, totuşi mă voi încrede în El.“ Iov 13,15. K. J.V. Bible.

Nu este uşor să ajungi la acest nivel de stabilitate spirituală,ce poate fi atins numai de aceia care consacră foarte mult timp şienergie în dezvoltarea acestui gen de desăvârşire. Cei mai mulţioameni se dovedesc a fi în stare să se încreadă în Dumnezeu caunica lor Sursă, până când ascultarea continuă îi aduce faţă înfaţă cu moartea şi nimicirea. Când se întâmplă acest lucru, eicedează sub presiune şi se întorc spre alte surse de eliberare.

„Deseori urmaşul lui Hristos e dus într-o situaţie să nu poatăservi lui Dumnezeu ducând mai departe activitatea sa. Se poateîntâmpla ca ascultarea de cererile lămurite ale lui Dumnezeu săpară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana va face pe acesturmaş să creadă că trebuie să jertfească convingerile câştigate deconştiinţa lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care neputem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. ,Căutaţi mai întâiîmpărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate acestelucruri vi se vor da pe deasupra.‘ Matei 6,33. Chiar şi în viaţaaceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voinţa Tatăluidin cer. Când cunoaştem puterea cuvântului Său, nu trebuie săurmăm sugestiile Satanei când e vorba să ne câştigăm hrana sausă ne salvăm viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândimeste: care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacăle cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredemîn cea de a doua.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 23.

În viaţa Sa, Isus era un exemplu perfect al acestei încrederi.„Când Hristos a spus ispititorului: ,Omul nu va trăi numai cu

pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu‘, El arepetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezeceveacuri mai înainte: ,Domnul Dumnezeul tău te-a călăuzit întimpul acestor patruzeci de ani în pustie... te-a smerit, te-a lăsatsă suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-ocunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe căomul nu trăieşte numai cu pâine; ci cu orice cuvânt care iese dingura Domnului, trăieşte omul.‘ Deuteronomul 8,2.3. În pustie,când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis po-porului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană


îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timpcât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita.Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel.Prin cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului lui Israelşi tot prin acelaşi cuvânt trebuia să-i vină ajutor şi lui Isus. El aş-tepta vremea potrivită de la Dumnezeu pentru a fi întărit. El seafla în locurile acelea pustii pentru faptul că ascultase de Dum-nezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul luiSatana. În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e maiuşor să suferi orice rău ar veni, decât să te desparţi de Dumnezeucât de puţin.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 22.

Avem cea mai vagă idee cu privire la grozăvia disperării în ca-re a ajuns Mântuitorul în pustia ispitirii, unde Satana a exerci-tat o presiune maximă, într-un efort hotărât de a-l face pe Hris-tos să întoarcă spatele purtării de grijă a lui Dumnezeu, spre oaltă alternativă. Hristos se dusese în pustie spre a se pregăti pen-tru misiunea Sa, în ascultare directă faţă de voinţa lui Dumne-zeu, însă acea ascultare îl adusese faţă în faţă cu moartea. Toatedovezile arătau că, dacă va continua să asculte va muri fără amâ-nare. După toate aparenţele El era părăsit în totalitate de Dum-nezeu şi de oameni, o situaţie care i-a oferit Satanei ocazia de aaduce ca argument faptul că nimeni nu îl va salva pe Hristos decâtEl însuşi.

Acelaşi gen de presiune, dar într-o măsură mult mai mică, estesimţită de către toţi aceia care îşi predau trupurile şi sufletele luiDumnezeu şi care totuşi descoperă că, după toate aparenţele, Elnu îşi ţine făgăduinţele, perspectiva imediată fiind aceea a dezas-trului şi chiar a morţii. Mulţi creştini remarcabili, care au înce-put să urmeze pe Mântuitorul foarte hotărâţi, au cedat acestuigen de presiune şi i-au dat biruinţa lui Satana.

Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Ilie la porţile Izreelului.Vreme de trei ani ascultase cu meticulozitate de orice îndrumaredată de Arhitectul Suprem, până când, pe neaşteptate, în măsuraîn care putea să îşi dea seama, a văzut că dacă va continua săasculte, acest lucru îl va costa viaţa. În loc să predea cu totul cazulsău lui Dumnezeu şi să-şi menţină slujirea credincioasă faţă deIehova, el a ales „să se salveze“ singur. El a acceptat alternativape care i-a oferit-o Satana şi astfel a cedat sub presiune.

Ca şi cu mulţi dintre noi, grija principală a lui Ilie a fost să-şipăstreze viaţa, dar povara care zăcea asupra lui Hristos era cu


mult mai mare. Pentru El, tot ceea ce conta era succesul misiuniiSale. Venise pe pământ pentru a pune capăt răzvrătirii, prin de-scoperirea perfectă şi completă a caracterului Tatălui Său, pen-tru a demonstra cum trebuie să se raporteze oamenii la Tatăl lorceresc şi pentru a plăti preţul răscumpărării pentru păcătoşi.

Când a înfruntat pe vrăjmaşul cel viclean în pustie, lucrareaSa abia începuse şi El ştia din profeţie că această lucrare nu va fiîncheiată decât după trei ani şi jumătate. De aceea, nevoia de atrăi şi presiunea ca să se lupte pentru a trăi, erau cu mult maimari decât au experimentat toţi cei care s-au văzut faţă în faţă cumoartea, după ce şi-au predat viaţa în mâinile marelui Medic.Vrăjmaşul îl apăsa pe Hristos cu gândul că trebuie să ia lucruri-le în mâinile Lui şi să acţioneze, deoarece era de datoria Sa să facăaceasta. Satana a argumentat că, întrucât Tatăl Său îl părăsiseîn mod evident pe Hristos, purtarea de grijă pentru El şi lucrareaLui nu o mai avea nimeni decât El însuşi.

Dar Mântuitorul a refuzat să îngăduie ca martorul vizibil al îm-prejurărilor să îl facă să calce cuvântul Tatălui Său. El a refuzatcu desăvârşire să îşi piardă credinţa în făgăduinţele lui Dumne-zeu, chiar dacă orice dovadă vizibilă arăta că ele nu vor fi împli-nite. „În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e maiuşor să suferi orice rău ar veni, decât să te desparţi de Dumnezeucât de puţin.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 12, par. 22.

Fiinţele omeneşti inversează aceste valori. Pentru ele cea maimare calamitate este pierderea vieţii, însă Hristos a demonstratcă este cel mai mare rău sau cea mai mare calamitate „să te de-sparţi de Dumnezeu cât de puţin.“

Aceia care la judecată vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică,sunt singurii care vor fi învăţat să refuze de a nu se încrede în pro-misiunile lui Dumnezeu, chiar dacă ei eşuează de o mie de ori înexperimentarea lor. Mântuitorul a dat asigurarea că ne va de-săvârşi, ca să fim pregătiţi să trecem cu bine de scrutinul judecăţiide cercetare pe care o va face Împăratul. Rămâne ca noi să cre-dem acest cuvânt, indiferent cât de contrare ar fi dovezile.

Cei care îngăduie ca înfrângerile, greşelile şi martorul împre-jurărilor, să le răpească credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu,vor căuta o altă cale pentru a trece de judecata de cercetare decâtcea specificată de Dumnezeu. Din nefericire pentru ei, acest lu-cru nu le va servi pentru a trece judecata de cercetare şi cu tris-teţe Domnul îi va exclude din locuinţele slavei.


Există doar un singur standard pentru judecată, şi acesta estedesăvârşirea caracterului şi a faptelor. Dumnezeu a pus la dispo-ziţie ample prevederi pentru ca toţi să atingă acest standard şi„...El va face aceasta pentru toţi cei care nu se împotrivesc prin-tr-o voinţă stricată, care să facă fără putere harul Său.“ Cugetăride pe Muntele Fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. Voifiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este de-săvârşit, par. 2.

Fie ca toţi să-şi supună sufletele în grija „Aceluia care poate săvă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fărăprihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale.“ „Sunt încredinţatcă Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvipână în ziua lui Isus Hristos.“ Iuda 24, Filipeni 1,6.


Capitolul 20

Mai întâi, judecata

Săvârşirea ispăşirii finale este precedată de judecata decercetare. Toţi cei care şi-au trimis păcatele înainte, prin lucrareadin Sfânta, vor fi examinaţi pentru a vedea dacă sunt pregătiţipentru beneficiile ispăşirii finale.

Sunt mulţi oameni religioşi care nu cred că va avea loc oasemenea examinare a adevăratului popor al lui Dumnezeu. Eisusţin că destinul creştinului este pecetluit când îl primeşte peHristos ca Mântuitor personal, deoarece atunci primeşte darulvieţii veşnice şi făgăduinţa că el nu va ajunge niciodată subcondamnare.

Isus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultăcuvintele Mele, şi crede în Cel ce m-a trimis, are viaţa veşnică, şinu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.“ Ioan 5,24.

Oamenii religioşi care susţin ideea că cei neprihăniţi nu vorface faţă unei judecăţi de cercetare, argumentează că nu are rostsă se mai determine pe viitor cine va avea viaţă veşnică, dinmoment ce credinciosul este deja în posesia ei din ziua când el adevenit copil al lui Dumnezeu. Pe deasupra, ei întreabă: „Cenevoie are un Dumnezeu infinit şi atotcunoscător să facă ocercetare a acelora care doresc un loc în cer, din moment ce Elcunoaşte condiţia lor spirituală fără ca să mai trebuiască să facăo asemenea examinare?“

Aceste argumente nu pot fi trecute uşor cu vederea, pentru căele par să aibă o greutate considerabilă. Totuşi, înainte de a leanaliza, vom privi la multe declaraţii ale Scripturilor, careconfirmă faptul că va fi o judecată a celor neprihăniţi, ca şi una acelor răi. Apoi vom depune efort să înţelegem, de ce trebuie să aibă

(274)

loc judecata, chiar dacă cel credincios are deja viaţă veşnică şi nuva ajunge să fie condamnat.

Aceasta este procedura corectă. Înainte de a încerca săînţelegem de ce Dumnezeu va face o judecată, trebuie să acceptămdeclaraţia evidentă a Scripturii, că El va face o judecată. Tragediamultor oameni este aceea, că vin să găsească în Cuvântul luiDumnezeu dovezi pentru ceea ce ei deja cred, în loc să se apropiede soliile inspirate cu convingerea că, ceea ce ele conţin, esteadevărul absolut şi trebuie acceptat ca atare.

Adevăratul copil al lui Dumnezeu este interesat să găseascădoar adevărul, indiferent cât de mare poate fi lupta cu ideilepreconcepute sau cu propriile interese. De aceea, când Scripturi-le declară că el va veni la judecată, el acceptă pur şi simplu acestfapt.

Isus, Învăţătorul divin, a învăţat clar că adevăratul popor al luiDumnezeu va fi examinat înainte de a începe nunta Mielului. Nuexistă un tablou mai clar ce poate fi dat, ca cel care este oferit înparabola hainei de nuntă din Matei 22,1-14. Am studiat acesteversete în capitolul 18, tocmai pentru a învăţa că standardul ju-decăţii este desăvârşirea. Vom arunca din nou o scurtă privire a-supra ei pentru a vedea cum dovedeşte aceasta faptul că cei ne-prihăniţi vor fi supuşi scrutinului divin înainte ca să poată luaparte la nunta Mielului.

„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe unom, care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene,‘ i-a zis el,,cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit.Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şipicioarele, şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo vafi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, darpuţini sunt aleşi.‘ “ Matei 22,11-14.

Indiscutabil, împăratul este Dumnezeu. Intrarea Lui în odaiade nuntă pentru a-i vedea pe oaspeţi este un tablou al judecăţiide cercetare. Singurii cercetaţi în această vreme vor fi cei care aurăspuns chemării de a veni la nuntă. Necredincioşii nu suntincluşi în această examinare. Rândul lor vine mai târziu. Aceastadovedeşte că cei neprihăniţi vor fi supuşi unei judecăţi de cerce-tare, în urma căreia se va hotărî dacă ei vor moşteni sau nu viaţaveşnică.

Aceasta se armonizează cu serviciul jertfelor sau slujba tipică.În marea zi a ispăşirii, singurii oameni implicaţi în acea slujbă

MAI ÎNTÂI JUDECATA 275

erau cei care făceau parte din tabăra izraelită. Naţiunile păgâne,care n-aveau respect faţă de legile lui Iehova, nu erau implicateîn acele slujbe.

„În serviciul jertfelor, numai aceia care veniseră înaintea luiDumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă, şi ale căror păcate fuseserătrecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat,aveau o parte în serviciul zilei de ispăşire. Tot aşa, în ziua ceamare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate înconsideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul luiDumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şiseparată şi are loc mai târziu. ,Căci suntem în clipa când judecatastă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, careva fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?‘1Petru 4,17. „ Tragedia veacurilor, cap. 28, par. 4.

Pavel a văzut clar, de asemenea, că adevăratul popor al luiDumnezeu va fi judecat înainte de a intra în ţara făgăduinţei. Ela scris către creştinii convertiţi de puterea vie a Evangheliei: „Căcitoţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al luiHristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele saurăul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“ 2Corinteni 5,10.

Prin faptul că zice: „toţi trebuie să ne înfăţişăm“, Pavel seinclude pe el însuşi printre cei care vor fi judecaţi, şi cu siguranţăcă el era un om neprihănit.

Când Pavel le-a scris romanilor, el a vorbit despre judecata caretrebuie să vină, în care aceia care erau găsiţi trăind o viaţă deascultare aveau să fie binecuvântaţi cu viaţa veşnică, în timp cerestul, care la judecată vor fi găsiţi plini de fărădelege, vor fi lăsaţiîn seama nimicirii veşnice. El nu le-a dat nici o asigurare că, fiindcopii ai lui Dumnezeu, vor scăpa de scrutinul examinării.

El a declarat că la arătarea „dreptei judecăţi a lui Dumnezeu“,Cel atotputernic „va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume,va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava,cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh degâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.“Romani 2,5-8.

Fără îndoială, dacă numai cei răi ar fi judecaţi, Pavel nu armenţiona răsplătirea pe care judecata le-o oferă celor neprihăniţi.El ar fi restrâns judecata cu exclusivitate la cei răi.

„Şi... oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iardupă aceea vine judecata.“ Evrei 9,27.


Scripturile învaţă, în mod indiscutabil, că va exista o judecatăa tuturor celor care şi-au trimis păcatele înainte la judecată.Aceasta va avea loc înainte ca slujba din sanctuarul ceresc să fieîncheiată şi înainte ca Hristos să se întoarcă pe norii cerului.

Daniel a primit o viziune a acestei scene de judecată, şi el o des-crie astfel:

„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scau-ne de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui eraalbă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scau-nul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele lui ca unfoc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de miide slujitori îi slujeau, şi zece mii de ori zece mii stăteau înainteaLui. S-a ţinut judecata, şi s-au deschis cărţile.“ Daniel 7,9.10.

Traducerea românească redă foarte corect scena, când zice:„s-au aşezat nişte scaune de domnie.“ Pentru a înţelege bine ex-presia menţionată trebuie să avem în minte sălile de judecată dinOrientul antic. Aceste săli enorme erau de obicei construite înformă de cerc, pavate cu pietre mari, şlefuite, deasupra cărora seafla un tavan bogat ornamentat, sprijinit pe coloane. Înainte casă se adune curtea oficială, slujitorii intrau şi aşezau nişte pernemari, pe care se aşezau împăratul şi curtenii săi. Prin punereaacestor perne, slujitori aşezau scaunele de judecată.

Trebuie să avem grijă să nu confundăm această revizuire saujudecată finală cu evaluarea sau judecata zilnică prin intermediulcăreia Dumnezeu ţine un raport la zi, exact şi permanent cu pri-vire la starea spirituală a poporului Său. Există o judecată zilnică,dar aceasta nu ia locul şi nici nu înlătură nevoia judecăţii finale.

Zi de zi, Dumnezeu păstrează un raport foarte exact desprestarea spirituală şi morală a oamenilor şi a naţiunilor. El lucreazădin greu şi tânjeşte să-i salveze pe toţi, dar când oamenii, chiarînaintea închiderii timpului de probă, se dovedesc cu totulapostaziaţi şi se arată hotărâţi să nu se pocăiască niciodată,raportul lor este închis şi ei sunt lăsaţi pradă nimicirii, aşa dupăcum spune declaraţia următoare:

„Dumnezeu îşi conduce mereu poporul, pas cu pas. El îi aduceîn diferite situaţii rânduite astfel, pentru a se da pe faţă ceea ceeste în inimă. Unii sunt tari într-un punct, însă cad la următorul.Cu fiecare pas înainte, inima este încercată şi pusă la probă totmai mult. Dacă cei ce pretind că fac parte din poporul lui Dumne-zeu descoperă că inimile lor se opun acestei lucrări drepte, acest


lucru ar trebui să-i convingă că au o lucrare de făcut pentru a bi-rui, pentru ca să nu fie vărsaţi din gura Domnului. Îngerul a spus:,Dumnezeu îşi face continuu lucrarea, pentru a pune la încercareşi a proba pe fiecare din poporul Său.‘ Unii sunt gata să primeas-că într-un anumit punct; însă, atunci când Dumnezeu îi aduce înalt punct în care sunt puşi la probă, ei se dau înapoi şi se retrag,pentru că aceasta îi aduce în luptă directă cu un idol îndrăgit. A-ici, ei au ocazia să vadă ceea ce este în inimile lor şi care îl în-depărtează pe Isus. Ei preţuiesc altceva mai mult decât adevărul,iar inimile lor nu sunt gata să-l primească pe Isus. Fiecare, în modpersonal, va fi pus la probă şi încercat o perioadă de timp, pentrua se vedea dacă îşi va sacrifica idolii şi va da atenţie sfatului Mar-torului Credincios. Dacă este cineva care nu va fi curăţit prin as-cultarea de adevăr şi nu-şi va birui egoismul, mândria şi patimilerele, îngerii lui Dumnezeu au următoarea sarcină: ,Sunt ataşaţide idolii lor, lăsaţi-i în pace‘; şi trec mai departe să-şi facă lucra-rea, lăsându-i pe aceştia cu trăsăturile lor păcătoase neîndrepta-te, în stăpânirea îngerilor răi. Aceia care urcă la fiecare treaptă şifac faţă cu succes oricărui test, biruind, oricare ar fi preţul, au datatenţie sfatului Martorului Credincios şi vor primi ploaia târzie,şi astfel vor fi corespunzători pentru a fi luaţi la cer.“ Mărturii pen-tru comunitate, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 7.

Pentru că Dumnezeu evaluează continuu starea spirituală aacelora care se socotesc poporul lui Dumnezeu, cât şi a mulţimilorpământului, El este în stare să îşi instruiască îngerii Săi pentrua abandona pentru totdeauna pe aceia care au trecut dincolo desperanţa mântuirii. Nu este necesar ca un om să aştepte pânăcând moare pentru a-şi încheia timpul de probă pe pământ. Mulţifac aceasta închizând uşa inimii lor, printr-o respingereîncăpăţânată a adevărului, aşa cum este el în Isus, după care maitrăiesc încă vreme de mulţi ani.

Acest adevăr este confirmat în următoarea declaraţie:„A venit vremea când Ierusalimul este cercetat cu felinarele

aprinse. Dumnezeu este la lucru, cercetând caracterul, cântărindvaloarea morală şi pronunţând decizii asupra cazurilorindividuale.“ Mărturii pentru predicatori, cap. Ridicarea stan-dardului, subcap. Standardul lui Dumnezeu, par. 1.

Această solie a fost dată probabil către sfârşitul secolului alXIX-lea, dar ea este adevărată în privinţa oricărui moment dela data de când păcatul a intrat în lume. Cu toate că revizuirea


cazurilor celor care nu-şi sfârşiseră timpul de probă, când erauîn viaţă, nu a început până la 1844, Dumnezeu nu a aşteptatpână atunci ca să înceapă această lucrare de cântărire a carac-terului şi de pronunţare a deciziilor în cazuri individuale. Deexemplu, regele Saul a fost unul pe care îngerii lui Dumnezeu l-aupărăsit pentru totdeauna. În acelaşi fel, Hristos a rostit cuvinteletriste asupra Ierusalimului: „Iată că vi se lasă casa pustie.“ Matei23,38.

Cu excepţia celor opt care au intrat în arca lui Noe, oamenii ca-re au trăit pe vremea potopului îşi sfârşiseră timpul de har, în-tocmai după cum au făcut şi locuitorii Sodomei şi ai Gomorei, e-giptenii în timpul exodului, închinătorii la viţelul de aur şi locui-torii Canaanului.

A existat o uşă închisă în zilele lui Hristos şi din nou în 1844.Despre aceasta stă scris:

„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: ,Iată ce zice Cel Sfânt,Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi ni-meni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Ştiufaptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nime-ni nu o poate închide, căci ai puţină putere şi ai păzit CuvântulMeu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu.‘ “ Apocalipsa 3,7.8.

Prin faptul că spune că El a pus o uşă deschisă înainteaadevăratului Său popor, Dumnezeu arată, în acelaşi timp, că ouşă a fost închisă înaintea altora, şi exact acest lucru s-a întâm-plat. A existat o uşă închisă în 1844 – timpul la care se referăversetele de mai sus – când mii s-au sigilat în respingerea veşnicăa adevărului divin. Dumnezeu a confirmat aceasta prin solul Său,care a scris sub îndrumarea Sa, următoarele:

„Mi s-a arătat în viziune, şi încă cred, că o uşă a fost închisă în1844. Toţi cei care au văzut lumina soliilor primului şi al doileaînger şi au respins acea lumină au fost lăsaţi în întuneric. Iaraceia care au acceptat-o şi au primit Duhul Sfânt, care a însoţitproclamarea soliei din cer, dar care după aceea au renunţat lacredinţa lor şi au denunţat experienţa lor ca fiind o înşelăciune,prin aceasta au respins Duhul lui Dumnezeu, şi El nu a mai mij-locit pentru ei.

Aceia care nu au văzut lumina, nu s-au făcut vinovaţi de res-pingerea ei. Numai clasa care dispreţuise lumina din cer a fostcea pe care Duhul lui Dumnezeu nu a mai putut s-o atingă. Şiaceastă clasă includea, după cum am spus, atât pe cei care au


refuzat să accepte solia, când le-a fost prezentată, cât şi pe cei ca-re, după ce au primit-o, au renunţat mai apoi la credinţa lor. Ace-ştia se prea poate să fi avut o formă de evlavie şi să pretindă a fiurmaşii lui Hristos; dar neavând o legătură vie cu Dumnezeu, eiaveau să fie luaţi captivi de înşelăciunile lui Satana. Aceste douăclase sunt aduse la vedere în viziune – aceia care au mărturisitcă lumina pe care o primiseră era o înşelăciune şi cei răi din lu-me care, respingând lumina, fuseseră lepădaţi de Dumnezeu. Nuse face nici o referire la cei care nu văzuseră lumina şi, de aceea,nu se fac vinovaţi de respingerea ei.“ Selected Messages, vol. 1,pag. 63, 64.

Aceia „care au acceptat-o (solia de la Dumnezeu) şi au primitDuhul Sfânt, care a însoţit proclamarea soliei din cer“, au avutnumele scrise în cartea vieţii. Dar când s-au depărtat de la adevărşi au denunţat experienţa lor anterioară ca fiind o înşelăciune şiau mers atât de departe prin aceasta încât îşi închiseseră uşamilei pe vecie, numele lor au fost şterse din cartea vieţii şi au fosttrecute în cartea morţii. Următoarea declaraţie confirmă aceasta:

„Moise şi-a manifestat marea sa iubire pentru Israel rugându-se stăruitor Domnului ca să le ierte păcatul sau să-i şteargănumele din cartea pe care El o scrisese. Mijlocirea sa aiciilustrează iubirea şi mijlocirea lui Hristos pentru neamul păcătos.Dar Domnul a refuzat să îl lase pe Moise să sufere pentru păcatelepoporului său apostaziat. El i-a spus lui Moise că aceia carepăcătuiseră împotriva Sa aveau să fie şterşi din cartea pe care Elo scrisese; pentru că cel neprihănit nu trebuie să sufere pentruvinovăţia celui păcătos. Cartea la care se face referire aici estecartea rapoartelor din cer, în care sunt scrise cu credincioşiefiecare nume, faptele tuturor, păcatele şi ascultarea lor. Cândoamenii comit păcate care sunt prea grozave ca Domnul să leierte, numele lor sunt şterse din carte, iar ei sunt daţi nimicirii.“Signs of the Times, 27 mai 1880.

Aceasta înseamnă că există trei clase de oameni printre aceiacare doresc să intre în cer. În primul rând este clasa care primeştesolia şi este binecuvântată cu Duhul Sfânt, dar care se întoarceînapoi. Prin comiterea păcatului de neiertat, ei sunt îndepărtaţiprin judecata zilnică. De aici înainte ei sunt în aceeaşi categoriecu păgânii şi nu sunt judecaţi la judecata finală, în care ceineprihăniţi sunt examinaţi înainte de închiderea timpului deprobă.


În al doilea rând sunt aceia care, deşi nu au comis păcatul deneiertat, nu renunţă la orice rău dorit de ei. Ei trăiesc până lajudecata de cercetare, după care sunt îndepărtaţi.

În ultimul rând există clasa care este credincioasă şi loialăpână la sfârşit. Cei care alcătuiesc această clasă au trecut dejudecata zilnică, iar judecata finală confirmă faptul că suntpotriviţi pentru împărăţia slavei.

Înţelegerea acestor deosebiri face posibilă interpretareacorectă a textului din Apocalipsa 13,8.

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al cărornume nu a fost scris în cartea Mielului care a fost junghiat de laîntemeierea lumii.“ K. J.V. Bible.

Aceasta înseamnă că toţi cei ale căror nume sunt scrise în carteavieţii nu se vor închina fiarei şi icoanei ei, dar mulţi dintre ei sevor pleca sub presiunea finală şi vor deveni loiali puteriiBabilonului. Aceasta este ceea ce se va întâmpla, în termenipractici. O persoană va primi prezenţa Duhului Sfânt, ca răspunsla ultima solie şi, în consecinţă, va avea numele scris în carteavieţii. În timp ce numele se află acolo, ea nu se va închina fiarei şiicoanei ei. Dar presiunea ca să lepede adevărul va creşte în fieca-re zi, până când această persoană îl părăseşte în cele din urmă peDumnezeu, şi renunţă la credinţă pentru totdeauna. Numele ei es-te şters imediat din cartea vieţii, iar ea se întoarce la închinareafalsului Hristos. În felul acesta, nici unul dintre cei ale căror nu-me se află în cartea vieţii, nu se va închina fiarei şi icoanei ei.

Scripturile arată clar că există o judecată zilnică ce hotărăştesoarta finală a multor oameni şi o judecată sau revizuire finală,numită judecata de cercetare, pentru aceia care nu au fostînlăturaţi de pe calea creştină în timpul experienţelor zilnice.Poporul lui Dumnezeu trebuie să înţeleagă în mod clar deosebireadintre aceste două judecăţi.

O dată ce s-a stabilit, dincolo de orice îndoială, că va fi ojudecată de cercetare în care va fi revizuit cazul celor neprihăniţi,a sosit timpul să lămurim de ce trebuie să existe o asemeneajudecată. Acest studiu trebuie să fie abordat cu convingerea denestrămutat că Dumnezeu nu face nimic inutil. De aceea, El aremotive bune şi practice pentru a-şi supune poporul Său la ojudecată de cercetare.

Este clar faptul că El nu o face de dragul Său, pentru Sine,deoarece El personal nu are nevoie să facă o anchetă pentru a se


informa cu privire la cine este gata sau nu. Având în vederespiritul Său neegoist, constant, El face această judecată pentrualţii, deoarece aceasta satisface nevoia îngerilor şi a locuitorilornecăzuţi din univers, precum şi nevoia celor răscumpăraţi de pepământ.

Îngerii şi oştile necăzute ale cerului care locuiesc pe planetelede peste tot din univers, nu au drept scop să admită păcatul îndomeniul ceresc. Ei au studiat cu un viu interes rezultatelepăcatului, felul în care a produs rodul său otrăvitor pe aceastăplanetă jalnică, şi ei nu doresc să vadă nici unul din acesterezultate în lumile în care locuiesc. Ei nu pot să detecteze vreunpăcat ascuns care ar putea rămâne înăuntrul inimilor aceloracare caută să intre în ceruri, aşa că, pentru pacea minţii lor, toţicare vor trebui să fie primiţi în cer, trebuie să fie găsiţi, printr-oexaminare făcută de Cel care este în stare să citească cele maiascunse taine ale sufletului, fără pată, fără zbârcitură sau cevade felul acesta.

Cei neprihăniţi sunt extrem de dornici să găsească cerul dreptun loc nepătat, curat şi necontaminat de cineva asupra căruia semai află cea mai mică urmă sau pată de păcat. Aceia care au atinsdesăvârşirea deplină a caracterului se vor dedica fără egoismacestui ideal, încât se vor supune cu bucurie examinării pentru afi siguri că ei înşişi nu sunt vinovaţi de pângărirea cerului.

Dacă s-ar fi putut garanta că toţi cei care intră pe calea careduce către cer vor ajunge la sfârşit pe deplin calificaţi pentruprimirea lor acolo, atunci nu ar mai fi nevoie de scrutinul şirevizuirea finală. Din păcate nu există această garanţie, pentru căcea mai mare parte a acelora care încep să meargă pe această cale,nu vor izbuti să ducă lucrarea mântuirii lor la bun sfârşit. Ei vordezminţi aşteptările şi astfel se vor descalifica. Fără îndoială,trebuie adoptată o anumită procedură pentru a-i separa pe cei careau perseverat până la sfârşit, de cei care nu au perseverat.Examinarea fiecărui caz devine astfel o necesitate vitală.

Oamenii care susţin că judecata nu este necesară pentruadevăraţii copii ai lui Dumnezeu, spun în realitate că o dată ce unom l-a acceptat pe Hristos, el niciodată după aceea nu mai poatefi pierdut. Aceasta presupune faptul că lucrarea harului luiDumnezeu în suflet este completată sau încheiată la convertire,însă aşa ceva nu este posibil. Convertirea este doar începutul; olucrare extensivă de reformare trebuie să urmeze înainte ca



sufletul să fie gata să umble împreună cu îngerii.Dar şi mai important este faptul că, la convertire, sufletul nu

devine ancorat în credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu.Când o persoană începe alergarea creştină, ea nu îşi dă seama ceo va costa; şi ea poate descoperi că iubirea sa pentru păcat estemai mare decât dorinţa sa după neprihănire. În consecinţă, uniiabandonează cu totul credinţa lor, iar alţii încearcă să se agaţeatât de idolii pe care-i iubesc, cât şi de cer. Astfel, la judecată, sevor prezenta atât fecioare înţelepte, cât şi fecioare neînţelepte, cepretind un loc în cer. Este evident că trebuie făcută o examinareo fiecărui caz, pentru a determina cine este pe deplin curăţat depăcat şi în cine se poate avea încredere că rămâne credincios luiDumnezeu pentru veşnicie.

Din acest motiv, judecata este o necesitate practică. Fără ea, se-curitatea şi fericirea cerului vor fi puse în primejdie. Cu ea, Pa-radisul va fi în veşnică siguranţă.

„Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şifaptele oamenilor, urmează să determine hotărârile judecăţii.Profetul Daniel spune: ,S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.‘Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: ,Şi a fost deschi-să o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţidupă faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.‘ Apo-calipsa 20,12.

Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intratvreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici:,Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.‘ Luca 10,20.Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, ,ale căror nu-me sunt scrise în cartea vieţii.‘ Filipeni 4,3. Daniel, privind spre,timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată‘, spune că poporullui Dumnezeu va fi mântuit, ,şi anume oricine va fi găsit scris încarte.‘ Daniel 12,1. Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în ce-tatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume ,sunt scrise în car-tea vieţii Mielului.‘ Apocalipsa 21,27.

,O carte de aducere aminte‘ este scrisă înaintea lui Dumnezeu,în care sunt raportate faptele bune ale ,celor ce se tem de Dom-nul şi cinstesc numele Lui.‘ Maleahi 3,16. Cuvintele lor de cre-dinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referăla aceasta atunci când spune: ,Adu-ţi aminte de mine, Dumne-zeule,... şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru casaDumnezeului meu.‘ Neemia 13,14. În cartea de amintire a lui

Dumnezeu este imortalizată orice faptă a neprihănirii. Acolo seînregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, ori-ce păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat.Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentruHristos este raportată acolo. Psalmistul spune: ,Tu numeri paşiivieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu suntscrise ele în cartea Ta?‘ Psalm 56,8.

Există şi un raport al păcatelor oamenilor. ,Căci Dumnezeu vaaduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu


Ceasul judecăţii se apropie necontenit. Atunci când acesttimp va veni, preceptele divine vor constitui standarduldupă care va fi judecat orice om. De aceea, fiecare are nevoiesă se asigure că menţine o stare de pregătire zilnică, astfelîncât judecata să nu-l prindă nepregătit.

privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.‘ Ecleziastul 12,14.,Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de oricecuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit.‘ Mântuitorul spune:,Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele talevei fi osândit.‘ Matei 12,36.37. Planurile şi motivele ascunse aparîn acest registru care nu greşeşte; căci ,Dumnezeu va scoate lalumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurileinimilor.‘ 1Corinteni 4,5. ,Iată, este scris înaintea Mea,... nele-giuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri – ziceDomnul.‘ Isaia 65,6.7. K. J.V. Bible.

Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dum-nezeu şi înregistrată la credincioşie sau la necredincioşie. În drep-tul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecut cu o exactitate te-ribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neînde-plinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită.Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele ri-sipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau sprerău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de în-gerul raportor.

Legea lui Dumnezeu este standardul prin care vor fi probate ca-racterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: ,Teme-te de Dumne-zeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. CăciDumnezeu va aduce orice faptă la judecată.‘ Ecleziastul 12,13.14.Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: ,Să vorbiţi şi să lucraţi ca ni-şte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei.‘ Iacov2,12.

Aceia care la judecată sunt ,socotiţi vrednici‘ vor avea parte deînvierea drepţilor. Isus spunea: ,dar cei ce vor fi găsiţi vrednici săaibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi... vor fica îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu fiind fii ai învierii.‘ Luca20,35.36. Şi mai spunea: ,şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcutbinele vor învia pentru viaţă.‘ Ioan 5,29. Morţii cei neprihăniţi nuvor fi înviaţi până după judecata prin care vor fi socotiţi vrednicide ,învierea la viaţă‘. De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană latribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul loreste hotărât.

Isus se va arăta ca avocat sau apărător al lor pentru a mijlociîn favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. ,Dacă cineva a păcătuit,avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.‘1Ioan 2,1. ,Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut


de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare,ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înain-tea lui Dumnezeu.‘ ,De aceea şi poate să mântuiască în chip des-ăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăie-şte pururea ca să mijlocească pentru ei.‘ Evrei 9,24; 7,25.

Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tutu-ror acelora care au crezut în Isus trece pe dinaintea lui Dumne-zeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apăr-ătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul,şi încheie cu cei în viaţă. Fiecare nume este menţionat, fiecare cazeste cercetat cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respin-se. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din carteavieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amin-tire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: ,Pe cel ce apăcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea.‘Exod 32,33. Iar profetul Ezechiel spune: ,Însă dacă cel neprihănitse abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea,... toatăneprihănirea lui va fi uitată.‘ Ezechiel 18,24.

Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi princredinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-ascris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că audevenit părtaşi ai neprihănirii lui Hristos, iar caracterele lor suntîn armonie cu legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iarei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prinprofetul Isaia: ,Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mivoi mai aduce aminte de păcatele tale.‘ Isaia 43,25. Isus a spus :,Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şter-ge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele luiînaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.‘ ,De aceea pe ori-şicine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Euînaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepă-da de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu înaintea Tată-lui Meu care este în ceruri.‘ Apocalipsa 3,5; Matei 10,32.33.

Interesul cel mai profund printre oameni faţă de hotărârile tri-bunalelor pământeşti reprezintă foarte slab interesul din curţilecereşti atunci când numele scrise în cartea vieţii vin la cercetareînaintea Judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin pre-zintă rugăciunea ca toţi aceia care au biruit, prin credinţa în sân-gele Său, să fie iertaţi de nelegiuirile lor, ca să fie readuşi în că-


minul lor din Eden şi să fie încoronaţi ca împreună moştenitori cuEl la ,vechea stăpânire‘. Mica 4,8. În străduinţele sale de a amă-gi şi a ispiti neamul omenesc, Satana plănuise să zădărniceascăplanul divin făcut la crearea omului; dar Hristos cere acum ca a-cest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut ni-ciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi în-dreptăţire deplină şi desăvârşită, ci şi o împărtăşire de slava Saşi un loc pe tronul Său.

În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satanaîi acuză înaintea lui Dumnezeu, ca fiind călcători ai legii. Amăgi-torul cel mare a căutat să-i aducă la scepticism sau necredinţă,să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dra-gostea Sa şi să calce legea. Acum el arată către raportul vieţii lor,la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos,care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe ca-re el i-a ispitit să le săvârşească, şi din cauza aceasta, el îi pre-tinde ca supuşi ai săi.

Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăinţa şi credinţalor şi, cerând iertare în favoarea lor, îşi înalţă mâinile rănite î-naintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi, spunând: ,Îi cunosc pe nume,i-am săpat pe palmele Mele.‘ ,Jertfele plăcute lui Dumnezeu suntun duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobităşi mâhnită.‘ Psalm 51,17. Iar pârâşului sau acuzatorului poporu-lui Său îi spune: ,Domnul să te mustre, Satano! Domnul să temustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, un tăciune scos dinfoc?‘ Zaharia 3,2. Hristos va îmbrăca pe cei credincioşi cu propriaSa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui ,o bise-rică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul aces-ta.‘ Efeseni 5,27. Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despreei stă scris: ,Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb,fiindcă sunt vrednici.‘ Apocalipsa 3,4.

În felul acesta se va împlini deplin făgăduinţa legământuluicel nou, care zice: ,Le voi ierta nelegiuirea şi nu-mi voi mai a-duce aminte de păcatul lor.‘ ,În zilele acelea, în vremea aceea –zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi,şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi.‘ Ieremia 31,34; 50,20.,În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şislavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentrucei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ieru-salim se va numi ,sfânt‘, oricine va fi scris printre cei vii, la Ie-


rusalim.‘ Isaia 4,2.3.Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor tre-

buie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarecemorţii trebuie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi, este cu ne-putinţă ca păcatele oamenilor să fie şterse după judecata la caresunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit căpăcatele credincioşilor vor fi şterse atunci când ,vor veni vremu-rile de reînviorare de la faţa Domnului; şi va trimite pe Isus Hris-tos.‘ Fapte 3,19.20. K. J.V. Bible. Când se va încheia judecata decercetare, Hristos va veni şi răsplata Lui va fi cu El, ca să deafiecărui om după cele ce a făcut.

În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispăşirea pen-tru Israel, ieşea şi binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la în-cheierea lucrării Sale de mijlocire, se va arăta, ,nu în vederea pă-catului, ca să aducă mântuirea‘ (Evrei 9,28), pentru a binecuvân-ta cu viaţă veşnică pe poporul Său care aşteaptă. Aşa cum preotulîndepărta păcatele din sanctuar şi le mărturisea pe capul ţapuluiispăşitor, tot astfel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupralui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. Ţapul ispăşitor, ca-re purta păcatele lui Israel era trimis departe ,într-un pământ pu-stiit‘ (Levitic 16,22). În acelaşi fel Satana, care poartă vina tutu-ror păcatelor pe care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să lefacă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul a-cesta va fi pustiu, fără locuitori, şi va suferi în cele din urmă pe-deapsa deplină în foc, care va distruge pe toţi nelegiuiţii. În felulacesta, planul cel mare de mântuire îşi va ajunge împlinirea în e-radicarea finală a păcatului şi în eliberarea tuturor acelora careau vrut să renunţe la fărădelege.

În timpul rânduit pentru judecată – încheierea celor 2300 dezile în anul 1844 – a început lucrarea de cercetare şi de ştergerea păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele luiHristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, câtşi cei morţi sunt judecaţi ,după lucrurile care au fost scrise încărţi, după faptele lor.‘

Păcatele pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi nu au fost pără-site nu vor fi iertate şi nici şterse din cărţile rapoartelor, ci vorsta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu.Poate că faptele rele au fost săvârşite la lumina zilei sau la în-tunericul nopţii; dar, înaintea Aceluia cu care avem de-a face, eleau fost deschise şi descoperite. Îngerii lui Dumnezeu au fost


martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în rapoartele care nugreşesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, ascuns faţă de tată, demamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni altul afară de făp-taşul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cuprivire la păcat; dar el este descoperit în faţa inteligenţelor ce-rului. Întunericul nopţii celei mai întunecate, tăinuirea cea maimeşteşugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând decunoaşterea Celui veşnic. Dumnezeu are un raport exact cu pri-vire la orice faptă nedreaptă şi lucrare sau afacere necinstită. Elnu este indus în eroare de aparenţe de evlavie. El nu face greşe-li în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei stri-caţi cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriileşi citeşte viaţa interioară.

Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veşni-cie, duce cu ea povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cu-vintele o dată spuse, faptele o dată făcute, nu mai pot fi retrase.Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cuceritorul cel maiputernic de pe pământ nu mai poate chema înapoi nici măcar ra-portul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiarşi cele mai ascunse motive, toate îşi au greutatea lor în hotărâreadestinului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deşi pot fi uita-te de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptăţirea sau pentru con-damnarea noastră.

Aşa după cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu o exactitatefără greş pe planşeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul es-te reprodus cu credincioşie în cărţile de sus. Şi totuşi, cât de puţininteres se dă pe faţă cu privire la raportul care trebuie să fie su-pus privirii fiinţelor cereşti. Dacă s-ar putea da la o parte vălulcare desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilorar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt şi faptă cucare va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care serostesc zilnic ar rămâne nerostite şi câte fapte ar rămâne nefă-cute!

La judecată va fi cercetat felul cum a fost întrebuinţat fiecaretalant. Cum am folosit capitalul încredinţat? Va primi Domnul, lavenirea Sa, ce i se cuvine cu dobândă? Am întrebuinţat noi pute-rile încredinţate nouă, ale braţului, ale inimii şi ale creierului,spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii? Cum amfolosit timpul, condeiul, glasul, banii, influenţa? Ce am făcut pen-tru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului


sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Săusfânt; ce am făcut cu lumina şi adevărul, date nouă pentru a facepe oameni înţelepţi spre mântuire? Nici o valoare nu are simplamărturisire a credinţei în Hristos; numai dragostea care se dă pefaţă prin fapte este socotită veritabilă; doar dragostea este aceeacare dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ceea ce este fă-cut din dragoste, oricât de neînsemnat ar apărea în ochii oame-nilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu.

Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărţile cerului.Acolo se găseşte raportul datoriilor neîmplinite faţă de semeniilor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât deadesea a fost dat Satanei timpul, gândul şi puterile care aparţinlui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri.Fiinţe inteligente, care se pretind a fi urmaşi ai lui Hristos, suntpreocupate în câştigarea de averi pământeşti sau în procurareade plăceri lumeşti. Bani, timp şi putere sunt jertfite pentru eta-lare şi pentru îngăduinţă de sine; însă momentele devotate rugă-ciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului şi mărturisiriipăcatelor sunt puţine.

Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa min-tea, aşa ca ea să nu stăruiască chiar asupra lucrării pe care ar tre-bui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevăru-rile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mij-locitor atotputernic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depindede abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.

Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Mân-tuitorului nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în da-toria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu.Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, paradei saucăutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciunestăruitoare a Cuvântului adevărului. Subiectul cu privire la sanc-tuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de cătrepoporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personalăa poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu nepu-tinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremeaaceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecareare un suflet de salvat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce tre-buie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu.Fiecare trebuie să se întâlnească cu Judecătorul cel mare faţă înfaţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să contemple-


ze cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vordeschide cărţile, când, aşa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-şiprimească plata la sfârşitul zilelor.

Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect tre-buie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dum-nezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrullucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice sufletcare trăieşte pe pământ. El deschide privirii planul de mântuire,aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperin-du-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi pă-cat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijăaceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le ceresocoteală de nădejdea care este în ei.

Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din sanctuarul desus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca şimoartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare,pe care, după înviere s-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuiesă intrăm prin credinţă dincolo de perdea ,unde Isus a intrat pen-tru noi ca Înainte-mergător.‘ Evrei 6,20. Acolo se reflectă luminade la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere maipătrunzătoare a tainelor răscumpărării. Mântuirea omului a fostadusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă îm-plineşte cererile cele mai mari ale legii lui Dumnezeu călcate deom. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa,dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poatefi prezentată înaintea lui Dumnezeu.

,Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărtu-riseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.‘ Proverbe 28,13. Dacăaceia care îşi ascund şi îşi scuză păcatele ar vedea cum se bucurăSatana de ei, cum el îşi bate joc de Hristos şi de sfinţii îngeri prinviaţa lor, s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să lepărăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru apune stăpânire pe mintea întreagă, şi el ştie că, dacă aceste de-fecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără înce-tare să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofisteria lui fatalăcă ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijloceşte în favoarea lor cu mâi-nile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit, şi spune tuturor celor ca-re îl vor urma: ,Harul Meu îţi este de ajuns.‘ 2Corinteni 12,9.,Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eusunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru suflete-


le voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.‘Matei 11,29.30. Nimeni deci să nu socotească defectele sale cafiind de nevindecat. Dumnezeu va da credinţă şi har pentru a leînvinge.

Trăim acum în marea zi a ispăşirii. În serviciul simbolic, atuncicând marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cereasă îşi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire î-naintea Domnului, ca să nu fie nimiciţi din mijlocul poporului. Înacelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în carteavieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas,să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristareapentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţăo cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi fri-vol, îngăduit de atâţia care se pretind creştini, trebuie îndepăr-tat. În faţa tuturor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile relece vor să stăpânească, stă cea mai serioasă luptă. Lucrarea depregătire este o lucrare individuală. Nu suntem mântuiţi în grup.Puritatea şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţila altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa ju-decăţii lui Dumnezeu, El va examina cazul fiecăruia în parte cutot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ.Toţi trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată, fără zbârciturăsau altceva de felul acesta.

Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşi-re. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecataare loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timpde mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea vaajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, via-ţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, maipresus decât orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la aver-tizarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nuştiţi când va veni vremea aceea.‘ Marcu 13,33. ,Dacă nu veghezi,voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în ce ceas voi veni peste tine.‘Apocalipsa 3,3.

Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturorva fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har saude probă se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe noriicerului. Hristos, privind la timpul acela, spune în cartea Apocalip-sei: ,Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este înti-nat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană, să trăias-


că şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şimai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, casă dau fiecăruia după fapta Lui.‘ Apocalipsa 22,11.12.

Cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi vor trăi împreună pe pământ înstarea lor muritoare – oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şivor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pro-nunţată în sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a in-trat în arcă, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoşi a-fară; dar, timp de şapte zile, oamenii neştiind că soarta lor a fostpecetluită şi-au continuat viaţa fără grijă şi iubitoare de plăceri şişi-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se a-propia. ,Tot aşa‘ spune Mântuitorul , va fi şi la venirea Fiului O-mului.‘ Matei 24,39. Pe tăcute şi pe neobservate, ca şi hoţul în miezde noapte, va veni ora hotărâtoare care va stabili soarta fiecăruiom, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovaţi.

,Vegheaţi dar... ca nu cumva, venind fără veste, să vă găseascădormind.‘ Marcu 13,35.36. Este primejdioasă starea acelora care,obosiţi de veghere, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul deafaceri este absorbit de urmărirea câştigului, în timp ce iubitorulde plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi a-ranjează podoabele, s-ar putea ca chiar în ceasul acela Judecăto-rul întregului pământ să rostească sentinţa: ,Ai fost cântărit încumpănă şi ai fost găsit uşor.‘ Daniel 5,27.“ Tragedia veacurilor,cap. 28, par. 5-36.


Capitolul 21

Ştergerea păcatelor

Judecata de cercetare este urmată de ştergerea păcatelor. A-ceasta este marea binecuvântare a ispăşirii finale, pentru că, odată ce această lucrare este împlinită, cei răscumpăraţi sunt însiguranţă veşnică faţă de orice posibilitate ca păcatele să se în-toarcă asupra lor din nou.

Este de cea mai mare importanţă să fie stabilită o interpreta-re biblică corectă, cuvintelor „ştergerea păcatelor“. În termeni bi-blici, această expresie înseamnă să le muţi dintr-un loc într-altul,după cum confirmă declaraţiile următoare:

„A şters zapisul cu ritualurile lui, care stătea împotriva noastrăşi ne era potrivnic, şi l-a dat la o parte, pironindu-l pe cruce.“ Co-loseni 2,14. K. J.V. Bible.

„Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndepli-nită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot ast-fel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sauştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo.“ Tragedia vea-curilor, cap. 23, par. 38.

În ambele referinţe „ştergerea păcatelor“ este definită ca „a în-depărta“, „a muta“, sau „a da la o parte“. Înseamnă a fi luatedintr-un loc şi puse într-alt loc.

Prima ştergere are loc atunci când păcatele sunt îndepărtatede la păcătos şi aduse în sanctuar, unde rămân până la ziua ceamare a ispăşirii finale. A doua ştergere a păcatelor are loc atuncicând ele sunt luate din sanctuar şi sunt puse asupra ţapuluiispăşirii sau pentru Azazel. Nici una din aceste ştergeri nu aducenimicirea păcatului. Acest lucru va fi adus la îndeplinire atuncicând păcatul va fi îndepărtat pentru totdeauna împreună cu ţapulispăşirii, fiind şters din existenţă.

(294)

Ştergerea păcatelor nu reprezintă, după cum mulţi presupun,ştergerea rapoartelor păcatului. Ea reprezintă îndepărtareapăcatului ca atare, mai întâi de la credincios, apoi din sanctuar,iar în cele din urmă din existenţă.

În acelaşi timp, se vor face ajustări la rapoarte pentru a sepăstra un tablou corect, care să arate unde se află păcatul. Unelerapoarte vor fi şterse dintr-o carte, pentru a fi consemnate în alta.De exemplu, când la judecată se constată că o persoană nu aizbutit să îndepărteze toate păcatele, numele acesteia va fiîndepărtat sau şters din cartea vieţii, pentru a fi scris în carteamorţii.

Pentru a înţelege în mod corect ştergerea păcatelor estenecesar să înţelegem diferenţa dintre rapoartele păcatului şipăcatul în sine, precum şi calea în care fiecare îşi găseşte locul însanctuar.

Primul lucru care arată că există o diferenţă între unul şicelălalt este faptul că o persoană poate avea, în sanctuar, unraport complet al păcatelor sale, fără ca el să aibă deloc vreunpăcat acolo. În clipa în care un om păcătuieşte, îngerii, care suntînsărcinaţi să facă o astfel de lucrare, scriu un raport al fără-delegii sale. Aceasta se face indiferent că o persoană vine sau nusă-şi mărturisească fărădelegea. Aşa se face că, oamenii care nuşi-au mărturisit niciodată vreun singur păcat în viaţa lor şi carenu au nici un păcat în sanctuar, au în sanctuar un raport completal fiecărui gând, cuvânt şi faptă a vieţii lor. În cazul lor, ei au unraport rău în ceruri fără ca păcatele lor să fie în sanctuar. Numaiaceia care se pocăiesc de păcatul lor, care este transferat în sanc-tuar, au în ceruri atât păcatul, cât şi raportul lui.

Al doilea lucru care dovedeşte că există o diferenţă vitală întrepăcat şi raportul păcatului este acela că transferul păcatului estelucrarea lui Hristos, Marele Preot, în timp ce lucrarea de aconsemna păcatele în rapoarte le este încredinţată îngerilor. Niciuna dintre părţi nu face lucrarea celeilalte. Aceasta este aşa dincauza respectului profund pe care ambele părţi îl au pentrupoziţia acordată una celeilalte şi, mai ales, pentru faptul că în-gerii nu pot face în nici un fel lucrarea Marelui Preot.

A treia dovadă în favoarea acestui punct este că, în timp cepăcatul pângăreşte tot ceea ce atinge, inclusiv locurile sfinte dincer sau Sfânta şi Sfânta Sfintelor, raportul păcatului nu face acestlucru. Dacă rapoartele păcatului ar întina sanctuarul, atunci

ŞTERGEREA PĂCATELOR 295

Biblia ar fi o carte necurată, nesfântă, pentru că ea conţinerapoartele multor fapte păcătoase, incluzându-l pe cel mai rău cuputinţă din istoria veşniciei – uciderea lui Dumnezeu prinrăstignirea lui Hristos.

Al patrulea martor este faptul că, în timp ce păcatul va fi ştersdin existenţă, rapoartele vor rămâne pentru veşnicie. Acesterapoarte vor include orice gând, cuvânt şi faptă exprimate saucomise vreodată de cei neprihăniţi, cât şi de cei răi. Unii pot socotiaceasta drept un gând înfricoşător, dar când lucrul acesta esteînţeles în lumina scopurilor veşnice ale lui Dumnezeu,credinciosul va vedea că aşa trebuie să fie şi se va bucura.

Există o bogăţie de dovezi care confirmă faptul că rapoartele nupot şi nici nu vor fi şterse în realitate. Să le luăm în atenţie.

„Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că deexistenţa legii lui Dumnezeu este strâns legată fericirea tuturorfiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din lupta ceamare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei răsculaţi,într-un glas declară: ,Drepte şi adevărate sunt căile Tale,Împărate al celor sfinţi.‘ K. J.V. Bible.“ Tragedia veacurilor, cap.42, par. 25.

Istoria păcatului este raportul acestuia, cronica acţiuniloromeneşti împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului. Aceastava sta pentru toată veşnicia ca martoră pentru neprihănirea luiDumnezeu. Acest raport nu va fi ceva vag, un cont general al fap-telor rele, ci unul care va conţine toate faptele marii lupte.

Alături de rapoartele care sunt scrise cu exactitate de cătresfinţii îngeri, scrierile inspirate vor fi de asemenea în ceruri. A-cestea vor fi folosite în decursul mileniului, când cei neprihăniţivor judeca pe cei răi.

„...,ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vorîmpărăţi cu El o mie de ani.‘ Apocalipsa 20,4.6. Acum este timpulcând, aşa cum a prezis apostolul Pavel, ,sfinţii vor judeca lumea.‘1Corinteni 6,2.3. Împreună cu Hristos ei judecă pe cei nelegiuiţi,comparând faptele lor cu cartea statutară, Biblia, hotărând fie-care caz după faptele făcute în trup.“ Tragedia veacurilor, cap. 41,par. 3 de la sfârşit.

Scrierile Spiritului Profetic vor fi de asemenea acolo, dupăcum i s-a spus sorei White: „Să nu te temi de oameni, căci scu-tul Meu te va apăra. Nu tu vorbeşti; Domnul este cel care dă so-liile de avertizare şi de mustrare. Nu te abate vreodată, în nici


o circumstanţă, de la adevăr. Împarte lumina pe care Eu ţi-o voida. Soliile pentru aceste zile din urmă trebuie să fie scrise în cărţi,şi ele vor fi nemuritoare pentru a mărturisi împotriva acelora ca-re s-au bucurat cândva de lumină, dar care au fost conduşi să olepede din cauza influenţelor seducătoare ale răului.“ SelectedMessages, vol. 1, pag. 32.

Dacă scrierile Spiritului Profetic rămân nemuritoare, atunciele niciodată nu vor pieri. Împreună cu Biblia îşi vor avea locul înceruri şi vor fi folosite ca referinţe la judecata celor răi.

Nu există nimic care să sugereze că ele vor fi versiuni prescur-tate din care au fost scoase rapoartele păcatului. Dimpotrivă, seva întâmpla tocmai invers, pentru că fiecare persoană va fi jude-cată potrivit cu lumina pe care a cunoscut-o. De exemplu, cei ca-re, cunoscând rapoartele Bibliei, au comis adulter şi crimă, pre-cum David, nu au nici cea mai mică scuză, ca şi el, din pricina re-velaţiei cu privire la atitudinea pe care Dumnezeu a avut-o faţăde crimele lui David. În determinarea gradului de vinovăţie alacestor oameni, crimele lor vor trebui comparate cu Biblia şi Spi-ritul Profetic, ceea ce înseamnă că acestea trebuie să fie consem-nate acolo în forma lor completă.

Acele rapoarte nepieritoare conţin relatările păcatelor comisede către oameni care vor fi în Împărăţie; oameni ca Adam şiAvraam. Noi vom putea citi aceste relatări acolo, după cum le pu-tem citi şi astăzi. De aceea, dacă ştergerea păcatelor înseamnăştergerea rapoartelor, atunci şi aceste relatări biblice vor trebuisă fie şterse.

Dar există mai departe dovezi că rapoartele conţinute în cărţinu vor fi scoase şi nici pierdute. După o mie de ani de la şterge-rea păcatelor cei răi vor fi înviaţi şi se vor strânge în jurul cetăţiipentru asaltul final. Când fac acest lucru cărţile cu rapoarte vorfi deschise şi orice păcat pe care ei l-au comis vreodată va trece pedinaintea ochilor lor.

„De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul luiIsus priveşte asupra celor nelegiuiţi, ei devin conştienţi de fie-care păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul un-de picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţe-niei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarealegii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajatprin îngăduirea păcatului, binecuvântările pervertite, solii luiDumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă


respinse din cauza inimii încăpăţânate şi nepocăite – toate a-cestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc.“ Tragedia vea-curilor, cap. 42, par. 12.

Această declaraţie dovedeşte, până acum, că rapoartele celornelegiuiţi nu au fost şterse după încheierea mileniului. Ceea ceurmează, însă, dovedeşte clar că şi rapoartele păcatelor comise decătre cei neprihăniţi vor fi păstrate până la acel timp.

„Deasupra tronului este descoperită crucea; şi, ca o priveliştepanoramică, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam împreunăcu etapele succesive din planul cel mare al mântuirii; naşterea u-milă a Mântuitorului, primii Săi ani de simplitate şi ascultare; bo-tezul Său în Iordan; postul şi ispitirea din pustie; lucrarea Sa pu-blică, descoperind oamenilor cele mai preţioase binecuvântări alecerului; zilele pline de fapte de iubire şi de milă; nopţile de rugă-ciune şi veghere în singurătatea munţilor; comploturile de invi-die, ură şi răutate, cu care erau răsplătite binefacerile Lui; ago-nia îngrozitoare şi tainică din Ghetsemani, sub povara zdrobitoa-re a păcatelor lumii întregi; trădarea în mâinile gloatei ucigaşe;evenimentele înfricoşătoare din noaptea aceea de groază, prizo-nierul care nu se împotrivea, părăsit de ucenicii Săi iubiţi, şi ca-re fugiseră dezamăgiţi pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumne-zeu adus în mijlocul veseliei în faţa lui Ana, judecat în palatul ma-relui preot, în sala de judecată a lui Pilat, înaintea lui Irod cel crudşi laş, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte. Toa-te acestea sunt prezentate în culori vii...

Spectacolul îngrozitor se arată exact aşa cum a fost.“ Tragediaveacurilor, cap. 42, par. 13, 15pp.

Atât Adam, cât şi cei unsprezece apostoli menţionaţi în acestparagraf vor fi în cer, şi deci în cetate, când păcatele lor suntprezentate înaintea ochilor lor şi înaintea mulţimilor. Că Adamva fi acolo este dovedit prin declaraţia următoare, cu privire laîntâlnirea din nou a sa cu al doilea Adam:

„Când cei răscumpăraţi sunt primiţi în cetatea lui Dumnezeu,se înalţă un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami suntgata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschisesă primească pe tatăl neamului nostru omenesc – fiinţa pe care acreat-o El, care a păcătuit împotriva Făcătorului său şi pentrupăcatul căreia semnele răstignirii sunt purtate în trupulMântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nucade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la


picioarele Sale, strigând: ,Vrednic, vrednic este Mielul care a fostjunghiat! ‘ Mântuitorul îl ridică cu gingăşie şi-l îndeamnă săprivească iarăşi la căminul din Eden, din care a fost atâta vremealungat.“ Tragedia veacurilor, cap. 40, par. 33.

Urmează apoi o descriere a repunerii în drepturi a lui Adam,dar ceea ce am citat este suficient pentru a dovedi că el va fi în cerşi va avea un loc pe noul pământ.

Ştim de asemenea că apostolii vor fi acolo, pentru că numele lorvor fi scrise pe temeliile cetăţii cereşti.

Păcatele lui Adam şi ale apostolilor au fost şterse cu cel puţin omie de ani înainte ca această privelişte panoramică a vieţilor lorsă fie desfăşurată înaintea tuturor celor care o văd. Dacă ştergereapăcatelor lor ar fi însemnat ştergerea reală a rapoartelor lor,atunci această prezentare ar fi imposibilă. Cu multă vreme înaintear fi fost uitate rapoartele şi amintirea acestor lucruri.

Înaintea mulţimilor va fi prezentat tabloul înfiorător al unorpăcate grave. Petru va fi arătat încă o dată în curte înconjurat deoamenii care erau acolo. Din nou vor fi auzite acuzaţiile slujnicei,vocea lui Petru va răsuna iarăşi în blesteme şi înjurături şicocoşul va cânta exact cum a cântat în acea noapte teribilă.

De ce Petru şi ceilalţi ucenici vor fi supuşi la această dezvăluireteribilă a păcatelor lor? Este acest lucru necesar?

Este foarte necesar, căci Dumnezeu nu iroseşte timp şi efortfără folos. Există un scop real în acţiunile Lui.

În afara Noului Ierusalimului, stând printre cei pierduţi veşnic,vor fi câţiva din cei care în noaptea aceea au fost în curtea mareluipreot. Când ei privesc la cei slăviţi din cetate, îl vor vedea pe Petruprintre cei răscumpăraţi de Domnul. Întrebarea care va apare înminţile lor va fi: „Noi nu ne-am lepădat de Hristos cu blesteme şiînjurături! Petru a făcut cu mult mai rău decât am făcut noi vreo-dată! Atunci de ce el se află acolo, iar noi suntem excluşi?“

Această întrebare trebuie să primească un răspuns care să-i sa-tisfacă totalmente, pentru că ei nu vor fi daţi uitării veşnice înain-te de a fi pe deplin convinşi că nu există greşeală în guvernarealui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere aceasta pentru propria Sa în-dreptăţire, ci pentru siguranţa veşnică a universului.

Dacă ar fi existat o ştergere completă a tuturor rapoartelorpăcatelor lui Petru, Dumnezeu ar trebui să răspundă spunând:„Nu ştiu despre ce vorbiţi. Eu nu am nici un raport şi nu păstreznici o amintire despre ceea ce voi spuneţi că a făcut Petru.“


Un asemenea răspuns nu poate fi satisfăcător. Ei îl vor acuzape Dumnezeu de favoritism şi duplicitate. Scopurile lui Dumne-zeu nu ar servi unei asemenea situaţii. Dumnezeu însă va răspun-de celor care întreabă:

„Ştiu tot ce a făcut Petru; fiecare blasfemie rostită de el. Păcatullui a fost unul dintre cele mai grave. Dar el s-a pocăit de păcatulsău şi harul Meu transformator l-a schimbat într-o persoană careeste pregătită să trăiască în Paradis. Dacă şi voi v-aţi fi mărturisitşi părăsit păcatele, asemenea lui, azi aţi fi fost unde se află el.“

Această onestitate desăvârşită din partea lui Dumnezeu îi va lă-sa fără răspuns. Vor recunoaşte că şi ei ar fi putut fi mântuiţi şi căexcluderea lor din cer este rodul propriei lor revolte şi neglijenţe.

S-ar putea susţine că, o dată ce toate întrebările cu privire laadevăr şi eroare au fost pentru totdeauna rezolvate la judecată,nu va mai fi nevoie să se păstreze în continuare rapoartele păca-tului. Acest lucru nu este însă corect, pentru că niciodată nu vaveni un timp când să se poată renunţa la acele rapoarte. Acest a-devăr este clarificat în următoarele paragrafe:

„Satana punea pe seama legii şi guvernării lui Dumnezeu dis-cordia pe care acţiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spu-nea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea că scopul luiera să îmbunătăţească întocmirile lui Iehova. De aceea era nece-sar ca să demonstreze natura pretenţiilor sale şi să arate efectulschimbărilor propuse în legea divină. Propria lui lucrare urmasă-l condamne. Satana pretinsese de la început că nu se răzvrăti-se, dar universul întreg trebuia să vadă pe amăgitor demascat.

Chiar şi atunci când s-a hotărât că el nu mai putea rămâne încer, Înţelepciunea Infinită n-a distrus pe Satana. Deoarece numaislujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentulcreaturilor Sale trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privi-re la dreptatea şi la mila Sa. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lu-mi, fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatu-lui, nu puteau vedea dreptatea şi mila lui Dumnezeu în distruge-rea lui Satana. Dacă ar fi fost adus imediat la inexistenţă, ei ar fislujit pe Dumnezeu din teamă şi nu din iubire. Influenţa amăgito-rului n-ar fi fost cu totul distrusă şi nici spiritul de revoltă n-ar fifost îndepărtat cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungăla maturitate. Pentru binele universului întreg, de-a lungul vea-curilor veşnice, Satana trebuia să-şi dezvolte pe deplin principii-le, pentru ca acuzaţiile lui aduse împotriva guvernării divine să


fie văzute de fiinţele create în lumina lor adevărată, pentru cadreptatea şi mila lui Dumnezeu, precum şi imutabilitatea legii Sa-le să fie pentru totdeauna aşezate în afara oricărei discuţii.

Răzvrătirea lui Satana urma să fie o lecţie pentru univers, de-alungul veacurilor viitoare, ca o mărturie continuă cu privire la na-tura şi la urmările grozave ale păcatului. Efectul conducerii luiSatana, urmările ei asupra îngerilor şi a oamenilor aveau să ara-te care urmau să fie roadele lepădării autorităţii divine. Aceastatrebuia să dea mărturie despre faptul că de existenţa guvernăriilui Dumnezeu şi a legii Sale depindea buna stare a tuturor fiinţe-lor pe care El le crease. Astfel, istoria acestei experienţe grozavede răzvrătire urma să fie o ocrotire continuă pentru toate inteli-genţele sfinte, prevenindu-le să mai fie amăgite cu privire la na-tura fărădelegii, să le ferească de a mai săvârşi păcatul şi a sufe-ri pedeapsa pentru el.“ Tragedia veacurilor, cap. 29, par. 15-17.

De ce este acest raport al păcatului păstrat în ceruri, ca „o o-crotire continuă pentru toate inteligenţele sfinte“, pentru a le fe-ri de căderea în păcat? Cu siguranţă că aşa ceva nu ar fi necesarîntr-un mediu lipsit de păcat!

A fost un timp când nu exista un asemenea raport. Nici înge-rii sfinţi şi nici locuitorii îndepărtatelor galaxii nu au avut cu-noştinţa răului. Cuvântul lui Dumnezeu era unica autoritate denecontestat.

Cineva ar putea presupune că nu mai era nevoie de nimic pen-tru a face cerul un loc al siguranţei. Însă adevărul este că, atuncicând Satana s-a ridicat să pună la îndoială acea autoritate, a de-venit evident că cuvântul lui stătea împotriva cuvântului luiDumnezeu. Cel rău a fost în stare să facă să pară, în ochii multo-ra, că soluţia lui era mai bună decât cea a lui Iehova. Satana pre-tindea că trebuie să aibă loc schimbări în administraţia divină, î-nainte ca fericirea şi pacea deplină să poată fi asigurate, în timpce Dumnezeu a contracarat avertizând că făgăduinţele de mareînălţare vor produce doar o teribilă degradare.

Pare straniu, dar cuvântul lui Dumnezeu nu a fost suficientpentru a preveni apariţia răzvrătirii. Dacă ar fi fost suficient, a-tunci marea revoltă a răului nu ar fi avut loc niciodată. Ceva cumult mai mult trebuia să fie oferit, pentru a garanta ca nelegiui-rea să nu mai apară niciodată în împărăţia lui Dumnezeu.

Vreme de şase mii de ani Satana a avut la dispoziţie ocazia de ademonstra adevărata natură a pretenţiilor sale. Din cauza naturii


înşelătoare a lucrării sale, demascarea lui a fost o lucrare nespusde dificilă. El a putut să facă să pară că el este cel corect şi că Dum-nezeu este opresorul şi distrugătorul.

„Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpati-zau, tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pepământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fiebiruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai subcârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura a-ceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iu-bire, şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce tre-buie folosite. Autoritatea lui Dumnezeu este morală, iar adevărulşi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.

A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe otemelie de siguranţă veşnică, iar în consfătuirile din cer sehotărâse ca să se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta princi-piile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El sus-ţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-adat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare,ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 79, par. 5-6.

Când totul se va sfârşi, universului i se va da cea mai bunădemonstraţie practică posibilă a diferenţelor reale dintreprincipiile blânde ale iubirii lui Dumnezeu şi violenţa, ura şirăutatea lui Satana. Nu va mai fi niciodată nevoie să fie supusăprobei această chestiune, deoarece punctele în litigiu au fostdovedite spre mulţumirea tuturor celor interesaţi. Chiar Satanaşi toţi urmaşii săi vor recunoaşte dreptatea şi neprihănirea luiIehova.

De-a lungul veşniciei, cei răscumpăraţi, îngerii sfinţi şilocuitorii lumilor necăzute vor explora şi mai adânc tainele iubiriirăscumpărătoare. Se vor deschide înaintea minţii lor adâncimiale înţelegerii devenite posibile numai datorită domnieipăcatului. Crucea va fi punctul de interes central, pentru că acoloneprihănirea a apărut în strălucirea ei cea mai aleasă, iar păcatulîn hidoşenia lui cea mai urâtă. Pe măsură ce cercetează acestetaine, ei vor fi păstraţi în siguranţă pentru totdeauna în faţaoricărei dispoziţii de a mai experimenta păcatul în orice formă.

Pentru ca un asemenea studiu să fie cu adevărat eficient trebuiesă nu lipsească nici o piesă din acest tablou. Fiecare detaliu tre-buie să se afle la îndemână, pentru a stabili locul şi influenţa lui.


De aceea este esenţial ca rapoartele complete ale păcatului şi alemântuirii să fie păstrate veşnic.

Dacă aceste rapoarte ar fi scoase din cărţi şi şterse din aminti-rea celor răscumpăraţi şi a locuitorilor lumilor necăzute, dupăcum mulţi presupun, universul va ajunge din nou la punctul deunde a început mai înainte lupta. Ar veni din nou timpul când ofiinţă ar pune la îndoială scopurile lui Dumnezeu şi întreaga is-torie plină de tristeţe s-ar repeta.

Ceea ce Dumnezeu a făcut este că El a cumpărat o poliţă de a-sigurare cu un preţ teribil. Milioane de vieţi au fost pierdute, o în-treagă lume creată este distrusă şi Hristos a suferit şi a murit caîntregul univers să poată fi pus în siguranţă veşnică.

Ar fi o irosire de timp, o nebunie şi iresponsabilitate din parteaLui să distrugă acea poliţă de asigurare, aşa cum s-ar întâmpladacă El ar şterge rapoartele păcatului din cărţi şi ar scoate toatăamintirea privitoare la această viaţă din mintea celor răscumpă-raţi şi a fiinţelor necăzute.

De aceea, ştergerea păcatului nu înseamnă ştergerea rapoar-telor sale, ci distrugerea păcatului ca atare. Rapoartele trebuie sărămână, tot la fel de sigur după cum păcatul trebuie să dispară.

Dovezile luate în consideraţie certifică faptul că păcatul este a-cela care va fi îndepărtat din univers şi nu amintirea sau rapor-tul său. Totuşi există unele declaraţii care, dacă nu sunt înţelesecorect, par să nege aceasta. Iată două dintre ele:

„Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-mi voi mai a-duce aminte de păcatele tale.“ Isaia 43,25.

„Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin ca-re a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nui-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat, îndurător, viaţa. Totastfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar maiavea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când suntchinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimicicredinţa şi n-ar mai avea încredere de a stărui pe lângă Dumne-zeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţământ adânc alnevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Pă-catele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şile mai pot reaminti.“ Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 18.

Textul din Isaia este o făgăduinţă personală din partea luiDumnezeu că, o dată ce a şters păcatele penitentului, El nu îşi vamai aduce aminte de ele. Pentru oamenii obişnuiţi solia este de la


sine înţeleasă. Ei interpretează această făgăduinţă astfel: Dum-nezeu se va lipsi pe Sine de orice aducere aminte a acelor păcatesăvârşite de copiii Săi.

Declaraţia din Tragedia veacurilor pare să confirme acestpunct de vedere, arătând că, o dată ce timpul de probă s-a închisşi păcatele lor au fost şterse, ei nu mai pot să şi le reaminteascăoricât de mult ar încerca s-o facă.

Ambele declaraţii sunt făcute în contextul ştergerii păcatelor,ceea ce pare să sugereze că această lucrare şterge rapoartele pă-catului atât din cărţile cerului, cât şi din mintea lui Dumnezeu şimemoria celor răscumpăraţi. Totuşi, dacă aceasta este interpre-tarea corectă a acestor paragrafe, atunci avem de-a face cu o con-tradicţie imposibilă, pentru că dovada prezentată mai înainte a-rată că ştergerea păcatelor nu avea ca scop asemenea ştergeri, ciîn realitate este înlăturarea păcatului însuşi.

Desigur că nu există contradicţii reale în această situaţie, ex-ceptând cazul că noi gândim că un grup de declaraţii spun contra-riul a ceea ce noi credem că ar declara celălalt grup. Avem nevoiede o revizuire a înţelegerii pe care Scripturile o dau cuvântului „a-mintire“, care este diferită de felul cum cuvântul este în general fo-losit astăzi. Să nu uităm că Biblia este propriul ei dicţionar.

Trebuie să găsim o situaţie unde cuvântul este folosit în acelaşifel ca în declaraţia şi în versetul analizate, ca să înţelegem înţe-lesul pe care Scripturile îl dau în mod simultan cuvântului res-pectiv. Un asemenea exemplu îl găsim în instrucţiunile date deDumnezeu pentru nimicirea amaleciţilor.

Acest popor sălbatic şi crud, întâlnit pentru prima oară de că-tre izraeliţi între Egipt şi muntele Sinai, îi loveau la marginiletaberei pe cei slabi şi osteniţi. Purtarea lor violentă era expre-sia naturii rele care le stăpânea inimile şi l-a condus pe Dum-nezeu să poruncească izraeliţilor să le şteargă pomenirea de pepământ, exact aşa cum amintirea păcatului trebuie să fie ştear-să din univers.

„Domnul a zis lui Moise: ,Scrie lucrul acesta în carte, ca să sepăstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pome-nirea lui amalec de sub ceruri.‘ “ Exod 17,14.

Chiar înainte de moartea lui Moise, Dumnezeu a repetat aceas-tă făgăduinţă:

„Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut amalec pe drum, la ieşirea voas-tră din Egipt, cum te-a întâlnit pe drum şi fără nici o teamă de


Dumnezeu s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor ce-lor care se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri.Când îţi va da Domnul, Dumnezeul tău odihnă, după ce te vaizbăvi de toţi vrăjmaşii care te înconjoară, în ţara pe care Dom-nul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire şi spre stăpânire, săştergi pomenirea lui amalec de sub ceruri, să nu uiţi lucrul a-cesta.“ Deuteronom 25,17-19.

Cu toate că a luat ceva timp, aceste cuvinte profetice au fostîmplinite la literă. Pomenirea sau menţionarea lui amalec a fostştearsă de pe faţa pământului. În timpul domniei lui Saul, atâtel, cât şi David s-au luptat cu acest neam reducând puterea şinumărul lor. Când David s-a întors la Ţiclag şi l-a găsit o ruinăfumegândă ca rezultat al incursiunii amaleciţilor, i-a urmărit şi,printr-un atac fulgerător, a fost foarte aproape de a-i nimici. Doarpatru sute de oameni au putut să scape călare pe nişte cămile,după cum stă scris:

„David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scă-pat nici unul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încăle-cat pe cămile şi au fugit.“ 1Samuel 30,17.

Ultima menţiune despre amaleciţi se găseşte în 1Cronici 4,43.Este vorba de isprava celor cinci sute de simeoniţi care, în zileleregelui Ezechia, s-au dus la muntele Seir şi au bătut rămăşiţa deamaleciţi care scăpase cu viaţă.

Astăzi nu mai există nici un om din acel popor şi nu mai existăvreo pomenire vizibilă care să amintească despre călătoria lor pepământ. Ei nu au lăsat în urma lor nici ruinele unor cetăţi, nicilucrări de artă sau de literatură, sau vreun alt semn tangibil cuprivire la existenţa lor. Pomenirea lor a fost ştearsă, dar aminti-rea lor rămâne consemnată în rapoartele Scripturilor, după cuma zis Dumnezeu: „...să ştergi pomenirea lui amalec de sub ceruri,să nu uiţi lucrul acesta.“ Deuteronom 25:19.

Această referinţă dovedeşte că Dumnezeu face deosebire întrepomenirea sau menţionarea unui popor şi amintirea activităţilordin timpul existenţei lor. Este evident că pomenirea saumenţionarea înseamnă orice lucru tangibil, vizibil, cu privire laacel popor, ca de pildă descendenţii lor sau lucrările mâinilor lor.Când nu mai există nici un reprezentant în viaţă din neamul lorşi tot ce au făcut ei a dispărut cu desăvârşire, atunci se poate spunecă pomenirea sau menţionarea lor a fost ştearsă, dar aceasta nuînseamnă că rapoartele faptelor lor, fie în formă scrisă, fie în


memoria celor care au auzit de ei, au fost de asemenea şterse.Amalec a dispărut de pe faţa pământului atât de complet ca şi

cum n-ar fi existat niciodată, dar rapoartele faptelor lui păcătoasevor rămâne pentru veşnicie. Păstrarea Bibliei face sigură aceastăamintire care nu va fi uitată niciodată.

Când înţelesul pe care îl dau Scripturile cuvântului „pomenire“se aplică la ştergerea păcatului, atunci vor dispărea toatecontradicţiile aparente. Atunci vom înţelege că ceea ce e şters esteprezenţa reală a păcatului dinăuntrul credinciosului, iar aceastanu are nimic de-a face cu privarea lui de amintirea păcatelorfăcute de el pe pământ.

O dată ce a fost determinat înţelesul acestui cuvânt este posibilsă înţelegem declaraţia din Tragedia veacurilor, cap. 39, par. 18.

„Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, princare a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeunu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat, îndurător, viaţa.Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu armai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe cândsunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-arnimici credinţa şi n-ar mai avea încredere de a stărui pe lângăDumnezeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţământadânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să ledescopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fostşterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.“

Primul lucru care trebuie notat este că pericolul lor constă înposibilitatea de a avea păcate nemărturisite. Dacă ei au vreunuldin aceste păcate nu vor putea să îşi păstreze credinţa necesarăpentru a putea trece cu bine prin judecata de cercetare finală. Deaceea este absolut necesar ca orice păcat să fie trimis înainte lajudecată.

Problema este că nimeni nu ştie când a văzut şi a mărturisitultima urmă de nelegiuire dinăuntrul lui. Nici un om care a făcutpaşi pozitivi în experienţa sa creştină nu poate avea dificultăţi îna înţelege acest fapt. Fiecare îşi va aduce aminte de ocaziilediferite când Duhul lui Dumnezeu l-a convins de păcatenesuspectate înainte. Când harul curăţitor al lui Dumnezeu aeliminat problema, cel pocăit stă înaintea Domnului cu oconştiinţă nevinovată. El a înţeles că vor veni descoperiri viitoareale unor nelegiuiri mai adânci care locuiesc în el, însă, pentrumoment, el nu le poate vedea, aşa că nu poate face nimic cu privire


la acestea.Va veni timpul în cele din urmă când ultimele pete îi sunt

descoperite, însă experienţa sa nu va fi diferită de nici una princare a trecut mai înainte. Nu va exista nimic care să-i arate căaceasta este încheierea lucrării făcute de harul divin în sufletulsău.

Astfel, pe durata timpului strâmtorării lui Iacov, sfinţii nu vorşti că toate nelegiuirile lor au fost mărturisite şi trimise însanctuar. Cunoscând natura critică a timpului în care se află, eiîşi vor da seama că trebuie să fie într-o condiţie de desăvârşireneîntinată. De aceea, ei îşi vor cerceta inimile pentru a găsi vreunelement care în sinea lui să fie o amintire a păcatului. Din fericire,ei nu vor avea succes în căutarea lor, pentru că „Păcatele lor aumers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai potreaminti.“

Simplul motiv pentru care ei nu şi le mai pot reaminti este cănu mai există nici o amintire rămasă înăuntrul lor care să deamărturie despre existenţa păcatelor, exact aşa cum nu mai existănici o urmă a amaleciţilor astăzi care să confirme existenţa lor.

Acest înţeles al cuvântului „amintire“ a fost clar înţeles de cătreE. J. Waggoner, care a scris:

„Trebuie să ne păzim împotriva ideii că ştergerea păcatelor estedoar ca trecerea unui burete peste o tablă sau ca intrarea într-unregistru contabil care să echilibreze contul. Aceasta nu reprezintăştergerea păcatelor. Un om neştiutor, care a văzut termometrulpentru prima dată, s-a gândit să scadă temperatura spărgândtermometrul. Dar ce efect a avut acest lucru asupra vremii? Totatât de mult ca şi ştergerea raportului păcatelor pentru unpăcătos. Smulgerea unei file dintr-o carte sau arderea cărţii careconţine raportul, nu şterge păcatul. Păcatul nu este şters prinştergerea raportului său, după cum nici arderea Bibliei mele nudesfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu. A existat un timp când toateBibliile care puteau fi găsite au fost distruse; dar Cuvântul luiDumnezeu – adevărul – a rămas acelaşi, pentru că adevărul esteDumnezeu însuşi; este chiar viaţa Lui.

Adevărul este sădit în ceruri şi pe pământ; el umple stelele şile ţine pe poziţiile lor; este acel lucru prin care cresc plantele şiprin care păsările îşi construiesc cuiburi; este acel lucru prin careele ştiu cum să găsească drumul peste mări. Când Moise a sparttablele de piatră, legea a rămas la fel de neschimbată ca şi mai


înainte. Tot aşa, chiar dacă raportul tuturor păcatelor noastre,scrise cu degetul lui Dumnezeu, ar fi şterse, păcatul ar rămâne,pentru că păcatul se află în noi. Chiar dacă raportul păcatuluinostru ar fi gravat în piatră şi piatra ar fi măcinată în pulbere,nici măcar acest lucru nu ar şterge păcatul nostru.

Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din natura şi dinfiinţa omului. Sângele lui Isus Hristos ne curăţă de orice păcat.Trupurile noastre sunt canalul, malul, nisipul de pe ţărm alrâului vieţii. Păcatul şi-a lăsat amprenta lui asupra noastră.Când vedem pe ţărmul mării o porţiune de nisip netedă, primulnostru impuls este să scriem sau să desenăm ceva pe nisip. Apoivine apa mării şi fiecare val care trece peste acesta ajută laştergerea urmelor până când sunt şterse cu desăvârşire. Întocmaiaşa curentul de viaţă de la tronul lui Dumnezeu va spăla şi vaşterge urmele lăsate în noi de păcat.

Ştergerea păcatului înseamnă ştergerea lui din naturanoastră, ca noi să nu mai avem de-a face deloc cu el. ,Închinătoriio dată curăţiţi‘ – curăţiţi cu adevărat prin sângele lui Hristos –,nu mai au conştienţa păcatului‘ (Evrei 10,2, K. J.V. Bible),deoarece calea păcatului a fost îndepărtată de la ei. Nelegiuirealor poate fi căutată, dar nu va fi găsită. Ea a fost îndepărtatăpentru veşnicie de la ei – este ceva străin pentru noile lor naturişi chiar dacă pot să-şi reamintească faptul că au săvârşit anumitepăcate, ei au uitat păcatul în sine – nu se mai gândesc să-l facăniciodată. Aceasta este lucrarea lui Hristos în adevăratulsanctuar care nu a fost ridicat de un om, ci de Domnul –sanctuarul care nu a fost făcut de mâini omeneşti, ci a fost adusla existenţă prin gândul lui Dumnezeu.“ The Review and Herald,30 septembrie 1902.

Înţelegerea lui Waggoner este în deplină armonie cu învăţăturadespre curăţirea sanctuarului din Biblie şi Spiritul Profetic. Dupăcum am arătat mai devreme în aceste studii, serviciul zilnictransferă păcatul de la păcătos în sanctuar. În acest fel păcatul,care mai înainte îl pângărea pe păcătos, acum contaminasanctuarul. S-a subliniat că raportul păcatului din cărţi nu estenecurăţia. Păcatul, şi nu raportul acestuia, pângăreştesanctuarul. De aceea, curăţirea sanctuarului este adusă laîndeplinire prin ştergerea sau îndepărtarea păcatului care îlfăcea necurat.

„După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin



Du

pă c

um

mar

ea s

pală

urm

ele

de

pe n

isip

şi

nu

se

mai

ved

e n

imic

, to

t as

tfel

Dom

nu

l în

dep

ărte

ază

păca

tul

de

la n

oi ş

i n

u-l

vom

mai

cu

noa

şte

nic

iod

ată.

credinţă asupra jertfei pentru păcat şi prin sângele ei transferateîn simbol în sanctuarul pământesc, tot aşa şi în noul legământ,păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupralui Hristos şi transferate în fapt în sanctuarul ceresc. Şi aşa cumcurăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prinîndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfelcurăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sauştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo.“ Tragediaveacurilor, cap. 23, paragraful 3 de la sfârşit.

Trebuie să avem grijă să nu citim greşit această declaraţie. Eadeclară că curăţirea urmează să fie adusă la îndeplinire prinştergerea păcatelor care sunt înregistrate acolo şi nu prinştergerea rapoartelor păcatului care se află acolo.

„Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat,îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza asupra ţapului ispăşiriisau de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge,îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc laîncheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, înexecutarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală.“ Tragediaveacurilor, cap. 23, ultimul paragraf.

Ca de obicei există o declaraţie care, dacă nu este înţeleasăcorect, pare să contrazică tot restul.

„În ziua cea mare a răsplătirii finale, morţii vor fi ,judecaţidupă faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.‘Apocalipsa 20,12. Apoi, în virtutea sângelui ispăşitor al DomnuluiHristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse dincărţile cerului. În felul acesta, sanctuarul va fi eliberat saucurăţat de raportul păcatului. În simbol sau tip, această marelucrare de ispăşire sau ştergere a păcatelor era reprezentată prinserviciile din ziua ispăşirii – curăţirea sanctuarului pământesc,care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtuteasângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit.

După cum, în ispăşirea finală, păcatele celor cu adevăratpocăiţi vor fi şterse din rapoartele cerului pentru ca să nu mai fieniciodată amintite şi să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol,ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de laadunare.

Întrucât Satana este iniţiatorul păcatului, instigatorul directal tuturor păcatelor care au cauzat moartea Fiului lui Dumnezeu,dreptatea cere ca Satana să sufere pedeapsa finală. Lucrarea lui



Hristos pentru răscumpărarea oamenilor şi curăţirea universuluide păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului dinsanctuarul ceresc şi aşezarea acestor păcate asupra lui Satana,care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel şi în serviciulpreînchipuitor, şirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea decurăţire a sanctuarului şi mărturisirea păcatelor pe capul ţapuluiispăşirii sau de trimis.“ Patriarhi şi profeţi, cap. 30, paragrafele2-4 de la sfârşit.

Problema în cadrul acestei declaraţii este că, în contradicţieaparentă cu declaraţiile clare făcute în altă parte şi pe care dejale-am citat aici, ea declară că păcatele vor fi şterse din „rapoartelecerului“ şi nu din sanctuar. În loc să spună că sanctuarul va fieliberat de păcat, ea spune că acesta „...va fi eliberat sau curăţatde raportul păcatului.“

Cu toate acestea, în armonie cu declaraţiile făcute în altă parte,paragraful care urmează după acesta ne asigură că lucrarea luiHristos pentru oameni se va sfârşi prin „îndepărtarea păcatului“din sanctuarul ceresc.

În realitate nu există contradicţii. Curăţirea sanctuarului nupoate fi nimic altceva decât îndepărtarea păcatului prin care eleste mânjit. În acelaşi timp, pe măsură ce această lucrare estefăcută, rapoartele din cărţi trebuie aduse la zi pentru a păstra untablou exact al stării persoanei în cauză şi pentru a-l elibera încele din urmă sau a-i şterge raportul de condamnarea deplină alegii.

Pentru a înţelege mult mai bine acest lucru trebuie să dăm a-tenţie schimbării rapoartelor din ceruri. Înainte de a fi făcută vreomărturisire, în cartea morţii şi a păcatului se înregistrează un ra-port al păcatului, împotriva păcătosului. Când cel păcătos măr-turiseşte şi părăseşte vechea viaţă de păcat pentru a primisămânţa lui Hristos, numele lui este şters din cartea morţii şi es-te înregistrat în cartea vieţii. În acelaşi timp, păcatele lui sunttransferate în sanctuar.

Dar el nu este „...încă pe deplin eliberat de sub condamnarealegii.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33.

Ispăşirea finală va fi necesară pentru a-l elibera pe deplin deaceastă condamnare. Acest lucru va fi realizat când Hristosstropeşte cu sângele Său înaintea tronului milei şi ia păcatele dinsanctuar pentru a le aşeza asupra ţapului ispăşirii. Pe măsură ceface acest lucru, rapoartele sunt potrivite pentru a reflecta

adevărata imagine a stării adusă la îndeplinire acum pentru celcredincios. Ele arată că el a fost pe deplin eliberat de subcondamnarea legii. Aceasta este lucrarea la care se referă cu-vintele: „...păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi ştersedin cărţile cerului. În felul acesta, sanctuarul va fi eliberat saucurăţat de raportul păcatului. Patriarhi şi profeţi, cap. 30, par. 4de la sfârşit.

Dar aceasta este doar partea contabilă. Adevărata lucrare decurăţire a sanctuarului este efectuată prin îndepărtareapăcatului, nu prin ştergerea rapoartelor. Pe deasupra, ştergerearapoartelor din anumite cărţi nu înseamă nimicirea lor totalăpentru că „Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră căde existenţa legii lui Dumnezeu este strâns legată fericireatuturor fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele dinlupta cea mare, universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi ceirăsculaţi, într-un glas declară: ,Drepte şi adevărate sunt căileTale, Împărate al celor sfinţi.‘ K. J.V. Bible.“ Tragedia veacurilor,cap. 42, par. 25.

„Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuiefie adusă la îndeplinire.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 27.

Această lucrare începe cu serviciul zilnic când păcatul estetransferat de la păcătos asupra sanctuarului şi este încheiată laispăşirea finală când Marele Preot îndepărtează păcatul dinSfânta Sfintelor şi îl aşază asupra ţapului de trimis.

Când credinciosul înţelege cu claritate deosebirea dintrerapoartele păcatului şi păcatul în sine şi recunoaşte că păcatuleste cel care mânjeşte sanctuarul şi că trebuie să fie îndepărtatpentru a se efectua curăţirea lui, el va fi plin de sârguinţă în a seasigura că păcătoşenia sa este îndepărtată şi neprihănirea luiHristos este stabilită în locul acesteia. El se va strădui să ajungăla judecata finală într-o stare de desăvârşire neprihănită, ştiindcă toate păcatele sale trebuie să meargă înainte la judecată.

Învăţătura care declară că păcatul, şi nu raportul scris alpăcatului, este lucrul care trebuie şters pentru ca sanctuarul săfie curăţit este atât de clară încât e de mirare că s-a acceptat o cutotul altă învăţătură. Cu toate acestea, poziţia susţinută de vastamajoritate a celor care cred în sanctuar este aceea că ştergerearapoartelor scrise din cărţile cerului reprezintă curăţireasanctuarului. De-a lungul anilor mei de şedere în BisericaAdventistă şi, în timp ce studiam la Colegiul Avondale, nu am fost


niciodată învăţat altceva. Nu mi s-a spus nici măcar o dată căpăcatul însuşi trebuie să fie înlăturat.

Aceasta este o îndepărtare considerabilă faţă de poziţiapionierilor adventişti. Am cercetat cu mare grijă toate scrierile lacare am putut avea acces şi nu am găsit nici un autor din secolultrecut care să fi învăţat că lucrarea de curăţire a sanctuarului esteadusă la îndeplinire prin ştergerea rapoartelor din cărţile cerului.

Prima persoană care a scris despre ispăşirea finală a fostO.R.L. Crosier, despre al cărui articol sora White a scris: „Domnulmi-a arătat în viziune, cu mai mult de un an în urmă, că frateleCrosier a avut adevărata lumină cu privire la curăţireasanctuarului...; şi că a fost voia Lui ca fratele Crosier să îşiformuleze opinia în scris în Day-Star, ediţie specială, 7 februarie1846. Sunt pe deplin autorizată de Domnul să recomand aceaediţie specială oricărui sfânt.“ A Word to the Little Flock (Uncuvânt către turma cea mică), pag. 12.

Subiectul principal din articolul fratelui Crosier este sădemonstreze că sanctuarul ceresc şi slujba lui sunt antitipul saupreînchipuirea adevărată a construcţiei şi serviciilor sale dinVechiul Testament. De aceea, el nu are ca interes deosebit distincţiadintre păcat şi raportul său. Cu toate acestea, există dovezivaloroase care confirmă că el a înţeles că îndepărtarea sauştergerea păcatului era lucrarea care trebuia adusă la îndeplinire.

De asemenea, el a recunoscut că „ştergerea“ este doar unadintre multele expresii folosite în Scripturi pentru a descrieacelaşi lucru.

„Din aceste texte învăţăm că cuvintele a ispăşi, a curăţi, a împăca,a purifica, a ierta, a sfinţi, a îndreptăţi, a şterge, a răscumpăra şialtele sunt folosite pentru a indica aceeaşi lucrare, şi anumeaducerea în armonie cu Dumnezeu; şi în toate cazurile sângele estemijlocul, iar uneori apa şi sângele.“ The Sanctuary, pag. 11. EdiţiaDestiny Press.

Prin urmare, de fiecare dată când el foloseşte expresia„ştergere“, o foloseşte cu scopul de a arăta că ceea ce trebuie în-depărtat totdeauna este păcatul, fără a se menţiona ceva despreraportul lui. Iată una din aceste referinţe:

„Ispăşirea pe care preotul o făcea pentru popor în legătură cuserviciul zilnic era diferită de cea făcută în ziua a zecea a lunii aşaptea. În săvârşirea primeia ei nu intrau decât în Sfânta; darpentru a face a doua lucrare ei intrau în Sfânta Sfintelor; cea


dintâi era făcută pentru fiecare individual, cea de a doua erafăcută pentru întreaga naţiune a lui Israel, în mod colectiv; primaera făcută pentru iertarea păcatelor, cea de a doua pentruştergerea lor – prima putea fi făcută oricând, cea de a doua numaiîn ziua a zecea a lunii a şaptea.“ The Sanctuary, pag. 11.

Există multe alte referiri la ispăşirea finală, dar întotdeaunaeste vorba de ştergerea păcatului, niciodată de ştergerearapoartelor acestuia. De fapt cuvântul „raport“ nu apare înlucrarea lui niciodată în legătură cu curăţirea sanctuarului. Dealtfel este folosit numai o dată cu referire la raportul vieţii luiHristos.“ (Vezi The Sanctuary, pag. 19. Ediţia Destiny Press)

Unul din cei mai bine cunoscuţi scriitori adventişti din secolultrecut este Uriah Smith. În cea mai celebră lucrare a sa Danieland the Revelation, el comentează pe larg despre curăţirea sanc-tuarului, dar nu face referire nici măcar o dată la ştergerea pă-catelor ca fiind ştergerea rapoartelor. Aproape ca o copie a ceea ceeste scris în Tragedia veacurilor cu privire la acest subiect, el sereferă la curăţirea sanctuarului ca fiind îndepărtarea păcatelorprin care sanctuarul fusese mânjit.

„Întrebăm acum care este natura acestei curăţiri şi cum poate săfie adusă la îndeplinire? Potrivit cu limbajul lui Pavel, pe care toc-mai l-am citat, este făcută prin sânge. Curăţirea nu este, aşadar, ocurăţire de necurăţia sau impuritatea fizică; pentru că sângele nueste agentul folosit într-o asemenea lucrare. Şi această considera-re trebuie să mulţumească mintea celui care obiectează cu privirela curăţirea lucrurilor cereşti. Faptul că Pavel vorbeşte de lucruricereşti care trebuie curăţite, nu dovedeşte că există vreo necurăţiefizică în ceruri; nu aceasta este curăţirea la care se referă. Motivulpentru care Pavel precizează de ce această curăţire este îndeplinităcu sânge este faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare.

Iertarea este deci îndepărtarea păcatului, e lucrarea ce trebuiesă fie făcută. De aceea, curăţirea nu este o curăţire fizică, ci o cu-răţire de păcat. Dar cum au ajuns păcatele în legătură cu sanc-tuarul, fie el pământesc sau ceresc ca să fie necesar să fie curăţitde ele? Această întrebare îşi primeşte răspunsul prin lucrarea ti-pică, spre care ne îndreptăm acum atenţia.

Ultimele capitolele din Exod ne oferă un raport despre cons-truirea sanctuarului pământesc şi organizarea serviciului legatde acesta. Leviticul începe cu un raport al lucrării care trebuia săfie făcută acolo. Ceea ce ne interesează pe noi acum este o anume


ramură a serviciului care era efectuat în felul următor: persoanacare comitea păcat aducea victima la uşa cortului. El îşi puneamâinile pe capul acesteia pentru un timp şi, după cum şi putempresupune, îşi mărturisea păcatul asupra victimei. Prin acest actexpresiv el mărturisea că păcătuise, că merita moartea, dar călocul său fusese luat de către victimă, iar vina sa fusese transferatăasupra ei. Apoi cu propria sa mână (şi ce simţăminte trebuia să fiavut!), lua viaţa victimei din cauza vinovăţiei sale. Legea cereaviaţa călcătorului de lege din cauza neascultării sale; viaţa este însânge (Levitic 17,11.14); astfel că, fără vărsare de sânge nu existăiertare; iertarea este posibilă numai prin vărsarea de sânge; pentrucă astfel este satisfăcută legea care pretinde viaţa. Sângele victimei,reprezentând viaţa pierdută şi mijlocul vinovăţiei acesteia, eraapoi luat de preot şi adus înaintea Domnului.

În felul acesta, păcatul persoanei, prin mărturisirea sa, prinjunghierea victimei şi prin slujirea preotului era transferat de lael în sanctuar. Poporul aducea astfel numeroase victime. Zi de zilucrarea mergea înainte; şi astfel sanctuarul devenea în mod con-tinuu locul de îngrămădire al păcatelor congregaţiei. Dar aceas-ta nu reprezenta îndepărtarea finală a acestor păcate. Vinovăţiaacumulată era îndepărtată printr-o slujbă specială care era nu-mită curăţirea sanctuarului. Această slujbă, în tip, ocupa o zi dinan; iar ziua a zecea a lunii a şaptea, în care era oficiată, se numeaziua ispăşirii. În ziua aceasta, în timp ce Israelul se înfrâna de lamuncă şi îşi chinuiau sufletele, preotul aducea doi ţapi şi îi pre-zenta înaintea Domnului, la uşa cortului adunării. Apoi aruncausorţii asupra acestor ţapi; unul era pentru Domnul, iar celălaltera ţapul de trimis sau pentru Azazel. Cel care revenea Domnu-lui era apoi junghiat, iar sângele lui era dus de preot în SfântaSfintelor din sanctuar şi era stropit înaintea tronului milei. Şi a-ceasta era singura zi în care i se permitea să intre în acea încă-pere. Ieşind afară, el trebuia apoi să-şi pună ambele mâini pe ca-pul ţapului de trimis, să mărturisească asupra lui toate fărădele-gile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege prin păcatele pecare le săvârşiseră şi, astfel, punându-le asupra capului lui (Le-vitic 16,21), trebuia să îl trimită în pustie prin mâna unui omdestoinic într-un pământ nelocuit, un loc al despărţirii sau aluitării, pentru ca ţapul să nu se mai întoarcă niciodată în tabă-ra lui Israel şi păcatele poporului să nu mai fie amintite deloc.Această slujbă era pentru scopul curăţirii poporului de păcatele


lor şi pentru curăţirea sanctuarului şi a vaselor lui sfinte. Levitic16,30.33. Prin acest proces, păcatul era îndepărtat – dar numaiîn simbol; pentru că toată lucrarea aceea era o prefigurare.“ Da-niel and the Revelation, pag. 180-183, ediţie nedatată; comenta-rii cu privire la Daniel 8,14, de Uriah Smith.

Aceste paragrafe descoperă faptul că Uriah Smith avea o înţe-legere corectă a serviciilor zilnice şi anuale care erau destinate săînveţe poporul cum era îndepărtat păcatul de la ei şi cum era în-depărtat în cele din urmă. El a înţeles că sanctuarul deveneapângărit deoarece păcatele erau transferate asupra lui şi că lu-crarea de curăţire a lui era realizată prin îndepărtarea acelor pă-cate. El nu învaţă nicăieri că ştergerea rapoartelor îndeplineacurăţirea.

El îşi continuă argumentul afirmând cu putere, cât se poate decorect, că „...lucrarea preoţilor pământeşti era o umbră, un exem-plu, o reprezentare corectă, în măsura în care le era posibil unormuritori să o facă, a lucrării din ceruri a lui Hristos.“ Daniel andthe Revelation, pag. 175.

El arată că, pe cât de cert exista o slujbă pentru ducerea păca-telor în sanctuar şi o alta pentru îndepărtarea lor din cortul Ve-chiului Testament, prin ţapul de trimis, tot atât de sigur Hristosface această dublă lucrare în sanctuarul ceresc. Astfel, UriahSmith a înţeles în mod clar că, curăţirea sanctuarului ceresc nueste adusă la îndeplinire prin îndepărtarea raportului nelegiui-rii, ci prin îndepărtarea păcatelor înseşi.

Paragrafele deja citate din studiul lui E. J. Waggoner demon-strează că el era corect cu privire la principiul că ştergerea păca-tului curăţeşte mai întâi pe om şi apoi sanctuarul. În plus, el eraprofund îngrijorat ca nu cumva acest adevăr să fie înlocuit cu i-deea că ştergerea raportului înseamnă ştergerea păcatului.

În 1914, Stephen Haskell a publicat cartea sa The Cross andIts Shadow (Crucea şi umbra sa) care este un studiu cuprinzătoral serviciilor sanctuarului în tip şi antitip. Asemenea autorilor ci-taţi mai înainte, el declară cu fermitate că „În tip şi umbră, pă-catele mărturisite de Israel erau transferate în sanctuar tot tim-pul anului; curăţirea sanctuarului era îndepărtarea acelor păca-te.“ The Cross and Its Shadow, pag. 211.

Acest concept este susţinut în tot capitolul, privitor la ispăşi-rea finală, şi nici măcar o dată nu face referire la ştergerea ra-poartelor păcatelor ca mijloc prin care sanctuarul este curăţit.


Ultimul autor din care vom cita, pentru a susţine faptul căadevărata poziţie adventă este că îndepărtarea păcatelorcurăţeşte sanctuarul, este Alonzo T. Jones care, împreună cu E. J.Waggoner, au fost trimişi de Dumnezeu în 1888 să proclame cuadevărat solia îngerului al treilea. El scrie următoarele:

„Curăţirea sanctuarului, a sanctuarului însuşi, însemnascoaterea şi îndepărtarea din el a tuturor fărădelegilor poporuluicare, prin serviciul preoţilor, fuseseră duse în sanctuar în timpulserviciului zilnic.“ The Consecrated Way to Christian Perfection(Calea consacrată spre desăvârşirea creştină), pag. 118 (Profet,Preot, Împărat, cap. Curăţirea sanctuarului, paragraful 4 de lasfârşit).

Aceste citate demonstrează în mod amplu că scriitorii şipionierii adventişti au înţeles cu claritate ce reprezintă cuadevărat curăţirea sanctuarului – nu ştergerea rapoartelor dincărţile cerului, ci îndepărtarea păcatului propriu-zis.

În contrast cu această învăţătură avem următoarea declaraţiedin Bible Doctrines (Doctrine biblice), de Alfred F. J. Kranz, pag. 69:

„Marele Preot, în virtutea sângelui, curăţea sanctuarul depăcatele care fuseseră transferate acolo. Levitic 16,16-19. Totastfel, Isus, prin ştergerea raportului păcatelor noastre din cărţi,va curăţi sanctuarul ceresc.“

În anii ‘40 cartea aceasta era folosită la Colegiul MisionarAustralian ca o carte standard în ceea ce priveşte normeledoctrinelor biblice, autorul ei fiind privit ca teologul de frunte aldiviziunii Australasia. Fără îndoială, aici erau exprimate vederieronate, chiar dacă populare, păstrate mai peste tot de cătreadventişti, despre curăţirea sanctuarului. Ea este o îndepărtareevidentă de la învăţăturile Bibliei şi ale Spiritului Profetic, cât şide la poziţiile susţinute la început de pionierii adventişti.

Cum a avut loc o asemenea schimbare? Care au fost factoriicare i-au condus pe aceşti oameni să abandoneze adevărul simpluşi corect în favoarea erorii?

Schimbarea este rezultatul respingerii soliei îngerului altreilea care a fost dată cu mare iubire şi milă de Domnul în 1888.Solia aceea era clădită pe principiul că păcatul nu este doar unact, ci o prezenţă lăuntrică, o putere de viaţă care, prin stăpânireapersoanei împotriva voinţei sale, se exprimă prin acţiunipăcătoase. Cu alte cuvinte, păcatul nu este doar ceea ce facem, cişi ceea ce suntem.


Respingerea acestui principiu înseamnă respingerea soliei dela 1888, care stă sau cade pe baza acestui adevăr. De aceea, cândbiserica a refuzat să accepte lumina trimisă prin Waggoner şiJones, s-a privat de cunoaşterea faptului că păcatul este cu multmai mult decât ce facem. Aceasta înseamnă că biserica nu a maifost în stare să înţeleagă Evanghelia şi, în felul acesta, nu maiputea să înţeleagă în mod corect serviciul sanctuarului. În modinevitabil, aceasta a condus la noua învăţătură despre ştergereapăcatului. Ea s-a dezvoltat după cum urmează:

În timp ce adventiştii nu mai credeau că păcatul este o entitatevie, rea, pe care Dumnezeu poate s-o îndepărteze de la un om şisă o transfere în sanctuarul ceresc, ei nu au renunţat la credinţape care o aveau cu privire la îndepărtarea păcatului de la om,păcat care era aşezat apoi asupra sanctuarului.

Ca şi protestanţii ei au văzut păcatul ca fiind nimic mai multdecât o acţiune sau faptă încărcată cu vinovăţie. Ei credeau că„omul cel vechi“ nu va fi eradicat şi înlocuit cu natura divină decâtatunci când Hristos va apare pe norii cerului pentru a schimbaacest corp de sânge şi carne, păcătos, fizic, muritor, cu unulnemuritor. Această definiţie a păcatului i-a ţinut departe de acrede în doctrina ştergerii păcatelor, aşa cum este învăţată deBiblie, Spiritul Profetic şi pionierii adventişti. Adevărul despreaceastă solie reclamă transferul real al păcatului dintr-un locîntr-altul, dar este imposibil să muţi o faptă dintr-un loc într-altul. Ceea ce se face într-un loc poate fi repetat într-alt loc, daracest lucru nu transferă acţiunea sau fapta originară; ea estecopia ei.

De exemplu, dacă Sam Brown l-a ucis pe Joe Smith la Londra,în Anglia, şi apoi se duce la Paris, în Franţa, şi îl omoară pe PierreDupont, el îşi va repeta crima într-o nouă localitate, dar aceastanu înseamnă transferarea faptei păcătoase, ci înseamnărepetarea ei. Pentru a fi şi mai direct, trebuie să subliniez cănatura păcătoasă care l-a îndemnat pe Sam Brown să comităfapta sa rea la Londra, a fost transferată la Paris, unde ea s-a datpe faţă exact în acelaşi fel ca mai înainte de a trece CanalulMânecii. Aşa e normal să fie pentru că, înainte ca Sam să fieizbăvit de ea prin puterea curăţitoare a lui Dumnezeu, oriunde seducea el, natura sa păcătoasă îl urma. Această ilustraţie ne aratăcu claritate că în timp ce acţiunea nu poate fi mutată din loc înloc, natura păcătoasă poate fi.


Există însă ceva din fapta păcatului care poate fi transferat –vinovăţia ei. Vinovăţia este măsura responsabilităţii pentruceea ce s-a înfăptuit. Astfel, atunci când o curte de judecată sta-bileşte că o persoană este vinovată de o anume crimă, judecăto-rul se străduieşte să stabilească gradul de responsabilitate pen-tru care persoana condamnată trebuie să plătească. El poate săîi dea o amendă, să îl trimită la închisoare, sau să îl condamnela moarte.

În timp ce fapta păcatului nu poate fi transferată, responsabi-litatea ei poate fi. De fapt, responsabilitatea oricărei fapte poatefi transferată asupra altei persoane. De exemplu, când o persoanăposedă o bucată de pământ are responsabilitatea de a o întreţineşi de a plăti toate taxele impuse ca impozit. În cele din urmă, elpoate vinde bucata de pământ unei alte persoane, după careaceasta din urmă trebuie să plătească taxele, în timp ce primulproprietar este liber de orice responsabilitate.

Au fost cazuri unde responsabilitatea unei fapte rele a fost pusăasupra unei alte persoane – cum ar fi părinţi care plătesc amen-zi din cauza copiilor lor greşiţi, care au căzut sub incidenţa legiiîncălcate.

Aceste transferuri sunt efectuate prin proceduri legale şi serealizează prin întocmirea unui raport de tranzacţie scris. Acestlucru este adevărat şi în privinţa mutării păcatului de la păcătosla sanctuar şi apoi asupra ţapului de trimis. Înainte ca păcătosulsă îşi mărturisească păcatul şi fapta păcătoasă care a rezultat dinel, cărţile cu rapoarte din ceruri arată că deplina responsabilita-te apasă asupra lui. Dar când, cu remuşcare, călcătorul legii sepocăieşte şi îşi mărturiseşte păcatul, Domnul nu numai că trans-feră păcătoşenia aceea în sanctuar, ci îşi asumă deplina respon-sabilitate (sau vinovăţie) pentru aceasta, iar acest fapt este ime-diat înregistrat în rapoartele cereşti. Adventiştii care au văzut căpăcatul nu este nimic mai mult decât partea vizibilă, exterioarăa faptelor greşite, au văzut transferul păcatului în sanctuar cafiind trimiterea vinovăţiei sau a responsabilităţii. Cum acest lu-cru poate fi făcut în realitate numai prin scrierea unor rapoarte,ei au presupus că aceste rapoarte constituiau transferarea păca-tului în templul ceresc. Fiindcă ştiau că transferul păcatului eramijlocul prin care sanctuarul devenea necurat, ei au tras conclu-zia firească, dar eronată, că rapoartele din cărţi pângăreau sanc-tuarul.


Aceasta a condus la o singură concluzie. Dacă rapoartele dincărţi pângăreau sanctuarul, atunci ştergerea acestor rapoarte dincărţi trebuie să fie curăţirea sanctuarului.

Devine astfel evident că, din clipa în care păcatul este socotitca fiind nimic mai mult decât o acţiune, atunci este inevitabil săse dezvolte acele idei eronate cu privire la curăţirea sanctuarului.Dimpotrivă este logic să conchidem că aceia care au rămas cre-dincioşi concepţiei corecte a ceea ce este păcatul, vor avea o înţe-legere corectă cu privire la ce anume este curăţirea sanctuarului.Şi tocmai aşa s-a dovedit a fi.

Ideea că aceste rapoarte detaliate trebuie să fie păstrate veşniceste un gând respingător pentru unii oameni. Ei nu doresc ca tai-nele ascunse din viaţa lor să fie descoperite privirilor tuturor de-alungul veşniciei.

Dintr-un punct de vedere acest lucru este de înţeles, dar în rea-litate este exact ceea ce fiecare creştin biruitor îşi doreşte. Rapoar-tele vieţilor celor răscumpăraţi nu vor apare ca rele păcătoase, în-tunecoase şi grele, ci ca victorii glorioase, strălucitoare asuprapăcatului. Ei vor fi încântaţi să împărtăşească aceste experienţeextraordinare cu alţii şi îi vor invita să examineze fiecare detaliual vieţilor lor, deoarece acestea oferă mărturii vii ale capacităţii luiDumnezeu de a izbăvi din păcat. Nici un adevărat copil al lui Dum-nezeu nu va dori vreodată ca rapoartele să fie şterse.

Desigur, nici numele şi nici faptele lor rele nu vor fi păstrate încărţile morţii şi ale păcatului. Numele lor sunt înscrise în carteavieţii, iar faptele lor în cartea de aducere aminte.

„ ,O carte de aducere aminte‘ este scrisă înaintea lui Dumne-zeu, în care sunt raportate faptele bune ale ,acelora care se temde Domnul şi cinstesc numele Lui.‘ Maleahi 3,16. Cuvintele lorde credinţă, faptele lor de iubire sunt înregistrate în cer. Nee-mia se referă la aceasta atunci când spune: ,Adu-ţi aminte demine, Dumnezeule, şi nu uita (nu şterge – K. J.V. Bible) fapte-le mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu.‘ Nee-mia 13,16. În cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortali-zată orice faptă a neprihănirii. Acolo se înregistrează cu cre-dincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit,orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptăde jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos es-te raportată acolo. Psalmistul spune: ,Tu povesteşti rătăcirilemele; pune-mi lacrimile în burduful Tău; nu sunt ele scrise în


cartea Ta?‘ Psalm 56,8. (K. J.V. Bible)„ Tragedia veacurilor, cap.28, par. 7.

De-a lungul veşniciei, cartea de amintiri a lui Dumnezeu conţi-ne faptele neprihănite ale acelora care au fost răscumpăraţi depe pământ. Pentru mintea de rând „faptele neprihănite“ suntfapte pozitive de milă, bunătate, iubire, răbdare şi aşa mai de-parte, dar în această declaraţie se dă un înţeles mai larg potrivitcăruia ele includ orice ispită căreia i s-a rezistat şi orice biruinţăasupra păcatului.

În mod literal aceasta înseamnă că orice rău sau păcat care afost vreodată prezent în cei răscumpăraţi va fi înregistrat acolo,pentru că fiecare rău de genul acesta va fi un rău biruit.

Şi aşa şi trebuie să fie. De-a lungul veşniciei neprihăniţii vormărturisi cu o putere mereu crescândă despre slava mântuirii ca-re le-a fost oferită prin slujirea lui Hristos. Dar cum pot ei să a-rate măsura supremaţiei lui Dumnezeu asupra păcatului, dacătoată amintirea şi raportul păcatului care trebuiau biruite au fostşterse?

Când o naţiune decorează un soldat pentru faptele sale de bra-vură de pe câmpul de luptă, nimeni nu poate să aprecieze în rea-litate întreaga valoare a decoraţiei dacă puterea vrăjmaşului cucare el s-a luptat şi dificultăţile pe care el le-a întâmpinat nu suntdescrise în totalitate. Fără îndoială, cu cât mai bine este înţelea-să natura bătăliei, cu atât mai adâncă este înţelegerea biruinţeiglorioase care a fost câştigată.

Tot astfel, dacă cei răscumpăraţi ar fi privaţi de raportul păca-tului împotriva căruia s-au luptat şi pe care l-au biruit, atunci sla-va completă a triumfului lui Hristos prin ei va fi umbrită şi măr-turia lor ştirbită.

Chiar astăzi cele mai preţioase amintiri ale biruinţelor pe carecreştinii le au sunt cuceririle harului lui Hristos realizate în vieţi-le lor. Ei nu mai au conştienţa tristă pentru nelegiuirile care i-austăpânit în trecut, ci se bucură de libertatea dulce pe care au gă-sit-o în Mântuitorul lor. Ei doresc să poată fi în siguranţă deplinăpentru a povesti detaliile felului în care au fost izbăviţi de ceea ceerau şi apoi cum au fost schimbaţi în bărbaţi şi femei noi, în IsusHristos, însă ei ştiu că aceasta poate câteodată să producă pro-bleme serioase.

În veşnicie nu va exista nici o dificultate de acest gen, căci pă-catul şi păcătoşii nu vor mai exista. Acolo, minţi nepângărite vor



contempla minunile mântuirii studiind biruinţele câştigate înviaţa individuală şi minunându-se de transformările care au fostefectuate în toţi aceia care au fost atraşi în împărăţia veşnică alui Dumnezeu.

Ultimul lucru pe care aceste fiinţe nemuritoare şi slăvite l-ardori este pierderea vreunui detaliu din rapoartele cereşti, deoa-rece ar pierde materiale de studiu nepreţuite în căutarea de a in-tra în posesia puterii şi miracolului deplin al planului de mân-tuire. În plus, acestea vor şti că raportul faptelor care au avut locca o consecinţă a răzvrătirii lui Satana va fi un scut veşnic împo-triva repetării vreodată a unei asemenea dezvoltări de lucruri.

De aceea învăţătura care susţine că ştergerea păcatului în-seamnă ştergerea rapoartelor sale, va fi întotdeauna respinsă deadevăraţii copii ai lui Dumnezeu.

Capitolul 22

Contul de încredere

Mulţi oameni religioşi contemporani resping ispăşirea dinSfânta Sfintelor ca fiind fără sens, nenecesară şi nescripturistică.În general se crede că, din momentul în care păcatul estemărturisit, acesta e îndepărtat imediat şi pentru vecie şi că numai există nici o posibilitate să se întoarcă din nou asupra cre-dinciosului.

Aceasta însă nu este învăţătura lui Isus şi nu este nicidescoperirea căilor lui Dumnezeu aşa cum au fost date prinsanctuar. Adevărul este că, atunci când cel ce se căieşte îşimărturiseşte nelegiuirea, aceasta este iniţial mutată în Sfântaunde aşteaptă până când ispăşirea finală curăţeşte cortul deprezenţa ei şi o aşază asupra ţapului de trimis sau pentru Azazel.Este imposibil să credem că ritualurile din Vechiul Testamentsunt o descoperire corectă şi exactă a căilor lui Dumnezeu decurăţire a răutăţii şi, în acelaşi timp, să susţinem că păcatul esteşters în totalitate printr-o singură operaţie atunci când se facemărturisirea.

Cu toate că învăţătura despre acest adevăr este clară şiconvingătoare în cadrul sanctuarului din Vechiul Testament,aceasta nu este singura mărturie de acest fel. Când Hristos a fostpe pământ a învăţat cu claritate aceleaşi principii, însă niciodatăn-a făcut-o mai clar ca în parabola robului nemilostiv.

„De aceea, împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat carea vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şii-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă eln-avea cu ce plăti, stăpânul a poruncit să-l vândă pe el, penevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.

(323)

Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: ,Doamne, maiîngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.‘ Stăpânul robului aceluia,făcându-i-se milă de el i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robulacela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui deslujbă care îi era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strân-gea de gât, zicând: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.‘ Tovarăşul lui s-aaruncat la pământ, îl ruga şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă şi-ţi voiplăti.‘ Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până vaplăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au în-tristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate ce-le petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-azis: ,Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria fiindcă m-ai rugat.Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avuteu milă de tine?‘ Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chi-nuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi TatălMeu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pefratele său.“ Matei 18,23-35.

Datoria pe care o avea de dat primul slujitor era într-adevărenormă. Potrivit cu The World Book Encyclopedia (Enciclopedialumii), volumul 19, pag. 20, ediţia 1982, talantul iudeu (galbenul,în traducerea Cornilescu) era echivalentul a 3000 şekeli de argint,adică 1800 dolari americani. Datoria robului era de 10.000 tala-nţi care ar avea valoarea de 18.000.000 dolari (la valoarea din1982), o sumă dincolo de capacitatea sa de plată.

Această cifră reprezintă corect datoria imposibil de plătit aomului, datorie pe care Adam, prin păcatul său, a adus-o asuprasa şi asupra urmaşilor săi când a păcătuit în Eden. Pedeapsa es-te încarcerare veşnică în temniţa morţii. Când s-au confruntat cuaceastă perspectivă, oamenii au pledat pentru milă promiţând, caşi robul nemilostiv, că dacă Domnul îi va ierta, ei vor plăti totul.Această asigurare nu este nimic mai mult decât o încercare de acâştiga neprihănirea prin fapte personale.

Împăratul, adânc mişcat de situaţia mizeră, nefericită a anga-jatului său amărât şi pe deplin conştient de faptul că slujbaşulsău nu avea nici cea mai mică speranţă să plătească ceea ce lua-se, l-a iertat în întregime şi cu sinceritate de întreaga sumă. Ier-tarea a fost oferită atât de deplin, încât păcătosul a stat înainteastăpânului său ca şi cum niciodată nu i-ar fi datorat vreun ban.

Prin urmare, dacă teologia populară este corectă atunci când în-vaţă că o dată ce o persoană a fost iertată de păcatele sale acestea


niciodată nu-i mai pot fi imputate, atunci împăratul din aceastăparabolă nu ar fi fost în stare să reînnoiască obligaţia robului dea-şi plăti datoria. Însă, când robul nemilostiv sau nedrept a datpe faţă o hotărâre intransigentă de a recupera infima datorie pecare unul din tovarăşii săi de slujbă o avea faţă de el, împăratull-a împovărat din nou cu întreaga responsabilitate pentru obli-gaţiile sale, astfel că el a stat iarăşi înaintea împăratului ca şi cumnu ar fi fost iertat niciodată. Dat fiind faptul că parabola aceastaeste o descoperire a felului cum Dumnezeu lucrează, aceastăacţiune a împăratului dovedeşte teologia populară ca fiind cu to-tul eronată.

Ceea ce face ca atitudinea robului împăratului să fie cu totulvrednică de dispreţ este diferenţa uriaşă dintre suma pentru ca-re el fusese iertat şi micuţa sumă datorată lui de tovarăşul său deslujbă. Era doar o sută de penny, adică 17 dolari. Când oameniirefuză să ierte greşelile, fie reale, fie imaginare, care au fost făcu-te împotriva lor, ei dau pe faţă aceeaşi atitudine vrednică deplâns. În timp ce pretind eliberare completă de condamnarea ve-şnică, ei se încăpăţânează, refuzând să se împace cu fratele lor ca-re le-a greşit infinit mai puţin – ceva vag, o rănire mică şi tre-cătoare.

Parabola este foarte simplă şi tot aşa este şi aplicaţia ei. Isus adus spre punctul culminant lecţia cu declaraţia impresionantă:„Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nuiartă din toată inima pe fratele său.“ Matei 18,35.

„Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spi-ritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea ier-tătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu, şi se aflăîn aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a ne-gat pocăinţa sa, şi păcatele sale sunt asupra sa ca şi când nicio-dată nu s-ar fi pocăit de ele.“ Parabolele Domnului Hristos, cap.Măsura iertării, paragraful 3 de la sfârşit.

Ar fi imposibil ca Dumnezeu să facă, pentru toţi aceia care aupretins a fi urmaşii săi, ceea ce a făcut acest împărat slujitoruluisău, dacă păcatul ar fi nimicit pe deplin în clipa mărturisirii lui.Hristos a dovedit aici că nu a subscris la acea teologie popularăcare învaţă că o dată mărturisit, păcatul e şters pentru totdeau-na. Dimpotrivă, El a înţeles că nelegiuirea este păstrată într-unloc anume, pentru ca, dacă s-ar ivi nevoia, să poată fi returnatăpăcătosului.

CONTUL DE ÎNCREDERE 325

Hristos a repetat aceeaşi lecţie în parabola nunţii unde El aasemănat împărăţia cerurilor cu un împărat care a făcut o nuntăfiului său. În ciuda dificultăţii de a găsi oaspeţi pentru nuntă, dincauza celor două refuzuri de a veni din partea celor poftiţi, sluji-torii au găsit în cele din urmă numărul necesar de oaspeţi la dru-muri şi la garduri. Aceştia s-au strâns în odaia de nuntă aştep-tând intrarea împăratului.

„Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om


„Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; darspiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubireaiertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu şise află în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi ier-tat. El a negat pocăinţa sa şi păcatele sale apasă asupra luica şi când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele.” Parabolele Dom-nului Hristos, cap. 19, Măsura iertării, par. 3 de la sfârşit.“

care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ,Prietene‘, i-a zis el, ,cumai intrat aici fără să ai haină de nuntă?‘ Omul acela a amuţit. A-tunci împăratul a zis slujitorilor săi: ,Legaţi-i mâinile şi picioare-le şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plân-sul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini suntaleşi.‘ “ Matei 22,11-14.

Împăratul din parabolă îl reprezintă pe Dumnezeu, iar fiul peIsus Hristos. Intrarea împăratului este judecata de cercetare a tu-turor celor care au mărturisit numele lui Hristos şi care şi-au tri-mis păcatele înainte la judecată. Cei răi nu sunt incluşi în aceas-tă trecere în revistă, deoarece ei nu au nici un păcat în sanctuar.Judecata lor va avea loc mai târziu.

„În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea luiDumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseserătrecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, a-veau parte în serviciul zilei de ispăşire. Tot aşa, în ziua cea marea ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în conside-raţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumne-zeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separatăşi are loc mai târziu. ,Căci suntem în clipa când judecata stă săînceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fisfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu.‘ “ Tra-gedia veacurilor, cap. 28, par. 4.

Deoarece numai cei ale căror vieţi sunt examinate la judecatade cercetare – care precede cea de a doua venire a lui Isus – auposibilitatea de a fi primiţi în ceruri, este foarte important ca toţisă se asigure că îndeplinesc condiţiile de intrare la acel tribunalînfricoşat. Dacă cineva întruneşte cerinţele, atunci are absolutaasigurare că primeşte ştergerea păcatelor şi un loc în ceruri, dardacă numele lui nu este nici măcar luat în seamă, atunci nu exis-tă nici cea mai mică speranţă pentru el. Împreună cu restul nele-giuiţilor continuă să se afle într-o stare de totală condamnare lamoarte veşnică.

O chestiune de o extraordinară importanţă cu care se confruntăfiecare individual este aceea ca fiecare să capete asigurarea că vafi cercetat la acea examinare decisivă a celor care sunt candidaţila împărăţia cerească. Nimeni nu trebuie să se dea mulţumit cuo înţelegere nesigură sau confuză a acestui eveniment, precum şicu privire la ceea ce este necesar ca să poată obţine calificareapentru scrutinul ei cercetător.


Candidatul pentru împărăţie trebuie să înţeleagă că judecatade cercetare determină ce trebuie să fie făcut cu păcatul din Sfân-ta pentru a efectua curăţirea sanctuarului ceresc. Alternativelesunt de a pune păcătoşenia asupra ţapului pentru Azazel sau dea o returna celui care a comis-o. Aşa că aşezarea păcatului de-termină soarta celui care l-a trimes la cort. Dacă este aşezat a-supra ţapului ispăşirii, păcatul este separat pentru totdeauna decel credincios păstrându-şi astfel calificarea pentru un loc înîmpărăţia cerească; dacă însă este returnat sau trimis înapoi şipus asupra celui credincios, atunci devine incapabil pe vecie dea intra în cer şi va fi nimicit împreună cu cei nelegiuiţi care ni-ciodată nu s-au pocăit, care au neglijat să-şi trimită păcatele însanctuar şi ale căror cazuri nu sunt luate în considerare la jude-cata de cercetare.

Trimiterea necurăţiei în sanctuar cere cu mult mai mult decâta face o mărturisire verbală a păcatelor comise, indiferent cât desincer şi de pocăit ar fi sufletul. Credinciosul trebuie să înţeleagăce este mărturisirea corectă, deoarece ea este diferită de felul deînţelegere al pretinsului copil al lui Dumnezeu. Ea înseamnă nunumai mărturisirea a ceea ce a fost făcut, ci şi a dispoziţiei păcă-toase interioare care a fost izvorul faptelor ce au ieşit la supra-faţă. Mărturisirea corectă include predarea reală a naturii păcă-toase în mâna lui Hristos, cât şi primirea iertării divine pentrupăcatele comise. O dată înfăptuit acest lucru, credinciosul trebuiesă primească viaţa divină a lui Isus în locul unde se afla păcatul.După aceea el va descoperi că noi dispoziţii sufleteşti le-au înlo-cuit pe cele vechi şi va asculta de lege nu din pricina a ceea ce zi-ce ea, ci din cauză că legea este în el şi-l îndeamnă să facă tocmailucrul acesta.

Când o persoană descoperă că păcătoşenia sa a fost înlocuită cuneprihănirea sădită în el, ea poate fi sigură că necurăţia carefusese în ea se găseşte acum în mod literal în sanctuarul de sus.Legăturile păcatului care-l înfăşuraseră au fost sfărâmate şi eleste cu adevărat un om liber în Isus Hristos. Pe cât de cert estecă a căpătat experienţa aceasta, tot atât de sigur poate fi că şicazul său va fi cercetat la judecata celor neprihăniţi.

Nu este suficient deci ca cineva să fie examinat. Obiectivul es-te de a trece cu bine de judecata de cercetare şi să se asigure ast-fel de un loc în ceruri. Acest lucru poate fi realizat dacă păcăto-sul tratează cu credincioşie fiecare păcat conform principiilor


mărturisirii corecte. Dacă este sigur că fiecare păcat de care a fostfăcut conştient prin lucrarea de convingere a Duhului Sfânt amers înainte la judecată, atunci el este sigur că primeşte un ver-dict favorabil la tribunalul dreptăţii.

Potrivit cu învăţătura dată de Isus în parabola nunţii, cândîmpăratul a intrat să-şi cerceteze oaspeţii, el i-a găsit pe cei careîntruneau condiţiile, însă a găsit şi pe unul care nu le îndeplinea.Cel considerat nepregătit pentru împărăţie trebuie să-şi fi trimisunele păcate în sanctuar, pentru că altfel nu ar fi fost cercetat.Dar el stopase lucrarea ce trebuia dusă la bun sfârşit, alegând sănutrească unele păcate decât să fie eliberat de ele.

O dată ce examinarea împăratului arătase că omul era ne-pregătit să rămână în odaia de nuntă, s-a dat porunca să fie legatde mâini şi de picioare înainte de a îl arunca pentru totdeauna înîntunericul de afară. Nu trebuie să trecem cu vederea semnifi-caţia simbolică a expresiei „legaţi-i mâinile şi picioarele“. În modevident îngerii lui Dumnezeu nu îi leagă literal pe păcătoşi cu fu-nii de cânepă sau de in. Ei sunt legaţi cu alte legături, din mo-ment ce nu au izbutit să treacă de judecata de cercetare.

Ceea ce sunt aceste legături este explicat în alte părţi ale Scrip-turilor unde suntem informaţi că „Cel rău este prins în înseşi ne-legiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului.“ Proverbe 5,22.

Legăturile care restrâng şi întemniţează sufletele oamenilorsunt corzile păcatului. Din acest motiv porunca împăratului, „le-gaţi-i mâinile şi picioarele“, arată spre porunca lui Dumnezeu dea întoarce vinovăţia păcatelor celui păcătos asupra capului său.Ce scufundare înspăimântătoare în nelegiuirea cea mai de jos vortrebuie să experimenteze cei care n-au trecut la judecată şi care,în cele din urmă, sunt umpluţi cu tot spiritul cel rău de care când-va fuseseră izbăviţi. Fără doar şi poate, starea finală a acestei cla-se va fi mai rea decât cea a acelora care nu au primit niciodată lu-crarea de curăţire a lui Hristos.

După judecata de cercetare ar fi imposibil pentru Dumnezeu săporuncească legarea păcătosului cu corzile păcatului care fuse-seră îndepărtate de la el, dacă la timpul curăţirii nelegiuirea luiar fi fost eliminată pentru totdeauna. Această lecţie dată de Ma-estrul Învăţător conţinută în parabola nunţii şi cea a robului ne-milostiv confirmă adevărul, învăţat cu atâta claritate în sanctua-rul Vechiului Testament, că păcatul nu este eliminat în totalitateîn momentul mărturisirii. Martorul Credincios scoate în relief


faptul că, deşi păcătosul a fost cu adevărat iertat, posibilitatea dea fi din nou legat de păcatele sale rămâne foarte reală. Acest fapteste declarat într-un mod concis în următorul paragraf:

„Adevăruri importante cu privire la ispăşire sunt învăţate prinserviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor;dar păcatul nu era anulat de sângele victimei. În felul acesta seasigura doar un mijloc prin care el să poată fi transferat în sanc-tuar. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea le-gii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima do-rinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul ce avea să vină;dar nu era pe deplin eliberat de sub condamnarea legii. În ziuaispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, in-tra în Sfânta Sfintelor cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe ca-pacul milei, direct deasupra legii, pentru a da satisfacţie pre-tenţiilor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele a-supra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pecapul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acestatrecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapulle ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru tot-deauna de popor.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 33.

De ce lucrează Dumnezeu în felul acesta? De ce nu elimină Elpăcatul chiar în momentul când este mărturisit, aşa încât să numai existe pericolul de a se întoarce din nou asupra păcătosului?

Există un foarte bun motiv pentru această rânduială. Dumne-zeu nu face nimic inutil sau lipsit de scop. El înţelege perfect cănu toţi cei care încep viaţa de creştin o vor continua până lasfârşit. Unii vor alege să se întoarcă din nou la viaţa lor nelegiuită.Există diferite motive pentru aceasta. Unul este că atunci cândpăcătosul suferă în robia păcatului, el salută promisiunile luiDumnezeu de a-l face liber şi păşeşte într-o nouă viaţă cu pers-pective mari şi captivante, din care cele mai multe sunt incorec-te şi nu vor fi realizate niciodată. Păcătosul se simte atunci de-zamăgit crezând că a fost înşelat şi descoperă că, în pofida faptu-lui că robia era nesuferită, aceasta îi oferea anumite compensaţiişi o aparentă siguranţă, fiind la urma urmelor existenţa preferatăde el.

Un exemplu potrivit îl găsim în experienţa izraeliţilor la elibe-rarea lor din Egipt. Când sufereau sub robia opresivă a egipteni-lor, ei nu doreau nimic mai mult decât libertatea şi un cămin pepământul făgăduit, dar nu au recunoscut greutăţile călătoriei


care se afla între ei şi Canaan. De îndată ce au suferit de foame şide sete, pe măsură ce devenea vizibil faptul că mai au o cale lungăde străbătut, ei au dorit să se întoarcă la viaţa de robie pentru ase bucura de un anumit gen de securitate pe care aceasta o oferea.

Multe secole mai târziu, când trebuia să apară Mesia, ei au sa-lutat perspectiva, dar când El a refuzat să-şi adauge puterea laplanurile lor ambiţioase şi egoiste care includeau masacrarea ro-manilor şi răpirea bogăţiei şi puterii lor, ei i-au întors spatele. Încele din urmă, în furia şi dezamăgirea lor turbată l-au răstignitpe Acela pe care altădată îl urmaseră.

Este relativ uşor pentru Domnul să-i motiveze pe mulţi să în-ceapă drumul către împărăţia cerească, dar este cu totul altcevasă îi facă să se menţină până la sfârşit. Acesta este motivul pen-tru care Dumnezeu ne-a sfătuit să răbdăm până la sfârşit. El le-aspus ucenicilor Săi, chiar înainte ca lucrarea Sa de pe pământ săia sfârşit: „Şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celormai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mân-tuit.“ Matei 24,12.13.

Când o persoană dă pe faţă dispoziţia de a se întoarce la viaţade păcat, ea neagă dorinţa sa anterioară de a fi eliberată de răuşi demonstrează că preferă nelegiuirea în locul neprihănirii luiIsus. Dumnezeu îi dă libertatea desăvârşită de a face ceea ce do-reşte, pentru că Cel atotputernic nu va primi în cer nici o persoa-nă care nu doreşte cu adevărat să fie acolo.

Este numai drept şi corect ca Domnul să dea înapoi acestui tipde oameni păcatele pe care ei le iubesc mai mult decât pe Mân-tuitorul lor. Din acest motiv, Dumnezeu nu anulează păcatulcând omul renunţă la el la început, ci pur şi simplu îl depune labanca cerească până când va veni un timp să se ia o decizie finalăîntr-un fel sau altul. Cel atotştiutor nu se pune în poziţia de a nu-ida înapoi omului cea ce îi aparţine de drept, dacă el doreşte acestlucru.

Oamenii aplică acelaşi principiu când se învoiesc să cumpere oproprietate. Vânzătorul şi cumpărătorul cad de acord cu o anumesumă de bani în vederea tranzacţiei şi apoi semnează contractul.Dar tranzacţia completă trebuie să aştepte până când vor fi sa-tisfăcute anumite cerinţe, şi anume i se cere cumpărătorului săgaranteze un depozit, care în mod obişnuit reprezintă suma de ze-ce la sută din preţul convenit. Aceşti bani nu sunt înmânaţi di-rect vânzătorului, ci sunt daţi spre păstrare în mâna unui avocat,


pentru ambele părţi. Dacă vânzătorul se hotărăşte, înainte de da-ta stabilită, să nu-şi mai vândă proprietatea, atunci depozitul tre-buie să fie returnat cumpărătorului. Acest lucru ar fi imposibildacă banii ar fi fost înmânaţi vânzătorului şi acesta i-ar fi chel-tuit sau ar fi fost prea necinstit pentru a-i mai da înapoi. Pentrua evita problemele de acest fel, fondurile sunt ţinute spre păstra-re până când contractul este finalizat în cele din urmă.

Nu există deosebire în principiu între ceea ce fac oamenii în a-cest gen de afaceri şi ceea ce face Iehova cu păcatul.

Cei care resping învăţătura că păcatul nu este anulat imediatdupă ce a fost mărturisit pretind că, pentru creştin, ar fi imposi-bil să se bucure cu adevărat de dulcea asigurare pe care trebuies-o aibă. Ei susţin că credinciosul trebuie să trăiască permanentcu frica faptului că păcatele sale se vor întoarce asupra sa şi că elnu se poate simţi în siguranţă până ce nu a primit beneficiileispăşirii finale.

Chiar dacă ar fi aşa, aceasta nu ar anula faptul că păcatul nueste şters pe deplin până la ispăşirea finală şi că, până la aceavreme, există riscul ca el să fie trimis înapoi. Nu există nici o jus-tificare pentru respingerea adevărului doar pentru că pare să im-plice ceva ce este neplăcut din punct de vedere emoţional pentruindivid. Dacă credinciosul doreşte să primească binecuvântărilepe care Dumnezeu le-a pregătit pentru el, atunci trebuie s-o facăîn armonie cu condiţiile cerute de Dumnezeu şi nu cu ale sale.De-a lungul veacurilor prea mulţi oameni au respins adevărul,deoarece pur şi simplu nu le-a plăcut calea pe care Domnul adu-ce mântuirea. Ei s-au apucat să inventeze un plan personal po-trivit gustului lor, după care i-au comunicat Domnului că aceas-ta este calea prin care îi vor sluji. Încrederea lor îngâmfată nuînlătură faptul că nu pot intra în cer pe calea născocirilor loromeneşti.

Dar adevărul cu privire la transferul păcatelor nu îi răpeştecredinciosului încrederea personală. El înţelege procesul şi sepoate bucura de asigurarea dulce că fiecare păcat pe care l-a măr-turisit a fost îndepărtat de la el şi a fost aşezat în sanctuar. Elştie că va veni ziua când va avea nevoie de un Avocat puternicpentru a-i îndepărta necurăţia din Sfânta şi a o pune apoi asu-pra ţapului de trimis, asigurându-l în felul acesta de ştergereaveşnică a acesteia. El are zilnic odihnă perfectă ştiind că Isus,în rolul Său de Avocat, este mai mult decât capabil să facă acest


lucru pentru el. În felul acesta credinciosul se bucură neîncetatde siguranţa izbăvirii sale finale de păcatele care mai înainte îlstăpâniseră.

Tot ceea ce are de făcut de la o zi la alta este să lepede cu cre-dincioşie orice păcat pe care i-l descoperă Duhul Sfânt. Dacă vamuri mai înainte ca această lucrare să se încheie şi nu a avut po-sibilitatea să-şi vadă toate slăbiciunile, Hristos acceptă credin-cioşia lui în măsura în care orice păcat conştient a fost mărturi-sit şi, în ziua cea mare a ispăşiri finale, El pune păcatele celui cre-dincios asupra ţapului pentru Azazel. Ele vor fi duse atunci cătrelocul nimicirii finale.

Dacă cel credincios va fi printre cei vii când are loc încheiereazilei celei mari a ispăşirii, va fi atunci binecuvântat cu luminaspecială care străluceşte în timpul marii strigări. Datorită aces-teia, dar şi a presiunii teribile a ispitei, va vedea în cele din urmăorice defect de caracter rămas, având astfel posibilitatea să fiecurăţit de ele în mod desăvârşit. Îşi va înţelege cu exactitate ne-voia, când se gândeşte la ce anume se va face cu păcatele sale dinsanctuar. El va şti foarte bine unde se află Învăţătorul său şi ceanume este în stare să facă, şi se va odihni în cunoştinţa sigurăcă se poate baza pe Mântuitorul său care va face tot ceea ce tre-buie făcut. A spune că cel credincios este lipsit de asigurarea ne-cesară în ziua grozavă a judecăţii, înseamnă a nega că el are cre-dinţa necesară în Marele său Preot.

Cei ce resping solia sanctuarului pretind că nu pot trăi în si-guranţă dacă acceptă învăţătura că păcatul nu este şters când îlmărturisesc. Ceea ce au nevoie să înţeleagă este că sunt bleste-maţi de o falsă încredinţare. Ei cred fără şovăire că păcatele lorau fost şterse pentru veşnicie chiar în clipa în care le-au mărtu-risit şi că nu mai este nevoie de ispăşirea finală. Astfel ei trăiesccu falsa concepţie că au fost eliberaţi pentru veşnicie de păcatelelor, când în realitate nu au fost. Va fi imposibil ca această clasă deoameni să se raporteze într-un mod corect la Hristos în ceea cepriveşte ispăşirea finală, ceea ce înseamnă că la momentul criticei vor fi găsiţi cu lipsă. Vor fi asemenea unui om condamnat carevine la tribunal fără avocat. Neavând pe nimeni care să le în-depărteze păcatele, ei vor descoperi prea târziu că nelegiuirea lors-a întors asupra capetelor lor.

Falsa asigurare sau încredere este cu mult mai fatală decât lip-sa oricărei asigurări, pentru că ea îşi conduce victimele să se


odihnească satisfăcute, când de fapt ar trebui să caute adevăratasoluţie la problema lor.

Adevărul este că din cauza dreptăţii şi neprihănirii desăvârşitea caracterului lui Dumnezeu, şi pentru că nu toţi cei care începumblarea creştină o vor duce la bun sfârşit, Domnul nu poate săîndepărteze păcatul printr-o singură operaţiune. El trebuie să îlţină în păstrare până când cel credincios s-a decis să continue maideparte sau nu să rămână de partea adevărului. Aceasta este so-lia sanctuarului care este sprijinită atât de clar de învăţăturileDomnului Isus.


Capitolul 23

O luptă chinuitoare

Nu toate evenimentele importante din ziua cea mare a ispăşi-rii au loc în sanctuarul ceresc. Poporul lui Dumnezeu de pepământ este de asemenea serios implicat. Ei trebuie să împli-nească anumite condiţii înainte de a putea primi binecuvântări-le ştergerii finale a păcatelor şi primirea sigiliului lui Dumnezeu.

În serviciul tipic sau serviciul jertfelor, înainte ca ziua respec-tivă să sosească, adunării i se cerea să facă o pregătire specialăpentru această slujbă finală din sanctuar. În ziua întâi a lunii aşaptea, cu zece zile înainte de ispăşirea finală, răsunau trâmbiţelepentru a aminti poporului ce urma să aibă loc şi pentru a-i în-demna să îşi cerceteze cu seriozitate vieţile şi să se lepede de ori-ce păcat care le mai era descoperit, aşa încât în ziua a zecea a lu-nii a şaptea, să se poată aduna în jurul sanctuarului cu toate pă-catele mărturisite şi părăsite. Oricine nu izbutea să facă aceastălucrare minuţioasă era alungat pentru totdeauna din tabără.

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui I-srael şi spune-le: În ziua a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să a-veţi o zi de odihnă vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunaresfântă. Atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă şi să aduceţiDomnului jertfe mistuite de foc.‘ Domnul a vorbit lui Moise şi azis: ,În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii:atunci să aveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să a-duceţi Domnului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lu-crare în ziua aceea, căci este ziua ispăşirii, când trebuie făcutăispăşire pentru voi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru.Oricine nu se va smeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporullui.‘ “ Levitic 23,23-29.

(335)

Toate aceste ceremonii erau doar un simbol al celor adevărate.De aceea, înainte de ziua cea mare a ispăşirii finale, când va fiexaminată viaţa tuturor celor care se consideră copiii lui Dumne-zeu, trebuie să se facă auzită pentru fiecare om o solie de averti-zare de la Dumnezeu cu o asemenea claritate şi putere, încât ni-meni să nu aibă vreo scuză că nu ştie cu ce se confruntă.

Deoarece această lucrare reclamă descoperirea şi izbăvirea deorice păcat în viaţa acelora care vor trăi când ispăşirea finală areloc, devine evident că lumina ce se revarsă din Sfânta Sfintelor vaîntrece pe cea care strălucea din Sfânta. Acest lucru trebuie săaibă loc pentru că nimeni nu-şi va putea vedea păcatele ascunsedacă o lumină şi mai mare nu va fi îndreptată asupra sa.

Lumina din Sfânta Sfintelor a început să strălucească la în-cheierea celor 2300 de ani care au început în anul 457 î.Hr. şi s-ausfârşit în 1844 d.Hr. Imediat după ce Hristos a intrat în SfântaSfintelor au început să se reverse asupra oamenilor descoperirimai mari ale adevărului decât orice primiseră până atunci, întimp ce concomitent deveneau conştienţi de necesitatea unei in-tense lucrări de pregătire pentru iminenta zi a ispăşirii finale. A-ceastă lucrare nu ar fi putut fi adusă niciodată la îndeplinire înpoporul lui Dumnezeu fără lumina mai clară şi mai strălucitoa-re trimisă de Hristos. A fost foarte dificil pentru ei să se împacecu această responsabilitate, deoarece se aşteptaseră să fieînălţaţi la cer la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani. Nu au înţe-les de la-nceput că nu erau încă pregătiţi pentru imediata înălţa-re la cer.

Înainte de marea dezamăgire credincioşii nu au înţeles că nu-mele lor urmează să fie chemate la judecată şi că trebuie să pri-mească ispăşirea finală înainte de a putea fi sigilaţi şi înălţaţila cer. Dar, deoarece nu puteau muri şi nici învia într-o aseme-nea ignoranţă, ei trebuia să fie cu mult mai bine informaţi pen-tru a putea prezenta cu succes cazul lor la judecata celor vii, ca-re era planificată să aibă loc curând după 1844. Singurul motivpentru care ea nu a avut loc a fost din cauza faptului că cei cre-dincioşi, care n-au izbutit să progreseze spiritual aşa cum in-tenţionase Dumnezeu, au căzut în starea laodiceană, fapt carea făcut imposibil ca Dumnezeu să poată încheia cu repeziciunelucrarea. Nici măcar nu au înţeles şi nici nu au împlinit partealor din plan, aşa încât Hristos să poată aduce la îndeplinire par-tea Sa de contract.


Binecuvântările din prima şi a doua încăpere a sanctuarului nusunt acordate în mod automat. Fiecare persoană care se decidepentru un loc în împărăţia cerului trebuie să înţeleagă foarte bi-ne acest fapt.

Pentru a primi binecuvântarea fiecărei ispăşiri se cer făcuţi a-ceiaşi paşi.

În primul rând, credinciosul, după ce a fost trezit de DuhulSfânt să conştientizeze nevoia sa de a fi curăţit şi restaurat, tre-buie să cunoască în ce constă problema sa specifică. În cazul is-păşirii zilnice trebuie să fie curăţit atât de vinovăţia adusă de căl-carea legii lui Dumnezeu, cât şi de păcătoşenia care a fost cauzaacestor fărădelegi. Când este confruntat cu ispăşirea finală, el tre-buie să înţeleagă că are nevoie ca păcatele sale să fie îndepărta-te, dar nu de la el, pentru că acest lucru deja a fost realizat, ci dinlocul prea sfânt sau Sfânta Sfintelor, pentru a fi puse asupra ţa-pului de trimis.

În al doilea rând, el trebuie să fie pe deplin conştient de faptulcă nu are putere să facă vreuna din aceste lucrări. Numai Hristosare capacitatea să înlăture păcatul de la el mai întâi şi apoi dinsanctuar.

În al treilea rând, el trebuie să aibă o credinţă aşa de trainicăîn lucrarea şi în puterea Marelui său Preot, încât să fie în staresă se predea cu totul în mâinile Sale iscusite şi atotputernice.

Unii oameni au dificultatea de a recunoaşte cât de cu totul ne-putincioşi sunt în a-şi schimba inimile pentru a deveni sfinţi. Eicred că în timp ce trebuie să se încreadă în Hristos pentru a fi ier-taţi de vinovăţia atrasă de faptele lor păcătoase, trebuie totodatăsă îşi îndrepte căile păcătoase şi să se deprindă pentru a trăi ne-prihănit. A încerca acest lucru înseamnă a încerca imposibilul.Încă nu s-a născut om pe lume care să poată face aşa ceva. Nu-mai Hristos are puterea să ia viaţa noastră şi să o prefacă dupăchipul Său divin. Nimeni în afara lui Hristos nu poate lua viaţapăcătoasă din interiorul celui păcătos pentru a o transfera însanctuarul ceresc.

Nu ar trebui să fie dificil ca oamenii să înţeleagă că ei sunt în-tru totul neputincioşi când este vorba de transferul păcatelor dinsanctuar asupra ţapului pentru Azazel. Ei trebuie să ştie că nu sepot înălţa la cer, că nu pot intra în prezenţa directă a lui Dumne-zeu, că nu pot să descopere şi să identifice nelegiuirile personaleşi să se întoarcă înapoi pe acest pământ pentru a pune păcatele

O LUPTĂ CHINUITOARE 337

asupra ţapului pentru Azazel. Doar Hristos poate face aceastapentru ei. Ei trebuie să lase cu totul cazul lor în mâinile Celui ca-re este un Apărător atotsuficient.

Aceasta necesită o credinţă nestrămutată în Mijlocitorul divinbazată întru totul pe făgăduinţele Sale scrise, ceea ce este destulde dificil, însă acest lucru devine şi mai dificil datorită prezenţei„acuzatorului fraţilor“, Satana. Dacă ar fi în stare, el este hotărâtsă împiedice pe orice copil al lui Dumnezeu de a trece cu bine ju-decata de cercetare. Prin urmare, el joacă un rol foarte importantpe durata cât se desfăşoară slujirea din prima şi a doua despărţi-tură. Activităţile lui sunt ilustrate cu claritate în parabola profe-tică din Zaharia 3,1-5.

„El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând înpicioare înaintea Îngerului Domnului şi pe Satana stând ladreapta lui ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: ,Domnul să temustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul!Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?‘ Dar Iosua era îmbrăcatcu haine murdare şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului.Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor care erau înaintea Lui:,Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el! ‘ Apoi a zis lui Iosua:,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine desărbătoare! ‘ Eu am zis: ,Să i se pună pe cap o mitră curată! ‘ Şi i-aupus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ceîngerul Domnului stătea acolo.“

„Viziunea lui Zaharia cu privire la Înger şi Iosua se aplică cu odeosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de laîncheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru comunitate, vol.5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13.

Ca atare, ea constituie o descoperire uimitoare a experienţeidificile prin care vor trece copiii lui Dumnezeu în timpul judecăţiicelor vii. Personajele implicate vor fi: copiii lui Dumnezeu –simbolizaţi prin marele preot Iosua; Hristos ca mare Apărător –reprezentat aici de Îngerul Domnului; şi Satana, acuzatorul saupârâşul, pentru care nu este folosit nici un simbol.

Pentru a înţelege lecţia ilustrată aici e necesar să cunoaştemfoarte bine serviciul sanctuarului, aşa cum este învăţat în tipurileVechiului Testament. Cu alte cuvinte, acest pasaj din Zahariatrebuie studiat în lumina sanctuarului şi nu altfel. Dacă vomaborda lucrurile astfel, atunci vom căpăta o lumină mai mare cuprivire la judecata celor vii.


Mai mult decât atât, noi trebuie să înţelegem mai întâi cum seaplică parabola despre Iosua şi Înger la slujba ispăşirii zilnice,înainte de a studia legătura ei cu ispăşirea finală.

„După cum Satana acuza pe Iosua şi poporul său, tot aşa întoate veacurile el a acuzat pe aceia care caută mila şi favoarea luiDumnezeu. În Apocalipsa, el este acuzat a fi ,pârâşul fraţilornoştri‘, ,care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru.‘Lupta se repetă cu fiecare suflet care este salvat de puterea răuluişi al cărui nume este scris în cartea vieţii Mielului. Niciodată nueste primit cineva din familia lui Satana în familia lui Dumnezeufără să trezească o hotărâtă rezistenţă a celor nelegiuiţi.Acuzaţiile lui Satana împotriva acelora care-l caută pe Domnulnu sunt determinate de neplăcerea faţă de păcatele lor. Eljubilează pentru caracterele lor defectuoase. Numai prin călcareade către ei a legii lui Dumnezeu poată să obţină el putere asupralor. Acuzaţiile lui pornesc numai din vrăjmăşia sa împotriva luiHristos. Prin planul de mântuire, Isus rupe lanţul lui Satana dinjurul familiei omeneşti şi scapă sufletele de sub puterea lui. Toatăura şi răutatea arhirebelului este trezită atunci când vede dova-da supremaţiei lui Hristos şi, cu putere diabolică şi înşelătoare,el acţionează pentru a smulge de la El rămăşiţa fiilor oamenilorcare au primit mântuirea Sa.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,cap. Iosua şi Îngerul, par. 9.

Satana nu este în stare să atingă aceste obiective prin forţă,deoarece nu-l poate constrânge pe om să fie neascultător. El aînţeles întotdeauna că puterea sa este inferioară puterii lui Dum-nezeu. De aceea, nu şi-a propus niciodată ca marea luptă să fie re-zolvată printr-o dispută între tăria sa şi puterea lui Iehova. Suc-cesul lui depinde de folosirea înşelăciunii şi a acuzării. El azvâr-le învinuirile sale împotriva păcătosului într-un efort de a-ldescuraja cu gândul că nelegiuirea lui nu poate fi spălată nicio-dată. Când credinţa în Hristos, Mântuitorul atotputernic, esteastfel sfărâmată, atunci pentru Satana este o chestiune simplă săconducă pe călcătorul legii să se încreadă în planurile sale.

„El conduce pe oameni la scepticism, făcându-i să-şi piardă în-crederea în Dumnezeu şi să se despartă de iubirea Lui; el îi ispi-teşte să calce legea Lui şi apoi îi pretinde ca fiind robii săi şi con-testă dreptul lui Hristos de a-i smulge din mâinile sale. El ştie căcei care caută la Dumnezeu cu stăruinţă iertare şi har le vor obţi-ne; de aceea, le prezintă păcatele pentru a-i descuraja. El caută


continuu ocazii împotriva acelora care încearcă să asculte deDumnezeu. Chiar şi cele mai bune şi mai acceptabile servicii elcaută să le facă să apară ca fiind corupte. Prin nenumărate pla-nuri, dintre cele mai mai subtile şi mai crude, el se străduieşte săse asigure de condamnarea lor.“ Mărturii pentru comunitate, vol.5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 10.

Acuzatorul are o cunoaştere exactă a păcatelor comise de cei ca-re caută mântuirea lui Dumnezeu şi le apasă sufletele, pre-zentându-le păcatele în lumina cea mai rea cu putinţă. Nu existănici o cale prin care cel vinovat se poate apăra şi nici nu existăvreo procedură prin care să-şi poată schimba natura sa, pentru afi vrednic de viaţa veşnică.

„Omul nu poate să răspundă singur acestor acuzaţii. În hai-nele sale mânjite de păcat, mărturisindu-şi vinovăţia, el stă î-naintea lui Dumnezeu. Dar Domnul Isus, Avocatul nostru, pre-zintă o apărare eficientă în dreptul tuturor acelora care, prinpocăinţă şi credinţă, şi-au încredinţat Lui sufletele pentru a pu-tea fi păzite. El pledează pentru cauza lor şi înfrânge pe acuza-torul lor prin argumentele puternice ale Golgotei. Ascultarea Luidesăvârşită de legea lui Dumnezeu, chiar până la moartea Sa pecruce, i-a dat toată puterea în cer şi pe pământ şi pentru omul vi-novat El cere de la Tatăl Său milă şi împăcare. El îi spune acu-zatorului poporului Său: ,Domnul să te mustre, Satano! Aceştiasunt răscumpăraţi cu sângele Meu, tăciuni scoşi din foc.‘ Aceiacare se sprijină prin credinţă pe El, primesc asigurarea plină demângâiere: ,Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbraccu haine de sărbătoare! ‘ Toţi aceia care au îmbrăcat haina ne-prihănirii lui Hristos vor sta înaintea Lui ca aleşi, credincioşi şisinceri. Satana nu are nici o putere pentru a-i smulge din mânalui Hristos. Nici unui suflet, care în pocăinţă şi credinţă a cerutprotecţia Lui, Hristos nu-i va îngădui să ajungă sub puterea vrăj-maşului. Cuvântul Său este garanţie: ,Dacă vor căuta ocrotireaMea vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.‘ Făgăduinţadată lui Iosua este valabilă pentru toţi: ,Dacă vei păzi poruncileMele... te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici.‘ Îngeriilui Dumnezeu vor merge într-o parte şi alta a lor, chiar în lumeaaceasta, şi vor sta în cele din urmă printre îngerii ce înconjoarătronul lui Dumnezeu.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.Iosua şi Îngerul, par. 5.

De ce este Satana atât de hotărât să îi împiedice pe copiii lui


Dumnezeu de a obţine iertare şi curăţire? Ce efect va avea asupralui dacă ei primesc aceste binecuvântări?

El ştie că păcatele fiecărui om care sunt transferate asuprasanctuarului şi care sunt şterse la urmă în favoarea celor pocăiţi, vorfi puse asupra lui Satana, aşa încât va fi forţat să sufere pedeapsafinală pentru ele. El doreşte să evite cu orice preţ suferinţeleîngrozitoare care îl vor mistui. Neasemenea Mântuitorului care afost gata să sufere în favoarea altora, lui Satana nu-i pasă detortura şi agonia pe care vor trebui s-o îndure cei păcătoşi sau ceineprihăniţi, câtă vreme el nu este inclus. De aceea, el lucrează cuo viclenie diabolică şi necruţătoare pentru a preveni ca păcatelecelor neprihăniţi să fie puse asupra lui.

Dar acesta nu este singurul motiv pentru acest efort greşit di-recţionat. El este mistuit şi de o ură acută şi de nevindecat împo-triva Mântuitorului cel blând şi plin de iubire, încât doreşte să-irănească pe cât de mult posibil pe toţi cei care aparţin lui Hris-tos. Nimic nu i-ar face plăcere mai mare decât să-i vadă pe creş-tini şi păcătoşi încredinţaţi torturii unui foc veşnic, de nestins.

Prima posibilitate a lui Satana de a se asigura că păcatele ce-lor neprihăniţi nu vor ajunge niciodată să fie puse asupra lui es-te la serviciul zilnic. Dacă poate preveni ca nelegiuirea să fietransferată de la păcătos în sanctuar, atunci ştie că nu mai aremotive de îngrijorare, pentru că acele păcate vor rămâne în cei ca-re le-au comis şi astfel nu vor mai putea fi puse niciodată asupralui. Nici un păcat nu va fi pus asupra ţapului de trimis, dacă nueste transferat mai întâi în sanctuar.

Satana are diferite mijloace şi măsuri plănuite pentru a ţinepiept diferitelor minţi. Majoritatea sunt lipiţi de păcatele lor prinfaptul că el i-a despărţit cu totul de adevărul lui Dumnezeu. Eli-a convins că religia este o mare înşelăciune acceptată de cei slabila minte şi sentimentali. Inconştienţi de lucrarea morţii care zil-nic adună o recoltă înfricoşată de pedepse, aceşti oameni se a-fundă în plăcerile şi interesele lumeşti. Ei nici măcar nu se gân-desc la ziua socotelilor finale şi nu fac nici o încercare de a-şi tri-mite păcatele în sanctuarul ceresc. Diavolul lucrează continuupentru a-i ţine în această stare pentru că ştie că atâta vreme câtrămân astfel nu există nici un pericol ca el să poarte şi să suferepentru păcatele lor.

Există însă alţii care sunt preocupaţi de binele lor prezent şiviitor şi care au încredere că răspunsul se află în Cuvântul lui



Dumnezeu. Pentru aceşti oameni, Satana furnizează erori reli-gioase care le răpesc cunoştinţa singurei căi prin care păcatele lorpot fi iertate, curăţite şi transferate în sanctuar. În acest fel ne-legiuirile lor se află încă asupra lor, în timp ce trăiesc cu falsa a-sigurare că au fost eliberaţi de povara condamnării. Ei au o cre-dinţă puternică în Dumnezeu, dar este îndreptată într-un locgreşit, pentru că ei au fost învăţaţi să creadă că Dumnezeu va fa-ce ceea ce El niciodată nu a promis să facă. Aceasta este cea maiticăloasă dintre toate născocirile lui Satana. Este ca şi cum a-i o-feri o cană cu apă unui om care este gata să piară de sete şi, în ul-tima clipă, să i-o smulgi din mână. Omul va muri cu o amărăciu-ne şi dezamăgire în suflet care altfel nu ar fi putut exista.

Isus a privit şi a fost martor în mod profetic la experienţa în-fiorătoare a acelora care vor veni la sfârşit, încrezători că vor fimântuiţi, şi care vor descoperi atunci că sunt pierduţi pentru ve-cie. El a zis: „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.“ Matei22,13; 24,51; 25,30.

Oamenii scrâşnesc din dinţi doar când dau expresie unuisimţământ de dezamăgire şi suferinţă extremă. Nimeni nu poateilustra într-un mod adecvat gradul deplin al furiei care va fi ex-primată la timpul acela. Va fi o privelişte şi un zgomot care îi vaface pe cei neprihăniţi să se dea înapoi cu groază – o scenă de neui-tat, care îi va ajuta să fie eliberaţi pe vecie de orice dorinţă de ase mai încurca cu păcatul.

Necredinţa este o armă extrem de eficientă în mâna lui Sata-na. Convingerea că este imposibil să fii curăţit de păcate înaceastă viaţă este atât de larg răspândită, încât a devenit aproa-pe universală printre pretinşii creştini. În mod clar, dacă o per-soană nu crede că Hristos o va curăţi cu totul de prezenţa inte-rioară a păcatului, atunci lucrarea aceasta nu poate fi adusă laîndeplinire. Numai credinţa aduce biruinţa. Acesta este motivulpentru care Satana exagerează cu privire la puterea păcatului şicu această imagine întunecată el îi apasă din greu pe păcătoşi. Ellucrează necontenit ca să fixeze atenţia păcătoşilor la problemapăcatului lăuntric, pentru ca ei să piardă din vedere pe Hristos şicapacitatea Sa de a-i izbăvi.

Prin aceste metode, cât şi prin altele care îi sunt la dispoziţie,Satana lucrează continuu pentru a împiedica fluxul păcatuluispre sanctuar. Chiar şi când o persoană învaţă despre eficienţamărturisirii corecte şi îşi trimite nelegiuirile în sanctuarul ceresc,

vrăjmaşul nu se dă bătut şi nu consideră că bătălia împotrivaacelui suflet a fost pierdută. El ştie că nu e suficient ca doar unelepăcate să fie trimise în sanctuar. Toate trebuie să ajungă acolo. Elînţelege pe deplin că nimeni nu va purta haina de nuntă lajudecată dacă mai nutreşte unele păcate, chiar dacă a părăsitmulte altele.

Există un număr de căi prin care nimicitorul poate reuşi săoprească fluxul păcatului de la cel pocăit către sanctuar. Una dinmetode este aceea de a-l încurca pe cel credincios cu afacerile dinaceastă viaţă, aşa încât să aloce cât mai puţin timp cercetării desuflet şi studiului Sfintelor Scripturi. Aceste suflete sunt conduseadesea la situaţii de compromis din care este foarte dificil de ieşit.

Satana răspândeşte în mod constant ideea că venirea lui Hris-tos este un eveniment încă departe, creând astfel impresia că e-xistă suficient timp de pregătire. În felul acesta sufletul este con-dus să neglijeze lucrarea care poate fi făcută în siguranţă numaiastăzi. Acest fapt are cel mai păgubitor efect asupra experienţeispirituale a unei persoane, pentru că îl privează de sentimentulpăcătoşeniei nespuse a păcatului şi îl ţine departe de urgenţa dea-şi corecta imediat viaţa. Mulţi oameni care au avut un începutfoarte bun în procesul de predare a oricărui păcat, îşi pierd ela-nul şi în cele din urmă încetează să mai continue această lucrarevitală. În ziua judecăţii aceşti oameni vor fi găsiţi cu păcate carestau împotriva lor în rapoartele cereşti şi numele lor vor fi înlă-turate pentru totdeauna din cartea vieţii.

„Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este destoinicpentru Împărăţia lui Dumnezeu.“ Luca 9,62.

Dar, indiferent cât de viclean şi de îndârjit lucrează diavolul,va exista totdeauna o rămăşiţă preţioasă care, cu hotărâre fermă,va înlătura orice păcat de îndată ce le-a fost descoperit. Ei vor a-junge la încheierea timpului lor de probă să aibă orice păcat măr-turisit şi părăsit, ceea ce înseamnă, în cazul celor care trăiesc peacest pământ în timpul judecăţii de cercetare, că toate păcateleau fost transferate de la ei în sanctuar chiar dacă nu sunt con-ştienţi de acest lucru.

Faţă de aceşti oameni Satana a pierdut prima rundă dar,chiar dacă păcatul a fost ţinut departe de ei, acesta nu a fost pusîncă asupra lui. El încă poate contesta şi va contesta dreptul luiHristos de a lua necurăţia lor din sanctuar şi de a o pune asu-pra lui în loc de a o pune asupra păcătosului care a comis-o iniţial.


Rezultatul este o luptă înfricoşătoare între cei credincioşi şi duş-manul lor. În timp ce ei se agaţă cu credinţă înverşunată de făgă-duinţele Marelui lor Preot, diavolul îşi foloseşte toată puterea casă îi acuze şi să îi descurajeze pentru ca ei să îşi piardă încre-derea în Dumnezeu şi să se întoarcă la faptele lor personale pen-tru mântuire. În acest cadru parabola despre „Iosua şi Înger seaplică cu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumne-zeu de la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru co-munitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 13.

Ne vom îndrepta acum atenţia către experienţa prin care vatrece poporul lui Dumnezeu când cazul acestuia este cercetat lajudecata celor vii. Nici o altă parte a Scripturii nu descrie mai bi-ne această scenă decât parabola despre Iosua şi Înger.

Aşa după cum am văzut deja, această parabolă descoperă de a-semenea lupta prin care vor trece cei neprihăniţi în umblarea lorzilnică cu Dumnezeu, când Satana lucrează din greu prin acu-zaţiile sale şi prin alte născociri diabolice de a le răpi privilegiulde a-şi transfera păcatele în sanctuar. Satana este pe deplin con-ştient că dacă va avea succes în acest obiectiv, atunci nu mai tre-buie să se teamă că păcatele celor neprihăniţi vor fi în cele dinurmă puse asupra lui.

Din fericire pentru cei care în cele din urmă vor fi mântuiţi şipentru cauza lui Dumnezeu, eforturile lui nu vor fi încununate desucces. Ca şi în trecut, şi în viitor va exista o rămăşiţă preţioasăcare îşi va trimite păcatele înainte la judecată. Aceia care fac acestlucru şi vor fi încă în viaţă când începe judecata celor vii, vor fi su-puşi efortului disperat al lui Satana de a face să se întoarcă dinnou aceste păcate asupra lor, mai degrabă decât să vină asupra sa.

Sfinţii cei vii care, în viitorul apropiat, vor trece prin acest cal-var, au nevoie să înţeleagă nu numai condiţiile pe care le vorîntâmpina, dar şi planurile pe care le va folosi vrăjmaşul împo-triva lor la acea vreme. Din acest motiv stă scris:

„Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplică cuo deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeu de laîncheierea marii zile a ispăşirii. Biserica rămăşiţei va trece prinmari încercări şi necazuri. Aceia care ţin poruncile lui Dumnezeuşi au credinţa lui Isus vor simţi mânia balaurului şi a oştirii lui.Satana consideră pe locuitorii pământului ca fiind supuşii lui, elob-ţinând controlul asupra bisericilor apostaziate; dar iată omică grupă care se opune şi rezistă supremaţiei lui. Dacă ar putea


să-i şteargă de pe faţa pământului, atunci triumful lui ar fi de-plin. După cum a influenţat naţiunile păgâne să nimicească peIsrael, tot astfel, în viitorul apropiat, va ridica puterile nelegiui-te ale pă-mântului pentru a nimici pe poporul lui Dumnezeu. Tu-turor li se va cere să dea ascultare decretelor omeneşti pentruviolarea legii divine. Aceia care vor rămâne credincioşi lui Dum-nezeu şi datoriei faţă de El, vor fi ameninţaţi, denunţaţi şi pro-scrişi. Ei vor fi ,daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, ru-dele şi prietenii voştri.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap.Iosua şi Îngerul, par. 13.


„Viziunea lui Zaharia cu privire la Iosua şi Înger se aplicăcu o deosebită putere la experienţa poporului lui Dumnezeude la încheierea marii zile a ispăşirii.“ Mărturii pentru co-munitate, vol. 5, cap. 54, Iosua şi Îngerul, par. 13.

În hotărârea lui de a învinge Satana nu se va limita la o sin-gură linie de atac, ci va exercita orice presiune pe care o are la-n-demână ca să-şi atingă scopurile. Chiar dacă ştie că adevăratulpopor al lui Dumnezeu a mărturisit şi a părăsit orice păcat la a-cea vreme, el încă încearcă să îi facă să calce legea lui Dumnezeu.Dacă ei vor păcătui în vreme ce cazul lor este cercetat, atunci vafi prea târziu ca să mai aibă ocazia de a transfera păcatul în sanc-tuar şi vor fi pierduţi pe veci.

Astfel, sub o presiune îngrozitoare, „Tuturor li se va cere să deaascultare decretelor omeneşti pentru violarea legii divine.“ Aceiacare vor rezista în faţa acestor edicte vor fi mai întâi ameninţaţicu amenzi şi cu închisoare, apoi cu pierderea dreptului de acumpăra şi de a vinde şi, în cele din urmă, cu decretul de moarte.Întreaga lume se va fi ridica împotriva lor, în timp ce ei vor fi atâtde risipiţi, încât vor fi lipsiţi de sprijinul preţios al confraţilor decredinţă.

Ceea ce va face încercarea şi mai greu de suportat va fi caleasubtilă prin care Satana va face să pară că ascultarea de legea ţă-rii va însemna ascultare de legile lui Dumnezeu. La acea vreme,din cauza dezastrelor naturale înfiorătoare care vor pustii pămân-tul, a nelegiuirii fără frâu ce terorizează lumea şi a incapacităţiitotale a autorităţilor civile de a rezolva aceste probleme, întreagalume va căuta soluţii satisfăcătoare pentru aceste dificultăţi. Toţivor recunoaşte că dacă problemele nu vor putea fi rezolvate, atunciacest pământ va înceta de a mai fi o planetă locuită.

Deoarece organizaţiile politice îşi vor fi dovedit incapacitatealor de a schimba total declinul grozav aproape de nimicire, oa-menii vor căuta un alt conducător şi îl vor găsi în calitatea de capal unei biserici mondiale unite. După cum Izabela din vechimes-a folosit de puterea lui Ahab pentru a-i rezolva problemele, totaşa biserica, în zilele din urmă, se va folosi de puterea pe care sta-tul i-o va da bucuros ca să rezolve marile probleme care inundălumea.

Totul va fi făcut în numele lui Dumnezeu. Aceasta va fi cea maiimpresionantă dintre toate încercările omeneşti de a zidi îm-părăţia lui Dumnezeu, şi oamenii din fiecare naţiune de pepământ, întrucât nu au învăţat adevăratele lecţii ale istoriei ca-re dovedesc că asemenea planuri şi invenţii sfârşesc totdeauna îneşec, vor saluta măsura ca fiind calea sigură şi eficientă pentru orestaurare completă. Oricine nu va sprijini cu toată inima acea


măsură luată va fi condamnat ca un vrăjmaş al statului, al bise-ricii şi al lui Dumnezeu.

Aceasta nu va fi o contrafacere făcută cu stângăcie, deoareceea va fi capodopera înşelăciunii satanice. Pentru a putea da la oparte haina de oaie ca să vadă adevăratul lup care se ascunde de-desubt, copiii lui Dumnezeu vor trebui să cunoască foarte bineprincipiile odihnei divine de Sabat. Altfel, ei vor fi la fel de lipsiţide putere ca şi restul lumii pentru a rezista presiunii de a recu-noaşte pe om ca rezolvator de probleme în locul lui Dumnezeu.Dar când mulţimile îşi dau sprijinul lor cu entuziasm acestei ul-time confederaţii a nelegiuirii, cei sfinţi vor refuza totalmente săaibă de-a face cu ea. Ei vor înţelege consecinţele ce decurg din a-semenea procedee şi vor prezice cu exactitate şi solemnitate că vi-sul glorios susţinut de mulţimi se va transforma în cel mai groaz-nic coşmar.

Cu toate acestea, se va părea că poziţia lor este fără speranţăşi că vor fi forţaţi să îşi sacrifice viaţa degeaba. Vrăjmaşul va fa-ce ca, pentru ei, martorul vizibil al circumstanţelor să apară în lu-mina cea mai rea cu putinţă pentru a-i descuraja şi pentru a-iforţa să renunţe la protestul lor şi să se unească cu restul lumiiîn a-i servi lui. În aceste condiţii, le va fi extrem de dificil să pă-streze credincioşia faţă de Dumnezeu.

„Singura lor nădejde este în mila lui Dumnezeu; singura lorapărare va fi rugăciunea. După cum Iosua pleda înaintea Înge-rului, tot astfel cei din biserica rămăşiţei, cu o inimă zdrobită şicredinţă serioasă, vor pleda pentru iertare şi izbăvire prin Isus,Avocatul lor. Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor,văd slăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, suntaproape în pragul disperării.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,cap. Iosua şi Îngerul, par. 14.

Problema susţinerii cauzei şi onoarei lui Dumnezeu în timpulacesta va fi doar începutul necazurilor lor. În acelaşi timp,judecata celor vii va înainta în cer, cerându-le să împlinească cucredincioşie şi în mod complet condiţiile necesare treceriiscrutinului cercetării ei. Desigur, ar fi mult mai uşor dacă ei arputea să rezolve rând pe rând fiecare din aceste probleme, dar nuva fi aşa.

După cum am arătat deja, chestiunea legată de lucrareaispăşirii finale are de-a face cu îndepărtarea păcatului dinsanctuar, care apoi este pus asupra ţapului de trimis. Exact acest


lucru doreşte Satana să împiedice, în timp ce concomitent cautăsă îşi stabilească împărăţia pe acest pământ.

Pentru ca poporul lui Dumnezeu să primească beneficiileispăşirii finale, trebuie să cunoască cu exactitate care le suntnevoile, în timp ce sunt absolut conştienţi că nu au nici o puterede a satisface acele cerinţe. Înţelegându-şi adevărata poziţie deprimitori dependenţi, ei trebuie să aibă vederi clare cu privire lapoziţia lui Hristos ca Apărător puternic şi cu privire la putereaextraordinară pe care o are El la îndemână, prin care El poate săse achite pe deplin de responsabilităţile Sale. Atunci, cu oprofundă cercetare de inimă, pentru a se asigura că fiecare păcata fost cu adevărat trimis la judecată, trebuie să vină la sanctuarşi să predea în întregime cazul lor Mântuitorului, ca acesta sădevină cu totul responsabilitatea Lui.

Acest lucru se va dovedi a fi dificil de făcut, deoarece la vremeaaceea „Ei sunt pe deplin conştienţi de păcătoşenia vieţii lor, vădslăbiciunea şi nevrednicia lor şi, în timp ce privesc la ei, suntaproape în pragul disperării.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,cap. Iosua şi Îngerul, par. 14.

Faptul că la acea vreme ei sunt pe deplin conştienţi depăcătoşenia vieţii lor îi face să obţină vederi foarte clare cuprivire la sfinţenia absolută, nepătată a lui Hristos şi să îşi deaseama de desăvârşirea caracterului cerută de la aceia care vordeveni cetăţeni ai cerului. Contrastul dintre viaţa lor păcătoasăşi neprihănirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât sunt gatasă nu creadă că Isus cel neprihănit va putea vreodată să ianelegiuirea lor asupra Sa şi s-o transfere asupra ţapului detrimis.

Satana înţelege aceste înrâuriri în viaţa poporului luiDumnezeu şi se străduieşte să le folosească în favoarea sa. Prinurmare, el îi apasă cu păcătoşenia lor şi cu implicaţiile pe care leare asupra lor în lumina cea mai rea cu putinţă, în încercarea sadisperată de a-i despărţi de Mântuitorul.

„Ispititorul stă lângă ei să-i acuze, aşa cum a stat să i seîmpotrivească lui Iosua. El arată spre hainele lor mânjite, sprecaracterele lor defectuoase. Le prezintă slăbiciunea şi nebunia lor,păcatele nerecunoştinţei, neasemănarea lor cu Hristos,Răscumpărătorul lor, pe care l-au dezonorat. El se străduieşte săînfricoşeze sufletul la gândul că situaţia este lipsită de speranţă,că pata necurăţiei nu va putea fi niciodată spălată. Nădăjduieşte


ca astfel să le distrugă credinţa, pentru ca în acest fel să cedezeispitelor sale, să întoarcă spatele credincioşiei lor faţă deDumnezeu şi să primească semnul fiarei.“ Mărturii pentrucomunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 14.

Hainele murdare către care arată Satana şi care reprezintăcaracterele lor defecte nu sunt la acea vreme asupra sfinţilor. Eisunt îmbrăcaţi în haina de nuntă, simbolul neprihăniriidesăvârşite a lui Hristos. Dacă nu ar fi îmbrăcaţi cu aceastăhaină, aşa cum este arătat în parabola nunţii fiului de împăratdin Matei 22,1-11, atunci vor fi aruncaţi în întunericul de afarăîntr-o despărţire veşnică de Dumnezeu. Satana nu e deloc intere-sat de cel care vine la judecată fără haina de nuntă. Cei care suntîn conflict cu vrăjmaşul la acea vreme sunt cei care şi-au trimispăcatele mai dinainte în sanctuar şi care au în posesie deplină ne-prihănirea fără pată a lui Hristos.

Când Satana arată spre hainele lor murdare în marea zi aispăşirii finale, el arată spre ele acolo unde sunt – în sanctuar. Înacest loc se va găsi la acea vreme toată păcătoşenia vieţii lor, decare cei neprihăniţi sunt pe deplini conştienţi. Dacă acest fapt nueste înţeles, atunci cercetătorul se va confrunta cu contradicţiiimposibile. El nu va fi în stare să explice cum se face că, în Matei22 credinciosul este prezentat ca unul care vine la judecată în hai-na de nuntă a purităţii nepătate, în timp ce în parabola despre Io-sua şi Înger este prezentat ca unul care vine în haine murdare. Înprima parabolă este descris poporul aşa cum se găseşte în starealui lăuntrică, pe când cea de a doua parabolă îl prezintă aşa cumva fi în rapoartele cereşti.

Dovada că haina nedesăvârşită de la judecată este simbolulpăcatelor lepădate o găsim în faptul că Satana nu arată spre ceeace sunt ei când are loc judecata, ci spre ceea ce ei au fost cândva.Observaţi cum în următorul paragraf este folosit în mod repetattimpul trecut. Putem vedea foarte clar acest lucru după cumurmează.

„Satana aduce înaintea lui Dumnezeu acuzaţiile sale împotrivalor, declarând că datorită păcatelor lor au pierdut protecţiadivină, pretinzând dreptul de a-i nimici ca pe nişte călcători ailegii. Cu privire la ei, el declară că este numai drept ca şi ei,asemenea lui, să fie excluşi de la favoarea lui Dumnezeu. ,Suntaceştia‘, spune el, ,poporul care trebuie să-mi ia locul în ceruri şilocul îngerilor care mi s-au alăturat? În timp ce ei mărturisesc că


ascultă de legea lui Dumnezeu, au păzit ei preceptele ei? N-au fostiubitori mai mult de ei decât de Dumnezeu? Nu şi-au pusinteresele personale mai presus de serviciul lui Dumnezeu? N-auiubit ei lucrurile acestei lumi? Priveşte la păcatele care le-au mar-cat viaţa. Priveşte egoismul lor, răutatea şi ura lor unul faţă decelălalt.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Înge-rul, par. 15.

Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi încă păcătos înlăuntru, atunciSatana ar trebui să vorbească în felul acesta: „În timp ce ei măr-turisesc că ascultă de legea lui Dumnezeu, păzesc ei preceptele ei?Nu sunt ei iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumne-zeu? Nu-şi pun interesele personale mai presus de serviciul luiDumnezeu? Nu iubesc ei lucrurile acestei lumi? Priveşte la păca-tele care le marchează viaţa.“

Dar nu aceasta este ceea ce spune el, deoarece ştie că aseme-nea întrebări nu s-ar baza pe fapte reale. Adevărul este că ei s-aufăcut vinovaţi de păcate în trecut, dar au încetat să mai păcă-tuiască şi, la acea vreme vor trăi neprihăniţi. Tot ceea ce Satanapoate să facă cu adevărat este să îi acuze pentru ceea ce au fostmai înainte. Hainele pângărite spre care arată el sunt în sanctuarşi nu asupra celor câţiva credincioşi.

„În multe privinţe, poporul lui Dumnezeu a fost foarte greşit. Sa-tana cunoaşte foarte bine păcatele pe care el i-a ispitit să lesăvârşească şi el le prezintă în lumina cea mai exagerată, de-clarând: ,Mă va alunga Dumnezeu pe mine şi pe îngerii mei din pre-zenţa Sa şi totuşi să-i răsplătească pe aceia care s-au făcut vinovaţide aceleaşi păcate? Doamne, Tu nu poţi face acest lucru şi totuşi săfii drept! Tronul Tău nu va sta în neprihănire şi judecată. Drepta-tea cere ca sentinţa de condamnare să fie pronunţată împotriva lor.‘

Dar în vreme ce urmaşii lui Hristos au păcătuit, ei nu s-au lă-sat cu totul sub controlul celui rău. Ei au părăsit păcatele şi în u-milinţă şi pocăinţă au căutat pe Domnul, iar divinul Apărător ple-dează în favoarea lor. Acela care a fost cel mai mult insultat de că-tre nerecunoştinţa lor, care cunoaşte păcatele lor, dar cunoaşte,de asemenea, şi pocăinţa lor, declară: ,Domnul să te mustre, Sa-tano! Eu Mi-am dat viaţa pentru aceste suflete. Ele sunt săpatepe palmele mâinilor Mele.‘

Atacurile lui Satana sunt puternice, înşelăciunile sale sunt te-ribile; dar ochiul Domnului este asupra poporului Său. Suferi-nţele lor sunt mari, flăcările cuptorului par să-i mistuie; dar Isus


îi va scoate ca aur curăţit prin foc. Pământescul lor trebuie să fieîndepărtat pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat în moddesăvârşit; necredinţa trebuie să fie biruită; credinţa, nădejdea şirăbdarea să fie dezvoltate.“ Mărturii pentru comunitate, vol. 5,cap. Iosua şi Îngerul, par. 16-18.

În timp ce acuzaţiile lui Satana împotriva poporului luiDumnezeu ţin seama de păcătoşenia lor trecută, mai există încăo lucrare de desăvârşire ce trebuie să fie adusă la îndeplinire prinîncercările înfricoşătoare pe care sunt siliţi să le îndure.„Pământescul lor trebuie să fie îndepărtat pentru ca chipul luiHristos să poată fi reflectat în mod desăvârşit; necredinţa trebuiesă fie biruită; credinţa, nădejdea şi răbdarea să fie dezvoltate.“Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 18.

Aceasta nu este o lucrare de îndepărtare a păcatului, ci ocurăţire de pământesc, precum şi o dezvoltare a virtuţilor activecreştine. Această lucrare continuă după încheierea timpului dehar sau de probă şi pe durata timpului de strâmtorare al lui Iacov,după cum se declară în Tragedia veacurilor, cap. Timpulstrâmtorării, par. 21. O dată ce timpul de har s-a încheiat toţitrebuie să stea fără Mijlocitor între ei şi Judecătorul întreguluipământ. Din cauza aceasta el trebuie să nu aibă nici cea mai micăpată a păcatului asupra lor, deoarece, la acea vreme, nu maiexistă mijloacele de îndepărtare a lui.

„Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirealui Hristos în sanctuarul de sus, vor trebui să stea în faţa unuiDumnezeu sfânt fără Mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fărăpată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângelestropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lorstăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău.“ Tragediaveacurilor, cap. 24, par. 6.

Dacă păcatul trebuie să fie îndepărtat cu totul la încheiereatimpului de har, iar pământescul este încă în proces de înlă-turaredupă încheierea acestui timp, atunci în ce anume este diferitpământescul faţă de păcătoşenie? Pentru a găsi răspun-sul laaceastă întrebare este necesar să studiem alte declaraţii dinSpiritul Profetic unde se foloseşte aceeaşi expresie. TheComprehensive Index to the Writings of Ellen G. White specificădoar două astfel de declaraţii, în afara celor menţionate, şi se găsescîn Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Apariţia răului, par. 14şi cap. Lucrarea slujitorului Evangheliei, ultimul paragraf.



„Dând pe faţă blândeţe chiar când eşti provocat şi crescânddeparte de ceea ce este pământesc, josnic, dai dovadă căMântuitorul locuieşte în tine şi fiecare gând, fiecare cuvânt şi faptă,îi atrage pe oameni mai degrabă la Isus decât spre tine. Este foartemult lucru de făcut şi mai este numai puţin timp pentru a-l face.Lucrarea vieţii tale să fie aceea de a-i inspira pe toţi cu gândul căau o lucrare de făcut pentru Hristos. Oriunde sunt datorii de împli-nit pe care alţii nu le înţeleg deoarece nu doresc să vadă lucrareavieţii lor, acceptă-le şi împlineşte-le.“

„Pământescul şi egoismul sunt ceea ce ne despart de Dumnezeu.“În prima din aceste declaraţii se face legătură între urmărirea

îndeplinirii cu credincioşie a lucrării vieţii, rânduită deDumnezeu, şi scăparea de pământesc. Sunt multe lucruri pe acestpământ care sunt bune în ele însele. O persoană poate să-şi dediceîntreaga viaţă în urmărirea celor mai înalte interese, dar, pentrucreştin, toate aceste lucruri trebuie lăsate deoparte în favoareaîndeplinirii responsabilităţii supreme de a încheia lucrarea pecare Domnul a desemnat-o. Pentru a face acest lucru se cere cacel credincios să ajungă acolo unde să se despartă de oricesimţământ de dependenţă faţă de lucrurile pământeşti şi să îşipună încrederea exclusiv în Dumnezeu ca îndrumător şi furnizor.Aceasta a fost dintotdeauna greşeala bisericii în trecut, fapt carea făcut ca mişcările lui Dumnezeu să eşueze una după alta.

Pentru ca ultima mişcare a lui Dumnezeu să reuşească acolounde toate celelalte au căzut, membrii ei nu trebuie doar să lepedeorice păcat, ci trebuie de asemenea să fie eliberaţi de orice urmăa pământescului. Legătura şi supunerea lor faţă de Domnultrebuie să întreacă orice interes lumesc. Dacă nu s-ar realiza unasemenea lucru, atunci va fi imposibil ca bătălia finală să fiecâştigată şi lucrarea încheiată. Ultima mişcare de pe acestpământ va fi ultima, deoarece aceia care o compun, întrucât aufost eliberaţi totalmente de orice legături pământeşti, se vorconsacra fără rezerve, indiferent de preţ, pentru a pune sfârşitpăcatului şi pentru a aduce neprihănirea cea veşnică. Intereselepământeşti nu vor avea nici un loc în afecţiunile lor. Fără să iaseama la pericolul în care îi va pune lucrarea lor, ei vor avertizape cei nelegiuiţi de rezultatele sigure ale cursului lor păcătos.

„Poporul lui Dumnezeu suspină şi geme din cauza urâciunilorce se săvârşesc pe pământ. Cu lacrimi, ei avertizează pe ceinelegiuiţi de primejdia în care se află călcând în picioare legea

divină şi, cu o nespusă părere de rău, ei se umilesc înainteaDomnului din cauza propriilor lor fărădelegi. Cei nelegiuiţi îşi batjoc de pocăinţa lor, ridiculizează apelurile lor solemne şi râdbatjocoritor de ceea ce ei numesc o slăbiciune a lor. Dar chinulsufletesc şi umilinţa poporului lui Dumnezeu sunt o dovadăsigură a faptului că ei recapătă puterea şi nobleţea caracterului,pierdute ca urmare a păcatului. Datorită faptului că se apropiemai mult de Hristos şi că ochii lor sunt îndreptaţi asupra curăţieiSale desăvârşite, ei pot discerne atât de clar păcătoşenia nespusăa păcatului. Pocăinţa şi umilinţa lor de sine sunt infinit mai multprimite înaintea lui Dumnezeu decât mulţumirea de sine, spiritultrufaş al acelora care nu găsesc vreun motiv pentru a se tânguisau regreta, care îşi bat joc de umilinţa lui Hristos şi care pretindcă sunt desăvârşiţi, în timp ce calcă legea cea sfântă a luiDumnezeu. Blândeţea şi smerenia inimii sunt condiţii ale puteriişi biruinţei. Cununa de slavă îi aşteaptă pe aceia care se pleacăla piciorul crucii. Binecuvântaţi sunt cei ce plâng, căci ei vor fimângâiaţi.

Cei credincioşi, cei ce se roagă, sunt, aşa cum trebuie să fie,ascunşi în Dumnezeu. În ceea ce-i priveşte, ei nu ştiu cât de sigursunt ocrotiţi. Determinaţi de Satana, conducătorii acestei lumicaută să îi nimicească; dar dacă ochii lor ar putea fi deschişi aşacum au fost ochii slujitorului lui Elisei la Dotan, ei ar vedea peîngerii lui Dumnezeu tăbărâţi în jurul lor, care prin strălucirea şislava lor ţin sub control oştile întunericului.“ Mărturii pentrucomunitate, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 19, 20.

Situaţia va fi foarte complicată şi confuză. Cei neprihăniţi,ştiind că se află în timpul judecăţii celor vii, îşi vor cerceta inimilecu mare sârguinţă ca să vadă dacă mai există păcate rămase întimp ce îşi vor preda cazul în mod complet în grija lui Hristos.Satana le va aduce aminte, cu toată puterea ce-o are la-ndemână,de păcătoşenia lor şi va aduce argumente precum că Mântuitorulcel neprihănit este mult prea sfânt şi curat ca să se poată ocupade păcatul lor. Cei neprihăniţi vor simţi, ca niciodată mai înainte,nevoia de a fi eliberaţi în totalitate de nelegiuire şi vor exercitaorice energie în direcţia aceasta. Deşi sunt nerăbdători săconsacre întregul lor timp şi întreaga lor energie acestei lucrăridecisive, cei nelegiuiţi care-i înconjoară trebuie să fie avertizaţide consecinţele sigure ce decurg din planul lor cel mare de a zidiîmpărăţia lui Dumnezeu prin procedee omeneşti. Această lucrare


va fi de o magnitudine atât de mare, încât va părea că aducereaei la îndeplinire cu credincioşie nu le va lăsa timp pentrupregătirea inimii. Ca o culminaţie a acestei lucrări, problemelecelor neprihăniţi vor spori datorită hotărârii neînduplecate acelor nelegiuiţi de a-i încolţi mai întâi cât de mult posibil şi apoi,deoarece acest lucru nu izbuteşte, de a-i nimici total.

A fost întotdeauna trucul ingenios al lui Satana acela de aîmpovăra poporul lui Dumnezeu cu un program de fapte bunefoarte încărcat, astfel încât să nu mai aibă timp pentru cercetareasufletului şi pentru dezvoltarea spirituală. Deci, atunci când elvede cât de mare a devenit responsabilitatea, ce absoarbe totul,de a avertiza lumea, va spori sarcina cât mai mult pentru a nu leda timp să aducă la îndeplinire condiţiile din ziua cea mare aispăşirii. Nu e de mirare că poporul lui Dumnezeu va trebui să sedespartă cu totul de pământesc în ziua aceea. În mod evident,aceia care învaţă astăzi să trăiască simplu vor fi cei mai capabilisă facă faţă problemelor de atunci, deoarece au de făcut cele maipuţine schimbări.

În afara suferinţelor lui Hristos nu se va cere vreodată ceva maigreu ce trebuie să fie suportat de către omenescul căzut şi păcătos.Se va părea că doar un efort supraomenesc îi va face în stare săsatisfacă toate cerinţele din acel timp de încercare. Ar fi bine dacăam aprecia corect ce fel de oameni vor fi necesari pentru a sta înacel timp. Dacă vom reuşi să apreciem cum se cuvine acest lucru,atunci vom deveni mult mai sârguincioşi decât suntem, tocmai casă putem dezvolta o credinţă adecvată şi tărie suficientă.

În mod evident, mulţi vor cădea sub acea presiune teribilă, însăo rămăşiţă preţioasă va rămâne în picioare chiar dacă cerul s-arnărui. Lor le vor fi oferite toate binecuvântările ispăşirii finale.Hainele lor murdare care au fost deja îndepărtate şi puse însanctuar vor fi îndepărtate şi mai mult prin faptul că sunt luatedin sanctuar şi puse asupra ţapului de trimis.

„În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi amărăşte sufletulînaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, porunca esterostită: ,Dezbrăcaţi-i de hainele murdare‘ şi sunt rostite cuvintelede încurajare: ,Iată că am îndepărtat de la tine nelegiuirea şi tevoi îmbrăca cu haine de sărbătoare.‘ Haina fără pată aneprihănirii lui Hristos este pusă asupra copiilor lui Dumnezeuîncercaţi, ispitiţi, dar credincioşi. Rămăşiţa cea dispreţuită esteîmbrăcată în veşminte de slavă şi niciodată nu va mai fi mânjită


de stricăciunea care este în lume. Numele lor sunt păstrate încartea vieţii Mielului, cuprinse printre credincioşii din toateveacurile. Ei au rezistat vicleniilor amăgitorului; n-au fost clintiţide la datoria lor de către răcnetul balaurului. Acum sunt pe veciapăraţi de vicleşugurile ispititorului. Păcatele lor sunt aşezateasupra aceluia care este autorul păcatului. Şi rămăşiţa nu numaică este iertată şi primită, ci este şi onorată. ,O mitră curată‘ estepusă pe capul lor. Ei trebuie să fie împăraţi şi preoţi pentruDumnezeu. În vreme ce Satana acuză şi caută să nimiceascăaceastă grupare, îngerii cei sfinţi, nevăzuţi, merg dintr-o parte înalta, punând asupra lor sigiliul viului Dumnezeu. Aceştia sunt ceice stau pe muntele Sionului împreună cu Mielul, având pefrunţile lor scris numele Tatălui. Ei cântă o cântare nouă înainteatronului, iar cântecul acela nu-l poate învăţa nimeni în afară decei o sută patruzeci şi patru de mii, care au fost răscumpăraţi depe pământ. ,Ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fostrăscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeuşi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fărăvină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.‘

Acum se ajunge la împlinirea completă a acelor cuvinte rostitede Înger: ,Ascultă dar, Iosua, mare preot, tu şi tovarăşii tăi deslujbă, care stau înaintea ta, căci aceştia sunt oameni de care săte minunezi. Iată, voi aduce pe robul Meu, Odrasla.‘ K. J.V. Bible.Hristos este descoperit ca Răscumpărător şi Eliberator alpoporului Său. Acum, într-adevăr aceasta este rămăşiţa, ,oamenide care să te minunezi‘, când lacrimile şi umilinţa pelerinajuluilor dau loc bucuriei şi onoarei de a fi în prezenţa lui Dumnezeu şia Mielului. ,În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină demăreţie şi slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe,pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat înIerusalim, se va numi sfânt, oricine va fi scris printre cei vii, laIerusalim.‘ “ Mărturii pentru comunitate, vol. 5, cap. Iosua şi În-gerul, ultimele două paragrafe.


Capitolul 24

Ispăşirea asupra ţapului pentru Azazel

De îndată ce ispăşirea din Sfânta Sfintelor se încheia avea locispăşirea asupra ţapului pentru Azazel sau de trimis. Marelepreot ieşea din Sfânta Sfintelor, încăperea unde făcuse stropireasângelui înaintea tronului milei, în vreme ce era protejat de no-rul de tămâie. În tip, el curăţea apoi Sfânta de păcatele care se a-dunaseră acolo în mod simbolic în serviciul de peste an şi, ieşinddin această încăpere în lumina soarelui strălucitor, le punea petoate pe capul ţapului de trimis. O dată ce acest lucru era înfăp-tuit, animalul era condus departe în pustie de către un om puter-nic, unde era lăsat să piară.

Înainte ca serviciul real al ispăşirii finale să aibă loc erau puşideoparte doi ţapi. Prin aruncarea sorţilor unul devenea ţapul is-păşitor sau de trimis, iar celălalt, care îl simboliza pe Hristos, erajertfit pentru sângele necesar facerii ispăşirii finale.

„Aaron să ia ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul şi să-l a-ducă jertfă de ispăşire. Iar ţapul care a ieşit la sorţi pentru Aza-zel, să fie pus viu înaintea Domnului ca să slujească pentru face-rea ispăşirii şi să i se dea drumul în pustie pentru Azazel.“ Levitic16,9.10.

După ce era ales, ţapul pentru Azazel aştepta până în clipacând marele preot ieşea din locurile sfinte, când primea povarapăcatelor care fuseseră păstrate în sanctuar.

„Când va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfântul locaş, pentrucortul întâlnirii şi pentru altar să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şipună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi sămărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toatecălcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul

(356)

ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va aveaînsărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toatefărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul.“Levitic 16,20-22.

Satana este ţapul pentru Azazel, un adevăr care e contestat cutărie de bisericile protestante, ale căror pastori susţin că ţapulpentru Azazel este simbolul lui Hristos. Principalul lor argumentadus în sprijinul acestei poziţii este că ispăşirea făcută cu acestanimal este una simbolică şi de aceea el trebuie să îl simbolizezepe Hristos, singurul prin care, după vederile lor, poate fi făcutăispăşirea.

Nimeni nu poate avea o înţelegere corectă a cuvântului„ispăşire“ şi să mai susţină un asemenea argument. Ispăşire în-seamnă, printre alte lucruri, a curăţi prin iertarea păcatelor. Oriceasemenea act, indiferent prin cine este adus la îndeplinire, este oispăşire. Astfel, atunci când păcatele sunt în cele din urmă pu-se asupra autorului lor, diavolul, şi sunt purtate de acesta spredistrugere finală, universul va fi curăţit de ele pe vecie şi astfelse va face în mod cert o ispăşire. Acest lucru nu minimalizează şinici nu discreditează ispăşirile cele mari realizate de Hristos, fărăde care trimiterea păcatului asupra ţapului pentru Azazel n-ar pu-tea fi îndeplinită niciodată. Mai degrabă confirmă eficacitatea lu-crării îndeplinite de Hristos, deoarece, fără ea, Satana nu ar pu-tea niciodată să fie constrâns să ducă departe, în cele din urmă,păcatele celor neprihăniţi.

O examinare atentă a ţapului pentru Azazel din serviciulsimbolic confirmă că el nu îl reprezintă pe Hristos.

În primul rând, ţapul pentru Azazel sau de trimis nu se ducede bună voie să fie pedepsit, pentru că unui om destoinic i se ceresă îl ducă departe. Smucindu-se, împungând, rezistând cuîncăpăţânare, el arăta în mod clar că nu avea nici o intenţie de afi abandonat în pustie.

Acest fapt este exact opusul lui Hristos, care a purtat cubucurie şi de bună voie păcatele omenirii. Nimeni nu l-a silitvreodată pe Hristos să ocupe poziţia de jertfă de ispăşire.Mişcat de o iubire infinită pentru omenirea pieritoare, El avenit de bună voie să plătească pedeapsa. „Când a fost chinuitşi asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci lamăcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschisgura.“ Isaia 53,7.

ISPĂŞIREA ASUPRA ŢAPULUI PENTRU AZAZEL 357

În noaptea când soldaţii, conduşi de preoţii de frunte şi de Iuda,au venit să-l aresteze, El a demonstrat cât de uşor ar fi putut săle scape din mână şi cât de binevoitor le-a îngăduit să-l aresteze.El i-a auzit înainte ca ei să-l fi văzut, însă nu a făcut nici un efortsă fugă sau chiar să se ascundă. Dimpotrivă, El i-a întrebatliniştit: „Pe cine căutaţi?“

Ei i-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret!“ Isus le-a răspuns zicân-du-le simplu: „Eu sunt!“ Ioan 18,4.5.


Spre sfârşitul zilei ispăşirii, un om care era potrivit să facăo astfel de lucrare, trăgea după sine ţapul de trimis ce se îm-potrivea, pentru a-l duce în pustie, de unde nu avea să semai întoarcă. Tot astfel, Hristos, Omul potrivit, va în-depărta pe Satana şi-l va lega pe pământul pustiu, după ceva încheia lucrarea de ispăşire finală şi se va întoarce peacest pământ. Atunci Satana va şti că nu se mai poate în-toarce niciodată în tabăra sfinţilor şi nu mai poate recăpătaslava şi poziţia pe care a avut-o mai înainte.

„Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-i slujise luiIsus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi gloată. O lumină dum-nezeiască a făcut să strălucească faţa Mântuitorului şi ceva înformă de porumbel l-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine,gloata ucigaşă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singurăclipă. Ei s-au dat înapoi, clătinându-se. Preoţii, mai marii, sol-daţii şi chiar Iuda, au căzut ca morţi la pământ.

Îngerul s-a retras, şi lumina a dispărut. Isus avusese ocazia săscape, dar El a rămas calm şi stăpân pe Sine. Ca unul care fuse-se glorificat, El stătea în mijlocul acelei cete de oameni împietriţi,care era acum căzută şi neputincioasă la picioarele Sale. Uceniciipriveau în tăcere, plini de uimire şi teamă.“ Hristos Lumina Lu-mii, cap. 74, par. 28, 29.

Ucenicii nu s-au împărtăşit de spiritul extraordinar, dedicat slu-jirii, al Învăţătorului lor, iar Petru a decis în sinea lui ca Mântui-torul să nu fie arestat, scoţând sabia şi tăind urechea slujitoruluimarelui preot.

„Când Isus a văzut ceea ce s-a întâmplat, şi-a eliberat mâinile,deşi era ţinut cu străşnicie de către soldaţii romani şi, spunând:,Lăsaţi-i! Până aici! ‘, S-a atins de urechea rănită şi ea s-a vinde-cat imediat. Apoi a spus lui Petru: ,Pune-ţi sabia la locul ei; căcitoţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rogpe Tatăl Meu, care mi-ar pune îndată la îndemână mai mult dedouăsprezece legiuni de îngeri?‘, o legiune pentru fiecare dintreucenici.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 74, paragraful 4 de la sfâ-rşit.

Dacă un singur înger putea să imobilizeze totalmente aceaceată de oameni mânioşi şi înarmaţi, atunci ce ar fi putut facedouăsprezece legiuni de îngeri? Acea demonstraţie de putere dinGhetsemani confirmă că singura cale posibilă prin care Hristosputea să fie răstignit era ca El să se ducă de bună voie şi cu su-punere, aşa cum de altfel a şi făcut. Nu există nimic din spiritulţapului împotrivitor, care era tras şi dus departe de către un omputernic, care să ilustreze ispăşirea făcută de Hristos.

O altă dovadă că ţapul pentru Azazel nu putea fi Hristos constăîn faptul că el era dus departe, fiind despărţit pe vecie de tabăralui Israel, ca să piară singur, în pustie. Să înălţăm laude Tatălui,Fiului şi Duhul Sfânt cel veşnic, că nu aceasta este soarta finalăa lui Hristos. Cât de teribil ar fi dacă, Cel care a suferit totulpentru noi şi care, prin jertfa Sa infinită, a deschis calea spre


Paradis, ar fi pentru totdeauna exclus din Edenul restaurat, iaraceia pe care i-a mântuit să locuiască acolo fără El! Ce copil al luiDumnezeu ar socoti cerul un loc plăcut fără Hristos? Cerul nu arfi cer fără El. În vreme ce planul de mântuire ar fi adus beneficiienorme şi, prin acele beneficii glorioase ar fi dat naştere laudei şiadoraţiei tuturor făpturilor lui Dumnezeu, ar fi fost aruncatătotuşi o umbră veşnică peste toate lucrurile prin eşecul lui Hristosde a se bucura de victoria cea veşnică.

Din fericire, Hristos niciodată nu va fi dus departe pentru a fidespărţit veşnic de poporul Său şi a fi lăsat să piară singur înpustie. Pe noul pământ Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, îngerii sfinţi şitoţi cei răscumpăraţi vor fi legaţi împreună ca o familie completă.Ei vor avea părtăşie cu Hristos, vor adora caracterul Său fărăpereche şi vor creşte mereu în lumina extraordinară a prezenţeiSale dătătoare de viaţă.

Vorbind despre ceea ce i s-a arătat în viziunea despre noulpământ, Ioan scrie:

„În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că DomnulDumnezeu, Cel atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.

Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-olumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei esteMielul.“ Apocalipsa 21,22.23

Satana este cel care, împotrivindu-se la fiecare pas, va fi dusdeparte, cu forţa, într-o despărţire veşnică de cei răscumpăraţi.El va pieri singur în pustia dinafara Noului Ierusalim, pentru anu mai fi văzut niciodată. Soarta care este ilustrată în mod exactîn ispăşirea făcută asupra ţapului pentru Azazel nu este a lui Hris-tos, ci a lui Satana.

Trebuie să ne amintim, de asemenea, că Hristos nu va fi unpurtător de păcate după ce are loc ispăşirea finală din sanctuarulceresc. Acest lucru este clar arătat în serviciul simbolic, când sefăcea ispăşire finală pentru marele preot şi casa lui, cât şi pentrulocurile sfinte şi altar. Prin acest mijloc ei erau curăţiţi în modsimbolic de toate păcatele pe care le purtaseră tot timpul anuluiprin serviciul zilnic.

„Aaron să-şi aducă viţelul lui pentru jertfa de ispăşire şi să facăispăşire pentru el şi pentru casa lui... Aaron să-şi aducă viţelul luipentru jertfa de ispăşire şi să facă ispăşire pentru el şi pentru casalui. Să-şi junghie viţelul pentru jertfa lui de ispăşire. Să ia ocădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea


Domnului, şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; săducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să punătămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum detămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şiastfel nu va muri. Să ia din sângele viţelului şi să stropească cudegetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; săstropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capaculuiispăşirii.“ Levitic 16,6.11-14.

Astfel, în tip sau serviciul simbolic, marele preot, potrivit cuîndrumările lui Dumnezeu, făcea cu mare grijă o ispăşire finalăseparată pentru el şi pentru casa lui. Principiul este că „ceea cese făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face înrealitate în lucrarea sanctuarului ceresc.“ Tragedia veacurilor,cap. 23, paragraful 7 de la sfârşit.

De aceea şi Isus trebuie să facă o ispăşire finală pentru El. Nupentru vreun păcat al Său este necesară o astfel de ispăşire,deoarece El niciodată nu a avut vreun păcat. El are nevoie decurăţire din pricina păcatelor pe care le poartă în numele tuturorcelor care îşi trimit fărădelegile la sanctuar, tocmai pentru aputea fi eliberat pentru totdeauna de aceste păcate şi pentru aavea dreptul de a le pune asupra ţapului de trimis.

În serviciul simbolic al Vechiului Testament, ispăşirea finală sefăcea atât pentru sanctuar, cât şi pentru marele preot, şi aşatrebuie să fie şi în antitip.

De aceea, Hristos nu mai este purtătorul de păcate atunci cândpăcatele sunt îndepărtate de la El şi din sanctuar prin ispăşireafinală, şi iese să le pună asupra ţapului de trimis. Acea lucrareeste pentru totdeauna încheiată. Acest lucru înseamnă că, oricinemai poartă povara păcatului după acea vreme, aşa cum face ţapulde trimis, nu poate fi Hristos.

În Spiritul Profetic se spune peste tot că singura fiinţă care estesimbolizată prin ţapul pentru Azazel este Satana. Iată odeclaraţie tipică:

„S-a mai înţeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta cătreHristos ca jertfă, iar marele preot reprezenta pe Hristos caMijlocitor, ţapul de trimis simboliza pe Satana, autorul păcatului,asupra căruia vor fi aşezate în cele din urmă păcatele celor cuadevărat pocăiţi. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfeipentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capulţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge,


îndepărtează păcatele poporului Său din sanctuarul ceresc laîncheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, înexecutarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală. Ţapul eratrimis într-un ţinut nelocuit pentru a nu se mai întoarce niciodatăîn adunarea lui Israel. Tot astfel va fi izgonit şi Satana din faţalui Dumnezeu şi a poporului Său şi va fi adus la inexistenţă prindistrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.“ Tragedia veacuri-lor, cap. 23, ultimul paragraf.

Cu toate că dovezile arată că Satana este singurul care repre-zintă pe deplin tipul ţapului de trimis şi că el este Azazel, unii voravea probleme deoarece această învăţătură îi descoperă atât peHristos, cât şi pe Satana ca purtători de păcat, şi pare că nu potface distincţie între ei.

Nimeni n-ar trebui să respingă adevărul cel clar şi simplu dinpricina concluziilor care pot fi trase. Noi trebuie să acceptăm maidegrabă declaraţiile Scripturilor şi apoi să punem la probăconcluziile, pentru a vedea dacă se justifică cu adevărat. Cândeste făcut acest lucru va fi evident că există anumite diferenţesemnificative între Hristos şi Satana ca purtători de păcat. Deexemplu, când Hristos poartă păcatele copiilor Săi, El ia asupraSa ceva care nu a fost niciodată al Său, pe când Satana primeşteînapoi ceea ce-i aparţine. Pe deasupra, nu există nici un elementde virtute salvatoare în rolul lui Satana când nelegiuirile celorneprihăniţi sunt puse în cele din urmă asupra lui, aşa cum existăîn lucrarea continuă a lui Isus. Ei nu poartă povara păcatelor înacelaşi fel. Dacă aceste diferenţe sunt clar înţelese, atunci nu vaexista nici o problemă în a-l recunoaşte pe Satana ca fiind Azazel,ţapul de trimis.

Serviciul real prin care păcatele erau puse în tip asupra ţapuluide trimis era îndeplinit în faţa cortului, în curtea sanctuarului,sub ochii copiilor lui Israel. Curtea templului era simbolulpământului, iar cele două încăperi arătau spre dublura lor dinceruri. Cu alte cuvinte, curtea sanctuarului ceresc este acestpământ.

Acele servicii care aveau loc în simbol în curtea templuluiVechiului Testament, trebuie să îşi găsească împlinirea înevenimentele care au loc pe acest pământ. De exemplu, oriceanimal care era sacrificat în vreun serviciu oarecare, murea încurte înaintea ochilor tuturor celor prezenţi acolo. În acelaşi fel,după cum şi este de aşteptat, Isus, marele antitip al tuturor



acestor jertfe, a murit pe acest pământ în văzul sutelor deoameni care erau de faţă. Pe de altă parte, toate cele ce sesăvârşeau în simbol înăuntrul sanctuarului şi nu puteau fivăzute de popor sunt făcute în antitip în templul ceresc şi nu potfi văzute de poporul lui Dumnezeu de pe pământ decât cu ochiulcredinţei.

Acest adevăr conduce la următorul lucru, anume că aşezareafinală a păcatelor asupra ţapului de trimis – Satana – nu poateavea loc până când Isus nu şi-a încheiat lucrarea din sanctuar şicoboară pe acest pământ; unicul loc unde, conform tipului,această lucrare poate fi făcută. Aceasta este ceea ce se va şiîntâmpla în realitate, după cum confirmă următoarele douădeclaraţii scrise în contextul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

„Acum (când Hristos vine pe pământ) are loc evenimentulprefigurat în ultimul serviciu solemn al zilei de ispăşire. Cândslujirea din Sfânta Sfintelor se încheia, iar păcatele lui Israel erauîndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat,atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi în faţaadunării, marele preot mărturisea pe capul lui ,toate fărădelegilecopiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege prin care aupăcătuit ei, să le pună pe capul ţapului.‘ Levitic 16,21. Tot astfel,când lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc se va încheia, înprezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celorrăscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupraSatanei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care le-aprovocat să le făptuiască. Şi după cum ţapul era trimis departeîntr-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe pământulpustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.

„Apocalipsul prezice alungarea Satanei, precum şi starea dehaos şi pustiire la care va fi adus pământul şi declară că aceastăstare va dăinui timp de o mie de ani. După ce prezintă scenelecelei de a doua veniri a Domnului şi distrugerea celor nelegiuiţi,profeţia continuă: ,Apoi am văzut coborându-se din cer un înger,care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mânape balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-alegat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo,şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile,până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fiedezlegat pentru puţină vreme.‘ Apocalipsa 20,1-3.“ Tragediaveacurilor, cap. 41, par. 17, 18.

Îngerul care îl leagă şi îl duce departe pe diavolul nu poate fialtul decât antitipul omului puternic. Întrebarea este: cine esteacest înger? În Apocalipsa un înger poate reprezenta mai multelucruri. În primele trei capitole îngerii reprezintă şapte biserici;în cele şapte trâmbiţe ei sunt cei care vestesc necaz şi durereîmpotriva diferitelor tipuri de Babilon care se succed unul dupăaltul; în capitolele 14 şi 18 cei şapte îngeri simbolizează şaptemişcări prin care Domnul îşi va sfârşi lucrarea în lume; iar încapitolul 10 El este Isus Hristos. Contextul şi de obicei declaraţiilecorespunzătoare determină ce anume reprezintă îngerul înfiecare caz. Astfel, nu ar trebui să fie dificil să determinăm cineeste îngerul care este antitipul omului puternic ce se coboară dinceruri cu un lanţ mare în mână, pentru a-l lega pe Satana şipentru a-l duce departe în pustia care va fi pe acest pământ pedurata mileniului.

Există doar un singur Înger care are puterea de a-l duce peSatana departe, în pustie, iar acesta este Isus Hristos,Arhanghelul. El este acela care se coboară din cer cu un lanţ mareîn mână şi îl obligă pe Satana să rămână timp de o mie de ani peacest pământ pustiit.

Unii pot argumenta cu privire la aceasta, spunând că marelepreot îl reprezintă pe Hristos şi nu acel om care ducea ţapul înpustie. Această afirmaţie trece cu vederea faptul că Hristos estesimbolizat prin mai multe lucruri în afara marelui preot. El estede asemenea Mielul, Uşa, Pâinea punerii înainte, Lumina şiatâtea altele. Adevărul este că atât marele preot, cât şi omulputernic îl reprezintă pe Hristos. El este reprezentat de marelepreot până în momentul când lucrarea din sanctuar este sfârşităprin aşezarea asupra lui Satana a ceea ce de drept îi aparţine –păcatele la care l-a provocat pe poporul lui Dumnezeu să lefăptuiască. De la acest moment este nevoie de un nou simbolpentru a reprezenta schimbarea rolului pe care Hristos trebuiesă-l ocupe, adică acela al omului puternic ce trebuie să ducă ţapulîn pustie.

Va fi un privilegiu pentru poporul lui Dumnezeu să fie martorla ceremonia impozantă, când păcatele lor vor fi aşezate asupralui Satana prin mâinile puternice ale Îngerului lor preaiubit,omul puternic, Isus Hristos. Va fi o asigurare vizibilă cănelegiuirile lor au fost cu adevărat separate de ei pentrutotdeauna. Ei vor vedea dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu


prin actul de a-i da înapoi lui Satana ceea ce este al său –nelegiuirile pe care i-a ispitit să le comită. Hristos este atât debinevoitor să ia asupra Sa vinovăţia altora, pe când diavolul, deşinu e nevoie s-o mai spunem, nu va accepta de bună voie ceea ceeste în realitate responsabilitatea sa, deoarece calea oamenilorrăi şi a îngerilor a căror căpetenie este Satana e de a arunca vinapăcatelor lor asupra altora.

Când Satana va fi despărţit pentru totdeauna de tabăra luiIsrael şi cei răscumpăraţi vor vedea că el niciodată nu-i mai poateispiti, atunci vor izbucni în cântări încântătoare de laudă pemăsură ce Hristos îi conduce în călătoria lor emoţionantă prinspaţiu spre căminul lor ceresc. Şapte zile extraordinare vor fipetrecute în această călătorie de la pământ spre cer, dintre careuna va fi cel mai glorios Sabat pe care l-au cunoscut vreodatăoamenii mântuiţi.

Pentru următorii o mie de ani ei vor trăi şi vor domni împreunăcu Hristos, înainte de a se întoarce pe această planetă pustiităpentru scenele ultimei judecăţi care va nimici prin foc lucrărilepăcatului, şi de asemenea pentru a participa la spectacolul măreţal recreării noului pământ şi a cerului cel nou. Apoi înaintea lorse va întinde gloria unei vieţi fără sfârşit, de dezvoltarenelimitată, viguroasă, şi de bucurie perfectă pentru totdeauna. Eivor înţelege într-o lumină şi mai clară cuvintele: „Calea Ta, o,Dumnezeule, este în sanctuar.“ Psalm 77,13. K. J.V. Bible.


Capitolul 25

Avertizarea despre judecată

Evenimentul cel mai critic ce are loc în viaţa unei persoane estejudecata care va decide în mod irevocabil destinul său veşnic.Dumnezeul iubirii şi al milei nu va îngădui ca acest eveniment săvină peste poporul Său fără o avertizare clară şi specifică, atât înce priveşte natura, cât şi timpul ei.

Până acum am acordat un spaţiu considerabil în ce priveştenatura judecăţii şi caracterul cerinţelor ce trebuie îndeplinite decătre aceia care vor trece de scrutinul ei cercetător. Acum însă avenit timpul să vedem când va avea loc judecata. Sfânta Scripturăne pune la dispoziţie o dovadă amplă care arată către acestmoment din istorie.

În zilele lui Pavel evenimentul era încă în viitor. Când stăteaînaintea lui Felix, el vorbea „...despre judecata viitoare“. Fapte24,25.

El vorbea pe dealul lui Marte despre acest eveniment, încăîndepărtat pe atunci, când Dumnezeu, pentru că rânduise o zi„...va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care l-a rânduitpentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadănetăgăduită prin faptul că l-a înviat din morţi“. Fapte 17,31.

Prin inspiraţia Duhului Sfânt în studiul Scripturilor, Pavel ştiacă el nu putea încă vesti solia unei judecăţi deja în desfăşurare.Desigur că ar fi trebuit să aibă loc, dar necredinţa poporului luiDumnezeu o amânase până la o dată mult mai târzie decât ar fifost necesar. Însă ea nu va fi amânată mereu. Având în vederetoate circumstanţele relatate, Domnul a fixat în mod irevocabilziua când ea va începe şi, când va veni plinătatea timpului, atunciva începe.

(366)

Domnul i-a descoperit profetului singuratic, exilat pe Patmos,că va apare o mişcare de oameni care, sub conducerea personalăa lui Hristos, va face cunoscut faptul că „...a venit ceasul judecăţiiLui“. Apocalipsa 14,7. Această solie va pune sigiliu pe prezicerilefăcute în Vechiul Testament, atât în ce priveşte tipurile, cât şi înce priveşte profeţiile directe, prin confirmarea a ceea ce s-a prezis.

Vom examina mai întâi solia conţinută în sincronizareatipurilor în raport cu anul religios iudaic. În total erau şaptesărbători specifice care aveau o semnificaţie profetică specială.Patru erau grupate în prima parte a anului, iar trei la sfârşitullui. Prima dintre cele de la începutul anului era Paştele, care eracelebrat în ziua a paisprezecea a lunii întâi. Sărbătoarea azimi-lor sau a pâinilor nedospite începea în ziua următoare şi continuavreme de o săptămână, dar ziua a doua a acestei sărbători, careera ziua a şaisprezecea a lunii, era ziua când erau aduse celedintâi roade sau pârga.

Cincizeci de zile mai târziu urma Sărbătoarea Săptămânilorcare ulterior a devenit cunoscută ca Ziua Cincizecimii, în cadrulcăreia se aducea o altă pârgă. Raportul biblic despre acest adevărîl găsim în Levitic 23,4-40.

„Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţivesti la vremile lor hotărâte. În luna întâi, în a paisprezecea zia lunii, între cele două seri vor fi Paştele Domnului. Şi în a cinci-sprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea azimilor în cin-stea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi. În ziua întâi, să a-veţi o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.Şapte zile să aduceţi Domnului jertfe mistuite de foc. În ziua aşaptea să fie o adunare sfântă; atunci să nu faceţi nici o lucrarede slugă. Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte-le copiilorlui Israel şi spune-le: Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şicând veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, capârgă a secerişului vostru. El să legene snopul într-o parte şi în-tr-alta înaintea Domnului, ca să fie primit; preotul să-l legeneîntr-o parte şi într-alta a două zi după Sabat...‘ De a doua zi dupăSabat, din ziua în care veţi aduce snopul ca să fie legănat într-oparte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi. Sănumăraţi cincizeci de zile până în ziua care vine după al şapte-lea Sabat; şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mânca-re. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini ca să fie legăna-te într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din

AVERTIZAREA DESPRE JUDECATĂ 367

floarea făinii şi coapte cu aluat; acestea sunt cele dintâi roadepentru Domnul...“

Aceste prime patru sărbători cu adunări sfinte se sfârşeau laînceputul lunii a treia care corespunde cu luna mai din calenda-rul nostru. După ce se scurgeau alte patru luni începea următoa-rea sărbătoare. Aceasta era Sărbătoarea Trâmbiţelor care începeaîn prima zi a lunii a şaptea, fiind urmată apoi de Ziua Ispăşirii,ce avea loc în ziua a zecea a lunii, şi de Sărbătoarea Corturilor, înziua a cincisprezecea.

Raportul biblic despre aceste sărbători se găseşte în versetelece urmează după cele citate mai sus.

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte copiilor lui Israelşi spune-le: În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zide odihnă vestită cu sunet de trâmbiţe şi o adunare sfântă... Înziua a zecea a acestei luni a şaptea va fi ziua ispăşirii: atunci săaveţi o adunare sfântă, să vă smeriţi sufletele şi să aduceţi Dom-nului jertfe mistuite de foc. Să nu faceţi nici o lucrare în ziua a-ceea, căci este ziua ispăşirii când trebuie făcută ispăşire pentruvoi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru. Oricine nu se vasmeri în ziua aceea, va fi nimicit din poporul lui. Pe oricine va fa-ce în ziua aceea vreo lucrare oarecare, îl voi nimici din mijloculpoporului lui...‘ Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: ,Vorbeşte co-piilor lui Israel şi spune-le: În a cincisprezecea zi a acestei a şap-tea luni va fi sărbătoarea corturilor, în cinstea Domnului, timp deşapte zile... În a cincisprezecea zi a lunii acesteia a şaptea, cândveţi strânge roadele ţării, să prăznuiţi o sărbătoare în cinsteaDomnului timp de şapte zile: cea dintâi zi să fie o zi de odihnă şia opta să fie tot o zi de odihnă. În ziua întâi să luaţi poame din po-mii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de săl-cii de râu şi să vă bucuraţi înaintea Domnului, Dumnezeului vo-stru, şapte zile.‘ “

Fiecare din aceste sărbători era o profeţie ilustrată ce arătaspre secvenţa evenimentelor care trebuiau să aibă loc în timpuri-le Noului Testament, când antitipul lua locul tipului. Prima din-tre acestea, Paştele, arăta către moartea lui Hristos pe Calvar,după cum a scris Pavel: „...căci Hristos, Paştele noastre a fost jert-fit“. 1Corinteni 5,7.

Iudeii din timpul lui Hristos pierduseră în totalitate semnifi-caţia sistemului de jertfe, dar când Mântuitorul a făcut prima Savizită la Ierusalim, când avea vârsta de doisprezece ani, a început


să înţeleagă taina misiunii Sale pe măsură ce contempla sacrifi-ciul mielului de Paşte.

Paştele a fost împlinit cu exactitate, atât ca timp, cât şi ca tipîn anul precizat de profeţia din Daniel 9. Când s-a apropiat cea-sul, Isus se afla în provincia nordică a Galileii de unde, cunoscândcă timpul pentru jertfirea Sa se apropiase, „...şi-a îndreptat faţahotărât să meargă la Ierusalim“. Luca 9,51.

Ziua de Paşti a acelui an a început la apusul soarelui din ziuaa cincea a săptămânii, adică joi seara. În camera de sus,binecuvântatul nostru Mântuitor a mâncat paştele cu ucenicii Săişi a instituit Cina Domnului. În ziua următoare, la ceasul jertfeide dimineaţă, El a fost pus pe cruce, iar la ceasul jertfei de searăa murit.

Unii se pot întreba de ce Isus nu a murit joi seara, adică latimpul când mielul de paşti era junghiat. Dar nu putea să aibă locaşa ceva. Dacă pentru a împlini tipul, Hristos trebuia să moarăexact în clipa când murea mielul de paşte, atunci El ar fi trebuitsă moară din nou în momentul antitipic al morţii din ziua ispăşiriişi în orice altă împlinire a tipului Vechiului Testament. În schimb,El a murit o singură dată la timpul care corespundea serviciuluizilnic obişnuit. Acest sacrificiu atotsuficient a întrunit cerinţelefiecărui serviciu pe care Hristos urma să-l aducă la îndeplinire înslujirea Sa de Mare Preot.

În felul acesta, Isus a renunţat la viaţa Sa preţioasă la timpulcând se aducea jertfa de seară, dar în ziua de Paşte. Atât de exacta întâlnit tipul antitipul, încât Isus a murit pe cruce chiar în clipaîn care mielul ar fi trebuit să moară în ziua aceea la uşa templului.Pe măsură ce se apropiau ultimele clipe ale lui Hristos, preotul aridicat cuţitul pentru a ucide mielul. Muşchii lui s-au încordat,dar căderea cuţitului a fost oprită de sfâşierea neaşteptată, de susîn jos, a perdelei grele a templului. Preotul, fără voie, dar întotalitate buimăcit şi îngrozit, a dat drumul mielului, care a fugitrepede de soarta ce-l aştepta, în timp ce Mielul lui Dumnezeumurea în locul lui. Tipul întâlnise antitipul în felul cel mai exactposibil.

„Când strigătul ,S-a sfârşit‘ a ieşit de pe buzele lui Hristos,preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielulreprezentând pe Domnul Hristos fusese adus ca să fie junghiat.Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate,preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam atunci


când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit,poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi sătremure; căci Domnul însuşi se apropie. Cu un zgomot puternic,perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus şi până jos deo mână nevăzută, deschizând larg privirii mulţimii locul ce eraodată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc se manifestaŞekina, prezenţa lui Dumnezeu. Aici şi-a manifestat Dumnezeuslava Sa, deasupra capacului milei. Nimeni, în afară de marelepreot, nu a ridicat vreodată perdeaua care despărţea aceastăîncăpere de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru aface ispăşirea pentru păcatele poporului. Dar, vai, acest văl esterupt în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc numai era deloc sfânt.

Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul stă gata săjunghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielulscapă. Tipul a întâlnit antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu.Marea jertfă a fost adusă. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber.Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai este delocnevoie ca cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot.De aici înainte Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător încerul cerurilor. Era ca şi când un glas le-ar fi spus închinătorilor:Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiullui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: ,Iată-Mă (în sulul cărţiieste scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.‘ ,Cu însuşisângele Său‘, ,El a intrat o dată pentru totdeauna în Locul preaSfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.‘ Evrei 19,7;9,12.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 78, ultimele două paragrafe.

Aceiaşi precizie care a marcat împlinirea Paştelui continuă întoate evenimentele care sunt antitipul fiecărei alte sărbătoritipice.

În dimineaţa de după răstignire începea sărbătoarea azimilor.Timp de o săptămână fermentul trebuia să fie separat complet dinviaţa lor. Îndepărtarea a tot ceea ce constituia ferment, simbolulpăcatului, era adusă la îndeplinire prin faptul că Hristos a luatcu El în mormânt toate păcatele lumii şi acolo s-a odihnit în primazi din cele şapte zile ale sărbătorii azimilor.

Ziua a şaisprezecea era sărbătoarea celor dintâi roade. Hristosa înviat chiar în dimineaţa acestei zile şi, prin aceasta, a împlinittipul, după cum confirmă Pavel: „Dar acum, Hristos a înviat dinmorţi, pârga celor adormiţi.“ 1Corinteni 15,20.


„Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi.El era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loctocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înain-tea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani, s-a făcut aceastăceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile secerate primelespice de grâu copt, şi când oamenii mergeau la Ierusalim la Pa-şti, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului caun dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se pu-tea înfige secera în grâu, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Sno-pul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hris-tos, ca întâiul rod, reprezenta marele seceriş spiritual ce trebuiasă se adune pentru împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este ti-pul şi garantul învierii tuturor celor neprihăniţi care au murit.,Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dum-nezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit înEl.‘ 1Tesaloniceni 4,14.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 18.

Când Hristos a înviat, un seceriş mare era gata pentru recol-tare, seceriş alcătuit din toţi cei neprihăniţi care muriseră înain-te de acea înviere. Ei au fost tot atât de pregătiţi pentru îm-părăţie, aşa cum totdeauna vor fi, tocmai pentru că în ei nu maiputea fi făcută nici o lucrare din moment ce sfârşiseră călătorialor pământeană şi trecuseră la odihnă. Totuşi, din motive foartebine ştiute de Cel atotputernic, nu toţi cei care constituie acest se-ceriş au fost luaţi la cer, ci numai aceia „...care fuseseră conlucr-ători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despreadevăr.“ Hristos Lumina Lumii, cap. 81, par. 19.

Asemenea exemple sunt bărbaţi ca Abel şi Ioan Botezătorul. Eifuseseră conlucrători cu Domnul şi, cu preţul vieţii lor, stătuserăpentru adevăr, după cum mulţi alţii au făcut în vremurile ve-chiului Testament. Mormintele acestei mulţimi de suflete credin-cioase s-au deschis atunci când un cutremur de pământ a avut locla răstignire, când au înviat duminică dimineaţa, împreună cuHristos, şi apoi l-au însoţit în întoarcerea Sa către cer, unde se şiaflă până în prezent. Curând, ei vor veni împreună cu Hristosspre acest pământ pentru a spune bun venit în fericirea veşnicăsfinţilor celor vii şi a celor înviaţi.

Cincizeci de zile treceau între Sărbătoarea primelor roade şiSărbătoarea săptămânilor sau Ziua Cincizecimii. Hristos arămas cu biserica primară vreme de patruzeci de zile din aceastăperioadă, după care s-a înălţat la cer în timp ce urmaşii Săi au


petrecut ultimele zece zile în cercetare sârguincioasă a sufletu-lui şi aproape în rugăciune continuă. Urmarea a fost cea mai pu-ternică revărsare a Duhului Sfânt care a fost vreodată primităde un grup de oameni. Mai înainte, persoane individuale fuse-seră din belşug binecuvântate, dar Duhul Sfânt niciodată nu co-borâse asupra unui colectiv de oameni. A fost timpul unei mariputeri şi eficienţe pentru biserică.

Revărsarea Duhului Sfânt nu a venit cu o zi mai devreme saumai târziu, ci exact la timpul când confirmă Scripturile: „În ZiuaCincizecimii erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit dincer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casaunde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-auumplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi,după cum le dădea Duhul să vorbească.“ Fapte 2,1-4.

Astfel că, după cum primele patru sărbători erau grupate laînceputul anului religios iudaic, tot astfel primele patruevenimente simbolizate de ele erau grupate împreună în primelezile ale perioadei antitipice. Acest lucru ne conduce să tragemconcluzia corectă că şi ultimele trei evenimente – cele către careultimele trei sărbători indicau în viitor – vor avea loc numai lasfârşitul istoriei omeneşti, şi deci o perioadă foarte mare de timpva separa primele patru evenimente de ultimele trei. Tocmaiacesta s-a dovedit a fi cazul.

Sărbătoarea Trâmbiţelor era celebrată în prima zi a lunii aşaptea şi era o avertizare solemnă că se apropia ziua cea mare aispăşirii. Poporul era îndemnat să se pregătească pentru acesteveniment hotărâtor, ca nu cumva să fie găsit nepregătit pentrua întruni condiţiile severe.

Felul exact şi sigur în care s-au împlinit primele patrusărbători este o garanţie că şi ultimele trei se vor împlini cuaceeaşi exactitate. Cu alte cuvinte, pe cât de cert sunautrâmbiţele ca avertizare la un timp specific, tot astfel va exista înistorie un eveniment care să-i corespundă. O solie dată întregiilumi exact la timpul potrivit va fi proclamată de un popor condusşi instruit personal de către Dumnezeu, avertizând pe toţioamenii că vine judecata.

Există doar o singură mişcare în istoria omenirii care corespun-de întru totul acestor aşteptări şi aceasta este mişcarea carevesteşte solia despre ceasul judecăţii, şi care a luat naştere la


jumătatea secolului al nouăsprezecelea. Aşa după cum deja amarătat, Pavel nu căuta acest eveniment în vremea sa, şi nici mariireformatori protestanţi nu l-au vestit în soliile lor. De fapt, MartinLuther a estimat că nu putea să aibă loc mai devreme de trei secole.El a scris: „Sunt convins cu adevărat că ziua judecăţii nu va întârziatrei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult aceastălume păcătoasă.“ Tragedia veacurilor, cap. 17, par. 12.

Când înţelegem aceste lucruri, ele ne inspiră o mare încredereîn aceia a căror credinţă este întemeiată pe solia adventă bazatăpe Daniel 8 şi Apocalipsa 14. Nu există nici o altă mişcarereligioasă în lume astăzi, care să poată fi identificată de ea însăşisau de către alţii, ca răspuns la descrierea sigură a acestei profeţii.Din contră, mai ales bisericile protestante ridiculizează mişcarea


Sărbătoarea trâmbiţelor avea drept scop să-i pregătească peizraeliţi pentru ziua ispăşirii ce se apropia. În vederea îm-plinirii acestui tip, avertizarea cu privire la apropierea ju-decăţii a răsunat în întreaga lume în timpul celei de-a douamişcări îngereşti.

adventă, descriind-o în diferiţi termeni defavorabili. Nici unul din-tre copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu să nu se lase intimidat de a-ceste evaluări false ale acelei mişcări care corespunde tuturor de-scrierilor profeţiei. Aproape de sfârşitul timpului trebuia să vinăo mişcare simbolizată de Sărbătoarea Trâmbiţelor, care să vesteas-că venirea judecăţii şi cea de a doua venire. Această mişcare carea început în 1831 şi care a crescut la dimensiuni mondiale în câţi-va ani este Marea Mişcare a celei de a doua veniri.

Aceia care ridiculizează solia despre ceasul judecăţii, cât şi pepoporul care a proclamat-o, cred că au ample justificări pentru po-ziţia lor pe baza a ceea ce părea a fi un eşec. Au trecut mai binede o sută cincizeci de ani de când a început să fie proclamată so-lia revenirii imediate a Mântuitorului în contextul unei judecăţicare deja are loc, însă cele prezise încă nu s-au împlinit. Deoare-ce bisericile căzute gândesc că a trecut suficient timp ca să se îm-plinească aceste preziceri, tocmai faptul că nu s-au împlinit estevăzut ca o dovadă că nici nu se vor împlini. Ele s-au întărit în răuşi sunt sigure că toate sunt în pace, când de fapt nu există pace.Ele vor descoperi prea târziu că s-au rezemat pe o siguranţă fal-să şi vor fi înghiţite cu repeziciune de ruina generală ce va cu-prinde lumea.

Este cât se poate de adevărat că a existat o amânare inutilă şicriminală. Lucrarea ar fi trebuit să se încheie cu decenii în urmă,dar a existat o apostazie înfricoşătoare printre aceia cărora li s-adat responsabilitatea de a proclama solia trimisă de cer, pânăcând ei înşişi nu mai sunt siguri de ceea ce cred. Mulţi s-au întorsdin nou chiar la învăţăturile de care adventismul fusese cândvaeliberat, în timp ce alţii se agaţă cu încăpăţânare de speranţa căadventismul laodicean va încheia lucrarea, când de fapt singuracale prin care poate fi adusă la îndeplinire este ca solia adventăoriginară să fie reînviorată.

Cu toate acestea lucrarea va fi adusă la îndeplinire. Lucrareava fi reînsufleţită, reînviorată, în armonie cu prescripţiile divineşi în curând Mântuitorul va veni pe norii cerului să îi strângă pealeşii Săi.

Între timp, Sărbătoarea Trâmbiţelor este urmată de marea şiteribila zi a ispăşirii şi a judecăţii, ceea ce înseamnă că trebuie săgăsim corespondentul ei în antitip. Nu poate să existe nimic maisigur căci, pe cât de cert a fost un tip, tot la fel de sigur va fi şi unantitip.


La zece ani după ce a luat naştere mişcarea adventă a începutjudecata celor morţi în Hristos, pe 23 octombrie 1844, în SfântaSfintelor din sanctuarul ceresc. De atunci încoace aceastacontinuă şi, „În curând – nimeni nu ştie cât de curând – ea vaajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţanoastră trebuie să vină la cercetare.“ Tragedia veacurilor, cap. 28,paragraful patru de la sfârşit.

Determinarea precisă a datei de la 1844 va fi subiectul unuicapitol viitor, în care vom arăta că judecata celor morţi a începutdeja exact la acel punct al timpului.

Începerea judecăţii este un eveniment de domeniul trecutuluiacum, în timp ce înaintea noastră se află scenele finale legate dejudecată, aşa după cum deja am arătat în capitolele anterioare.Acum trăim în timpul celei de a şasea sărbători.

Dar după judecată se află acel timp plin de bucurie prefiguratde Sărbătoarea Corturilor. Acesta este timpul când secerişul va fistrâns, când sfinţii se vor putea odihni de toată munca lor. Aceastăsărbătoare îşi va găsi împlinirea atunci când Domnul se întoarceşi noi suntem duşi în cer. Este cea mai fericită sărbătoare dintoată istoria.

Există un număr de lecţii de nepreţuit conţinute în soliile ce legăsim în serviciile tipice sau simbolice săvârşite prin ritualurileiudaice, dar acest studiu s-a limitat la aspectul lor profetic. Eleconstituie prima prezentare cuprinzătoare secvenţială a eveni-mentelor care trebuie să aibă loc în dispensaţiunea creştină şi, caatare, alcătuiesc baza unor detalii mai importante cuprinse înprofeţiile lui Daniel şi ale Apocalipsei, pe care le vom analiza înurmătoarele capitole.

Studiul acestor sărbători, profeţiile lor care se armonizează cualte texte biblice şi împlinirea lor fără greş, pot doar să inspirefiecărui adevărat credincios credinţă, nădejde şi curaj, în timp ceîi întăreşte încrederea în mişcarea adventă şi certitudinearevenirii Domnului. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte: „Şiavem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi căluaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos,până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă îninimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici oproorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici oproorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit dela Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.“ 2Petru 1,19-21.


Capitolul 26

Profeţiile timpului

Soliei conţinute în sărbătorile tipice îi lipsesc detaliile uneisincronizări exacte, chiar dacă avem de câştigat extrem de multde la ele. De exemplu, exactitatea cu care primele patru sărbătoris-au împlinit ca timp şi tip, ne asigură că şi ultimele trei vor avealoc după cum a fost prezis în timp şi în tip.

Totuşi ele nu sunt sfârşitul luminii ce a fost dată asupra acestuisubiect, căci Domnul nu ne-a lăsat fără informaţii specifice cuprivire la timpul când va veni judecata şi când El va ridica o maremişcare ce va avertiza cu privire la sosirea ei iminentă. Informaţiisuplimentare ne sunt descoperite de către Dumnezeu cu privirela aceasta în Daniel 7.

Aceasta este cea de a doua viziune profetică dată profetului.Prima, care este raportată în Daniel 2, i-a fost dată cu ocaziavisului pe care l-a avut Nebucadneţar şi totodată i s-a dat şiinterpretarea visului. Cea de a doua viziune se găseşte încapitolul 7, fiind extinderea celei dintâi, şi descoperă cu oaproximaţie exactă timpul când trebuia să înceapă judecata.

Înaintea ochilor uimiţi ai solului credincios al lui Dumnezeu,eforturile trecătoare ale omului de a zidi un imperiu mondialstabil au fost reprezentate prin nişte fiare de pradă, care urmauuna după alta într-o succesiune neîntreruptă. Prima a fost leul,după care a urmat ursul, leopardul cu patru capete şi patru aripişi fiara care semăna cu un balaur uriaş cu zece coarne crescutedin capul ei. Natura lacomă, crudă şi carnivoră a animalelorfolosite pentru a simboliza puterile pământeşti care au deţinutstăpânirea mondială în vremea lui Nebucadneţar până la cădereaRomei, trădează caracterul şi metodele acestor potentaţi care au

(376)

căutat prin mijloace arbitrare să îşi impună voinţa asupra lumii.Dispreţuind calea lui Dumnezeu, în ciuda lecţiilor deja scrise înistorie care arată rezultatul sigur al încercării de a zidi împărăţialui Dumnezeu prin căi omeneşti, ei au folosit aceleaşi metode caşi înaintaşii lor şi au avut de suferit aceeaşi soartă.

Când Roma, al patrulea şi ultimul imperiu mondial, suferiseasemenea predecesoarelor ei aceeaşi ruină, o nouă putere a urcatpe tronul lumii acelui timp. Ea a fost simbolizată prin cornul celmic care s-a ridicat din mijlocul celor zece coarne, după ce acesteafuseseră deja consolidate. În cursul ascendenţei sale a smuls treidin cele dintâi coarne, s-a deosebit de restul, a rostit blasfemiiîmpotriva Celui atotputernic, a pus la încercare pe cei sfinţi, s-agândit să schimbe timpul şi legea şi a domnit în mod absolut timpde o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Supremaţia lui acontinuat până când trebuia să înceapă judecata, când i s-a luatstăpânirea pentru a fi nimicit pentru totdeauna.

„El mi-a vorbit aşa: ,Fiara a patra este o a patra împărăţie careva fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia totpământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne,înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iardupă ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şiva doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva CeluiPrea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt şi se va încumetasă schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timpde o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va venijudecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicităpentru totdeauna.‘ “ Daniel 7,23-26.

Această scenă a judecăţii este descrisă la jumătatea capitoluluiîn termeni înfricoşători:

„Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaunede domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albăca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunulLui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un focaprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii deslujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înainteaLui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ Daniel 7,9.10.

Traducerea Cornilescu redă foarte bine această scenă ajudecăţii, de altfel ca şi nota marginală a K. J.V. Bible, atunci cândspune: „M-am uitat la aceste lucruri, până s-au aşezat niştescaune de domnie.“

PROFEŢIILE TIMPULUI 377

Acest gen de traducere este compatibil cu felul în care sepregătea sala de judecată în orientul antic pentru intrareajudecătorului suprem. Sala era de obicei circulară, cu acoperişulsprijinit pe un cerc de coloane din piatră frumoase şi cu podeauapavată cu lespezi şlefuite. Când se apropia timpul judecăţii,slujitorii intrau cu nişte perne uriaşe pe care le „aruncau“(conform K. J.V. Bible) sau le aşezau pe podea. Când împăraţii şimonarhii intrau, se aşezau cu picioarele încrucişate pe acesteperne, conferindu-le astfel demnitatea de scaune de domnie sautronuri. În felul acesta, aruncarea tronurilor era în realitateaşezarea scaunelor de domnie, o lucrare de pregătire a sălii dejudecată pentru sesiunile ei.

Vreme de multe secole, după înălţarea lui Hristos, sala dejudecată din ceruri a rămas goală, în timp ce Dumnezeu şi Hristoslucrau împreună în prima încăpere a sanctuarului ceresc, darsosise timpul când sala judecăţii trebuia pregătită, pentru cadupă aceea să aibă loc intrarea grandioasă a Celui atotputernic.Versetele biblice prezentate mai sus constituie dovada că existădouă despărţituri sau încăperi în sanctuarul ceresc şi că lucrareajudecăţii de cercetare nu a început decât după apariţia şi cădereaputerii cornului cel mic.

Puterea reprezentată de cornul cel mic nu poate fi alta decâtpapalitatea, pentru că este singura organizaţie care corespundefiecărui amănunt al descrierilor profetice. Mai înainte de orice,informaţia furnizată limitează apariţia acesteia la un timp foar-te precis. Este inutil să căutăm o altă putere care să corespundădescrierii respective până după apariţia şi căderea celor patrumari imperii – Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma – şi ridi-carea celor zece împărăţii care aveau să crească din imperiul ro-man. O dată ce aceste zece împărăţii s-au format, ne este maiuşor să căutăm puterea care, prin apariţia ei, avea să doboaretrei dintre ele.

Imperiul roman a început să simtă atacul violent al aşa-nu-miţilor împăraţi barbari o dată cu era noastră creştină. În anul533 toţi cei zece împăraţi îşi stabiliseră supremaţia, iar scaunulconducerii Romei fusese mutat la Constantinopol, oraş care as-tăzi poartă numele Istanbul. În acel an Iustinian, împăratul ro-man care-şi mutase reşedinţa la Constantinopol, l-a delegat pegeneralul Belizarius să îi libereze pe „creştinii“ din nordul Africiişi din Italia. El a făcut acest lucru cu scopul precis de a câştiga


favoarea papei şi a partidei catolice, care suferea persecuţii seve-re din partea regilor arieni ce le refuzau dreptul de a practica re-ligia.

„Procopius relatează faptul că Iustinian a întreprins războiulafrican pentru eliberarea creştinilor (catolici) de pe acel meleag şică, atunci când el şi-a exprimat intenţia în această privinţă, pre-fectul palatului a fost foarte aproape de a-l abate de la scopul lui.Dar el a avut un vis în care a fost îndemnat ,să nu ezite să-şi a-ducă la îndeplinire planul; pentru că prin ajutorul dat creştinilorel va răsturna puterea vandalilor.‘ “ Daniel and the Revelation,pag. 127, 128, de Uriah Smith.

Belizarius i-a atacat pe vandalii din Africa de Nord cu o furieatât de nemiloasă, încât rasa lor a dispărut. Campania militară seîncheiase în anul 534 d.Hr. Înainte de acest an, în 493, ostrogoţiiîi nimiciseră pe heruli şi au ocupat Roma unde au împiedicat e-fectiv ascensiunea la putere a papalităţii. Întrucât îşi încheiasemisiunea sa împotriva vandalilor, Belizarius îşi îndreptă atenţiaspre ostrogoţi pe care i-a şi distrus în anul 538. Decretul lui Iusti-nian, prin care i-a oferit papei scaunul de domnie al Romei, a fostpus în practică acum şi un nou împărat stăpânea Europa.

Astfel, exact aşa cum s-a specificat în profeţie, el şi-a făcut a-pariţia în mijlocul celor zece, fiind însă deosebit de ele şi a nimi-cit trei din ele. Nu există nici o altă putere în afara papalităţii ca-re să împlinească aceste detalii.

Nu există nici o îndoială în privinţa împlinirii de către papali-tate a altor puncte arătate de profeţie. Ea a rostit vorbe de hulăîmpotriva Celui Prea Înalt prin faptul că pretinde a fi Dumnezeupe pământ şi are puterea de a schimba sau modifica chiar legea di-vină. Iată pretenţia ei arogantă prezentată în propriile ei cuvinte:

„Papa este ca şi Dumnezeu pe pământ, singurul conducător alcelor credincioşi în Hristos, având puteri absolute, căruia i s-a în-credinţat de către Atotputernicul Dumnezeu guvernareaîmpărăţiei pământeşti şi a celei cereşti.

Papa are o atât de mare autoritate şi putere, încât poate sămodifice, să explice sau să interpreteze chiar legea divină.“ Ferraris,Prompta Bibleotheca, volumul VI, pag. 27, 29. Veneţia 1772.

„Preasfântul şi binecuvântatul mare pontif, papa Martin, celde-al cincelea prin providenţa divină, care deţine judecatacerească, domn al pământului, succesorul lui Petru, ales deDomnul să fie domn al universului, tată al împăraţilor, lumina


lumii.“ Salutul papei Martin al V-lea în depeşa trimisăpatriarhului şi împăraţilor din Constantinopol; din Baronius,Ecclesiastical Annals, volumul XXVII, pag. 526, ediţia din 1874.

Pentru a-şi susţine pretenţia sa că deţine puterea de a schimbachiar legea divină, papalitatea arată spre succesul ei uimitor prinfaptul că a convins milioane de oameni să păzească ziua întâi asăptămânii ca zi de închinare, în locul zilei a şaptea. Trebuie săadmitem că acest fapt nu este o ispravă de rând, neînsemnată, cidimpotrivă confirmă faptul că această organizaţie deţine o mareputere. Totuşi, un lucru este să admitem în mod onest, cinstit, căea are o mare putere, dar că este cu totul altceva să spunem căaceasta dovedeşte faptul că papalitatea are cu adevăratcapacitatea de a schimba legea divină. Faptul că milioane ţin olege instituită de papalitate în locul poruncilor lui Dumnezeu, nudovedeşte că într-adevăr poruncile lui Iehova au fost schimbate.Ele nu au fost schimbate şi nici nu vor fi vreodată, pentru că niciun om, fie el pontif, dictator, despot, împărat sau preşedinte nuare vreo putere pentru a efectua chiar şi cea mai neînsemnatăschimbare în legile divine.

În ciuda acestui fapt, blasfematorul rege-papă susţine că înrealitate a făcut chiar acest lucru. El spune:

„Întrebare: Aveţi vreo altă cale de a dovedi că biserica areputere de a institui sărbători ca porunci sau normă de conduită?

Răspuns: Dacă ea nu ar fi avut această putere, nu ar fi pututface acel lucru cu care sunt de acord toţi oamenii religioşicontemporani – nu ar fi putut substitui păzirea sâmbetei, ziua aşaptea a săptămânii, cu păzirea duminicii, ziua întâi a săptămânii,o schimbare pentru care nu există nici o autoritate biblică.“Keenan, A Doctrinal Catechism, pag. 174. Ediţia a treia ameri-cană. New York: Kenedy and Sons.

Această dovadă, precum şi mult mai multe alte dovezi ce arputea fi oferite, arată dincolo de orice îndoială că papalitatea arostit cuvinte de hulă împotriva Celui Prea Înalt, conferind ca-pului ei omenesc titlurile şi poziţiile care aparţin exclusiv Celuiatotputernic.

În plus, forţele papale au făcut absolut tot ce se putea face casă îi zdrobească pe sfinţi. Secol după secol au înălţat eşafoduri, auaprins ruguri, i-au exilat pe creştini şi i-au înfrânt pe orice caleposibilă. Dacă nu ar fi existat intervenţia divină şi reacţia ostilăpe care însăşi Roma a generat-o împotriva ei, adevăratul popor al


lui Dumnezeu ar fi fost exterminat de mult şi lumea distrusă.Acestei urâciuni a pustiirii avea să i se dea putere pentru o pe-

rioadă denumită drept „o vreme, două vremi şi o jumătate devreme.“ Daniel 7,25. „Apoi va veni judecata, şi i se va luastăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.“

Atunci este clar că judecata nu începe decât după ce se sfârşeşteaceastă perioadă de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme.“De aceea, pentru a cunoaşte timpul când să ne aşteptăm să aibăloc acest eveniment extrem de important, este necesar săînţelegem cât de lungă este această perioadă, când a început şicând se termină. O dată ce am descoperit punctul ei terminus,atunci vom şti când începe judecata.

Determinarea perioadei de „o vreme, două vremi şi o jumătatede vreme“ este o ocazie excelentă pentru a lăsa Biblia să fiepropriul ei interpret. Aceasta se va face prin compararea acelorpărţi din Scriptură în care este folosită expresia respectivă. Înafara versetului folosit mai există doar câteva, dintre care unulse găseşte în Daniel 12,6.7, unde se pune o întrebare căreia i sedă un răspuns.

„Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, carestătea deasupra apelor râului: ,Cât va mai fi până la sfârşitulacestor minuni?‘ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat cu haine dein, care stătea deasupra râului, el şi-a ridicat spre ceruri mânadreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vamai fi o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, şi că toateaceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fizdrobită de tot.“

Un alt verset care se ocupă de această perioadă de timp se aflăîn Apocalipsa 12,6.14, unde problema este rezolvată în întregime.Iată cele două versete:

„Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeuca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile... Şi cele douăaripi ale vulturului cel mare au fost date femeii, ca să zboare cuele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şijumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui.“

Cel de al doilea verset este o reformulare a celui dintâi. Avemaici aceeaşi femeie care zboară în aceeaşi pustie unde este hrănităpentru aceeaşi perioadă de timp. Cel de al doilea verset descriedurata şederii femeii în pustie în acelaşi limbaj folosit în Daniel7,25 şi 12,7 – o vreme, vremi şi o jumătate de vreme, în timp ce


primul verset arată că această durată este de 1260 de zile.Această declaraţie despre aceeaşi perioadă de timp sub douăexpresii deosebite nu lasă nici o îndoială despre faptul că „ovreme, vremi şi jumătate de vreme“ reprezintă 1260 de zile.

Aceasta înseamnă că o vreme sau un timp profetic reprezintă360 de zile; vremi sau două vremi înseamnă 720 de zile, iar ojumătate de vreme înseamnă 180 de zile.

Unii comentatori au arătat că „o vreme“ reprezintă un aniudaic, dar nu este aşa, pentru că anul iudaic nu are 360 de zile.Durata unui an este determinată de timpul care îi este necesarpământului ca să se rotească în jurul soarelui, care este de 365 dezile şi câteva ore, atât în Israel, cât şi în restul lumii.

„Durata fiecărei luni era determinată de observaţiilemartorilor care raportau că au văzut luna nouă, şi care erau cugrijă supuse întrebărilor de către autorităţi (la început probabilde către preoţi şi apoi după aceea de către Sinedriu), în timp cedurata anului varia între 352 şi 356 de zile sau, dacă era un anbisect, între 382 şi 386 de zile.“ Encyclopedia Britannica, volumul4, pag. 624. Ediţia din 1963.

În profeţia biblică, o zi este simbol pentru un an, astfel că 1260de zile sunt egale cu 1260 de ani. În anul 538 d.Hr. papalitatea aurcat pe tronul rămas vacant în Roma ca urmare lui Belizariuscel învingător. De la acel an profeţia declară că papalitatea vadomni timp de 1260 de ani; adică până în anul 1798. Chiar aşas-a şi dovedit a fi cazul, pentru că în acel an rana de moarte pri-mită de papalitate a venit prin generalul francez Berthier, care aintrat în Roma şi l-a luat prizonier pe papă, trimiţându-l în exil,unde a şi murit în chip mizerabil. Întreaga lume s-a simţit în-crezătoare în faptul că puterea papală s-a sfârşit pentru totdeau-na, chiar dacă Scripturile arătau că rana de moarte se va vinde-ca în încercarea finală a Babilonului de a recâştiga supremaţia a-supra lumii, înainte ca întregul ei sistem să se prăbuşească într-ouitare veşnică.

Sfârşitul autorităţii papale în Europa nu a venit ca o surprizăpentru cei care studiau profeţia biblică. Ei ştiau ce însemna ex-presia „o vreme, vremi şi o jumătate de vreme.“ Ei au înţeles căanul 538 era punctul de început a acelei perioade şi că papa aveasă fie detronat în 1798. Când anul respectiv a venit ei au aştep-tat cu încredere ca aceste dezvoltări să aibă loc, aşa cum de altfels-a şi întâmplat.


Edward King a fost unul dintre acei cercetători ai Bibliei carea descris aceste evenimente după cum urmează: „Avem motive săînţelegem, în acest caz, că cei 1260 de ani s-au sfârşit acum. Iarnoi putem încerca să datăm începutul acestei perioade, nu aşacum au făcut-o cei mai mulţi comentatori până în prezent, care aupresupus că a început de când Pepin i-a dat papei Ravena; sau decând Carol cel Mare a stabilit şi a declarat că papa este Vicarullui Dumnezeu pe pământ; ci de la sfârşitul puterii gotice la Roma.Fiindcă cele două circumstanţe au fost doar sporiri de splendoa-re (ca daruri ulterioare, sau achiziţii de teritorii şi profit), şi con-firmarea acelei stări de supremaţie ecleziastică în care fusese lă-sată puterea papală la Roma de către generalul Belizarius cândi-a izgonit pe goţi, ruinându-le împărăţia.

Şi dacă aceste lucruri au avut loc astfel, atunci cu adevărat aceametropolă mare, Babilonul, a căzut, a căzut; este aruncată lapământ şi nu se va mai găsi. Şi nu ne rămâne nimic, decât săaşteptăm sfârşitul cu o teamă teribilă, şi anume împlinireaevenimentelor viitoare ale sfârşitului, care sunt descrise într-unlimbaj emblematic de către Profeţia Sfântă ca fiind aproape.“Edward King, F. R. S., F. S. A., Remarks on the Signs of the Times,20, 21 (Philadelphia edition, 1800). Citat în Prophetic Faith of OurFathers (Credinţa profetică a părinţilor noştri), volumul II, pag.767, 769, de L.E. Froom.

Edward King a fost doar unul din nenumăraţii scriitori care aurecunoscut şi au marcat aceeaşi piatră de hotar în împlinireaprofeţiei – sfârşitul celor 1260 de ani de supremaţie papală şiînceputul timpului sfârşitului. Pe cât de cert fusese trecutăaceastă piatră de hotar, tot atât de sigur venise timpul pentruînceperea judecăţii, înaintea căreia Dumnezeu va ridica un poporcare să avertizeze iminenţa venirii ei.

Profeţia din Daniel 7 nu descoperă anul specific în care urmasă înceapă judecata. Acesta a fost păstrat pentru viziuneaurmătoare din Daniel 8, unde se arată că judecata va începe lasfârşitul perioadei celor 2300 de ani.

Este cu totul semnificativ că, pe măsură ce secolele au trecutdupă învierea şi înălţarea lui Hristos, nimeni dintre copiii luiDumnezeu şi nici altcineva, nu s-a aşteptat ca judecata să înceapăînainte de anul 1798. Interesul copiilor lui Dumnezeu a înaintat,pe măsură ce fiecare porţiune a profeţiei se împlinea, o dată custudiul acesteia şi cu trecerea anilor. De exemplu, cei care au trăit


în timpul puterii romane au ştiut că aceasta era al patruleaimperiu mondial după Babilon, Medo-Persia şi Grecia. Ei auînţeles că urmau să îşi facă apariţia zece împăraţi din mijloculcărora avea să apară antihristul cel îngrozitor, însă ei nu auînţeles că domnia sa anticreştină, oribilă şi plină de cruzime se vaîntinde mai mult de o mie de ani, şi nici nu au înţeles naturaexactă a acestui antihrist.

De-a lungul Evului Mediu când papalitatea a atins apogeuldominaţiei sale asupra minţii oamenilor, şi-au făcut apariţia unuldupă altul reformatorii pe care Domnul îi ridica. Cu claritatea ceamai pătrunzătoare ei au recunoscut în papa de la Roma pe omulfărădelegii, iar organizaţia sa au văzut-o ca fiind urâciuneapustiirii. Cu un curaj inspirat de adevărurile vii pe care le-au cititîn cuvântul sigur al profeţiei, ei au denunţat pe faţă monstrulpapal şi i-au chemat pe oamenii de pretutindeni să scape detirania ei neînduplecată, dar ei încă nu au înţeles însemnătateaexpresiei „şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, douăvremi şi o jumătate de vreme.“

Când această profeţie era în perspectiva de a se împlini, ceicredincioşi au ştiut ceea ce însemna acele cuvinte şi au anticipatîn mod corect căderea papei în 1798. O dată ce acest lucru s-arealizat, printre locuitorii de ambele părţi ale Atlanticului a avutloc o schimbare imediată în ceea ce priveşte interesul şi studiul.Ei şi-au îndreptat atenţia, independent de orice influenţă a unuigrup faţă de altul, către profeţiile din Daniel 8 şi Apocalipsa 14.

Le Roy Edwin Froom a observat acest fapt în cercetarea sacuprinzătoare cu privire la dezvoltarea interpretării profetice. Ela scris următoarele:

„Totuşi în preajma începutului secolului două schimbăriremarcabile şi strâns legate între ele în studiu şi interes au avutloc pe tărâmul interpretării profetice – o schimbare de interes dela Daniel 7, cu cei 1260 de ani, la Daniel 8 şi marea perioadă acelor 2300 de ani; şi al doilea interes de la Apocalipsa 13 laApocalipsa 14. Să examinăm aceste lucruri în detalii maiprofunde.

În timpul primelor patru secole, Roma, ca cea de-a patra puteremondială – Babilonul, Medo-Persia şi puterea macedoneană (sauGrecia) dispăruseră de pe scena lumii – a constituit punctul focalde interes profetic contemporan timpului respectiv în expunerilelui Hipolit şi a altor interpreţi creştini. În secolul următor centrul


atenţiei s-a schimbat către cele zece coarne, ca fiind cele zeceregate barbare de pe teritoriul Romei antice, aşa cum a subliniatSulpicius Severus şi Ieronim. Apoi, în perioada medievală târzieşi în era Reformei protestante a strălucit raza pătrunzătoare princare s-a recunoscut clar şi s-a confirmat că cel de-al unsprezeceleacorn, cornul cel mic, este papalitatea – identificare ce fusesestabilită de către Eberhard din Salzburg aproximativ pe la 1240.Această identificare a fost confirmată de Wycliffe, Luther, Knoxşi mulţi alţii, fiind socotită de protestanţi incontestabilă.

Timpul alocat dominaţiei spirituale speciale a papalităţii – cei1260 de ani – a devenit următorul punct de interes susţinut.Începând cu un secol înainte de revoluţia franceză, oameni caCressener, Fleming, Newton şi alţii, au anticipat sfârşitul aceleiperioade în jurul lui 1800 sau chiar cu puţin înainte de acest an.

Apoi, ca urmare a captivităţii papei Pius al VI-lea în 1798, deambele părţi ale Atlanticului s-a recunoscut pe larg împlinireasfârşitului celor 1260 de ani decisivi. (Vezi volumul II). Ceea ceurma să se mai împlinească erau evenimentele finale din Daniel7 – cele privitoare la scenele grozave ale judecăţii de la sfârşitullumii.

Şi acum a urmat schimbarea imediată, dar remarcabilă, ainteresului şi studiului de la Daniel 7 la Daniel 8 şi la profeţiacelor 2300 de zile. Printre diferitele interpretări care au apărut –nu numai în Britania şi în Europa, ci şi în Africa şi chiar în India,dar mai ales aici în America s-au extins – cam şaizeci decercetători serioşi ai profeţiei din diferite denominaţiunireligioase şi limbi au făcut să se audă această nouă veste, că cei2300 de zile-ani se vor sfârşi în jurul anilor 1843, 1844 sau 1847,deşi difereau cu privire la ceea ce urma să aibă loc atunci. Ni sespune că numai în Britania această controversă a avut ecou de lao mie de amvoane, lăsând urme şi în America de Nord, unde sespunea acelaşi lucru. Niciodată nu existase un asemenea cor decând a început interpretarea profetică.“ The Prophetic Faith ofOur Fathers, vol. IV, pag. 207, 208.

Această schimbare de interes extraordinară nu a fostîntâmplătoare. Chiar dacă acei cercetători ai Bibliei cu spiritpătrunzător nu au înţeles-o, totuşi Duhul Sfânt le-a călăuzitmintea în acest nou câmp de interes pentru a-i pregăti să seunească într-o mişcare pregătită şi condusă de Dumnezeu, prinintermediul căreia Domnul urma să facă cunoscut că ceasul


judecăţii venise. Studiul profeţiilor din Daniel 8 şi Apocalipsa 14a produs această mişcare care a adus la îndeplinire voia luiDumnezeu. Aceste părţi din Scripturi au devenit temelia şipilonul central al credinţei advente.

După cum atenţia cercetătorilor Bibliei de pretutindeni a fostîndreptată de la Daniel 7 la Daniel 8, ca urmare a încheierii celor1260 de ani în 1798, tot aşa atenţia noastră se va îndrepta înaceste ultime două capitole ale cărţii la Daniel 8.

Informaţia raportată de profet în capitolul opt al cărţii sale i-afost dată în cea de a doua viziune pe care a primit-o, şi a fostultima descoperire dată în timpul supremaţiei babiloniene. LuiDaniel i s-a dat solia în cel de-al treilea an al domniei lui Belşaţar,an care s-a dovedit a fi ultimul pentru împăratul cel trufaş, înciuda faptului că, după judecata sa, tronul său era sigur pentrutot restul vieţii sale. Prea puţin şi-a închipuit el, atunci când astrâns nobilii şi domnitorii în acea noapte de beţie şi petrecere, căniciodată nu va apuca dimineaţa următoare şi nici nu şi-a datseama că distrugerea fără veste şi totală a Babilonului va fi untablou despre felul în care ultima manifestare a Babilonului, laun timp ce urmează să vină, se va prăvăli spre ruină veşnică.

Daniel 8 este un capitol care trebuie să fie înţeles în întregimede poporul lui Dumnezeu de astăzi. De aceea, i se va face oprezentare cuprinzătoare în acest capitol.

În viziune Daniel se găsea „la capitala Susa, în ţinutul Elam;şi în timpul vedeniei“ se afla „lângă râul Ulai.“ Daniel 8,2.

Înaintea ochilor săi uimiţi a apărut un berbec cu două coarnecare, mergând pe calea sa cotropitoare şi făcându-şi voia, adevenit puternic. Dar stăpânirea sa nu avea să fie veşnică,netrecătoare, deoarece în cele din urmă împotriva lui avea să vinăun ţap extrem de agresiv cu un singur corn puternic între ochi.Iată ce scrie Daniel:

„A venit până la berbecele care avea coarne, şi pe care-lvăzusem stând în râu şi s-a repezit asupra lui cu toată puterealui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a aruncat încruntatasupra lui, a izbit pe berbece, şi i-a frânt amândouă coarnele; fărăca berbecele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ, şi l-acălcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbece din mâna lui.Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot,i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarnemari, în cele patru vânturi ale cerului.“ Versetele 6-8.



Nu există nici o îndoială cu privire la împărăţiile care suntreprezentate de aceste două fiare, berbecul şi ţapul, pentru căîngerul i-a spus lui Daniel cine erau. Ele erau, pe atunci, viitoareleîmpărăţii ale Medo-Persiei şi Greciei, după cum stă scris:

„Berbecele pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, suntîmpăraţii mezilor şi perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şicornul cel mare dintre ochii lui, este cel dintâi împărat. Cele patrucoarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patruîmpărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu voravea atâta putere.“ Versetele 20-22.

Primul mare împărat al Greciei nu a fost nimeni altcinevadecât Alexandru cel Mare, care a murit în puterea tinereţii sale,din cauza unui atac puternic de febră căpătată în timpul unuibanchet uriaş. După moartea sa, împărăţia nu a fost datăurmaşilor săi, ci a fost divizată între cei patru generali ai săi.„Cassandru a luat Macedonia şi Grecia, la vest; Lisimah a luatTracia şi părţile asiatice spre Helespont (Dardanele) şi Bosfor, lanord; Ptolomeu a primit Egiptul, Lydia, Arabia, Palestina şiCoele-Siria, la sud; şi Seleucus a luat Siria şi restul stăpânirilorlui Alexandru din est.“ Daniel and the Revelation, pag. 109, deUriah Smith.

Aşa extraordinare cum au fost evenimentele ce au avut loc prinridicarea şi căderea imperiilor Medo-Persiei şi Greciei, totuşi elenu sunt cele mai spectaculoase şi captivante din profeţie. O altăputere urma să apară dintr-unul din acele coarne după ce sestatorniciseră, şi aceasta avea să joace în istoria umană un rolcare urma să aibă cel mai mare efect asupra adevăratului poporal lui Dumnezeu.

„Dintr-unul din ele (dintre cele patru coarne) a crescut un cornmic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şispre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerului, adoborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le-acălcat în picioare. S-a înălţat până la Căpetenia oştirii şi i-a smulsnecurmata, şi i-a surpat locul locaşului său cel sfânt. Oastea a fostpedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei;cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început.“Versetele 9-12.

Daniel nu era străin de situaţia profetizată în aceste versete,pentru că exista în timpul său. Babilonul, sub domnia luiNebucadneţar şi a împăraţilor succesori, săvârşise toate aceste

lucruri împotriva bisericii lui Dumnezeu. Împărăţia babiloniană,care la acea vreme era antihrist, se mărise nespus de mult chiarpână la oştirea cerului; doborâse la pământ o parte din oştire şidin stele şi le-a călcat în picioare; se înălţase până la Căpeteniaoştirii şi niciodată nu fusese mai blasfematoare decât atunci cândBelşaţar a băut vinul Babilonului din vasele de aur aduse dinsanctuar; îndepărtase necurmata; surpase locul sanctuarului luiDumnezeu; aruncase adevărul la pământ; şi izbutise şiprosperase. Aceasta a fost cea mai descurajatoare priveliştepentru Daniel, care făcuse din iubirea pentru cauza luiDumnezeu interesul dominant al vieţii sale.

Profetul a înţeles că imperii mondiale nu se pot ridica şi cădeaîn câteva luni. De aceea, el ştia că vor trece secole mai înainte caMedo-Persia şi Grecia să iasă de pe scena istoriei. După aceeaavea să se ridice puterea cornului cel mic, sub a cărui domniebiserica nu avea să fie puterea atotcuceritoare în lume, ci urmasă fie adusă în strâmtorări mai mari decât cele prin care ea treceaîn timpul când Daniel a văzut această panoramă profetică.Perspectiva era aşa de întunecată, încât părea că biserica nu maiavea nici o nădejde pentru a fi vreodată un instrument potrivitprin care să se stabilească neprihănirea cea veşnică şi să se punăsfârşit păcatului. Profetului i s-a părut că puterile întunericuluivor triumfa pentru totdeauna, în timp ce adevărul şi mila vor fizdrobite pentru totdeauna.

Pentru a face lucrurile şi mai rele, viitorul apărea ca şi cum arfi fost o continuare îngrozitoare a unui trecut cumplit. Dumnezeuchemase pe Avraam să fie tatăl unei naţiuni puternice, prin caresă poată sfârşi marea luptă şi să restabilească un singur puls dearmonie în întregul univers. După multe piedici serioase, Iehovaîn cele din urmă stabilise pe urmaşii lui Avraam în ţara lor, deunde plănuise ca ei să împrăştie neprihănirea în orice naţiune depe pământ.

Pentru a le garanta succesul, El i-a înzestrat cu facilităţile ne-cesare pentru câştigarea victoriei mult dorite. El le-a dat liberta-te personală, serviciile zilnice, sanctuarul şi, cel mai importantdin toate, pe Hristos drept Conducător şi Cap al lor. Vrăjmaşul nuavea nimic prin care să se poată măsura cu puterea uimitoare o-ferită Israelului, care dispunea de orice făgăduinţă şi perspectivăde a fi instrumentul eficace al lui Dumnezeu în încheierea grab-nică a luptei dintre Hristos şi el.


Nu contează cât de lipsite de speranţe sunt perspectivele lui Sa-tana, acesta niciodată nu renunţă la bătălie fără o luptă dispe-rată, ştiind chiar unde să-şi îndrepte atacul. O dată ce Iosua şi bă-trânii care au trăit după el au trecut la odihnă, Satana i-a convinspe izraeliţi să înlocuiască îndrumările speciale ale lui Dumnezeude a-i alunga pe canaaniţi până când aveau să intre în totalitateîn posesia ţării, cu planul lor de a-şi zidi şi consolida mai întâi pro-priile lor profituri. Întrucât s-au întors la căile lor, izraeliţii aupierdut mult din protecţia şi puterea personală a lui Dumnezeu,iar Satana a beneficiat repede de avantajul care i s-a oferit.

El a condus invazia ţării ocupate de poporul lui Dumnezeu şi,după ce i-a biruit, le-a răpit imediat facilităţile atât de esenţialesuccesului lor. Satana i-a privat de libertate, le-a smuls necur-mata, a dărâmat sanctuarul şi s-a înălţat în locul lui Hristos. Câtăvreme putea să-i ţină în această situaţie, ştia că nu exista nici osperanţă de a împlini misiunea încredinţată. Trebuie să vedemfoarte clar acest punct, deoarece este esenţial pentru victorie. Po-porul prin care Domnul va încheia lucrarea Sa, va fi un popor li-ber; binecuvântat cu slujirea necurmată a Marelui lor Preot, a că-rui slujire în sanctuarul ceresc va fi clar înţeleasă şi crezută de ei;iar Satana şi agenţii săi de pe pământ nu vor fi înălţaţi în locullui Hristos în mintea şi inima lor.

Ori de câte ori Dumnezeu a ridicat un luptător prin care să-şielibereze poporul de sub puterea vrăjmaşilor lor, El le-a înapoiataceleaşi facilităţi esenţiale de care Satana îi lipsise. De fiecaredată când au recuperat aceste puteri ce le-au fost furate s-au ară-tat foarte promiţători în a-şi împlini destinul, dar nu după multăvreme repetau aceeaşi istorie tristă. Cel mai rău exemplu dintretoate a fost atunci când apostazia i-a condus în captivitatea dinBabilon. Poporul a fost privat de libertate, sanctuarul a devenitun morman de ruine, necurmata a fost îndepărtată, iar omul fără-delegii se înălţase mai presus de Prinţul sau Căpetenia oştirilor.Nu exista nici o posibilitate ca izraeliţii să-şi împlinească misiu-nea lor, atâta vreme cât erau captivi într-o ţară străină.

Pe măsură ce Daniel privea istoria deprimantă a trecutului ca-re se întindea înspre ceea ce părea a fi un viitor fără sfârşit, între-barea firească ce a apărut în mintea sa era: Cât timp va continuaacest lucru? Dacă lucrarea avea să fie încheiată vreodată, atuncitrebuia să vină un timp când acest tipar al succesului şi înfrânge-rii să fie întrerupt. Trebuia să se ridice un popor care niciodată să


nu mai fie lipsit de facilităţile fără de care Dumnezeu nu poate săîşi termine lucrarea prin el. Dar cât va trebui să mai treacă înain-te ca acest timp să sosească? La acest punct Daniel a auzit aceeaşiîntrebare pusă. El a zis:

„Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe celce vorbea: ,În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţa-rea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi căl-cat în picioare sfântul locaş (sanctuarul) şi oştirea?‘ “ Versetul 13.

La această întrebare a venit un răspuns prompt: „Şi el mi-a zis:,Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântullocaş va fi curăţit.‘ “ Versetul 14.

Nu trebuie să uităm niciodată că Daniel 8,14 este răspunsul laîntrebarea pusă în versetul de mai înainte. Acea întrebare a fostpusă în contextul general al tiparului istoriei, nu numai în cadrultimpului limitat al stăpânirii cornului cel mic, şi i s-a răspuns înacelaşi context. Cu alte cuvinte, întrebarea nu era după cummulţi presupun: „Câtă vreme va continua puterea cornului celmic să facă aceste rele?“

Aceia care interpretează versetul în felul acesta, adaugă laScripturi, aşa încât versetul să poată fi citit de către ei după cumurmează: „În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţa-rea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi căl-cat în picioare sfântul locaş (sanctuarul) şi oştirea de puterea cor-nului cel mic?“ Dacă versetul ar fi fost scris în acest fel, atunci ceidouă mii trei sute de ani nu puteau începe decât după ce putereacornului cel mic a desfiinţat sau îndepărtat necurmata punând înlocul acesteia urâciunea pustiirii. Potrivit cu Daniel 12,11 acesteveniment a luat loc în anul 508 d.Hr. Dacă puterea cornului celmic urma să continue pentru aproape două milenii şi jumătate,atunci curăţirea sanctuarului n-ar fi putut începe înainte de anul2808, an care se află la aproape o mie de ani în viitor.

Dar acele cuvinte nu sunt scrise în verset şi nici nu pot fi de-duse din el. Adevărata întrebare este: „Câtă vreme avea să conti-nue tiparul cu regularitate neabătută de-a lungul secolelor ce ur-mau să vină, tipar care a început de îndată ce Dumnezeu a datsanctuarul şi slujbele sale poporului Său, şi care totuşi să conti-nue să fie menţinut până la venirea la putere a cornului cel mic?“Întrebarea este pusă în contextul tiparului general al istoriei, nuîn cadrul limitelor înguste ale unei puteri.

Astfel deci, încheierea profeţiei celor două mii trei sute de ani


marchează timpul când Babilonul niciodată nu va mai fi în staresă aducă din nou pe poporul lui Dumnezeu în robie, să le smulgăsau să îndepărteze necurmata, să surpe locul adevăratuluisanctuar al Domnului sau să se înalţe mai presus de Prinţul oştiriiîn viaţa lor. Tiparul nu poate continua la nesfârşit. El estesfărâmat şi, pe cât de sigur este sfărâmat, lucrarea poate fiîncheiată. Poporul lui Dumnezeu are nevoie să aprecieze pe deplinextraordinara asigurare dată ca răspuns: „Până vor trece două miitrei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit.“

O confirmare în plus cu privire la sfârşitul puterii Babilonuluiasupra sfinţilor este dată în Daniel 12,6-12. Iarăşi se pune o în-trebare şi se dă un răspuns.

„Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, carestătea deasupra apelor râului: ,Cât va mai fi până la sfârşitul a-cestor minuni?‘

Care sunt minunile la care se referă acest verset?Această întrebare a fost pusă după ce lui Daniel i se arătase o

succesiune de viziuni în care văzuse supremaţia aproape conti-nuă a puterilor nelegiuite ale întunericului asupra bisericii. A-cest lucru este ceva de care trebuie să ne minunăm, pentru că înmod normal invers ar fi trebuit să fie cazul. Un mic studiu pen-tru o clipă va confirma aceasta.

Când Dumnezeu i-a încredinţat lui Israel misiunea sa, avea laîndemână resursele nelimitate ale cerului şi nu exista nici o po-sibilitate ca izraeliţii să cunoască vreodată înfrângerea, dacă arfi menţinut o vie legătură cu Domnul lor şi dacă ar fi rămas în ca-drul voinţei Lui. Împotriva lor au fost asmuţite puteri care eraumici, firave prin comparaţie şi nu ar fi fost surprinzător dacă ar-mata lui Iehova ar fi adus grabnic marea luptă la sfârşit. Ceea ceeste de mirare în toată istoria este faptul că forţele mai slabe alelui Satana au fost aproape continuu la cârmă. Acele victorii repe-tate pe care vrăjmaşul ar fi trebuit să nu le câştige niciodată suntminunile la care face referire întrebarea: „Cât va mai fi până lasfârşitul acestor minuni?“

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stăteadeasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şimâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vre-me, două vremuri şi o jumătate de vreme, şi că toate aceste lu-cruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită detot.“ Versetul 7.


„O vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“, ca perioadă,s-a sfârşit în 1798, anul care a marcat căderea Babilonului, cândi s-a dat rana de moarte. Sanctuarul trebuia să rămână călcat înpicioare până în 1844, dar prin această cădere a papalităţii s-apus sfârşit acelor minuni. O nouă zi începuse pentru că, chiardacă Babilonul se va ridica din nou din ruina fântânii adânculuisau din groapa fără fund, va fi complet incapabil să biruiască şisă subjuge ultima biserică a lui Hristos. De data aceasta oştireaDomnului va fi biruitoare şi va face ceea ce Israelul ar fi trebuitsă aducă la îndeplinire cu milenii înainte.

Cu toate acestea, Daniel nu a înţeles răspunsul, el repetând în-trebarea. El a zis:

„Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: ,Domnul meu, careva fi sfârşitul acestor lucruri?‘ “ Versetul 8.

Răspunsul a fixat cu precizie aceeaşi dată, însă având un altpunct de început – timpul când necurmata a fost îndepărtată şiinstaurată urâciunea pustiirii.

„El a răspuns: ,Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi as-cunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor ficurăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din ceirăi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremeacând va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pu-stiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice decine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cincide zile! ‘ “ Versetele 9-12.

Sfârşitul acestor minuni sau acestor lucruri este fixat să aibăloc în 1798, o dată care se întinde dincolo de îndepărtarea sau în-cetarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiirii. Aceste lucruriteribile au avut loc în trecut, în anul 508, lucruri care după 1798niciodată nu se vor mai întâmpla. Ce înseamnă practic îndepăr-tarea necurmatei şi aşezarea urâciunii pustiirii?

O dată cu declinul imperiului roman împăraţii barbari, careerau partizanii arianismului şi împotrivitorii religiei romano-ca-tolice s-au decis să-şi stabilească supremaţia în lume. Dacă ar fifăcut acest lucru, atunci papalitatea niciodată n-ar fi devenitforţa dominantă în istorie, aşa cum s-a şi întâmplat să devină înrealitate. Dar a existat un eveniment care a schimbat totul. A-cesta a fost convertirea la catolicism a lui Clovis, împăratul fran-cilor, în 496. Cel care fusese ameninţarea numărul unu pentrupapă, a devenit atunci aliatul său cel mai puternic şi în anul 508,


prin cucerirea vizigoţilor, a decis care va fi puterea conducătoareîn Europa. Bătălia decisivă a avut loc în anul 507, bătălie al că-rei efect s-a făcut simţit în anul următor. Papalitatea era acum li-beră să instaureze urâciunea care pustieşte şi lipseşte pe oamenide slujirea continuă a iubitorului lor Mare Preot din sanctuarulceresc. O mie două sute nouăzeci de ani mai târziu puterea ei ur-ma să fie sfărâmată, lucru care s-a întâmplat în 1798.

Trebuie să accentuăm faptul că, în timp ce „o vreme, vremi şijumătate de vreme“ pune sfârşit „minunilor“, binecuvântarea de-plină nu este obţinută decât după ce poporului lui Dumnezeu îi es-te dat adevărul despre restaurarea deplină a sanctuarului şi pri-meşte curăţirea prin intermediul acestuia. De aceea, binecuvân-tarea este pusă asupra acelora care aşteaptă şi ajung până în1843, sfârşitul celor o mie trei sute treizeci şi cinci de zile, când a-ceastă lumină glorioasă cu privire la aceste lucruri se descopereabisericii. Aceia care au aşteptat şi au primit această cunoştinţă,au fost pregătiţi pentru uşa deschisă care a fost aşezată înaintealor la sfârşitul celor două mii trei sute de ani.

Răspunsul dat în Daniel 8,14 nu numai că adevereşte faptul căultima biserică va fi eliberată cu totul la sfârşitul acestei perioa-de, dar el fixează cu precizie începerea judecăţii de cercetare dinceruri şi explică motivul pentru care Domnul a ales să nu înceapăaceastă lucrare importantă înainte de această vreme.

Pentru Dumnezeu nu a fost posibil în realitate să înceapă ju-decata înainte ca minunile să se sfârşească şi sanctuarul să fie re-staurat la locul său de drept, deoarece lucrarea din Sfânta Sfin-telor cere ca cei care sunt subiectul judecăţii să-l urmeze pe Ma-rele Preot prin credinţă când se duce înaintea lui Dumnezeu înnumele lor. Atât de complet a fost ascunsă vederii moştenitorilorDomnului în timpul Evului Mediu lucrarea lui Hristos în sanc-tuarul ceresc, încât pentru ei ar fi fost imposibil atunci să coope-reze cu Mijlocitorul lor în lucrarea judecăţii. Prin învăţătura căfiecare biserică romano-catolică era antitipul sanctuarului Ve-chiului Testament, preoţii au mutat sau au coborât pe acestpământ locul sanctuarului Său ceresc. Acest lucru i-a făcut în sta-re să înlocuiască slujirea lui Hristos cu cea a unor muritori derând – înălţarea omului mai presus de Prinţului prinţilor – şi ast-fel ei au amânat începerea judecăţii.

Noi putem fi siguri astăzi că adevărul sanctuarului nu va maifi luat iarăşi de la fiii luminii. Chiar dacă mulţi care au început


să umble pe căile lui Dumnezeu vor cădea înainte de sfârşit, vaexista întotdeauna o rămăşiţă care se va ţine strâns de soliile viipe care Dumnezeu le-a trimis pentru încheierea lucrării, iar a-ceasta este garanţia că noi trăim acum în timpul sfârşitului. A-ceasta este o schimbare binevenită de la tiparul trecutului, cândfiecare apostazie a avut drept rezultat pierderea sanctuarului şia serviciilor sale. De exemplu, când biserica apostolică a căzut, a-devărul sanctuarului a fost pierdut cu desăvârşire, încât acest lu-cru a fost ca şi cum niciodată nu fusese cunoscut. In Evul MediuEpistola către evrei a rămas o carte sigilată.

Alt exemplu. Când Hristos se afla pe pământ iudeii se depăr-taseră de Dumnezeu, romanii îi stăpâneau, dar evreii continuausă oficieze serviciul jertfelor, neştiind că ceea ce făceau nu aveanici o însemnătate. Sanctuarul fusese surpat în totalitate în min-tea lor şi necurmata fusese îndepărtată.

Nu la multă vreme după ce poporul advent a preluat torţa a-devărului şi a văzut sanctuarul şi pe Marele lui Preot restauratela locul lor de drept, acesta a început să cadă într-o apostazie învă-luită în întuneric. Istoria trecutului ar declara că, la acest punctal timpului, încă o dată, sanctuarul avea să fie dat jos de la loculsău de drept, necurmata avea să fie pierdută, şi poporul lui Dum-nezeu să fie adus din nou în robie babiloniană.

Dar nu a avut loc aşa ceva.În schimb, o rămăşiţă credincioasă s-a prins de adevărul mân-

tuitor al sanctuarului şi experimentează necurmata sau zilnica is-păşire ca pe o putere vie ce-i mântuieşte de păcatele lor şi, de ase-menea, îi permit numai lui Hristos să ocupe poziţia care îi aparţi-ne. Aceasta dovedeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărat şidemn de încredere. Minunile au luat sfârşit. Sanctuarul este res-taurat la locul lui de drept. Puterea omului fărădelegii e zdrobită.El nu va mai duce în robie niciodată pe poporul lui Dumnezeu.

Acum este necesar să identificăm într-un mod şi mai clar pu-terea cornului cel mic care săvârşeşte aceste lucruri înfricoşătoa-re împotriva cauzei lui Dumnezeu şi a poporului Său. În timp ceinterpretarea profetică numeşte în mod specific puterile repre-zentate de berbec şi ţap, ea nu face aceasta în privinţa cornuluicel mic. Cu toate acestea, dovada furnizată este mai mult decâtsuficientă pentru a adeveri cine este acest împărat rău.

Identificarea puterilor simbolizate de profeţia biblică este o şti-inţă exactă. Metodele neglijente nu vor putea oferi răspunsuri


corecte. Cercetătorul Bibliei poate fi satisfăcut că a găsit solia pecare Dumnezeu a intenţionat-o pentru el doar atunci când va gă-si puterile care întrunesc fiecare descriere dată. Dacă acest lucruse face cu grijă şi sinceritate, atunci poate fi sigur că deţine răs-punsurile corecte.

Puterea cornului cel mic din Daniel 8,9-12 a apărut după ce im-periul grec se divizase în patru împărăţii – evoluţie care s-a în-cheiat în anul 311 î.Hr., curând după moartea lui Alexandru celMare în anul 323 î.Hr.

Cornul cel mic s-a mărit nespus de mult în comparaţie cu Me-do-Persia care devenise puternică şi în comparaţie cu Grecia ca-re devenise foarte puternică. Aceste expresii sunt evident relati-ve, aşa cum sunt toate comparaţiile. De exemplu, cărăbuşul go-liat ce măsoară zece centimetri în lungime este o insectă marecând o comparăm cu o furnică mititică, dar este foarte mic în com-paraţie cu elefantul. Soarele nostru este un corp ceresc foarte ma-re în comparaţie cu pământul, dar este extrem de mic în compa-raţie cu unele din stelele gigantice din univers.

În Daniel 8 se stabileşte standardul comparaţiei când Medo-Persia este descrisă ca fiind mare sau puternică. Grecia trebuiasă fi fost cu adevărat mai puternică pentru că este descrisă cafiind foarte mare sau puternică, pe când cornul cel mic trebuia săfie cel mai mare dintre cele trei pentru că, în comparaţie cu cele-lalte, s-a mărit nespus de mult.

Întrucât Medo-Persia a fost un imperiu mondial mare şi Gre-cia un imperiu mondial mai mare, puterea cornului cel mic nu pu-tea fi decât un alt imperiu mondial. Doar o singură împărăţie vi-ne după Grecia care întruneşte toate cerinţele profeţiei, şi ea esteRoma în ambele ei forme păgână şi papală.

În înfumurarea ei ambiţioasă şi arogantă de stăpână a lumiiea trebuia să se extindă mai întâi spre sud, apoi spre est, urmândca în final să invadeze ţara cea minunată, care este Israel. Veziversetul 9. Aceasta nu este cea mai firească secvenţă. Ne-am aş-tepta ca după stabilirea puterii ei în Egipt să se extindă în modfiresc spre Palestina şi apoi spre est, dar nu s-a întâmplat acestlucru. Mai întâi ea s-a îndreptat spre Egipt, apoi spre est şi abiala urmă către Palestina.

Apoi „...s-a mărit mult, chiar până la oştirea cerurilor; şi a do-borât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-acălcat în picioare.“ Versetul 10. K. J.V. Bible.


Când îngerul i-a explicat profetului ce înseamnă aceste cuvin-te el a spus astfel: „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vorfi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşi-ne şi viclean. El va fi tare dar nu prin puterea lui însuşi; el va fa-ce pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pecei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor.“ Versetele 23, 24.

Oştirea este formată din poporul Domnului, iar stelele suntînvăţătorii pe care Hristos i-a numit ca să instruiască turma Sa.Acelaşi simbolism este folosit şi explicat în Apocalipsa 1,16.20.

„În mâna dreaptă ţinea şapte stele... cele şapte stele suntîngerii celor şapte Biserici.“

„ ,Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă.‘Apocalipsa 2,1. Aceste cuvinte sunt adresate învăţătorilor dinbiserică – cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat o grea răspundere.Influenţele plăcute, care trebuie să fie din belşug în biserică, suntstrâns legate de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe faţăiubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El leumple de lumină. El le călăuzeşte şi le îndrumă mişcările. Dacă Elnu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la felşi cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, şi totbinele pe care îl săvârşesc este făcut prin puterea Lui. Prin eitrebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fierodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, aşa cum El a privit la Tatăl,atunci vor fi făcuţi în stare să facă lucrarea Sa. Făcând dinDumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta înlume.“ Faptele apostolilor, cap. 57, par. 23.

Unii dintre aceşti învăţători şi unii din oştirea pe care eitrebuiau să o educe în principiile divine urmau să fie doborâţi lapământ sau, cu alte cuvinte, să fie omorâţi.

Nu e nevoie să relatăm fapte şi cifre privitoare la persecuţia fărăfrâu pe care puterile păgână şi papală au îndreptat-o împotrivacreştinilor. Milioane de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu au pierit.Pastori şi oameni au fost aruncaţi la lei, au fost arşi de vii, au fostexilaţi, înrobiţi, torturaţi, îngropaţi de vii, decapitaţi sau ucişi înpăduri şi pe câmpii, unde se refugiaseră ca să se închineDumnezeului pe care îl iubeau şi căruia îi slujeau. Lucrul uimitoreste că în loc ca biserica să slăbească şi să fie distrusă, acestmasacru a servit doar ca să o întărească. Sângele celor ucişi a fostsămânţa care a germinat din plin. În cele din urmă, persecutorulşi nu cel persecutat, a fost cel care şi-a pierdut puterea. Nimeni nu


a reuşit încă să se înalţe pe sine prin doborârea altora, cu toate căla prima vedere poate părea să aibă succes.

Nici o altă putere de pe pământ nu a putut să se măsoare cuRoma păgână şi papală în hotărârea ei de a extermina pe toţioponenţii regimul ei. Rezultatul a fost că milioane de creştiniliteralmente au fost forţaţi să îşi dea viaţa mai degrabă decât sărenunţe la credincioşia lor faţă de cauza lui Dumnezeu. S-ar puteaargumenta că mari dictatori, asemenea lui Hitler, au fost la fel delipsiţi de milă, şi acest lucru este adevărat; însă regimul lui adurat doar câţiva ani, în timp ce suflarea destructivă, înfiorătoarea Romei a decimat biserica aproape două milenii.

Cei care aduc suferinţe şi nimicire împotriva poporului luiDumnezeu sunt socotiţi de El ca şi cum i le-ar fi adus Lui personal,deşi aceasta nu înseamnă că El adoptă un caracter răzbunător, odispoziţie pedepsitoare. Oamenii sunt cu totul greşiţi când credcă prin nimicirea creştinilor îi aduc un serviciu lui Dumnezeu.Sângele celor ucişi apasă din greu asupra persecutorului care vafi obligat să plătească cu dobândă în ziua răsplătirilor. El vadescoperi atunci că înălţarea eului său mai presus de Prinţuloştirilor a fost imaginară şi nu reală.

„S-a înălţat până la Căpetenia oştirii şi i-a smuls necurmata şii-a surpat locul locaşului cel sfânt. Oastea a fost pedepsită dinpricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul aaruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început. Dinpricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se vaîngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se varidica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fărăajutorul vreunei mâini omeneşti.“ Daniel 8,11.12.25.

Cuvântul „jertfa“ a fost omis în versetele citate deoarece nu segăseşte în textul original. În multe Biblii acest cuvânt este tipăritcu litere italice. Traducătorii l-au adăugat fiindcă au gândit că aşacere sensul, însă au fost greşiţi.

Spiritul Profetic confirmă faptul că este un cuvânt adăugat:„Am văzut apoi în legătură cu ,necurmata‘ (Daniel 8,12) cătermenul ,jertfa‘ a fost adăugat de înţelepciunea omenească şi nuface parte din text; şi că Domnul a dat o vedere corectă despreacest lucru tuturor acelora care au dat strigarea despre ceasuljudecăţii. Când exista unitate, înainte de 1844, aproape toţi erauuniţi pe baza unei vederi corecte a ,necurmatei‘; dar în confuziade după 1844 au fost îmbrăţişate alte vederi şi a urmat întuneric


şi confuzie.“ Experienţe şi viziuni, cap. Timpul secerişului, par. 2.Vederea susţinută în timpul Reformei a fost că „necurmata“ se

referă la slujirea continuă sau necurmată a lui Isus Hristos însanctuarul din cer. Această vedere a fost susţinută de O.R.L. Cro-sier care este descris ca „având adevărata lumină cu privire lacurăţirea sanctuarului.“ A Word to the Little Flock, pag. 12. JamesWhite a susţinut aceeaşi vedere ca şi Crosier, dar diferită de ve-derile lui William Miller şi Uriah Smith care credeau că „necur-mata“ se referă la păgânism.

Nu este surprinzător că William Miller a adoptat această ve-dere eronată, deoarece nu a înţeles clar ce însemna cu adevăratcurăţirea sanctuarului. Studiul lui Uriah Smith intitulat Danieland the Revelation, o abordare mai mult tehnică decât spirituală,l-a condus de asemenea la o concluzie greşită în acest punct, aşacum s-a întâmplat şi în alte domenii vitale, ca de pildă identifica-rea împăratului de la miazănoapte şi a adevăratului conceptdespre Armaghedon.

Profeţiile din Daniel, ca şi cele din Apocalipsa, se ocupă de bătă-lia dintre Hristos şi Satana. De aceea, ceea ce face omul fărăde-legii aşa cum este el descris reprezintă atacurile sale împotrivalucrării şi slujirii lui Hristos în cer şi pe pământ. Locul sanctua-rului lui Hristos este doborât la pământ şi necurmata sau sluji-rea Sa continuă este îndepărtată sau smulsă de la poporul Său.Profeţia nu admite altă interpretare decât aceasta.

Papalitatea a îndepărtat necurmata şi a aruncat la pământ saua surpat locul sanctuarului lui Hristos prin învăţătura care spu-ne că fiecare biserică romano-catolică este antitipul sanctuaruluidin Vechiul Testament, şi prin înlocuirea slujirii lui Hristos în ce-ruri cu slujirea preoţilor pe pământ. În felul acesta atenţia oa-menilor a fost abătută de la puterea mântuitoare din cer la efec-tele distrugătoare ale celei de pe pământ.

În capitolul precedent am citat declaraţiile autorilor romano-catolici, pentru a confirma faptul că papalitatea s-a înălţat maipresus de Dumnezeul cerurilor. Hotărârea ei de a stăpâni pesteoameni în locul lui Dumnezeu, face din Babilon tocmai ceea ce es-te. Aceasta este cea mai categorică violare a principiilor de bazăale ordinii şi organizaţiei divine şi este sursa oricărei cruzimi, co-rupţii, pierderi şi morţi. Ea este urâciunea care pustieşte şi nu es-te nimic pe care Domnul să-l urască mai mult ca acest sistem.

Mult timp am putea dedica examinării acestor declaraţii dife-


rite care identifică lucrarea şi caracterul puterii cornului cel mic,dar s-a spus suficient pentru a dovedi că există doar o singură pu-tere care se potriveşte descrierii şi care este Babilonul în formelesale de Roma păgână şi papală.

Acum ne mai rămâne doar să determinăm punctul de începutşi de sfârşit ale celor două mii trei sute de ani la sfârşitul căroraBabilonul nu va mai avea puterea de a smulge necurmata şi de asurpa sanctuarul, timp care va marca începerea judecăţii.

În Daniel 8 nu ni se dă nici o explicaţie despre punctul de în-ceput sau de sfârşit al acestei perioade de timp foarte importan-te, în ciuda faptului că îngerul Gabriel a fost instruit să expliceprofetului fiecare parte a viziunii: „Şi am auzit un glas de om înmijlocul râului Ulai care a strigat şi a zis: ,Gavrile, tâlcuieşte-i ve-denia aceasta.‘ “ Versetul 16.

Berbecul, ţapul, primul împărat, cei patru împăraţi şi putereacornului cel mic sunt toate explicate, dar când îngerul a începutsă explice înţelesul timpului din profeţie, Daniel nu a mai fost înstare din punct de vedere fizic să suporte deloc şi îngerul a trebuitsă lase pentru mai târziu sau să amâne explicaţia acestei părţidin viziune.

Nu este deloc surprinzător că Daniel a leşinat când a privit des-coperirile îngrozitoare ale istoriei viitorului în care biserica aveasă fie asuprită foarte multă vreme, iar lucrarea lui Dumnezeu ur-ma să fie întârziată dincolo de timpul când trebuia să fie finali-zată. Pentru profet aceasta a fost o încercare foarte grea.

Cândva mi-a părut rău că explicarea elementului-timp din pro-feţie a trebuit să fie amânată pentru următorul capitol al cărţii luiDaniel. Am regretat că Domnul nu l-a binecuvântat în mod specialpe Daniel cu tăria de a suporta ceea ce i s-a arătat, dar acum suntrecunoscător că răspunsul a fost amânat, pentru că în felul acestaa fost pusă la dispoziţie o descoperire cu mult mai mare care altfelnu ar fi fost posibilă. Experienţa m-a învăţat din nou că nu pot exis-ta îmbunătăţiri ale căilor lui Dumnezeu. Ele sunt desăvârşite înorice detaliu.

Curând după ce Daniel se dovedise neînstare emoţional să su-porte descoperirile îngrozitoare raportate în Daniel 8, împărăţia Ba-bilonului îşi ajunsese sfârşitul. Într-o singură noapte ea a fost re-dusă la un morman de ruine, de unde nu s-a mai refăcut niciodată.Acest eveniment i-a adus profetului noi speranţe şi mari aşteptări.El a înţeles profeţia dată prin Ieremia că cei şaptezeci de ani se vor


termina o dată cu supremaţia Babilonului şi se aştepta ca izraeliţi-lor să li se îngăduie să se reîntoarcă în Palestina, să reclădeascătemplul şi să reinstituie serviciile acestuia.

Dar lunile se scurgeau fără nici o schimbare. Înţelegând natu-ra condiţională a unora dintre profeţii Daniel s-a temut că popo-rul său zădărnicise încă o dată planurile lui Dumnezeu, aşa dupăcum făcuseră adesea. De exemplu, a existat un timp când Dom-nul a intenţionat să-i conducă direct în ţara făgăduită dar, cândau ajuns la Cades-Barnea, ei au manifestat necredinţă şi un spi-rit de răzvrătire care a făcut acest lucru imposibil.

Recunoscând posibilitatea ca acest lucru să se repete, Daniel afăcut una din cele mai remarcabile rugăciuni de mărturisire pă-strate în raportul sacru. În numele poporului său el a mărturisitpăcatele care îi aduseseră în captivitate şi de care se temea că vaîmpiedica eliberarea lor din robie. Ar fi fost bine dacă toţi iudeiis-ar fi unit cu el în rugăciunile sale.

Acea rugăciune stăruitoare, rostită sub inspiraţia DuhuluiSfânt şi amestecată cu tămâia neprihănirii fără pată a lui Hris-tos, s-a înălţat la Tatăl care l-a însărcinat prompt pe Gabriel casă îi comunice informaţia care era nu numai un răspuns cu privi-re la viitorul iudeilor, ci şi explicaţia celor două mii trei sute de zi-le profetice. Un singur răspuns a servit ambelor întrebări – unfapt care face ca lumina dată în Daniel 9 să fie de o valoare ines-timabilă. Daniel a fost sfătuit să „Ia aminte dar la cuvântul a-cesta şi să înţeleagă vedenia!“ Daniel 9.23.

„Cuvântul acesta“ şi „vedenia“ erau două lucruri diferite şi nutrebuie confundate unul cu altul.

Problema din mintea lui Daniel era viitorul poporului său şiacesta era strâns legat de profeţia dată prin Ieremia şi raportatăîn Ieremia 25,12. Vor fi ei eliberaţi acum când cei şaptezeci de anide dominaţie babiloniană s-au sfârşit sau, din cauza eşecului dea se pocăi cu adevărat de păcatele care i-au adus acolo, trebuia sărămână sub conducerea medo-persană pentru o altă perioadă detimp?

Viziunea la care se făcea referire nu era aceeaşi descoperire aadevărului, pentru că solia dată prin Ieremia nu a venit în formaunei vedenii. Cuvântul Domnului a fost rostit profetului fără săvadă fiare, ape, coarne şi aşa mai departe. De aceea, singura vi-ziune la care se face referire în acest caz era porţiunea neexpli-cată din Daniel 8.


Există o altă dovadă care confirmă aceasta. Gabriel fusese in-struit astfel: „...tâlcuieşte-i vedenia aceasta.“ Daniel 8,16. În felulacesta responsabilitatea sa era aceea de a explica orice parte a vi-ziunii. Când a devenit imposibil pentru Gabriel să facă acest lu-cru într-o singură sesiune, atunci el a trebuit să-şi ducă la sfârşitsarcina mai târziu, când avea să i se ofere din nou ocazia. Aceastăocazie s-a dovedit a fi atunci când Daniel era ocupat cu profeţiadin Ieremia.

Faptul este că dacă în Daniel 9 Gabriel nu şi-ar fi dus la sfârşitsarcina de a explica toată viziunea, atunci el nu ar fi izbutit să îm-plinească porunca Domnului, pentru că nu există nici un alt locîn Sfânta Scriptură unde să ofere interpretarea necesară. Ea a fostdată aici şi nicăieri altundeva. Aceasta înseamnă că dacă o per-soană nu acceptă Daniel 9 ca explicaţie a lui Daniel 8,14, atuncitrebuie să adopte poziţia că Daniel 8,14 nu a fost niciodată expli-cat, ceea ce face ca totul să fie lăsat în suspans. Aceia care respinglegătura dintre cele două capitole şi totuşi încearcă să explice Da-niel 8,14, pot să ofere doar o interpretare omenească în lipsa uneidescoperiri divine a ceea ce înseamnă ea. Nu numai că o aseme-nea interpretare este în întregime nevrednică de încredere, darea este o inducere în eroare primejdioasă. Nici un adevărat copilal lui Dumnezeu nu-i poate da nici cea mai mică credibilitate.

Puternicul înger ceresc l-a informat pe profet că „şaptezeci desăptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţiitale sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea pă-catelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihă-nirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei şi până laungerea Sfântului sfinţilor.“ Daniel 9,24.

Pentru aproape două mii de ani înaintea zilei lui Daniel, izrae-liţii fuseseră păstrătorii legământului şi fusese responsabilitatealor continuă să canalizeze lumina către fiecare naţiune de pepământ. Din nou şi din nou ei puseseră interesele lor mai presusde cele ale lui Dumnezeu şi în consecinţă căzuseră într-o adâncăapostazie, dar Domnul îi iertase şi îi restabilise. Acest lucru seîntâmplase în mod repetat, încât părea ca şi cum procesul va con-tinua veşnic. De fapt, conducătorii începuseră să promoveze ener-gic ideea că mandatul încredinţat iudeilor niciodată nu va puteafi retras, indiferent cât de nedemni şi de ineficienţi ar fi devenit ei.

Dar Dumnezeu le-a spus clar că exista o limită, un timp deprobă dincolo de care nu se poate trece. Dacă nu aveau să pună


un sfârşit păcatelor şi să aducă neprihănirea veşnică la acea vre-me, atunci locul special ocupat de ei avea să fie dat altor oameni.Acest lucru urma să aibă loc nu din cauza faptului că Dumnezeudevenise nerăbdător faţă de ei, ci pentru că aveau să devină in-capabili să facă din nou voia lui Iehova. Domnul nu avea altăopţiune decât să recunoască despărţirea ireversibilă pe care chiarevreii o făcuseră şi apoi să caute un alt popor prin care El să poatăface ceea ce ar fi trebuit să facă prin ei.

Punctul de început al acestei perioade de probă era „...de la da-rea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului.“ Versetul 25.Au fost necesare trei decrete pentru a întruni această descriere.Primul decret pentru rezidirea casei lui Dumnezeu a fost dat deregele Cir în anul 536 î.Hr. Ezra 1,1-4. Al doilea decret dat de Da-rius în 519 î.Hr. a înlăturat obstacolele puse în calea lucrării şi caatare el a confirmat primul decret. Ezra 6,1-12. Al treilea decreta fost dat de Artaxerxe în anul 457 î.Hr. şi le-a pus la dispoziţie e-vreilor toate drepturile ca naţiune. Ezra 7. Prin aceste trei edictesau decrete porunca de rezidire şi restaurare a cetăţii fusese de-săvârşită şi începuse timpul pentru cei 490 de ani.

Aceasta este profeţia cea mai uşor de verificat dintre toate pro-feţiile ce includ perioade de timp, pentru că ea are un punct de în-ceput specific şi puncte de reper precise pe parcursul ei. Ca nici oaltă profeţie ea confirmă principiul zi-an al interpretării profetice.

La şaizeci şi nouă de săptămâni sau 483 de ani după anul 457î.Hr. urma să apară Mesia şi să confirme legământul vreme de osăptămână, prin aceasta asigurându-i pe evrei, în ciuda adânci-mii apostaziei în care căzuseră, că dacă se vor pocăi şi îşi vor a-duce viaţa în armonie cu Dumnezeu vor putea rămâne poporulSău ales.

La jumătatea săptămânii El urma să fie omorât sau crucificatpentru poporul Său.

Evenimentele au avut loc exact la timpul specificat. Isus şi-aînceput lucrarea în anul 27 d.Hr.; a fost răstignit după trei ani şijumătate, în anul 31; iar timpul de probă pentru evrei s-a sfârşitîn anul 34. După această dată evreii niciodată nu au mai pututrecâştiga statutul de popor ales. Aceasta ne este arătat în ultimulverset al capitolului.

„El va confirma legământul cu mulţi timp de o săptămână, darla jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul demâncare, şi din cauza răspândirii urâciunilor El o va părăsi până


la sfârşit, chiar până va fi nimicită deplin, şi ceea ce s-a hotărâtva fi turnat asupra celei părăsite.“ K. J.V. Bible.

Se pune întrebarea: Ce va părăsi El?Subiectul acestei profeţii este „cetatea sfântă“ şi „poporul

evreu“ căruia i-a fost oferit timpul de probă. Totuşi Domnul ştiadinainte că ei vor eşua şi pe baza acestei cunoaşteri sigure Elspune ce avea să se întâmple la sfârşit cetăţii „sfinte“. Din cauzarăspândirii urâciunilor, ea avea să fie părăsită până la sfârşit,când ceea ce este hotărât va fi turnat asupra celei părăsite.

Sfârşitul tuturor lucrurilor nu soseşte decât la finalulmileniului, totuşi până la acea vreme Ierusalimul trebuie sărămână un loc părăsit, îmbrăcat cu urâciunea care pustieşte. Numai poate fi niciodată sălaşul Duhului Sfânt, iar evreii nu mai potfi vreodată canalul de lumină pentru lume.

„Cetatea Ierusalimului nu mai este un loc sacru. Blestemul luiDumnezeu este asupra ei din pricina respingerii şi răstignirii luiHristos. O pată neagră de vinovăţie zace asupra ei şi niciodată nuva mai fi un loc sacru până când va fi curăţit de flăcărilepurificatoare ale cerului. La vremea când acest pământ blestematde păcat este curăţit de orice pată a păcatului, Hristos va sta dinnou pe muntele Măslinilor. Când picioarele Sale se opresc asupralui, el se va despărţi în două şi va deveni o mare câmpie pregătităpentru cetatea lui Dumnezeu.“ Review and Herald, 30 iulie 1901.

Contrar luminii date lui Daniel, pastori şi oameni care sunt înbisericile babiloniene, unde există o lipsă serioasă de cunoaşterea profeţiilor conţinute în Daniel şi în Apocalipsa, cred că va existao restaurare a evreilor la poziţia de mult pierdută ca mesageri ailui Dumnezeu, şi ei vor propaga cu tărie acest punct de vederecând intrăm în conflictul final. Adevăratul credincios va înţelegetotuşi că timpul de probă pentru Ierusalim a trecut şi nici cetateaşi nici ţara nu vor mai fi vreodată centrul lucrării lui Dumnezeu.

Instrucţiunea dată de Dumnezeu prin îngerul Gabriel înDaniel 9 nu poate fi văzută decât în contextul perioadei celor2300 de ani. Acesta este motivul pentru care îngerul a îndreptatatenţia profetului spre această porţiune neexplicată a viziuniianterioare înainte ca el să vorbească despre detaliile perioadeicelor 490 de ani. Prin urmare şi noi trebuie să studiem Daniel 9ca explicaţie a lui Daniel 8,14. Oricine îl studiază altfel nu vareuşi să înţeleagă solia atât de esenţială pentru prezent şi pen-tru binele nostru veşnic.


Este evident că cei 490 de ani erau o porţiune din cei 2300 deani şi nu pot fi nimic altceva decât prima parte a acestei perioa-de mai lungi. De aceea, punctul de început al celor 490 de ani şial celor 2300 de ani trebuie să fie acelaşi – anul 457 î.Hr. Ceea ceînseamnă că intervalul de timp mai lung s-a sfârşit în octombrie1844.

Există o dovadă elocventă pentru a confirma că acesta este a-devăratul sfârşit al celei mai lungi perioade profetice din Scrip-turi. Peste tot în Spiritul Profetic nu este luată în consideraţienici o altă dată. Pe deasupra, profeta a mărturisit că Domnul îiarătase în mod special că 22 octombrie 1844 era data corectă.

„Domnul mi-a arătat într-o viziune că Isus s-a ridicat, a închisuşa şi a intrat în Sfânta Sfintelor în luna a şaptea a anului 1844.“A Word to the Little Flock, pag. 12.

Intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din ceruri a coincis cucel mai important eveniment de pe acest pământ. Profeţiasusţinea că la sfârşitul celor 2300 de ani sanctuarul nu va mai ficălcat în picioare, ci va fi restaurat la locul lui de drept în credinţaadevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Sfărâmarea puterii papale în1798 nu realizase aceasta, dar a pregătit calea. În anii care auurmat a avut loc un progres constant către atingerea acestuiideal.

Când William Miller a răspuns cu şovăială la chemarea luiDumnezeu de a vesti cea de a doua venire, el avea încă înţelegereagreşită că pământul era sanctuarul şi nici prietenii, nici duşmaniisăi nu au descoperit această fisură în solia lui. Sanctuarul nufusese încă restaurat la locul lui de drept şi nici nu avea să fiepână ce nu avea să se împlinească timpul indicat de profeţie.

Cei 2300 de ani s-au încheiat în seara de 22 octombrie 1844, darcredinţa, pe care Biserica Catolică o insuflase de atâta vreme, călocul sanctuarului este aici pe pământ, a persistat în mintea celorcredincioşi şi a constituit cauza teribilei lor dezamăgiri. Dar odată cu sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile venise timpul pentruo schimbare, iar aceasta trebuia să aibă loc chiar atunci când s-aspecificat. Această prezicere trebuia să fie împlinită cu exactitateca toate celelalte precedente; tot la fel de exact după cum moartealui Hristos a coincis cu timpul jertfei de seară.

Şi aşa s-a dovedit a fi. De îndată ce perioada a luat sfârşit, doibărbaţi, O.R.L. Crosier şi Hiram Edson, în zorii zilei de 23octombrie, după o noapte de rugăciune pentru descoperirea


luminii divine care să explice de ce Hristos nu apăruse aşa cumera de aşteptat, mergeau printr-un lan de porumb când au văzutcu o claritate remarcabilă locul sanctuarului ce trebuia să fiecurăţit la sfârşitul celor 2300 de ani. Descoperirea a venit tot aşadupă cum Duhul Sfânt se coborâse în Ziua Cincizecimii la timpulpotrivit – nici o zi mai devreme, nici o zi mai târziu. O asemeneaîmplinire a profeţiei ar trebui să confirme fiecărui credinciosveracitatea profeţiei date în Daniel 8,14.

Aceia care nu abandonaseră credinţa în solia adventă au văzutimediat şi au acceptat deplin lumina care descoperea lucrareaMarelui lor Preot în Sfânta Sfintelor din ceruri. Ei puteau acumsă se adune la adevăratul sanctuar pe care Domnul îl ridicase încerurile cerurilor, lucru care l-a făcut în stare pe Hristos săînceapă lucrarea judecăţii de cercetare şi ispăşirea finală; olucrare care nu poate fi făcută dacă adevăratul Israel nu înţelegeşi nu cooperează cu Hristos prin strângerea laolaltă la sanctuarcu suflete chinuite, cu pocăinţă adevărată şi cu mărturisirepotrivită.

Noi trăim acum în timpul curăţirii sanctuarului ceresc. „Jude-cata are loc acum în sanctuarul de sus. Această lucrare continuătimp de mulţi ani. În curând – nimeni nu ştie cât de curând – eava ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu,viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, maipresus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la averti-zarea lui Hristos: ,Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nuştiţi când va veni vremea aceea.‘ Marcu 13,33. ,Dacă nu ve-ghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni pestetine.‘ Apocalipsa 3,3.“ Tragedia veacurilor, cap. 28, paragraful 4de la sfârşit.

Înţeleaptă este într-adevăr orice persoană care recunoaşteastăzi adevărata natură a timpului în care trăieşte şi se foloseştede orice înzestrare care i-a fost pregătită spre mântuire veşnică.


Capitolul 27

Contrafacerea

Ori de câte ori Domnul face o lucrare pentru poporul Său sauîi pune la dispoziţie un adevăr mântuitor, Satana e nelipsit pen-tru a promova o contrafacere destructivă calculată să abată su-fletele de la Dumnezeu spre el. Cu cât mai importantă este solia,cu atât mai sârguincios este vrăjmaşul în săvârşirea acestui rău.

Nici o solie nu poate fi mai importantă ca avertizarea desprejudecată şi nici o altă mişcare nu poate fi mai importantă decât a-ceea prin care este dată solia. De aceea, Scriptura care constituietemelia acestei mişcări va fi subiectul unei contrainterpretări sa-tanice destinată să-i înşele şi să-i distrugă pe copii lui Dumnezeu.Acest Cuvânt este profeţia din Daniel 8,14.

„Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fosttemelia şi pilonul central al credinţei advente, a fost acesta: ,Pânăvor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaşva fi curăţit.‘ Daniel 8,14. Acestea fuseseră cuvintele cunoscute detoţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a miide oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine alcredinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depin-deau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. A-ceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna a-nului 1844.“ Tragedia veacurilor, cap. 23, par. 1.

Aceia dintre noi care care au crescut în credinţa adventă auauzit de obicei numai o singură interpretare a acestei profeţii.Aceasta a condus la concluzia că în afara adventismului profeţiafusese complet ignorată şi că alţi oameni nu au interpretarepentru ea. O conştientizare a politicii lui Satana de a contrafaceorice solie importantă pe care Dumnezeu a trimis-o poporului Său

(406)

ne asigură că, în mijlocul bisericilor căzute, trebuie să existe ointerpretare a acestei profeţii vitale care este o contrafacere acelei reale. Mai mult decât atât, pe măsură ce intrăm în conflictulfinal când solia despre sanctuar şi curăţirea lui devine un elementforte în înaintarea cauzei lui Dumnezeu, vrăjmaşii acesteia vorînvăţa o falsă explicaţie a acestor simboluri cu toată puterea şieficacitatea care le stă la îndemână.

Când vine acel timp adevăratul popor al lui Dumnezeu vatrebui să fie stabilit în adevăr pe de o parte, iar pe de altă partesă fie în stare să întâmpine şi să demaşte contrafacerea. Nimenisă nu-şi închipuie că aceasta va fi o sarcină uşoară, pentru căSatana şi-a formulat învăţăturile cu cea mai mare viclenie.

Nu voi uita niciodată prima ocazie când m-am confruntat cuexplicaţia alternativă la Daniel 8 şi 9. Aceasta a avut loc detimpuriu în 1955 când am fost numit de către biserică conducătormisionar la Colegiul Misionar Longburn, în Noua Zeelandă. Învreme ce mergeam din uşă în uşă am ajuns într-o casă unde douădoamne au fost foarte binevoitoare să studieze cu mine, şi mi-aupropus să începem studiul cu Daniel 8 şi 9. Am fost fericit să acceptaceastă propunere presupunând că nu voi avea nici o dificultatesă le conving de adevărurile conţinute în aceste capitole.

Cu o încredere totală ele mi-au prezentat o interpretare pe carenu o mai auzisem niciodată înainte şi care am găsit-o atât deconvingătoare, încât curând am intrat într-o confuzie totală. Amfost neînstare să le răspund şi m-am întors acasă în acea după-amiază punând la îndoială la modul cel mai serios solia şimişcarea adventă. Niciodată nu mă gândisem că ar fi posibil săpun sub semnul întrebării poziţia adventă din Daniel 8,14, şi cândm-am confruntat cu o asemenea provocare am fost neînstaretotalmente să dau un răspuns.

În săptămâna care a urmat am studiat această solie vitală caniciodată mai înainte. Domnul, în providenţa Sa extraordinară,mi-a îndreptat atenţia către o broşură scrisă de un om caredescoperise erorile acestei contrainterpretări, iar la sfârşit re-zultatul a fost că am ieşit din experienţa aceasta mai bine stabilitîn adventism decât fusesem vreodată înainte. Puterile întuneri-cului n-au mai fost în stare vreodată de atunci încoace să-miimpresioneze mintea cu această falsă învăţătură.

Teoria promovată de aceia care resping adevărul este căputerea cornului cel mic nu a fost nici Roma păgână, nici Roma

CONTRAFACEREA 407

papală, ci un împărat seleucid pe nume Antioh Epifanul al IV-lea.Acest om s-a născut aproximativ în anul 215 î.Hr. şi a murit înanul 163 î.Hr. El a avut planuri ambiţioase de a zidi un imperiuputernic, însă de fiecare dată a fost zădărnicit, mai întâi deromani, apoi de macabei, apoi de forţele persane şi în cele dinurmă de tuberculoza care i-a răpus viaţa înainte de a ajunge lavârsta de şaizeci de ani.

Faptul că şi-a luat numele de „Epifanul“, ceea ce înseamnă„Dumnezeu se descoperă“ arată nivelul de înălţare la care căutasă ajungă. El pe drept poate fi numit antihrist fiindcă aşa a şi fost.Acest rol nu era ceva neobişnuit pentru el, deoarece milioane deoameni au căzut în această categorie. Unii, desigur, au ocupataceastă poziţie cu mai multă putere decât alţii, ca de pildă mariicezari şi împăraţii Babilonului.

În anul 170 î.Hr. el a pornit război împotriva Egiptului careîncerca să cucerească Palestina. El a avut succes în aceastăcampanie militară, dar sistemul său de guvernare stabilit înEgipt nu a durat după plecarea sa, astfel că s-a întors săcucerească Alexandria. Egiptenii au făcut apel la Roma care,drept răspuns, a trimis un reprezentant în persoana lui GaiusPopillius Laenas pentru a-i ordona să iasă afară din ţară.Romanul a venit neînarmat şi neescortat, fiind însoţit doar de unservitor şi, la început, Antioh a refuzat să se supună. Ca răspunsla această împotrivire reprezentantul Romei a desenat un cerc penisip de jur împrejurul împăratului seleucid şi i-a cerut să-i deaun răspuns pozitiv înainte de a ieşi din cerc.

Umilit, împăratul seleucid şi-a dat seama de inutilitatea intrăriiîn conflict cu uriaşa putere militară a Romei, a ascultat ordinul şia părăsit ţara. El a înaintat spre Ierusalim unde a ocupat cetateaşi a profanat vreme de trei ani şi zece zile altarele sacre aducânddrept jertfe porci. Pentru evrei aceasta era într-adevăr o urâciunea pustiirii.

Atunci macabeii s-au răsculat împotriva lui şi l-au obligat să seretragă în Persia unde, după unele campanii fără succes, a muritde tuberculoză.

Anumite aspecte ale activităţii acestui om par să împlineascăprofeţia, şi le vom examina una după alta.

Puterea cornului cel mic trebuia să se ridice dintr-unul din celepatru coarne în care se divizase imperiul grec. „Dintr-unul din elea crescut un corn mic...“ Daniel 8,9.


Se susţine că Antioh, ca împărat seleucid, s-a ivit din aceastădiviziune a imperiului. Pentru a fi mai exacţi el nu s-a ivit din, cia fost una din cele patru divizări sau împărţiri ale imperiului. Tre-buie să ne amintim că un corn nu simbolizează doar un împăratca persoană, ci o împărăţie peste care trebuia să domnească unşir succesiv de împăraţi. De exemplu, când Daniel i-a spus lui Ne-bucadneţar că el era împăratul simbolizat de capul de aur, el avrut să spună că atât împăratul cât şi cei care aveau să-l succeadăla tron erau reprezentaţi de capul de aur, până ce medo-persanii,reprezentaţi de argint, urmau să-i ia locul. Dacă Nebucadneţar afost împăratul simbolizat de aur, atunci împăratul care avea să-lurmeze trebuia să fie un alt babilonian. Dar nu acesta a fost gân-dul plănuit în profeţie, şi împăratul babilonian a înţeles acestfapt. El a înţeles că o altă naţiune urma să înlăture imperiul pecare el îl clădise. Acesta a fost motivul pentru care a respins pro-feţia şi a ridicat un chip numai din aur.

Expresia: „Dintr-unul din ele a crescut un corn mic...“ i sepotriveşte puterii romane cu mult mai corect şi cum trebuie. Nune sunt disponibile rapoarte despre stabilirea la origini şidezvoltarea timpurie a Romei, dar avem suficientă informaţiecare arată că ea a crescut din Grecia. O dată cu scurgerea se-colelor, Roma, care ieşise dintr-unul din aceste coarne, a devenitla rândul ei o împărăţie puternică ce stăpânea lumea întreagă. Înfelul acesta, în timp ce Roma a ieşit dintr-unul din cele patrucoarne şi s-a dezvoltat într-un corn puternic de sine stătător,Antioh a fost doar unul dintre cele patru coarne.

Puterea cornului cel mic trebuia să ajungă „nespus de mare...“Antioh nu împlineşte în nici un fel această descriere. El nu a fostdeloc cel mai mare împărat al dinastiei seleucide şi, în comparaţiecu Medo-Persia, Grecia sau Roma, a fost o putere mică. După cumam observat în capitolele anterioare, berbecul sau Medo-Persia aajuns puternic, ţapul sau Grecia a ajuns foarte puternic, darputerea cornului cel mic trebuia să ajungă nespus de mare.

Întrucât cele două puteri anterioare care au dominat lumea aufost puternice şi foarte puternice, puterea cornului cel mic a fosto putere mondială, Roma fiind singura descriere potrivită pentruacest corn mic. De altfel nici un alt imperiu universal nu puteasuccede Greciei.

Când acest lucru este dovedit acelora care sprijină ideea că An-tioh Epifanul a fost puterea cornului cel mic, ei spun că semnificaţia

CONTRAFACEREA 409

acestui conducător a fost serios trecută cu vederea; că el a exercitatmai multă putere decât se recunoaşte în general şi că a sosit timpulca să i se acorde credit deplin. Adevărul este că el a fost un ghinio-nist nesemnificativ, lipsit de importanţă, care nu şi-a împlinit niciuna din ambiţiile sale. Faptul cel mai important este că el nu îm-plineşte nicidecum specificaţia de a fi o putere nespus de mare, com-parativ cu puterile mondiale care au precedat domnia sa.

Nu trebuie decât să ne reamintim scena dramatică din deşer-tul din afara Alexandriei, când trimisul roman a desenat un cercpe nisip şi a cerut ca, înainte de a părăsi cercul, împăratul seleu-cid să-i dea asigurarea că va părăsi Egiptul – cerere de care împă-ratul şovăitor a trebuit să asculte grabnic.

În această situaţie, Roma era în mod evident puterea nespusde mare. Respectul pentru puterea ei extraordinară devenise atâtde desăvârşit, încât a putut să-şi exercite voinţa pur şi simpluprin trimiterea unui reprezentant neînarmat pentru a-şi trans-mite instrucţiunile. Antioh ştia că dacă nu se supunea, armata ro-mană urma să vină spre a pune în aplicare ordinul. Fiindcă pu-terea sa era nesemnificativă în comparaţie cu puterea extraordi-nară a Romei, el nu avea de ales decât să-şi abandoneze visulcuceririi Egiptului şi să plece spre alte locuri.

În felul acesta a ajuns el la Ierusalim, unde a câştigat tempo-rar controlul asupra cetăţii, ţării şi sanctuarului. Nu multă vre-me după aceea poporul s-a răsculat împotriva lui şi l-a alungat.Pe când stăpânirea sa asupra unei mici naţiuni a durat doar cupuţin peste trei ani, Roma a stăpânit întreaga lume vreme de pes-te o jumătate de mileniu. Diferenţa dintre aceste două puteri es-te atât de uriaşă, încât nici măcar nu ne putem îndoi care putereeste cea descrisă ca fiind nespus de mare. E ca şi cum s-ar decidecâştigătorul unei curse de patru sute de metri când un alergătorajunge la linia de sosire cu trei sute nouă zeci şi nouă de metri î-naintea adversarului său.

În vreme ce Antioh s-a implicat în aceleaşi zone ca şi Roma, elnu a acţionat împotriva lor conform ordinii descrise în profeţie. Pro-feţia atrage atenţia asupra puterii speciale ce înaintează „...spremiazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată.“ Versetul 9. Aceas-ta nu e o ordine firească, pentru că ar fi de aşteptat ca o putere ca-re a înfrânt Egiptul să înainteze apoi spre ţara cea minunată, Pa-lestina, înainte de a înainta spre răsărit; chiar acesta este cursulurmat de Antioh, însă ordinea descrisă în profeţie nu este aceasta.


Pe de altă parte, aceasta este tocmai secvenţa pe care romaniiau urmat-o, fără să ştie, când au cucerit mai întâi Egiptul, apoiau înaintat spre est şi în cele din urmă au ocupat ţara promisă.

Este adevărat că Antioh a fost un antihrist şi a stabilit ceea ceevreii au recunoscut a fi urâciunea pustiirii, când a jertfit porcipe altarele sfinte, aşa după cum stă scris în 1Macabei 1,57:

„În ziua a cincisprezecea a lunii Chislev, în anul o sută patruzeci şi cinci, au ridicat urâciunea pustiirii pe altarul lui Dumne-zeu şi în cetăţile Iudeii de jur împrejur au zidit capişti (altare i-dolatre).“ Biblia Sinodală.

Dacă totuşi Antioh ar fi fost antihristul la care se referă Daniel8, atunci el ar fi trebuit să continue această lucrare vreme deexact 2300 de zile înainte ca răutăţii să i se pună sfârşit. Adevă-rul este că el a stat la Ierusalim mai puţin de jumătate din aceas-tă perioadă înainte de a fi alungat din cetate şi din ţară pentrutotdeauna. În nici un fel nu a împlinit timpul descris de profeţie.

La exact trei ani şi zece zile după ce Antioh instaurase urâciu-nea pustiirii în templul din Ierusalim, au fost reinstituite sacrifi-ciile corecte, după ce altarul profanat fusese distrus şi înlocuit,aşa după cum stă scris în 1Macabei 4,52.53.

„Şi s-au sculat devreme dimineaţa în a douăzeci şi cincea zi alunii a noua, care se numeşte Chislev, şi au adus jertfă după legepe jertfelnicul arderilor de tot cel nou, pe care îl făcuseră.“

Nu am putut stabili ce calendar s-a folosit în acest raport, ceeace face imposibil să spun cu exactitate câte zile trecuseră întrecele două date menţionate în versetele de mai sus. Totuşi trebuiesă se fi scurs aproximativ 1105 zile în total. (365 x 3 + 10 = 1105).Dacă între anii respectivi s-ar fi aflat şi un an bisect, atuncinumărul de zile ar fi putut varia funcţie de anul bisect, dar nuprea mult.

În orice caz, această perioadă de timp este departe de cele 2300de zile prevăzute în profeţie, mai ales dacă luăm în considerarecă fiecare zi este echivalentul unui an literal. Astfel, de vreme ceAntioh a rămas timp de aproximativ 1105 zile la Ierusalim,profeţia cerea ca el să rămână acolo 2300 de ani, dacă cu adevăratAntioh şi Ierusalimul pământesc fuseseră subiectul profeţiei.

Aceia care susţin că Antioh a fost cornul cel mic, pretind căadevărata interpretare este 2300 de seri şi dimineţi sau 1150 dezile. Desigur, 2300 de seri şi dimineţi nu pot fi decât 2300 de zile,dar chiar dacă ar fi 1150 de zile literale Antioh tot nu ar fi

CONTRAFACEREA 411

corespuns descrierii în mod exact. Şi aceasta pentru că a stat înIerusalim cu aproape cincizeci de zile mai puţin decât faţă deaceastă perioadă de 1150 de zile.

Cu toate acestea, ne-am putea întreba de ce această interpretarear avea vreo semnificaţie astăzi. Antioh a trăit şi a murit cu multînainte de Hristos şi este necunoscut pentru cei mai mulţi oameni.Totuşi există două motive pentru care această explicaţie a profeţieieste un lucru rău. Primul este că oferă o învăţătură alternativădespre cele 2300 de zile, care îndepărtează pe oameni de adevărataînvăţătură şi, al doilea, este acela că formează baza unei teorii cesprijină apariţia în ultimele zile a ultimului antihrist, care seaseamănă prea puţin cu cel prezis de Dumnezeu. În felul acestaoamenii sunt educaţi să aştepte ceva care niciodată nu va avea loc,în timp ce rămân neştiutori cu privire la adevărul a ceea ce înrealitate va avea loc.

Se pretinde că Antioh este important ca tip, fapt pentru careaceia care cred acest lucru vor fi informaţi despre antitipul celînfiorător ce se va dedica în ultimele zile distrugerii tuturorlucrurilor care aparţin lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale glorioase.Mulţi cred şi învaţă că, după cum a făcut Antioh, tot aşa acestînfăptuitor de toate păcatele, care urmează să vină, va domni înIerusalimul literal vreme de trei ani şi jumătate, la începutulcărora va avea loc o răpire secretă la cer. Apoi se aşteaptă ca lasfârşitul acestei scurte perioade de timp literal, Hristos să seîntoarcă pentru a-l da afară pe acest monstru din Ierusalim şipentru a restabili pe evrei în Palestina şi Ierusalim. Se susţineapoi că evreii se vor duce ca ambasadori ai lui Hristos să câştigelumea pentru El, iar aceasta va rezulta într-un mileniu deprosperitate paşnică pentru întreaga omenire.

Deşi oriunde e susţinută, teoria este în general aceeaşi, totuşibisericile au adăugat propriile lor schimbări şi sublinieri laaceastă doctrină. Este important să înţelegem cum şi când aapărut această teorie. Cu toate că ei nu recunosc, doctrina esteromano-catolică – vinul Babilonului – şi a fost formulată iniţialpentru a ascunde învinuirea că papalitatea este antihristul şipentru a face fără efect marea lucrare a Reformei protestante.

Înainte de marea redeşteptare care a avut loc în Evul Mediuautorităţile bisericeşti aveau mare grijă să ţină Biblia ascunsă deoameni, păstrând-o netradusă din ebraică, greacă şi latină.Preoţii citeau doar acele porţiuni pe care ei considerau că oamenii


pot să le asculte fără nici un risc, la care adăugau, ca măsură desiguranţă, propriile lor interpretări. Putem fi siguri că nici oporţiune profetică nu era prezentată congregaţiei. Oamenii eraulăsaţi în neştiinţă cu privire la textele biblice care identificau şidemascau antihristul.

Unul dintre primele lucruri pe care l-au întreprins mariireformatori a fost să corecteze această deficienţă prin punerea înmâinile oamenilor a unei traduceri care se citeşte uşor. Wycliffe afost cel care a produs prima versiune engleză a Sfintei Scripturi,

CONTRAFACEREA 413

Astăzi teroriştii caută să-şi ascundă identitatea prin docu-mente false, pentru a putea pătrunde în alte ţări şi a înfăp-tui multe acte de distrugere. Tot astfel, Satana caută să pre-zinte într-o lumină falsă cuvântul clar al profeţiei, con-ducând la căderea multor suflete, spre ruina lor veşnică.

în timp ce faimoasa traducere a lui Luther este folosită şi azi. Înplus, reformatorii au călăuzit pe ascultători către marile pasajeprofetice şi au identificat foarte clar Biserica Romano-Catolică cafiind antihristul profeţiei.

Atât de clare şi de pătrunzătoare erau aceste învăţături, încâtsute de mii au fost convinşi de adevărul lor şi au părăsit BisericaRomană. Când papalitatea a văzut că apărarea ei a căzut, atuncia ştiut că trebuie să recurgă la alte măsuri de refacere a prestigiulpierdut. Cumva ea trebuia să anuleze efectul puternic alScripturilor asupra minţii omeneşti. Exista doar o singură cale!Trebuia produsă o contrainterpretare.

Salvarea a venit de la trei preoţi iezuiţi de seamă – Ribera dinSalamanca, Spania, Belarmin din Roma şi Alcazar din Sevilla,Spania. Aceşti bărbaţi au promovat în mod simultan ceea ce aveasă fie cunoscut sub numele de interpretarea preteristă şiinterpretarea futuristă sau viitoristă la Daniel 8 şi 9. Alcazar s-aconcentrat asupra interpretării preteriste, în vreme ce ceilalţi doiau lucrat la interpretarea futuristă sau viitoristă.

„Acestea erau destinate să înfrunte şi să distrugă interpretareaistorică a protestanţilor. Cu toate că păreau a se exclude reciproc,fiecare alternativă iezuită se potrivea obiectivului în mod egal,căci ambele îndepărtau aplicarea profeţiilor de la Biserica Romei.Una făcea lucrul acesta prin faptul că punea sfârşit profeţieiînainte de începutul Romei papale. Cealaltă făcea aceasta prinfaptul că omitea imensa eră a dominaţiei papale, îngrădindu-l peantihrist la o perioadă de timp scurtă într-un viitor încăîndepărtat, chiar înaintea sfârşitului. De aceea adesea aceastăteorie este numită teoria omisiunii.“ The Prophetic Faith of ourFathers, de Le Roy Edwin Froom, vol. 2, pag. 486, 487.

În teoria viitoristă se învaţă că cele şaizeci şi nouă desăptămâni din Daniel 9 se întind până la Calvar, timp când a luatsfârşit dispensaţiunea legii care a fost înlocuită de era harului.Atunci a început vremea neamurilor care se va întinde până la odată în viitor când se va împlini cea de-a şaptezecea săptămână.

Pentru a găsi inspiraţie şi material pe care să construiascăaceste teorii, papistaşii s-au întors la scrierile unui antic. Aşa seface că ei au strâns argumente de la un sofist sirian, pe nume Por-firiu, care a trăit între anii 233-304 d.Hr. Acest om a devenit unuldin cei mai înverşunaţi împotrivitori păgâni ai creştinismului şis-a consacrat special în discreditarea profetului Daniel. El


susţinea că profetul nu trăise cu şase secole înainte de Hristos, cică ar fi fost contemporanul Lui. El aducea dovezi că profetul nu aprezis evenimente viitoare, ci a prezentat în mod amăgitor pe celeale trecutului ca şi cum ar fi fost profeţie.

În timpul său acest fals învăţător nu a putut câştiga atenţianimănui şi probabil că a fost descurajat de rezultatul eforturilorsale. Materialul său a trecut neobservat multe secole până când,în secolul al şaisprezecelea, preoţii iezuiţi au descoperit înscrierile sale ceea ce puteau folosi în încercările lor de a distrugeReforma.

În eforturile lor au avut un succes cu mult mai mare decât Por-firiu. Zecile de mii care erau îngrijorate mai mult de apartenenţala biserică decât de adevăr au fost foarte bucuroase că exista a-cum o interpretare alternativă şi s-au alăturat din nou turmei.Crezută şi extinsă de către aceia care au urmat autorilor ei, doc-trina viitoristă a devenit poziţia de bază a papistaşilor cu privirela Daniel 8 şi 9. A fost astfel instituită ca parte a „vinului mânieicurviei ei.“ Apocalipsa 14,8.

Succesul acestei contrareforme s-a extins dincolo dereconfirmarea membrilor în Biserica Catolică. Venise timpul cândaceasta a devenit învăţătura stabilită chiar în bisericile împotrivacărora fusese îndreptată iniţial, aşa după cum observă Froom:

„În felul acesta, prin comentariul lui Ribera a fost pusă temeliapentru acea mare structură a viitorismului pe care s-au bizuit şiau extins-o aceia care au urmat, până când a devenit poziţiaunanimă catolică. Şi astfel, minunea minunilor, în secolul alnouăsprezecelea acest sistem iezuit de interpretare a ajuns să fieadoptat de un număr crescând de protestanţi, până când astăziviitorismul, dezvoltat şi împodobit cu teoria răpirii la cer, adevenit credinţa îndeobşte acceptată a aripii fundamentaliste aprotestantismului popular.“ The Prophetic Faith of our Fathers,volumul 2, pag. 493.

Şi ca şi cum acest lucru nu este destul de uimitor, iată că ceimai luminaţi dintre toţi protestanţii, adventiştii de ziua a şaptea,au un număr tot mai mare de pastori şi laici care resping poziţiaistorică protestantă în favoarea celei iezuite. Minunează-te ceruleşi rămâi încremenit pământule!

La fel de surprinzător este faptul că atunci când unui protestantcontemporan i se prezintă doctrina care a fost dezvoltată specialde papalitate pentru a anula marile solii pe care Dumnezeu le-a

CONTRAFACEREA 415

descoperit prin reformatori, aceasta nu are nici o influenţă asupraminţii lui.

Şi totuşi ar trebui să aibă o influenţă profundă. Cum poatecineva să accepte ca adevăr o interpretare a Scripturilor care afost formulată în circumstanţele date şi care a avut drept scop săpromoveze o contraexplicaţie a profeţiei celor 2300 de zile? Nuexistă nici o posibilitate ca o asemenea teorie să poată fi de laDumnezeu. Ea este numai de la diavolul şi nu-şi va găsi niciodatălocul printre adevăraţii copii ai lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, ea va găsi o largă acceptare printre aceia carenu vor umbla împreună cu Domnul, pentru că profeţia biblicăavertizează că toate neamurile se vor face părtaşe la sfârşit cudoctrinele false ale papalităţii. A sosit timpul când aceste cuvintese împlinesc; într-atât de mult, încât bisericile protestante debază sunt mai active în promovarea acestor erori decât bisericamamă însăşi. Trebuie că acest lucru oferă o mare satisfacţiebisericii papale când vede că teologia sa este proclamată de cătreaceia care pretind că protestează împotriva ei.

Solia care ne spune că cei 2300 de ani au luat sfârşit în 1844este un adevăr care s-a maturizat prin călăuzirea lui Dumnezeude-a lungul secolelor. Ea este o solie de speranţă, de călăuzire şide încurajare pentru poporul lui Dumnezeu şi este adevărul carenu trebuie să fie abandonat niciodată până la sfârşitul timpului.Acum este sigur că va exista pentru totdeauna o rămăşiţăcredincioasă care se va prinde de aceste principii salvatoare. Prinaceastă rămăşiţă se va pune sfârşit păcatului şi va fi adusăneprihănirea cea veşnică.


F.T. Wright

Ade văra ta ne pri hăni re și Sa ba tul lui Dum nezeuBi se ri ca lui Dum ne zeu nu es te Ba bi lonCei 144000Cei vii și cei mor ţiCe le trei temp leDes ti nul un ei mișcăriEu gâ n desc ca un omIa tă Dum ne zeul vo stru (exemplarele tipărite s-au epuizat)În drep tăţit prin cred in ţăMâ n tu i rea co pi i lorMăr tu ri si rea cea ac cep ta bi lăNe aște ap tă ju de ca ta – Ești tu pre gătit?Odihna divină de Sabat (exemplarele tipărite s-au epuizat)Re naște rea și re for ma ţi uneaSal vat din ro bia păca tu luiTre zi ţi-vă la ne pri hăni reVe ni rea lui Hris tos amâ na tă – De ce?

Literatura cu solia timpului prezent poate fi obţinută și înalte limbi, cum ar fi lb. engleză, germană, spaniolă, poloneză,și portugheză.

Există doar o singură cale a mântuirii, aceea care afost concepută în mintea lui Dumnezeu şi în care

nu există nici un firicel de născocire omenească.Oamenii sunt cei care trebuie să cerceteze cu sâr-guinţă până găsesc această cale, pentru că nu existăaltă cale a mântuirii. În loc să procedeze astfel, cel cepretinde a fi religios a căutat să obţină eliberarea dinpăcat şi moarte conform propriilor clauze, până cândlumea de astăzi a ajuns să fie plină de o mulţime nes-fârşită de mijloace de mântuire propuse. Căutătoruldupă adevăr este tulburat de toată confuzia aceasta,până când priveşte în sanctuarul unde sunt descope-rite atât de clar căile lui Dumnezeu pentru ca nimenisă nu rătăcească.

CALEA LUI DUMNEZEU ÎN SANCTUAR nu este o prezen-tare rece, tehnică aşa cum sunt atât de multe cărţi de-spre sanctuar. Este plină de pătrundere, de înţelegerespirituală a fiecărui aspect al construcţiei şi serviciilorsale. Este scrisă ca să dea fiecărui credincios o expe-rienţă creştină mai valoroasă şi mai bogată.

a lea lui dum ne zeu În sanc tuar

Documents