1

COPYRIGHT@2009 Asociatia Română de Stiinte Penale. http://www.revdpenal.ro Publicat în Revista de drept penal, Anul XVII Nr. 2/2010 Publicat pe site: 29 septembrie 2010

BANCRUTA − O INFRACŢIUNE SPECIFICĂ MEDIULUI DE AFACERI

Gheorghe Ivan

I. Dezvoltarea durabilă şi bancruta. Dezvoltarea durabilă presupune cu necesitate existenţa unei economii de piaţă bazată pe o concurenţă loială, pe reguli de conduită onestă şi respectarea legii, precum şi prevenirea şi combaterea infracţiunii de bancrută. Regimul legal aplicabil debitorilor insolvenţi este foarte important pentru agenţii economici şi pentru dezvoltarea economiei locale şi naţionale. Este necesară în acelaşi timp aplicarea uniformă a legislaţiei în materie de faliment şi o protecţie eficientă a creditorilor debitorilor insolvenţi. Acest tablou ar rămâne incomplet dacă nu am lua în considerare şi existenţa unor preocupări concertate privitoare la predicţia insolvenţei în afaceri, ţinând seama de opiniile optimiste exprimate în doctrina economică, potrivit cărora falimentul poate fi prevăzut în majoritatea cazurilor1. Nu trebuie să uităm că toţi participanţii la activitatea de afaceri sunt expuşi riscului de a ajunge în stare de insolvenţă, indiferent de nivelul la care se situează – macroeconomic, microeconomic – şi de profitul pe care îl realizează. Un exemplu foarte cunoscut este cel al companiei de telecomunicaţii nord-americane WorldCom, care a fost falimentată de Bernie Ebbers, fostul director general, determinând cel mai mare colaps din istoria SUA şi chiar din lume. În acest context, trebuie făcută precizarea că bancruta (starea de insolvenţă a unui debitor determinată de nereguli) nu trebuie confundată cu eşecul în afaceri, deoarece insuccesul în afaceri este o chestiune de fapt (de facto), care nu presupune şi o componentă juridică, deşi nu o exclude, în timp ce bancruta include întotdeauna, alături de aspectul faptic, şi un aspect juridic (de iure). II. Bancruta – concept juridic şi economic. Bancruta este un eveniment sau un fapt economic deosebit de important, deoarece marchează finalul patologic al unei activităţi economice2. Dispariţia unui debitor insolvent, având o poziţie însemnată în câmpul economic, reprezintă fără îndoială o problemă foarte importantă pentru mediul afacerilor. Bancruta este un concept juridic care s-a născut şi conturat în domeniul afacerilor, fiind strâns legată de alte concepte din acest domeniu, cum ar fi: falimentul, insolvenţa, comerciantul, debitorul, creditorul, societăţile comerciale etc.3. Procuror şef al Serviciului Teritorial Galaţi din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie; Lect. univ. dr., Facultatea de Drept a Universităţii ,,Dunărea de Jos” Galaţi; e-mail: ivan_gheorghe_p[at]yahoo.com 1 I. Anghel, Falimentul. Radiografie şi predicţie, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 11. 2 Ibidem. 3 M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 7-8.

2

III. Noţiunea de insolvenţă. Potrivit art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei4, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Legea face distincţie între două tipuri de insolvenţă: insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă. Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul în cauză, după 30 zile de la scadenţa unei datorii certe şi lichide, nu plăteşte datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori. Insolvenţa este iminentă atunci când creditorii dovedesc că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei. Noţiunea de insolvenţă nu trebuie confundată cu aceea de insolvabilitate, deoarece aceasta din urmă este acea stare juridică a patrimoniului unei persoane caracterizată prin aceea că elementele pasive depăşesc valoric elementele active. Existenţa stării de insolvabilitate nu are în sine relevanţă în ceea ce priveşte iniţierea procedurii insolvenţei, pentru că numai insolvenţa atrage aplicarea procedurii speciale, iar nu şi insolvabilitatea. Procedura insolvenţei este, în temeiul Legii nr. 85/2006, o fază importantă, şi probabil ultima, în existenţa unui subiect de drept care derulează activităţi în domeniul afacerilor5. Insolvenţa este, de cele mai multe ori, determinată de fapte imputabile unor persoane fizice, care pot îmbrăca atât haina unor delicte civile, cât şi a unor fapte prevăzute de legea penală. IV. Noţiunea de bancrută. Bancruta este definită, în genere, ca fiind falimentul însoţit de nereguli financiare făcute în dauna creditorilor. În limba franceză se foloseşte cuvântul banqueroute, care înseamnă falimentul unui comerciant ocazionat din culpa sa şi sancţionat de lege. În dreptul anglo-saxon (Marea Britanie, S.U.A) se foloseşte cuvântul echivalent – bankruptcy. Dar atât termenul bankruptcy, cât şi cel de banqueroute provin din limba italiană, fiind omologul cuvântului italian bancarotta, care semnifică falimentul comis cu dol sau din culpă. Acesta provine din expresia italiană banca rotta (banca - bancă, tejghea, masă, tarabă; rotta -ruptă, spartă, sfărâmată), care face referire la practica din Evul Mediu prin care banca sau tejgheaua bancherului insolvent era distrusă de către creditori6. Distrugerea tejghelii sau a băncii era făcută în prezenţa altor comercianţi, cu scopul de a aduce la cunoştinţa tuturor că din acel moment debitorul bancrutar nu mai face parte din comunitatea comercianţilor7. S-ar putea spune că, în prezent, termenul bancrută are în doctrina noastră, semnificaţia de faptă ilicită8. Bancruta constituie un ilicit juridic numai dacă a fost săvârşită cu intenţie sau din culpă. Se cuvine să menţionăm faptul că falimentul poate fi determinat nu numai de cauze ilicite, dar şi de cauze obiective sau subiective licite.

4 Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006. 5 M. A. Hotca, op. cit., p. 18. 6 A. Gabrielli, Grande dizionario illustrato della lingua italiana (A-L), a cura di Grazia Gabrieli, Editore: CDE Sp A-Gruppo Mandadori, 1989, p. 429. 7 P. Gauthier, B. Lauret, Droit penal des affaires, ediţia a V-a, Ed. Economica, Paris, 1994, p. 501. 8 M. A. Hotca, op. cit., p. 19.

3

V. Bancruta şi insolvenţa. Se pune întrebarea care este relaţia dintre noţiunea de bancrută şi cea de insolvenţă? Cu toate că, într-o accepţiune largă, s-ar putea pune semnul egalităţii între noţiunea de bancrută şi insolvenţă, deoarece în esenţă bancruta este şi ea o stare de încetare a plăţilor determinată de lipsa lichidităţilor, totuşi, în sens propriu, potrivit legislaţiei noastre, bancruta presupune o condiţie în plus faţă de insolvenţă, şi anume ca imposibilitatea plăţii datoriilor scadente să fie determinată de anumite nereguli9. Potrivit DEX10, cuvântul bancrută are şi accepţiunea de faliment (în sensul de insolvenţă, încetare a plăţilor, crah). Cu toate acestea, bancruta ar putea fi definită ca fiind insolvenţa cauzată de anumite nereguli. Dacă luăm în considerare şi dispoziţiile Legii nr. 85/2006, am putea concluziona că bancruta este o faptă ilicită penală, specifică domeniului afacerilor. La aceeaşi concluzie – bancruta reprezintă o infracţiune specifică mediului de afaceri – au ajuns şi unii autori italieni11. VI. Infracţiunea de bancrută în legislaţia românească. În dreptul nostru, primele reglementări referitoare la faliment şi bancrută apar în Legiuirea Caragea şi Codul Calimach, precum şi în Codul comercial de la 1840. Codul comercial de la 1887 a alocat bancrutei capitolul I al Titlului VIII “Despre infracţiunile penale în materie de faliment”. Potrivit art. 876, era considerat culpabil de bancrută simplă comerciantul care a încetat plăţile şi care se găseşte într-unul din cazurile următoare: 1. Dacă cheltuielile sale personale sau acelea ale familiei sale au fost prea mari, în raport cu starea sau condiţiunea sa economică. 2. Dacă a pierdut o mare parte din patrimoniul său în operaţiuni cum ar fi jocul de noroc sau manifest imprudent. 3. Dacă, în scopul de a-şi întârzia falimentul a făcut cumpărări cu intenţiunea urmată de fapt de a revinde lucrurile cumpărate cu preţul sub valoarea lor curentă sau dacă a recurs la împrumuturi, giruri de efecte sau la alte mijloace ruinătoare pentru a-şi procura fonduri. 4. Dacă în urma încetării plăţilor, a plătit pe vreun creditor în detrimentul masei. 5. Dacă nu a ţinut deloc registrele prescrise de lege ori dacă nu le-a ţinut în mod regulat sau cel puţin registrul-jurnal încheiat şi vizat conform art. 27. 6. Dacă nu a plătit, la epocile stipulate prin concordat, partea promisă creditorilor săi, precum s-a zis la art. 863, ultimul alineat. Este, de asemenea, culpabil de bancrută simplă, potrivit art. 877 comerciantul care a încetat plăţile şi care se găseşte în vreunul din cazurile următoare: 1. Dacă nu a făcut în mod exact inventarul anual sau dacă registrele şi inventarele sale sunt incomplete sau neregulat ţinute sau nu dau seama de adevărata stare a activului şi pasivului său chiar când n-ar fi fraudă. 2. Dacă, având contract de căsătorie, nu s-a conformat dispoziţiilor art. 19 şi 20.

9 Ibidem, p. 20. 10 Academia Română, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 84. 11 L. Delpino, Diritto penale. Parte speciale, XV Edizione, Editura Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 787.

4

3. Dacă, în cele trei zile de la încetarea plăţilor nu a făcut declaraţiunea prescrisă de art. 703 sau dacă, fiind vorba de falimentul unei societăţi, declaraţiunea făcută nu arată numele tuturor soţilor solidari. 4. Dacă fără împiedicare legitimă, nu s-a prezentat în persoană înaintea judecătorului sindic, în cazurile şi în termenele prescrise, şi dacă, prezentându-i-se, i-a dat informaţiuni false sau dacă s-a depărtat fără permisiune de la domiciliul său în timpul falimentului. 5. Dacă nu a îndeplinit obligaţiunile luate într-un concordat obţinut într-un faliment anterior. Potrivit art. 878 C.com., oricine exercitând obişnuit profesiunea de mijlocitor, va fi căzut în faliment, e culpabil de bancrută simplă. În conformitate cu art. 879 C.com., este culpabil de bancrută simplă comerciantul care chiar înainte de declaraţiunea de faliment şi numai pentru a-şi facilita obţinerea unui moratoriu, şi-a atribuit, cu bună ştiinţă şi în contra adevărului, o parte din activ, sau a simulat datorii neexistente pentru a face să intervie în adunări creditori în tot sau în parte fictivi. În Codul comercial, bancruta frauduloasă era incriminată în art. 880, potrivit căruia: „E culpabil de bancrută frauduloasă comerciantul falit care a sustras sau falsificat registrele sale, distras, tăinuit sau disimulat o parte din activul său şi comerciantul care, într-un alt scop decât cel indicat în articolul precedent, a înfăţişat datorii neexistente sau care, în registre, în scripte sau în acte autentice ori private sau în bilanţ, s-a dat în mod fraudulos dator de sume ce nu datora. Mai pot fi declaraţi bancrutari frauduloşi, comercianţii care, înainte de declararea în faliment vor fi înstrăinat o parte însemnată din mărfuri sau activ pe preţuri reduse şi mai scăzute decât costul lor, în scopul fraudulos de a frustra pe creditori”. În conformitate cu art. 881 C.com.: „Delictele de bancrută simplă se pedepsesc cu închisoare de la 15 zile până la doi ani. Cel ce se face culpabil de bancrută simplă va putea fi, deosebit de aceasta, declarat incapabil de a exercita profesiunea de comerciant şi de a i se interzice dreptul de intrare în localurile de bursă”. În fine, potrivit art. 882 C.com.: „Bancruta frauduloasă se va pedepsi cu maximum închisoarei corecţionale şi cu interdicţiunea pe timp mărginit. Pedeapsa închisorii chiar când judecata găseşte circumstanţe uşurătoare, nu poate fi redusă la mai puţin de un an. Cel ce este condamnat pentru faptul de bancrută frauduloasă va fi, deosebit de aceasta, declarat incapabil de a mai exercita profesiunea de comerciant şi i se va interzice dreptul de intrare în localurile de bursă. Contra acelora ce vor fi exercitat obişnuit profesiunea de mijlocitor, în caz de bancrută frauduloasă, se va aplica maximul pedepsei”. În Capilotul II au fost incriminate delictele comise de alte persoane decât falitul, fără complicitate la bancrută. În perioada postbelică, Codul comercial a conţinut aceleaşi incriminări de bancrută, dar prevederile sale nu au putut fi aplicate, deoarece până în anul 1989 nu au existat falimente, aspect care era, de altfel, de neconceput în economia comunistă.

5

După intrarea în vigoare a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale12, infracţiunea de bancrută a fost prevăzută atât în această lege (în art. 208), cât şi în Codul comercial. Situaţia s-a menţinut până la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare13. În anul 1997, s-a produs marea „surpriză”, prin abrogarea dispoziţiilor art. 208 din Legea nr. 31/1990, care incriminau bancruta, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 32/199714. Cu toate că Parlamentul României a corectat „eroarea” guvernamentală, prin aplicarea regulii mitior lex toate faptele de bancrută anterioară nu au mai putut fi pedepsite ca atare15. „Eroarea” Guvernului a fost reparată prin Legea nr. 195/1997 de aprobare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 32/199716. Urmare a republicării Legii nr. 31/1990, în temeiul Legii nr. 99/1999, infracţiunea de bancrută a fost prevăzută în art. 278, ulterior incriminarea regăsindu-se atât în art. 282 din Legea nr. 31/1990, cât şi în art. 141 din Legea nr. 64/1995. Incriminarea bancrutei în cuprinsul Legii nr. 64/1995 fusese introdusă prin Legea nr. 82/2003. Regimul divizat al incriminării bancrutei frauduloase – Legea nr. 31/1990 (art. 282) şi Legea nr. 64/1995 (art. 141) – a fost criticat pe considerentul că era de natură a crea confuzii şi probleme în practică17. Potrivit art. 276 (fost art. 208, care în urma republicării a devenit art. 282) din Legea nr. 31/1990, în redactarea posterioară adoptării Legii nr. 195/1997, erau considerate fapte de bancrută frauduloasă şi se pedepseau cu închisoare de la 3 la 12 ani persoanele vinovate de una dintre următoarele fapte: - falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul societăţii; înfăţişarea de datorii inexistente sau prezentarea în registrele societăţii, în alt act ori în bilanţul contabil, a unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; - înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societăţi, a unei părţi însemnate din active. În acelaşi timp infracţiunea de bancrută era reglementată sub cele două forme – bancruta simplă şi bancruta frauduloasă – în art. 141 din Legea nr. 64/1995, potrivit căruia: 1. constituia infracţiunea de bacrută simplă şi se pedepsea cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termenul prevăzut la art. 32; 2. constituia infracţiunea de bancrută frauduloasă şi se sancţiona cu pedeapsa prevăzută la art. 282 (închisoarea de la 2 la 12 ani) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, fapta persoanei care:

12 Publicată în M. Of. nr. 126 din 17 noiembrie 1990. 13 Publicată în M. Of. nr. 130 din 29 iunie 1995. 14 Publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iunie 1997. 15 V. Paşca, Bancruta frauduloasă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 8; M. Zarafiu, Bancruta frauduloasă, infracţiune din domeniul afacerilor, RDP nr. 2/2001, p. 72-77. 16 Publicată în M. Of. nr. 335 din 28 noiembrie 1997. 17 V. Paşca, Infracţiunile de bancrută frauduloasă prevăzute de Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Revista de insolvenţă Phoenix nr. 11/2005, p. 12.

6

- falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorilor prevăzuţi la art. 1 al. 1 lit. a) pct. 2 şi 3, lit. b) şi c) ori ascunde o parte din activul averii acestora; - înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorilor prevăzuţi în art. 1 al. 1 lit. a) pct. 2 şi 3, lit. b) şi c), în alt act sau în situaţia financiară, sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor; - înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorilor prevăzuţi în art. 1 al. 1 lit. a) pct. 2 şi 3, lit. b) şi c), o parte însemnată din active. Prin incriminarea celor două forme ale bancrutei – simplă şi frauduloasă – legiuitorul a revenit la concepţia „clasică”. Într-adevăr, atât Codul Comercial din 1840, cât şi cel din 1887 făceau distincţie între cele două forme ale bancrutei, însă, între conţinuturile lor există diferenţe substanţiale. În prezent, infracţiunile de bancrută sunt prevăzute, în conţinuturi juridice asemănătoare cu cele anterioare, în art. 143 din Legea nr. 85/2006, care a abrogat Legea nr. 64/1995. Conform art. 143 din Legea nr. 85/2006: „(1) Constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27. (2) Constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care: a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia; b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor; c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active”. În noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/200918, este incriminată atât bancruta simplă, cât şi bancruta frauduloasă. Astfel, potrivit art. 240, constituie infracţiunea de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Potrivit art. 241 noul C.pen., constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta persoanei care, în frauda creditorilor:

a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia;

b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară sume nedatorate;

18 Publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.

7

c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active. Pedeapsa constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. VII. Genul infracţiunii de bancrută. Bancruta este o infracţiune specifică mediului de afaceri. După cum se cunoaşte, dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal cuprinde normele penale generale, adică normele care reglementează în general lupta împotriva infracţionalităţii. Partea specială a dreptului penal cuprinde normele penale speciale, care reglementează lupta împotriva infracţionalităţii prin stabilirea celor mai grave fapte care aduc atingere valorilor esenţiale ale societăţii, precum şi a sancţiunilor ce se aplică celor ce le săvârşesc19. Incriminările sunt cuprinse în Partea specială a Codului penal şi în legile speciale nepenale. Obiectul juridic generic sau de grup al infracţiunii de bancrută îl constituie relaţiile sociale de afaceri. Unii autori români definesc acest obiect juridic ca fiind „relaţiile sociale privind normala desfăşurare a activităţii în domeniul economic”20 sau ca fiind constituit din „relaţiile sociale privind funcţionarea normală şi în conformitate cu scopul social economic a societăţilor comerciale”21. Aşadar, se poate spune că infracţiunea de bancrută face parte din categoria (genul) infracţiunilor din domeniul afacerilor, infracţiuni care au anumite particularităţi faţă de celelalte infracţiuni. Una dintre principalele caracteristici ale infracţiunilor din domeniul afacerilor este aceea că cifra neagră a criminalităţii, adică diferenţa dintre criminalitatea reală şi cea descoperită de către organele judiciare penale, este mai mare decât media generală a fenomenului infracţional. O altă particularitate a acestor infracţiuni o constituie faptul că produc, uneori, pagube foarte mari. În multe cazuri, criminalitatea în domeniul afacerilor are strânse legături cu criminalitatea organizaţă şi cu cea a corupţiei, în special cu marea corupţie şi corupţia sistematică. Nu este lipsită de interes şi o altă caracteristică deosebit de importantă: în majoritatea cazurilor, cei care comit infracţiuni în sfera afacerilor sunt, de regulă, oameni care, prin poziţia lor socială înaltă (în mediul de afaceri, în domeniul politic sau în aparatul de stat, inclusiv cu atribuţii în descoperirea şi combaterea criminalităţii), sunt deasupra oricăror bănuieli. De aceea, acest gen de criminalitate face parte din „criminalitatea gulerelor albe”, concept consacrat de E.H. Sutherland în celebra sa lucrare „White collar criminality”, apărută în 1940. Noţiunea de „criminalitatea gulerelor albe” desemnează acele conduite ilegale ale persoanelor care au o situaţie şi o poziţie economică foarte bună. De obicei, „criminalitatea gulerelor albe” implică crima organizată şi corupţia; de exemplu, subvenţiile ilegale în cadrul

19 Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 3; Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 1. 20 C. Voicu (coord.), A. Boroi (coord.), F. Sandu, M. Gorunescu, I. Molnar, S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, ediţia a III-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 120. 21 V. Paşca, op. cit., p. 57.

8

companiilor electorale ori interveniţa unor „personaje” influente în numirea în funcţii de conducere a magistraţilor, poliţiştilor şi a altor funcţionari publici etc. La cele de mai sus, se impune menţionat şi faptul că organele judiciare penale nu folosesc, întotdeauna, aceeaşi măsură în aplicarea legii penale. Astfel, în timp ce faţă de infractorii „mărunţi” urmărirea penală şi judecata se desfăşoară, în cea mai mare parte, în procedură urgentă, iar sancţiunea este promptă şi exemplară, uneori chiar depăşind gravitatea infracţiunii, infractorii din domeniul afacerilor beneficiază de o oarecare „îngăduinţă” şi de sancţiuni „blânde”, chiar dacă infracţiunile comise prezintă un grad de pericol social ridicat. VIII. Insolvenţa – situaţie premisă a infracţiunii de bancrută. 1. În trecut, dar şi în prezent, s-a discutat în doctrină şi jurisprudenţă despre rolul stării de faliment (insolvenţă) în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de bancrută. În abordarea acestei probleme, trebuie să pornim de la esenţa bancrutei, care înseamnă faliment (insolvenţă) însoţit de incorectitudini financiare în dauna creditorilor22. Într-o opinie, exprimată după apariţia Legii nr. 64/1995, s-a apreciat că falimentul de fapt (încetarea plăţilor) reprezintă o condiţie iuris pentru existenţa infracţiunii de bancrută23. Într-o altă părere, se consideră că starea de faliment este un element constitutiv al infracţiunii de bancrută numai în cazul modalităţii constând în înstrăinarea în caz de faliment în frauda creditorilor a unei părţi din active24. În acest caz, starea de faliment trebuie să fi fost declarată printr-o hotărâre judecătorească. În practica judiciară s-a statuat că existenţa stării de insolvenţă (faliment) este o condiţie în toate cazurile de bancrută, în plus fiind necesară o hotărâre declarativă de faliment25. În ceea ce ne priveşte considerăm că starea de insolvenţă constituie o situaţie premisă a infracţiunii de bancrută, concluzie care se desprinde din întreaga reglementare a Legii nr. 85/2006, ca şi din alte elemente: esenţa bancrutei, denumirea acesteia (nomen iuris); acţiunile sau inacţiunile ce constituie elementul material al infracţiunii de bancrută, cu cele două forme ale sale: bancruta simplă şi bancruta frauduloasă, se regăsesc şi în dispoziţiile art. 208-209, 217, 288-290 C.pen. în vigoare (din anul 1969), aspect ce ne arată că distincţia faţă de infracţiunile menţionate este dată tocmai de starea de insolvenţă. 2. Dacă starea de insolvenţă are acest rol în conţinutul infracţiunii de bancrută, se pune întrebarea dacă este necesară declararea stării de insolvenţă printr-o hotărâre judecătorească. Din punct de vedere juridic, insolvenţa are o dublă semnificaţie: - desemnează starea juridică (ens iuris), în care se găseşte un comerciant împotriva căruia s-a pronunţat o sentinţă declarativă de insolvenţă; - desemnează starea de fapt (ens facti), în care se află comerciantul care a încetat plăţile comerciale26.

22 A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 41. 23 V. Paşca, Legea privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare. Infracţiunea de bancrută frauduloasă, RDP nr. 3/1995, p. 42; I.I. Dolj, Notă, Curierul judiciar nr. 84/1910, p. 250. 24 A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române – comentate şi adnotate cu jurisprudenţă şi doctrină, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 359; G. Antoniu (coord.), C. Bulai (coord.), R.M. Stănoiu, T. Dianu, Gh. Stroe, Practica judiciară penală, vol. V, Ed. Academiei, Bucureşti, 1998, p. 302. 25 CSJ, s. pen., d. nr. 4084/2003, http://www.scj.ro. 26 M. Paşcanu, Drept falimentar român, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1926, p. 13; N. Grofu, Bancruta frauduloasă şi starea de insolvenţă, RDP nr. 2/2003, p. 104.

9

În concepţia Legii nr. 85/2006, insolvenţa este o stare de fapt, şi anume starea de încetare a plăţilor sau falimentul de fapt şi, de aceea, hotărârile judecătoreşti de constatare a încetării plăţii au efect declarativ, şi nu unul constitutiv. Din compararea celor două forme de insolvenţă – vădită şi iminentă (anterior definitive) – se observă că principala deosebire dintre acestea o reprezintă exigibilitatea datoriilor. În timp ce insolvenţa vădită presupune depăşirea scadenţei cu un termen de cel puţin 30 de zile, insolvenţa iminentă se apreciază anterior scadenţei, fiind practic o prezumţie de insolvenţă anticipată. Insolvenţa iminentă presupune dovedirea împrejurării că la scadenţă datoriile exigibile nu vor putea fi plătite din lipsa fondurilor băneşti27. Deci, ambele forme de insolvenţă presupun neplata la scadenţă a datoriilor exigibile, aceasta reprezentând elementul esenţial care condiţionează existenţa încetării plăţilor. Aşa cum am mai arătat, insolvenţa comercială nu trebuie confundată cu insolvabilitatea unui debitor, deoarece pe când insolvabilitatea este o stare deficitară a patrimoniului (pasivul întrece activul), la insolvenţa comercială este indiferent dacă activul întrece sau nu pasivul, ceea ce interesează fiind neputinţa manifestă de a plăti datoriile28. Un comerciant poate avea un patrimoniu în care activul să fie mare mare decât pasivul şi, totuşi, din cauza imobilizării activului, să nu poată onora plata datoriilor la scadenţă. În doctrina noastră s-a apreciat că, din punct de vedere legal, soluţia care se impune este aceea că declararea prin hotărâre judecătorească a stării de insolvenţă este necesară numai în ceea ce priveşte modalitatea prevăzută în art. 143 al. 2 lit. c) din Legea nr. 85/2006, deoarece numai în acest caz este menţionată o asemenea cerinţă. În toate celelalte cazuri, insolvenţa trebuie considerată ca fiind o stare de fapt care poate fi stabilită şi de către organele judiciare penale29. Se argumentează că ar fi superfluu să se prevadă în norma de incriminare că aceste modalităţi se pot săvârşi numai în caz de faliment, dacă legiuitorul nu ar fi înţeles prin faliment altceva decât o simplă stare de fapt. În schimb, în cazul modalităţii prevăzută în art. 143 al. 2 lit. c) din Legea nr. 85/2006, legiuitorul prevăzând starea de insolvenţă, aceasta nu ar putea fi decât aceea declarată printr-o hotărâre judecătorească. În acest sens s-a decis că nu constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta de a înstrăina activele unei societăţi comerciale înainte de pronunţarea hotărârii privind deschiderea procedurii insolvenţei30. În practica judiciară, inclusiv a instanţei supreme, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006, se considera că declararea judiciară a falimentului era situaţia premisă a infracţiunii de bancrută frauduloasă31. Soluţia de mai sus a fost justificată prin comparaţie cu reglementarea veche (cea din art. 880 al. 2 C.com.), care cerea ca fapta de înstrăinare a unei părţi din activ să se facă înaintea declarării judecătoreşti a falimentului32. Au existat şi instanţe de judecată care au apreciat că nu este necesară existenţa falimentului declarat al societăţii, adică starea de insolvenţă comercială a firmei debitoare33.

27 M. A. Hotca, op. cit., p. 15-16. 28 I. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. III, Falimentul, 1935, p. 32. 29 V. Paşca, op. cit., p. 160; C. Balaban, Bancruta frauduloasă. Controverse, RDP nr. 4/2002, p. 109. 30 A. Jurma, Bancruta frauduloasă. Contribuţii, RDP nr. 4/2000, p. 116, cu Nota redacţiei (în sens contrar). 31 CSJ, s. pen., d. nr. 1245/2003, http://www.scj.ro 32 C. Balaban, op. cit., p. 110.

10

Atâta vreme cât dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 85/2006 nu conţin cerinţa existenţei unei hotărâri judecătoreşti de declarare a falimentului, anterior săvârşirii elementului material al infracţiunii de bancrută, este superfluu să se pretindă îndeplinirea unei asemenea condiţii prealabile. Ni s-ar putea reproşa că ar fi necesară o asemenea condiţie doar în cazul modalităţii prevăzută în art. 143 al. 2 lit. c) din actul normativ menţionat anterior. Dar, în cazul acestei modalităţi, legea prevede doar înstrăinarea unei părţi din active, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului şi nu aminteşte nimic despre preexistenţa vreunei hotărâri judecătoreşti de declarare a falimentului. Legiuitorul a menţionat cerinţa „în caz de insolvenţă a debitorului”, pentru a sublinia mai mult necesitatea unui faliment de fapt şi nu a unui faliment de drept. Pentru existenţa infracţiunii de bancrută, legiuitorul nu a prevăzut necesitatea declarării judecătoreşti a falimentului, iar a trage o concluzie în acest sens şi a considera declararea judecătorească a falimentului drept o situaţie premisă ar însemna să se adauge la lege, câtă vreme s-a prevăzut în mod expres doar necesitatea încetării plăţilor drept condiţie a existenţei infracţiunii. În acest mod, se poate asigura o mai bună apărare a relaţiilor din domeniul afacerilor, cunoscându-se prea bine cazurile din practica judiciară în care anumiţi debitori, acţionând cu voinţa de a-şi frauda creditorii, au înstrăinat o parte din activ înainte de a fi începută, în mod oficial, procedura falimentului. 3. Problema dezbătută de noi a fost foarte controversată în literatura şi practica judiciară comercială interbelică atât în România, cât şi în alte ţări. În favoarea tezei constatării prealabile a falimentului printr-o hotărâre judecătorească declarativă de faliment, declararea judecătorească a falimentului fiind o condiţie sine qua non pentru existenţa infracţiunii de bancrută, s-au pronunţat unii jurişti, precum V. Dongoroz34, Fl. Sion35, St. Ionescu36, Tr. Scriban37. Opinia contrară a devenit predominantă în literatura juridică română, în favoarea ei pronunţându-se C. Hamangiu38, D. Alexandresco39, N. Buzea40, M.A. Demetrescu41, C. Zotta42. Practica judiciară a fostei Curţi de Casaţie s-a menţinut constant în sensul că pentru existenţa infracţiunii de bancrută nu este necesară declararea judecătorească a falimentului43. Tot astfel, unele curţi de apel au statuat că sentinţa declarativă de faliment a tribunalului comercial nu constituie o chestiunea prejudicială de care să depindă soarta acţiunii publice. Acţiunea publică pentru bancrută este independentă de aceea a declarării în stare de faliment şi

33 D. Ciuncan, Bancruta frauduloasă, RDP nr. 3/2000, p. 124. 34 V. Dongoroz, Notă, Pandectele române, 1929, p. 249, IV; I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, comentat de V. Dongoroz şi alţii, ediţia a II-a, vol. II, Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1926, p. 279-288. 35 Fl. Sion, Notă, Curierul Judiciar nr. 16 şi 17/1915. 36 St. Ionescu, Notă, Pandectele române, 1928, p. 197-199, II. 37 Tr. Scriban, Notă, Pandectele române, 1930, p. 94, III. 38 C. Hamangiu, Notă, Pandectele române, 1922, p. 292-294, II. 39 D. Alexandresco, Drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1910, p. 616. 40 N. Buzea, Notă, Pandectele române, 1930, p. 16-20, II. 41 M. A. Demetrescu, Codul de comerţ adnotat, vol. III, Ed. Cugetarea, p. 203 şi 581. 42 C. Zotta, Notă, Pandectele române, 1928, p. 8-9, III. 43 C. Hamangiu, Notă, Pandectele române, 1922, p. 392, II; M. I. Papadopolu, Codul penal adnotat, Ed. Naţională – S. Ciornei, Bucureşti, 1930, p. 358; P.I. Pastion, M. I. Papadopolu, Codul penal adnotat, Ed. Librăriei Socec & Comp., Societate anonimă, Bucureşti, 1922, p. 650, 652.

11

tribunalul corecţional poate condamna pentru bancrută fără a se preocupa de sentinţa tribunalului comercial, dacă a declarat starea de faliment sau a refuzat ori a revenit44. IX. Simularea stării de insolvenţă. O problemă teoretică, discutată în literatura juridică, este aceea a relevanţei juridice a simulării stării de insolvenţă. Într-o opinie, s-a răspuns afirmativ, considerându-se că infracţiunea de bancrută subzistă şi atunci când starea de insolvenţă a fost simulată. S-a argumentat că dacă limităm săvârşirea infracţiunii la situaţiile în care făptuitorul se află într-o insolvenţă reală, atunci scopul legii nu este atins45. Aderăm la opinia contrară, potrivit căreia starea de insolvenţă relevantă juridic nu poate fi decât reală, iar creditorii nu pot fi fraudaţi decât dacă încetarea plăţilor există în realitate. Ce interes ar avea debitorul să simuleze că este nesolvabil dacă nimeni nu se preocupă de aceasta, şi dacă, în fapt, este solvabil? În materie de comerţ, ceea ce are relevanţă este realitatea, nu aparenţele pe care şi-ar propune să le creeze debitorul46. Nu trebuie confundată diminuarea aparentă a activelor debitorului, care poate fi nereală, cu starea de insolvenţă, care nu poate fi decât reală47. O faptă poate constitui infracţiune numai dacă ea a fost comisă în realitate; or, fără existenţa stării de insolvenţă nu poate fi realizat conţinutul infracţiunii de bancrută48. X. Raportul dintre acţiunea civilă şi cea penală. 1. O problemă foarte controversată o constituie posibilitatea promovării acţiunii civile alăturate acţiunii penale, pentru dezdăunarea creditorilor păgubiţi prin infracţiunea de bancrută. Într-o opinie mai veche s-a susţinut că acţiunea civilă este inadmisibilă deoarece prin aceasta creditorii care ar exercita acţiunea civilă ar obţine, individual, despăgubiri care ar rupe regimul egalitarist al procedurii concursuale falimentare49. Într-o altă opinie50, creditorii s-ar putea constitui părţi civile în procesul penal, în măsura în care se solicită despăgubiri decurgând din infracţiunea de bancrută (ex delictu). Alături de alţi autori51, considerăm că acţiunea civilă poate fi exercitată alăturat acţiunii penale, dar numai în scopul de a readuce la masa falimentului bunurile sau valorile ascunse sau înstrăinate fraudulos prin acţiuni care intră în conţinutul infracţiunii de bancrută. Cu privire la calitatea de parte civilă în procesul penal pentru infracţiunea de bancrută, s-a exprimat părerea că o asemenea calitate nu o are fiecare dintre creditorii societăţii debitoare aflată în incapacitate de plată, ci numai judecătorul – sindic în numele averii pe care o administrează şi în cadrul căreia tinde să readucă bunurile înstrăinate pentru a asigura îndestularea creditorilor. În susţinerea opiniei, s-au invocat dispoziţiile legale care prevăd dreptul judecătorului sindic de a exercita acţiuni civile pentru a readuce în averea debitorului bunurile înstrăinate.

44 P. I. Pastion, M. I. Papadopolu, op. cit., p. 652; I. Finţescu, op. cit., p. 719. 45 A. Jurma, op. cit., p. 114, cu Nota redacţiei (în sens contrar). 46 Ibidem, p. 116. 47 V. Paşca, op. cit., p. 53. 48 M. A. Hotca, op. cit., p. 110-111. 49 M. Paşcanu, Drept falimentar român, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1926, p. 659. 50 N. Buzea, Notă, Pandectele române, 1930, p. 18-20, II. 51 V. Paşca, op. cit., p. 45; Gh. Ivan, Penal action and civil action in bankruptcy’s offence case, Agora International Journal of Juridical Sciences, 2008, p. 139.

12

Departe de a nega o asemenea facultate a judecătorului sindic, nu putem trece cu vederea împrejurarea că persoanele vătămate prin comiterea infracţiunii de bancrută sunt creditorii şi nu alte persoane sau organe ale statului. De altfel, chiar în normele de incriminare legiuitorul a prevăzut în mod expres, în cazul anumitor modalităţi ale infracţiunii de bancrută, că elementul material nu se poate săvârşi decât în frauda creditorilor. Ca atare, creditorii pot avea calitatea de parte civilă, deoarece aceştia suferă prejudiciile cauzate prin săvârşirea faptei. Pe de altă parte, potrivit art. 24 al. 1 şi 2 C.pr.pen., persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămtă. Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. De asemenea, Legea nr. 85/2006 acordă creditorilor o serie de facultăţi în materia falimentului: pot solicita deschiderea procedurii falimentului; pot participa la procedura falimentului etc. Prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. În privinţa judecătorului sindic trebuie să menţionăm că potrivit art. 11 al. 1 lit. g) din Legea nr. 85/2006 are ca atribuţii, printre altele, judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 143-147 din acelaşi act normativ. În conformitate cu al. 2 al art. 11 din Legea nr. 85/2006, atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora. Art. 12 al. 1 din acelaşi act normativ prevede că hotărârile judecătorului sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat cu recurs. Prin urmare, judecătorul sindic nu poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal, acesta fiind o autoritate judiciară, îndeplinind exclusiv o funcţie de judecare şi soluţionare a procedurii insolvenţei. De altfel, şi în art. 5 din Legea nr. 85/2006 se prevede că organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul. În art. 20 din Legea nr. 85/2006 sunt prevăzute atribuţiile administratorului judiciar, printre care: încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi. Aceleaşi atribuţii le întâlnim şi în cazul lichidatorului [art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006]. Nu este lipsit de interes să menţionăm că după deschiderea procedurii insolvenţei, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul

13

judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor. Din aceste dispoziţii legale se deduce că şi debitorul poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal, el fiind reprezentat de administratorul special, administratorul judiciar sau lichidatorul, în funcţie de etapele procedurii insolvenţei în care intervine: administratorul special – în momentul deschiderii procedurii insolvenţei; administratorul judiciar – în momentul deschiderii procedurii generale; lichidatorul provizoriu – în momentul deschiderii procedurii simplificate; lichidatorul – în momentul în care se dispune trecerea la faliment. În materia falimentului, este implicat şi comitetul creditorilor, ca reprezentant al creditorilor, care poate acţiona numai atunci când administratorul judiciar şi lichidatorul au rămas inactivi şi nu au introdus acţiuni pentru recuperarea creanţelor debitorului. Toate bunurile sau valorile recuperate vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului (art. 140 din Legea nr. 85/2006). 2. O altă problemă veche, de când a fost adoptat Codul comercial, o reprezintă aceea a independenţei acţiunii penale faţă de acţiunea comercială. Conform art. 138 al. 2 din Legea nr. 85/2006, aplicarea dispoziţiilor al. 1 ale acestui articol referitoare la angajarea răspunderii civile a persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracţiuni. Această normă consacră regula independenţei acţiunii penale faţă de acţiunea comercială. Ca atare, s-ar putea susţine că procedura falimentului, ca jurisdicţie comercială este independentă de procedura penală şi se vor desfăşura independent una de alta. Acţiunea comercială de reorganizare sau faliment a debitorului îşi va urma cursul, chiar dacă a fost începută urmărirea penală împotriva persoanelor care au săvârşit infracţiuni de bancrută simplă sau frauduloasă. Dispoziţiile art. 19 al. 2 C.pr.pen., privitoare la suspendarea acţiunii civile promovată în faţa acţiunii civile până la rezolvarea acţiunii penale, nu au incidenţă în materia infracţiunii de bancrută52. Argumentul cel mai important care poate fi adus în sprijinul tezei inaplicabilităţii prevederilor art. 19 al. 2 C.pr.pen. îl constituie faptul că, de regulă, nu există identitate între subiecţii pasivi ai celor două acţiuni, deoarece în cele mai multe cazuri acţiunea penală este pusă în mişcare împotriva unor persoane fizice, în timp ce acţiunea comercială este îndreptată contra unei persoane juridice. Totuşi, pot fi întâlnite şi situaţii în care să existe identitate de subiect pasiv, cum este în cazul comerciantului persoană fizică sau cel în care poate fi angajată răspunderea penală a persoanei juridice. În doctrină a fost exprimată şi părerea potrivit căreia nu pot fi acceptate niciuna din opiniile existente în literatura de specialitate, respectiv cele două acţiuni sunt independente53 sau

52 V. Paşca, op. cit., p. 161; V. Bercheşan, N. Grofu, Investigarea criminalistică a infracţiunilor de evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă, Ed. Little Star, Bucureşti, 2003, p. 170. 53 V. Paşca, op. cit., p. 36.

14

că acţiunea comercială trebuie suspendată în temeiul potrivit căreia penalul ţine în loc civilul54, deoarece izvorul acţiunilor este diferit55. În susţinerea opiniei sale autorul arată că izvorul acţiunii penale îl constituie infracţiunea de bancrută, în timp ce procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 are ca temei simpla existenţă a stării de insolvenţă. Soluţia legală, în acest caz, fiind aplicarea dispoziţiilor art. 244 al. 1 pct. 2 C.pr.civ., care prevăd că instanţa poate suspenda judecata „când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea56. În sprijinul punctului său de vedere, autorul mai invocă şi alte două argumente, desprinse din legea privind procedura insolvenţei: procedura comercială se poate derula concomitent cu cea penală; chiar cercetat fiind pentru bancrută frauduloasă, comerciantul îşi poate satisface creditorii în cadrul procedurii, caz în care va fi descărcat de gestiune independent dacă, la acel moment, i s-a stabilit sau nu răspunderea penală57. Într-o altă opinie s-a susţinut că, în toate situaţiile în care există identitate de subiect pasiv, cum este, spre exemplu, cazul comerciantului persoană fizică, art. 19 al. 2 C.pr.pen. este aplicabil, iar acţiunea comercială prevăzută de Legea nr. 85/2006 va fi suspendată până la rezolvarea definitivă a acţiunii penale pentru infracţiunea de bancrută frauduloasă58. Dacă ajungerea debitorului în stare de insolvenţă a fost determinată de vreuna dintre faptele ce constituie modalităţi alternative ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, se poate spune că insolvenţa este atât izvorul (temeiul, cauza) acţiunii comerciale, cât şi al acţiunii penale, deoarece încetarea plăţilor este o condiţie de existenţă a infracţiunii de bancrută frauduloasă. Aceasta înseamnă că temeiul celor două acţiuni îl reprezintă starea de insolvenţă, iar în cazul bancrutei frauduloase insolvenţa determină conţinutul acestei fapte. În lipsa stării de încetare a plăţilor nu poate fi promovată niciuna dintre cele două acţiuni59. Faptul că instanţa poate suspenda acţiunea comercială, în situaţia în care soluţia din cadrul procesului penal poate influenţa hotărârea instanţei comerciale este un argument în plus că acţiunea penală şi acţiunea comercială nu trebuie privite întotdeauna în mod independent60. În ceea ce ne priveşte considerăm că identitatea subiectului pasiv nu are nicio relevanţă în această materie. În schimb, se poate vorbi de aplicarea art. 19 al. 2 C.pr.pen. numai în cazul în care acţiunea penală şi acţiunea civilă au acelaşi izvor, şi anume săvârşirea unei infracţiuni61. În cazul nostru, acţiunea penală şi acţiunea comercială nu au acelaşi izvor – săvârşirea unei infracţiuni, ci le leagă doar starea de insolvenţă, care constituie o situaţie premisă în conţinutul infracţiunii de bancrută şi o condiţie necesară pentru deschiderea procedurii falimentului.

54 G. Piperea, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. Noţiuni elementare, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 244. 55 R. Slăvoiu, Unele aspecte privitoare la infracţiunea de bancrută frauduloasă, D. nr. 3/2006, p. 218. 56 Ibidem, p. 218-219. 57 Ibidem, p. 219. 58 M. A. Hotca, op. cit., p. 59. 59 Ibidem, p. 59-60. 60 Ibidem, p. 60. 61 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Partea generală, vol. I, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p. 254.

15

Situaţia premisă constă în preexistenţa unei anumite realităţi, stări de fapt etc. pe care trebuie să se grefeze săvârşirea actului de conduită interzis pentru ca el să poată constitui infracţiune. Premisele de fapt pot fi definite ca fiind acele elemente, naturale sau juridice, anterioare acţiunii sau inacţiunii incriminate şi independente de ele, care sunt cerute pentru existenţa unei infracţiuni, cum ar fi, de pildă, existenţa sarcinii în cazul provocării ilegale a avortului, existenţa unei căsătorii anterioare în cazul bigamiei etc. În doctrina italiană, premisele de fapt (presupposti del fatto) au fost desemnate prin locuţiunea „premisele conduitei” (presupposti della condotta), pentru că ele chiar dacă sunt independente faţă de comportamentul subiectului activ, nu sunt străine faptei prevăzută de lege ca infracţiune62. Spre deosebire de elementele constitutive ale incriminării, care nu pot fi decât concomitente sau succesive, premisele de fapt sunt condiţii preexistente faptei. Prin urmare, insolvenţa este o premisă de fapt, preexistentă săvârşirii elementului material al infracţiunii de bancrută şi nu trebuie confundată cu infracţiunea însăşi. Nu putem nega faptul că insolvenţa, ca premisă de fapt, intră în structura infracţiunii de bancrută, dar nu se poate pune semnul egalităţii între infracţiunea însăşi şi un element component al ei. În susţinerea opiniei noastre, putem invoca şi dispoziţiile art. 137 al. 1 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora, prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi descărcat de obligaţii numai în măura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii, cu excepţia cazului prevăzut la art. 76 al. 1 pct. 3.” Acest articol are în vedere tot două proceduri separate: procedura penală, în cursul căreia debitorul a fost găsit vinovat de bancrută frauduloasă şi procedura comercială, în cadrul căreia debitorul şi-a îndeplinit obligaţiile. Aşadar, acţiunea penală şi acţiunea comercială de reorganizare judiciară sau faliment a debitorului sunt independente şi îşi vor urma fiecare cursul separat, nefiind aplicabile în această materie dispoziţiile din art. 19 al. 2 C.pr.pen. Art. 137 al. 1 din Legea nr. 85/2006 trebuie interpretat în sensul că procesul penal poate fi demarat şi după închiderea procedurii insolvenţei63. În prezent nu mai există o dispoziţie legală similară celei prevăzută în art. 714 C.com. conform căruia „procedura falimentului înaintea jurisdicţiei comerciale şi instrucţiunea sau procedura penală se vor urma independent una de alta”. Aplicând această dispoziţie legală, fosta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunea publică pentru delictul de bancrută este independentă de acţiunea comercială de declarare în stare de faliment. Orice s-ar hotărî de tribunalul comercial asupra falimentului, acţiunea publică odată deschisă are să-şi urmeze cursul fără a se ţine seama de ceea ce s-a hotărât asupra stării de faliment64. Tot astfel, dacă posterior declarării în starea de faliment a unui comerciant, tribunalul comercial i-a ridicat starea de 62 F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Dott. A. Giuffrè Editore, S.p.A. Milano, 2000, p. 215. 63 C. de Apel Cluj, s. com., d. nr. 612/1999, citat de M. Zarafiu, Bancruta frauduloasă, infracţiune din domeniul afacerilor, RDP nr. 2/2001. 64 V. Paşca, op. cit., p. 112-113.

16

faliment, aceasta nu împiedică trimiterea comerciantului în faţa instanţelor represive pentru a răspunde de fraudele ce i s-ar imputa, întrucât o asemenea hotărâre a tribunalului nu poate constitui lucru judecat pentru instanţa penală65. Totuşi, o curte de apel a decis contrariul, în sensul că ridicarea stării de faliment a unui comerciant anihilează efectele acţiunii penale pentru bancrută66. 3. O altă problemă delicată o reprezintă autoritatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie penală şi comercială. Potrivit art. 22 C.pr.pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritatea de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Sunt posibile două ipoteze. Prima ipoteză este aceea în care acţiunea penală este soluţionată definitiv prin hotărâre judecătorească înaintea celei comerciale. În doctrină s-a exprimat punctul de vedere că, exceptând cazul în care situaţia juridico-materială se prezintă neschimbată, de la data soluţionării definitive a acţiunii penale şi până la data exercitării acţiunii comerciale, în toate cazurile existenţa rezolvării definitive nu influenţează în vreun fel exerciţiul acţiunii comerciale, deoarece starea de încetare a plăţilor trebuie analizată între momentul sesizării instanţei şi cel al soluţionării cererii privind deschiderea procedurii insolvenţei, ceea ce înseamnă că existenţa temporară sau inexistenţa stării de insolvenţă la un moment dat nu poate fi luată în considerare la o altă dată, dacă împrejurările cauzei s-au schimbat67. Credem că din moment ce insolvenţa constituie un element al conţinutului infracţiunii de bancrută, iar existenţa acesteia a fost constatată în mod definitiv de instanţa penală, nu se mai pot face discuţii în această privinţă în faţa instanţei civile. Starea de încetare a plăţilor a fost constatată de instanţa penală şi nicio împrejurare ulterioară nu va mai putea schimba această situaţie de fapt. Au autoritate de lucru judecat numai hotărârile judecătoreşti definitive ale instanţelor penale. Soluţiile organelor de urmărire penală (de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărirea penală, de clasare, de încetare a urmăririi penale) nu sunt obligatorii pentru instanţa comercială. Totuşi, există o excepţie: soluţiile organelor de urmărire penală confirmate de o instanţă de judecată, în materia plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Într-adevăr, potrivit art. 2781 al. 11 C.pr.pen., în situaţia prevăzută în al. 8 lit. a) - adică atunci când judecătorul respinge plângerea formulată împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată - persoana în privinţa căreia judecătorul prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen.

65 Cass, S. Unite nr. 3/1911, în M. I. Papadopolu, op. cit., p. 358. 66 C. de Apel IV Bucureşti, nr. 204/1929, în M. I. Papadopolu, op. cit., p. 358. 67 M. A. Hotca, op. cit., p. 54-55.

17

A doua ipoteză se referă la situaţia inversă, respectiv când acţiunea penală este soluţionată posterior soluţionării irevocabile a acţiunii comerciale privind procedura insolvenţei. Într-un asemenea caz, hotărârea irevocabilă a instanţei comerciale privitoare la procedura insolvenţei are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale (organele de urmărire penală şi instanţele de judecată), care soluţionează acţiunea penală având ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiunea de bancrută, referitor la condiţia existenţei stării de insolvenţă comercială68. De fapt, într-un asemenea caz, analiza stării de insolvenţă constituie o chestiune prealabilă. Potrivit art. 44 al. 3 C.pr.pen., hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Chestiunea prealabilă este o problemă extrapenală de a cărei soluţionare prealabilă depinde rezolvarea unei cauze penale69. Este de menţionat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 44 al. 1 C.pr.pen., instanţa penală este competentă să judece orice chestiune de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe. În cazul în care instanţa comercială s-a pronunţat totuşi definitiv şi irevocabil că fapta de bancrută nu există sau nu a fost săvârşită de pârât ori că acesta nu a acţionat cu vinovăţie, atunci devin aplicabile dispoziţiile art. 22 al. 2 C.pr.pen. şi procurorul îl poate trimite în judecată pe inculpat, iar instanţa de judecată penală îl poate condamna, dacă probele administrate în cursul procesului penal confirmă această soluţie. 4. În fine, o altă problemă delicată o reprezintă interpretarea şi aplicarea art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. În conformitate cu dispoziţiile art. 32 al. 1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic va pronunţa o încheiere de deschidere a procedurii generale sau a procedurii simplificate. Prin expresia „toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale” înţelegem exclusiv acele acţiuni - judiciare (inclusiv cele privind executarea silită) sau extrajudiciare - care au ca scop satisfacerea creanţelor, fie că acestea vizează persoana debitorului, fie bunurile acestuia. Rezultă, aşadar, că art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu se referă şi la acţiunea penală70. De altfel, acţiunea penală nu are ca obiect realizarea unor creanţe, ci tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârşirea infracţiunii de bancrută. Prin urmare, acţiunea penală la infracţiunea de bancrută nu se suspendă de iure şi nici nu poate fi suspendată de către instanţa comercială prin faptul deschiderii procedurii insolvenţei71. De altfel, ca regulă, nu este normal ca o acţiune penală să fie ţinută în loc de o acţiune civilă (privată). Acţiunea penală se caracterizează prin următoarele trăsături: este de ordine publică, inevitabilă, indivizibilă şi indisponibilă. De aceea, este unanim acceptat că numai „penalul ţine în loc civilul” (art. 19 al. 2 C.pr.pen.). Această regulă este necesară pentru a se 68 Ibidem, 55. 69 I. Neagu, op. cit., p. 291-292; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 314-318; N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideea, Bucureşti, 1998, p. 315-318. 70 M. A. Hotca, op. cit., p. 67. 71 Ibidem, p. 68.

18

soluţiona mai întâi acţiunea penală, deoarece soluţia dată în această acţiune, care are caracter de ordine publică, trebuie să fie luată în considerare la soluţionarea acţiunii civile72. XII. Reglementări europene privind bancruta. 1. Bancruta în dreptul comunitar. La nivel comunitar a fost adoptat Regulamentul Consiliului Europei nr. 1346/2000 privind reglementarea insolvenţei, publicat în „Journal Officiel des Communautes Européennes” L 160 din 30 iunie 2000; acest regulament a intrat în vigoare la data de 31 mai 2002. În temeiul art. 249 al. 2 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunităţilor Europene73, regulamentul este obligatoriu atât pentru statele membre ale Uniunii Europene, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentul se bucură de un efect direct şi creează drepturi şi obligaţii de care juridicţiile naţionale vor trebui să ţină seama. Obiectivul principal al regulamentului este asigurarea faptului că părţile (firma falimentară în calitate de debitor şi creditorii săi) nu au niciun motiv să-şi transfere activele sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, pentru a obţine un tratament mai favorabil. Pentru a-şi îndeplini obiectivul, regulamentul stabileşte norme comune privind competenţa instanţelor judecătoreşti, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti, legea aplicabilă şi coordonarea obligatorie a procedurilor deschise în mai multe state membre. 2. Bancruta în dreptul penal italian. În dreptul penal italian, prin infracţiuni concursuale se înţeleg toate acele fapte, săvârşite de falit sau de o altă persoană în perioada anterioară sau în timpul procedurii concursuale, pe care legea le pedepseşte ca infracţiuni. Aceste fapte sunt incriminate în Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942 privind falimentul, concordatul preventiv, administrarea controlată şi lichidarea forţată administrativă, care a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 5/2006, prevăzându-se că în cazul acestor infracţiuni existenţa unei proceduri concursuale contituie o premisă sau o condiţie obiectivă de pedepsibilitate. Infracţiunile în materie de faliment constituie clasa/categoria cea mai importantă a infracţiunilor concursuale. Pe lângă acestea, legea mai incriminează şi alte fapte comise în celelalte proceduri concursuale: infracţiuni comise în timpul concordatului preventiv şi infracţiuni comise în perioada lichidării forţate administrative74. Infracţiunea tipică în materia falimentului este aceea a bancrutei, care poate fi comisă din culpă sau cu dol şi care prezintă două forme: bancruta simplă (art. 217 din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942) şi bancruta frauduloasă (art. 216 din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942). Existenţa unei sentinţe declarative de faliment constituie, conform unei jurisprudenţe mai vechi (Cass. 20-3-1964), o condiţie obiectivă de pedepsibilitate, deoarece art. 216 şi 217 din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942 stipulează în mod expres „dacă este declarat falit”, iar art. 238 din acelaşi decret prevede că acţiunea penală este exercitată după comunicarea sentinţei declarative, afară de cazul când antreprenorul (debitorul) a fugit sau s-a ascuns de justiţie ori atunci când concură motive grave şi deja există sau a fost prezentată simultan o cerere pentru obţinerea declarării falimentului; strânsa legătură dintre faliment şi bancrută este cel mai bine

72 Gr. Theodoru, op. cit., p. 223. 73 Publicată în „Journal Officiel des Communautes Européennes” C 321 E din 29 decembrie 2006. 74 L. Delpino, op. cit., p. 787.

19

arătată de principiul potrivit căruia dacă falimentul cade pentru orice motive, infracţiunea se stinge. În prezent, cu privire la natura juridică a „sentinţei declarative de faliment” jurisprudenţa a revenit şi a statuat că aceasta nu mai este o condiţie obiectivă de pedepsibilitate, ci un adevărat şi propriu element constitutiv al infracţiunii (Cass. 5-8-1992, n. 3282). Astfel că infracţiunea de bancrută se desăvârşeşte prin actul pronunţării sentinţei, chiar dacă conduita comisivă sau omisivă fusese epuizată anterior (Cass., sez. V, 15-1-1990, n. 306). Infracţiunea de bancrută este întotdeauna o infracţiunea unică, chiar dacă ea conţine mai multe fapte penale; art. 219 din Legea falimentului, într-adevăr, exclude concursul de infracţiuni75. Subiectul activ al infracţiunii de bancrută este antreprenorul comercial falit, ca şi antreprenorul ocult şi acela care exercită o activitate comercială în scopuri ilicite. Sunt excluşi, în măsura în care nu sunt supuşi procedurii falimentului, antreprenorul agricol şi antreprenorul mărunt. Cu toate acestea, jurisprudenţa a reţinut o asemenea infracţiune şi în sarcina administratorului de fapt al unei societăţi, chiar dacă sentinţa de faliment nu fusese pronunţată împotriva lui (Cass. V, 19-12-1994, n. 12496). 3. Bancruta în dreptul penal francez. Infracţiunile referitoare la starea de insolvenţă (introduse în Codul comercial francez prin Legea nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985, în art. L 626-3) cuprind cinci cazuri de bancrută76. Anterior acestei legi, infracţiunile privitoare la falimentul debitorilor erau prevăzute atât în Codul penal (art. 402) cât şi în Codul comercial (art. 585 şi urm.). Cele cinci cazuri de bancrută prevăzute de Codul comercial francez sunt: a. cumpărarea de bunuri, cu intenţia de a evita sau de a întârzia deschiderea procedurii de redresare judiciară, în vederea unei vânzări ulterioare a acestora sub valoarea lor, fie de a folosi mijloace falimentare pentru a procura fonduri; b. deturnarea sau ascunderea în totalitate sau parţial a activului de către debitor; c. creşterea frauduloasă a pasivului debitorului; d. ţinerea unei contabilităţi fictive ori dispariţia (voluntară) a documentelor contabile ale firmei sau ale persoanei juridice ori lipsa oricărei contabilităţi obligatorii potrivit legii; e. ţinerea unei contabilităţi vizibil incomplete sau contrară dispoziţiilor legale. Pentru existenţa infracţiunii de bancrută trebuie să existe deschisă o procedură de redresare judiciară sau de lichidare judiciară, fapta să fie săvârşită cu intenţie şi să fie comisă de persoanele nominalizate de lege (comercianţi, meşteşugari, agricultori, persoanele care, direct sau indirect, în fapt sau în drept, au condus sau lichidat o persoană juridică de drept privat care desfăşoară o activitate comercială sau persoanele fizice care au calitatea de reprezentant al unei persoane juridice care controlează o altă persoană juridică). Jurisprudenţa franceză consideră că deschiderea procedurii insolvenţei este o formalitate procedurală, deoarece esenţial este ca, la data efectuării elementului material al laturii obiective, suspendarea plăţilor să fi avut loc în fapt. 4. Bancruta în dreptul penal spaniol. În dreptul spaniol bancruta îmbracă mai multe forme, respectiv: simplă (fortuita), vinovată (culpable) şi frauduloasă (fraudulenta), debitorul

75 Ibidem, p. 788. 76 C. Voicu (coord.), A. Boroi (coord.) şi colab., op. cit., p. 325-331.

20

putând fi pedepsit cu închisoare şi sancţionat cu decăderi grave pe care nu poate să le înlăture decât în cazul respectării concordatului. În art. 257-261, Titlul VIII, Capitolul VII, denumit „Insolvabilitatea punibilă”, Codul penal spaniol incriminează mai multe fapte grave referitoare la starea de insolvenţă. În cazul comiterii acestui delict şi a delictelor singulare care au legătură cu acesta, comise de debitor sau de persoana care a acţionat în numele său, aceştia vor putea fi acţionaţi în justiţie pentru angajarea răspunderii penale fără a aştepta concluziile procesului civil şi fără a se aduce atingere continuării acestuia. Sumele reprezentând prejudiciul cauzat prin aceste infracţiuni vor trebui incluse în masa credală. În niciun caz, calificarea de insolvabilitate în procesul civil nu determină jurisdicţia penală şi nu poate atrage automat răspunderea penală77. XIII. Propuneri de lege ferenda: 1. Legea trebuie să precizeze expres că acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt independente şi se vor desfăşura separat una de alta. 2. Se impune eliminarea cerinţei „în caz de insolvenţă a debitorului” din textul art. 143 al. 2 lit. c) din Legea nr. 85/2006 şi, respectiv, art. 241 al. 1 lit. c) noul C.pen., pentru a se evita crearea de confuzii şi probleme în practică. 3. Trebuie să se menţioneze expres în norma de incriminare că insolvenţa nu trebuie să fie declarată printr-o hotărâre judecătorească, anterior săvârşirii elementului material al laturii obiective a infracţiunii de bancrută. În aceste condiţii, insolvenţa ar fi o chestiune de fapt, iar nu de drept, fiecare organ judiciar (organ de urmărire penală, instanţă de judecată penală şi instanţă comercială) urmând să aprecieze asupra existenţei sau inexistenţei sale. În acest mod, situaţia premisă a insolvenţei va fi necesară în cazul fiecărei forme a infracţiunii de bancrută şi se va deduce din esenţa, definiţia şi denumirea bancrutei (nomen iuris), ca şi din întreaga reglementare a legii speciale privind procedura insolvenţei. Dacă totuşi se optează pentru menţinerea cerinţei „în caz de insolvenţă a debitorului”, atunci aceasta va trebui introdusă la ambele forme ale infracţiunii de bancrută (şi bineînţeles la toate modalităţile ei), pentru a se evita orice discuţie cu privire la rolul insolvenţei în conţinutul infracţiunii.

ABSTRACT

The durable development of the business environment implies the existence of a

market economy based upon a loial competition, upon rules of honest conduit policy and the observance of law, as well as prevention and fighting against bankruptcy offences. The bankruptcy is an illicit penal deed specific to business environment; it can be defined as being insolvency (crash), which means a standstill of paying one’s way, accompanied by financial disorders in the detriment of the creditors. 77 J. M. Luzón Cuesta, Compendio de Derecho Penal. Parte especial, Ed. Dykinson, Madrid, 2007, p. 165-169.

21

In the same time, the bankruptcy is an event or a judicial-economic fact particularly important, because it marks the pathological end of an economic activity. The walk out from the economic circuit of an economic agency may -and sometimes does- produce a chain reaction (the so called „domino effect”), blocking a sector or even many from the financial market. Keywords: bankruptcy, penal illicitness, business environment, durable development.