Academia de Studii Economice Bucuresti, 2012

Proiect Geopolitica

“Caderea zidului Berlinului”

1

CADEREA ZIDULUI BERLINULUI

La 8 mai 1945, Germania capituleaza neconditionat in fata fortelor

Natiunilor Unite, fiind impartita de catre invingatori – SUA, Marea Britanie,

URSS, si Franta- in patru zone de ocupatie. Conferita de la Potsdam (17 iulie

1945–2 august 1945 ) fixeaza noile granite ale Germaniei si traseaza liniile

politice ale organizarii postbelice pe baza principiilor demilitarizarii,

denazificarii si democratizarii. Etnicii germani din Cehoslovacia, Polonia si

Ungaria sunt expulzati fortat din aceste state in Germania in anii 1945-1946.

In conditiile declasarii Razboiului Rece, ca urmare a unificarii zonelor de

ocupatie americana, engleza si franceza, este proclamata, la 7 septembrie

1949, Republica Federala Germania, iar in zona sovietica este proclamata,

la 7 octombrie 1949, Republica Democrata Germana ( cu centrul la

Berlin ), numita si Germania de Est. Orasul Berlin, o enclava in cea din urma, pastra statutul

special de ocupatie cvadripartita.

Berlinul de Est sau Berlinul Răsăritean a fost numele dat părții răsăritene

a Berlinului între anii 1949 și 1990. Din 1949 pana in 1990 poporul german traieste in doua state

separate, distincte. Evoluand in conditiile economiei de piata, in cadrul unei democratii

parlamentare stabile, RFG intra in deceniile 7-8 in primul esalon al statelor puternic

industralizate din lume, dezvoltarea postbelica fiind indentificata ca “miracolul economic vest –

german”. In schimb, RDG se dezvolta in conditiile unei economii centralizate, edificand

societatea socialista dupa modelul sovietic si urmand consecvent o distantare, apoi o separare pe

toate planurile de celalalt stat german.

În ciuda statutului său de oraș aflat sub ocupație, Berlinul Răsăritean a fost

proclamat capitala statului socialist Germania Răsăriteană. Dupa ce, intre 1949 si 1961, peste 3,5

milioane de cetateni est – germani se refugiaza in RFG, autoritatile comuniste construiesc in

1961 Zidul Berlinului, frontiera intergermana devenind una dintre cele mai pazite din lume.

Începând cu 13 august 1961 și până la 9 noiembrie 1989, jumătatea estică a Berlinului a fost

separată de cea apuseană de Zidul Berlinului. Denumirea oficială est-germană a orașului a fost

simplu "Berlin" sau uneori "Berlin, Hauptstadt der DDR" (Berlin, capitala RDG-ului). 

2

În interiorul granițelor sale, Gemania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar,

modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate

centralizat. În vreme ce Germania Răsăriteană a devenit cea mai bogată și dezvoltată țară

din blocul răsăritean, mulți dintre cetățenii ei priveau la prosperitatea economică și libertatea

politică din vest. Fuga numeroșilor cetățeni est-germani către țări necomuniste, de exemplu

Berlinul Occidental a dus la edificarea, în 1961, a sistemului frontierelor RDG, din care Zidul

era parte integrantă.

Din 1949 până în 1961, un mare număr de persoane, de la personalul cu studii superioare

la muncitorii calificați, ("Grenzgänger"), migra dinspre estul spre vestul Berlinului, în principal,

datorită reconstrucției din vest, susținută de fondurile Planului Marshall. Într-o singură zi, de

exemplu, întreaga catedră de matematică aUniversității din Leipzig a părăsit RDG-ul. În plus,

numeroși vest-berlinezi traversau granița în răsărit pentru a-și face cumpărăturile în magazinele

cu prețuri subvenționate de stat, unde prețurile erau mult mai mici decât în vest. Această

secătuire a resurselor umane și economice amenința Germania Răsăriteană cu colapsul

economic.

Acest fapt avea repercusiuni în întreg blocul răsăritean și, în special, în Uniunea

Sovietică, care subvenționa economia est-germană și care, la rândul ei, trebuia să asigure plata

despăgubirilor de război către URSS și Polonia.

Impulsul pentru crearea Zidului Berlinului a venit de la liderul est-german Walter

Ulbricht, iar inițiativa a fost aprobată de conducătorul URSS Nikita Hrușciov, cu anumite

rezerve. Propunerile lui Ulbricht pentru o a doua blocadă aeriană a Berlinului de Vest au fost

respinse de sovietici, în timp ce Zidul trebuia construit numai din sârmă ghimpată. Dacă

occidentalii ar fi încercat să forțeze bariera, est-germanii ar fi trebuit să dea înapoi, fără a

deschide focul, sub nici un motiv.

Zidul Berlinului a fost un simbol concret al totalitarismului, al nerespectării

drepturilor omului în Europa Estică în timpul Războiului Rece. În această calitate, Zidul a fost

condamnat de toți liderii lumii occidentale în cei 28 de ani de existență, însă problema Zidului e

mai complicată decât pare la prima vedere. Istoricul Frederich Taylor se întreabă dacă acest Zid

nu a fost cumva mai folositor democrațiilor occidentale decât sugera retorica lor.

Istoria Zidului e un episod aparte în marea istorie a Războiului Rece. Apărut peste noapte

în vara lui 1961, Zidul Berlinului e doar un element într-o amplă criză internațională care a

3

amenințat atunci pacea mondială, riscând izbucnirea unui conflict sovieto-american

Până în 1961, Berlinul a rămas sub ocupație comună și se bucura de un statut aparte,

precum și de posibilitatea liberei circulații între zonele de ocupație. Astfel, el a devenit singura

portiță prin care est-germanii puteau pleca spre Occidentul prosper în căutarea unei vieți mai

bune. Numărul germanilor care au părăsit RDG prin Berlinul de Vest între 1945 și 1961 trece

pragul de 2,5 milioane; astfel, în acea perioadă, populația Germaniei de Est a scăzut cu circa

15%. Țara își pierdea la o rată îngrijorătoare cetățenii educați și instruiți, riscând astfel să ajungă

aproape de colapsul economic. În vara lui 1961, numărul foarte mare de persoane care au părăsit

țara prin Berlinul de Vest i-a alarmat pe comuniști într-atât încât au decis că e timpul pentru

măsuri stricte.

In 12 August 1961, autoritatile est germane au decis sa inchida frontiera cu sectoarele

vestice ale Berlinului pentru a impiedica lumea sa fuga. In mod oficial aceasta masura a fost o

bariera de protectie anti fascista menita sa protejeze Estul impotriva agresiunii vest germane.

Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-german, constructorii asigurându-se că nu

ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. In ziua urmatoare acestei masuri pe 13 august,

Berlinul de vest a fost inconjurat de sarma ghimpata. Traficul de frontiera a fost oprit si sistemul

de metrou si tren care faceau legatura intre diferite parti ale orasului au fost stopate. Casele din

partea estica a frontierei au fost evacuate si geamurile cu vedere la frontiera au fost zidite. De-a

lungul timpului, sarma ghimpata a fost inlocuita cu un zid inalt de 3.6 metri.

De-a lungul Zidului, pe partea estica a aparut “zona mortii”, o zona controlata de

gardieni. Un total de 302 turnuri de paza si 20 de buncare au fost construite de-a lungul frontierei

de 155 de km. Gardienii aveau ordin sa traga in toti cei care incercau sa fuga din lagarul

comunist. Drept rezultat 192 de oameni au fost omorati in tentativa lor de a trece granita spre

Vest. 

13 august 1961 - „Duminica sârmei ghimpate”

Ziua de 13 august, în care berlinezii

s-au trezit că soldații din RDG au început să

construiască un zid între cele două zone ale

orașului, a devenit cunoscută drept

„Stacheldrahtsonntag”, sau „duminica

sârmei ghimpate”. Gardul de sârmă

4

ghimpată avea să se transforme în curând într-un impresionant zid de ciment care tăia Berlinul în

două.

Construirea Zidului a fost percepută ca o grea lovitură de către majoritatea germanilor.

Nu era vorba doar de un act brutal și absurd, ci și dovada – dacă mai era nevoie de așa ceva – că

reunificarea la care mulți încă sperau nu era decât o iluzie.

Însă în ciuda declarațiilor ostentative din acea perioadă, construirea Zidului, deși a stat la

baza unei temporare dispute Est-Vest, nu a fost văzută, din perspectivă globală, ca o adevărată

catastrofă. Nicio țară nu era dispusă să meargă la război pentru a preveni divizarea Germaniei.

Puterile occidentale și-au făcut cunoscută opoziția față de gestul autorităților est-germane, dar în

spatele ușilor atitudinile lor au fost altele. Vestul a promovat oficial ideea reunificării Germaniei,

însă în realitate – după cum a demonstrat-o foarte clar criza din august 1961 – a acceptat

divizarea țării și nu era interesat de a porni un conflict pentru a soluționa problema.

La sfârșitul lunii iulie, în 1961, Kennedy, recent ajuns la Casa Albă, ordonase întârirea

forțelor militare din Germania de Vest pentru a putea răspunde, dacă era cazul, unor acțiuni

sovietice în Berlinul de Vest. Însă după construirea Zidului, reacția sa nu a fost la fel de

puternică. Era clar că americanii nu aveau să acționeze decât dacă sovieticii sau est-germanii

încercau să blocheze sau să invadeze Berlinul de Vest; abia atunci s-ar fi putut pune problema

unui conflict militar. Cât despre englezi și francezi, reacțiile lor au întârziat să apară. Spre

exemplu, la momentul respectiv, de Gaulle se afla la casa lui de vacanță de la Colombey-les-

Deux-Églises. Informat de ceea ce se întâmpla la Berlin, de Gaulle nu a considerat chestiunea

într-atât de imporantă încât să se întoarcă imediat la Paris.

Englezii și francezii erau la momentul respectiv preocupați de alte probleme, iar Berlinul

nu era o prioritate. Problemele economice ale Marii Britanii duseseră în ultima vreme la

reducerea forțelor armate, iar Ministrul Apărării Harold Watkinson nu avea de gând să

suplimenteze numărul militarilor din Germania de Vest. În plus, guvernul britanic era preocupat

de problemele din Orientul Mijlociu, unde Irakul încerca să-și extindă controlul asupra

Kuweitului, stat petrolier foarte bogat aflat sub protecție britanică. Astfel, în mare parte din

cauza problemelor financiare, Berlinul nu se afla pe lista de priorități ale englezilor. Se adaugă la

acestea disensiunile recente dintre guvernul german și cel englez, acesta din urmă fiind

nemulțumit de contribuțiile minore ale germanilor la sistemul defensiv al Germaniei de Vest.

Cât despre Franța, ea era prinsă într-un război sângeros în Algeria. La doar câteva

săptămâni după construirea Zidului, Pierre Messmer, ministrul apărării, îl informa pe omologul

său britanic că francezii nu erau pregătiți „să moară pentru Berlin”.

5

Mulți est-germani au fost opriți să-și mai desfășoare activitatea în Berlinul Occidental,

pierzându-și o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a devenit o enclavă aproape total

izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat, în frunte cu primarul lor,  Willy

Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru lipsa de reacție.

John F. Kennedy a acceptat, într-un discurs din 25 iulie 1961, că Statele Unite nu pot

decât spera să poată apăra vest-berlinezii și pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-

germanilor ar fi dus la un eșec stânjenitor. Astfel, administrația americană a protestat slab,

formal, prin canalele obișnuite, dar fără vigoare, deși Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice

care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin. La câteva

luni după construirea barierei de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat autoritățile sovietice

că va accepta Zidul ca pe un "fapt al vieții internaționale" pe care nu va încerca să-l schimbe cu

forța.

Guvernul est-german a pretins că Zidul ar fi fost o "barieră de protecție antifascistă"

("antifaschistischer Schutzwall"), ridicată cu intenția de a descuraja agresiunea occidentală.

Această poziție a fost privită cu scepticism chiar și în Germania Răsăriteană, în timp ce în

Germania Occidentală era privită ca măsură de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape

realitate. Zidul a provocat numeroase suferințe familiilor divizate între est și vest.

Era clar că moralul vest-german trebuia ridicat, de vreme ce viabilitatea Berlinului

Occidental era grav amenințată. Dacă Berlinul ar fi căzut, după toate eforturile podului aerian,

cum s-ar fi putut încrede vreunul dintre Aliați în Statele Unite? Pe de altă parte, în fața unei

amenințări sovietice serioase, o enclavă ca Berlinul Occidental nu putea fi apărată decât cu

armele nucleare. De aceea, se impunea ca americanii să facă o demonstrație de forță, care să

arate sovieticilor că nu pot împinge lucrurile mai departe.

În consecință, generalul Lucius D. Clay, care se bucura de un mare respect în rândurile

berlinezilor după ce a condus cu succes eforturile americanilor din timpul podului aerian 1948-

1949, și care era cunoscut că are o atitudine foarte fermă față de sovietici, a fost trimis la Berlin

ca fiind consilier al președintelui american, având gradul diplomatic de ambasador. Generalul și

vicepreședintele Lyndon B. Johnson au aterizat pe Aeroportul Internațional Tempelhof în după-

amiaza zilei de sâmbătă 19 august 1961.

Ei au ajuns într-un oraș apărat de ceea ce avea să fie cunoscută ca "Brigada Berlin",

formată din grupurile de luptă al II-lea și al III-lea și o companie de blindate. Fiecare grup de

luptă era încadrat cu 1.362 de soldați și ofițeri. În 16 august 1961, Kenedy a dat ordinul întăririi

Brigăzii Berlin. În dimineața zilei de 19 august a fost adus și grupul de luptă nr. 1.

În dimineața zilei de duminică, 20 august 1961, 491 de vehicule care transportau 1.500 de

oameni în cinci coloane de marș au părăsit punctul de control Helmstedt-Marienborn la 06:34. 6

La Marienborn, la punctul sovietic de control de lângă Helmstedt, personalul american a fost

numărat de militarii aflați de gardă. Coloana avea 160 km lungime și a acoperit distanța de 177

km dintre Marienborn și Berlin în formație completă de luptă, în timp ce polițiștii est-germani de

la circulație urmăreau coloana din spatele pomilor de-a lungul autostrăzii. Capul convoiului a

ajuns la Berlin la prânz, fiind întâmpinat de Clay și Johnson, mai înainte de a defila pe străzile

Berlinului prin fața unei mulțimi entuziasmate. La ora 4:00 a.m. a zilei de luni 21 august, Lyndon

Johnson a lăsat Berlinul Occidental, vizibil întărit, în mâinile generalului Frederick O. Hartel și a

brigăzii sale care număra acum 4.224 de ofițeri și trupă. La fiecare trei luni în următorii trei ani și

jumate, un batalion american nou era trimis în Berlinul Occidental pe autostradă pentru a face o

demonstrație a voinței aliate de a-și folosi drepturile fără contenire.

Crearea Zidului a avut implicații profunde pentru ambele Germanii. Prin stoparea

exodului către Occident, guvernul est-german a fost capabil să recâștige controlul asupra țării.

Zidul a devenit un simbol de referința al propagandei anticomuniste occidentale, în special după

împușcarea unor indivizi care încercaseră să traverseze bariera. Aceste acte de împușcare a

fugarilor au fost considerate crime după unificarea Germaniei. În 1987, Ronald Reagan a ținut un

faimos discurs la Poarta Brandenburg, în timpul căruia l-a provocat pe Mihail Gorbaciov să

"dărâme acest Zid". În Germania Occidentală, exasperată de faptul că Aliații occidentali nu au

făcut nimic să prevină ridicarea Zidului, a fost inițiată politica Ostpolitik de reapropiere de Est,

într-un efort de stabilizare și normalizare a relațiilor dintre cele două Germanii.

În iunie 1962, a început lucrările la un al doilea gard paralel, la o distanță de până la 90 m

înspre interior, casele cuprinse în această fâșie fiind demolate, iar locatarii mutați la alte adrese.

A fost creat un teritoriu al nimănui între cele două bariere, cunoscut în scurtă vreme ca "fâșia

morții". Fâșia era pavată cu nisip greblat cu grijă, ceea ce făcea foarte ușor de sesizat urmele

pașilor unor eventuali evadați. Zona nu oferea nicio posibilitate de camuflare, era minată și

împânzită cu capcane din sârmă și, cel mai important, oferea un câmp de tragere vast pentru

gărzile care păzeau Zidul.

De-a lungul timpului, Zidul a trecut prin patru faze de construcție:

1. Gardul din sârmă ghimpată de bază (1961)

2. Gardul din sârmă ghimpată îmbunătățit (1962-1965)

3. Zidul din beton (1965-1975)

4. Grenzmauer 75 (Zidul de graniță 75) (1975-1989)

"Zidul celor patru generații", numit în mod oficial "Stützwandelement UL

12.11"(Elementul zidului de siguranță UL 12.11), a fost ultima și cea mai sofisticată versiune a

7

Zidului. Început în 1975 și finalizat prin 1980, a fost construit din 45.000 de secțiuni din beton

armat, fiecare având 3,6x1,2 m, totul la un cost de 16.155.000 mărci est-germane. Pe creasta

Zidului era montată o țeavă lustruită, ceea ce ar fi trebuit să facă și mai grea escaladarea sa. Zidul

era întărit cu garduri din plasă, senzori de mișcare, șanțuri împotriva vehiculelor, garduri din

sârmă ghimpată, 116 turnuri de pază și 20 de buncare. Acesta este Zidul cel mai des văzut în

poze, iar bucățile din Zid care se mai află în Berlin sau altundeva în lume sunt bucăți ale celei de-

a patra generații a acestei construcții.

TRAVERSAREA ZIDULUI

Au existat opt puncte de trecere oficiale a Zidului, care permiteau vizitele germanilor din

vest, occidentalilor și personalului aliat în Berlinul Răsăritean, precum și vizitele germanilor

democrați în Berlinul Apusean (după obținerea unui permis corespunzător). Aceste puncte de

trecere erau destinate în mod separat diferitelor categorii de persoane care le puteau traversa: est-

germani, vest-germani și alte țări. Cel mai faimos a fost Friedrichstraße (Checkpoint Charlie),

care era destinat numai personalului aliat și cetățenilor negeermani.

Au mai existat și alte puncte de trecere între Berlinul Occidental și Germania Răsăriteană.

Acestea puteau fi folosite la tranzitul între Germania Occidentală și Berlinul de Vest, pentru

tranzitul către vecinii RDG-ului, (Polonia, Cehoslovacia și Danemarca), pentru intrarea

cetățenilor est-germani în Berlinul Occidental (numai cu aprobare) și pentru vizitarea Germaniei

Răsăritene de către cetățenii vest-berlinezi. După înțelegerile din 1972, au fost deschise noi

puncte de trecere pentru transportul gunoiului vest-berlinez în gropile de gunoi RDG-iste, ca și

unele puncte de trecere pentru accesul la exclavele vest-berlineze.

In cea mai mare parte a istoriei Zidului, personalul militar, oficialii și diplomații aliați au

putut intra în Berlinul Răsăritean fără control al pașapoartelor. De asemenea, patrulele sovietice

puteau pătrunde fără restricții în Berlinul Apusean. Aceaste au au fost una dintre cerințele

înțelegerilor postbelice ale celor patru puteri învingătoare. La început, vest-berlinezii erau supuși

unor restricții seveere, toate punctele de trecere fiind închise pentru aceștia, între 26 august 1961

și 17 decembrie 1963. În septembrie 1972, formalitățile de călătorie ale vest-berlinezilor au fost

mult simplificate, ca urmare a înțelegerii dintre cele patru puteri. Vest-berlinezilor le era permis

să folosească numai 12 puncte de control.

8

Patru autostrăzi legau RFG-ul de Berlinul Occidental, cea mai cunoscută fiind Berlin-

Helmstedt autobahn, care intra în RDG la Helmstedt (Checkpoint Alpha) și ajungea la Berlin la

Dreilinden (Checkpoint Bravo), în partea de sud-vest a orașului. În Berlinul de Vest se mai putea

ajunge cu trenul (patru linii) și pe apă, folosind rețeaua de canale și râuri.

Străinii traversau frecvent, în mod legal, Zidul, valuta lor forte fiind bine primită în RDG.

Turiștii străini erau atent controlați atât la venire, cât și la plecare. De obicei, mașinile erau

controlate cu ajutorul unor oglinzi mobile pentru a împiedica evadarea unor est-germani agățați

de șasiele automobilelor.

Unul dintre locurile pe unde vest-berlinezii puteau traversa Zidul era stația de metrou

Friedrichstraße. Când a fost ridicat Zidul, complexa rețea berlineză de transport public, (S-

Bahn și U-Bahn) a fost întreruptă.[2] unele dintre linii au fost tăiate în două, iar multe stații au fost

închise. Trei linii vest-berlineze treceau prin sectorul răsăritean, traversând stații

fantomă (Geisterbahnhöfe), fără să oprească.

Toate liniile de metrou convergeau spre Friedrichstrasse, care a devenit un punct de

maximă importanță pentru tranzitul între cele două jumătăți ale orașului pentru cei care aveau

permisiunea să traverseze frontiera.

Tentativele de evadare

În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din

Berlinul Rasăritean, încununate de succes. Diferitele rapoarte apreciază că numărul celor morți în

timpul tentativelor de trecere a Zidului ar fi între 192 și 239 de persoane.[5] Mulți alții au fost

răniți când încercau să evadeze.

Primele tentative reușite de evadare au fost acelea ale persoanelor care au sărit peste

gardul de sârmă ghimpată, sau care au sârit de la ferestrele apartamentelor de-a lungul liniei de

demarcație, dar astfel de încercări au fost zădărnicite de modernizarea Zidului. Tentativele

încununate de succes de mai târziu au inclus: evadarea prin tunele săpate pe sub zid; traversarea

acestuia agățați de cablurile aeriene; zborul cu avioane altraușoare. A fost, de asemenea, un caz

al unei persoane care a reușit să se strecoare cu o mașină sport joasă, pe sub bariera de

la Checkpoint Charlie.

O tentativă, încununată de succes, de evadare pe calea aerului a fost cea a lui Thomas

Kruger, care a folosit un avion ușor Zlin Z-42M al Gesellschaft für Sport und Technik (o

9

organizație de pregătire militară a tineretului est-german) și a aterizat pe aeroportul militar

britanic Gatow. Acest avion, cu numărul de înmatriculare DDR-WOH, a fost demontat și

returnat est-germanilor de autoritățile militare britanice având pictate pe fuselaj lozinci ironice

precum "Wish you were here (Am fi dorit să fiți și voi aici)" și "Come back soon (Vino repede

înapoi)". Avionul DDR-WOH, cu un alt număr de înregistrare, mai zboară și azi în Germania.

Cea mai cunoscută tentativă eșuată de evadare a fost cea a lui Peter Fechter, care a fost

împușcat și lăsat să sângereze până la moarte în fața martorilor occidentali (inclusiv din presă),

pe 17 august 1962. Ultima persoană împușcată în timp ce încerca să traverseze granița a

fost Chris Gueffroy, pe 6 februarie 1989.

Cadavrul lui Peter Fechter, după ce a fost împușcat de

grănicerii est-germani. Această fotografie a făcut înconjorul

lumii în 1962.

Căderea Zidului (1989)

Pe 23 august 1989, Ungaria comunistă a ridicat restricțiile de frontieră la granița

cu Austria. În septembrie, mai mult de 13.000 de turiști est-germani din Ungaria trecuseră în

Austria. În toamna anului 1989, în Germania Răsăriteană au avut loc demonstrații de masă

antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a demisionat, în 18 octombrie 1989, și a

fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Honecker proorocise în ianuarie același an că

Zidul avea să mai stea în picioare "încă 100 de ani", dacă niciuna dintre condițiile care au generat

construcția lui nu avea să se schimbe. A greșit cu aproape 99 de ani.

Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita

Germania Occidentală. Günter Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să

anunțe această hotărâre. El fusese în vacanță, cu ceva timp mai înainte, și nu a fost nici un

moment foarte familiarizat cu noile prevederi. La scurtă vreme după conferința de presă din 9

noiembrie 1989, ministrului i-a fost înmânată o notă care se spunea că le este permisă trecerea

graniței est-berlinezilor, dacă au viza legală, dar nu i-au fost date instrucțiuni mai detaliate. În

mod normal, ar fi trebuit să treacă câteva zile până când să fie conceput un nou regulament care

să fie, de asemenea, transmis trupelor de grăniceri. Schabowski nu a fost însă informat asupra

acestor amănunte și, după citirea sus-numitei note la conferința de presă, atunci când a fost

10

întrebat când va intra în vigoare noile prevederi, el a răspuns: "După câte știu eu, intră în vigoare

imediat, chiar acum".

Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declarația lui Schabowski la televiziunea

est-germană și au luat cu asalt toate punctele de control, pretinzând să intre neopriți în Berlinul

Occidental. Grănicerii, depășiți numeric și nedumeriți, au dat numeroase telefoane superiorilor

lor, dar, în scută vreme, a devenit clar că nu exista nicio posibilitate de stăvilire a mulțimilor de

est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-și asume o asemenea

responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulțimea să treacă

după un control sumar sau chiar fără de nicio formalitate. Mulțimile de est-berlinezi aflați în

extaz au fost întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma

graniței făcând cinste noilor veniți. Ziua de 9 noiembrie este, astfel, sărbătorită ca zi a Căderii

Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri,

reușind să dărâme porțiuni întregi ale barierei în acest timp. Acești oameni au câștigat porecla de

"Mauerspechte" (ciocănitori de zid).

Regimul est-german a anunțat deschiderea a 10 noi puncte de trecere în următoarele

săptămâni, inclusiv în anumite puncte simbolice (Potsdamer Platz,Glienicker Brücke, Bernauer

Straße). Mulțimi de ambele părți ale frontierei au așteptat la aceste puncte cu orele, ovaționând

buldozerele care redeschideau vechile străzi blocate. Fotografii făcute în aceste momente sunt în

mod greșit etichetate "demontarea Zidului", deși era vorba numai de construirea unor noi puncte

de trecere, inclusiv pe a celui mai faimos punct de trecere, Poarta Brandenburg, pe 22

decembrie 1989.

Vest-germanii și est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23

decembrie 1989. Până în acel moment au existat anumite restricții: necesitatea obținerii unei vize

cu câteva zile mai înainte de efectuarea vizitei și schimbarea în moneda est-germană a 25 de

mărci vest-germane pentru fiecare zi de ședere în RDG. De aceea, est-germanii au călătorit "mai

liber" decât cei vestici între 9 noiembrie și 23 decembrie.

Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În

primele săptămâni, soldații est-germani au încercat să repare porțiunile distruse de

"Mauerspechte". Până la urmă, aceste tentative au fost abandonate, grănicerii tolerând demolările

și trecerile "neautorizate" prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990, armata est-germană a început

demolarea oficială a Zidului cu porțiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care Germania

Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control și-au încetat existența, iar

frontiera intergermană a devenit doar o amintire. Demontarea rămășițelor zidului a continuat să

fie efectuată de subunități militare ale reunitei Bundeswehr și a durat până în noiembrie 1991. Au

rămas în picioare numai câteva secțiuni scurte ale zidului și câteva turnuri de pază pentru

aducere-aminte.

11

Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea Germaniei, care s-a

încheiat, în mod oficial, la 3 octombrie 1990.

Dupa acceptarea, de catre cele patru puteri invingatoare in 1945 ( SUA, URSS, Marea

Britanie si Franta) a procesului de reunificare si semnarea, la 12 septembrie 1990, a unui tratat

prin care renunta la toate drepturile ce le revenisera in aceasta calitate, Germania isi

redobandeste, la 3 octombrie 1990 ( ziua reunificarii) deplina suveranitate de stat. Astfel ia

nastere, in inima Europei, un colos de peste 80 de milioane de locuitori, totodata prima putere

economica a continentului ( si a treia din lume), o tara privita, din nou, cu ingrijorare de toti

vecinii si, in primul rand, de Franta si Polonia.

Sarbatorirea caderii Zidului Berlinului

Unii germani au considerat că ziua de 9 noiembrie este potrivită pentru a fi decretată

sărbătoare națională în Germania, pentru faptul că a marcat atât apogeul revoluției pașnice est-

germane, cât și proclamarea primei republici germane, Republica de la Weimar, în 1918. Totuși,

9 noiembrie este ziua pogromului mârșav Kristallnacht din 1938 și, de aceea, a fost aleasă ziua

de 3 octombrie. În parte, această decizie a fost luată deoarece guvernul est-german dorea să

încheie reunificarea mai înainte de a 41-a aniversare a înființării Republicii Democrate Germane

– 7 octombrie 1990.

Căderea Zidului a schimbat, în mod decisiv, traficul în oraș și circulația M-Bahn.

A mai rămas foarte puțin din fostul Zid al Berlinului, care a fost distrus aproape peste tot,

cu excepția a trei locații: o secțiune de 80 m lângă Potsdamer Platz; o secțiune mai lungă de-a

lungul râului Spree, lângă Oberbaumbrücke, poreclită și Galeria din cartierul de est și o a treia

bucată la nord de Bernauer Straße, transformată în monument. Chiar și bucățile lăsate în picioare

nu mai seamănă cu vechiul Zid; sunt foarte deteriorate de încă mulții amatori de suveniruri), iar

pe partea răsăriteană sunt numeroase graffiti, ceea ce, în mod evident, nu ar fi fost cu putință

atâta vreme cât exista paza înarmată a grănicerilor est-germani. Până în momentul reunificării,

existau graffiti numai pe partea apuseană a Zidului.

Cincisprezece ani după prăbușirea Zidului, un muzeu privat a reconstruit 200 m din fosta

barieră, în apropiere de Checkpoint Charlie, deși pe o altă locație decât cea originală. Același

muzeu a ridicat un monument, format din peste 1.000 de cruci, în memoria tuturor celor care au

murit încercând să fugă din RDG. 

Zidul Berlinului a căzut simbolic în noiembrie 1989, iar ulterior a fost dărâmat cu

buldozerele. Au rămas în urma sa un muzeu dedicat Zidului şi câteva rămăşiţe ale fostului

simbol al Cortinei de Fier, dar şi numeroase amintiri dureroase şi drame umane.

12

Bibliografie:

www.wikipedia.org/wiki/Zidul_Berlinului

www.historia.ro

“Introducere in geopolitica” Silviu Negut

www.ziare.com

13