Caracterizarea lui Harap-Alb

"Povestea lui Harap-Alb", Ion Creangă

Personajul fiului cel mic de-mpărat este protagonistul basmului "Povestea lui Harap-

Alb" de Ion Creangă. Acesta este construit, precum celelalte personaje, pe principiul sintezei,

fiind un personaj pozitiv, simpatic. Elementul de noutate constă în faptul că scriitorul

depășește schema abstractă a basmului, personajul principal fiind plin de viață, jovial,

optimist, trăsături definitorii ale țăranului humuleștean.

Verde împărat, domnind într-o țară îndepărtată și neavând moștenitori, îi scrie fratelui

său, craiul, rugându-l să-i trimită pe cel mai viteaz fiu, pentru a-l lăsa urmaș la tron. Craiul îi

supune pe cei doi feciori mai mari ai săi la o probă de curaj: îi așteaptă îmbrăcat într-o piele

de urs, sub un pod, însă aceștia se întorc speriați acasă. Fiul cel mic, supărat că nu este lăsat

să-și încerce norocul, se retrage în grădina palatului și întâlnește o bătrână. Aceasta îl

sfătuiește să ia hainele vechi ale împăratului și, dintre toți caii, pe cel care mănâncă jăratic și

să pornească la drum.

Acesta urmează sfaturile bătrânei și reușește astfel să treacă peste proba la care este

supus de tatăl său. Obține încuviințarea de a pleca spre împărăția lui Verde împărat, fiind

sfătuit să nu aibă de-a face cu omul spân și cu omul roș. Pe drum, tânărul se rătăcește într-o

pădure și încalcă sfatul părintesc, acceptând tovărășia omului spân. Prin vicleșug, acesta îl

păcălește și își însușește identitatea sa, făcându-l slugă și numindu-l "Harap-Alb".

La curtea lui Verde împărat, în speranța că va scăpa de crăișor, spânul îl supune la

încercări primejdioase: să aducă "sălăți din grădina ursului", pielea și capul unui cerb, bătute-

n nestemate și, în cele din urmă, pe fata împăratului Roș. Cu ajutorul Sfintei Duminici și al

calului năzdrăvan, Harap-Alb reușește să treacă peste obstacole. Furnicile, albinele și cele

cinci ființe fabuloase îl ajută să învingă piedicile ce-i stau în cale în încercarea de-a o aduce pe

fiica împăratului Roș la curtea lui Verde împărat. Fata îl respinge însă pe spân, dezvăluind

adevărata identitate a lui Harap-Alb. Spânul se răzbună și-I taie capul acestuia, însă fata îl

învie cu ajutorul obiectelor magice. Calul fermecat în ucide pe spân, acesta fiind astfel

pedepsit.

Harap-Alb se căsătorește cu fiica împăratului Roș și devine urmaș la tron unchiului

său.

În popor, valorile morale sunt mai apreciate decât însușirile fizice, un om bun, viteaz,

fiind considerat și frumos. De aceea, probabil, povestitorul nu numește nici o însușire fizică a

crăișorului. Acesta este caracterizat, în mod direct, numai de celelalte personaje. Astfel,

Sfânta Duminică consideră că, la un moment dat, protagonistul este "slab de înger", "mai

fricos decât o femeie" și "ca o găină plouată", Împăratul Verde vede în el o "slugă vrednică și

credincioasă", iar Spânul, temându-se de posibilitatea de a fi dat în vileag, își exprimă

sentimentele de ură față de acesta, numindu-l "slugă netrebnică, slugă vicleană".

Indirect, fiul de-mpărat este caracterizat prin prisma faptelor sale. Acesta este sfătuit,

îndrumat, încurajat de cei ce-i apreciază bunătatea sufletească, de altfel trăsătură morală

definitorie, dezvăluită de numeroase dintre secvențele narative: miluirea cerșetoarei cu un

bănuț ("fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban"), ocolirea furnicilor pentru a nu le

distruge nunta ("mai bine să dau prin apă decât să curm viața atâtor gâzulițe nevinovate"),

găsirea unui adăpost pentru roiul de albine ("găsește un buștihan putregăios, îl scobește cu ce

poate, și-I face urdiniș"). De asemenea, Sfânta Duminică îi amintește mereu: "puterea

milosteniei și inima ta cea bună te ajută". George Călinescu afirmă că ""Povestea lui Harap-

Alb" e un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă."

Scopul călătoriei lui Harap-Alb este modificarea statutului său social în vederea

conducerii unei împărății, vitejia și curajul de care dă dovadă nefiind suficiente. Această

călătorie descrie parcurgerea unui traseu al desăvârșirii spirituale. "Avantajele" săvârșirii

faptelor vitejești constau în șansa de a se bucura de puterile magice ale hainelor strămoșești,

armelor și calului din tinerețe ale tatălui său. Cu ajutorul calului și paloșului, Harap-Alb trece

proba la care este supus de tatăl său, și anume înfruntarea ursului la pod, ia sălățile din

Grădina Ursului, ajutat de Sfânta Duminică și reușește să obțină mâna fiicei Împăratului Roș,

cu ajutorul celor cinci năzdrăvani, crăiesei albinelor, furnicilor și calului său.

Prin atitudine și comportament, Harap-Alb dă dovadă de neputință, superficialitate și

naivitate, neținând seama de sfatul bătrânei cerșetoare, care îi spune cum să-și aleagă calul cu

care va porni în călătorie, lăsându-se înșelat de aparențe: "din toți caii, tocmai tu mănânci

jăratic". Crăișorul trece cu ușurință de la o stare la alta, precum un tânăr obișnuit. Acesta îl

bate și îl numește "ghijioacă uricioasă" pe cal, atunci când arată precum o "gloabă", pentru ca

mai apoi să cunoască puterile neobișnuite ale acestuia și să i se adreseze cu "dragul meu

tovarăș", "căluțul meu". În pădurea întunecată, probă a labirintului, fiul de-mpărat îl acceptă

pe Spân ca slugă, fiind neascultător și încălcând interdicția tatălui. Acesta nu are spirit practic,

este nepriceput și îi lipsește experiența de viață, nereușind să iasă singur din codru. Crăișorul

este credul, dezvăluind povața primită de la Crai și fiind atât de sincer cu un străin. Acesta

intră, la îndemnul Spânului, în fântână, fără a bănui că ceva rău s-ar putea întâmpla, deși

vărsarea apei din ploscă de către slugă ar fi trebuit să-i trezească atenția: "boboc în felul său la

trebi de aieste, se potrivește spânului și se bagă în fântână". Astfel, își pierde identitatea, ceea

ce poate semnifica și o moarte simbolică a acestuia, devenind sluga spânului, sub numele de

"Harap-Alb". Acesta învață, capătă experiență, devine conștient de propriile greșeli și

descoperă valori morale fără de care nu ar putea deveni împărat, prin supunerea la diferite

probe de către spân.

Harap-Alb nu iese vorba Sfintei Duminici, învățând astfel prețul ascultării sfaturilor

venite de la cei trecuți prin viață: "și apoi se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povățuise

Sfânta Duminică" și al răbdării, nelăsându-se ispitit din nou de vorbe frumoase: "Ieși numai

oleacă, să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere, dragul

meu".

Harap-Alb dovedește hărnicie și pricepere, făcând stup albinelor: "găseşte un buştihan

putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea îl freacă pe dinăuntru

cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala Sântă Măriei şi cu alte buruieni

mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi , luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă frumuşel

albinele din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos şi apoi lăsându-l acolo pe

câmp, între flori, îşi caută de drum."

Harap-Alb descoperă sensul prieteniei, întâlnindu-i pe cei cinci năzdrăvani. Acesta

realizează că nu-i va fi ușor s-o găsească pe fata Împăratului Roș și că are nevoie de ajutor,

dovedind maturitate în gândire. Astfel, față de cei cinci uriași, Harap-Alb este tolerant și

prietenos: "ca tovarăș era părtaș la toate: și la pagubă și la câștig, și prietenos cu fiecare,

pentru că avea nevoie de dânșii". Ajuns la curtea Împăratului Roș, respectă

ceremonialul de la curte și politețea exprimării, stăpânind un limbaj adecvat:

"Preaînălțate împărate", "Luminarea sa", "Luminate împărate". Întâlnind-o pe fata Împăratului

Roș, cunoaște și iubirea, această experiență scoțând în evidență sensibilitatea tânărului. Deși

"lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitându-se la fată și văzând-o cât era de tânără, de

frumoasă și plină de vină-n-coace", acesta nu-și încălcă jurământul făcut spânului, respectând

un cod al onoarei: "pe fata împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă".

Harap-Alb este caracterizat și prin relațiile cu alte personaje, dezvăluindu-și astfel atât

calitățile, cât și defectele. Fiu iubitor, este afectat de amărăciunea tatălui său: "iese afară în

grădină și începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte

ale părintelui său". În general, se găsește în relații conflictuale cu spânul, ajungând să-l

urască: "rămânere-aș păgubaș de dânsul să rămân și să-l văd când mi-oi vedea ceafa; atunci și

nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor", însă rămânând credincios jurământului făcut:

"- Da, stăpâne - răspunse Harap-Alb cu umilință - sunt gata la porunca luminării voastre". În

fața Sfintei Duminici, pe care o consideră "măicuța" sa, nu se mai ascunde, aratându-se

temător, descurajat, aceasta ajutându-l și sfătuindu-l necondiționat. Este tolerant în relațiile cu

tovarășii săi, acceptându-i pentru ceea ce sunt; calul său îi este, însă, prieten de nădejde,

sfătuitor și confident: "Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul" și "Nu fi așa de

nerăbdător! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine si pentru dumneata?!".

În concluzie, personajul "Harap-Alb", chiar dacă nu are însușirile specifice eroilor din

basmele populare, precum puterile supernaturale sau vitejia ieșită din comun, impresionează

prin calități deosebite de ordin moral și sufletesc: mila, blândețea, generozitatea și simțul

moral. Pompiliu Constantinescu, în opera "Scrieri", consideră că "Povestea lui Harap-Alb e

însăşi sinteza basmului românesc. Toată filosofia noastră populară, între

fatalitatea răului şi ideala căutare a binelui, se lămureşte în încercările grele ale fiului de

împărat, robit diavolului cu chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia

lui prin colaborarea uriaşilor întruchipând principiul puterii cosmice şi al eticului popular".