Morfologia cerbului carpatin

Cervus elaphus L., familia Cervidae

1

Cuprins

Memoriu justificativ………………….…….……….…………..…………………………...4

Cap I. Descrierea cerbului….………………..………………………………………………5

2 Culoarea parului……………………………..……………………………………………..6

1 Trofeul cerbului…………………………………………..………………………………….7

2

Memoriu justificativ

Am ales ca temă ”Morfologia cerbului carpatin „ deoarece este simbolul pădurilor

din România, remarcat prin podoaba sa capilară dar si prin comportamentul sau grațios,cerbul

carpatin este cea mai valoroasă podoabă a vânătorii, piesa de rezistență a pădurilor românești

dar si atracția principala a vânătorilor din tara noastră cât si de peste hotare.

3

1. Descrierea cerbului

Această specie de cerb populează tara noastră, Europa Centrală pana in Franța.

Masculul denumit cerb sau taur, femela cunoscuta sub numele de ciută sau cerboaica, puiul pe

data de 1 aprilie al celui de-al doilea an al vieţii, adică pana la vârsta de circa 10 luni, se

numește viţel(viţea) de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai exista si alte denumiri, atât

la mascul cat si la femela, cum ar fi , cerbul sub vârsta de doi ani se mai numește cerbulean

sau goldan, iar femela tot de aceeași vârsta se numește junică.

Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de

12-16 cm, si înălțimea la greabăn de 152-155cm.

1.1 Greutatea corpului

Greutatea copului variază in funcție de sex, vârstă , anotimp și diferite faze biologice

din ciclul anual al vieții. Astfel, greutatea medie a taurilor de recolta este de 210 kg,

eviscerați, ceea ce înseamnă 240-250 kg viu; s-au găsit si cerbi de 250 kg eviscerați , deci 310

kg la cerbul viu. Nu este exclus faptul să existe si exemplare de cerbi cu greutate mai mare.

Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar vițelul, la fătat greutatea de 7-12 kg. Cam de la

începutul lunii august si până la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie), cerbii se

găsesc in etapa de îngrășare, când ei aduna rezerve de carne si grăsime, greutatea cea mai

mare fiind atinsa la începutul boncănitului. Aproape o luna cât durează boncănitul (circa 10

septembrie-10 octombrie, variind după altitudine si mersul vremii), taurul pierde treptat din

greutate, deoarece nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat si lupte cu

concurenții. Pierderea din greutate a unui cerb in aceasta perioada poate fi intre 25-30 kg.

Pentru a obține greutatea ( cu toate organele interne) a cerbului mascul viu, se adaugă

25% din greutatea eviscerata. Dacă însă cerbului i s-a tăiat capul de lângă prima vertebră și

picioarele de la genunchi , pentru a obține greutatea cerbului eviscerat, așa cum se înțelege

îndeobște ( cu cap, coarne si picioare întregi, dar fără nici un organ intern), se adaugă: 15-22

4

kg pentru cap după mărimea coarnelor(6-13 kg) si 5-6,5 kg pentru picioare, după mărimea

animalului

1.2 Longevitatea

În privința longevității cerbului, atât femela cat si masculul trăiesc in jur de 20 de ani,

nefiind exclus sa existe si indivizi de vârstă înaintată. În natura foarte rar este atinsa aceasta

vârstă.

1.3 Scheletul membrelor

Scheletul membrelor este alcătuit din oase lungi si suple, adaptate in vederea asigurării

posibilității unei deplasări rapide a animalului inclusiv in condiții dificile de teren și a

posibilității realizării de sărituri la distanțe sau înălțimi apreciabile. Scheletul membrelor

anterioare este nearticulat la centura scapulara, formata din prima pereche de coaste si stern.

Această particularitate permite o elasticitate deosebită la aterizarea din salturi pe care

cervidele le realizează. Scheletul membrelor inferioare este solid articulat la centura pelviană

formată din osul sacrum si cele două oase iliace ( coxale ), alcătuite la rândul lor din câte trei

oase sudate:

- Ileon

- Ischion

- Pubis

1.4 Glasul taurului

Glasul masculului in perioada boncănitului este caracteristic. De regula cerbul bătrân

are glasul mai gros, mugește mai rar si scurt, iar când este un cerb puternic si sigur de ciutele

5

pe care le poseda, doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subțire si mugește

îndelungat. Când este gonita de cerb, cerboaica brăhnește scurt, iar în situații când simte

pericol emite un brăhnit prelung avertizând pe ceilalți din preajma sa.

1.5 Simțurile cerbului

Simțurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul și auzul. De regula cerbul

când înaintează merge cu vântul bătând din fată sau din lateral, pentru a putea preveni un

eventual prădător cu ajutorul mirosului bine dezvoltat.

1.6 Culoarea părului

Petele deschise de pe corpul vițelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare

contra dușmanilor, ele căutând să imite razele solare ce pătrund prin frunzișul arborilor.

Fenomenul se numește homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la sfârșitul lunii august,

adică la vârsta de circa 3 luni. La adulți, năpârlirea are loc de două ori pe an: primăvara si

toamna . Năpârlirea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie si se desfășoară relativ

repede, durând, la individ , 20-25 zile. Uneori, părul cade in petece mari. La ciute gestante si

taurii bătrâni, năpârlirea are loc la 10 zile mai târziu decât la cei tineri. Dar nu la toți indivizii

năpârlitul începe si se termina la aceeași dată. De aceea, perioada năpârlirii de primăvară într-

un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iulie. Năpârlirea de toamna decurge mai

lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină in prima jumătate a lunii

octombrie, iar la cei bătrâni în a doua jumătate a aceleași luni. În perioada boncănitului,

năpârlitul este in curs. În secțiune transversala, părul de vară este eliptic, iar cel de iarnă

rotund. Lungimea din “barba” taurului este de 10-15 cm. La vițel, această “barbă” începe să

contureze, dar slab, cam in noiembrie (la vârsta de circa 6 luni). Vițelul este greu de deosebit

de vițea, deoarece în afară de barbă ,nu prezintă alte semen distinctive. După organele genital

nu se poate face deosebire în teren, la distantă.

1.7 Năpârlirea

Are loc de două ori pe an , prima năpârlire fiind primăvara si cea de a doua toamna.

Cea de primăvara începe cam la mijlocul lui aprilie durând aproximativ 20 – 25 de zile.

6

Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, terminându-se în luna octombrie. Dar nu la toți

indivizii năpârlitul începe și se termină in la aceeași data.

1.8 Dentiția

Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior, în cel superior în loc de incisivi are

bordura elastică, cu care poate prinde si rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi.

Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor și este lipit de aceștia, încât lasă impresia

unui al 4-lea incisiv; cel din maxilarul superior nu are smalț, din această cauză pe parcursul

timpului capătă o culoare închisă. Acest dinte fiind considerat o parte din trofeul cerbului.

1.9 Excrementele

Excrementele au un rol foarte important deoarece cu ajutorul lor putem face diferența

dintre mascul si femelă. La taur, diametrul excrementelor este mai mare decât la ciută, la un

capăt au un mic con ( un vârf ), iar celălalt capăt prezintă o scobitură. La femelă, diametrul

este mai mic, la un capăt are tot un vârf în formă de con, însă cealaltă parte are o formă

convexă. Deosebirea dintre sexe se poate faci si după felul cum urinează: masculul urinează

înaintea picioarelor dinapoi pe când femela în urma acestora.

2. TROFEUL CERBULUI

Constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Primul rând de

coarne începe sa crească la vițeii de un an, având forma unor sulițe. Creșterea lor are loc dintr-

un cilindru frontal si cad în fiecare an, în primăvară, la cerbii bătrâni coarnele cad mai

devreme, iar la cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului

ca stratul despărțitor al coarnelor de cilindru frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai

mica atingere.

7

Trofeul este alcătuit din craniu, doi cilindri frontali care leagă craniul de prăjini şi

prăjinile. Ramificaţiile prăjinilor poartă denumiri specifice (raza ochiului, raza de gheţuri,

raza mijlocie), cele din vârf alcătuind coroana, care poate avea diferite forme. Trofeele

cerbului carpatin se caracterizează prin perlaj (totalitatea proeminenţelor) abundent, culoarea

în general închisă şi greutatea mare, care în cazuri excepţionale, depăşeşte 14 kg. In timpul

creşterii, coarnele sânt învelite în piele ce se exfoliază prin luna iulie-august.

Înaintând în vârstă, coarnele se dezvoltă continuu, dar numărul de ramuri nu este un

criteriu de determinare a vârstei. Longevitatea (vârsta maximă) a cerbilor în libertate este de

17-18 ani, însă coarnele cele mai puternice le are la 12-14 ani

Coarnele au diferite denumiri: cerb sulițar când are coarne neramificate , cerb furcar

când în afară de prăjină are la fiecare corn câte o ramură( cea a ochiului) , cerb de 6 , care are

trei ramuri la fiecare corn, cerb de 8 , 11 , 12.

În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este același, spre exemplu 8 si 8,

trofeul se va numi de 16 par, iar daca nu este egal, spre exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar

la cealaltă 7, sau mai puține, se va numi trofeu de 16 impar. Ramura lupului se numește aceea

care este situată între ramura mijlocie si coroană, dar care nu face parte din coroană.

Trofeul trebuie sa fie păstrat si montat corect pe un suport de lemn cu maxilarul

superior între, precum , și cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn( nu numai partea cu

8

molarii si premolarii ci si cea cu incisivi). Coarnele se lasă să se răcească si numai după aceea

se manipulează.

Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele: coarnele si caninii.

Carnea este un produs secundar. În cazul valorificării prin vânători din alte ţări, aceştia

primesc, în schimbul sumei plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de

deţinătorul fondului

3. Vârsta cerbului

Vârsta cerbului se poate aprecia de la distanta prin forma corpului si comportamentul

lui. Un cerb de 3-4 ani are corpul zvelt, gâtul subțire, păr puțin si scurt, cu linia spatelui

orizontala si capul purtat sus. Boncănește destul de des si prezintă încredere fata de om. Un

cerb de 7-9 ani are corpul masiv, gatul mai gros, par mult si mai lung, capul purtat mai jos

decât cel tânăr. Este prudent, gata de lupta întotdeauna. Un cerb bătrân, 12-14 ani, are corpul

masiv, gatul gros, păr mult si lung, își poarta capul puțin mai sus decât cerbul de 7-9 ani.

Linia spatelui coboară de la greabăn spre crupa si este foarte precaut in teren. Boncănește mai

rar si scurt, având mișcări domoale. Aprecierea vârstei cerbului împușcat se face după

examinarea dentiției. Longevitatea cerbului, atât la masculi cat si la femele, este de circa 20

de ani, însa, exista posibilitatea ca aceasta vârsta sa fie depășita de unele exemplare

4. Urmele

Urma taurului se deosebește de a ciutei prin următoarele caracteristici:

- urma masculului : la mascul urma este mai rotunda si mai mare decât a ciutei, are o

poziție înclinată fața de direcția de mers si are mai vârfurile unghiilor mai

apropiate decât la ciută.

9

- urma ciutei : este mai lunguiață si de dimensiuni mai mici decât a taurului si are o

poziție paralelă față de direcția de mers, unghiile aceluiași picior au lungimi

diferite si sunt mai depărtate între ele decât la taur.

Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi. Când

animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul iar pe pământ se

imprimă si pintenii.

Alte caracteristici ale urmelor:

- lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic si la ciută 57

cm, iar la mistrețul mascul de 3 ani 42cm. Lungimea se măsoară de la vârful

copitei piciorului dinapoi pana la vârful copitei piciorului dinainte;

- la ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu puțin mai lungă decât cea

interioară, deci văzând o urmă, se poate ști de la care picior provine. Deosebirea

dintre urmele cerbilor si cele ale mistreților este aceea ca la cerb pintenii sunt

așezați mai sus si lasă amprenta sub formă rotundă, pasul fiind mai lung decât la

mistreț.

5. Biotop

Favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere ( cel puțin 5000 ha), liniște,

deci fără sau cu puține așezări omenești, cu sol fertil, deci bogat in hrană străbătute de ape

curgătoare si cu mocirle bune pentru scăldători. Condițiile de hrana sunt mai bine îndeplinite

de pădurile de foioase sau amestec de foioase cu rășinoase, cu enclave cultivate agricol sau cu

poieni, cu arboret având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarba fragedă si lăstari,

cât si arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum si arborete de vârstă înaintată

producătoare de jir, ghindă sau alte fructe de pădure.

O mare parte din hrană a cerbului o constituie frunzele arborilor foioși, de aceea

pădurile de rășinoase crude nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici,

in parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul, scorușul care se găsesc in subarborete.

10

În condițiile tarii noastre ar putea trai si la șes, însă aici nu există păduri de întinderi mari,

liniște, de aceea a fost nevoit sa se retragă la munte, încât azi adevărata patrie a cerbului este

muntele, existenta lui la câmpie fiind o excepție. Cerbul este azi un vânat de pădure.

6. Reproducerea

Împerecherea are loc din prima decadă a lunii septembrie până la prima decadă a lunii

octombrie, la câmpie unde temperatura este mai ridicată începe mai devreme.

Perioada boncănitului la cerb este in toi de obicei între 20 si 30 septembrie. Data

începerii este aceea când ciuta intra in călduri deci ea dictează momentul împerecherii. Pentru

acest moment din ciclul anual al vieții se formează așa numitele grupuri de boncănit compuse

dintr-un taur si 2-7 ciute, uneori mai multe care se adună în anumite puncte numite locuri de

boncănit alese de cerbi după anumite criterii: parchet de curând exploatat in care plantația n-a

depășit înălțimea omului, terenul plan este cel mai preferat pentru boncănire. În lipsa unor

astfel de parchete, boncănitul poate avea loc si in poieni, fânețe sau chiar în arborete rare.

În asemenea locuri, după câteva zile se pot vedea zgârieturi in pajiște, lăsate de

copitele cerbilor ce s-au bătut între ei. Pentru stăpânirea grupului de ciute între taurii rivali se

dau lupte acerbe, cel mai puternic rămânând stăpân până când este învins de un alt pretendent

și mai puternic decât el. pe cel învingător îl mai numim cerb cu ciute, iar pe cei bătuți care

stau si boncănesc la o oarecare distanță de grup îl numim lăturaș, fiindcă stau pe de lături.

Câteodată lupta dintre cerbi se termină cu moartea unuia dintre rivali, dacă celălalt a reușit să-

i înfigă ramurile ochiului în coste. În perioada de boncănit grupul de ciute stă în apropierea

taurului puternic, hrănindu-se dar in același timp fiind atente la orice zgomot. Cerbul mascul

fiind neatent, atenția lui fiind captata de dorința de a se împerechea, pauza grupului în acea

perioada este făcută de ciute. De aceea când vânătorul se apropie de grupul de boncănit el

trebuie să se ferească în primul rând de ciute. Boncănitul în perioada da împerechere formează

11

una din laturile frumoase ale vânătorii la cerb.

După terminarea boncănitului, cerbul mascul își sporește treptat greutatea, iar dacă

toamna este lunga si hrana abundenta, intra in iarna destul de bine refăcut. În timpul iernii,

greutatea scade din nou, in funcție de asprimea gerului si grosimea stratului de zăpadă, iar o

dată cu începutul primăverii, cerbul se reface, hrana fiind mai abundenta ,iar temperatura mai

ridicată. Așa dar când se vorbește de greutatea corporala a cerbului, trebuie sa se precizeze si

anotimpul in care sa reface. Ciuta nu pierde din greutate in timpul boncănitului, deoarece ea

nu-și întrerupe alimentare.

7. Hrana

Hrana cerbului este vegetală și constă, în perioada de vegetație, din plante erbacee si

frunze de arbori, inclusiv lujeri în creștere și iarna din plante erbacee care au rămas verzi, apoi

din lujeri,muguri, coajă de arbori. Consumă și licheni de aceea in perioada de iarna ei sunt in

12

căutare de mâncare prin parchete exploatate, în poieni și terenurile agricole din apropiere.

Hrana este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales

arboretele de rășinoase bine închise, în care pe sol nu există pătură erbacee. Existența ăn

păduri a salciei căprești, a socului, plopului tremurător, scorușului, murului si a multor alte

foioase preferate cerbului, sporește valoarea pădurii ca sursă de hrană. În anii de fructificație

de jir si ghindă cerbul populează și pădurile de dealuri găsind hrană din belșug. Calitatea

hranei poate fi mult îmbunătățită de om prin culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situația

hranei se înrăutățește când omul, prin crearea de arborete pure, în special rășinoase schimbă

compoziția floristică a pădurii. S-a stabilit ca în perioada de cca. 4 luni si jumătate cât durează

creșterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3 – 2,3 kg acid fosforic si 1,7- 2,9 kg

calciu pe care trebuie să le găsească în hrană pe care o consumă. Această cantitate de fosfor si

calciu este necesară pentru formarea unor coarne de 6-10 kg greutate.

8. Scăldătorile

Taurului îi place să se scald. Dar face acest lucru nu in apă limpede ci preferă mocirla,

astfel încât la ieșirea din aceasta are corpul acoperit cu un strat de noroi. Baia lui constă în

rostogolirea trunchiului de câteva ori prin mocirlă. Face uz de baie mai ales vara pe căldură,

dar nevoia de a se scalda în felul lui își are punctul culminant în perioada boncănitului când

intră când se scalda de mai multe ori in aceeași zi.

9. Pagubele cauzate de cerb

Pagubele cauzate de către cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât și în păduri

și se produc de obicei atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depășită, precum și în

cazul unor concentrări cauzate fie de necesitatea procurării de hrană fie de tulburarea liniștii.

Iarna, prin roaderea lujerilor și a cojii arborilor poate afecta vizibil regenerările

forestiere și plantațiile pomicole din locurile de concentrare. Primăvara poate cauza prejudicii

13

prin călcarea semănăturilor și a culturilor de cartofi, ori prin dezgroparea acestora cu

picioarele. În cazul fondului luat în sediu deși efectivul optim este depășit, pagubele produse

de cerbi sunt practic neînsemnate în raport cu suprafața populată. Acolo unde se constată

prejudicii însemnate se vor lua unele măsuri pentru combatere, spre exemplu:

- menținerea efectivelor de la un nivel normal și într-o structură optimă;

- asigurarea liniștii în pădure;

- conservarea resurselor naturale de hrană;

- interzicerea pășunatului cu animale domestice în fondul forestier;

- alungarea cerbilor din zonele periclitate;

- administrarea hranei complementare în zonele limitrofe.

10. Dușmani și boli

Dușmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna când stratul de

zăpadă este gros și a prins scoarță la suprafață, în care cerbul se scufundă datorită greutății

sale pe când lupul nu. Vițeii sunt atacați și de câini de la turmele de vite. Râsul și ursul

cauzează mai rar pagube, principalul dușman rămânând , după cum spuneam, lupul. Nu

trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală (braconajul).

La boli cât și la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale.

Dintre boli, se menționează: Antrax-ul, Camphenomia, rufibarbis, Hipodermoza. În fondurile

de vânătoare de pe terenurile umede poate fi întâlnită gălbeaza ( Fascicolo hepatica).

Măsurile care trebuie luate pentru a avea un efectiv de cerbi sănătoși și satisfăcător

numeric și calitativ, sunt: paza contra braconajului, combaterea dușmanilor cerbului, în primul

rând a lupilor și a câinilor hoinari, îmbunătățirea condițiilor de hrană, pentru a se ajunge, în

toate fondurile, la efectivul optim, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate și selecția

prin împușcare.

14

11. Metode de vânătoare la cerb

Se aplică metodele: la pândă si cea prin apropiatul. Vânătoarea se face cu arma

ghintuită, de la calibrul 7,6 mm in sus.

11.1 Metoda de pândă: se practică la punctele frecventate de cerb, la locurile de

boncănit ,scăldători, poieni, ogoare. Pânda poate avea loc fie dimineața fie seara, vânătorul

fiind așezat intr-un observator bine camuflat. Cerbii mari de împușcă foarte bine la pândă de

seară în timpul boncănitului deoarece dimineața ei se odihnesc după tot efortul depus în

timpul nopți, lăsând ciutele cu un cerb mai tânăr. Vânătoarea la pândă oferă vânătorului timp

suficient să observe calitatea trofeului, fiind o metodă comodă și accesibilă. Pentru reușita

vânătorii cerbului la pândă, vânătorul se așează in observator înainte cu aproximativ o oră,

vânătorul trebuind să fie bine camuflat si sa adopte un comportament delicat. Locul de pândă

după direcția vântului, este ales ca vântul să bată dinspre vânat spre vânător, sau lateral. La

apropierea vânatului de observator, vânătorul execută mișcări lente atunci când se ridică în

picioare, duce binoclul la ochi sau își pregătește arma. Limierul dacă este bine dresat și

disciplinat poate fi luat de vânător. Dacă în ziua respectivă ne se trage nici un foc de armă,

vânătorul se retrage încet, dacă observatorul nu-l permite sa doarmă peste noapte in teren.

11.2 Metoda prin apropiat (dibuitul): această metodă constă în apropierea de vânat.

Prezintă următoarele avantaje și dezavantaje:

Avantaje:

- șansele da a împușca sunt mai ridicate decât in cazul pândei, deoarece se parcurge

o suprafață mai mare de teren și se pot vedea mai multe posibile piese de vânat;

- vânătorul este în mișcare si are satisfacția apropierii de vânat, fără sa fie observat;

- cercetează mereu alte si alte colțuri din natură; există mai multe situații de a trage;

Dezavantaje:

- este mai obositoare decât pânda

15

- nu orice vânător o poate practica, mai cu seamă pe terenuri accidentate

- presupune existența unui minimum de cărări de vânătoare care să poată permită

apropierea fără zgomot;

- cere experiență pentru a nu speria vânatul;

Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai grea, dar și cea care oferă

satisfacțiile cele mai mari. Imitarea glasului cerbului în perioada boncănitului, de către

vânător sau de însoțitorul acestuia, nu este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în

aplicarea metodei prin apropiat.

11.3 Vânătoarea cerbului din căruță: această metodă se bazează pe ideea că vânatul,

obișnuit cu unele zgomote făcute de om în locurile în care trăiește el, se ferește mai puțin de o

căruță țărănească decât de omul mergând pe jos. Vânătorul aflat în căruță vede vânatul și

coboară în partea opusă adăpostindu-se după un arbore, o tufă pentru nu fi văzut. Căruța își

continuă drumul cu cel care-o conduce, cerbul fiind atent la ea. Această metodă este utilizată

doar in zona de câmpie sau coline joase, accesibile căruței și nu este așa de captivantă precum

apropiatul sau pânda. În țara noastră această metodă se poate aplica in județele: Arad, Bihor,

Ilfov, Prahova şi Timiş.

11.4 Vânătoarea la goană: nu este o goană propriu-zisă cum se execută la mistreţ, ci

este mai mult o alergare a cerbilor spre locurile unde stau vânătorii. Metoda sete considerată

chiar incorectă în cazul cerbului, în goană fiind greu de observat vârsta si calitatea trofeului.

În altă ordine de idei, goana la cerb ca şi la căprior şi la capra neagră este interzisă prin lege in

tara noastră.

Perioada optimă pentru vânătoarea taurului este perioada de boncănit. Sezonul de

vânătoare începe însă mai devreme, la 1 septembrie, şi se termină mai târziu, la 15 decembrie

pentru tauri si, respectiv, la 15 februarie pentru ciute şi viţei. Iată câteva măsuri necesare la

vânătoarea cerbului carpatin: se impune a fi reţinut ca aproximativ 70 % din cota de recoltare

la tauri si 100 % în cazul femelelor ,trebuie scoase selectiv. În plus, pentru gestionarea

raţională a speciei, trebuie extrase exemplarele de selecţie înainte şi la începutul perioadei de

boncănit, iar cele de trofeu în a doua jumătate a acestei perioade dau mai târziu. O altă

perioada favorabilă selecţiei este după cârduire ( 15 noiembrie – 15 decembrie ), când prin

comparaţie poate alege mai corect.

16

Masculul ( cerb)

Femela (ciută)

Vițelul ( cerbul pui)

17