MODULUL XI

PUTEREA EXECUTIVĂ

1. Precizări terminologice

2. Structura executivului

3. Raporturile legislativ-executiv

3.1. Rolul legislativului în formarea executivului

3.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora

3.3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

4. Raporturile Parlamentului RM cu Guvernul RM

5. Generalități privind Guvernul RM

Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994. // Monitorul Oficial Nr. 1 din 12.08.1994.    

Lege cu privire la Guvern Nr. 64 din 31.05.1990. // Monitorul Oficial Nr. 131-133 din 26.09.2002.  

1. Precizări terminologice

În cadrul ,,puterilor” statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice, puterea executivă.

Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie fie prin expresia de ,,puterea executivă”, fie

prin cea de ,,autoritate administrativă”, fie prin cea de ,,administraţie de stat”.

Constituţia RM, în titlul III, întitulat ,,Autorităţile publice” reglementează, în ordine,

Parlamentul (cap. IV), Preşedintele RM (cap. V), Guvernul (cap. VI), Administraţia publică (cap.

VIII). Practic sunt numite direct autorităţile.

Autorităţile administrative desfăşoară acea activitate statală care constă în organizarea

executării şi executarea în concret a legilor. Autorităţile administrative (executive) au în sarcină

conducerea politicii naţionale şi dispun pentru aceasta de un aparat administrativ, chemat să joace

un rol important.

2. Structura executivului

Executivul formează cu precădere obiectul de studiu al ştiinţelor administrative. Pentru

Dreptul Constituţional importantă este identificarea marilor structuri executive, care sunt în sistemul

statal şi desigur a raporturilor cu celelalte autorităţi.

Interes pentru Dreptul constituţional prezintă următoarele structuri executive:

a) şeful de stat;

b) guvernul;

c) ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;

1

d) organele locale ale administraţiei publice.

Vom menţiona desigur şi aparatul administrativ considerabil însărcinat să pregătească şi să

execute decizii, aparat distribuit la nivelul fiecărei structuri executive.

Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau

preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ.

Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de Cabinet, Guvern,

Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de faptul dacă executivul

este format din una sau două structuri. Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului

(acolo unde există), şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 97 al Constituţiei RM, Guvernul este

alcătuit din Prim-ministru, prim-viceprim-ministru, viceprim-miniştri, miniştri şi alţi membri

stabiliţi prin lege organică.

Cât priveşte şeful guvernului, el se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-ministru,

preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.

Sunt sisteme constituţionale în care nu există şi un şef al guvernului, în care şeful de stat ca

şef al puterii executive cumulează şi funcţia de şef de guvern (S.U.A. de exemplu). Aici miniştrii se

subordonează direct şefului de stat.

În sistemele constituţionale în care există o distincţie între şeful de stat şi şeful de guvern

(sistem executiv dualist) şeful guvernului are un rol important în formarea guvernului (el întocmeşte

şi prezintă lista acestuia) şi în formularea programului acestuia.

Guvernul este structura de referinţă în studiul raportului dintre puteri, pentru că el conduce

executivul.

Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în domeniile

lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se subordonează

guvernului.

Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile administrativ

teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare

dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către cetăţeni.

3. Raporturile legislativ-executiv

O examinare a raporturilor legislativ-executiv presupune explicarea succintă a implicării

legislativului în formarea şi activitatea executivului, apoi a compatibilităţii funcţiei parlamentare şi

funcţiei executive precum şi a rolului executivului.

3.1. Rolul legislativului în formarea executivului

2

Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea

executivului. Acest rol este diferit de la un sistem constituţional la altul şi este în directă legătură cu

forma de guvernământ, precum şi cu structura executivului.

Desemnarea şefului executivului

Dacă prin şeful executivului, sau al puterii executive, înţelegem şeful de stat, vom observa că

rolul parlamentului în desemnarea acestuia diferă în funcţie de forma de guvernământ.

Astfel, în forma de guvernământ monarhic, unde monarhia este, de regulă, ereditară,

intervenţia parlamentului este rară şi puţin semnificativă, în republica prezidenţială, şeful statului

fiind ales prin vot universal şi direct, rolul parlamentului este redus doar la solemnitatea depunerii

jurământului şi preluării funcţiei. Cât priveşte republica parlamentară, aici şeful statului fiind ales

de parlament, în mod firesc rolul legislativului se realizează în deplinătatea sa.

Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

Și în acest domeniu situaţiile sunt diferenţiate. Trebuie reţinut că diferenţierea între şeful

guvernului şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului fiind figură juridică

distinctă în cadrul oricărui guvern (cu excepţia situaţiilor în care funcţia este exercitată nemijlocit de

către şeful de stat). De regulă şeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, criterii politico-

juridice, iar el prezintă lista membrilor guvernului.

În regimurile prezidenţiale (Brazilia, SUA, Mexic) funcţiile de şef de stat şi de şef de guvern

sunt îndeplinite de aceiaşi persoană, şeful de stat. Cât priveşte numirea miniştrilor, în unele regimuri

prezidenţiale (Congo, Costa Rica, Finlanda) aceasta revine şefului de stat fără intervenţia

parlamentului, în timp ce în altele (SUA) ea este realizată de către şeful de stat cu avizul şi

consimţământul Senatului.

În regimurile semiprezidenţiale, în cele monarhice, precum şi în cele parlamentare se pot

identifica mai multe situaţii.

Într-un prim grup de state se foloseşte formula simplă a alegerii directe. Aici camerele

parlamentului desemnează şeful guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. La propunerea

acestuia, membrii guvernului sunt desemnaţi potrivit aceleiaşi proceduri. Procedeul s-a practicat în

statele din Estul Europei până la abolirea structurilor comuniste.

Într-un al doilea grup de state (Australia, India, Anglia) şeful partidului majoritar al camerei

populare (joasă, de bază sau aleasă prin vot direct) este invitat de către şeful de stat să formeze

guvernul. Practic aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul votului şi calitatea de lider al

partidului care a câştigat majoritatea mandatelor parlamentare.

Un al treilea grup de state în care cuprindem Belgia, Italia, Ţările de Jos, obţinerea unei

3

majorităţi parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide.

De aceea aici un rol aparte în desemnarea guvernului revine şefului de stat. Astfel, în Israel, şeful

statului însărcinează cu formarea guvernului un membru al Knesetului (parlamentul) considerat a

avea şanse reale în opinia sa şi a grupurilor politice din parlament consultate în investitura

parlamentară. Acesta devine prim-ministru. Rolul parlamentului aici este şi el important, considerat

chiar decisiv. În investirea primului ministru au un rol mare grupările politice şi coaliţiile de grupări

politice care sunt consultate de către şeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma

guvernul. Deci propunerea este în principiu dinainte negociată şi acceptată. Cât priveşte membrii

guvernului, aceştia sunt aleşi de partidul lor pe baza acordurilor între partidele membre ale coaliţiei

guvernamentale. Desigur primul ministru desemnat are o anumită influenţă în desemnarea

miniştrilor din partea partidului său.

În fine, într-un al patrulea grup de state (Monaco, Tailanda, Zambia) parlamentul are un rol

redus în desemnarea şefului guvernului. Astfel, potrivit Constituţiei Kuweitului, emirul desemnează

primul ministru, după consultarea Adunării Naţionale, a preşedintelui său, a ex-preşedintelui său şi

a unui număr de personalităţi eminente ale ţării. Decretul prin care emirul desemnează primul

ministru nu mai este supus nici unei aprobări din partea parlamentului. Tot emirul după consultări

cheamă în guvern membri ai parlamentului şi alte personalităţi. Parlamentul nu are dreptul de a

contesta asemenea desemnări.

În Republica Moldova, potrivit art. 98 al Constituţiei, Preşedintele RM, după consultarea

fracţiunilor parlamentare, desemnează un candidat pentru funcţia de Prim-ministru. Candidatul

pentru funcţia de Prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la desemnare, votul de încredere al

Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului. Programul de

activitate şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa Parlamentului. Acesta acordă încredere Guvernului

cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele

Republicii Moldova numeşte Guvernul. Preşedintele RM este acela care are dreptul să revoce şi să

numească, la propunerea primului ministru pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere

guvernamentală sau de vacanţă a postului.

Anumite explicaţii privind învestitura guvernului sunt de asemenea, pertinente. Pentru ca un

guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate el are nevoie de o aprobare asupra componenţei şi

programului său de guvernare, de învestitură. Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său

legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi direct. Se pune problema de a şti când şi

cum se realizează această aprobare.

Astfel, în ţări precum Austria, Franţa, Grecia, Israel, Italia, aprobarea parlamentară trebuie să

fie explicită. Guvernul, o dată numit de şeful de stat este obligat să se prezinte înaintea adunărilor

pentru a obţine învestitura. În Italia, de exemplu, guvernul este numit de preşedintele republicii, la

4

propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri, înaintea votului parlamentului. Constituţia italiană

prevede că guvernul trebuie să obţină învestitura ambelor camere în 10 zile după formarea sa. În

Franţa, preşedintele republicii desemnează o personalitate însărcinată cu formarea cabinetului, după

care la propunerea primului ministru numeşte miniştrii. După formarea guvernului primul ministru

comunică Adunării Naţionale programul său. Dacă majoritatea Adunării nu aprobă programul,

primul ministru trebuie să prezinte demisia guvernului.

Sunt şi ţări în care nu există o procedură formală de învestitură din partea parlamentului,

aceasta realizându-se tacit. În Anglia, de exemplu, membrii guvernului sunt numiţi de coroană,

parlamentul neputând interveni. Aici primul ministru poate rămâne, măcar teoretic în fruntea

guvernului chiar împotriva voturilor celor două camere. Practic însă un asemenea lucru este greu de

realizat pentru că guvernul are nevoie de votul şi sprijinul Camerei comunelor, dar un vot contrar,

într-o problemă importantă pentru guvern, antrenează demisia sa.

3.2. Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora

În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la

actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în

guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului.

Se afirmă tot mai ferm că organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze politica şi

să o pună în aplicare. Rolul organelor executive este de a lua decizii de a realiza programe, de a

angaja şi realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a

reglementa afacerile şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.

Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această misiune. Din punct de

vedere tehnic ele dispun de un număr restrâns de oameni de decizie, ierarhizaţi. Din punct de vedere

politic membrii executivului sunt conducători, lideri, ai partidului majoritar. Deşi ne menţinem la

nivelul marilor principii constituţionale vom observa că un răspuns simplu în legătură cu relaţiile

privind activitatea legislativului şi cea a executivului nu este uşor de formulat. Din punct de vedere

instituţional executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă publică ce este

indispensabilă executării legilor. Iată suficiente argumente ce pledează pentru un raport favorabil

executivului. De asemenea dificultatea unor determinări foarte nete între legislativ şi executiv rezi-

dă în rolul partidelor politice în constituirea şi activitatea autorităţilor statale. Este ştiut că partidul

învingător în alegeri are posibilitatea de a-şi impune opţiunea sa politică atât prin parlament cât şi

prin guvern.

Intervenţia legislativului în activitatea executivului

Aceasta se realizează prin mai multe căi:

5

a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea

executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute. Sub acest aspect este de necontestat

caracterul supraordonat al activităţii legislative.

b) Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de

guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în

guvern. De regulă, neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.

c) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi

obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul

dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării precum şi modul în

care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern. În vederea realizării programului de

activitate al Guvernului, Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de

abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (art.

106/2 C RM).

d) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante funcţii

ale parlamentului. Existenţa parlamentului şi dreptul său de control, explicit prevăzut în constituţii,

constituie un avertisment permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.

Intervenţia executivului în activitatea legislativului

a) Cu prilejul iniţiativei legislative. În toate sistemele constituţionale, printre subiecții

dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. Potrivit statisticilor, în regimurile unde

guvernul este responsabil în faţa adunărilor parlamentare, aproape 90% din legile adoptate sunt de

origine guvernamentală.

b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de

elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea

legii, nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme

constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri înte-

meiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de veto, putând practic

bloca o lege.

c) Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului

este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

3.3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

Problema compatibilităţii între funcţia parlamentară şi cea ministerială este mereu actuală,

mereu discutabilă şi de o reală importanţa teoretică şi practică. Practica constituţională a statelor

evidenţiază câteva soluţii distincte.

6

Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este considerată ca

incompatibilă cu exerciţiul unui mandat în parlament: dacă un parlamentar doreşte să accepte

ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Acest sistem este privit cu

rezerve şi chiar criticat pentru motivul că ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind deci

un obstacol în colaborarea puterilor.

Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi colaborarea puterilor

permiţând cumularea celor două funcţii (mandate). În acest sistem se reacţionează pozitiv la

rezervele şi criticile mai înainte expuse. Astfel în ţările care sunt inspirate din sistemul britanic,

miniştrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină

într-un anumit termen după intrarea lor în funcţie.

În Republica Moldova, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului nu este

compatibilă cu cea de parlamentar.

Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi a funcţiei ministeriale vom observa că

suntem încă într-un domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi desigur practice. În aceste căutări

pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi argumente contra.

În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul desemnării

conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi guvernului.

Teoretic şi practic atât majoritatea parlamentară cât şi guvernul au aceeaşi sursă a legitimităţii

şi afinităţii şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru platforma politică a

aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi mandatului parlamentar înlătură conflictele

constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă a problemelor legislative şi executive şi o

unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit operativitatea şi eficienţa.

Pot fi însă formulate şi argumente contra. Astfel îndeplinirea simultană a funcţiei ministeriale

şi mandatului parlamentar este contrară separaţiei puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă.

Apoi aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. În fine, o asemenea soluţie

face în practică ineficient controlul parlamentar asupra guvernului. S-ar ajunge, într-o interpretare

puţin exagerată dar nu şi absurdă, ca guvernul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai

din parlamentari.

4. Raporturile Parlamentului RM cu Guvernul RM

Informarea Parlamentului. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă

informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Membrii Guvernului au

acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.

Întrebări şi interpelări. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la

întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi. Parlamentul poate adopta o moţiune prin care

7

să-şi exprime poziţia faţă de obiectul interpelării.

Exprimarea neîncrederii. Parlamentul, la propunerea a cel puţin o pătrime din deputaţi, îşi

poate exprima neîncrederea în Guvern, cu votul majorităţii deputaţilor.

Angajarea răspunderii Guvernului. Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa

Parlamentului asupra unui program, unei declaraţii de politică generală sau unui proiect de lege.

Guvernul este demis dacă moţiunea de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea

programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege, a fost votată cu exprimarea

neîncrederii. În celălalt caz, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau

declaraţia de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.

Delegarea legislativă. În vederea realizării programului de activitate al Guvernului,

Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a

emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Legea de abilitare va stabili, în

mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Dacă legea de abilitare o

cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului. După expirarea termenului stabilit pentru

emiterea ordonanţelor, acestea pot fi abrogate, suspendate sau modificate numai prin lege.

5. Generalități privind Guvernul RM

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală

a administraţiei publice şi este responsabil în faţa Parlamentului.

În conformitate cu împuternicirile sale Guvernul:

1) promovează în viaţă legile RM, decretele Preşedintelui RM şi exercită controlul asupra

executării hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;

2) stabileşte funcţiile ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din

subordinea sa, asigură întreţinerea autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele mijloacelor

financiare aprobate în acest scop de Parlament;

3) coordonează şi exercită controlul asupra activităţii organelor administraţiei publice locale

ale RM;

4) realizează programele dezvoltării economice şi sociale a republicii, creează condiţii pentru

funcţionarea autoadministrării;

5) conduce organele de apărare a teritoriului, securităţii RM şi a cetăţenilor ei;

6) asigură promovarea politicii interne şi externe a RM.

Guvernul se formează în   următoarea componenţă: prim-ministrul, prim-viceprim-ministrul,

viceprim-miniştrii, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege.

Organele centrale de specialitate ale administraţiei publice

8

MINISTERE:

1. Ministerul Economiei

2. Ministerul Finanţelor

3. Ministerul Justiţiei

4. Ministerul Afacerilor Interne

5. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene

6. Ministerul Apărării

7. Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor

8. Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare

9. Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor

10. Ministerul Mediului

11. Ministerul Educaţiei

12. Ministerul Culturii

13. Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei

14. Ministerul Sănătăţii

15. Ministerul Tineretului şi Sportului

16. Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor;

ALTE AUTORITĂŢI ADMINISTRATIVE CENTRALE:

1. Biroul Naţional de Statistică

2. Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru

3. Biroul Relaţii Interetnice  

4. Agenţia „Moldsilva”

5. Agenţia Rezerve Materiale

6. Agenţia Turismului

7. Centrul Naţional Anticorupţie

Şedinţele Guvernului se desfăşoară după caz, dar nu mai rar decât o dată pe trimestru.

Şedinţele Guvernului sunt prezidate de Prim-ministru sau de unul din viceprim-miniştri. Şedinţele

sunt deliberative, dacă la ele participă majoritatea membrilor Guvernului. Şedinţele Guvernului sunt

publice. La decizia  Prim-ministrului, şedinţele pot fi închise.

Prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia:

1) prezidează şedinţele Guvernului şi ale Prezidiului lui;

2) în cazuri excepţionale ia decizii  în problemele conducerii Republicii Moldova în limitele

competenţei Guvernului şi  informează despre aceasta Guvernul la şedinţa lui ordinară;

9

3) asigură colegialitatea în activitatea Guvernului;

4) formează Guvernul şi propune componenţa lui în modul stabilit;

5) acordă împuterniciri  pentru  negocierea şi  semnarea  tratatelor internaţionale ale

Republicii Moldova;

6) dispune efectuarea de către Corpul de control al Prim-ministrului a controlului privind

implementarea eficientă şi în termen de către administraţia publică centrală de specialitate a

responsabilităţilor puse în sarcina acesteia;

7) prezintă spre examinare Prezidiului Guvernului sau pune în faţa Preşedintelui Republicii

Moldova chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor sancţiuni disciplinare faţă de

membrul Guvernului;

8) în cazul în care unul din miniştri nu îşi exercită atribuţiile conform legislaţiei, este în drept

să înainteze Preşedintelui Republicii Moldova propunere privitor la revocarea acestui ministru;

9) informează Preşedintele Republicii Moldova în problemele deosebit de importante pentru

ţară.

Actele Guvernului

Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii.

Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor.

Ordonanţele sunt acte normative cu putere de lege ordinară, adoptate într-o anumită perioadă

de timp şi în domeniile care nu fac obiectul legilor organice.

Dispoziţiile se emit de Prim-ministru pentru organizarea activităţii interne a Guvernului.

Hotărârile şi dispoziţiile Guvernului se semnează de Prim-ministru. Ordonanţele se semnează

de Prim-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare,

Hotărârile şi ordonanţele se adoptă cu votul majorităţii membrilor Guvernului.

10