Dendrologie IFR

UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT AGROTURISTIC

SPECIALIZAREA: INGINERIE ŞI MANAGEMENT ÎN ALIMENTAŢIE

PUBLICA SI AGROTURISM

Prof. dr. ing. Mihail MAREŞ

DENDROLOGIE

Departamentul IFR

Editura BIOTERRA

Bucureşti 2011

0

Dendrologie IFR

Cuprins

Introducere

Amplasarea naturală a speciilor dendrologice pe teritoriul ţării noastre

Cap.1. Subîncrengătura Gymnospermae

Familia Pinaceae (Abietaceae).

Abies alba Miller; Abies concolor

Genul Picea A. Dietr - Molid Picea abies

Picea pungens

Genul Pseudotsuga

Pseudotsuga menziesii

Genul Larix Miller

Larix decidua - Larice, Zadă

Genul Pinus L. – Pin;

Pinus sylvestris; Pinus nigra; Pinus cembra Familia Taxaceae Taxus baccata- Tisă

Increngătura Angiospermatophyta

Familia Platanaceae: Genul Platanus

P.occidentalis;P. orientalisP. acerifolia

FamiliaUlmaceae: Genul Ulmus

U.campestris;U.montana; U.laevis

Familia Betulaceae: Genul Betula,

B.verrucosa;

Genul Alnus

A.incana;Glutinosa;

Genul Carpinus

Carpinus betulus

Familia Fagaceae: Genul Fagus F.silvatica;

Genul Quercus

Q.robur; Q.pedunculiflora; Q.ceris; Q.frainetto; Q.petraea; Q.pubescens; Q.rubra.

Familia Juglandaceae, Genul Juglans

J.nigra;J.regia

1

Dendrologie IFR

Familia Rosaceae Genul Sorbus

Sorbus torminalis; Sorbus aucuparia

Genul Prunus

Prunus avium;

Familia Fabaceae: Robinia – R.pseudacacia Gleditschia triacanthos

Familia Simarubaceae: Ailanthus – A.altissima Familia Aceraceae: Acer – A.campestre

A.platanoides; A.pseudoplatanus;A.tataricum; A.negundo;

Familia Hippocastanaceae Aesculus –

A. hippocastanum

Familia Salicaceae: Populus nigra P.alba; P.tremula;

Salix alba; S.fragilis; S.babylonica

Familia Tiliaceae: Tilia – T.cordata, T.argentea, T.platyphyllos

Familia Oleaceae: Fraxinus excelsior, F.ornus

Cap.2. Consideraţii asupra sortimentului de arbori ornamentali

Anexa cu sinteze şi întrebări

Principalii termeni botanici folosiţi in lucrare

Bibliografie

Planşe ilustrative

2

Dendrologie IFR

Prefaţă

Cursul de faţă este adresat studenţ ilor care studiază Dendrologia, de la forma de înv ăţământ “cu frecvenţă redusă” precum şi celor care frecventează cursurile de zi.

Pentru o înţelegere mai uşoară a noţiunilor ş i pentru sistematizarea numeroaselor specii dendrologice ce fac obiectul prezentului curs, pentru memorarea aspectelor esenţiale, la fiecare capitol se prezintă sintetic principalele obiectivele urmărite, iar după detalierea conţinutului, se face un scurt rezumat.

Fiecare capitol este precedat de “cuvinte cheie”, care facilitează căutarea unui anumit subiect din cadrul cursului transpus pe suport electronic ( CD).

Pentru o mai bună sistematizare şi fixare a noţiunilor principale, ca şi pentru a ajuta studentul sa desprindă aspectele cele mai importante din textul lucrării, s-au formulat la fiecare capitol, grupe de întrebări ce constituie totodată şi exemple de posibile chestionare în vederea alcătuirii testelor la examen.

“Tema de casă” care este enunţată spre finalul tematicii parcurse, constituie o modalitate sintetică de evaluare a cunoştinţelor din domeniu.

Aprofundarea şi dobândirea de cunoştinţe suplimentare din tematica abordată în cadrul fiecărui capitol, se poate realiza consultând şi referinţele bibliografice indicate.

Pentru a nu încărca textul cu explicarea unor noţiuni folosite pe parcurs, s-a întocmit un mic îndreptar cu explicaţia unor termeni de morfologia plantelor, în ordine alfabetică.

3

Dendrologie IFR

Introducere

Dendrologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor lemnoase, al arborilor. Ea studiază caracteristicile exterioare şi interne ale plantelor lemnoase, legăturile lor botanice, însuşirile biologice, cerinţele ecologice faţă de factorii de mediu: temperatură, lumină, apa din sol şi atmosferică, comportamentul faţă de diferite tipuri de sol. Se determină pentru fiecare specie în parte, arealul natural de răspândire, pentru a vedea condiţiile naturale în care este formată, răspândirea în ţara noastră pe zone şi altitudini, importanţa ei economică.

Se au în vedere, metodele de înmulţire şi producere a materialului săditor, a puieţilor, prin semănare, butăşire, marcotaj şi altoire.

Acest studiu este foarte important pentru conservarea şi exploatarea pădurilor, îmbunătăţirea condiţ iilor de mediu dintr -o anumită zonă, amelioraţii funciare, perdele de protecţie, luarea în cultură a unor terenuri degradate cu specii pionier, obţinerea materialului lemnos cu cele mai diferite întrebuin ţări, a materiei prime pentru fabricarea taninului, gudroanelor, a principiilor active necesare în industria cosmetică şi farmaceutică servind drept remediu pentru vindecarea unor boli.

Nu în ultimul rând, arborii ne sunt foarte apropiaţi pentru caracterele lor decorative, ocupând un loc important în mai toate spaţiile verzi, datorită caracteristicilor coroanei, a frunzişului, florilor şi fructelor, imprimând forţă, vitalitate şi măreţie oricărui peisaj. În permanenţă apar varietăţi noi, rezultat al muncii de ameliorare, gama plantelor arboricole ornamentale, devenind tot mai bogată.

4

Dendrologie IFR

Amplasarea naturală a speciilor dendrologice pe teritoriul ţării noastre

Ţara noastră dispune de o mare varietate de condiţii naturale privind factorii climatici, edafici (de sol) şi de relief (orografici: altitudine, expoziţie, panta, relief şi vântul).

Pentru fiecare staţ iune (un teritoriu cu condiţii ecologice omogene ce determină o vegetaţie uniformă), caracterizată prin condiţii specifice concrete de mediu, s- a adaptat în decursul timpului o anumită structură a vegetaţiei, reprezentată de specii de plante ierboase, arbustive şi de arbori, care poate creşte cel mai bine în condiţiile date. Cu alte cuvinte arborii, care constituie subiectul lucrării de faţă, ocup ă numai acele suprafeţe de teren, unde întrunesc condiţiile cele mai bune de viaţă, de maximă favorabilitate a factorilor de mediu, sau pe cele mai puţin favorabile, dar unde măcar pot supravieţui.

În felul acesta s-au stabilit pe cale naturală anumite zone în care fiecare fel de arbore creşte şi se dezvoltă mai bine, în care cerinţele lor coincid în cea mai mare măsură cu cele aflate în natură.

În linii generale aceste zone de creştere a arborilor corespund cu marile unităţi de vegetaţie, cele ale ale creşterii şi răspândirii întregii flore, ele fiind determinate în primul rând de durata

perioadei de vegetaţ ie, temperatură, precipitaţii, caracteristicile solului, altitudine.

În literatura de specialitate mai recentă, pentru vegetaţia diferenţiată latitudinal se foloseşte termenul de zonă, iar pentru cea determinată de relief (altitudinal) se foloseşte termenul de etaj de vegetaţie. O corelare între cei doi termeni există, dar succesiunea etajelor în diferiţi masivi muntoşi diferă foarte mult după latitudinea la care se găsesc.

Astfel vegetaţia din ţara noastră se împarte în trei zone mari: zona de stepă şi silvostepă, zona pădurilor (forestieră) şi zona alpină.

5

Dendrologie IFR

Zona stepei se află în partea de sud-est a ţării şi cuprinde partea estică a câmpiei Române (Bărăganul), Dobrogea centrală şi sud-estică. Precipitaţiile scăzute din această zon ă, 400 mm anual, determină o anumită stare de secetă, care face ca pe lângă repausul din timpul iernii, plantele aibă încă un repaus forţat vara, restrângându-se mult perioada de vegeta ţie activă a plantelor. Aceste condiţii climatice împiedică dezvoltarea speciilor lemnoase, cu excepţia unor arbuşti şi a salcâmului (Robinia pseudacacia), care este mai rezistent la secetă.

Zona de silvostepă: situat ă în câmpia Burnasului şi a Bărăganului, în Dobrogea, în sudul Olteniei şi Banatului, în sudul şi centrul Moldovei, ca şi în centrul Transilvaniei (Câmpia Transilvaniei).

Clima în această zonă (precipitaţii între 400 ş i 6oo mm anual), determină apariţia unui amestec de vegetaţie de pădure cu vegetaţia de stepă. Dintre speciile dendrologice cresc trei specii termofile de stejar: stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul sau tufanul (Quercus robur) şi stejarul pufos (Quercus pubescens), alături de care mai pot apare şi alte specii arboricole termofile cum ar fi: Carpinus orientalis, Fraxinus ornus şi mai multe specii de arbuşti.

Zona pădurilor de foioase (nemorală) se împarte în două subzone:

o zonă cu păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), specii mai termofile şi mai rezistente la secetă, mai întâlnită în sudul şi vestul ţării pe tipul de sol brun roşcat de pădure;

subzona gorunului mergând până la o altitudine de 500-700 m , cu sol brun podzolit şi cenuşiu de pădure şi cu precipitaţii de până la 7oo mm anual, a gorunului (Quercus petraea).

În această zonă, care ocupă 21% din suprafaţa pădurilor noastre, se mai întâlnesc atât arborii din zona de silvostepă cât şi alte specii termofile: teiul alb (Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), mojdreanul

6

Dendrologie IFR

(Fraxinus ornus), ulmul de câmpie (Ulmus campestris), glădişul (Acer tataricum), jugastrul (Acer campestre), paltinul (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betula verrucosa), salcia (Salix caprea).

Cu subzona gorunului (specie răspândită pe dealurile mijlocii şi înalte), începe zonarea arborilor pe verticală, ţinând cont de altitudine.

Etajul fagului: se întinde în întreg lanţul carpatic, de la dealurile joase până la cele înalte, de la 700m altitudine, dar putând să coboare până la 400-500 m la latitudini mai mari (spre nord), ca limită inferioară şi merge până la 1400m chiar 1500m. pe versanţii nordici ai Carpaţilor. Pe văile apelor, a unor râuri, coboară chiar până la 100-150 m, cum este pe Valea Cernei şi Valea Dunării. Clima acestui etaj este mai rece iar precipitaţiile cresc în etajul fagului, odată cu înălţimea, de la 600-700 mm până la 900-1000 mm la limita superioară. Solurile sunt variate, de la brune şi brune-gălbui tipice şi podzolite la brune acide.

În ţara noastră etajul fagului ocupă 32% din suprafaţa totală cu păduri, respectiv cca. 2 milioane de hectare.

Alături de fag (Fagus sylvatica), mai cresc alte specii mai puţin pretenţioase faţă de temperatură, ca mesteacănul (Betula

verrucosa), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), carpenul (Carpinus betulus). La partea inferioar ă şi superioară a etajului se asociază cu gorunul, carpenul, bradul, molidul, rezultând arborete de amestec.

Etajul molidului sau zona coniferelor, a răş inoaselor, în care predomină p ădurile de molid (Picea excelsa), se întinde de la limita superioară a fagului, variabilă şi ea ca altitudine (în general se consideră 800m), până la altitudinea de 1600 - 1800 m, formând masive compacte.

Condiţiile climatice de aici sunt destul de variate, determinate de fiecare regiune sau amplasament. Astfel temperatura medie

anuală, este în funcţie de altitudine, de la 60C la limita inferioară,

la 20C la limita superioară, iar precipitaţiile

7

Dendrologie IFR

sunt cuprinse între 700-900 mm, mergând până la 1200 mm anual. Solul este podzolic.

Alături de molid, în acest etaj mai participă bradul alb (Abies alba), care se întâlneşte mai ales la limita inferioară a zonei, iar mai rar, zâmbrul (Pinus cembra), pinul silvestru (pinus silvestris), laricele sau zada (Larix decidua, L.decidua var.polonica), tisa (Taxus baccata), ienupărul comun. (Juniperus communis).

Dintre speciile foioase, spre limita inferioară a etajului mai putem întâlni Betula verrucosa, Populus tremula, Acer pseudoplatanus.

Etajul jneapănului şi al ienupărului pitic – care corespunde cu zona alpină, reprezintă partea cea mai înaltă a munţilor, peste 2000 m altitudine, unde pădurea nu se mai poate dezvolta, vegetaţia lemnoasă fiind reprezentată de arbuşti cu tulpini târâtoare, sau puţin ridicate de la sol.

Subîncrengătura Gymnospermae

Cuprinde arbori şi arbuş ti foarte răspândiţ i în regiunile temperate, la munte şi în păduri. Aceştia au tulpini înalte, drepte sau sub formă de arbuşti, cu ramificare monopodială, rar simpodială (Taxus), cu îngroşări secundare, lemnul secundar

având ca vase conducătoare numai traheide prevăzute cu punctuaţii areolate.

Frunzele, la majoritatea speciilor persistente, aciculare sau solzoase, glabre, sunt dispuse altern, mai puţin opuse sau verticilate.

Florile sunt unisexuate, monoice, rar dioice, reunite în conuri femele şi conuri mascule. Florile mascule au mai multe stamine înserate pe un ax. Grăunţele de polen sunt însoţite de saci cu polen plini cu aer, fiind transportate de vânt pentru a ajunge direct pe ovul.

Florile femele poartă numeroase ovule, neînchise în ovare, florile neavând ovar, stil şi stigmat.

8

Dendrologie IFR

Carpelele nu se închid pentru a forma ovarul, ci rămân libere ş i poartă la suprafaţa lor ovulele descoperite. Polenul adus de vânt cade prin micropil direct pe nucelă, unde germinează, iar fecundarea se realizează mai târziu, după polenizare, anul următor, când oosferele ajung la maturitate. Din cei doi gameţi ai grăunciorului de polen, unul se resoarbe (cel vegetativ), fecundaţia fiind astfel simplă şi nu dublă ca la Angiosperme.

Embrionul este prevăzut cu mai multe cotiledoane, numai în mod excepţional, prin reducere numărul lor ajunge la două, iar în jurul lui nu se află albumen, rezervele nutritive aparţin endospermului primar.

Familia Pinaceae (Abietaceae).

Cuprinde arbori cu tulpini ramificate monopodial. Frunzele sunt aciculare, alterne, uninerve, persistente (cad pe rând la 2 – 18 ani) sau caduce (Larix).

Florile sunt unisexuate iar plantele monoice.

Florile mascule au forma unor conuri mici, alcătuite dintr-un ax pe care sunt dispuse în spirală strânsă staminele ce poartă câte doi saci de polen pe partea inferioară.

Florile feminine sunt grupate în inflorescenţe sub formă de con. O floare femeiască este alcătuită dintr- o carpelă plană, sub formă de solz şi poartă pe partea superioară câte două ovule descoperite. La baza fiecărei flori femeieşti se află câte o bractee, tot de formă solzoasă, mai mult sau mai puţin concrescută cu carpela.

Carpelele şi bracteele sunt dispuse în jurul unui ax, după o linie spirală, formând conurile. După polenizarea care se face prin vânt, polenul cade direct pe ovule, unde cu ajutorul tubului polinic, are loc fecundaţia şi rezultă sămânţa. Seminţele sunt de cele mai multe ori aripate.

9

Dendrologie IFR

Plantele din această familie secretă răşina, o substanţă terpenică cu multiple întrebuinţări, din ea extrăgându-se terebentina, sacâzul, gudroanele, colofoniul.

Familia Pinaceae cuprinde 16 genuri cu 150 specii conifere, monoice, răşinoase, dintre care, în ara noastră se găsesc 7 genuri cu 24 specii, distribuite în trei subfamilii:

1 – Abietoideae, cu genurile Abies, Picea, Pseudotsuga,

Tsuga;

2 – Laricoideae, cu genurile Larix, Cedrus;

3 – Pinoideae, cu genul Pinus.

Genul Abies Miller – Brad

Abies alba Miller – A.pectinata - Brad.

Este un arbore indigen (Planşa 1), înalt de până la 50 m., cu o grosime la baza tulpinii de până la 1,5 m, are o mare longevitate, dar cu o creştere înceată în primii ani.

Rădăcina pivotantă este profundă. Tulpina dreaptă, cilindrică, are scoarţa netedă în tinereţe, cenuşie, mai apoi cu ritidom solzos, subţire. Lemnul fără duramen evident, este albicios, slab gălbui sau roşiatic, moale, cu inele anuale vizibile.

Coroana deasă este cilindrică piramidală la tinereţe şi lăţită tabulară în a doua parte a vieţii. Ramurile, ce încep de la nivelul solului la tinereţe, sunt dispuse verticilat, întinse orizontal, cele tinere cenuşii verzui, scurt păroase. Primul verticil de ramuri apare după 4-5 ani, iar în primii 15 -20 de ani, creşterea coroanei este înceată. Dezvoltarea maximă a plantei are loc după vârsta de 80 - 100 ani. Longevitate, 800 ani. La început scoarţa este netedă, dar pe la 40-50 ani devine solzoasă, se exfoliază sub formă de solzi, de culoare cenuşie cu pete albe, cu numeroase pungi de răşină. Lujerii anuali sunt cenuşii, cenuşii-verzui sau roşii bruni, scurt şi hirsut păroş i, cu cicatrici rotunde, netede. Frunzele, pe faţă verzi lucitoare, lungi de cca. 3 cm., turtite, au două dungi albicioase de stomate pe faţa inferioară. Ele sunt

10

Dendrologie IFR

dispuse pectinat, distih, având vârful ştirbit. După căderea lor, rămân pe ramuri cicatrice netede, circulare. Conurile femele, cilindrice, lungi de 10 -20 cm., brune - roşiatice, sunt orientate pe ramuri, cu vârfurile în sus, iar la maturitate carpelele cad odată cu seminţele. Seminţele sunt mari, concrescute cu aripa, cu pungi de răşină sub tegument.

Lungimea seminţelor este de 0,7 – 1 cm., sunt tri-muchiate, gălbui, iar bracteele depăşesc de două ori în lungime carpelele.

Înflorirea are loc în lunile mai – iunie, polenizarea fiind anemofilă. Fructifică la 2-3 ani sau chiar anual.

Specie originară din centrul Europei, are o răspândire mare în etajul fagului şi al bradului, în amestec cu fagul şi molidul, dar formând şi arborete pure – brădete, în toţi munţii noştri, în staţiuni adăpostite. Limita superioară ajunge la altitudinea de 1500 m în Carpaţii sudici, dar în Nordul Moldovei unde media temperaturilor este mai joasă, coboară până la 400 m. altitudine.

Suprafaţa ocupată de brad este de cca. 5% din pădurile din ţara noastr ă şi o pătrime din totalul coniferelor, fiind după molid arborele răş inos cel mai important din pădurile noastre. Ca cerinţe ecologice, este mai exigent faţă căldură în comparaţie cu molidul, fiind sensibil la ger şi îngheţurile puternice târzii.

În scopuri ornamentale se cultivă soiurile:

“A.pendula” – cu vârful ramurilor secundare aplecate, având o înălţime de numai 8-10 m;

“A.pyramidalis” – coroana având o formă frumoasa, alungită, îngust piramidală.

Se dezvoltă bine pe soluri brune de pădure, fertile şi profunde, luto-nisipoase, cu aciditate medie spre neutră, reavene, pe marne şi gresii. Acele de brad putrezesc mai uşor decât la alte conifere şi activează mai repede descompunerea litierei, ameliorând solul, structurându-l ca humus de tip “mull”, făcându-l mai afânat şi bogat în substanţe nutritive.

11

Dendrologie IFR

Suportă parţial umbrirea, nefiind pretenţios faţă de lumină (umbrofil). Având o rădăcină puternică, este mai greu doborât de vânt. Fumul, gazele toxice şi poluarea atmosferică poate provoca arsura frunzelor şi chiar dispariţia plantelor. Lemnul deşi inferior molidului, se întrebuinţează în construcţii şi tâmpl ărie, la fabricarea chibriturilor, în industria celulozei şi mobilei. Scoarţa conţine 4-8 % tanin valorificabil, ce se extrage pentru industria de tăbăc ărie. Prin arderea incompletă a lemnului se obţ ine negrul de fum pentru prepararea cernelurilor. Frunzele ş i mai alea vârfurile tinere se folosesc ca materie primă pentru prepararea “esenţei de brad”, un produs căutat în medicină şi cosmetică. Florile de brad sunt căutate de albine pentru polen, mană şi propolis, pe toată perioada verii.

Abies concolor – Brad argintiu

Arbore înalt de până la 25 m, cu coroana regulată, piramidală, are ramurile orizontale ce pornesc de la nivelul solului. Scoarţ a are culoarea cenu şiu deschisă, cu ritidom brun roşcat. Lujerii tineri sunt cenuşiu- verzi, slab păroşi, cu muguri de 0,6 cm, răşinoşi. Frunzele, ace de 5- 7 cm lungime, şi 2 mm lăţime, argintii-albăstrui, pe ambele feţe cu numeroase dungi de stomate, sunt dispuse pe două rânduri pe lujer, perpendicular pe acesta, îndreptate către faţa superioară a lujerului. Conurile au lungimea de 7 - 12 cm şi diametrul de 3-4 cm, sunt erecte, alungit cilindrice, la început verzi -mă slinii sau purpurii, la maturitate brune. Carpelele late de 2,5 cm şi lungi de 1,5-2 cm, au marginea

subţire, rotunjită. Sămânţa de 1 cm lungime este cuneiform ă, lucitoare, brună-gălbuie, cu aripi mari, până la 1 cm lungime şi 2 cm lăţime.

Înmulţirea se face prin seminţe primăvara, sau prin altoire pe A.alba.

Semănarea se face primăvara în aer liber. Semănăturile se protejează prin umbrire iar puieţii se repică toamna în pepinieră. Puieţii sunt în primii ani sensibili la uscăciune şi îngheţ, necesitând protejare.

12

Dendrologie IFR

Areal natural de creştere: Vestul Americii de Nord.

Răspândirea în ţară: în parcurile şi zonele verzi din ţară şi sporadic în grădinile locuinţelor particulare.

Varietăţi decorative:

“argentea” - ace albe argintii;

“violacea” – ace albăstrui albe, frecvent în parcuri;

“candicans” – ace cu colorit mai deschis, cenuşiu argintiu spre alb.

Importanţa speciei: specie de mare valoare decorativă, foarte apreciată pentru coroana sa piramidală şi pentru coloritul deschis al frunzelor, utilizat în arhitectura peisajeră ca arbore ornamental. Se plantează izolat sau în grupe mici, pentru a se evidenţia frumuseţea individuala a exemplarelor.

Condiţii de cultură: arbore rustic, rezistent la ger şi secetă, calităţi ce îl fac apt de a fi cultivat şi în zonele sudice de câmpie. Preferă soluri uşoare, profunde, reavene. Se comportă bine faţă de poluarea atmosferică, cu fum şi gaze, suportând chiar şi umbrirea parţială, în primele faze de creştere.

In primii ani după plantare, puieţii fiind sensibili la ger şi secetă, se protejează pentru a avea o creştere susţinută.

Genul Picea A. Dietr - Molid Picea abies – P.excelsa – Molid.

Arbore indigen (Planşa 2), înalt de până la 50 m, cu diametrul maxim al trunchiului de 2 m. Coroana este îngust piramidală, uneori aproape conică, având tulpina dreapt ă şi aproape cilindrică, scoarţa în tinereţ e netedă, brună deschis, mai târziu roşie-cenuşie, crăpată în solzi.

Ramurile sunt dispuse în verticil, prinse pe tulpină, la un unghi

mai mare de 90 0, cele de la bază sunt mai lungi şi pendente; pe măsură ce se urc ă spre vârf, ele sunt din ce în ce mai scurte, iar poziţia lor trece de la orizontală la erectă. Lujerii tineri bruni sau roş ii-bruni, glabri cu muguri ovoizi, scurţi, nerăşinoşi, de 0,7 cm lungime.

13

Dendrologie IFR

Frunzele, aciculare, dispuse spiralat în perie, lucitoare, verzi- închis, de 1 - 2 cm lungime şi 1 mm lăţime, sunt la vârf brusc îngustate, ascuţite şi în patru muchii; au pe faţă 3 - 4 şiruri de stomate iar pe dos 2 - 3 şiruri. Frunzele sunt persistente, durează 5 – 7 ani şi apoi cad, formându-se altele în locul lor.

Florile sunt unisexuat monoice: cele mascule, diseminate în toată coroana, având 2 - 2,5 cm, roşii -purpurii, au formă de amenţi şi produc o cantitate foarte mare de polen; cele femele dispuse terminal, sunt alungit cilindrice, de 4 - 5,5 cm, ro şii-purpurii, apar în lunile aprilie – mai. Conurile femele, la maturitate sunt pendule, cilindrice de 12-16 cm lungime şi 4 -5 cm diametru, brun lucitoare; solzi numeroşi de 2,7 cm lungime şi 2 cm lăţime, rombici, cu marginea liberă de regulă dinţată. Polenizare anemofilă.

Seminţele sunt brune închis, de 0,5 cm lungime şi 2 mm lăţ ime, triunghiulare; aripa brună deschis, cu marginea rotunjită de cca. 10 mm lungime, se maturează în luna octombrie. La exemplarele izolate, fructificarea începe la 30 – 40 ani, iar în masiv de la 60 – 70 ani, având loc o dată la 3 - 4 ani. Puieţ ii cresc încet in primii 4-5 ani, apoi se activează rapid, creş terile anuale depăşind de multe ori 1 m lungime. Longevitatea speciei este apreciată la 600 ani

Areal natural de creştere: Europa de Nord şi Centrală, Munţii Carpaţi.

Răspândirea în ţară: creşte spontan în regiunea muntoasă şi subalpină, din mun ţii Carpaţ i ş i Apuseni, unde formează păduri pure sau de amestec cu fagul şi bradul, la o altitudine cuprinsă între 800 şi 1650 m.

Suprafaţa ocupată de această specie, din pădurile ţării noastre, este de cca. 22% (peste 1 milion de ha).

Este cultivat în plantaţii forestiere ca şi în parcuri şi zone verzi. Molidul este un creator de mediu specific, umbros, rece, umed, lipsit de curenţi puternici de aer, cu soluri acide, cu litieră bogată, greu alterabilă. Ploile de mică intensitate (sub 5 mm) sunt reţinute în totalitate.

14

Dendrologie IFR

Varietăţi ornamentale:

“columnaris” – cu ramurile de ordinul I scurte, orizontale, sau uşor nutante; ramurile de ordinul II şi următoarele, formează o coroană îngustă, columnară;

“inversa” – ramuri pendule, alipite de tulpină;

“gregoryana” – unul din cei mai răspândiţi molizi cu talie mică, coroana are formă uşor aplatizată, compactă, cu înălţimea de 0,6 m şi lăţimea de 1,5 m. Frunzele au coloritul verde-cenuşiu;

“nidiformis” – coroana are formă asemănătoare unui cuib voluminos, care la vârsta adultă poate ajunge la 1,5 m înălţime şi 2 m diametru. Are ramuri şi lăstari divergenţi, ace mici de 1 cm, colorate verde cenuşiu. Este foarte decorativ primăvara când apar noile creşteri verde crud.

Importanţa speciei: este coniferul cel mai important din ţara noastră, intrând in compunerea pădurilor pe suprafeţe mari, având un lemn foarte valoros şi căutat în comerţul mondial, fiind moale, uşor, omogen, rezistent, elastic. Lemnul de molid de culoare albă cu nuanţe galbene, fără duramen evident, cu raze medulare şi inele anule vizibile în secţiune transversală, are utilizări în: industria mobilei, a celulozei şi hârtiei, iar unele

exemplare cunoscute sub denumirea de “lemn de rezonanţă”, sunt folosite la fabricarea unor instrumente muzicale.

Scoarţa tânără conţine mult tanin, ce se foloseşte în tăbăcărie. Din răşina de molid se extrag terebentina, camforul şi alte produse cu aplicaţii în chimie şi medicină.

Ca specie ornamentală, molidul este mai rustic decât bradul, mai rezistent printr-o mai mare amplitudine ecologică, adaptându-se chiar şi în zonele de câmpie.

Plantat pe versanţi el reduce considerabil scurgerile de apă, exercitând funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională. Zăpada interceptată de coroane, atinge uneori 40% din întreaga cantitate căzută.

Se plantează în parcuri şi zone verzi ca exemplare izolate

grupuri mici, perdele de protecţie contra vântului dominant, sau

15

Dendrologie IFR

antifonice, sau ca garduri vii. In grădinile mici însă, ocupă mult loc, produce umbră deasă pe o suprafaţă însemnată, pe care cu greu îşi mai găseşte loc altă specie.

Condiţii de cultură: molidul este o specie bine adaptată climatului nordic, puţin exigentă faţă de climă şi sol. Creşte bine în zone cu multă umiditate atmosferică, pe soluri afânate, reavene, brune sau brune-gălbui de pădure, podzoluri. Este sensibil la uscăciunea atmosferică şi a solului, din care cauză la câmpie creş te greu, fără s ă atingă dimensiunile caracteristice. Este exigent faţă de lumină şi cu cât înaintează în vârstă, cu atât are nevoie de mai multă lumină, dar în masivele păduroase creşte totuşi bine.

Datorită înrădăcinării trasante ş i relativ superficiale este uşor doborât de vânt. Este sensibil la poluarea atmosferică, la fum şi gaze, nerezistând la plantările apropiate de arterele de circulaţie.

Picea pungens – Molid înţepător

Arbore înalt de până la 30 m, cu scoarţa brun ă-cenuşie, groasă, adânc crăpat ă. Coroan ă neregulat verticilată, frumoasă prin frunzişul des, cu dispoziţie radială pe lujeri.

Ramuri orizontale, în verticile distan ţate. Lujerii tineri viguroşi, brun-portocalii, lucitori, la început brumaţi. Mugurii sunt conici, mari, cu vârful solzilor adesea răsfrânţi, depărtaţi la vârf.

Frunzele aciculare dispuse radial, îngrămădite spre faţa superioar ă ş i uşor îndreptate spre vârful lujerului, de cca. 2 cm lungime, la vârf evident acuminate, înţepătoare, rigide, verzi-cenuşii sau verzi-albăstrui.

Conuri cilindrice, de cca. 7 cm lungime şi 2-3 cm lăţime, la maturitate brune deschis, lucitoare; bractei obovate, la vârf denticulate, la bază cuneate, de 3 mm lungime şi 2 mm lăţime; seminţe brune închis, cu aripa de 0,6 cm.

16

Dendrologie IFR

Varietăţi ornamentale:

“viridis” - cu ace verzi, reprezintă varietatea tipică;

“columnaris” – coroană columnară, cu ramuri scurte;

“Kosteriana pendula” – ramuri pendente, ace verzi-

albăstrui;

“argentea” – Molid argintiu, ace de culoare alb argintiu, reprezintă o varietate foarte răspândită datorită frumuseţii ei.

Areal natural de răspândire: America de Nord.

Răspandire în ţara noastră: în parcuri şi spaţii verzi, în zone de deal şi de munte, mai rar la câmpie.

Importanţa speciei: specie foarte frumoasă, prin forma coroanei, coloritul alb-argintiu sau albăstrui al frunzelor, prin dispunerea acelor. Se amplasează în grădini şi parcuri, în locurile cele mai accesibile pentru a putea fi văzută şi admirată de aproape. Molidul înţepător nu prezintă importanţa silvică, având un ritm ce creştere mai mic decât molidul obişnuit, iar lemnul de asemenea inferior.

Cerinţe de cultură: specia are o mare rezistenţă la temperaturile scăzute, putând fi cultivat cu succes şi în staţiunile montane. Este sensibil însă la secetă şi la uscăciunea atmosferică, fapt ce limitează utilizarea lui în amplasamente sudice, fără a fi îngrijit corespunzător.

Faţa de poluarea atmosferică este rezistent, mai ales faţă de fum şi praf, aceasta fiind un avantaj pentru plantarea acestuia în parcurile din zonele industriale.

Calităţile decorative sunt evidente mai ales la tinereţe, cu vârsta, spre maturitate şi bătrâneţe, frunzele începe să-şi piardă culoarea argintie, iar ramurile se usucă de la bază, trunchiul rămânând degarnisit.

Genul Pseudotsuga

Pseudotsuga menziesii – (sin. P. Douglasii – P.taxifolia) -- Duglasul verde, Brad duglas.

Specie de interes forestier şi ornamental, originară din America de Nord, ce poate atinge în ţara de origine 60 m înălţime

17

Dendrologie IFR

sau chiar mai mult. Are la început coroana piramidală, iar tulpina este dreaptă, cu ramuri regulat verticilate, perpendiculare pe ax.

Scoarţa în tinereţe este netedă, cenuşie, cu numeroase pungi de răşină; iar la maturitate, se formează un ritidom gros, adânc crăpat, suberos.

Lujerii păroşi, uneori glabri, au culoarea verzui, galbeni, până la roşcaţ i. Mugurii sunt ovoizi, ascuţiţi, nerăşinoşi, cei terminali lungi până la 1 cm.

Frunzele, acele, persistente, liniar turtite, moi, orientate distih, au lungimea de 2- 3,5 cm şi lăţimea de 1-1,5 mm, obtuze sau ascuţite, pe faţă verde închis sau verde albăstrui, pe dos cu două dungi longitudinale, de stomate mai deschise la culoare, ca la brad. Zdrobite, degajă un miros plăcut aromatic, de lămâie, datorită canalelor rezinifere marginale ce intră în alcătuirea lor.

Florile mascule sunt axilare, cilindrice, iar cele femele, terminale, situate pe lujeri scurţi, formate din numeroşi solzi dispuşi spiralat, fiecare având câte două ovule.

Conurile sunt ovoide, lungi de 5-10 cm, pendente, cu solzii concavi, laţi de 2 cm.

Conurile sunt decorative prin forma lor deosebită, dar şi prin bracteele lungi, cu trei dinţi ce ies dintre solzi. Semin ţele sunt aşezate câte două sub fiecare solz ş i au dimensiunile de 5-7 mm lungime cu aripa lungă de 7-11 mm.

P. menziesii var glauca – Duglas brumăriu.

Este mai puţin înalt decât specia precedentă, cu coronament regulat conic, iar aşezarea ramurilor în verticile este mai puţin riguroasă.

La exemplarele tinere, ramurile mai ales cele din vârf, formează cu axul tulpinii un unghi ascuţit.

Acele au culoarea verde-brumăriu, sunt mai scurte, mai groase, rigide şi mai alipite de lujeri decât la duglasul verde.

Florile femele sunt roşii, spre deosebire de duglasul verde, la care sunt verzi.

18

Dendrologie IFR

Conurile sunt mai scurte, de 5-7 cm lungime, cu solzi mai puţin numeroşi; bracteele sunt puternic răsfrânte în afară, cu lobul median mult mai lung decât cei laterali.

Varietăţi:

P.menziesii “Argentea”, ”Aurea”, ”Variegata - toate trei soiurile având frunzele variegate;

P.menziesii “Fletcherii” – are înălţimea de numai 2 metri, planta formând o tufă rotunjită;

P.menziesii “Glauca Pendula” - are o coroană elegantă, cu ramuri ce se apleacă;

P.menziesii “Holmstrup”- cu port pitic, piramidal;

P.menziesii “Pumila” – foarte pitică, are coroana circulară, ca o minge, se pretează pentru rocării.

Răspândirea în ţară: iniţial, duglasul a fost introdus în

ţara noastră, ca arbore ornamental, dar apoi datorită unor calităţi deosebite, cum ar fi viteza de creştere, vigoarea deosebită, calitatea lemnului, a început să fie cultivat şi în scop silvic. În prezent se găseşte în aproape toate zonele din ţară, ce întrunesc condiţii favorabile de creştere: în zona stejarului pedunculat, a fagului, precum şi în pădurile de amestec de fag şi molid.

Importanţa speciei: duglasul verde şi în special cel brumăriu sunt apreciaţi ca specii ornamentale, pentru creşterea viguroasă, uniformă, forma coroanei plină, cilindrică, coloraţia frunzelor. În parcuri şi zone verzi se plantează în grupe, masive, în aliniamente sau ca arbori izolaţi, varietăţile fiind mai apreciate din punct de vedere decorativ decât specia de bază.

Este totodată o foarte bună specie forestieră, care trebuie plantată în locuri adăpostite de vânt, având o înrădăcinare relativ superficială. Se poate folosi la reîmpăduriri pe soluri uşoare, necalcaroase. În ţara de origine, este considerată ca specia cea mai valoroasă dintre conifere şi la noi în ţară realizând un volum al lemnului mai mare decât al bradului.

Lemnul, mai durabil decât cel de brad, poate fi folosit pentru construcţii, stâlpi de susţinere, cherestea, traverse, pardoseli, tâmplărie, mobilă, precum şi ca lemn de celuloză.

19

Dendrologie IFR

Răşina este bogată în terebentină şi colofoniu, iar scoarţa arborilor bătrâni conţ ine substanţe tanante cu o calitate intermediară între cele extrase din stejar şi molid.

Condiţii de cultură: vegetează bine pe soluri de tip brune, nisipo-lutoase şi luto-nisipoase, profunde şi permeabile. Suportă îngheţurile târzii de primăvară, ca şi condiţii mai nefavorabile de vegetaţie, cum ar fi umbrirea, păstrându-şi caracterul de specie rustică, repede crescătoare.

Duglasul are o rezistenţa deosebită la ger şi secetă, precum şi la poluarea atmosferică din localităţi, reprezentată de fum, gaze nocive şi praf.

Genul Larix Miller – Larice, Zadă

Larix decidua - L. europaea - Larice, Zadă.

Arbore indigen (Planşa 3), cu tulpina dreaptă , înalt ă de 50 m, fără ramuri pe prima porţiune de la bază , groasă până la 2 m diametru, cu coroană conică, relativ îngustă, concentrată în partea superioară, rară, răsfirată.

Scoarţa la tinereţe este netedă, de culoare cenuşie, dar mai târziu se îngroaşe, apare un ritidom gros, ce se desface în plăci alungite, cu fundul crăpăturilor roşu-violaceu.

Având rădăcina puternică , rezistă bine la căderea provocată de vânt. Ramurile sunt aşezate în verticile neregulate, orizontale. Pe lujerii lungi, frunzele lungi de 1-3 cm, sunt prinse izolat, în spirală, iar pe cei scurţi, frunzele se prind în buchete sau smocuri de 30-40 frunze.

Frunzele caduce, moi şi turtite, solitare sau grupate, au culoarea verde deschis, iar spre toamnă devin galbene-portocalii, reînnoindu-se în fiecare primăvară.

Florile unisexuat-monoice: cele mascule au forma de amenţi ovoizi, galbeni, pendenţi, iar cele femele, aproape sferice, sunt roşii-violacee, erecte. Înflorirea are loc în acelaşi timp cu înfrunzirea, în lunile aprilie -mai. Conurile femele, au lungimea de 4 cm, cu solzi pieloşi, care poartă seminţele; fructificarea în luna

20

Dendrologie IFR

septembrie şi după împrăştierea seminţelor, rămân pe ramuri mai mulţi ani.

Seminţele roşii-cafenii, pestri ţe, ce sunt concrescute cu o aripioară, părăsesc conul în primăvara următoare formării lor.

Zada fructifică de la aproximativ 10 ani când creşte izolat şi după cca. 30 ani, când creşte în masiv, odată la 3 - 5 ani. Creşte rapid la tinereţe, cu un maximum la 25 - 30 ani, aşa încât la 50 - 60 ani atinge înălţimea de cca 30 m, creş tere ce se diminuează către vârsta de 100 ani. Longevitatea, 600 - 700 ani. Se înmulţeşte prin seminţe şi prin altoire.

Varietăţi: L. decidua, var. polonica – Larice de Carpaţi, este o varietate intermediară între L.europaea (L.de Alpi) şi Laricele de Siberia.

Varietăţi decorative: fastigiata, pendula, virgata, compacta, repens, glauca şi un hibrid numit L.leptolepis.

Areal natural de creştere: zona montană a Europei, în Munţii Alpi, unde creşte la o înălţime cuprins ă între 1000 si 2200 m. Forma ”polonica” coboară însă mult mai jos pe dealuri până spre câmpie.

Răspândire în ţară: sporadic în etajul fagului ş i al bradului, din zona subalpină şi alpină inferioara, din Carpaţ ii Orientali şi

Meridionali, în Munţii Bistriţei, Ciucaşului, Bucegi, Lotru, Gilău, Trascău. Laricele alcătuieşte pâlcuri izolate (laricete), de la altitudini de 400 m, până la limita superioară a molidului, 1600 m, amestecându- se mai puţin cu alte specii. Din cauza exploată rii abuzive, şi a diminuării suprafeţelor, a fost declarat monument al naturii.

Importanţa speciei: prezintă importan ţă forestieră, având un lemn considerat de o calitate deosebită şi cu o creştere rapidă.

Lemnul este frumos colorat, uniform, greu, tare, rezistent la solicitări mecanice, elastic şi uşor de despicat şi prelucrat. Se foloseşte în construcţii navale, mobilă fină, fabricarea furnirului, traverse de cale ferată, grinzi de poduri, produselor de strungărie.

Ca lemn de foc are aceeaşi valoare calorică cu cel de fag. Din scoarţă se extrag principii active cu valoare terapeutică medicală, iar din răşină, terebentina de Veneţia.

21

Dendrologie IFR

Laricele se cultivă ca arbore ornamental, fiind apreciat şi pentru calităţile sale decorative pe care le are, cum ar fi colorarea frunzelor toamna, forma coroanei, dispunerea frunzelor. Primă vara, se remarcă culoarea verde foarte delicată a frunzelor şi florile care apar aproape in acelaşi timp cu frunzele

Cerinţe de cultură: este arbore heliofil, pretenţios faţă de lumină, vegetează în climate suficient de umede, făr ă oscilaţii prea mari de temperatură, pe soluri afânate, calcaroase, conglomerate, structurate, aerisite, care reţin bine apa, pe versanţi aerisiţi şi cu insolaţie puternică.

Genul Pinus L. - Pin

Pinus sylvestris – Pinul comun.

Arbore înalt de pân ă la 40 m (Planşa 4), cu tulpină relativ dreaptă, având coroana la început piramidală, iar la maturitate, rotunjită, neregulată, tabulară, cu ramuri divergente.

Ră dă cinile laterale sunt puternic dezvoltate când solul este superficial şi adânc înfipte în cele profunde.

Scoarţa este ro şie-cărămizie, cră pată în plăci alungite sau solzoasă. Lujerii tineri, verzui, devin mai târziu bruni-cenuşii.

Acele, prinse câte două împreună , uşor răsucite, persistente sunt rigide, verzi - albăstrui, de 4-7 cm lungime si 2 mm lăţime, acute, pe margini dinţate; durează 2-4 ani după care se schimbă.

Florile unisexuat-monoice, conurile mascule (amenţi ovoizi), de culoare galbenă, grupate în buchete; conurile femele sunt mici , roşcate.

După înflorirea din luna mai-iunie, seminţele ajung la maturitate în cel de al doilea an, iar diseminarea se face în al treilea an. Conurile în care se găsesc seminţele sunt mai adesea izolate, uneori câte 2-3 împreună, scurt pedunculate, simetrice sau uneori oblice, de 3- 6 cm lungime, brun cenuşiu mat. Seminţele mici, ovoid alungite, de 0,3-0,4 cm lungime, cenuşii sau negricioase cu aripa brună, de 1,0 – 1,6 cm lungime, câte două la subsuoara fiecărui solz al conului femel. Exemplarele izolate încep să fructifice la vârsta de 12 –15 ani, cele din masiv de la 30 la 40 de ani. Longevitate, 600 ani.

22

Dendrologie IFR

Areal natural de creştere: Europa până în Siberia, ocupând o suprafaţă totală de 143 milioane ha, respectiv 3,7% din suprafaţa pădurilor existente pe glob.

Răspândire în ţară: creşte spontan în etajul montan şi subalpin din Carpaţi, uneori coboară în regiunea dealurilor înalte formând arborete, în pâlcuri sau mici masive, pe soluri sărace, stânci, sau chiar turbării. Este întâlnit de la altitudinea de 300 m pe coline şi terenuri degradate până la altitudinea de 1600 m din regiunile muntoase. La noi în ţară formează arborete frumoase în bazinul Trotuşului, Munţii Vrancei, Valea Oltului.

Este frecvent cultivat în plantaţii forestiere şi ca arbore ornamental. În ţara noastră Pinul comun ocupă suprafaţa de cca. 5000 ha, respectiv 0,14 % din suprafaţa păduroasă a ţării.

Importan ţa speciei: Specie de valoare forestieră, apreciată pentru creşterea rapidă şi lemnul de calitate superioară, elastic, foarte rezistent. În secţiune transversală prezintă inele anuale bine vizibile. Lemnul durabil, cu păstrare foarte bună sub apă, se întrebuinţează în: construcţii de mine şi navale, hidraulice, pentru confecţ ionarea de mobilier, plă ci din aş chii şi fibro-lemnoase, obiecte de strungărie, în industria celulozei, dar şi ca lemn de foc.

Din scoarţă se pot extrage amidon şi răşină, iar mugurii terminali recoltaţi înaintea pornirii în vegetaţie sunt utilizaţi în industria farmaceutică.

Datorită rusticităţii sale, este folosit în lucrările de îmbunătăţiri funciare pentru fixarea solurilor instabile, a pantelor si coastelor abrupte. Se cultivă pe terenurile degradate pentru consolidarea coastelor, la fixarea dunelor.

Ca specie ornamentală, este foarte răspândit în cuprinsul parcurilor şi zonelor verzi din ţară, având acţiune antipoluantă.

Cerinţe de cultură: Pinul comun, este un arbore rustic cu o mare amplitudine ecologică, şi temperament de lumină, crescând pe un areal întins cu o mare diversitate de condiţii naturale. Este rezistent la ger şi arşiţă , vegetând la noi în ţară pe cca. 1.200 m diferenţă de nivel. Este puţin pretenţios faţă de sol preferându-le totuşi pe cele brune sau brune – gălbui de pădure, uşoare, cu troficitate mijlocie, pe cele superficiale, formate pe nisipuri sau

23

Dendrologie IFR

depozite de pietriş, unde joacă rolul de specie pionieră. Solurile grele cu puţin ă umiditate din silvostepa uscată , nu sunt indicate pentru cultura lui, în asemenea situaţii intrând într-un proces de uscare. Nu suportă umbrirea altor specii mai repede crescătoare care îl elimină din cultură, precum şi poluarea. Este tolerant la căldură şi secetă, rezistent la ger.

Pinus nigra – P. Laricio – Pin negru

Arbore înalt de până la 40 m (Planşa 5), cu coroana largă, oval piramidală, deasă, trunchiul drept cu ramurile în verticile regulate, având ritidom negru – cenuşiu închis, adânc brăzdat, ceace îl deosebeşte de pinul comun. Pe terenurile să race, supeficiale, tulpina este strâmbă şi răsucită. Lujerii anuali, la început brun cenuşii, devin cenuşii negricioşi.

Acele, prinse câte două, sunt rigide, ascuţite, verzi întunecate, de 8-14 cm lungime, îngrămădite spre vârful lujerului, îndreptate înainte şi încovoiate. Acele la această specie durează 4-6 ani, după care se schimbă.

Conurile, dispuse câte 2-4 scurt pedunculate sau sesile, ovoide sau ovoid conice, de 4- 8 cm lungime, brune-cenuşii, ajung la maturitate în anul următor, în luna noiembrie. Seminţ ele sunt ovoid alungite de 4-7 mm lungime, cu aripa lungă de 2,6 cm., se

răspândesc în primăvara anului al treilea. Longevitate, 500-600 de ani.

Areal natural de creştere: Austria şi Balcani.

Răspândire în ţară: creşte spontan în Oltenia şi Banat (Pinus nigra var.banatica), în soluri calcaroase şi puţin umede, la lumină şi că ldură multă. Este frecvent cultivat în plantaţii forestiere şi în parcuri şi zone verzi.

Varietăţi: - “P. n. var. austriaca” – Pinul negru austriac, varietatea de bază a speciei;

- “P.n. var banatica” – Pinul de Banat, cu creştere spontană în sud-vestul ţării.

Importanţa speciei: specie de interes forestier utilizată mult în împădurirea terenurilor degradate. Lemnul este inferior celui de Pin silvestru: este greu, puţin elastic, se lucrează greu din cauza

24

Dendrologie IFR

cantităţi mari de răşină, nefiind solicitat pentru producţia de masă lemnoas ă. Se foloseşte ca lemn de mină, stâlpi de telecomunicaţii şi ca lemn de foc, având putere calorică destul de mare.

Ca specie ornamentală, Pinul negru este preferat însă şi folosit în situaţii variate, în care condiţiile de mediu sunt mai puţin favorabile, improprii altor răşinoase. Se va evita totuş i plantarea în grupuri prea mari, dacă sunt zone caracterizate prin secetă prelungită.

Este folosit în alcătuirea diferitelor formule de plantaţii, în care portul sau neregulat, ca efect al vântului dominant sau al greutăţii zăpezii, să aducă o notă interesantă peisajului.

Condiţii de cultur ă: specia prezint ă o mare amplitudine ecologică. Preferă climatul cu ierni blânde şi veri călduroase, relativ uscate, rezistând bine la secetă prelungită. Se adaptează la condiţii variate de sol, dar creşte bine pe soluri brune de pădure, brune-gălbui, cernoziomuri degradate, şi soluri humifere în special pe substraturi calcaroase, dar se poate instala şi vegeta mulţumitor şi pe soluri sărace sau nisipoase. Fiind mai rustic decât pinul comun se adaptează la condiţii vitrege de creştere cu condiţia asigurării umidităţii corespunzătoare a solului.

Pinus nigra este o specie de lumină, la umbră se degarnisesc rapid, acelaşi efect avându-l asupra lui şi poluarea atmosferică.

Pinus cembra – Zîmbru.

Arbore indigen (Planşa 6), de înăl ţime mică, numai 15 –20 m, având tulpina conică, lăţită la bază, cu coroana perfect ovoidală sau uneori îngust piramidală, stufoasă, la exemplarele izolate adesea pornind de la nivelul solului. Scoarţa, în tinereţe neted ă, verde-cenuşie, la maturitate devine brună-roşcată, cu brazde lungi.

Rădăcinile sunt puternice, atât pivotante cât şi laterale, adaptate condiţiilor de viaţă, cu vânt puternic şi depuneri mari de zăpadă. Lujeri groşi, sunt ruginiu - păroşi, cei de 2 ani negrii-cenuşii, flexibili.

Acele sunt îngrămădite spre vârful lăstarilor, grupate câte 5, rigide, drepte, în secţiune triunghiulare, verzi-închis, de 5 - 9 cm lungime şi până la 1 mm lăţime, obtuze, pe margini fin dinţate, pe

25

Dendrologie IFR

faţa internă cu linii de stomate albe-albăstrui, canale rezinifere mediane. Frunzele se schimbă odată la 3-5 ani. Florile sunt unisexuat-monoice; florile bărbăteşti galbene sau roşcate, conurile femeieşti, violacee, câte 2-4 în vârful lujerilor tineri, înfloresc în iunie-iulie. Polenizarea este anemofilă.

Conurile terminale, sunt scurt pedunculate, erecte, ovoide, obtuze, de 5-8 cm lungime şi 5 cm lăţime, cu solzi groşi, lat romboidali, până la 2 cm lăţime. Seminţele sunt mari, de 1,2 cm lungime şi 0,6-0,7 cm lăţime, nearipate, comestibile, ajung la maturitate în toamna celui de al doilea an. Fructifică odată la 6-10 ani. Are o creştere relativ înceată, la vârsta de 50 ani, realizând înălţimea de 10-11 m.

Înmulţirea se face prin seminţe, iar germinaţia are loc după un an de la semănare. Puieţii au o creştere înceată în primii ani, devenind apţi de plantare în anul al 6–lea.

Longevitatea este foarte mare, se apreciază până la 1000

ani.

Areal natural de creştere: Europa (regiunea alpină).

Răspândirea în ţară: creşte spontan la limita superioară a zonei forestiere, în etajul boreal subalpin şi alpin din Munţii Carpaţi, printre jnepeni, pe văi glaciale, ca exemplare izolate sau în pâlcuri, până la altitudinea de 1900 m.

Importanţa speciei: arbore de interes forestier şi ornamental. Vegetează bine la altitudini mari, în regiuni subalpine, ca ultim reprezentant al vegetaţiei lemnoase arborescente. Are rolul de protecţie a solului, fiind şi un producător de masă lemnoasă realizată pe soluri de slabă productivitate.

Lemnul său este moale, uşor, destul de rezistent, se prelucrează uşor, poate fi utilizat în construcţii hidraulice, lemn rotund de construcţii, industria mobilei, tâmplărie artistică, decoraţiuni interioare, sculpturi diverse. Ca produse secundare ale lemnului şi scoarţei, amintim: răşina, că rbunele rezultat din distilarea scoarţei (de două ori mai activ ca cel obţinut din mesteacăn), seminţele cu valoare alimentară ridicată. Deşi creşte încet în înălţime, zâmbrul este un arbore mult căutat şi exploatat, în prezent fiind ocrotit ca monument al naturii. Este apreciat şi ca

26

Dendrologie IFR

arbore ornamental, remarcabil prin coroana sa ovoidală, compactă şi frunzişul verde-brumăriu, trăsături decorative ce şi le păstrează şi la alte altitudini decât cea la care creşte în mod obişnuit.

Nu trebuie confundat cu pinul neted (Pinus strobus), cultivat prin parcuri, care are acele prinse tot câte 5 la un loc, însă seminţele sunt aripate.

Condiţii de cultură: specie bine adaptat ă zonelor înalte cu gradient termic mare între anotimpuri şi între zi şi noapte. Este rezistent la temperaturile scăzute, la acţiunea vântului puternic, dar solicită o umiditate atmosferică ridicată, care constituie şi un factor limitativ în extinderea speciei pe alte areale decât în cele naturale. În ce priveşte solul ,creşte bine pe argile, şisturi, dar şi pe soluri mai superficiale, scheleto-pietroase şi substraturi cum ar fi dolomitele, andezitul, granitele.

Familia Taxaceae

Cuprinde plante fă ră canale rezinifere, cu flori dioice, cele feminine având o singură carpelă cu un ovul, iar cele masculine alcătuite din 6-14 stamine. Sămânţa este înconjurată de aril.

Genul Taxus L. Taxus baccata - Tisă

Este un arbore indigen (Planşele 7 ş i 8), înalt de până la 15-20 m, având uneori mai multe tulpini, cu modul de dispunere al acestora ca la arbuşti. Coroana deasă, are forma lat piramidală sau lat rotunjită. Creşterea în prima perioadă a vieţii este înceată, rămânând în această etapă sub formă arbustivă, mărirea dimensiunilor coroanei realizându-se ulterior.

Ramurile sunt dispuse neregulat, începând chiar din apropierea solului. Scoarţa roşie se exfoliază în plăci.

Tisa este singurul conifer care nu are în organele sale vegetative, canale rezinifere.

Acele liniare, moi, aplatizate, persistente, pieloase, de 1,5 – 3 cm lungime şi 2-2,5 mm l ăţime sunt la vârf treptat acuminate, la bază îngustate într-un peţiol, scurt, pe faţă verde–închis nelucitoare,

27

Dendrologie IFR

cu nervura mediană proeminentă , verde închis si sunt dispuse pectinat pe ramuri. Acele nu conţin răşină, dar au în componenţa lor taxină, un alcaloid toxic pentru animale.

Plantele sunt unisexuat dioice, florile mascule, în formă de muguri, sunt grupate şi prinse la subsuoara frunzelor, iar cele femeieşti, sunt solitare. Exemplarele femele decorează şi prin seminţele cu înveliş cărnos, roşu viu la maturitate(aril), lipsit de alcaloidul taxină.

Înflorirea are loc în lunile februarie-martie. Seminţele sunt lat elipsoidale, de 0,7 – 0,8 cm lungime, brune măslinii, cu un aril ro şu în formă de cupă, dulceag, mucilaginos, fructificarea având loc în lunile septembrie-octombrie.

Este unul din arborii cu longevitatea cea mai mare, depăşind 1000 ani.

Areal natural de creş tere: exclusiv în emisfera nordică, Europa, Asia de vest, Africa de nord.

Răspândirea în ţară: sporadică în etajul montan din Carpaţi, prin pădurile de fag şi de răşinoase, mai rară în regiunea de dealuri. Frecvent cultivată ca specie ornamentală.

Varietăţi ornamentale:

“adpressa” – cuprinde numai plante femele cu formă de arbust ce atinge 3 m înălţime, cu ace scurte şi late, având reversul uşor glauc, indicată pentru taluzuri şi rocării;

“aurea” – frunzele se colorează în galben, dacă este bine expusă la lumină;

“pendula” – cu lujeri uşor pendenţi, ace mai adunate spre vârful lăstarilor şi mai late;

“fastigiata” – sau tisă de Islanda, cu exemplare numai femele, având port columnar, cu înălţime până la 5 m, ramuri scurte, numeroase şi lujeri erecţi, ace spiralate, verzi întunecate;

“fastigiata – variegata” – acele variegate cu alb-gălbui;

“erecta” – cu înălţime între 3-5 m, ramuri verticale, ce se înclină în stadiul adult.

28

Dendrologie IFR

Importanţa speciei: specie de interes economic. Lemnul roşu brun, fără canale rezinifere, este greu, dens, rezistent, apreciat pentru durabilitatea, şi elasticitatea sa, arbore fiind exploatat neraţional. Din această cauză, tisa a devenit destul de rară în patrimoniul forestier şi este ocrotită ca monument al naturii.

Ca urmare a creş terii foarte încete, tisa nu se cultivă în exploataţii forestiere. Are în schimb însuşirea de a lăstări viguros, fiind utilizată mult în parcuri ca exemplare izolate, grupuri mici, pentru modelarea coroanei in diverse forme sau ca garduri vii, suportând bine tunderea.

Condiţii de cultură: Având un temperament de umbră şi atmosferă umedă, tisa este exigentă faţ a de umiditatea atmosferică şi din sol, nerezistând la secetă, mai ales în regiunile joase de câmpie.

Preferă solurile fertile, revene, calcaroase; rezistă bine la fum şi gaze.

În parcurile din regiunile de şes, pornind de timpuriu în vegetaţie, tisa este văt ămată de îngheţ urile târzii de primăvară. Iarna, în

schimb, rezistă destul de bine la temperaturi de –250 C.

Comportarea faţă de lumină este determinată de vârsta platei, plantele tinere suportând umbrirea dar odată cu avansarea în vârstă, cerinţele faţă de lumină cresc.

Încrengătura Angiospermatophita

Subclasa Hamamelidae (Amentiferae) Ordinul Hamamelidales

A. Familia Platanaceae Genul Platanus

Arbori înalţi, cu coroană largă, la care scoarţa trunchiului şi a ramurilor mai groase, la maturitate se exfoliază în pl ăci neregulate. Lujeri geniculaţi; muguri conici cu un singur solz, în formă de capişon. Frunze alterne, lung peţiolate, palmat lobate, cu 3-5 (7) lobi.

29

Dendrologie IFR

Flori unisexuate, în capitule sferice, la extremitatea unui peduncul comun, terminal, lung, pendent; florile mascule şi femele sunt asemănătoare dar situate pe pedunculi separaţi. Floarea are 3-8 sepale, triunghiulare sau trapezoidale, la exterior păroase, petale spatulate, 3-8 stamine cu filamente scurte şi antere lungi.

Fructul este format din numeroase seminţe îngust obconice, muchiate, la bază înconjurate de peri lungi. Genul cuprinde 7 specii originare din America de Nord, Europa de Sud şi Asia până în India.

Arborii au o deosebită importanţă ornamentală, frecvent cultivaţi ca arbori de aliniament pe marginea bulevardelor, străzilor, aleilor, sau ca exemplare izolate şi grupuri mici în parcuri. Cresc bine pe soluri profunde, afânate, bogate, jilave, cum ar fi cele de luncă, dar se acomodează uşor şi pe cele mai uscate şi compacte. Rezistă bine la fum şi praf şi suportă tunderea.

Înmulţirea se face prin seminţe, dar pentru scurtarea timpului de producere a puieţilor se practică şi înmulţirea prin marcote (mai ales pentru P.orientalis), butaşi (la P. acerifolia) şi altoire la varietăţile ornamentale.

Semă narea se face primăvara în aer liber, pe un sol nisipos pentru a avea drenaj corespunzător, iar după doi ani puieţii se repică în pepinieră, obţinându-se puieţii cu tulpini drepte.

Butaşii se fac la sfârşitul toamnei, din lăstari lemnificaţi, se stratifică până primăvara, când se plantează în pepinieră, lăsând ultimul mugure în afară, neîngropat. Înrădăcinarea butaşilor are loc până în toamnă.

Platanus occidentalis

Este un arbore înalt de până la 40-50 m, cu coroana rotundă, ovoidă. Pe tulpină şi principalele ramuri are ritidom exfoliat în plăci mici, sau neexfoliat pe o mare înălţime. Lujerii la început sunt păroşi, verzi, mai târziu, glabri, bruni.

Frunzele sunt trunchiate sau cordate, rar cuneate, de 10 -20 cm, adesea mai mult late decât lungi, slab 3-5 lobate; lobii lat triunghiulari, mai laţi decât lungi, dur dinţaţi, mai rar întregi;

30

Dendrologie IFR

sinusurile dintre lobi largi, puţin adânci. Frunzele la început pe dos tomentoase, mai târziu pubescente în lungul nervurilor.

Capitule fructifere globuloase, de 2,5-3 cm diametru, izolate, rar câte două la extremitatea unui peduncul glabru de 7,5 -15 cm. La maturitate apar netede, fă ră peri aspri şi lungi; nucule cu vârf trunchiat sau obtuz, cu stile scurte, persistente. Înfloreşte în luna mai, fructifică în septembrie-octombrie.

Areal natural de răspândire: Estul Statelor Unite, Mexic. Importanţa speciei: se foloseşte uneori ca arbore

ornamental, dar este mai rar întâlnită în ţara noastră.

Condiţii de cultură: poate vegeta pe o gamă largă de soluri, chiar şi pe cele uşor sărăturoase, dar nu pe solurile cu apă stagnantă. Pe solurile superficiale, are o dezvoltare mai redusă chiar arbustivă. Suportă umbra.

Platanus orientalis

Este un arbore mare, cu înălţimea de până la 30 m, cu coroană largă, rotunjită şi trunchi scurt; drept, neted, are ritidom exfoliat în

plăci mari, neregulate, prin care se deosebeş te de specia precedentă, lăsând dedesubt o altă scoarţă aproape albă.

Ramurile pornesc de la înălţime joasă de 2-2,5 m, desfăşurând o coroană foarte largă, ceea ce de grandoare acestui arbore.

Frunzele sunt lat cuneate sau trunchiate, palmate, mari de 10-20 cm, adânc 5-7 lobate, glabre; lobii mai mult lungi decât laţi, dur dinţaţ i sau întregi; sinusuri adânci, înguste, ajung până la ½ din lungimea laminei; peţiol de 3-8 cm. Frunzele fiind în număra restrâns faţă de dimensiunile coroanei, de jos e poate vedea întreaga arhitectură a acesteia.

Florile, uni sau bisexuate, verzi –gălbui, apar prin aprilie - mai, înainte de înfrunzire.

Capitulele fructifere, poliachene sferice, de 2-2,5 cm, sunt prinse câte 2-6 la un loc, pe pedunculi lungi, la exterior lung şi aspru păroase; cu stil persistent, la bază înconjurate de peri lungi. Aceste fructe sferice rămân ş i peste iarnă pe ramuri, până primăvara când are loc o nouă înflorire, constituind un element decorativ.

31

Dendrologie IFR

În fiecare poliachenă se găsesc sute de achene mici, prevăzute cu peri cu cârlige, ce ajută la diseminarea seminţelor, în primăvara următoare formării lor. Înfloreşte în luna mai, fructifică în septembrie-octombrie.

Areal natural de răspândire: Europa de Sud - Est şi Asia

Mică.

Ră spândire în ţară: în unele parcuri şi grădini din marile oraşe şi ca arbore de aliniament stradal.

Varietăţi ornamentale:

P.o.var. “cuneata”- frunzele adânc decupate cu 3-5 lobi, cu dinţi alungiţi; foarte pubescent;

P.o. f. “digitata” (P.o. laciniata hort.) – port fastigiat în tinereţe, frunze adânc divizate.

Platanus x acerifolia

Este un hibrid între P.orientalis cu P.occidentalis.

Are înălţimea de până la 35 m, iar trunchiul chiar peste 1 m grosime. scoarţa verzui sau cenuşie, exfoliată în plăci mari. Lujerii,

la început bruni-gălbui, tomentoşi, mai târziu sunt glabri, bruni verzui.

Frunzele trunchiate sau cordate, mai mult sau mai puţin glabre la maturitate, de 12-25 cm, 3-5 lobate; lobii sunt triunghiulari ovaţi sau lat triunghiulari, cu câţiva dinţi mari, terminaţi cu sete; sinusurile înguste sau largi, pătrund până la 1/3 din lungimea frunzei. Peţiolul are lungimea de 4-10 cm, este des păros. Capitulele fructifere sferice, de 2-2,5 cm diametru, câte 1-3 pe un peduncul comun; nucule cu vârful rotunjit, prevăzute cu stile rigide.

Areal natural de răspândire: în toate ţările, mai ales în Vestul Europei şi în Statele Unite, în parcuri sau plantaţii ornamentale

Răspândire în ţară: frecvent cultivat în toată ţara, ca arbore ornamental.

32

Dendrologie IFR

Varietăţi ornamentale:

P x a. “kelseyana” - frunzele variegate cu galben;

P x a. “piramidalis” – coroana mai alungită decât la specia

tip;

- P x a. “suttneri” – cu frunze panaşate cu alb.

Importanţa speciei: prezint ă interes ornamental, foarte apreciat ca arbore pentru aliniamente pe străzi şi bulevarde.

Condiţii de cultură: poate vegeta pe soluri uscate şi compacte, suportă tunderea.

Ordinul Urticales

B. Familia Ulmaceae

Genul Ulmus.

Cuprinde arbori răspândi ţi mai ales în regiunile temperate ale emisferei nordice. Au frunze căzătoare, rar persistente, alterne,

dublu serate, nervaţiune penată, scurt peţiolate, de regulă asimetrice la baza lor.

Flori hermafrodite, mici, apar primăvara de timpuriu, înaintea frunzelor, cuprinse în fascicule sau raceme. Florile apetale, actinomorfe, au caliciu campanulat, 4-9 lobat.

Fructul este o samară orbiculară, eliptică sau obovată: nucula comprimată, înconjurată de o aripioară membranoasă, la bază cu caliciu persistent. Sămânţa de regulă fără endosperm.

În ţara noastră cresc spontan 5 specii, care se şi cultivă pentru interes forestier şi ornamental, foarte apreciate pentru creşterea rapidă.

Înmul ţirea se face prin seminţe, imediat după recoltare sau prin altoire la varietăţile decorative.

Ulmus foliacea – syn. U. campestris - syn. U.minor Ulmul de câmp

Arbore înalt până la 30 m (Planşa 9), cu tulpina dreaptă, cilindrică, cu baza lărgită, putând ajunge la 2 m grosime. Scoarţa este cenuşiu-închis, cu ritidomul adânc brăzdat.

33

Dendrologie IFR

Coroana globulară la maturitate, cu ramuri ascendente, este bogată în frunziş. Lujerii anuali sunt subţiri, bruni-roşcaţi, glabri, muguri ovoizi, aşezaţi pe două rânduri.

Frunze alterne, eliptice, oblong ovate sau obovate, de 5-9 cm lungime şi 2,5 -6 cm lăţime, acuminate, la bază asimetrice, dublu serate, cu cca. 12 perechi de nervuri laterale, pe faţă glabre, netede, verzi întunecate, lucitoare, pe dos glabre, rar în lungul nervurilor scurt pubescente. Peţiol scurt de 0,6-1,5 cm.

Florile, hermafrodite, grupate în buchete, cu înveliş verde roşiatic.

Fructul, samară lat aripată, obovată, cu aripioară aproape rotundă, de 1,5-2 cm lungime, cu nuculă excentrică, aşezată în jumătatea superioară a aripii. Înflorirea în lunile martie-aprilie, înainte de înfrunzire.

Areal natural de răspândire: Europa, Africa de Nord, Asia de Vest.

Răspândire în ţară: frecvent în zona de silvostepă din toată ţara, în regiuni de câmpie şi de dealuri, pe margini de păduri, zăvoaie, tufişuri, în stare spontană, dar şi frecvent cultivat. Uneori formează arborete pure (ulmete).

Importan ţa speciei: prezintă interes forestier, foarte apreciată pentru lemnul tare, durabil, elastic, frumos colorat, cu variate utilizări în fabricarea mobilei ca furnir şi lemn masiv, paturi de armă, articole sportive, construcţii hidraulice, navale, parchete, lambriuri, caroserii de maşini, tâmplărie, strungărie şi rotărie.

Se prelucrează şi impregnează uşor, prin aburire se curbează. Specie meliferă cu pondere economico-apicolă mijlocie.

Protejează şi ameliorează solul, putând fi folosit şi la împădurirea terenurilor degradate, râpilor. Specie de amestec valoroasă în pădurile de luncă ş i şleau; intră în componenţa perdelelor de protecţie a câmpului şi căilor de comunicaţie. Este frecvent cultivată în parcuri, grădini şi ca arbore de aliniament pe şosele.

Condiţii de cultură: vegetează bine pe soluri aluvionare, bogate, afânate, reavene pân ă la jilave, bogate în carbonaţi. Pe soluri compacte, grele, devine arbustiv.

34

Dendrologie IFR

Relativ sensibil la gerurile mari din timpul iernii, este rezistent la secetă, dar şi la exces de umiditate pe durată scurtă. Suport ă poluarea atmosferică, fumul, praful, fiind din această cauză folosit în oraşe, ca arbore de aliniament, dar şi în parcuri. Lăstăreşte şi drajonează puternic.

Longevitate mare, 300-400 ani.

Ulmus montana - sin. U.glabra – Ulm de munte.

Este o specie cu înălţimea de până la 35 m. (Planşa 10), cu coroană largă neregulată şi tulpină dreaptă cilindrică, fără drajoni.

Are scoarţa netedă, cenuşie, numai la bătrâneţe apare ritidom subţire, solzos, fin crăpat, cenuşiu-negricios.

Lujerii anuali sunt viguroşi, verzi măslinii până la bruni-roşcaţi, mărunt pubescenţi, cu lenticele mari.

Frunzele lat eliptice până la obovate sau oblong obovate, de 8- 15 cm lungime şi 10 cm lăţime, mai mari ca la specia precedentă, la vârf brusc acuminate, adesea pe ramurile lacome sau pe lăstari cu tendinţa de trilobare, la bază asimetrice, pe margini acut dublu serat, pe faţă

scabre, pe dos scurt pubescente. Limbul frunzei are 12-18 perechi de nervuri laterale. Peţiol scurt, de 0,3-0,5 cm.

Flori hermafrodite, apetale, grupate în fascicule sesile, dese, brune-violacee, ce înfloresc în lunile aprilie-mai.

Fructul, samară lat eliptică, eliptică romboidală sau rotundă, de 2-2,5 cm lungime, cu sămânţa aşezată central.

Areal natural de răspândire: Europa, Asia de Nord, Africa de Nord.

Răspândire în ţară: comun în toată ţara, pe areale întinse în regiunea de deal şi munte (400-1200 m altitudine), în etajul gorunului şi fagului, sporadic la câmpie, în stare izolată, diseminat cu alte specii.

Frecvent cultivat în scop ornamental în parcuri, grădini şi ca arbore de aliniament stradal.

35

Dendrologie IFR

Varietăţi:

“Pendula”, ulm pletos – ramuri orizontal divergente, formează o coroană tabulară, plată, cu lujeri lungi, pendenţi, dând aspect de “plângător”; pentru a fi pus în valoare se plantează ca arbore solitar;

“Atropurpurea” – frunze de culoare roşu-închis;

“Cornuta” ramurile coroanei divergente, frunzele cu trei

lobi;

“Monstrosa” formă pitică mai compactă decât u.glabra nana, din care se consideră derivat;

“Fastigiata” ramuri erecte, formând o coroană îngust piramidală. Frunze relativ mici, lat ovate, pe faţă vălurate, răsucite. Se recomandă ca arbore de aliniament pentru alei înguste.

Importanţa speciei: specia are o slabă valoare forestieră, din cauza lemnului inferior celui de ulm de câmp. Este impropriu pentru prelucrat, având porozităţi mari şi o durabilitate redusă.

Lemn relativ moale, puţin durabil, cu raze medulare şi inele anuale observabile în secţiune radială. Contribuie la consolidarea pădurilor de deal şi de munte mai ales a molidişurilor. Ca arbore ornamental este apreciat şi frecvent folosit, în scop ornamental, remarcându-se varietăţile decorative menţionate.

Condiţii de cultură: este mai puţin exigent faţă de căldură decât celelalte specii, ceea ce îl face să crească până la altitudini mai mari, în regiunea montană, având şi temperament de semiumbră şi mai puţin rezistent la secetă şi uscăciune.

Vegetează în bune condiţii pe soluri bogate, reavene, chiar şi superficiale, suportând mai bine şi excesul de calciu în sol.

Rezistă bine la fum şi praf şi este de asemenea mai rezistent la boli (grafioză).

Ulmus laevis – (sin. U.effusa) – Velniş.

Arbore indigen, foios, înalt până la 30 m., cu rădăcină rămuros-trasantă, superficială.

Are coroana neregulată şi tulpina dreaptă, zveltă, cu coaste evidente la bază, acoperită de un ritidom cenuşiu care la bătrâneţe se exfoliază în plăci solzoase. Ramurile sunt nutante şi lujerii la

36

Dendrologie IFR

început pubescenţi, cu muguri subţiri, fusiformi sau ascuţiţi conici, lungi de 1 cm.

Frunzele obovate sau chiar lat eliptice, lungi de 6-14 cm, la vârf acuminate, la bază asimetrice, cu marginea ascuţit dublu serată, cu 12-19 perechi de nervuri laterale, pe faţa superioară glabre, lucioase, pe cea inferioară pubescente, având un peţiol de 4-6 mm.

Florile lung pedunculate, cu 6-8 cm stamine şi stigmat alb, sunt grupate câte 20-25 în fascicule.

Înflorirea are loc în lunile martie-aprilie.

Fructele sunt samare, lung pedunculate, ovate sau rotunjite, lungi de 1-1,5 cm, ciliate pe margini, cu sămânţa aşezată central.

Specia lăstăreşte viguros, dar drajonează slab.

Areal natural de creştere: Europa centrală şi de Sud-Est. Răspândire în ţară: creşte spontan în pădurile de deal şi din

luncile şi zăvoaiele din sudul ţării, mai ales în Banat şi Oltenia. Se cultivă sporadic în parcuri şi grădini.

Importanţa speciei: specie cu valoare forestieră mai redusă, din cauza rarit ăţii ei, chiar în zona de maximă favorabilitate a creşterii, cât şi prin calitatea inferioară a lemnului comparativ cu celelalte specii de ulm.

Lemnul este de culoare deschisă, noduros, durabil, cu duramen brun-deschis, alburn alb-gălbui cu nuanţă brună, inele anuale vizibile.

Este apreciată însă din punct de vedere decorativ, în parcuri şi zone verzi, unde se plantează ca exemplare izolate, grupuri mici sau masive, mai ales pe lângă ape, cât şi pentru creşterea destul de rapidă.

Condiţii de cultură: este o specie termofilă, preferând soluri jilave, permeabile, mai ales în lunci, pe malurile apelor, chiar pe terenuri inundabile, puţin pretenţios faţă de troficitatea solului, în plină lumină.

Velnişul este rezistent la poluarea atmosferică, reprezentată de fum şi gaze toxice.

37

Dendrologie IFR

Ordinul Fagales

C. Familia Betulaceae,

Genul Betula

Genul cuprinde arbori sau arbuşti, cu frunze caduce, alterne, peţiolate, ovate, serate sau lobate.

Florile sunt unisexuate, monoice, mici, în amenţi: cei masculi, alungiţi, apar din toamna ce precede înflorirea, în axila frunzelor superioare ale lujerilor lungi, cei femeli, alungiţi sau cilindrici, formaţ i dintr-un ax cu solzi membranoşi, trilobaţi, apar primăvara, odată cu frunzele.

Fructul este o achenă, protejată de solzi, 3-5 lobaţi

Genul cuprinde cca. 40 specii, răspândite în emisfera nordică, majoritatea fiind de interes forestier, formând, mai ales în regiunile nordice, păduri pure sau de amestec.

Cele mai multe specii vegetează bine pe soluri reavene, în locuri însorite, dar şi pe soluri nisipoase uscate. Pe solurile cu exces de umiditate, creşterile sunt mai slabe.

Unele specii sunt apreciate şi ca specii ornamentale, pentru calităţile decorative ale coroanei şi culoarea scoarţei, în parcuri şi grădini, mai puţin în plantaţii stradale.

Înmulţirea se face prin seminţe, în luna septembrie. Imediat după adunarea lor, se seamănă prin împrăştiere, la suprafaţa solului, după care se acoperă numai cu crengi sau frunze.

Se poate semăna ş i la sfârş itul iernii, direct pe zăpadă, protejându-se seminţele cu paie sau crengi. Puieţii devin apţi de plantare la locul definitiv, la vârsta de 2 ani.

Betula verrucosa –sin. B. pendula,

B. alba – Mesteacăn

Arbore înalt de până la 20 m (Planşa 11), ce în condiţii nefavorabile de mediu, poate rămâne de talia unui arbust, are tulpina dreaptă, cilindrică, zveltă ş i lăţită la bază, cu diametrul până la 40-60 cm. Scoarţă albă, netedă, exfoliată în fâşii circulare, la maturitate, la baza trunchiului formează un ritidom negru, adânc, crăpat. Coroana neregulată are lăstari subţiri şi lujerii sunt pendenţi, verucoşi, glabri. Datorită acestor caracteristici şi a frunzişului rar,

38

Dendrologie IFR

coroana are un aspect aerisit, lăsând să treacă o parte din lumină la baza arborelui.

Frunzele, rare, rombic ovate, de 3-7 cm lungime şi 3-4 cm lăţime, sunt acuminate, la bază cuneate, uneori trunchiate, cu marginea dublu serate, lipicioase la apariţie. Peţiolul lung de 2-3 cm, pendul.

Florile sunt unisexuat monoice, grupate în amenţi: cei bărbăteşti se formează toamna, câte 2-3 la un loc în vârful lăstarilor, iar cei femeieşti apar primăvara, sub forma unor conuri alungite.

Înflore şte în lunile aprilie - mai, polenizare anemofilă. La amplasările cu multă lumină, înfloreşte şi fructifică la 10-12 ani, în masiv cu alţi arbori, mai târziu.

Arie naturală de răspândire: Europa de Nord, unde formează păduri întinse şi Asia de Est. Fiind un arbore de climă rece, în zonele mai calde, sudice, se retrage spre dealuri şi spre munţi. Formează păduri întinse din câmpiile baltice către teritoriul central euro-asiatic.

Răspândirea în ţară: frecvent în regiunea dealurilor, până la etajul subalpin, în etajul gorunului, fagului şi al bradului, în locuri însorite, tăieturi de pă duri, tufărişuri, uneori în pajişti din regiunea de deal. Mai frecvent este întâlnit în Carpaţii Orientali şi Nordici din Moldova şi Bucovina. Coboară în câmpie în Nord-Vestul ţării,

unde temperaturile nu sunt prea ridicate vara, în rest sporadic. Cultivat în parcuri şi grădini.

Varietăţi:

“Elegans”- cu ramuri subţiri, recurbate de la bază, lujeri foarte subţiri, penduli. Frunze mai mici ca la specia tipică;

“Tristis” – arbore înalt, cu lujerii din mijlocul coroanei drepţi şi cu cei laterali nutanţi, cu ramuri pendule.

Importanţa speciei: specie de importanţă forestieră. Lemnul alb - gălbui, fără duramen, cu inele anuale distincte, uşor, elastic, omogen, moale, de greutate mijlocie, este apt pentru derulare şi utilizare în industria mobilei, ca şi pentru obţinerea de furnire şi placaje.

Se impregnează uşor, se încleiază şi lustruieşte bine, poate fi prelucrat prin strunjire şi frezare. Este un bun combustibil, cu o

39

Dendrologie IFR

valoare calorică comparabil ă cu a fagului. Nu este rezistent în timp, putrezeşte uşor, de aceea se foloseşte mai puţin în construcţii exterioare. Lemnul său se întrebuinţează necojit la construcţii ornamentale (podeţe, chioşcuri, balustrade, bănci, garduri cu caracter decorativ) în parcuri şi spaţii verzi.

Scoarţa mesteacănului este foarte bogată în tanin, fiind utilizată în t ăbăcărie, unde este cunoscut ă sub numele de iuft. Gudronul de mesteacăn (Pix betulae) este folosit la impregnarea lemnului şi pieilor care devin mai rezistente la putrezire, dar şi în medicină (dermatologie).

Are utilizări farmaceutice şi în industria cosmetică, din sevă preparându-se produse cosmetice. Din frunze, ramuri tinere, amenţi şi sevă se extrag principii active folosite pentru fabricarea şampoanelor şi loţiunilor capilare.

Seva mesteacănului Seva mesteacănului conţine 8-9% zahăr şi este folosită mai ales în regiunile din nordul Europei, pentru obţinerea unor băuturi alcoolice.

Frunzele (se folosesc cele galbene ce cad toamna) ş i scoarţa au propriet ăţi tinctoriale şi sunt utilizate pentru vopsirea fibrelor naturale în galben ca lămâia, diverse alte nuanţe de galben-deschis la portocaliu.

Mesteacănul este apreciat şi pentru calităţile sale ornamentale, pentru eleganţa şi gingăşia aspectului în general, al trunchiului alb, frunzelor uşor mişcătoare şi coroanei, la unele forme pendule, fiind mult cultivat în parcuri şi grădini, unde formează mici grupuri, mestecănişuri.

Condiţii de cultură : specie de lumină, solicită amplasamente în plin soare; nu suportă umbrirea şi nici uscăciunea din atmosferă.

Mesteacă nul, arbore rustic poate vegeta bine pe soluri revene şi uşoare, dar ş i pe soluri sărace, superficiale, grohotişuri, în turbării sau chiar pe nisipuri, fiind folosit în aceste situaţii, ca specie pionier. In solurile grele, sau prea compacte, cu exces de umezeală se dezvoltă greu şi rămâne arbustiv. Este foarte rezistent la ger şi poluare atmosferică, fum industrial.

40

Dendrologie IFR

Specia se înmulţeşte prin semin ţe, iar variet ăţile ornamentale, prin altoire, pe puieţi de doi ani, proveniţi din sămânţă, din specia de bază. Puterea germinativă a seminţelor, 20-40%, se menţine până primăvara următoare. Creştere rapidă în tinereţe, la 40-50 ani realizează maximum de producţie lemnoasă (cca. 7-8 mc/an/ha). În ţara noastră are o longevitate scăzută, cca. 100 ani.

Genul Alnus

Alnus incana – Aninul alb

Arbore înalt de 20 m (Planşa 12), dar uneori şi arbustiv, cu tulpina adeseori strâmbă, coroană cu ramuri groase, ascendente, frunziş bogat, lujerii în tinereţe cenuşii, pubescenţi. Scoarţa netedă, lucioasă, cenuşie albicioasă, la exemplarele bătrâne, spre bază cu crăpături puţin adânci.

Frunzele lat eliptice până la ovate, de 4-10 cm lungime, 4-6 cm l ăţime, la bază de regulă rotunjite, dublu dinţ ate şi lobulate, cu vârf ascuţit, pe faţă verzi cenuşii, pe dos albe cenuşii, păroase. Nervurile laminei sunt drepte, neramificate spre capete.

Florile unisexuate, în amenţi, se formează vara şi se deschid înainte de înfrunzire, în primăvara următoare. După fecundare, cele femele

formează conuleţe fructifere (strobili) mici, sesile, grupate câte 4-8, la un loc. Fructele sunt samare pentagonale, mici, îngust aripate, roşii-brune. Aripile seminţei sunt prevăzute cu saci de aer, care plutind pe apă le ajută la diseminare.

Aninul alb are o creştere rapid ă, drajonează puternic şi lăstăreşte slab, având o longevitate mică, sub 100 ani, în medie 50-60 ani.

Înmulţirea se face prin seminţ e semănate toamna, iarna şi primăvara timpuriu pe zăpadă, sau prin altoire la varietăţile decorative, portaltoiul fiind A.glutinosa.

Areal natural de răspândire: Europa de Nord şi Centrală, Caucaz, Asia de Est şi America de Nord.

Răspândirea în ţară: în regiunea dealurilor înalte până în etajul montan (1300 m altitudine), în zona fagului şi de amestec

41

Dendrologie IFR

între fag şi brad, în zăvoaie şi lunci, pe aluviunile văilor, formând arborete (aninişuri).

Importanţa speciei: specie de interes forestier, întrebuinţată ca plantă pionieră, datorită rusticităţii sale, punând în valoare luncile şi consolidând malul apelor curgătoare, terenurile degradate, versanţii repezi, ravenele şi bazinele torenţilor montani. Prin drajonarea puternică fixează terenul împiedecând erodarea în zonele cu pante accentuate.

Lemnul este inferior celui de anin negru. Se prelucrează bine, se ş lefuieşte uşor, are o rezistenţă medie în aer şi în apă, între 10 şi 40 ani, întrebuinţându-se la confecţ ionarea placajelor şi a plăcilor din aşchii, creioane, cutii, ambalaje, produse de strungărie.

Substanţele tanante din scoarţă sunt folosite în vopsitorie, scoarţa şi fructele având proprietăţi tinctoriale.

Se întrebuinţează în plantarea spaţiilor verzi, cu condiţii vitrege de sol, în care alte specii ar creş te mai greu, îmbogăţind solul cu azot datorită nodozităţilor de pe rădăcini şi fertilizându-l prin litiera bogată.

Condiţii de cultură: specie rustică, adaptat ă condiţiilor montane aspre, cu sezon de vegetaţie scurt, suportând bine gerurile mari de la altitudinile în care creşte. Preferă amplasările luminoase şi umede.

Este mai puţin exigent ă faţă de sol, vegetând bine atât pe soluri bogate, afânate, cât şi pe soluri compacte, reci, pe calcare sau din contră pe soluri acide din turb ării, sau insuficient formate, crude. Rezistă la excesul de apă cât şi la seceta din sol.

In spaţii verzi şi parcuri, este extins pentru valoarea sa ornamentala dată de portul şi frunzişul des, fiind tolerant faţă de poluarea atmosferică, la fum, cât şi la umbrirea provocată de alţi arbori sau de construcţii.

Alnus glutinosa - Anin negru

Arbore indigen, înalt de până la 25 m (Planşa 13), cu tulpina dreaptă şi coroană ovoidală , uneori arbustiv, având lujerii tineri lipicioşi, glabri, roşcaţi, cu trei muchii lungitudinale.

42

Dendrologie IFR

Răd ăcina pivotant trasantă, cu ţesuturi aerenchimatice (rezerve de aer), când este tânără posedă nodozităţi portocalii cu bacterii simbiotice fixatoare de azot.

Scoarţa tânără este netedă şi brun verzuie, apoi se îngroaşă şi capătă culoarea brună negricioasă, formând crăpături înguste şi adânci, desprinzându-se uşor.

Ramurile sunt subţiri şi dispuse orizontal, imprimând coroanei o formă regulată.

Frunzele de culoare verde închis sunt ovate sau obovate, până la suborbiculare, de 6 - 10 cm lungime, rotunjite sau emarginate, lat cuneate, dublu din ţate, cu 5 - 6 perechi de nervuri neramificate spre capete, lucioase. Frunzele sunt foarte rezistente la primele îngheţuri din care cauză rezistă până iarna târziu, când se înnegresc şi cad (de aici rezultă şi denumirea speciei de anin negru).

Florile unisexuat monoice, în amenţi; formaţi de vara, înfloresc în primăvara următoare în lunile februarie - martie înainte de înfrunzire. Amenţii masculi sunt lungi, brun-violeţi, grupaţi câte 3 – 6 la vârful ramurilor.

După fecundare, amen ţi femeieşti se transformă în conuri (rânze) de 1 – 2 cm lungime, câte 3 – 5 în ciorchine, ce cuprind între solzii lor fructele numite strobili.

Fructele sunt samare pentagonale, mici, cu două aripioare foarte înguste, ce ajută la diseminarea seminţelor.

Fructificaţia se realizează la 1- 3 ani o dată . Ca arbore izolat, fructifică de la 15 ani, iar în arborete de la 40 ani. Longevitatea este apreciată la cca. 100 ani.

Areal natural de răspândire: Europa până în Siberia, Africa de Nord.

Răspândire în ţară: din regiunea de câmpie şi de dealuri, din zona pă durilor de stejar şi etajul gorunului, de unde urca pe văile apelor curgătoare până în etajul montan inferior (1000 m), în subzona făgetelor, formând aninişuri pure sau mici pâlcuri, prin zăvoaie, lunci, pajişti înmlăştinite, pe malul apelor, în amestec cu salcia şi plopul.

Varietăţi:

43

Dendrologie IFR

“laciniata” – frunze adânc şi regulat lobate, lobi ovaţi sau lanceolaţi, dinţaţi sau întregi; sinusurile pătrund până la ½ laminei;

“incisa” – frunze dublu lobate sau penate, lobii laţi, rotunjiţi, dinţaţi.

Importanţa speciei: specie de interes forestier. Lemnul lipsit de duramen, uşor, având culoarea alb-roşiatică, este foarte durabil în contact cu apa, fiind folosit la construirea de poduri ca piloţi, piloni etc., dar şi la fabricarea chibriturilor, a plăcilor din aşchii de lemn, şi a celor fibrolemnoase, la fabricarea materialelor sportive, în sculptură, tipare de turnătorie. Serveşte la consolidarea malurilor apelor, precum şi la asanarea terenurilor cu umiditate în exces. Scoarţa conţine mult tanin valorificabil (16%) folosit la argăsitul pieilor, precum şi ca materii colorante pentru vopsirea fibrelor naturale, în negru.

Ca specie ornamentală, creează un efect rustic atrăgător, prin coroana ovoid alungită şi frunzişul verde închis, persistent până toamna târziu; se plantează în grupuri la decorul dumbrăvilor, malurilor şi aleilor de pe marginea apelor, pe sol bogat în humus, cu apă freatică la mică adâncime.

Condiţii de cultură: aninul negru este exigent faţă de umiditatea din sol şi atmosferă, crescând bine pe malul apelor, în văi şi lunci, pe soluri bogate în humus sau cu sol mâlos sau pe soluri cu apa freatică la mică adâncime, sărace în calciu.

Poate fi folosit pentru fixarea şi punerea în valoare a nispurilor umede, precum şi în combinaţie cu plopul si salcia, in zăvoaie.

Temperament de lumină, nu suportă umbrirea în nici o fază de creştere şi nici variaţiile accentuate de umiditate, cauzate de inundaţii.

Genul Carpinus

Cuprinde cca. 20 specii de arbori sau arbuşti, răspândite în emisfera nordică. La noi în ţară există 2 specii cu creştere spontană şi una cultivată, de interes forestier şi ornamental (suportă tunderea) ce pot vegeta pe soluri uscate şi compacte.

Inmulţirea prin seminţe sau prin altoire pe C.betulus.

44

Dendrologie IFR

Plantele au frunzele de pe l ăstarii laterali distihe, dublu serate, cu nervurile terminate în vârful dinţilor.

Florile sunt monoice, în amenţi, apar odată cu frunzele sau după înfrunzire. Amenţii femeli sunt cilindrici, pendenţi, cu numeroşi solzi membranoşi, de regulă terminali, pe lujeri scurţi. Amenţii masculi sunt semierecţi.

Fructul este o nuculă, la baza unui involucru fructifer membranos, în formă de aripă, adesea 3 lobat.

Carpinus betulus – Carpen.

Este un arbore cu înălţimea de până la 20 m. şi grosimea trunchiului de 60 cm. (Planşa 14). Tulpina adesea strâmbă, torsionată are coaste longitudinale, scoarţa netedă, de culoare cenuşie alburie, cu pete albe verzi.

Coroana este ovoiodă, neregulată , bogat ramificată, cu frunziş des, lujerii subţiri, verzui - bruni, cu lentile albicioase.

Mugurii alterni, fusiformi, destul de mari, conici, glabri, alipiţi de lujeri, au lungimea de 0,5 cm.

Frunzele eliptice, ovate, până la ovat oblongi, de 5-12 cm lungime sunt acuminate, la bază cordate sau rotunjite, au marginea mărunt dublu dinţată; nervurile secundare sunt dese şi paralele.

Florile unisexuat-monoice (amenţii) înfloresc în lunile aprilie-mai, odată cu înfrunzirea.

Fructul, achenă muchiată, de 0,8-1,0 cm, la maturitate brun, cu coaste longitudinale; involucru de 3-5 cm, trilobat, cu lobul median ovat lanceolat, mai lung decât ceilalţ i doi laterali. Inflorescenţele fructifere au lungimea de 7-14 cm. Fructifică la vârsta de 20-30 ani.

Longevitate redusă, după 100 ani, trunchiul începe să putrezească.

Areal natural de răspândire: Europa, până în Iran.

Răspândire în ţară: intră în componenţa pădurilor din regiunea de câmpie şi dealuri (300-500 m altitudine), la limita dintre zona stejarului şi a fagului, apare numai sporadic în silvostep ă. Uneori, în amestecuri cu fag cu răşinoase, urcă până la 1000 m altitudine. Ocupă cca. 3% din suprafaţa pădurilor din

45

Dendrologie IFR

România. Cultivat ca arbore ornamental în parcuri şi spaţii verzi din întreaga ţară.

Varietăţi:

“Columnaris”- la început creşte columnar, foarte des ramificat, ulterior are coroana aproape ovată;

“Fastigiata” – se deosebeşte de specia tip, prin coroana piramidală;

“Incisa” – frunze înguste, adânc lobate, lobii având uneori marginea întreagă;

“Pendula” – are ramuri subţiri, pendule;

“Marmorata” cu frunzele punctate cu alb;

-“Purpurea” cu frunzele mai mult sau mai puţin roşii; - “Variegata” - are frunzele pătate neregulat cu galben.

Importan ţa speciei: specie de mare importanţă forestieră, formând masive, sau de amestec-şleauri. Prin frunzişul des, produce o litieră bogată, protejează şi ameliorează solul. Datorit ă creşterii viguroase, poate limita dezvoltarea altor specii valoroase.

Lemnul dur, destul de greu, compact, omogen, alb-g ălbui, fără duramen, puţin trainic este foarte bun drept combustibil, chiar superior fagului. Din cauza micii durabilităţi şi a fibrelor răsucite, nu este folosit în tâmplărie şi nici ca lemn de construcţie, dar este utilizat la confecţionarea unor piese rezistente la frecare, cozi de unelte ş.a.

În spaţiile horticole ornamentale poate fi folosit ca exemplar izolat, grupuri mici sau în componenţa gardurilor vii, a fundalurilor de perspectivă.

Condiţii de cultură: carpenul este rezistent la temperaturile scăzute din timpul iernii şi la îngheţurile târzii, care nu afectează frunzişul încă tână r. De şi este specie heliofilă, suportă şi semiumbra, crescând intens în masive pure sau de amestec.

46

Dendrologie IFR

Preferă solurile bogate, profunde şi afânate, constant umede, dar vegetează satisfă cător şi pe soluri mai compacte, pietroase, sărace. Este sensibil la reacţia acidă a solului şi la lipsa umidităţii. Suportă bine poluarea atmosferică şi fumul industrial.

Înmulţirea se face prin seminţe. Semănarea are loc toamna, dup ă recoltarea semin ţelor, în aer liber în pepinieră, fă ră protecţie, sau dacă este necesar, cu utilizarea unui înveliş de paie.

Familia Fagaceae

Familia grupează cca. 900 specii, plante lemnoase, arbori şi arbuşti, răspândite mai ales în emisfera nordică, constituind în climatul temperat, baza pădurilor de foioase.

Genul Fagus

Genul cuprinde mai multe specii răspândite în regiunile temperate ale emisferei nordice, din care în ţara noastră, trei, cresc spontan.

47

Dendrologie IFR

Sunt arbori înalţi de 25-30 m, cu trunchiul drept, cu scoarţa netedă, numai la exemplarele bătrâne cu ritidom la bază.

Florile monoice, în inflorescenţe axilare, cele mascule numeroase, sunt prinse în amenţi lung pedunculaţi, pendenţi, iar florile femele, câte două, sunt învelite într-un involucru. Fructul, achenă ovoidă 3 muchiat ă (jirul), câte 2 într-un involucru fructifer lemnos (cupă).Semin ţele sunt bogate în ulei. Sunt specii de interes forestier, ornamental şi chiar farmaceutic. Înmul ţirea se face prin seminţe, iar a varietăţilor ornamentale prin altoire.

Fagus sylvatica – Fag

Arbore înalt până la 35 m (Planşa 15), impunător, cu diametrul trunchiului ajungând la 1,5 m, tulpină dreaptă, scoarţa cenuşie cu pete albicioase, se menţ ine netedă până la bătrâneţ e. În masiv, tulpina este lipsită de crengi pe mari lungimi, în special spre baza ei.

Coroana destul de bogată, ovoid-îngustă în masiv şi lăţită, la arborii izolaţi, îmbracă tulpina (la exemplarele izolate) până aproape de bază. Lujerii subţiri, cu lenticele albicioase, sunt păroşi spre vârf.

Frunzele ovate, subrotunde, sau eliptice, acute, la bază lat cuneate sau rotunjite, întregi sau sinuate, mai rar acut dinţate, de 5-10 cm lungime, 5-7 cm lăţime, pe faţă verzi închis, lucitoare, pe dos palid verzi, glabre, cu 6 -12 perechi de nervuri, care se continuă până la marginea frunzei. Peţioli de 5-12 mm lungime.

Mugurii sunt fusiformi, ascuţiţi, de 1-3 cm lungime, cu numeroşi solzi bruni.

Floarea, unisexuat-monoică, are perigonul la cele mascule campanulat, cu cupa de 1 -3 cm lungime. Înfloreşte în luna aprilie-mai, odată cu înfrunzirea, polenizare anemofilă.

Fructele (jir) sunt achene lungi de 1-2 cm, cu muchii, brun-roşcate, sunt amplasate câte două într-o cup ă ghimpoasă, care, la coacere (septembrie-octombrie), se desface în patru valve.

Ca exemplare izolate, fagul fructifică la vârsta de 40-50 ani, când are şi creşterea maximă, iar în masive la 60-80 ani, la intervale de 4-6 ani.

Longevitate 200-500 ani.

48

Dendrologie IFR

Areal natural de răspândire: Europa, dar în special România, Balcani, Crimea.

Răspândire în ţară: fagul formează păduri întinse, pure (făgete) sau în amestec cu bradul, molidul ori alte foioase (gorunul, carpenul), în etajul montan, de- a lungul întregului lanţ al Carpaţilor şi în Munţii Apuseni, Podişul Central al Moldovei şi în Munţ ii Banatului, precum şi în regiunea dealurilor subcarpatice. Creşte la o altitudine cuprinsă între 300-600 m şi 1200-1300 m., în funcţie de orografia terenului. In afara arealului său continuu, fagul se mai întâlneşte numai sporadic sub formă de pâlcuri ori ca exemplare izolate. Fagul reprezintă specia cea mai răspândită în ţara noastră, ocupând 32% din suprafaţa păduroasă a ţării, respectiv cca. 2.000.000 ha. Cultivat sporadic în parcuri, în scop ornamental.

Varietăţi:

“Pendula” – ramurile arcuite, pendule, cele inferioare ating solul;

“Atropunicea” – cu frunze purpurii până la brune închis;

“Moesiaca”- cu frunze mari, de 9-12 cm lungime şi 6-8 cm lăţime, subţiri, la bază rotunjite sau uşor cordate, cu peţioli scurţi, viloşi şi 8-12 perechi de nervuri.

Importanţa speciei: fagul este unul dintre principalii arbori forestieri ai ţării. Lemnul tare, cu elasticitate mijlocie, dar cu tendinţă de crăpare şi deformare, alb-roşietic, fără duramen, cu

raze medulare mari, inele anuale vizibile, se foloseşte, pentru confecţionarea de mobilă curbată, placaje, furnire, plăci fibro-lemnoase, parchete, cherestea, traverse de cale ferată, obiecte casnice, în industria celulozei, cât şi combustibil pentru foc, puterea lui calorică fiind luată ca unitate de comparaţie.

Dintre forme, fagul alb (f.leucodermis) prezintă un deosebit interes forestier datorită lemnului alb, superior. Prin distilarea lemnului se obţine creuzot, acid acetic, gudroane, alcool metilic, etc. Jirul conţine o mare cantitate de ulei gras, nesicativ, care se extrage, ce conţine fagină.

În silvicultură, influenţează favorabil regimul hidrologic, coroana reţinând cantităţi mari de apă pe frunziş, ce se scurge pe sol

49

Dendrologie IFR

în curent continuu, făcând ca infiltrarea apei în sol să fie rapidă şi nelimitată, protejând solul de eroziune.

Ca arbore ornamental, fagul este apreciat pentru ţinuta şi coronamentul larg şi frunzişul des, producător de umbră. Numeroasele sale varietăţi şi forme cu frunze divers colorate, sectate sau cu ramuri pendente, sunt recomandate pentru grupuri mici sau ca exemplare izolate pe peluze.

Frunze de F.grandiflora

Condiţii de cultură: specie ombrofil ă şi umidofilă, nord-continentală , puţin rezistentă la ger, secetă şi arşiţă puternică. Este sensibilă la îngheţ urile târzii, care pot distruge parţial sau total frunzişul arborilor. Frunzele sunt foarte sensibile la frig, la prima brumă devin gălbui, apoi iau culoarea bronzului, cu tot felul de nuanţe, fenomen bine evidenţiat toamna în pădurile de fag.

Vegetează bine pe soluri brune de pă dure, podzoluri secundare slab acide, revene, permeabile, profunde şi este calcifil la altitudini mai mari. Frecvent se întâlneşte şi pe şisturi cristaline, granite, gresii ş i conglomerate. Nu creş te bine pe soluri excesiv de compacte, ca şi pe cele prea umede sau inundabile. Este rezistent la poluarea atmosferică, la gazele industriale, comportându-se bine în centrele aglomerate, ca arbore de parc.

50

Dendrologie IFR

Genul Quercus

Genul cuprinde în jur de 200 specii, răspândite mai mult în zona temperată a emisferei nordice, din care în România cresc spontan sau cultivate 65 specii.

Majoritatea speciilor au ritidom variat ca grosime ş i desen, altele au pluta şi mai rar se întâlnesc specii cu scoarţă netedă. Mugurii sunt aşezaţi spiralat pe lujer şi mai îngrămădiţi spre vârful lor.

Sunt arbori sau arbuşti cu frunze simple, dinţ ate, sinuate sau penat lobate, rar întregi, căzătoare sau marcescente (rămân uscate pe arbore până primăvara).

Florile sunt unisexuate, repartizate monoic: cele mascule sunt dispuse în amenţi penduli, subţiri, cele femele formează amenţi cu puţine flori sau sunt solitare.

Fructul este achenă, numită ghindă, acoperit la bază de o cupă ce provine din proliferarea axei florale. Se înmulţeşte prin seminţe.

Majoritatea speciilor de stejar, pe lângă utilizarea lor forestieră, prezintă şi interes horticol, pentru plantaţiile masive, de grup şi ca arbori de aliniament.

Quercus robur – sin. Q. pedunculata – Stejar, Stejar pedunculat, Tufan.

Arbore indigen, robust (Planşa 16), cu înălţimea de până la 50 m, cu diametrul tulpinii 1-2 m, coroana largă , neregulată. Prezintă ritidom brun negricios, tare, adânc bră zdat pe tulpina, până la 10 cm adâncime. Coroana profundă şi largă, cu ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal, putând acoperi la dezvoltarea maximă 200-300 mp. Lujerii anuali, viguroşi, muchiaţi, bruni-măslinii, glabri, cu lenticele mici, rare. Mugurii, ovoizi, bruni-lucitori, au 4-5 muchii longitudinale.

Frunzele variabile ca formă şi mărime, sunt îngrămă dite spre vârful lujerilor, obovate până la îngust obovate, de 6-20 cm lungime şi 3-10 cm lăţime, la bază îngustate şi auriculate, uneori asimetrice, sesile, neregulat sinuat lobate, până la penat fidate, cu 4

51

Dendrologie IFR

– 8 perechi de lobi, obtuzi sau rotunjiţi, cei mijlocii de regulă alungiţi şi oblic divergenţi, cei superiori ovaţi şi de regulă îndreptaţi înainte.

Lamina frunzei este pieloasă, pe faţă verde închis, glabră, pe dos glabră sau cu perişori în lungul nervurilor.

Flori unisexuat-monoice, cele femele lung- pedunculate, dispuse câte 3-6 în ciorchine. Înfloreşte în lunile aprilie-mai. Polenizare anemofilă.

Fructele achene (ghinde), sunt aşezate câte 2-5 pe un peduncul comun, de 5- 6 cm; achena este ovoidă, alungită, elipsoidală sau cilindrică, de 2-4 cm lungime, la vârf acută; cupa hemisferică, lemnoasă, de 0,8 – 1,2 cm înălţime este acoperită cu solzi mici, strâns alipiţi, fini, cenuşiu pubescenţi.

Fructifică o dată la 6-10 ani. Prima fructificare, la 70 ani, când se află în masiv şi la 40 -50 ani, când creşte izolat. Posedă o capacitate mare de regenerare vegetativă prin lăst ărire. Creşte activ până la 150-200 ani, cu maximum între 50-70 ani. Longevitate, 500-600 ani.

Areal de răspândire naturală: Estul Statelor Unite şi Canada de sud.

Răspândire în ţară: formează păduri pure (stejărete) sau de amestec cu alte foioase (păduri de şleau), în regiunea de câmpie şi coline joase (terasele râurilor, platforme, piemonturi), cu limita superioară la cca.600-650 m altitudine. În România ocupă 2% din suprafaţa pă duroasă a ţării, respectiv cca. 130.000 ha. Pădurile cele mai întinse (peste 80% din total), se întâlnesc în sudul ţării, câmpiile din vestul ţării, nord vestul Moldovei ş i în Podi şul Transilvaniei. În silvicultură este folosit în plantaţii forestiere în zonele favorabile. Este deasemenea folosit ca arbore ornamental în parcuri şi zone verzi din toată ţara.

Varietăţi:

“Fastigiata”- arbore cu ramuri erecte şi coroană îngustă, conică; frecvent cultivat în spaţii verzi pentru aliniamentul şoselelor.

52

Dendrologie IFR

“Concordia” – arbust sau arbore de talie mai mică cu frunze galben- aurii, care rămân pe arbore şi în timpul iernii;

“Albomarmorata” – cu frunze panaşate, dând arborelui un aspect curios şi inedit;

“Argenteomarginata” – cu frunze marginite cu alb.

Importanţa speciei: stejarul are importanţă forestieră deosebită, producător de lemn de calitate superioară cu variate utilizări în construcţii civile, pentru lambriuri, parchete, dogărie, grinzi, stâlpi, traverse de căi ferate, hidraulice şi în lucrări sub apă. Lemnul este tare, elastic, rezistent, durabil în aer şi apă, cu duramen brun-roşiatic, raze medulare mari, inele anuale vizibile. Din el se confecţionează cherestea pentru tâmplărie şi mobila de înaltă calitate, din lemn masiv şi furnire.

Intră ca specie de bază în compunerea perdelelor de protecţie. Prin puternicul său sistem radicular, pune în valoare potenţialul mineral şi hidric al solului, asigurând şi un drenaj biologic de mare eficienţă în locurile cu exces de umiditate şi pe pante.

Scoarţa stejarului este bogată în tanin, fiind foarte apreciată în tăbăcărie. Ghindele, pe lângă o bună hrană pentru animale, pot fi valorificate în fabricile de spirt. Scoarţa şi ghindele au utilizări terapeutice în medicina umană şi veterinară.

Stejarul este un foarte apreciat arbore ornamental prin port şi dimensiunile impresionante ce le poate atinge şi este folosit în amenajarea spaţiilor verzi, pentru constituirea masivelor păduroase în stil peisajer din parcuri, în grupări monumentale.

Condi ţii de cultură: este o specie cu o mare amplitudine ecologică, de climat variat, heliofilă, adaptată perfect climatului continental.

Solicită o temperatură medie anuală ridicată, de 8-100C şi o

temperatură medie a lunii ianuarie de cca. –50C. Suportă bine gerurile de iarnă, dar îngheţurile târzii îi produc multe daune.

Q.robur f. fastigiata, cu coroana piramidală, având o vigoare de creştere mai mare încă din primii ani de cultură, decât varietatea tipică şi fiind mai rezistent la gerurile târzii de primăvară, are o valoare forestieră superioară.

53

Dendrologie IFR

Stejarul este un arbore exigent faţă de sol, vegetând în bune condiţ ii numai pe soluri profunde, permeabile, afânate, reavene - jilave, fără exces de umiditate. Depresiunile în care apa stagnează multă vreme, solurile de lăcovişte, calcaroase sau acide, sau foarte nisipoase, nu sunt indicate pentru cultura stejarului. Se dezvoltă bine pe soluri aluvionare din lunci, cu apa freatică accesibilă, pe soluri brune roşcate de pădure, tipice sau podzolite, nisipo-lutoase.

Quercus pedunculiflora – Stejar brumăriu.

Arbore indigen, cu tulpina dreaptă , înalt până la 30 m. Scoarţa cu ritidom gros, adânc crăpat, (mai adânc crestat decât la stejar - tufan, cu care este adesea confundat), apărut de timpuriu, de culoare brun cenuşiu-închis. Rădăcina este pivotant-trasantă.

Lujerii sunt bruni-verzui, glabri.

Frunze variabile ca formă şi dimensiuni, mari, pieloase, lat obovate sau eliptice, de 6-26 cm lungime, la bază cordat auriculate, scurt peţiolate, de obicei penat fidate, până la penat-partite, mai rar sinuat lobate, cu 5 -7 perechi de lobi rotunjiţi sau acuţi, întregi, cei mijlocii lat liniari, alungiţi, cu sinusuri înguste. Lamina frunzei pe faţă verde mată, glabră, pe dos cenuşie-brumărie, scurt şi fin pubescentă, cu peri fasciculaţi.

Florile unisexuat -monoic, cu inflorescenţe femele lung pedunculate. Infloreşte în luna mai.

Fructele sunt achene (ghinde) mari, câte 1 - 4 lung pedunculate, de 2,5 - 4 cm lungime, ovoide; cupa turtit-hemisferică, de 1,5 - 2,2 cm înălţime şi 1,4 - 2,3 cm diametru, cu pereţi groşi, prinse pe un peduncul lung până la 15 cm.

Arie naturală de creştere: Europa de Sud, Asia Mică şi de

Vest.

Răspândire în ţară: intră în componenţa pădurilor în regiunile de silvostepă, pe areal întins din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, unde formează arborete pure, sau în amestec. Cultivat în plantaţii forestiere de protecţie, mai rar în parcuri.

Importanţa speciei: specie forestieră valoroasă din silvostepă, utilizată uneori şi ca arbore ornamental. Lemnul, considerat ca cel mai valoros, cu duramen brun-roşietic, raze

54

Dendrologie IFR

medulare mari, inele anuale vizibile, este tare, elastic, durabil, rezistent. Folosit la fabricarea mobilei, în tâmplărie, dogărie, construcţii şi lucrări sub apă. Scoarţa este folosită în tăbăcărie, iar ghindele la fabricarea spirtului.

Specie decorativă prin port, se utilizează individual sau în grupuri mici, în luminişuri, dumbrăvi, fundaluri de perspective.

Condiţii de cultură : specie moderat-termofilă şi xerofită, heliofilă, proprie regiunilor cu climat temperat şi veri c ălduroase. Rezistă bine la uscăciune, arş iţă puternică, dar şi la geruri mari, deşi arborele matur poate pierde florile femele din cauza îngheţurilor târzii.

Vegetează bine şi în stepă, însă numai când apa freatică este accesibilă , sau pe soluri uscat-reavene, nesuportând excesul de umiditate stagnantă.

Creşte satisfăcă tor pe soluri uşor decarbonatate, formate pe nisipuri, loess, mai rar pe luturi, afânate, suficient de reavene, dar cele mai bune soluri pentru stejarul brumăriu sunt cernoziomurile puternic degradate formate pe loess. Solurile podzolice ca şi cele argiloase nu sunt potrivite pentru o bună vegetaţie.

Quercus cerris – Cer

Arbore indigen (Planşa 18), înalt de până la 30m ş i 1,5 m grosimea trunchiului, cu tulpina dreaptă, cilindrică şi înaltă, acoperită de un ritidom gros, pietros, adânc crăpat, negricios, cărămiziu în adâncituri, format de timpuriu. Coroana este, îngustă, rară, strânsă în partea superioară a tulpinii.

Lujerii cenuşii sau bruni-verzui, des pubescenţi sau tomentoşi; muchiaţi, stipele persistente, filamentoase, lungi,

Frunze pieloase, eliptice, oblongi până la oblong-obovate, de 6- 12 cm lungime, cu 4-8 perechi de lobi scurţi, triunghiulari, acuţi, uneori adânc sectate, pe faţă verzi închis, aspre, pe dos, cenuşiu sau gălbui tomentoase, cel puţin în lungul nervurilor.

Ghinde foarte mari, câte 1-4, sesile sau scurt pedunculate, oblong-ovoide, de 2-4 cm lungime şi 1,2-2 cm diametru, la vârf trunchiate, înconjurate până la jumă tate de o cupă emisferică cu solzi alungiţi, recurbaţi, de cca. 1 cm.

55

Dendrologie IFR

Fructele, achenele (ghindele) ajung la maturitate în al doilea an de la formare, spre sfârşitul toamnei.

Longevitate, 200- 250 ani, dar trunchiul începe să se deprecieze după vârsta de 70-80 ani. Lăstăreşte viguros, drajonează foarte rar.

Varietăţi ornamentale:

Q.c. argenteovariegata - frunze panaşate cu alb; Q.c.austriaca – cu frunze ovale lanceolate, dinţi regulaţi,

lobi triunghiulari egali, plantele păstrează frunzele toamna mai târziu decât celelalte specii de Quercus;

Q.c.laciniata sin. (Q.c.dissecta) – cu frunze penatifide, segmentele de frunze având dinţi mari.

Areal natural de creştere: Europa de Sud, Asia de Vest. Răspândire în ţară: frecvent în etajul pădurii de stejar, până

în zona gorunului, în care formează păduri pure (cerete) sau de amestec cu gârniţa, sau cu alte foioase în regiunea de câmpie şi dealuri, din vestul şi sudul ţării, în Oltenia, Muntenia, sudul Dobrogei, Transilvania, Banat. Sporadic este cultivat în parcuri.

Importanţa speciei: specie de interes forestier, cu creştere rapidă, având lemnul greu, cu duramen roşiatic, tare şi puţin elastic, din care cauză se lucrează greu. Se foloseş te în construcţii, dar mai ales este un bun combustibil. Este cultivat şi ca arbore ornamental, pentru coroana sa mare, lat piramidală şi frunzişul verde închis, lucitor.

Condiţii de cultură: arbore de lumină (heliofil) îşi formează o coroană frumoasă când creşte izolat sau în grupuri mici. Specie mezotermă , spre moderat termofil, preferă un climat cald, cu sezonul de vegetaţie lung, fiind sensibil la gerurile puternice, care îi provoacă crăpături în lemn (gelicuri). Suportă seceta şi uscăciunea atmosferică.

Faţă de sol este puţin exigent, putând vegeta pe soluri argiloase, grele, compacte, cu mari variaţii sezoniere de umiditate, mai favorabile fiind solurile brun roşcate slab podzolite, luto-argiloase până la argiloase.

56

Dendrologie IFR

Quercus frainetto – sin.Q.conferta – Gârniţa.

Arbore cu înălţimea de până la 40 m. (Planşa 19). Trunchiul drept, până aproape de vârf, acoperit cu un ritidom adânc brăzdat, negricios, friabil.

Coroana este largă şi bogată în frunziş, cu lujerii anuali viguroşi, tomentoşi sau pubescenţi, în al doilea an, glabrii.

Frunzele pieloase, de 10-20 cm lungime şi 6-12 cm lăţ ime, îngră mădite sub formă de rozete, spre vârful lujerilor, sesile sau scurt peţiolate, obovat eliptice, la bază auriculate, penat fidate, cu 8-9 perechi de lobi regulaţi, pe faţă la maturitate glabre, pe dos catifelat cenuşiu păroase.

Fructele - ghinde, îngrămădite, grupate mai multe pe un peduncul, sesile sau scurt pedunculate, cu lungimea de 1,8-2,5 cm şi diametrul de 1,4-2,0 cm. Fructifică la 4-6 ani odată. Longevitate 500-600 ani.

Areal natural de creştere: în zona Balcani şi Italia de Sud. Răspândire în ţară: creşte spontan în silvostepă şi regiunea

de coline din Transilvania de Vest, Banat, Oltenia, Estul Munteniei şi Dobrogea, unde formează arborete curate (gârniţ ete), sau creşte în amestec cu cerul, tufanul etc. Este întâlnit mai rar în Moldova. In România ocupă o suprafaţă de 130.000 ha.

Importanţa speciei: specie de interes forestier, cu lemn foarte trainic, indicat pentru construcţii sub apă, traverse de cale ferată, stâlpi de mină, grinzi. Nu se poate lucra fiind noduros şi foarte sensibil la alternanţa de uscăciune şi umiditate.

Fiind un arbore frumos, impun ător, este întrebuinţat în parcuri şi spaţii verzi, individual sau în grupe mici, datorită frunzişului bogat şi aspectului particular deosebit.

Condiţii de cultură: solicită veri lungi, că lduroase şi ierni relativ blânde, fiind o specie moderat termofilă şi xerofită. Preferă locurile puternic însorite, cu o mare capacitate de extragere a apei din solurile grele şi compacte. Se comportă bine în soluri pseudogleice, lipsite de carbonaţi, argiloase, compacte, unde rezistă mai bine decât celelalte specii de stejar. Rezistă la geruri şi la arşiţă, dar este sensibilă la îngheţurile târzii.

57

Dendrologie IFR

Quercus petraea – sin.Q.sessiliflora – Gorun

Arbore indigen, înalt de până la 40 m. (Planşa 20).Trunchiul, drept până la vârf, cu o grosime ce poate ajunge la 2 m, are ritidom subţire, de culoare cenuşiu-închis.

Coroana, globuloasă, bogată , regulată are ramurile îndreptate în sus. Lujerii verzui, glabrii, au puţine lenticele eliptice.

Frunzele sunt îngrămădite spre vârful lujerilor ş i au forma rombic ovate, lat obovate până la eliptic lanceolate, de 8,5-16 cm lungime şi 6 -8 cm lăţime, la vârf lat rotunjite, la bază îngustate, sinuat lobate până la penat fidate, cu 5-8 perechi de lobi rotunjiţi, întregi sau uneori lobulaţi, pe faţă la început pubescente, mai târziu glabre. Peţiolul are lungimea de 1,2-2,5 cm.

Florile mascule sunt prinse în amenţi, cele femele, aproape sesile, sunt grupate câte 1-5, în vârful lujerilor; înfloreşte aprilie - mai.

Ghindele, mai mici ca ale stejarului (tufanului), sunt prinse câte 1-5, sesile sau aproape sesile, achena ovoidă de 1,6-2,5 cm lungime, cupa conic emisferică, de 0,6-1,2 cm lungime, cu pereţii subţiri şi solzi mici, ovat lanceolaţi, alipiţi. Fructifică la 3 -6 ani odată, cu maturaţie anuală. Prima fructificare în masiv are loc la 60-80 ani. Longevitatea este 500 - 600 ani.

Arie naturală de creştere: Europa, Asia de Vest.

Răspândirea în ţară: formează arborete pure sau de amestec, în regiunea de dealuri şi submontană, mai rar în câmpie. Este cultivat frecvent în plantaţii forestiere. In România ocupă suprafaţa de 600.000 ha.

Varietăţi:

“laciniata” – frunze eliptice până la eliptic lanceolate, penat fidate, cu lobii alungiţi, oblongi şi sinusuri înguste, adânci;

“albovariegata” – frunze panaşate cu alb;

“aurea” – frunze galbene;

“columna” – port piramidal, frunze asemănătoare celor de

laur;

“mespilifolia” – frunze lung acuminate, la bază cuneate, întregi sau sinuat lobate.

58

Dendrologie IFR

Importanţa speciei: specie de interes forestier. Lemnul, cu calităţi tehnice superioare de fineţe şi omogenitate, este mai uşor de lucrat decât al stejarului, fiind foarte potrivit pentru fabricarea mobilei fine, a furnirului, parchetului, în dogărie. Mai puţin utilizat ca lemn de construcţii, neavând rezistenţa stejarului.

Din scoarţa sa (conţine 20% tanin), se extrage tanin, având şi importanţă terapeutică în medicina umană, iar ghindele sunt folosite ca materie primă pentru fabricarea alcoolului.

Este întrebuinţat şi ca arbore ornamental, deosebit de valoros în compunerea peisajului prin forma şi dimensiunile mari pe care le poate atinge coroana în condiţii optime de vegetaţie.

Condiţii de cultură : preferă locuri însorite din regiunea de deal, (urcă până la 1200 m altitudine), unde formează arborete pure (gorunete), sau creşte amestecat cu fagul şi alte foioase (şleauri de deal).

Specie heliofilă destul de rezistent ă la secetă şi ger, fără a suporta alternanţele mari de temperatură, caracteristice climatului excesiv continental. Este mai puţin exigent fa ţă de sol decât Q. robur, vegetând pe soluri brune –roşcate tipice sau slab podzolite, nisipo -lutoase până la lutoase, soluri brune-cenuşii, precum şi pe soluri secundare. Preferă solurile afânate, permeabile, dar poate vegeta şi pe soluri mai compacte. Din contră, pe solurile grele, argiloase, creşte încet, iar regenerarea este slabă.

Quercus pubescens – Stejar pufos, tufă râioasă.

Arbore foios, indigen (Planşa 17), de talie mică, cu înălţimea până la 15 m, uneori cu creştere de arbust.

Tulpina este de cele mai multe ori strâmbă, neregulată. Coroana este rară, luminoasă, largă şi neregulată. Scoarţa

este groasă, adânc brăzdată, formând un ritidom crăpat, în plăci dreptunghiulare, de culoare brun-închisă.

Frunzele pieloase, variabile ca formă şi mă rime, cu dimensiuni de 5-8 cm lungime şi 3-6 cm lăţime, sunt cele mai mici dintre cele ale speciilor de stejar. Ca formă sunt oblongi sau ovate, la vârf lat rotunjite, la bază cordat emarginate, peţiolate, sinuat lobate până la penat fidate sau penat partite, cu 3-6 perechi de lobi,

59

Dendrologie IFR

pe margine plante sau ondulate, la început tomentoase pe ambele feţe, dar mai târziu glabre pe faţa superioară.

Florile femele sunt grupate câte 2-4 la un loc, se deschid în luna mai.

Fructele, sunt ghinde sesile sau scurt pedunculate, cu achena îngust ovoidă, acuminata şi cupa mică de 0,8 – 1,5 cm înălţime, cu solzi mici ovat lanceolaţi, strâns imbricaţi, plani sau slab bombaţi, cenuşii, pubescenţi.

Stejarul pufos fructifică la vârsta de 8-12 ani, având o longevitate mică.

Varietăţi horticole:

Q.p.crispata – frunze lobate, cu marginea sinuoasă, tomentoase pe dos; creşte bine pe soluri calcaroase;

Q.P.Pinnatifida – arbore de talie mică sau chiar arbust, cu frunze mici, de 3-6 cm, profund sectate; creşte bine în soluri pietroase.

Areal natural de creştere: Europa de Sud, Asia Mică, regiunea mediteraneană.

Răspândire în ţară: în zona de stepă şi silvostepă din vestul şi sudul ţării, unde formează tufări şuri izolate, arborete, dumbrăvi, pâlcuri sau păduri singur, sau în amestec cu alte specii: cerul, gârniţa, stejarul brumăriu, ulmul.

Importan ţa speciei: specie de interes forestier, dar având dimensiuni mici, şi lemnul de calitate inferioară , asemănător celui de gârniţă, se întrebuinţează mai mult pentru foc.

Scoarţa conţine mult tanin folosit în tăbăcitul pieilor.

Se utilizează în componenţa perdelelor de protecţie în zona de stepă

Este plantat şi ca arbore de aliniament în partea de sud a ţării, pe alei şi stră zile localităţilor, în parcuri, fiind decorativ prin port, coroană largă, lăstari şi frunziş.

Condiţii de cultură : specie rustic ă termofilă, cere multă lumină , rezistentă la arşiţă şi secetă, dar şi la gerurile mari din timpul iernii, bine adaptată zonei de stepă şi silvostepă. Nepretenţios faţă de sol, creşte cel mai bine pe cernoziomuri slab

60

Dendrologie IFR

degradate, dar se întâlneş te pe o gamă largă de alte soluri, preferându-le pe cele bogate în carbonat de calciu.

Quercus rubra – sin.Q.borealis – Stejar roşu.

Este un arbore cu înăl ţimea de până la 25 m şi diametrul trunchiului până la 1 m, cu tulpina dreaptă, cilindrică , scoarţa netedă, de culoare cenuşie, mai târziu spre bază, crăpată. Coroana globuloasă, mare, cu vârf rotunjit, bogată în frunze, are ramuri orizontale, cele superioare erecte. Lujerii sunt glabrii, roşii-bruni, lucitori.

Frunzele obovate, mari, de 10-20 cm lungime ş i 5- 10 cm lăţime, de formă eliptică lobată, la bază evident cuneate, de regulă asimetrice, pe margini sinuat dinţate sau lobulate, cu 5 perechi de lobi scurţi, divergenţi, cu vârfurile ascuţite şi terminate cu câte un fir lung. Sinusurile nu depăş esc ½ din jumătatea laminei, în tinereţe pe ambele feţe pubescente, mai târziu glabre, pe faţă verzi închis lucitoare, pe dos albăstrui sau galbene-verzui.

Florile unisexuat-dioice, cele mascule în amenţi pubescenţi, de 10-12,5 cm, florile femele pe pedunculi glabrii, scurţi, grupate câte 2-8.

Ghinde emisferice, ovoide, câte 1-2, pe un peduncul de 0,2-0,3 cm, la bază plane sau concave, scurt păroase sau glabre, de 1,5-2,5 cm

lungime; cupa în formă de taler sau uşor conică, de 1,5 -2,5 cm lăţime, cu solzi alipiţi şi margine involută, acoperă cca. 1/3 din lungimea ghindei. Fructifică la 2-3 ani odată, cu maturaţie bianuală. Longevitate, 300 ani.

Arie de creş tere naturală: Canada de Sud şi Europa de Est. Răspândire în ţară: frecvent cultivat în plantaţii forestiere, în plantaţii pure sau în amestec cu molidul şi bradul. Pentru

calităţile sale decorative este plantat în parcuri şi grădini, ca arbore pentru aliniamente şi alei.

Importanţa speciei: specie de interes forestier, cu creştere rapidă, mai ales în tinereţe, protejând alte specii cum ar fi bradul şi molidul de doborâturi de vânt. Lemnul, foarte trainic, este asemănător stejarului pedunculat în ce priveşte rezistenţa la

61

Dendrologie IFR

compresiune şi încovoiere şi superior acestuia ca rezistenţă la întindere.

Se foloseşte la fabricarea mobilei, placajelor, a parchetului, duşumelelor, ca lemn de construcţii şi pentru traverse de cale ferată. Fiind poros nu poate fi utilizat în dogărie.

Stejarul roşu este un arbore foarte frumos, apreciat ca arbore ornamental, datorită frunzişului bogat, toamna galben –brun, chiar roşu, aproape în întregime marcescent. Este cultivat în parcuri, în aliniamente pentru străzi şi alei,

Condiţii de cultură: arbore cu amplitudine ecologică largă, creş te bine în zonele cu un sezon de vegetaţie suficient de lung, deşi este o specie rezistentă la ger şi la îngheţurile târzii, dar sensibilă la cele timpurii, care distrug parţial lujerii încă nelignificaţi.

Este o specie de lumină, suportând şi semiumbra (umbrire laterală a celorlalţi arbori învecinaţi).

Se dezvoltă satisfăcător pe soluri nisipoase, sărace, luto-argiloase şi argiloase, calcaroase, dar creşte bine pe soluri nisipo-lutoase, podzoluri secundare, bogate, afânate, cu textură uşoară, reavăn, cum sunt cele din lunci.

Nu suportă usc ăciunea atmosferică. Este rezistent la poluare atmosferică şi la gaze, motiv pentru care se întrebuinţează ca

arbore de aliniament pe străzi şi alei, ornamentând până toamna târziu prin frunzişul frumos colorat.

Familia Juglandaceae

Cuprinde specii arboricole, din emisfera nordică. Au frunzele imparipenat compuse, mari, alterne, caduce, aromatice.

Florile sunt unisexuate, monoice, cu perigon puţin dezvoltat; cele mascule au androceul compus din 2-40 stamine şi grupate în amenţ i simpli, lungi, cilindrici, formaţi pe ramurile anului precedent; cele femele au gineceu bicarpelar, cu două stigmate, grupate câte 2-4 la un loc, în raceme, spice, ori aglomerate, ce apar pe lujeri din anul curent. Polenizarea este anemofilă.

62

Dendrologie IFR

Fructul este drupă (nucă) cu epicarp subţire şi mezocarp cărnos. Sămânţa fără endosperm, are cotiledoanele zbârcite şi uleioase. Plantele conţin substanţe aromatice, mai ales în frunze şi în fructele verzi, care se utilizează în alimentaţie, cosmetică, industria chimică, medicină, cosmetică.

Lemnul este valoros, folosit la fabricarea mobilei

Speciile din această familie care cresc pe teritoriul ţării noastre au însuşiri ornamentale.

Genul Juglans

Juglans nigra – Nuc negru, Nuc american

Arbore foios, exotic, înalt până la 40 m. cu trunchi relativ drept şi bine elegat, coroană largă, rotunjită. Scoar ţa trunchiului se acoperă cu crăpături profunde, de timpuriu. Lujerii sunt groşi, scurt glanduloşi, păroşi, cenuşiu- bruni.

Frunzele, imparipenat compuse, au lungimea de 25- 50 cm, cu 15-23 foliole, lungi de 5-12 cm. fiecare, ovat lanceolate, la vârf acuminate, la bază rotunjite, neregulat serate. Frunzele sunt pe faţă glabre, puţin lucitoare, pe dos pubescente.

Florile mascule au 20-30 stamine, formează amenţ i scurţi, groşi, cilindrici, cele femele sunt grupate câte 2-5 la un loc, cu înflorirea în luna mai.

Fructul, nuculă globuloasă, sferică sau piriformă, de 3,5-5 cm, neregulat brăzdată, este pubescent. Fructifică anual şi chiar abundent.

Areal natural de creştere: Estul şi Sudul S.U.A.

Răspândirea în ţară: se întâlneşte mai frecvent în regiunea dealurilor dar şi de câmpie din sudul şi vestul ţării, în zona de creştere a stejarului, până la altitudinea de 500 m, rar mai sus.

Importanţa speciei: prezintă interes forestier, datorită calit ăţilor speciei, care spre deosebire de nucul european, are un port tipic forestier. Nucul negru are creştere rapidă, în 6 ani atinge 6-7 m înălţime, iar la 30-35 ani ajunge la 20 -25 m înălţime şi diametru de până la 50 cm, motiv pentru care a fost introdus în plantaţii forestiere în zona de sud a ţării.

63

Dendrologie IFR

Lemnul are alburn alb relativ îngust şi un duramen la început violet, apoi, după uscare negricios, de unde vine şi denumirea de “nuc negru”.

Lemnul este superior, asemănător celui de stejar, în ce priveşte rezistenţ a la încovoiere, compresiune şi elasticitate, se prelucrează bine, fiind foarte apreciat pentru fabricarea mobilei, în construcţii navale, ca furnir, la confecţionarea parchetului, lambriurilor, obiecte de tâmplărie fină.

Nucul negru este apreciat şi ca arbore ornamental, în parcuri şi grădini, plantându-se ca arbori izolaţi, de alei şi grupuri, mai ales pentru coroana globuloasă şi frunzişul său rezistent la atacul insectelor dăunătoare.

Fructele, nucile sunt foarte greu de spart, ceea ce limitează utilizarea lor în alimentaţie.

Nucul negru poate servi ca portaltoi pentru soiurile ameliorate şi cultivate de nuci.

Condiţii de cultură: preferă solurile profunde, uşoare, nisipo-lutoase bogate în elemente minerale ş i humus, reavene sau chiar jilave, motiv pentru care creşte bine în luncile apelor, sau în locurile cu precipitaţii anuale abundente. Pe solurile grele şi neaerisite, chiar dacă sunt suficient de umede, nu se obţin creşteri satisfăcătoare.

Este sensibil la îngheţ urile târzii şi timpurii, dar destul de rezistent la gerurile din timpul iernii.

Are o bună dezvoltare în locuri luminoase şi este tolerant la poluarea atmosferică.

Juglans regia – Nuc.

Arbore înalt, în masiv până la 30 m (Planşa 21), cu tulpina dreapt ă, viguroasă, groasă la bază până la 1m, are coroana largă, de formă sferică, globuloasă şi deasă, când creşte izolat şi mai strânsă în masiv. Scoarţa multă vreme netedă, argintiu-cenuşie este la bătrâneţe crăpată longitudinal, cu ritidom cenuşiu-închis.

Lujerii sunt groşi, glabri, spre toamnă verzi-bruni, cu mugurii negricioşi, adeseori grupaţi câte doi.

64

Dendrologie IFR

Frunzele mari de 20- 30 cm, imparipenat –compuse, au 5-9 foliole eliptice, sau oblongi ovate, acute sau acuminate, întregi, glabre, de 6-12 cm, cea terminală, mai mare.

Florile, unisexuat-monoice, cele mascule sunt prinse în amenţi negricioşi, cilindrici, pendenţi (8-10 cm), apar încă din toamnă, cele femele, 1-4 la un loc, terminale, sesile, ce înfloresc în luna mai, înainte de înfrunzire.

Fructul este o drupă falsă, cu învelişul extern (epicarpul şi mezocarpul) cărnos, verde, neted, glabru, la maturitate caduc, cu endocarpul lemnos (nucă), brăzdat în lung şi zbârcit, la interior incomplet despărţit de 2-4 pereţi falşi. Fructul globulos (nucă), glabru, de 4-5 cm, are formă ovoidă sau elipsoidală, ascuţită la vârf, cu două coaste longitudinale proeminente. S ămânţa mare, exalbuminată, cu cotiledoanele embrionului mari, se separă uşor de pere ţii membranoşi. Prima fructificaţie are loc în jurul vârstei de 10 ani, iar longevitatea este de 300-400 ani.

Arealul natural de creştere: Europa de Sud-Est, Asia de Est, China.

Răspândirea în ţară: creşte subspontan în regiunea de dealuri din Sud-Vestul Transilvaniei, în Banat şi Oltenia, până la cca. 800 m altitudine şi frecvent cultivat în toată ţara, în zona de dealuri, mai ales în regiunea podgoriilor, prin livezi, vii, grădini, curţi, marginea drumurilor.

Importanţa speciei : foarte apreciată pentru alimentaţia omului, nucile servind şi la prepararea unui ulei cu utilizări alimentare, cosmetice, industriale (sicativ), în industria lacurilor şi vopselelor, iar în stare verde fructele se folosesc în cofetării şi pentru prepararea lichiorurilor. Seminţele conţin foarte puţină apă, protide (15%), grăsimi (63%), hidraţi de carbon (14%), numeroase săruri minerale.

Cojile verzi ale nucilor sunt foarte bogate în acid citric, malic, juglonă, taninuri, uleiuri eterice, vitamine, precum şi în substanţe colorante cu care se pot colora diferite ţesături ca şi materialul lemnos alb.

Frunzele nucului conţin iod din care se prepară diferite medicamente cu însuşiri iodotanice şi analgezice.

65

Dendrologie IFR

Lemnul, este frumos colorat în brun, cu vine negricios-roşcate, cu inele anuale vizibile, tare, greu, fin, omogen, rezistent, se prelucrează bine şi se lustruieşte foarte frumos, fiind foarte apreciat pentru fabricarea mobilei, paturi de arme, caroserii, parchet, lambriuri, instrumente muzicale, sculpturi etc. Produce un furnir foarte frumos colorat.

Frunzele şi pericarpul (partea verde a fructului) au întrebuinţări în domeniul medical, cosmetic, industria coloranţilor.

Nucul este şi un frumos arbore ornamental apreciat pentru coroana sa globuloasă şi deasă, bună producătoare de umbră. Toamna îşi pierde însă devreme frunzele, fiind printre primii arbori care se desfrunzesc, fără ca în prealabil acestea să se mai coloreze în alte nuanţe.

Condiţii de cultură: este o specie moderat termofilă, preferând amplasamente cu climă lipsită de extreme termice. Este uşor vătămat de îngheţurile târzii care pot distruge florile, afectând negativ recolta, sau lujerii tineri aflaţi în creştere. Iarna însă, după

ce a intrat în repaus, suportă şi temperaturi de până la –300C.

Având o răd ăcină pivotantă, puternică , cu ramificaţii laterale ce pot ajunge şi la 14 m, creşte bine pe soluri profunde, fertile, reavene (700-800 mm precipitaţii anual), cu reacţie uşor acidă până la neutră şi din contră , stagnează în vegeta ţie pe soluri prea

uscate, compacte, ca şi pe solurile prea acide, excesiv de umede. Fiind foarte pretenţios la lumină, se comportă bine ca arbore izolat, când creşte viguros şi dă producţii mari, mai puţin în plantaţii masive.

Ordinul Rosales

Familia Rosaceae.

Subfamilia Maloideae (Pomoideae).

Cuprinde specii lemnoase importante din punct de vedere economic, răspândite mai ales în regiunile temperate din emisfera nordică. Se caracterizează prin receptacul concav, concrescut cu gineceul, formând un fruct fals, comestibil, numit poamă. Staminele sunt dispuse ciclic, câte 5-10 sau mai multe pe un cerc.

66

Dendrologie IFR

Genul Sorbus

Sorbus torminalis – (Crataegus torminalis) – Sorb, Scoruş.

Arbore indigen, de înă lţime mijlocie, până la 25 m. Coroana este ovoidală sau globuloasă, rar piramidală, bogată în frunziş. In primii ani de viaţă scoarţa este netedă, ca apoi să devină solzoasă şi să se desprindă uşor.

Lujerii la început verzui tomentoşi, apoi cenuşiu bruni, glabrii, lucioşi.

Frunzele caduce, alterne, simple, sunt lat ovate, de 5 -10 cm lungime, concolore, la bază lat cuneate sau uşor cordate, penat-lobate, cu trei perechi de lobi triunghiulari, din ce în ce mai mici spre vârf, acuţi, acuminaţi, neregulat seraţi. Sinusurile inferioare ating ¼ din jumătatea laminei, la urmă toarele descresc treptat spre vârf. Pe dos frunzele sunt de regulă glabre sau foarte rar slab păroase.

Peţiolul frunzelor are 2-5 cm lungime şi este tomentos. Florile albe, au 10-12 mm diametru sunt prinse în corimbe

multiflore, inflorescenţe mari de 10 cm.

Fructul bacă, este elipsoidal, obovat, lung de 1,5 cm, colorat la început roşu-gălbui, mai târziu în brun, cu numeroase lenticele.

Sorbul înfloreşte în lunile mai –iunie şi fructifică în septembrie-octombrie.

Fructifică la vârsta de 15-20 ani, o dată la 2-3 ani şi are o longevitate de 100-200 ani. Lăstăreşte bine, uneori drajonează.

Lemnul cu duramen închis este dur, greu, omogen, elastic, se prelucrează greu; se foloseşte pentru mobilă, forme de turnătorie, rechizite şcolare.

Este apreciat ca arbore ornamental datorită frunzişului verde, lucitor, ce se colorează toamna în roşu, a florilor sale albe, precum şi fructelor viu colorate.

Se plantează ca exemplare izolate sau în grupuri, la margine de masive, ca arbore de alei şi de aliniament pe străzi.

Fructele sunt comestibile, se pot folosi la fabricarea marmeladei, a pastelor de fructe, gemului, a băuturilor alcoolice.

67

Dendrologie IFR

Cerinţe faţă de factorii de mediu: preferă soluri bogate, profunde, uşor calcaroase. Nu dă rezultate satisfă cătoare pe solurile compacte, excesiv de uscate sau pe cele turboase.

Este rezistent la ger şi la poluarea atmosferică. Nu este pretenţios la factorii de mediu, suportând şi aşezările umbrite.

Sorbus aucuparia - Scoruş de munte.

Arbore indigen (Planşa 22), cu tulpina relativ dreaptă (uneori multitulpinal), de înălţime relativ mică, poate ajunge la 10 m, dar uneori rămâne de talia unui arbust, până la 7 m, cu rădăcina trasantă, având coroana rotundă, largă.

Scoarţ a este netedă, lucioas ă, de culoare cenuşie cu pete mai închise în tinereţe, mai târziu cu ritidom negricios, brăzdat.

Lujerii sunt bruni-roşcaţi, la început tomentoşi, apoi glabrii, prevăzuţi cu multe lenticele.

Frunzele, imparipenat compuse, au lungimea de 10-12 cm, cu 7-11 perechi de foliole, alungit-eliptice sau alungit lanceolate, sesile, acute sau obtuze, lungi de 2-5 cm fiecare, acut serate, pe faţă verzi-închis, glabre, pe dos verzi deschis, toamna se colorează în roşu-vişiniu.

Florile au diametrul de 1 cm, sunt albe, prinse în inflorescenţe, corimbe terminale, erecte, de 10-15 cm., înfloresc în luna mai-iunie.

Fructul, drupă falsă , este globulos, 0,8 cm diametru, se colorează în roşu lucitor la coacere, în lunile august- septembrie, rămâne pe arbore mult timp. Fructifică la vârsta de 10-12 ani, producând 3-5 kg fructe pe arbore.

Lăstăreşte puternic şi uneori drajonează, longevitatea este până la 100 ani.

Forme ornamentale: “Asplenifolia” – arbore elegant, cu frunze ca de ferigă, cu foliole dublu dinţate, adânc incizate.

Areal natural de creştere: Europa, Asia Mic ă, Asia de Est. Răspândirea în ţară: creşte în toată ţara, în regiunea de

dealuri şi montană din întreg lanţul carpatic, prin luminiş uri, liziere, tăieturi de păduri, mai ales pe versanţii însoriţi, sporadic în câmpie, uneori cultivat.

68

Dendrologie IFR

Importanţa speciei: prezintă interes forestier, fiind considerată planta pionier pe solurile sărace, contribuind la ameliorarea solurilor.

Lemnul de calitate superioară, tare, omogen, rezistent, este apreciat în tâmplărie.

Fructele sunt folosite la prepararea unor băuturi alcoolice, marmelade, paste de fructe, gemuri , compoturi, siropuri, sucuri naturale.

Având însă proprietăţi medicinale, conţinând taninuri, zaharuri, acizi organici, uleiuri eterice, săruri minerale, carotenoide, vitamine, în special vitamina C., se folosesc şi în medicina umană, ca diuretice, astringente, antiscorbutice.

Fructele sunt căutate de animalele sălbatice, pentru hrană. Se utilizează în arhitectura peisajeră pentru frunzişul bogat, care toamna se colorează în roşu, ca şi fructele viu colorate, pentru înflorirea abundentă şi frumoasă. Se plantează şi ca arbore de aliniament pe şosele şi în mediul urban.

Condiţii de cultură: specie puţ in exigentă faţă de sol poate vegeta pe soluri uscate, superficiale, sărace, calcaroase, pe roci silicioase, turbării, deşi creşterea abundentă o înregistrează pe solurile moderat acide, aluviale, bogate, fertile, cu humus în descompunere şi profunde. Rezistă la poluarea atmosferică, la fum, chiar şi în

locuri semiumbrite, fiind indicat pentru plantări în zonele verzi din centrele urbane, industriale.

Subfamilia Prunoideae

Din punct de vedere botanic, grupează arbori şi arbuşti la care florile au 20-30 stamine, o singură carpelă, receptaculul este concav şi nu participă la formarea fructului, care este drupă.

Genul Prunus

Prunus avium – (Cerasus avium) – Cireş păsăresc.

Arbore indigen, înalt de până la 20 m (Planşa 23), cu tulpină dreaptă, coroan ă mare şi port piramidal. Scoarţa netedă, lucioasă, se exfoliază în fâşii circulare, iar lujerii, cenuşii-roşcaţi, au numeroase lenticele.

Sistemul radicular este puternic ancorat în sol.

69

Dendrologie IFR

Frunzele alterne, sunt oblong ovate sau alungit obovate, de 8-15 cm lungime, acuminate, la bază rotunjite sau îngustate, pe margini neregulat dublu crenat serate, pe faţă glabre, pe dos pubescente, mate şi moi. Toamna se colorează în roşu.

Peţiolul, până la 7 cm lungime, la baza laminei are 2 glande

roşcate.

Florile albe, frumos mirositoare, mari de 1,5-2,5 cm, cu sepale întregi, lung pedunculate, sunt grupate câte 3-6 în fascicule, la baza inflorescenţei fără frunzişoare. Înflorirea are loc în lunile aprilie-mai, iar polenizarea entomofilă.

Fructele, drupe globuloase sau ovoide, negre - roşcate au până la 1,0 cm diametru, puţin suculente, dulce-amărui.

Longevitate, până la 100 ani, în stare sălbatică şi 25-40 ani, la soiurile cultivate.

Varietăţi:

“Plena” – cu flori duble, ce se apleacă sub greutatea inflorescenţelor;

“Salicifolia” – cu frunze înguste, asemănătoare celor de

salcie;

“Pendula” - având ramurile larg pendule.

Răspândire generală: Europa, Asia de Vest, Africa de

Nord.

Răspândirea în ţară: creşte spontan prin pădurile de foioase din regiunea deluroasă, până în etajul montan (1000m), tufişuri, pe coaste însorite, grohotişuri şi este cultivat în toată ţara.

Importanţa speciei: prezintă interes silvic, horticol şi medicinal. Lemnul este greu, rezistent, dur, cu duramen brun-roşiatic şi alburn îngust. În industria mobilei, se şlefuieşte şi se lustruieşte bine, realizându-se piese de mobilier de lux, cu furnire estetice ce seamănă cu acajuul, sculpturi, obiecte de strungărie.

Fructele se pot consuma în stare proaspătă, sau preparate în moduri diferite (sucuri, compot, dulceaţă, gem, lichioruri).

Pedunculii fructelor mature, au importanţă medicinală, intrând în componenţa ceaiurilor diuretice.

70

Dendrologie IFR

Cireşul sălbatic este o specie meliferă, producţia de miere fiind de 30-40 kg/ ha, având o pondere economico-apicolă mijlocie.

Cerinţ e faţă de factorii de mediu: specie heliofilă şi uşor termofilă, dar în acelaşi timp având şi o bună rezistenţă la ger. Nu suportă excesul de apă şi umbrirea. Solicită terenuri bine aprovizionate cu apă, ca şi o umiditate atmosferică corespunzătoare, fiind puţin rezistent la secetă.

Cre şte bine pe soluri uşoare, nisipo -lutoase, nisipoase revene, pe cernoziomuri, soluri brune-roşcate de pădure, soluri aluvionare, mai rar pe podzoluri.

Subclasa Rosidae ( Rosiflorae)

Ordinul Fabales (Leguminosales)

Familia Fabaceae (Papilionaceae, Leguminosae)

Genul Robinia

Robinia pseudacacia – Salcâm

Este un arbore înalt până la 25 m (Planşa 24), având tulpina relativ dreaptă, cu grosimea trunchiului ajungând la cca.80 cm. Scoarţa este crăpată, brăzdată longitudinal, de culoare neagră.

Lujerii glabri, numai la început slab pubescenţi, spinoşi, spinii sunt aşezaţi în perechi. Coroana largă, neregulată, luminoasă, are ramuri rare, spinoase şi frunziş puţin.

Frunza este imparipenat compusă, cu 7-21 foliole eliptice sau ovale, întregi, opuse, de 2,5-4,5 cm lungime şi 1-3 cm lăţime, la vârf rotunjite, trunchiate sau emarginate, peţiolate, pe faţă verzi închis, pe dos verzi- cenuşii. Stipelele sunt adesea transformate în spini. Peţiolul scurt, are la bază doi ghimpi puternici, proveniţi din modificarea stipelelor, rahisul la bază umflat.

Flori hermafrodite, albe, sau roz deschis, de 1,5-2 cm lungime, foarte mirositoare, melifere, în raceme lungi de 10- 25 cm. pendente. Caliciul campanulat, slab pubescent, cu 5 dinţi scurţi, obtuzi, carenă obtuză.

Fruct scurt pedicelat, păstaie turtit ă, de 5-10 cm lungime, brun-roşcat, neted, format din două valve cu numeroase seminţe.

71

Dendrologie IFR

Înfloreşte în mai-iunie, după înfrunzire, fructifică în lunile august-septembrie. Longevitate, peste 100 ani.

Arie naturală de răspândire: America de Nord.

Răspândirea în ţara noastră: comun în cultura forestieră şi horticolă, subspontan şi naturalizat, în regiunea de câmpie şi de coline, pe nisipurile din sudul Olteniei. In prezent ocupă în România, 120.000 ha, îndeosebi în zonele de câmpie.

Varietăţi:

“tortuosa” – arbore scund cu lujeri tortuoşi;

“pyramidalis” – coroană piramidală, lujeri erecţi;

“aureo-variegata” – foliole variegate cu galben.

Importanţa speciei: specie repede crescătoare, mai ales în perioada de tinereţe, cu capacitate mare de lăstărire şi drajonare. Prezintă interes deosebit pentru economia forestieră, larg introdusă în culturile de protecţie a câmpului, pentru fixarea solurilor degradate, a pantelor şi nisipurilor, ca perdele de protecţie parazăpezi de-a lungul căilor ferate. Produce lemn de calitate superioară, foarte durabil, greu, tare, elastic, rezistent la alternanţa de uscăciune cu umiditate, superior stejarului în ce privesc însuşirile mecanice. Folosit la construcţii, parchete, rame de uşi, stâlpi, araci, articole sportive, combustibil pentru foc. Florile de salcâm se întrebuinţează în industria parfumurilor şi în cosmetică, la prepararea unor băuturi

răcoritoare, scoarţa în terapia medicală, pentru tratarea unor afecţiuni.

Specie meliferă, cu o producţie ridicată, de până la 1000 kg miere/ha, mierea din florile de salcâm, fiind mult apreciată pentru parfumul ei. Este utilizat ca arbore ornamental în parcuri, în grupuri mici sau pâlcuri, de aliniament pe străzi şi alei, pentru garduri vii, datorită florilor foarte abundente, parfumate şi frumoase.

Condi ţii de cultură: specie heliofilă şi moderat termofilă, are nevoie de mult ă căldură şi soare, în timpul verii şi de un sezon lung de vegetaţie. Este sensibil la ger şi mai ales la îngheţurile timpurii, la curenţii de aer, ce pot deforma aspectul coroanei şi chiar al tulpinii. In masiv suportă umbrirea laterală a celorlalţi arbori, fără a fi afectat negativ.

72

Dendrologie IFR

Pretinde soluri uşoare, permeabile, reavene sau reavăn-uscate, fertile, pe care vegetează bine. Din contră, pe solurile calcaroase, nisipoase sărace, uscate, superficiale, precum ş i pe solurile lutoase şi luto-argiloase, are o creştere şi înflorire mai slabă. Nu suportă excesul de apă sau apa stagnantă.

Înmulţirea speciei se face prin seminţ e, drajoni înrădăcinaţi şi butaşi de rădăcină. Varietăţile decorative se produc prin altoire.

Gleditschia triacanthos - Glădiţă – Roşcov sălbatic

Arbore originar din nordul continentului american, Canada. Este de talie mare, cu înălţime până la 40 m. Tulpina este relativ dreaptă, cu spini rigizi pe ramuri, lungi de 5-10 cm, simpli sau trifurcaţi, proveniţi din modificarea lăstarilor.

Scoarţa la maturitate devine solzoasă, de culoare cenuşiu -

închis.

Coroana este largă, rară şi răsfirată.

Frunzele, mari de 15-20 cm, simplu sau dublu paripenat compuse, au rahisul pubescent, cu 20-30 foliole oblong lanceolate, de 2-3,5 cm lungime fiecare, pe dos pubescente în lungul nervurii mediane. Marginile foliolelor sunt mărunt dinţate.

Florile poligame sau dioice sunt scurt pedunculate, foarte mici, prinse în raceme de 5-7 cm, pendule, galbene, parfumate.

Fructele sunt păstăi indehiscente, de culoare brun roşcate, lungi de 30-45 cm, răsucite, ce rămân pe ramuri şi după căderea frunzelor.

Înflorirea are loc în luna iunie, iar coacerea fructelor la sfârşitul toamnei, octombrie-noiembrie.

În horticultură, în scopul decorării grădinilor şi parcurilor, s-au creat forme complet lipsite de spini, pentru a nu constitui pericole pentru vizitatori, cum ar fi forma “Elegantissima”, cu port piramidal şi forma “inermis”.

Importanţa speciei: prezintă interes forestier şi decorativ-horticol. Datorită caracteristicilor speciei se foloseşte în perdelele forestiere de protecţie, pentru garduri vii, suportând tunderea de primăvară, delimitarea unor hotare de proprietăţi.

73

Dendrologie IFR

Lemnul de culoare roşu –brun, mai puţin valoros decât cel de salcâm, este dur, rezistent, greu, fiind folosit ca stâlpi de garduri, porţi, în construcţii şi drept combustibil.

Ca arbore ornamental este apreciat pentru portul său în întregime, frunzele cu foliole mici, păstăile lungi de mărime şi formă particulară. În parcuri se plantează ca arbore izolat şi de aliniament, în grupuri mici şi pentru garduri vii înalte.

Condiţii de cultură: specie iubitoare de lumină, vegetează bine în aşezări mai calde, unde preferă soluri profunde, fertile, cu umiditate asigurată, din acest motiv crescând mai ales în luncile râurilor, unde poate rezista şi la inundaţii. Poate rezista însă şi la secetă şi ger.

Specia are o creştere rapidă dar nu drajonează, având o longevitate de peste 100 ani.

Ordinul Elaeagnales

Familia Simarubaceae

Genul Ailanthus

Ailanthus altissima – Cenuşer, Oţetar fals.

Arbore înalt de 12-15 m (Planşa 25), cu coroană în tinereţe rotundă, rară, apoi lăţită, are tulpina scurtă, cu puţine ramuri groase, ascendente. Scoarţa netedă, brună-cenuşie, subţire, fin crăpată . Lujerii tineri sunt groşi, fini păroşi, galben-bruni, cu lenticele mari.

Frunzele alterne, imparipenat-compuse, mari, spre bază cu câte o glandă, au lungimea de 40-60 cm, cu 13-25 foliole, peţiolate, lanceolat ovate, de 7-12 cm lungime, pe dos albăstrui, glabre; strivite între degete lasă un miros puternic, neplăcut.

Florile galbene-verzui, mici, poligame, de 0,7-0,8 cm diametru, în panicule terminale, lungi de 10-20 cm, au un miros neplăcut. Înflorirea are loc în lunile iunie-iulie.

Fructele de 3-4 cm lungime, sunt formate din 1-6 samare libere, pe acelaşi peduncul, cu să mânţa comprimată, centrală, au culoarea roşu- brun şi se formează în septembrie-octombrie; rămân pe arbore şi în timpul iernii.

74

Dendrologie IFR

Specia are o creştere rapidă şi drajonează puternic, deranjând în multe cazuri alte plante din vecinătate. Longevitate, 40-50 ani.

Înmulţirea prin seminţe, butaşi de rădăcin ă şi marcote. Se urmăreşte înmulţirea pe cale vegetativă numai a exemplarelor femele, florile mascule având un miros neplăcut.

Areal de răspândire naturală: Asia de Sud şi Est (China, Coreea).

Răspândire în ţară: creşte subspontan în regiunile de câmpie, Bărăgan, Oltenia, la marginea pădurilor, pe terenuri degradate, locuri virane, mai puţin cultivat.

Importanţa speciei: specia poate fi utilizată pentru fixarea taluzelor şi a pantelor, a terenurilor degradate. Lemnul alb gălbui, deşi se lucrează bine, are utilizări limitate, fiind moale, puţin durabil şi casant.

Specie meliferă, cu pondere economico-apicolă mijlocie, având un potenţial de producţie de 300 kg/ha/an.

Oţetarul fals, numit astfel datorit ă asemănării la frunze cu Rhus typhina - denumit popular “oţetar”, este întrebuinţat destul de frecvent în amenajă ri peisajere, datorită calităţilor sale ornamentale cum ar fi frunzişul deosebit, florilor foarte decorative şi mai ales fructelor ce se colorează toamna în cărămiziu-roşcat.

Condiţii de cultură. Pretinde lumină şi climă cald ă, fiind sensibil la îngheţ urile târzii. Din această cauză, creste mai bine la adăpostul pădurii sau al caselor, gardurilor, fiind rezistent la secetă

Rezistă la poluarea atmosferică din oraşe, la fumul industrial şi gaze.

Deşi este puţ in exigent faţă de sol, nu creşte bine pe solurile argiloase, compacte, uscate, formate pe roci calcaroase, preferându-le pe cele afânate, profunde.

75

Dendrologie IFR

Familia Aceraceae Genul Acer

Acer campestre L. Jugastru.

Jugastrul este un arbore indigen (Planşa 26), cu înălţimea relativ mică, de 15-20 m şi trunchiul de 0,7 m diametru, cu coroana rotundă şi bogată în frunziş

Tulpina de obicei strâmbă ş i noduroasă, la maturitate scoarţa formează crăpă turi mărunte ş i neregulate, având culoarea cenuşie-gălbuie cu pete mai deschise, caracteristice. Lăstarii tineri, galbeni-bruni, poartă muguri aşezaţ i opus, mici, alipiţi de lujer şi ciliaţi. Uneori au muchii formate din plută.

Frunzele sunt 3 -5 lobate, mari de 7-8 cm, palmat-lobate, cu lobii obtuzi, uneori cel median din nou 3 lobat, faţa superioară este pieloasă , verze închis, întunecat, pe dos pubescente, mai ales pe nervuri. Peţiolul scurt (2-4 cm) al frunzei conţine suc lăptos.

Florile poligame, sunt galbene-verzui, prinse câte 10-20 în corimbe erecte, pubescente, la subsuoara unor bractee. Fructul, disamară cu aripi orizontale, cu nucula turtită, se formează în august-septembrie. Înfloreşte în luna aprilie-mai, odată cu apariţia frunzelor. Poate fructifica de la 2-5 ani când este cultivat sau creşte ca exemplar izolat.

Răspândire generală: Europa de Centru şi de Sud -Est. Răspândirea în ţară: spontan de la câmpie până în zona

dealurilor. Frecvent cultivat în parcuri, aliniamente stradale şi perdele forestiere de protecţie din stepă şi silvostepă. Suportă bine tunderea şi este indicat pentru garduri vii înalte.

Importanţa speciei: Specie de interes forestier, apreciată ca esenţă de amestec în etajul II al pădurilor de stejar şi gorun, tufărişuri, melifer. Protejează şi ameliorează solul.

Lemnul este alb, uşor roşcat, compact, omogen, greu, trainic, folosit pentru instrumente de desen, rotărie, cozi de unelte, foarte bun combustibil. Decorativ prin coronamentul rotund, frunze, flori, fructe

76

Dendrologie IFR

Scoarţa proaspătă de pe ramuri, posedă proprietăţi tinctoriale şi este utilizat la vopsitul fibrelor naturale în nuanţe de la bej la maro-închis şi negru.

Indicaţii de cultură: Jugastrul vegetează bine în zona stejăretelor de amestec, nefiind pretenţios faţă de sol. Poate rezista la uscăciune, instalându-se natural pe coastele sudice, în asociere cu stejarul pufos, sau cu mojdreanul, sau în amestec cu cerul pe soluri compacte, bogate în carbonaţi. Este o specie termofilă, rezistent ă la umbră şi moderat rezistentă la gaze şi poluare atmosferică. Se înmulţeşte prin seminţe. Longevitate până la 100 ani.

Acer platanoiodes – Paltin de câmp - Arţar

Este un arbore indigen (Planşa 27), înalt de până la 30 m, cu tulpină dreaptă, coroana deasă, ovoidală, destul de regulată. Scoarţa de pe trunchi este de culoare cenuşiu-brună, subţire, crăpată în lung şi lateral nu se exfoliază. Lăstarii glabri sunt bruni-roşcaţi, cu muguri opuşi, alipiţi de lujer.

Frunzele de 10 -18 cm diametru, sunt palmat lobate, cu 5-7 lobi acuminaţi, pe faţă lucitoare, pe dos în unghiurile nervurilor, cu perişori. Peţiolul conţine un suc lăptos.

Florile uni sau bisexuate(poligame), verzi-gălbui, au diametrul de 0,8 cm, cu petale şi sepale distincte, în corimbe erecte.

Fructele disamare pendule, de 3,5- 5 cm, cu aripile disamarei

formând un unghi de 120o (unghi obtuz). Înfloreşte în aprilie - mai, înainte de înfrunzire şi fructifică în septembrie-octombrie.

Răspândire generală: Europa, Sud-Vestul Asiei, Caucaz. Răspândire în ţară: diseminat mai frecvent în pădurile de

şleau cu foioase din regiunile de câmpie şi deal, sporadic în etajul montan, prin făgete cu răşinoase. Adesea cultivat în plantaţii forestiere şi parcuri.

Importan ţa speciei: Ca specie de amestec în pădurile noastre, paltinul ridică valoarea arboretelor datorită lemnului său greu, tare şi rezistent, cu străluciri mătă soase. Sub formă de cherestea, prezintă desene frumoase, ceea ce îl face căutat în

77

Dendrologie IFR

tâmplăria fină, strungărie, pentru mobilă, furnire estetice, placaje, instrumente muzicale

Paltinul este cultivat în perdele de protecţie contra vântului şi în perdele antierozionale; de asemenea ca specie de amestec în arborete de gorun şi stejar sau în plantaţiile rutiere şi feroviare.

Este specie meliferă , furnizând albinelor culesuri de nectar, polen şi mană, primăvara de timpuriu.

Se cultivă frecvent în parcuri, grădini, scuaruri cât şi pe marginea străzilor, aleilor şi bulevardelor, datorită frunzişului verde lucitor, toamna galben şi mai ales pentru diversitatea de forme ornamentale.

Indicaţii de cultură: are cerinţe medii faţă de temperatură, fiind exigent faţă de sol; creşte bine pe solurile fertile, reavene, profunde, uşoare, afânate cu drenaj activ. Nu rezistă pe soluri sărăturoase.

Este foarte puţ in rezistent ă la gaze ş i la alţi agenţi poluanţi. Suportă bine tunderea puternică. Se cultivă în locuri luminate, dar vegetează şi la semiumbră.

Varietăţile ornamentale se produc prin altoire prin oculaţie, în perioada 15 iulie-15 august, pe portaltoi din specia tipică, în vârstă de 2 ani, având 8-10 mm diametru.

Creştere rapidă în tinereţe, dar după 40-50 ani este depăşit de ceilalţi arbori cu care creşte în amestec, rămânând în etajul al II-lea. Longevitate până la 200 ani.

Acer pseudoplatanus - Paltin de munte

Arbore indigen, cu înălţimea de 30 m şi grosimea trunchiului de până la 1 m, are tulpina dreaptă. Scoarţa netedă la început, cenuşie închis, mai târziu se exfoliază, în plăci mari neregulate. Coroana este largă, globuloasă, deasă, bogată, ovoidă.

Lăstarii glabrii, sunt verzi-bruni, cu multe lenticele, muguri opuşi, mari şi depărtaţi de lujeri.

Frunzele mari de 8-15 cm, sunt palmat lobate, cu 5 lobi, ovaţi, obtuzi, ascuţiţi, crenat seraţi, pe faţă verzi deschis, pe dos verde-albăstrui, glauscente. Peţiolul lung de 5-15 cm, nu conţine suc lăptos.

78

Dendrologie IFR

Florile uni sau bisexuate (poligame), sunt galbene verzui, grupate în panicule lungi, pendente.

Fructul, disamară, are lungimea de 3-5 cm, cu aripile formând un unghi drept.

Varietăţi ornamentale:

A.p.Atropurpureum – se deosebeşte de specia standard, prin frunzele a căror faţă inferioară este de culoare roşie-violacee;

A.p.Acubifolium- fu frunze panaşate;

A.P.Leopoldi – frunzele sunt panaşate cu galben, roz şi verde, făcând un contrast frumos cu restul vegetaţiei;

A.P.Erythrocarpum – are frunzele mai mici, lucioase şi fructele colorate roşu viu.

79

Dendrologie IFR

Înfloreşte în luna aprilie-mai, înainte de înfrunzire, fructifică în august, septembrie. Fructificarea în masiv are loc la vârsta de 30-40 ani.

Răspândire generală: Europa Centrală şi de Sud, Asia Mică, Caucaz.

Răspândire în ţară: frecvent în pădurile din etajul montan şi subalpin, prin făgete, făgete cu răşinoase, brădete sau molidişuri, diseminat sau în grupuri mici, sporadic în regiunea de dealuri. Frecvent cultivat ca arbore forestier şi ornamental.

Importanţa speciei:

Arbore cu lemn superior, alb, elastic, rezistent, omogen, cu luciu mătăsos, excelent pentru mobile fine, furniruri estetice, lambriuri, placaje, parchete, strungărie, instrumente muzicale,

80

Dendrologie IFR

pirogravură . Exemplarele de paltin cu fibrele ondulate, denumit şi paltin creţ, ca şi paltinul măzărat (cu muguri lignificaţi) sunt foarte apreciate în industria mobilei. Lemnul de paltin este un bun combustibil, cu ardere rapidă.

Seva arborelui conţine cca. 5% zahăr cristalizabil, similar celui din trestia de zahăr.

Specia are valoare ornamentală, este frecvent cultivată în parcuri, gră dini, ca arbore de aliniament pe străzi şi bulevarde, în plantaţii de protecţie şi culturi forestiere. Consolidează arboretele de molid expuse vătămărilor mecanice. Bun ameliorator edafic prin frunzişul său bogat în elemente minerale. Specie meliferă, furnizează albinelor culesuri de nectar, mană şi mai ales de polen.

Cerinţe faţă de factorii de mediu: Paltinul de munte poate creşte la altitudini diferite, atât în regiunea de deal cât şi la munte, în amestec cu fagul şi molidul. Solicită soluri bogate, afânate, bine drenate, Preferă amplasări cu multă lumină, cu climă răcoroasă şi umedă. Este rezistent la ger şi gaze.

Longevitate până la 500 ani.

Se înmulţeşte prin seminţ e, iar varietăţile ornamentale prin altoire în oculaţie, în perioada 15 iulie - 15 august, pe portaltoi din specia A. pseudoplatanus, având grosimea de 8 - 10 mm

Acer tataricum- Glădişul –Arţar tătăresc.

Arbore indigen, rustic, de talie mică, sau arbust, 8 - 10 m înălţime, cu tulpină strâmbă, ramificată.

Scoarţă netedă, cenu şie sau brună, lăstari brun-roşcaţi, uşor muchiaţi, lucitori, glabri. Nu formează ritidom.

Frunzele întregi, ovate, lungi de 5-10 cm, rotunjite până la cordate, acuminate, pe margini neregulat lobat dinţate, toamna capă tă o culoare galbenă apoi roşie-purpurie foarte frumoasă. Peţiol lung de 1,5-5 cm.

Florile verzi-gălbui, albe, în ciorchine, poligame, înfloreşte în mai, după înfrunzire, în panicule erecte.

81

Dendrologie IFR

Fructele disamare, de 2-3 cm, cu nucula bombată şi având aripioarele purpurii transparente şi aproape paralele, sunt ornamentale.

Creşte liber în Europa de Sud-Est, Caucaz, Armenia, Iran. La noi în ţară răspândit frecvent în regiunea de câmpie, prin

pă duri, şleauri, zăvoaie, tufişuri; mai rar este întâlnit şi în regiunea de deal.

Importanţa speciei: specie de interes forestier, mult cultivată ca specie de subarboret, în perdele de protecţie în regiunea de câmpie. Protejează bine solul. Lemnul are utilizări limitate, fiind inferior jugastrului, utilizându-se drept combustibil pentru foc. Este întrebuinţat ca arbore ornamental, în parcuri şi grădini publice, inclusiv în garduri vii, suportând tunderea. Specie meliferă, producţia de miere, 300-600 kg/ha, în raport cu factorii climatici. Se poate folosi în vopsitorie, ca specie tinctorială, utilizată pentru vopsitul fibrelor naturale, în nuanţe de bej până la maro-închis şi negru.

Cerinţe: este puţin exigent faţă de factorii de mediu, suportă umbra (semiombrofil), putând vegeta pe soluri compacte, brune-roşcate, sau degradate, din regiunea de stepă, cu regim de umiditate variabil. Exigent faţă de căldură. Rezistă la uscăciune şi la poluarea atmosferică

Se înmulţeşte prin seminţe.

Acer negundo – Arţar american

Este un arbore de talie mică, cu înălţimea de până la 20 m, cu tulpina dreaptă, adesea ramificat de la bază, cu coroana largă, neregulată. Scoarţ a este netedă, cenuşiu-verzuie, mai târziu brună-negricioasă, puţin crăpată.

Lăstarii sunt glabrii, verzi sau purpurii-verzi, lucitori sau uneori brumaţi.

Frunzele sunt impari-penat compuse, mari,` cu 3-7 foliole, rar 9, cea terminală din nou 3 lobulată, ovate, obovate, oblong lanceolate si oval lanceolate, de 5-10 cm lungime, acuminate, la bază cuneate, rotunjite sau cordate, uşor dinţate, glabre, pe dos palid verzi şi uneori păroase, mai ales pe nervuri.

82

Dendrologie IFR

Florile, spre deosebire de celelalte specii de arţar, sunt unisexuat-dioice, galbene-verzui, apetale, florile mascule sunt fasciculate dispuse în corimbe, iar cele femele în raceme pendente, înflorirea în lunile martie-aprilie. Înflorirea are loc de obicei odată cu înfrunzirea

Fructul , lung de 2,5-3,5 cm, cenuşiu-albicios, are aripile disamarei în unghi ascuţit, arcuite spre interior, uneori cu vârfurile suprapuse. Formează fructificaţii abundente.

Acer negundo

Răspândire naturală : Estul şi Centrul Americii de Nord. Răspândire la noi în ţară: comun în cultură în toată ţara, pe

alocuri naturalizat.

Importanţa speciei: Având o creştere rapidă, este cultivat în plantaţiile forestiere de protecţie din silvostepă, la împă durirea terenurilor degradate. Poate fi utilizat ca arbore de margine pentru drumuri şi şosele. Lemnul este de slabă calitate. Specie meliferă, florile asigură albinelor culesuri de nectar şi polen pe perioada înfloritului de 13 - 15 zile.

Arbore de interes ornamental, frecvent folosit la noi în parcuri şi aliniamente stradale.

Cerinţe faţă de factorii de mediu: specie heliofilă, cu exigenţe modeste, puţin pretenţios faţă de climă şi sol, putând vegeta pe soluri uscate, nisipoase sau foarte compacte, dar

83

Dendrologie IFR

dezvoltarea normală o are în lunci şi zăvoaie, pe soluri bogate, afânate, reavene până la umede. Sensibil la geruri puternice, rezistent la poluarea atmosferică din oraşe şi la fum şi praf.

Drajonează şi lăstăreşte abundent, stânjenind uneori dezvoltarea altor specii.

Longevitate până la 100 ani.

Inmulţirea se face prin seminţe, iar formele ornamentale prin altoire în oculaţie pe portaltoi de Acer negundo tipic, în vârstă de un an şi cu diametrul de 8-10 mm, în perioada 15 iulie- 15 august.

Familia Hippocastanaceae

Genul Aesculus

Aesculus hippocastanum – Castanul de alee, castanul porcesc.

Arbore înalt de până la 25 m, cu tulpina groasă la bază de 1m, dreaptă sau uşor răsucită, scoarţa groasă, negricioasă, se desface în plăci. Coroana mare, globuloasă, deasă, are lujerii glabri, groşi, cu mugurii mari (2 cm), umflaţi, cleioşi (Planşa 28).

Frunzele mari, sunt palmat -lobate, obovate, cu 5-7 foliole lungi de 10-25 cm, acuminate, la bază cuneate, obtuz serate, la început pe dos ruginiu păroase, apoi glabre. Peţiolul este lung de 15-20 cm.

Florile poligame, albe, pătate cu roşu, de cca. 2 cm lungime, sunt prinse în panicule, erecte, piramidale, sau cilindrice, înalte de 20-30cm, se deschid în luna mai sau iunie.

Fructul este deshiscent, ghimpos, globulos, de cca. 6 cm diametru, cu 3 valve cărnoase, având 1-2 semin ţe mari (castane), turtit-sferice, brune, lucitoare, cu gust amar, nu sunt comestibile. Fructificarea anuală, în lunile august-septembrie. Longevitate, 150 ani.

Înmulţirea speciei tip se face prin seminţe, iar a varietăţilor ornamentale prin altoire în oculaţie, între 15 iulie şi 15 august, pe portaltoi de 1 an.

84

Dendrologie IFR

Arie naturală de creştere: Europa de Sud-Est (Balcani), Asia Mică.

Răspândire în ţară: frecvent cultivat în toată ţara. Importanţa speciei: având coroana globuloasă, simetrică,

frunze mari decorative şi o înflorire timpurie, este foarte apreciat în parcuri şi grădini, utilizat şi ca arbore de aliniament pe străzi, alei, bulevarde. Suportă tunderea, coroana poate fi condusă în diferite forme.

Florile sunt melifere, iar seminţele conţin amidon, albumine, tanin, saponină şi ulei comestibil, din care se poate fabrica săpun, ulei tehnic, clei, medicamente. Specia nu prezintă interes forestier, lemnul fiind de calitate inferioară.

Condiţii de cultură : solicită soluri profunde, bogate, reavene, uşoare, nisipoase. Fiind specie acidofilă nu suportă terenurile calcaroase. Este rezistent la ger, dar este vătămat din cauza secetei, a arşiţei şi fumului care atacă frunzele, ce se îngălbenesc şi se necrozează pe margine. Rezistă la o uşoară umbrire.

85

Dendrologie IFR

Ordinul Salicales

Familia Salicaceae

Genul Populus

Populus nigra – Plop negru

Arbore înalt de 30 m, cu tulpina curbată, strâmbă, rareori dreaptă, cu protuberanţe (umflături), la bază, când creşte izolat. Coroana largă, neregulat ă, rară, are ramuri groase. Scoarţa este de culoare galben-cenuşie, cu ritidom timpuriu, negricios, adânc brăzdat. La bătrâneţe formează scorburi. Lujerii rotunzi, glabri, lucitori, galben-verzui, iar cei de doi ani cenuşii, cu muguri lungi de 1-2 cm, ascuţiţi, glabri, cu vârf recurbat, aromatici şi vâscoşi.

Frunzele groase, pieloase, lung peţiolate, pe faţă verde-închis, pe dos verde-mat, glabre, cele de pe lujerii viguroşi romboidale, lungi de 10-12 cm şi late de 5-9 cm, lung acuminate, la bază cuneate, pe margini serat dinţate.

Florile unisexuat-dioice, în amenţi pendenţi, apar înainte de înfrunzire, cei masculi, sunt mai scurţi, de 6 -8 cm lungime, iar cei

femeli au 5-7 cm lungime, cu scuame mici glabre, palid galbene. Înfloreşte în lunile martie-aprilie. Polenizarea este anemofilă.

Amenţii fructiferi de 10-13 cm lungime, conţin capsule ovoide, drepte şi simetrice, des aşezate pe amenţi, întotdeauna bivalve, de 7-9 mm lungime. Fructificare anuală abundentă.

Înmulţirea prin seminţe şi butăşire, având o mare capacitate de lăstărire. Seminţele germinează foarte uşor şi repede, mai ales în zona luncilor în care creşte.

Longevitate, 100-400 ani.

Areal natural de creştere: Europa de Sud, Asia Mică până în Asia Centrală, Africa de Nord.

Ră spândire în ţar ă: foarte frecvent în luncile din regiunea de câmpie şi coline, prin poienile umede ale pădurilor, în amestec cu plopul alb şi salcia, sau ca arborete pure. Cultivat adesea în lungul căilor de comunicaţie, drumuri, alei, canale de irigaţie şi ca arbore de ornament.

În ultimul timp plopul negru a început să fie înlocuit în cultură (mai ales în lunca Dunării), cu plopul euro-american,

86

Dendrologie IFR

datorită calităţilor biologice şi culturale a noilor specii de plop, cât şi uşurinţei sale de hibridare cu diverş i plopi cultivaţi. Astfel, plopul negru este genitor ş i pentru hibridul Populus canadensis – plopul canadian, cu calităţi superioare părinţilor din care provin.

Varietăţ i: “italica” – plopul negru piramidal; are tulpina înaltă de 30 m, dreaptă, verticală, ramuri erecte, groase, ondulate, cu frunze verzi întunecate, înfrunzire foarte timpurie. Cultivat în toată ţara ca arbore ornamental, mai ales de-a lungul aleilor, străzilor, şoselelor. Varietatea are avantajul că ne având flori femele, nu produce vată, este rezistent la uscăciune şi puţin pretenţios faţă de sol.

Se înmulţeşte uşor prin butaşi.

Importanţa speciei: specie foarte productivă de masă lemnoasă, printre primele din întreaga zonă temperată nordică; plopul este un arbore cu lemn moale, puţin durabil, omogen, uşor de prelucrat, folosit în industrie pentru plăci aglomerate, plăci de fibră, placaje, furnir (cel cu gâlme este foarte preţuit), celuloză, hârtie şi celofibră, chibrituri, ambalaje, ca lemn de foc. Trunchiurile având însă numeroase defecte şi noduri, se pot folosi mai puţin pentru confecţionarea de mobilier şi alte sortimente superioare.

Plopul poate fi folosit şi ca specie pionieră la împădurirea terenurilor degradate, la fixarea nisipurilor şi în componenţa perdelelor de protecţie.

Din muguri se pot prepara medicamente şi ceaiuri terapeutice.

Intră în componenţa parcurilor şi zonelor verzi, ca element decorativ, pe marginea apelor, cât şi ca arbore pentru alei.

Condiţii de cultură: deşi în general este puţin pretenţios faţă de climă, solicită căldură multă, creşte bine în soluri umede, aluvionare, uşoare, fertile şi bine aprovizionate cu apă, în regiuni joase şi de luncă, unde suportă chiar inundaţiile de lungă durată.

Populus alba – Plopul alb

Arbore înalt de cca. 30 m, cu trunchiul gros de până la 2 m, coroana largă, neregulată, cu ramificaţii puternice, şi frunziş bogat.

87

Dendrologie IFR

Tulpina sinuoas ă, mai rar dreaptă, are scoarţa verde deschis, cu luciu metalic, mai târziu cenuşiu-albicioasă, cu lenticele mari, romboidale, netedă. Ritidomul apare numai la bătrâneţe şi este negricios, adânc brăzdat. Lujerii sunt rotunzi, subţiri, tomentoşi, albi apoi cenuşii-măslinii; mugurii ovoizi, de 0,4-0,9 cm lungime, tomentoşi.

Frunzele dimorfe, cele de pe lujerii viguroş i sunt triunghiulare, palmat 3-5 lobate, de 6-12 cm lungime, acute, la bază slab cordate, sau cuneate, pe faţă verzi închis, lucitoare, pe dos alb tomentoase; frunzele de pe lujerii scurţ i de 4- 5 cm lungime, subrotunde până la eliptic oblongi, sinuat dinţate, pe dos cenuşiu tomentoase.

Peţiolul este tomentos, comprimat către baza laminei şi mai scurt decât lamina.

Florile, unisexuat-dioice, prinse în amenţi, cei masculi de 4-5 cm lungime, cei femeli de 4-6 cm, galbeni-verzui, înfloresc în lunile martie-mai.

Fructele sunt capsule de 3-6 mm lungime şi 1,5 –2,5 mm lăţime, cu două valve, se răspândesc prin vânt în luna mai.

Are creştere rapidă şi drajonează puternic până departe de tulpina principală, această trăsătură constituind un mijloc de înmulţire.

Longevitate, 400 ani.

Areal natural de creştere: Europa Centrală şi de Sud, Asia de Vest, Africa de Nord.

Răspândire în ţară: frecvent în zona de silvostepă, răspândit în zăvoaiele şi luncile din regiunea de câmpie şi de deal, în Delta Dunării, formând arborete pure sau în amestec cu plopul negru, aninul şi cu salcia.

Varietăţi: “pyramidalis” – are coroana în formă de coloană, piramidală, fiind specia cea mai decorativă dintre plopi.

Importanţa speciei: lemnul uşor, elastic şi moale se utilizează la fabricarea scheletelor de mobile, planşetelor, furnir, la confecţionarea chibriturilor, în construcţii rurale.

Arborele este folosit în arhitectura peisajeră, datorită formei largi şi dimensiunilor coroanei, culorii deosebite alb argintii a

88

Dendrologie IFR

spatelui frunzelor şi amplasat unde drajonii numeroşi ce apar lângă trunchi, nu deranjează plantele învecinate.

Condiţii de cultură: specie termofilă, rezistentă la insolaţie şi temperaturi înalte, ce este adesea vătămată de gerurile din timpul iernii.

Creşte bine pe soluri fertile, profunde, uşoare, cu umiditate ridicată; dar vegetează satisfăcător şi pe nisipuri mai sărace, pe soluri grele, compacte ca şi pe soluri sărăturoase, fiind printre puţinii arbori care le pun în valoare. Suportă uscăciunea şi inundaţiile de scurtă durată.

Populus tremula – Plop tremurător, Plop de munte.

Arbore foios, indigen, înalt de 20-25 m, având coroana rotundă sau ovoidală, cu vârf rotunjit, rară, aerată, luminoasă (Planşa 29).

Tulpina este rareori dreaptă, de obicei sinuoasă, cu crengi care încep mult mai sus faţă de ceilalţi plopi, având scoarţa netedă la tinereţe, galben-cenuşie verzui, cu lenticele romboidale; la maturitate se acoperă cu un ritidom negricios, crăpat în solzi.

Lujerii sunt subţiri, cilindrici, fragili, brun-roşcaţi, lucitori,

glabri.

Mugurii sunt ovoizi-conici, brun-roşcaţi, lucitori, apropiaţi de lujer.

Frunzele de pe lujerii lungi sunt cordiforme, sau aproape rotunde, la vârf obtuze sau acute, cu marginea crenat dinţ ată, pe dos păroase numai la început, apoi glabre. Cele de pe lujerii scurţi sunt subrotunde, cu dinţi mari, neregulaţi, pe dos glabre. Lungimea frunzelor până la 8 cm. Peţiolul frunzelor este lung de până la 8 cm, egal cu lamina, sau chiar mai lung, comprimat lateral. Datorită acestui fapt, frunzele sunt foarte mobile, în bătaia vântului, de unde vine şi denumirea populară a speciei.

Florile, unisexuat monoice, sunt reunite în amenţi, lungi de 8-12 cm, de culoare brun-închis. Înfloreşte foarte timpuriu (luna martie-aprilie), după vârsta de 20 ani şi produce “vată”.

Longevitatea atinge 100 ani.

89

Dendrologie IFR

Areal de creştere naturală: foarte mare, în Europa, Asia, Africa de Nord.

Răspândire în ţară: creşte spontan în zona de deal ş i chiar montană , până la altitudinea de 1600 m, mai rar în câmpie. Apare frecvent în etajul fagului şi al bradului, în păduri, pe margini şi în tăieturi de păduri. Datorită marii amplitudini ecologice la care se adaptează, poate fi însă cultivat şi la câmpie, mai ales în parcuri şi zone verzi.

Importanţa speciei: prezintă interes forestier, în zonele montane, ca specie de primă împădurire după care poate urma fagul, bradul sau alte conifere.

Lemnul este de calitate superioară, alb, omogen, moale, fără duramen, dar cu inele anuale vizibile, se lucrează uş or. Se foloseşte la fabricarea celulozei, vâscozei, a chibriturilor, la confecţionarea unor obiecte casnice, a şindrilei pentru acoperirea caselor. Prin distilarea lemnului se obţine alcoolul metilic, acetona şi alte produse.

Plopul de munte este o specie meliferă, apreciată datorită înfloririi timpurii.

Specia este supusă unui proces de ameliorare prin care se urmăreş te o creştere mai rapidă, o înmulţire vegetativă mai uşoară, precum şi obţinerea unui lemn cu calităţi tehnologice superioare.

Plopii au o creştere rapidă şi o vitalitate ridicată, lăstăresc puternic şi drajonează, având o rădă cină trasantă, bogată, înmulţirea fă cându-se în pepiniere, prin butaşi de rădăcină, ca şi prin seminţe şi drajoni.

Cerinţe faţă de factorii de mediu: solicită o climă răcoroasă

şi umed ă, dar plopul tremurător se adaptează la o mare varietate de condiţii de mediu, climatice şi edafice, mai favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea lui fiind cele din zona de dealuri înalte (zona fagului). Este rezistent la iernile lungi, geroase, îngheţurile târzii.

Creşte pe soluri foarte variate, de la podzoluri acide până la soluri alcaline, de la cele nisipoase la argile compacte.

90

Dendrologie IFR

Genul Salix

Salix alba – Salcie albă

Arbore indigen (Planşa 30), cu înălţimea de până la 20 m, tulpina îngroşată puternic, până la 1,5 m diametru. Trunchiul este adesea sinuos, strâmb, coroana ramificată neregulat, larg rotunjită. La tinereţe, scoarţa este netedă, de culoare cenuşie verzuie, dar la maturitate se formează un ritidom brun-cenuşiu, brăzdat în lung. Lujerii sunt bruni-verzui sau galbeni, numai spre vârf pubescenţi, lungi, flexibili.

Frunze lanceolate, alterne, de 4-10 cm lungime şi 1-2 cm lăţime, la vârf treptat îngustate, cu margini mărunt serate, pe dos argintii sau albăstrui, pubescente. Peţiolul este scurt, de 0,7 cm.

Plantă unisexuat dioică, cu amenţii cilindrici, ce apar odată cu frunzele, în aprilie, mai, cei masculi de 2-6 cm lungime, au culoarea galben, cei femeli, mai scurţi, până la 4 cm, verzui.

Fructele, capsule alungite, se coc în lunile mai-iunie. Seminţele sunt prevăzute cu egrete, fiind uşor răspândite de vânt.

Areal de creştere naturală: Europa, Africa de Nord şi în zonele temperate ale Asiei.

Ră spândirea în ţară: frecventă în zonele de câmpie, unde formează arborete pure (sălcete) în zăvoaie şi de dealuri, sporadică în etajul montan.

Varietăţi:

-“Splendens”, sin.”argentea” – frunzele pe ambele feţe des şi argintiu pubescente, decorative;

- “Vitellina pendula”, sin.” Tristis”, - salcie pletoasă, cu lujeri penduli, subţiri, lungi, coloraţi în galben-roşcat.

Importanţa speciei: arbore de interes forestier. Lemnul este moale, uşor, omogen, utilizat în construcţii rurale, la fabricarea chibriturilor, a plăcilor fibrolemnoase, celulozei, şi ca lemn pentru foc. Ramurile tinere, nuielele obţinute prin tăierea trunchiurilor scurt, se folosesc pentru împletituri, garduri şi pentru lucrările antierozionale.

Salcia albă se folose şte la fixarea şi stabilizarea malurilor apelor curgătoare, împotriva eroziunii.

91

Dendrologie IFR

Scoarţ a este bogată în tanin şi în acid salicilic, fiind întrebuinţată ca plantă medicinală.

Se cultiv ă în parcuri, ca plantă ornamentală, mai ales formele decorative, pe malurile apelor, lacurilor, constituind un peisaj specific lacustru.

Condiţii de cultură: specie rustică, ce creşte în regiunile de câmpie, este puţin pretenţioasă faţă de climă, moderat termofilă, vegetează bine în locuri umede, pe malul apelor, râurilor, lacurilor, în zăvoaie şi ostroave, pe soluri uşoare, aluviale, fertile şi suportă inundaţiile îndelungate.

Longevitate, 80-100 ani. In a doua parte a vieţii, în trunchiurile groase se formează scorburi.

Salix fragilis – Salcie plesnitoare

Arbore înalt de până la 20 m (Planşa 31), tulpina se ramifică de la mică înălţime. Scoarţa este groasă, brăzdată longitudinal, de culoare brună-cenuşie. Lujeri verzui sau bruni-verzui, glabri, lucitori, se rup cu uşurinţă de la inserţia pe ramuri, producând o pocnitură, de unde şi denumirea de “plesnitoare”.

Frunze lanceolate până la oblong lanceolate, de 8-16 cm lungime şi 1,5-3 cm lăţime, lung şi îngust acuminate, lanceolate, la bază lat cuneate, pe faţă verzi lucitoare, pe dos palid verzui sau verzi-albăstrui, glauce, nelucitoare, glabre, la început slab lipicioase, cu marginile dinţate. Peţiol de 0,6-2 cm lungime, glandulos.

Florile, unisexuate cu amenţii masculi de 3 - 4,5 cm lungime, cei femeli de 4 - 6 cm, apar odată cu frunzele, înfloresc în lunile martie- aprilie.

Fructele sunt capsule cu seminţe purtătoare de egretă care le ajută la răspândire.

Areal natural de creştere: Europa, Caucaz, Armenia, Siberia, Asia Mică, Siria, Iran.

Răspândire în ţară: creşte frecvent spontan în regiunea de câmpie dar mai ales de deal, în regiunile cu climă răcoroasă şi umedă, mai rar la munte. Se cultivă uneori în parcuri.

92

Dendrologie IFR

Varietăţi:

“latifolia” – frunze lat lanceolate, de 3-4 cm lăţime;

“angustifolia” – frunze îngust lanceolate, de 1,5-3 cm lăţime, de 5-6 ori mai lungi decât late.

Importanţa speciei: cultivată în răchitări, produce nuiele utilizate pentru schelete de mobilă, împletituri diverse, mobilier de grădină, coşuri.

Conţine un procent mare de substanţe tanante (peste 9%) care se şi extrag.

Salix babylonica – Salcie plângătoare

Arbore foios, înalt până la 15 m. Lujerii lungi, subţiri, flexibili, pendenţi, galben-verzi sau bruni, glabrii.

Frunze îngust lanceolate până la liniar lanceolate, lungi de 8-16 cm şi late de 1- 2 cm, la vârf lung acuminate, la bază îngustate, pe margini fin acut serate, pe dos verzi-cenuşii, glabre.

Peţiolul are lungimea de 0,5 cm.

Amenţii scurt pedicelaţi, apar odată cu frunzele; cei masculi au lungimea de 4 cm iar cei femeli de cca. 2cm. Înfloreşte în luna aprilie.

În cultură se întâlnesc numai indivizi femeli.

Varietăţi ornamentale:

S.b. “Crispa” – prezintă frunzele contorsionate spre spatele acestora, formând inele.

S.b. var. pseudo-safsaf – are lăstari mai puţin pendenţi (plângători) dar mai viguroşi decât tipul standard.

Areal natural de creştere: Asia de sud-est, China.

Răspândirea în ţară: creşte sporadic prin parcuri, grădini, spatii verzi, malurile apelor, din zona de câmpie până în zona dealurilor înalte.

Importanţa speciei: caracter rustic, prezintă interes ornamental, apreciată pentru portul plângător.

Specie meliferă, oferă albinelor culesuri de nectar, polen şi

mană.

Condiţii de cultură: specie moderat termofilă, este mai sensibilă la ger decât Salix alba; este iubitoare de umiditate.

93

Dendrologie IFR

Ordinul Malvales

Familia Tiliaceae

Genul Tilia

Tilia platyphyllos – Tei cu frunză mare

Arbore, înalt de până la 30–40 m (este teiul cel mai înalt de la noi) şi un metru grosime a trunchiului, cu tulpina dreaptă, coroana mare, largă, rotunjită, rară, cu ramuri groase (Planşa 32). Lujerii tineri sunt verzi-măslinii, până la brun-roşcaţi, cu muguri ovoidali, acuţi.

Frunzele mai mari ca ale teiului argintiu, subrotunde până la ovate, sunt asimetrice, de 6-12 cm lungime, la bază adânc cordate, la vârf acuminate, pe margini acut şi scurt dinţate, pe dos verzi până la albicioase sau cenuşii, păroase pe toată suprafaţa. Lamina frunzei are nervuri terţiare proeminente paralele.

Florile mari, au culoarea gă lbuie, prinse câte 3-6 în inflorescenţe pendente, se deschid în luna iunie, puternic parfumate(este primul tei care înfloreşte).

Fructul, achenă, este globulos, piriform sau ovoidal, de cca. 1 cm diametru, cu 4-5 coaste proeminente, mai rar neted, cu pereţi lemnoşi.

Areal de creştere naturală: Europa, Asia de Vest (Caucaz). Răspândire în ţară: sporadic în zona de silvostepă prin

pă duri în regiunea de câmpie şi de dealuri, unde creşte în amestec cu stejarul, gorunul, frasinul, carpenul. Frecvent cultivat.

Varietăţi: - “laciniata” – frunze neregulate, adânc sectate; - “rubra” - lujerii au scoarţa roşie –portocalie.

Importanţa speciei: arbore cu creştere rapidă ce produce repede o cantitate importantă de masă lemnoasă, dar este mai rar întâlnit în păduri. Lemnul său este folosit în industria chibriturilor, placajelor şi a mobilei uşoare.

Datorită dimensiunilor sale mari, este întrebuinţat ca arbore decorativ, în parcuri, ca arbore de aliniament pe străzi şi alei, având florile foarte frumoase, melifere, mai puţin apreciate însă ca utilizări medicinale, decât la celelalte specii de tei.

94

Dendrologie IFR

Condiţii de cultură: specie termofilă, ce nu poate creşte decât la câmpie şi pe dealurile joase. Fiind pretenţios faţă de sol, vegetează bine pe soluri brune-roşcate de pădure, bine structurate, afânate. Suportă semiumbra.

Tilia tomentosa – T. argentea - Tei argintiu

Arbore cu coroana deasă, bogată, înaltă până la 30 m, cu ramuri erecte, rotunjită (Planşa 33). Lujerii anuali, geniculaţi, bruni-gălbui, cenuşiu tomentoşi, cu muguri ovoidali, cu doi solzi externi egali, deasemenea pâsloşi.

La început scoarţ a este netedă şi cenuşie, la maturitate şi bătrânţe formează brazde longitudinale puţin adânci.

Frunzele de 7-13 cm lungime, subrotund cordiforme, brusc acuminate, la bază cordate până la oblic trunchiate, serat dinţate, pe faţă verzi întunecate, slab lucitoare, tomentoase, pe dos alb sau cenuşiu tomentoase, lamina fără smocuri de peri în axilele nervurilor. Peţiolul nu depăşeşte jumătate din lungimea laminei.

Florile mari, galbene-aurii, câte 5 -10, prinse în inflorescenţe pendente, cime, stelat tomentoase, mai scurte decât frunzele. La baza florilor se află o bractee, sesilă sau scurt pedunculată.

Înfloreşte în luna iunie-iulie (ultima specie de tei care înfloreşte) şi florile au mirosul cel mai puternic dintre florile de tei al altor specii.

Fructul, achenă, are pereţii tari, lemnoşi, slab costat sau neted, cenuşiu tomentos sau glabru. Lăstăreşte şi drajonează puternic.

Arie naturală de creştere: Europa de Sud - Est.

Răspândire în ţară: frecvent în zona forestieră de câmpie şi dealuri cu climat mai călduros, din sudul şi estul ţării, uneori formând arborete pure.

Importanţa speciei: specie forestieră de bază, formând arborete de amestec (şleauri). Lemnul este de culoare albă, uşor, moale, utilizat în tâmplărie, strungărie, industria mobilei, la fabricarea creioanelor.

Liberul (fasciculele conducătoare din tulpină, a substanţelor elaborate) se foloseşte, după prelucrare, la împletituri sau pentru

95

Dendrologie IFR

legat, înlocuind rafia. Cărbunele rezultat din arderea lemnului are proprietăţi medicinale şi intră în componenţa prafului de puşcă.

Florile sunt melifere şi parfumate, cu o mare pondere apicolă.

Tilia tomentosa este foarte apreciat ca arbore ornamental în parcuri, pentru frunzele sale argintii pe spatele lor şi frecvent cultivat pe străzi şi alei, fiind rezistent la căldura radiată de asfalt.

Condiţii de cultură: specie cu cerinţe relativ ridicate faţă de temperatură şi lumină . Preferă solurile bogate, permanent reavene, afânate. In perioadele de secetă îşi pierde frunzele pentru a micşora transpiraţia.

Tilia cordata – T.parvifolia – Tei cu frunză mică, Tei pucios, Tei de deal.

Arbore înalt de 20 m, cu trunchiul drept şi gros de până la 1 m, coroana globulos ovoidală, conică, bogată în frunziş (Planşa 34). Lujeri verzi-măslinii, la început slab pubescenţi apoi glabri; mugurii cu doi solzi exteriori.

Frunze dispuse distih, relativ mici, subrotunde până la lat ovate, de 5-7 cm lungime, la vârf brusc acuminate, la bază cordate, asimetric

rotunjite, pe margini crenat serate, pe faţă verzi-închis, netede, glabre, cu smocuri de păr ruginiu numai în axilele nervurilor. Peţiolul este lung de 1,5-5 cm.

Florile, câte 3-9 prinse în inflorescenţe orizontale sau divergente, în cime multiflore, mirositoare, lung pedunculate, bracteea lung pedunculată, verde-gălbui, de 1- 3 cm l ăţime, cu nervaţiune reticulată. Fructul, o nuculă netedă, sau cu 5 coaste neproeminente, cu pereţi subţiri, pieloşi, spre toamnă glabru, conţine 1-2 seminţe. Inflorirea în lunile iunie-iulie.

Lăstă reşte şi drajonează puternic, împiedicând uneori dezvoltarea speciilor din apropiere.

Longevitate, 150-200 ani.

Se înmulţeşte prin seminţe (toamna, imediat după recoltare cu seminţe în pârgă ), marcotaj (separarea marcotelor înrădăcinate de planta mamă se face primăvara) şi altoire, pentru varietăţile decorative.

96

Dendrologie IFR

Areal natural de creştere: Europa, Caucaz.

Răspândirea în ţară : frecvent prin păduri în toată ţara, din regiunea de dealuri până în etajul montan, mai rar la câmpie.

Mult folosit în arhitectura peisajeră în parcuri şi ca arbore de aliniamente stradale şi pe alei, în zona de deal.

Varietăţi: “ pyramidalis” – coroană cu port îngust piramidal. Importanţa speciei: specie forestieră valoroasă, intrând în

constituirea pădurilor din zona de deal.

Lemnul alb-gălbui, moale, uşor, omogen, se foloseşte în strungărie, sculpturi, tâmplărie, construcţii rurale, la fabricarea chibriturilor, planşetelor, plăci fibro-lemnoase, lă zi, ambalaje, creioanelor ş i drept combustibil. Ţesutul conducător liberian de la arborii tineri poate fi folosit pentru legat şi împletituri, ca înlocuitor al rafiei, iar de la cei mai în vârstă după o prealabilă topire, sau pentru împletituri.

Florile sunt melifere, productive în obţinerea mierii, dar pot fi utilizate şi pentru prepararea unor infuzii aromatice terapeutice, florile recoltându-se special pentru acest scop.

Se foloseşte ca arbore ornamental datorită coroanei sale frumoase şi a frunzişului des, a florilor parfumate, dar nu mai puţin pentru calităţile sale culturale. Nu se va planta în apropierea aleilor asfaltate, deoarece acestea pot fi stricate de drajonii puternici ce încearcă să ias ă la suprafaţă, iar pe de altă parte frunzişul suferă din cauza căldurii intense radiate.

Condiţii de cultură: este sensibil la seceta de vară şi la insolaţii puternice, din care cauză plantat în zona de câmpie, suferă, frunzişul îngălbenindu-se şi apărând ca ars, iar la exemplarele tinere scoarţa crapă.

Deşi se adaptează uşor la cele mai multe condiţii edafice, preferă solurile bogate, profunde, uşoare, reavene, permeabile.

Vegetează slab pe soluri compacte, mai ales în regiunea de silvostepă, de aceea se evită folosirea lui ca arbore de aliniament pe străzi.

97

Dendrologie IFR

Ordinul Oleales

Familia Oleaceae

Genul Fraxinus

Fraxinus excelsior – Frasin

Arbore înalt de până la 30-40 m. cu tulpina dreaptă, ramificată în partea superioară, având o coroană ovoidală, largă şi rară (Planşa 35). La tinereţ e scoarţa este netedă, de culoare cenuşie verzuie, iar la maturitate şi spre bătrâneţe formează la bază o scoarţă groasă cu crăpături mărunte, de culoare negricioasă. Lujerii rotunzi, turtiţi la nivelul mugurilor, glabri, verzi-măslinii, cu muguri negricioşi.

Frunzele imparipenat compuse, lungi de 30-40 cm, cu 5-11 foliole, sesile, oblongi până la oblongi lanceolate, de 7-11 cm lungime fiecare, lung acuminate, la bază cuneate, crenat serate, pe faţă verzi închis, pe dos verzi palid, glabre.

Flori poligame, fă ră înveliş floral, apar înainte de înfrunzire , în luna aprilie. Fructul, samară lanceolată de 2,5-4 cm lungime, obtuz sau emarginat, cu aripă decurentă spre bază, ce rămân pe plantă în timpul iernii. Maturaţia seminţelor are loc toamna, iar diseminarea, primăvara.

Longevitate, 200 ani, cu lă stă rire puternică. Se înmulţeşte prin seminţe şi altoire.

Areal natural de creştere: Europa, Asia Mică.

Răspândire în ţară: specie indigen ă prezentă în zona forestieră, a p ădurilor de stejar şi de fag, până la altitudinea de 14oo m, în păduri, lunci şi zăvoaie, diseminat în grupuri sau formând mici arborete pure (frăsinete). In parcuri şi pe aliniamente stradale este cultivat în toată ţara.

Varietăţi:

“pendula”, arbore de talie mai mică, cu coroana pletoasă, largă, cu ramurile atârnând până la sol;

“diversifolia” – coroană mai îngustă, frunze frumoase, simple sau uneori tripartite, dinţate;

“angustifolia” – specie cu foliolele mai alungite decât cele ale speciei tip.

98

Dendrologie IFR

Importanţa speciei: specie de interes forestier şi ornamental. Produce un lemn de calitate superioară, alb, gălbui, elastic, rezistent, durabil, greu, cu aspect mătăsos, ce se prelucrează bine şi se lustruieşte frumos. Este folosit pentru mobile, furniruri, echipament sportiv. Lemnul cu inele de creştere sinuoase, denumit frasin creţ, este foarte apreciat, fiind întrebuinţat pentru mobile de lux.

Ca arbore ornamental, având un frunziş bogat, se plantează în parcuri, pe peluze, alei, garduri vii, fiind rezistent la poluarea atmosferică, la fum şi la arşiţă.

Din frunze şi scoarţă se extrag principii active cu utilizare terapeutică în medicina umană şi veterinară.

Condiţii de cultură: specie moderat termofilă, nu rezistă la gerurile mari din timpul iernii, de aceea caută amplasamente adă postite în şleaurile de câmpie şi în lunci. Preferă lumină deplină, dar o uşoară umbrire, venită lateral, de la ceilalţi arbori nu îi dăunează.

Pretenţios la sol, se dezvoltă bine pe soluri profunde, bine drenate, reavene, bogate în carbonaţi, aluvionare, caracteristice luncilor, unde suportă chiar şi inundaţiile, ca şi pe solurile brune-roşcate.

Fraxinus ornus - Mojdrean

Arbore cu înălţimea de până la 10 m, uneori cu aspect de arbust. Tulpina este dreaptă , coroana bine ramificată, scoar ţa este netedă cenuşie. Lujerii sunt glabri sau foarte fin pubescenţi, verzi-cenuşii (Planşa 36).

Frunzele imparipenat compuse, au 5-9 foliole, eliptice, ovate sau ovat lanceolate, cea terminală adesea obovată , de 3-7 cm lungime, la vârf brusc acuminate, la bază rotunjite sau cuneate, neregulat serate, pe faţă verzi întunecate, pe dos verde deschis cu nervuri ruginiu pubescente.

Florile hermafrodite, complete, în panicule terminale dese, albe sau gălbui, mirositoare, se deschid în luna mai.

Fructul, samară, îngust oblong, de 2-3 cm lungime, cu aripa la vârf trunchiată sau emarginată, brună întunecată.

99

Dendrologie IFR

Creşterea vegetativă este destul de rapidă, la vârsta de 8-10 ani, diametrul trunchiului ajunge la cca. 25 cm.

Areal natural de răspândire: Europa de Sud, Asia Mică.

Răspândirea în ţară: creşte spontan în rarişti şi margini de păduri, din sudul şi sud-vestul ţării şi izolat în Moldova, din regiunea de dealuri până în silvostepă însoţind liliacul, scumpia, garniţa si stejarul pufos.

Varietati:

“angustifolia”- are foliolele frunzelor mai lungi decât la specia de bază;

“rotundifolia” – este mai puţin înaltă decât specia tip, frunze glabre, flori uşor roşiatice.

Importanta speciei: fiind un arbore de mici dimensiuni, nu prezintă interes forestier. Lemnul inferior celui de frasin comun, este mai casant, cu numeroase noduri si fibre ondulate, ceea ce îl face mai greu de lucrat.

Se întrebuinţează în culturile forestiere de protecţie si de-a lungul căilor de comunicaţie, ca arbore de ornament.

Mojdreanul este însă un arbore decorativ foarte frumos, prin florile sale albe primăvara, plăcut mirositoare, plantându-se izolat, în grupuri mici sau ca arbore stradal.

Suportă tunderea şi poate fi folosit şi în componenţa gardurilor vii.

Condiţii de cultură: specie termofilă, heliofilă şi xerofită, creşte bine pe versanţii sudici, puternic însoriţi din sud-vestul ţării. Este puţin pretenţioasă faţă de sol, vegetând normal şi pe soluri mai sărace, pietroase, superficiale, uscate, argiloase sau calcaroase, chiar degradate şi puternic erodate.

100

Dendrologie IFR

CONSIDERAŢII ASUPRA SORTIMENTULUI DE ARBORI ORNAMENTALI

Pentru o mai corectă folosire a arborilor coniferi şi foioşi, în amplasarea lor în spaţiile verzi, pe lângă descrierea principalelor părţi vegetative (coroană, frunze, flori, fructe), se vor menţiona şi sublinia unele caracteristici de bază ale creşterii şi dezvoltării lor. Astfel, se va ţine cont că la speciile din genul Acer precum şi la stejar, la salcâm, tei, frunzele apar mai târziu primăvara decât la celelalte specii; iar aceleaşi specii de Acer precum şi castanul, mesteacănul, teiul, ulmul pierd timpuriu frunzele, toamna, lăsând arborii desfrunziţi.

Formele naturale ale coroanelor evoluează în timp, influenţate de condiţiile de creştere, de factorii de mediu dar şi de apropierea de alţi arbori. Astfel, arborii solitari au coroana mai extinsă, pe când la cei în grup sau masive, creşterea coloanei se face mai mult în partea superioară a lor, spre lumină, formând un trunchi înalt.

Se denumesc:

coroane columnare cele la care înălţimea este cel puţin de 3-4 ori mai mare decât diametrul;

coroane piramidale pentru care înălţimea este de 2 ori mai mare decât diametrul, fiind mai extinse la bază;

coroane globuloase când înălţimea este egală cu diametrul;

coroană ovală sau tabulară când înălţimea este mai mică decât diametrul.

101

Dendrologie IFR

ab c d

Tipuri de forme ale coroanei arborilor ornamentali

a - sferică; b – piramidală; c – ovoidală; d - neregulată

La multe specii, dar mai ales la conifere, coroana poate să înceapă chiar de la nivelul solului, fapt care recomandă amplasarea acestora spre mijlocul peluzelor, şi nu la marginile dinspre aleile de trecere. În horticultura ornamentală, prin intervenţia omului, au apărut şi alte forme de coroane cum ar fi: pendente, pletoase, umbelare, plângătoare, foarte decorative pentru anumite amplasamente.

Speciile din esenţele moi, cum sunt: salcia, mesteacănul, plopul, teiul, sunt în general mai puţin longevive, fiind necesară înlocuirea acestora din decor, cu alţi arbori, sau pot lăsa locul liber pentru dezvoltarea exemplarelor învecinate.

102

Dendrologie IFR

Clasificarea unor arbori ornamentali funcţie de forma coroanei

Coroană

Coroană

Coroană

Coroană

neregulat

sferică

piramidală

ovoidală

ă

Acer

Populus nigra

Acer

Ginkgo

platanoides

Populus alba

pseudoplatanus

biloba

Platanus

Pinus strobus

Fagus sylvatica

Populus

hybrida

Taxodium

Fraxinus

canescens

Juglans nigra

distichum

excelsior

Betula

Quercus cerris

Thuja plicata

Gleditsia

verrucosa

Quercus

Picea sp.

triacanthos

Crataegus

petraea

Abies sp.

Liriodendron

monogyna

Quercus rubra

Quercus robur

tulipifera

Pyrus

Castanea

“fastigiata”

Tilia

salicifolia

sativa

Magnolia

platyphyllos

Cercis

acuminata

Tilia cordata

canadensis

Thuja

Populus tremula

Fraxinus ornus

occidentalis

Betula pendula

Robinia

Aesculus

Sorbus aria

pseudacacia

hippocastanum

Malus pumila

Juniperus

Magnolia

x

virginiana

soulageana

Carpinus

betulus

Robinia

pseudacacia

Thuja orientalis

103

Dendrologie IFR

Clasificarea unor arbori ornamentali funcţie de forma coroanei

Coroană

Coroană etalată

Coroană

Coroană

pendulă

invers

columnară

piramidală

Varietăţi

-Populus alba

Acer

-Populus

pendule de:

-Ulmus glabra

negundo

nigra

- Betula

-Acer negundo

Acer

“Italica”

- Carpinus

-Celtis

tataricum

-Picea

- Fagus

occidentalis

Alnus

omorika

- Fraxinus

-Castanea sativa

incana

-Quercus

-

Malus

-Paulownia

Carpinus

robus

silvestris

tomentosa

Cornus alba

“Fastigiata”

- Morus

-Sophora

Ulmus

-Carpinus

-

Padus

japonica

montana

betulus

racemosa

-Alibizzia

“Fastigiata”

- Picea excelsa

julibrissin

-Robinia

- Populus alba

-Cornus florida

pseudacacia

-

Populus

-Catalpa

“Monophyll

tremula

bignonioides

a

-

Quercus

-Prunus padus

Fastigiata”

robur

-Thuja

-Salix

occidentalis

babylonica

“Dampierei

- Tilia argentea

”

-Sophora

-Juniperus

japonica

virginiana

-Sorbus

“Fastigiata

aucuparia

În general, plantele lemnoase au durată de viaţă mai scurtă în grădini şi parcuri orăşeneşti, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile ale mediului şi a agenţilor poluanţi: gaze, noxe atmosferice, depuneri de praf, terenuri cu sol necorespunzător.

Unele specii ca mesteacănul, plopul, salcâmul, glădiţa, salcia, arţarul american, Paulownia, au creştere rapidă, contribuind la formarea decorului într-un timp scurt, iar stejarul, tisa au în primii ani o creştere lentă, alcătuindu-şi greu coroana. Arborii care cresc repede, încep să producă efecte decorative dup ă 5 -8 ani de la plantare, iar cei cu creştere lentă, abia după 10-12 ani de la plantare.

104

Dendrologie IFR

a. b. c. d.

Tipuri de forme ale coroanei arborilor ornamentali a – pendulă; b – etalată-aplatizată;

c – invers piramidală (artificială); d - columnară

Pentru obţinerea unor efecte mai rapide, în parcuri, se pot planta predominant specii repede crescătoare alături însă de cele cu o dezvoltare mai lentă.

Arborii izolaţi se plantează pentru a fi admiraţi pentru toate calităţile lor decorative luate în ansamblu.

Stejarul, de exemplu, pe lângă masivitatea coroanei, are şi frunze lucitoare, sinuos dantelate, fructe ornamentale, sub formă de ghindă; mesteacănul se remarcă prin scoarţa sa albă, coroana uşor transparentă şi frunze rombice; coniferele au o siluetă înalt-conică, elegantă, cu ace persistente. Pentru a fi mai bine remarcaţi, arborii izolaţi se plantează pe fundaluri contrastante, potrivite: o suprafaţă de gazon, clădiri, alte grupe de arbori. Ei pot încadra un obiectiv – monument de artă, clădire, sau pot rupe monotonia unui peisaj prea plat. Arborii izolaţi se întrebuinţează pentru a produce un efect determinat, pentru a masca sau a accentua un punct al unei perspective.

In cazul plantării pe marginea unui masiv, pentru a întrerupe aliniamentul, el trebuie să fie asemănător arborilor vecini.

Asocierea arborilor în grupe, de 3-9 exemplare, uneori asociindu-se şi arbuşti, se poate face folosindu-se numai o singură specie sau mai multe.

105

Dendrologie IFR

Această asociere, trebuie să ţin ă cont de felul creşterii şi particularităţile fiecărei specii pentru a nu produce distonanţe estetice.

Cel mai des, se fac grupe de conifere, care oricum prin frunzele persistente, veşnic verzi şi prin portul lor, sunt foarte decorative, putând sa ocupe până la o treime din totalul arborilor ce alcătuiesc spaţiile verzi, restul de 2/3 fiind ocupat de specii foioase.

Fiecare grupă de arbori se constituie ca o unitate de compoziţ ie separată şi se amplasează corespunz ător în funcţie de liniile de perspectivă (porţiunea de teren cuprinsă de ochiul liber, pe o direcţie) şi de mărimea parcurilor.

În peisaj, coniferele se amplasează în planul al doilea, în depărtare, alcătuind un fundal închis la culoare, pe care se evidenţiază mai bine arborii ş i arbuştii foioşi din primul plan. Se pot folosi foarte bine şi arborii foioşi ce îşi menţin tot timpul anului frunzele verzi, având în vedere nuanţele de culori ale frunzelor, mai vesele în comparaţie cu coniferele.

Înălţimea arborilor este importantă pentru asocierea speciilor în cadrul unei amenajări, evitându-se disproporţiile de talie în cazul grupurilor mici sau pâlcurilor. Din acest punct de vedere, arborii pot fi:

arbori înalţi – peste 25 m, talia I-a;

arbori mijlocii – între 15-25 m, talia a II-a;

arbori cu talie redusă – 7-15 m, talia a III-a.

Asocierea arborilor într-un grup trebuie să urmă rească efecte estetice din punct de vedere al formei si al înălţimii; de exemplu, fagul, castanul si stejarul, prezintă grupuri avantajoase deoarece sunt specii care se dezvoltă armonios si se aseamănă în ce priveşte creşterea si condiţiile de viaţă . Grupurile pot fi folosite în locul masivelor şi permit vederii să treacă printre trunchiuri şi pe sub coroana arborilor.

Grupurile izolate sunt aşezate pe marginea masivelor, în mijlocul poienelor, la răspântiile aleilor si la marginea apelor, mărimea lor fiind proporţională cu întinderea grădinii.

Cea mai bună grupare pe marginea unui masiv este cea de câte trei, în care pot intra doi arbori de aceiaşi esenţă şi unul de altă

106

Dendrologie IFR

esenţă. Gruparea de câte patru se face doar în cazul în care în centru este un arbore puternic ş i foarte înalt, ce va fi înconjurat de trei arbori mai puţin înalţi şi de aceiaşi specie, dar diferită de cea a arborelui central, pentru a se evita senzaţia de uniformitate si greutate a grupării.

Pe peluze, grupurile se pot compune din câte trei arbori cu acelaşi element de esenţă, din cinci arbori, care să conţină un arbore central diferit de ceilalţi patru.

Pâlcurile şi masivele de arbori sunt alcătuite dintr-un număr mare de exemplare ce se dispun spre periferia spaţiului verde pentru a proteja vizitatorii împotriva prafului, a noxelor atmosferice, a zgomotului şi pentru a diminua intensitatea curenţilor de aer. În acelaşi timp, pot închide perspectiva către vecinătăţi mai puţin estetice, obţinându-se imaginea unui colţ de natură. Amplasarea pâlcurilor şi masivelor de arbori spre periferia unei zone verzi, poate crea pentru vizitator iluzia unui spaţiu cu limite mai largi, obţinându-se un efect psihic reconfortant. Arborii care formează fundalul masivului trebuie să fie dintr-o singură specie, sau pot cuprinde mai multe esenţe dintre care una s ă predomine. Interiorul unui masiv trebuie să fie plantat cu varietăţi cu frunze persistente şi caduce, într-un raport de 2:1, arbori sau grupuri. Pe marginea masivelor, spre peluze se aş ează arbori ş i arbuşti de bordură astfel aleşi încât să atenueze limita dintre masiv şi peluză.

În cazul în care masivul este străbătut de o alee pietonală, cele două parţi trebuie sa para ca făcând parte dintr-un singur masiv, păstrându-se aspectul de ansamblu compact; pentru acesta, pe marginea aleii se vor planta arbori de primă mărime ce formează fondul masivului, iar spre exterior (către peluze), arbuşti de bordură.

107

Dendrologie IFR

Sinteze şi întrebări

Cap. 1. Subîncrengătura Gymnospermae

Cuvinte cheie: conifere, specii răşinoase

Obiective urmărite:

cunoaşterea principalelor specii de conifere din ţara noastră, ce cresc în stare naturală;

prezentarea rolului coniferelor pentru amelioarea mediului înconjurător, la amenajarea exterioară a exploataţiilor agroturistice şi ca specii de producere a lemnului.

Rezumat:

Se descriu în detaliu principalele specii de conifere, şi anume:

Genul Abies - Brad Abies alba Miller; Abies concolor

Genul Picea A. Dietr - Molid Picea abies

Picea pungens

Genul Pseudotsuga

Pseudotsuga menziesii

Genul Larix Miller

Larix decidua - Larice, Zadă

Genul Pinus L. – Pin;

Pinus sylvestris; Pinus nigra; Pinus cembra

Familia Taxaceae Taxus baccata - Tisă

108

Dendrologie IFR

Pentru fiecare dintre speciile enumerate, s-au prezentat: habitusul plantei, caracteristicile morfologice, arealul natural de creştere, răspândirea în ţara noastră, importanţa speciei, cerinţele de cultură.

În scopul unei sistematizări informaţiilor, se face o prezentare succinta a acestor aspecte în tabelul sinoptic de la pagina 130.

Întrebări recapitulative:

Precizaţi arealul şi frecvenţa de răspândire a coniferelor pe teritoriul ţării noastre.

Clasificaţi speciile de conifere prezentate, în funcţie de habitus (înălţime), durată de viaţă, adaptabilitate de condiţiile de mediu.

Menţionaţi deosebirile morfologice exterioare dintre brad, molid şi duglas.

Descrieţi importanţa economică a speciilor prezentate în acest capitol, pentru industria de prelucrare şi construcţii.

Care este rolul plantaţiilor de conifere în amenajările exterioare ale exploataţiilor agroturistice şi ale spaţiilor verzi?

Temă de casă:

Propuneţi o compoziţie peisajeră pentru amenajarea unei exploataţii agroturistice din zona înaltă, folosind specii şi varietăţii dendrologice de conifere specifice unei anumite amplasări geografice.

109

Dendrologie IFR

Cap.2. Specii dendrologice foioase

Cuvinte cheie: platan, ulm, mesteacăn, anin, carpen, fag, stejar, salcâm, jugastru, arţar, paltin, castan, plop, salcie, tei, frasin, nuc, sorb.

Obiective urmărite:

cunoaşterea principalelor specii de foioase din ţara noastră, ce cresc în stare naturală;

prezentarea rolului foioaselor pentru ameliorarea mediului înconjurător, în amenajarea peisagistă exterioară a exploataţiilor agroturistice şi ca specii de producere a lemnului;

determinarea metodelor specifice de înmulţire prin seminţe sau vegetativă, pentru fiecare specie descrisă;

Rezumat:

Se descriu în detaliu principalele specii de foioase, şi anume:

Familia Platanaceae: Genul Platanus

P.occidentalis;P. orientalisP. acerifolia

FamiliaUlmaceae: Genul Ulmus

U.campestris;U.montana; U.laevis

Familia Betulaceae: Genul Betula,

B.verrucosa;

Genul Alnus

A.incana;Glutinosa;

Genul Carpinus

Carpinus betulus

110

Dendrologie IFR

Familia Fagaceae: Genul Fagus

F.silvatica;

Genul Quercus

Q.robur; Q.pedunculiflora; Q.ceris;

Q.frainetto; Q.petraea; Q.pubescens;

Q.rubra.

Familia Juglandaceae, Genul Juglans

J.nigra;J.regia

Familia Rosaceae

Genul Sorbus

Sorbus torminalis; Sorbus aucuparia

Genul Prunus

Prunus avium;

Familia Fabaceae: Robinia –

R.pseudacacia

Gleditschia triacanthos

Familia Simarubaceae: Ailanthus –

A.altissima

Familia Aceraceae: Acer – A.campestre

A.platanoides;

A.pseudoplatanus;A.tataricum;

A.negundo;

Familia Hippocastanaceae Aesculus –

A. hippocastanum

Familia Salicaceae: Populus nigra

P.alba; P.tremula;

Salix alba; S.fragilis; S.babylonica

Familia Tiliaceae: Tilia – T.cordata,

T.argentea, T.platyphyllos

Familia Oleaceae: Fraxinus excelsior,

F.ornus

111

Dendrologie IFR

Pentru fiecare dintre speciile enumerate, s-au prezentat:

încadrarea botanică, caracteristicile morfologice (coroană, frunze, flori, fructe, perioadă de înflorire), cerinţele faţă de factorii de mediu.

Întrebări recapitulative:

Enumeraţi speciile de foioase cu răspândire naturală în zona de câmpie (silvostepă) şi a dealurilor joase.

Descrieţi zonarea speciilor de foioase pe teritoriul ţării noastre în funcţie de altitudine şi forma de relief.

Descrieţi importanţa economică a speciilor prezentate în acest capitol, pentru industria de prelucrare a lemnului şi în construcţii.

Indicaţi posibilităţile de utilizare a speciilor foioase în amenajarea peisagistă a explotaţiilor agroturistice, a spaţiilor verzi.

Menţionaţi importanţa speciilor dendrologice foioase are stau la baza amenajării zonelor de agrement, în îndeplinirea funcţiilor sociale, recreative şi decorative.

Temă de casă:

Descrieţi vegetaţia dendrologică predominantă din zona în care locuiţi, indicând condiţiile de mediu şi favorabilitatea dezvoltării anumitor specii precum şi posibilitatea extinderii şi diversificării sortimentului de bază al plantaţiilor.

112

Dendrologie IFR

Principalii termeni botanici folosiţi în cadrul lucrării

Achenă

Acicular

Acumbent

Acuminat

Acut

Adpres (adpressum) Altern

Amenţi

Apetal

Arboret

Androceu

Angiosperme

Aril

Atenuat

Atropurpuriu

Axă

Axilă

Bacă

Bilocular

Bilobat

fruct uscat, indehiscent, cu pericarpul nelipit de sămânţa unică (ex. aluna, nuca).

în formă de ac. culcat.

când vârful unei frunze se termină în forma unui apendicul îngust şi elongat, de exemplu frunzele de alun

ascuţit.

peri adpreşi se numesc perii alipiţi de tulpină

frunze aşezate câte una la fiecare nod, pe o linie spirală.

mâţişori, inflorescenţe unisexuate alcătuite dintr-un ax flexibil pe care se prind florile mascule sau femele (ex. la salcie, plop, dud, alun, nuc).

Flori apetale, flori fără corolă

vegetaţie de arbori omogenă ca specie, deosebită de restul pădurii din jur

organul bărbătesc al plantei

Plante ale căror seminţ e sunt înconjurate cu un pericarp bine distinct

Îmbrăcăminte externa cărnoasă a fructelor, de exemplu la Taxus si Evonymus

un organ al plantelor care se subţiază treptat Culoare purpurie închis

Linia verticală imaginară ce ar trece prin centrul rădăcinii, tulpinii şi al ramurilor Unghi format de tulpină şi ramuri sau frunze sau de ramuri şi de frunze

Fruct cu pericarpul cărnos şi zemos; ex. la soc, afin, strugure

Fruct sau ovar a cărei încăpere este separată în două porţiuni printr-un perete transversal Frunză cu doi lobi

113

Dendrologie IFR

Bractee

Frunzişoară verde sau incoloră la subsuoara

căreia se află una sau mai multe flori (ex. la

Caduc

tei)

Care cade înainte de vreme

Caliciu

Învelişul extern al florilor alcătui din

Capitul

totalitatea sepalelor

O grupare de flori, inflorescenţă, prinse la

Capsulă

extremitatea lăţită a unui ax floral

Fruct urcat dehiscent cu numeroase seminţe

Cariopsă

Fruct uscat, sec, indehiscent, al cărui pericarp

Cimă

aderă la sămânţă

Inflorescenţă formată dintr-un ax principal

terminat cu o floare pe ax, din care se

dezvoltă ramuri laterale terminate cu flori ce

Ciliat

depăşesc axul principal

Prevăzut cu cili

Colet

Zonă de trecere de la rădăcină la tulpină

Cordat

În formă de inimă.

Contort

Îndoit

Convolut

Răsucit.

Coriaceu

De consistenţa asemănătoare pielii

Corimb

Inflorescenţă în care pedunculii florali

pornesc de la niveluri deosebite, dar ajung

Corolă

aproape la acelaşi nivel.

Totalitatea petalelor unei flori, care constituie

cel de al doilea înveliş floral, de obicei viu

Crenat

colorat.

Frunzele cu margini dinţate, dinţii fiind

perpendiculari pe marginea frunzei şi la vârf

Dehiscent

rotunjiţi.

Fruct uscat care se deschide la maturitate

Dioic

(teacă sau păstaie, capsulă)

Care au florile bărbăteşti şi femeieşti

repartizate pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi

Distich

specii, de ex. dudul, plopul.

Când frunzele, florile, fructele, sunt dispuse

Divaricat

în doua serii opuse, de ex. acele la Taxus

Ramurile formează cu tulpina un unghi

Drajonare

aproape drept.

A da lăstari din rădăcină

Drupă

Fruct, jumătate cărnos, jumătate lemnos

114

Dendrologie IFR

Eliptic

(sâmburele de la prună, cireaşă)

În formă de elipsă

Emarginat

Când frunzele, petalele, sunt puţin crestate la

Erect

vârf

Cu creştere verticală, sau îndreptat în sus.

Exfoliat

Cojit.

Exert

Organ ieşit în afară, de exemplu stamine.

Falcat

De forma secerei

Fascicul

Inflorescenţă, mănuchi care pleacă aproape

Fastigiat

din acelaşi punct şi ajung la aceeaşi înălţime

Când ramurile sau pedunculii florilor, car

pleacă din diverse puncte, ajung aproape la

Fidat

aceeaşi înălţime

Când crestăturile de la vârful frunzelor nu se

Foliolă

extind mai mult decât până la jumătatea lor

Frunzuliţă care intră în alcătuirea unei frunze

Geminat

compuse (salcâm, frasin nuc)

Organe dispuse două câte două

Glabru

Lipsit de peri

Glauc

Părţi de plantă de un verde palid albăstrui

Glauscente

Cu aspect glauc

Habitus

Înfăţişarea sau exteriorul plantei, portul

Hermafrodit

plantei

Ambele sexe se află pe aceeaşi floare

Imparipenat

Frunză compusă care are un număr variabil de

perechi de foliole, prinse de-a lungul unui ax

comun, în vârful căruia exista o singură

Imbricat

foliolă

Organe sau părţi ale plantei care se acoperă

unul pe altul, întocmai ca şi ţiglele de pe

Indehiscent

acoperişurile caselor

Fruct care nu se deschide la maturitate, ci

Inflorescenţă

elimină seminţele după ruperea pericarpului

Grupare de mai multe flori

Involucru

O reuniune de foliole care se găseşte la baza

inflorescenţei

115

Dendrologie IFR

Involut

Răsucit într-o parte

Laciniat

Frunze divizate in benzi lungi, drepte şi

Lenticele

regulate

Deschideri mici în scoarţa ramurilor, rotunde,

eliptice, liniare, care asigură legătura dintre

Limb

plantă şi atmosferă

Partea lăţită a unei frunze

Lob

Diviziune a marginii unui organ

Marcescent

Frunze care se usucă toamna si nu cad de pe

Monoic

plantă decât primăvara următoare

Care are flori unisexuate, masculine şi

Nucă

feminine dispuse pe aceeaşi plantă

Fruct acoperit la exterior de o scoarţă tare,

înăuntrul căreia se găsesc albumenul şi

Nutant

cotiledoanele (stejar, alun)

Când

organele

din

vârful

plantei

(inflorescenţe, frunze) se apleacă în jos sau

Oblonc

iau o poziţie orizontală

Alungit, eliptic

Obovat

În formă de ou cu vârful în jos

Ovat

În formă de ou

Palmat

Aşezarea nervurilor sau foliolelor la frunzele

compuse, ce pornesc dintr-un punct şi se

Panicul

resfiră ca degetele palmei.

Inflorescenţă în ciorchine cu axele florale

Partit

secundare lungi şi ramificate.

Crestături pe frunze, care străbat mai mult de

Pedicel

jumătate din limb

Ultima diviziune a unui peduncul ramificat.

Peduncul

Suportul special al florii.

Pendent

Care atârnă.

Pericarp

Peretele fructului provenit din transformarea

Persistent

peretelui ovarului.

Care nu cade

Poligame

Flori unisexuate şi hermafrodite pe aceeaşi

plantă (arţar, jugastru, glădiş)

116

Dendrologie IFR

Pseudobacă

Bacă falsă provenită din carpele, nu din

Pubescent

pericarp.

Părţi acoperite cu peri scurţi, moi asemănător

Racem

unui puf.

Inflorescenţă în formă de ciorchine alungit

Receptacul

(salcâm)

Dilataţia pedunculului, pe caare se inseră

florile, putând avea formă de disc, cupă sau

Reclinat

con.

Îndoit înapoi.

Reticulat

În formă de reţea.

Samară

Fruct, achenă aripată, la frasin, ulm.

Scabru

Organe acoperite cu peri scurţi şi rigizi, de

Sesil

exemplu la Ulmus scabra

Frunză fără codiţă

Verticil

Aşezarea ramurilor la acelaşi nivel pe o axă.

117

Dendrologie IFR

Bibliografie

Beldie, A., - Flora României- determinator ilustrat al plantelor vasculare –

Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti, 1979.

Belot, A., - Dictionnaire des arbres et arbustes des jardins – Institut des jardins, 1989.

Ciocârlan, V., - Flora ilustrată a României, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000. Dumitriu I., Tătăranu - Arbori şi arbuşti forestieri şi ornamentali cultivaţi în

RPR – Ed.Agro - Silvică, Bucureşti,1960.

Giurgiu, V. – Pădurea şi viitorul, Editura Ceres, Bucureşti, 1982. Iliescu, A.F. - Arboricultura ornamentală, USAMV, Bucureşti, 1994 Iliescu A.F. – Arboricultură ornamentală, Ed.Ceres, Bucureşti, 1998.

Mailliet, L., Bourgery, C., - Aboriculture urbaine, Institut pour le development forestier, Paris, 1993.

Mareş, M., - Plantele ornamentale în arhitectura peisajeră, Editua Universitas, Bucureşti, 2000.

Pârvu C. – Universul plantelor – Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2000. Prodan, I, Buia, Al., - Flora mică ilustrată a R.P.Române – Ed. Agro-Silvică,

Bucureşti, 1958.

Petrescu, F., Garduri vii, Editura Ceres, Bucuresti, 1987.

Purcelean, St., Cocalcu, T. – Cultura speciilor lemnoase ornamentale, Ed. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.

Sonea, V., Palade,L., Iliescu, A.F. – Arboricultură ornamentală şi arhitectură peisageră, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.

Stănescu, V – Dendrologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979. Voiculescu, C. Ioan – Să cunoaştem arborii şi arbuştii din pădurile,

parcurile şi grădinile noastre - Editura Ceres, Bucureşti, 1978. Zanoschi, V., Sarbu, I., Toniuc, A., - Flora lemnoasă spontană şi cultivată

din România, Ed. Glasul Bucovinei, Iaşi, 1996.

118

Dendrologie IFR

119

Dendrologie IFR

120

Dendrologie IFR

121

Dendrologie IFR

122

Dendrologie IFR

123

Dendrologie IFR

124

Dendrologie IFR

125

Dendrologie IFR

126

Dendrologie IFR

127

Dendrologie IFR

128

Dendrologie IFR

129

Dendrologie IFR

130

Dendrologie IFR

131

Dendrologie IFR

132

Dendrologie IFR

133

Dendrologie IFR

134

Dendrologie IFR

135

Dendrologie IFR

136

Dendrologie IFR

137

Dendrologie IFR

138

Dendrologie IFR

139

Dendrologie IFR

140

Dendrologie IFR

141

Dendrologie IFR

142

Dendrologie IFR

143

Dendrologie IFR

144

Dendrologie IFR

145

Dendrologie IFR

146

Dendrologie IFR

147

Dendrologie IFR

148

Dendrologie IFR

149

Dendrologie IFR

150

Dendrologie IFR

151

Dendrologie IFR

152

Dendrologie IFR

153

Dendrologie IFR

154

Dendrologie IFR

155