Subîncrengătura (Filum) Angyospermae

Caractere generale de diagnoză şi corelaţii morfo-ecologice: • Sunt plante lemnoase şi ierboase. Au tulpini simpodiale sau monopodiale, ramuri neverticilate, port

foarte divers (mai frecvent coroana ovoidă sau globuloasă). • Frunzele sunt căzătoare sau persistente, în formă de limb lăţit sau de foaie, Nervaţiunea frunzelor

este ramificată.• Florile, frecvent unisexuat-monoice, dar şi dioice, bisexuate (hermafrodite), poligame. • florile femele au marginile carpelelor concrescute, alcătuind o cavitate ovariană, în care se formează

şi stau închise ovulele.• Ovarul are un stigmat care primeşte polenul, iar seminţele care se dezvoltă din ovule rămân închise

(acoperite) în fruct (în lb. greacă: aggeion = înveliş, iar sperma = sămânţă). • Fructele, extrem de diversificate, cărnoase adeseori, dar frecvent şi uscate, dehiscente sau

indehiscente la maturitate • Arealul angispermelor : în zonele reci şi temperate ale celor două emisfere, ca şi în zonele

ecuatoriale, tropicale şi subtropicale. • mare amplitudine adaptativă ecologică, fapt care le permite să crească în staţiuni foarte variate,

Speciile care vegetează în climate reci şi umede, reci şi uscate sau calde şi uscate au frunze căzătoare în sezonul nefavorabil (iarna, în zonele temperate), în timp ce speciile din climate calde şi umede sunt sempervirescente. Speciile din ţinuturi cu ploi suficiente în sezonul de vegetaţie au adeseori frunze glabre cu limb lat, cuticulă subţire, speciile din zonele expuse secetelor prelungite (stepă, silvostepă) prezintă frecvent frunze pieloase, cu limb îngust, cuticulă groasă. Aceste caractere reprezintă adaptări morfologice în vederea reducerii tranpiraţiei.

• Foioasele se regenerează viguros, atât sexuat, din sămânţă, cât şi pe cale vegetativă prin lăstari, drajoni, butaşi, altoaie, marcote

• Lemnul are sturctură complexă, prezintă vase complete (trahei).• Angiospermele se împart în două clase, în funcţie de numărul cotiledoanelor embrionului:

Dicotyledoneae şi Monocotyledoneae. • Monocotiledonatele sunt plante ierbacee, foarte rar lemnoase, cu un singur cotiledon. • Specii lemnoase indigene monocotiledonate sunt numai cele din genul Ruscus – ordinul Liliales.

Clasa DicotyledoneaeOrdinul FagalesFamilia BetulaceaeTribul CoryleaeGenul Carpinus

Carpinus betulus – carpen

• Carpenul este arbore de mărimea a II-a depăşind foarte rar 25 m. • Rădăcina este ramificată, puternic dezvoltată. • Tulpina dreaptă în masiv, uneori răsucită, torsionată. Are scoarţa

netedă, cenuşie-albicioasă, asemănătoare cu a fagului, dar cu o serie de şanţuri înguste (caneluri) longitudinale.

• Are coroana ovoidă, bogat ramificată, cu frunziş des ce acoperă bine solul.

• Lujerii subţiri, geniculaţi, cu lenticele albicioase, slab-pubescenţi în tinereţe

• Mugurii sunt alterni, solzoşi, fusiformi, ascuţiţi, la vârf păroşi, de 0,5-1,0 cm lungime şi alipiţi de lujer.

• Frunzele, aşezate distic, sunt ovat-eliptice, de 5-8 cm lungime, la vârf acuminate, la bază uşor cordate sau rotunjite, pe margini dublu serate, pe dos sericeu-păroase, cu nervuri proeminente.

• Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în amenţi pendenţi, cilindrici; apar o dată cu frunzele (prin luna aprilie); cele femele au perigon îngust, denticulat şi sunt plasate în axila unei bractee concrescute cu două bracteole mici, care după fecundare, dau naştere unui înveliş fructifer trilobat de culoare verzuie, lobul median este mult mai lung decât lobii laterali.

• Fructele sunt aşezate la baza involucrului, lat-ovoide, turtite lateral, de 0,8-1 cm lungime, verde-închis, apoi brune, costate longitudinal, la vârf cu cele două stile şi resturi de perigon.

a – lujer

b – frunze şi fructe

c – lujer cu frunze tinere, inflorescenţe mascule şi femele

d – frunze şi inflorescenţe femele

e - floare masculă

f – achenă cu involucru

g – plantulă

Areal• Carpenul este originar din Europa şi Asia de sud-vest.• Centrul răspândirii sale îl constitue ţinuturile Europei Centrale mijlocii, de unde se întinde spre vest

şi sud până la ţărmurile Atlanticului şi Mării Mediterane.• În ţara noastră participă la constituirea pădurilor de şleau. • Din zona sa optimă altitudinal, de la câmpie şi deal între cca. 100 şi 450 m, pătrunde şi în regiunea

pădurilor montane, în făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase, brădete (mai ales în Moldova de Nord şi în Banat), până la cca. 1000 m altitudine, în Carpaţii Meridionali.

• Limitele răspândirii spre silvostepa Munteniei şi Moldovei coincid cu limitele estice ale arealului său european.

• Ocupă 3 % din suprafaţa păduroasă a ţării.

Cerinte ecologice Carpenul este o specie mezotermă

• rezistentă deosebit de bine la geruri şi în special, la îngheţuri târzii, ceea ce îi permite instalarea în găuri de ger.

• este mezofit, nu suportă seceta şi uscăciunea, după cum nu suportă nici gerurile excesive (sub –35C).

• Are temperament de semiumbră-umbră. • Creste bine pe soluri fertile, bogate şi constant umezite; • lipseşte complet pe solurile compacte, argiloase, cu variaţii mari de umiditate, ca si în staţiunile de

terase sau de interfluvii. Formula ecologică:Campestru-colinar, mezoterm, mezofil,semiumbrofil mezobazic,- eubazic, mezotrof, mezofit

Însușiri biologice • Înfloreşte şi fructifică la vârste relativ reduse (15-20 de ani). În anii de fructificaţie abundentă,

(periodicitatea 1-2 ani), involucrele fructifere, bine dezvoltate, de 6-15 cm lungime, dau nota dominantă în întreaga coroană. Fructele se împrăştie uşor la distanţe apreciabile, iar după germinaţie (capacitatea germinativă 50-70%), plantulele se instalează în număr apreciabil.

• Pe lângă capacitatea foarte mare de regenerare din sămânţă, carpenul posedă şi o remarcabilă vigoare de înmulţire pe cale vegetativă, din lăstari. Aceste însuşiri au condus la invadarea pădurilor de stejar şi gorun, înregistrându-se aşa zisul fenomen de cărpinizare al acestor păduri.

• Creşterea lentă în primii ani devine activă la 10-15 ani, pentru a încetini din nou şi în mod definitiv la 40-50 de ani. În staţiuni optime produce maximum 6-7m3/an/ha.

• Longevitatea mică cca. 80-100 ani. • Are puţini factori vatămători biotici şi este relativ rezistent la doborâturi şi rupturi de vânt sau

zăpadă. • Se remarcă prin capacitatea sa mediogenă, modificând sensibil climatul intern, mediul devine

umbros, răcoros, moderat, protejează şi solul, pe care-l structurează, îl afânează şi îl îmbogăţeşte cu litiera sa bogată, uşor alterabilă.

Importanţa • Lemnul este de culoare albicioasă, fără duramen, dur, compact, cu fibre răsucite, putrezeşte uşor în

aer (nu se foloseşte în construcţii) dar se utilizeză destul de mult pentru roţi dinţate, piese de maşini, calapoade, articole sportive, bun combustibil, superior fagului.

• Carpenul constituie o valoroasă specie de amestec, are calităţi de ameliorare, edafice şi de stimulator al creşterii şi elagajului stejarului.

• Carpenul este folosit cu succes şi la crearea gardurilor vii, deoarece poate fi tuns, îndesindu-şi coroana şi căpătând forme dorite. Este indicat şi pentru plantarea în masive şi la formarea zidurilor verzi.

• Carpinus betulus se obţine din sămânţă, iar varietăţile prin altoire pe forma tipică. Semănatul se execută toamna, după dezaripare, cu seminţe recoltate în pârgă (august-septembrie), în aer liber. Dacă sămânţa se recoltează la maturitate, seminţele vor fi stratificate şi semănate primăvara.

Carpinus orientalis – cărpiniţă, sfineac Se deosebeşte de carpen prin:

• înălţimea redusă, 8-10 m; • lujerii foarte subţiri, geniculati, fin pubescenţi, cu muguri mai mici, de 0,5 cm, în patru muchii ; • frunzele de 2-5 cm lungime, mărunt dublu-serate, ciliate, pe dos pubescente, cu peţiol scurt şi păros; • amenţi fructiferi mai scurţi, de 3-6 cm; • fructele achene mici, fiecare aşezată pe o bractee ovat-ascuţită, mică, asimetrică şi neregulat

dinţată.

Areal

• Specie indigenă, cu areal submediteranian, se întinde din Italia spre răsărit peste Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei, Crimeea Caucaz, Asia Mică şi Centrală, înaintând, în general mai spre sud decât carpenul în bazinul mediteranian .

• La noi creşte spontan în regiunea de coline şi câmpie, în staţiuni calde şi relativ uscate din zona forestieră sau din silvostepă. Se întâlneşte în Dobrogea, sudul Banatului şi vestul Olteniei.

• Formează tufărişuri caracteristice, pe coaste însorite.

Cerințe ecologice • Este o specie termofilă, dar destul de rezistentă la ger, şi pronunţat xerofită, nepretenţioasă faţă de

condiţiile edafice, vegetează şi pe solurile cele mai uscate, superficiale, cu mult schelet • Are temperament mai de semiumbră, mai de lumină decât carpenul, dar poate totuşi şă reziste şi în

subarboret, prin pădurile rărite de cvercinee. • Ţinând seama de rezistenţa deosebită la secetă, puterea mare de lăstărire, interesează ca specie de

primă împădurire a terenurilor degradate de pe coastele calcaroase şi uscate, contribuind la ameliorarea solului prin frunzişul său destul de bogat. Importanţă sporită are însă în Dobrogea, unde apare frecvent, devenind pe alocuri chiar copleşitoare (in simleacuri.

• Cu toate că are aspect decorativ, este destul de rar folosit ca arbore ornamental.

Genul Ostrya

Ostrya carpinifolia – carpenul negru • Specie de origine mediteraniană, cu frunze eliptice, asemănătoare celor de carpen, dar ceva mai late,

cu margini serate şi achene costate, înconjurate aproape complet de involucrul fructifer, desfăcut numai la vârf (fructele seamănă cu cele de hamei).

• Specie termofilă, se adaptează în zone mai călduroase, rezistă la secetă şi nu are pretenţii mari faţă de sol; tolerează terenurile calcaroase.

• Ostrya este introdusă la noi numai ca specie de parc.• Se plantează izolat şi în grupuri sau la marginea masivelor, pentru a se pune în evidenţă fructele

interesante. Ne se pretează la tundere. • Înmulţire. Prin seminţe, în septembrie, imediat după recoltare sau primăvara, după stratificare.

a - lujer cu muguri și amenți masculi

b - frunză

c - con fructifer

d - infolucru fructifer

Genul Corylus

Corylus avellana – alun

• Arbust de până la 5 m înălţime, formând tufe bogate, din mulţi lăstari subţiri, drepţi, flexibili, porniţi de la bază

• Scoarţa netedă, cenuşie-gălbuie cu pete mari albicioase• Lujerii sunt geniculaţi, gălbui-cenuşii, glandulos pubescenţi, cu peri

roşcaţi şi lenticele albicioase. • Mugurii sunt ovoizi sau sferici, glandulos păroşi.

• Frunzele, de 5-10 cm lungime, obovate, sunt dispuse distic, la bază cordiforme, la bază inegal cordiforme, în partea superioară brusc acuminate, uneori cu trei vârfuri (tendinţă de trilobare), pe margini inegal dublu-serate, pe dos păroase (mai ales pe nervuri), prinse pe peţioli de 1-2 cm lungime, roşcat-glandulos-păroşi.

• Florile sunt unisexuat-monoice; cele mascule, dispuse în amenţi cilindrici, bruni, formaţi în anul precedent, apar foarte devreme primăvara, înainte de înfrunzire; cele femele închise în muguri, apar de timpuriu, prin februarie-martie, lăsând să iasă afară numai stilele roşii.

• Fructele (alune), câte (1) 2-4, sunt nucule ovoide sau globulare, cu coaja subţire, netedă; se găsesc învelite până sub vârf într-un involucru foliar, lobat neregulat în partea superioară.

Areal• Alunul prezintă un areal întins, în Europa şi Asia Mică. În România, în staţiuni calde, însorite, pe

calcare, urcă până în subzona molidului, la cca. 1400 m altitudine, la câmpie coboară sporadic până la silvostepă.

• La noi apare frecvent în pădurile de câmpie şi deal, însoţeşte stejarul şi gorunul, participă la constituirea subarboretului sau se instalează în tăieturi, luminişuri, spre liziere. In zona montană urcă în staţiuni calde, însorite, pe calcare până la 1400 m altitudine.

Cerinţe ecologice • Alunul preferă climate moderate, cu multă căldură în sezonul de vegetaţie. • Are nevoie de soluri fertile, bogate în substanţe nutritive, slab acide sau neutre, ferite de uscăciune (

mezofită), adeseori scheletice. • Se dezvoltă bine în plină lumină, dar rezistă şi la o oarecare umbrire. • Lăstăreşte puternic şi drajonează mai slab.• Se dezvoltă bine ca specie de subarboret în păduri rărite de cvercinee. • Constribuie la ameliorarea solului prin frunzişul bogat în substanţe minerale; interesează pentru

fructele sale bogate în substanţe grase.

Corylus maxima – alun cu frunza mare • Specie exotică, originară din Peninsula Balcanică şi Asia Mică, cultivată rar la noi, mai ales în

Oltenia şi Banat. • Este un arbust, cu frunze mari, până la 14 cm lungime dar cu peţiol scurt, de 8-15 mm . • Fructele sunt aşezate câte 1-4, pe un peduncul lung de 1,5-3,5 cm; aluna mai mare, cilindric-

alungită, cu coaja roşiatică, este complet închisă în involucrul tubulos, mult mai lung decât aluna şi gâtuit deasupra acesteia, terminându-se în lobi înguşti, neregulat-dinţaţi.

• Corylus maxima var. purpurea (Loud). Rehd. are frunze de culoare roşie-închisă, este cultivată frecvent prin parcuri.

Corylus colurna – alun turcesc• Arbore ce atinge 20 m înălţime şi peste 20 cm diametru. • Tulpina dreaptă şi coroana ramificată. Scoarţa formează de timpuriu ritidom suberos, cenuşiu-

gălbui, ce se exfoliază în solzi. • Lujerii tineri sunt zvelţi, lucitori, cenuşii-gălbui, glandulos-pubescenţi, cu muguri scurt ovoconici; cei

de doi ani (uneori şi cei de un an, spre bază) au scoarţa suberoasă, crăpată. • Frunzele mari, de 8-12 cm lungime, sunt prinse de un peţiol lung de 4 cm, adânc cordate, dublu

serate, pe faţă glabrescente, pe dos pubescente, perechea de nervuri inferioară pornind chiar din peţiol.

• Fructele se dispun în fascicule câte 3-10; alunele mai mari, până la 2 cm, sunt lat elipsoidal-turtite, cu coaja groasă, tare şi muchiat-zgrăbunţoasă, cuprinse până la vârf într-un involucru adânc spintecat şi cu prelungiri neregulate, puternic glanduloase. Se coc în septembrie-octombrie.

Specie indigenă, cu areal sudic în Peninsula Balcanică, Asia Mică, Caucaz.• La noi apare numai în vestul Olteniei şi în sudul Banatului, pe coaste însorite, calcaroase. Pe

Domogled atinge dimensiuni mari. • Specie eutermă, preferând staţiunile adăpostite, cu multă căldură estivală. Se acomod. şi în climate

relativ reci, la altitudini mari (Sinaia, Braşov – Grădina dendrologică a Facultăţii de Silvicultură etc.). Preferă soluri bogate în humus, eutrofe de substrate calcaroase. Este specie subheliofilă.

• Periodicitatea este anuală, fructificaţia abundentă la exemplarele crescute izolat. Fructele, ca dimensiuni şi calitate sunt superioare celor de alun comun.

• Creşterea este relativ rapidă şi are o longevitate până la 200 ani.• Arbore de parc şi grădină, se utilizează ca arbore ornamental sau ca producător de fructe.• Importanţa forestieră este redusă, ar putea înnobila unele arborete de cvercinee din zone cu climat

favorabil.

Betula pendula (Betula verrucosa, Betula alba) – mesteacăn

• Este un arbore de mărimea a II-a care depăşeşte rareori 25 m înălţime, • Tulpina este zveltă, conică, uneori sinuoasă. • Scoarţa, de culoare albă pronunţată, netedă, cu epiderma ce se exfoliază

circular în benzi, dezvoltă la bătrâneţe, la partea bazală, un ritidom negricios, adânc crăpat.

• Coroana este foarte afânată şi luminoasă, constituită din numeroşi lujeri pendenţi, subţiri, supli, elastici, glabri, presăraţi cu o serie de glande – verucozităţi albicioase.

• Mugurii sunt ovoid-conici, glabri, acoperiţi cu o secreţie vâscoasă . • Frunzele sunt romboidale până la triungiulare, de 6 (7) cm lungime, prelung acuminate dublu-serate

până la lobulat-serate, glabre, lucioase pe faţă, mai mult sau mai puţin glanduloase. • Florile sunt unisexuat-monoice grupate în amenţi. Amenţii masculi se formează în vara precedentă,

Cei femeli apar numai primăvara, devreme, o dată cu înfrunzirea, sunt cilindrici; sunt alcătuiţi din numeroşi solzi trilobaţi, la vârf ciliaţi, sub care se găsesc fructele.

• Fructele sunt samare mici şi foarte uşoare, prevăzute cu două aripioare membranoase, la vârf cu două firişoare (resturi de stiluri), scurte.

Areal • Prezintă un areal foarte întins, răspândit de la ţărmurile Atlanticului până în Siberia şi Altai. În

Europa şi Asia, la limita latitudinală a pădurilor, dincolo de cercul polar, în sud ajunge în Apenini şi Balcani, în Rusia până în silvostepă

• La noi este localizat la munte 700-1550m, coboară rar la 250 m.• Optimul de vegetaţie îl realizază în subzonele pădurilor de deal, ca şi în făgete montane sau în

amestec de fag şi răşinoase, instalandu-se cu usurinta in parchete dupa taieri rase, prin raristi de padure, stancarii, turbarii.

Cerințe ecologice • Este o specie rustică, extrem de puţin pretenţioasă faţă de clima şi sol, • temperament pronunţat de lumină. • Suporta bine gerurile puternice de iarnă, arşiţa şi îngheţurile • Evita climatele uscate, stepice, desi tolereaza arsita, comportandu-se ca o specie eurifita. • Manifesta amplitudine mare si fata de conditiile edafice, instalandu-se atat pe soluri bogate,

profunde cât si pe cele sarace, scheletice. • Evita solurile prea compacte, excesiv uscate, calcaroase. • Dispunând de o asemenea amplitudine ecologică, la care se adaugă o mare capacitate de regenerare

prin sămânţă şi calitatea de specie repede crescătoare în tinereţe, mesteacănul este cea mai de seamă specie pionieră din pădurile noastre; invadează repede terenurile descoperite, formând arborete derivate pe suprafeţe mari.

• Acoperă foarte slab solul cu coroanele sale rare, luminoase, de aceea, la adăpostul său se instalează uşor specii erbacee şi arbustive.

Formula ecologică: colinar- montan, euriterm, eurifil, heliofil, pionier oligobazic,oligotrof, eurifit, psamofil, euriedafic

Însușiri biologice • Înfloreşte şi fructifică de timpuriu (aproximativ la 10 ani), anual şi foarte abundent. Puterea

germinativă redusă (20-40%) se menţine numai până în primăvara următoare. Lăstăreşte viguros numai în tinereţe. Creşterea este foarte rapidă în tinereţe, în al doilea an atinge 0,5 m înălţime.

• La 40-50 ani se realizează maximul de producţie lemnoasă ~ 7-8 m3/an/ha.• La 100 ani ajunge spre limita longevităţii fiziologice.• Longevitatea este mică 60-90 ani.

Importanța • Lemn fără duramen, alb-gălbui, omogen, elastic, moale, greutate mijlocie, putrezeşte repede în aer.

Se foloseşte la furnire şi placaje, în industria mobilei, schiurilor, obiecte mărunte: cuie, jucării, saboţi, paturi de armă; din ramuri groase, necojite bănci, chioşcuri.

Betula humilis – mestecănaş • Arbust indigen, până la 2m; lujerii verucoşi şi pubescenţi la început; scoarţa de culoare închisă;

frunzele rotund-ovate, mici, de 1-2cm, neregulat dinţate, la început pubescente; amenţii femeli erecţi şi scurt-ovoizi sau cilindrici; apar primăvara. Solzii fructiferi au lobul central evident mai lung decât cei laterali.

• Are importanta exclusiv floristica, ca element boreal, circumpolar. Trebuie să fie protejat pentru a putea supravieţui în turbăriile montane.

Betula nana – mesteacăn pitic • Arbust pitic indigen, sub formă de tufă, de cca. 0,5m înălţime, cu ramuri culcate sau ascendente. Se

recunoaşte după: lujerii foarte subţiri, tomentoşi, cu muguri mici şi glande verucoase; frunzele foarte mici, de 0,4-1,2cm, + rotunde, crenate, cu 2-4 perechi de nervuri; amenţii erecţi, apar primăvara. Solzii fructiferi au lobi de aceeaşi lungime.

• Răspândit în zonele tundrei arctice şi în regiunile montane, pe terenuri mlăştinoase-turboase. La noi este extrem de rar, aflându-se la limita sudică a arealului sau european. ( doar în turbăriile din NE țării).

• Prezintă numai importanţă floristică fiind un relict glaciar. Trebuie ocrotit necondiţionat, fiind pe cale de dispariţie.

Alnus glutinosa – anin negru, arin• arbore ce atinge frecvent înălţimi de 20-25m, • Înrădăcinarea este de la superficială până la pivotant-trasantă, variabilă în funcţie de sol; • Tulpina, de o rectitudine remarcabilă, continuă, poate fi urmărită până la vârf. Scoarţa este netedă,

cenuşie în tinereţe, după 15-20 de ani formează un ritidom negricios cu solzi colţuroşi; • Lujerii sunt muchiaţi spre vârf, bruni-verzui sau roşcaţi, glabri, acoperiţi în tinereţe cu o brumă

lipicioasă. • Mugurii evident pedicelaţi, depărtaţi de ax, ovoizi, acoperiţi cu doi solzi, sunt roşcat-brumaţi,

glanduloşi şi vâscoşi . • Frunzele alterne, obovate sau aproape rotunde, de 6-10 cm lungime, cuneate la bază, au vf. rotunjit

sau caracteristic, larg emarginat, marginea întreagă spre bază, neregulat-dublu serată în rest. • Florile, unisexuat-monoice, sunt grupate în amenţi, ce se formează de cu vară şi se desfac primăvara

următoare . Amenţii masculi, de 6-12 cm lungime, stau pendent, grupaţi în raceme de câte 3-5. Amenţii femeli, mult mai scurţi, până la 1,5 cm, dispuşi de asemenea în raceme, sub cei masculi, au flori lipsite de perigon; la maturitate se transformă în conuleţe (rânze), de 1-2 cm lungime, ovoide sau elipsoidale.

• Rânzele prezintă solzi lemnoşi, îngroşaţi la vârf, la maturitate negricioşi, rezultaţi din transformarea bracteelor florale.

• Fructele, samare pentagonale, mici de 2-3 mm (la 1kg intră cca. un milion de fructe), foarte îngust aripate, conţin saci cu aer în tegument, care permit să fie purtate de ape la mari distanţe.

Areal

• Specie cu areal foarte întins, se găseşte aproape pe întreg teritoriul Europei • La noi creşte de regulă, în văile râurilor, la câmpie şi la dealuri. Urcă până în regiunea de munte

800- 900 m, • în Lunca Dunării apare foarte rar. • Este întâlnit frecvent sub formă arbustivă sau arborescentă, pe piemonturile carpatice, în staţiuni cu

soluri argiloase, gleizate sau pseudogleizate.

Cerințe ecologice • Prin arealul sau, dovedeşte mare adaptabilitate fata de clima, • rezistent la geruri şi îngheţuri târzii şi timpurii, dar evident mai pretenţios faţă de căldură decât

aninul alb. • Este pretenţios faţă de factorii edafici, manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol, • vegetează activ pe soluri umede, în lunci, depresiuni, piemonturi, turbării, fiind specie higrofită. • Raspandirea sa este conditionata de umiditatea din sol, vegetand bine pe soluri umede cu nivelul

apei freatice ridicat, • Suporta terenurile mlastinoase cu apa slab mobila, neaerisite, insa nu in permanenta cu apa imobila,

stagnanta cum sunt cele din Lunca si Delta Dunarii. • Prefera solurile bogate in humus, slab acide- neutre cu continut redus de calciu.• Are temperament de lumină şi se dovedeşte rezistent la acţiunea factorilor biotici şi abiotici. • Formula ecologica:

campestru – colinar, mezoterm, eurifil, heliofil- subheliofil mezobazic- eubazic, mezotrof, higrofit- ultrahigrofit, stagnofit

Însușiri biologice • Longevitatea este redusa in jur de 100 de ani. Materitatea este timpurie, fructificatia aparand la

10-15 ani la arborii izolati si la 30-40 ani la arborii din masiv. Periodicitatea fructificaţiei de 1-3 ani, capacitate germinativa foarte variabilă, uneori până la 80%. Diseminarea se face prin vant si prin apa.

• Dispune de o remarcabilă capacitate de regenerare pe cale vegetativă. În condiţii favorabile lăstăreşte viguros până la 60-80 de ani.

• Creştere este rapidă in tinerete, rivalizand cu mesteacănul sau plopul; maximul se realizezaă la 30 ani; în staţiuni optime produce 11m3/an/ha.

Importanța

• Lemnul nu prezinta duramen, este alb-roşiaric în secţiune proaspătă, prin expunere la aer devine portocaliu; moale uşor, are mare rezistenţă la apă, este utilizat în construcţii hidrotehnice., apreciat pentru furnire, se foloseşte şi la plăci aglomerate. Contine 14-16 % tanin, utilizabil in tabacarii.

• Aninul negru se impune în valorificarea staţiunilor cu exces de apă, asigurându-se o proucţie de masă lemnoasă apreciabilă atât calitativ cât şi cantitativ.

• îmbogăţeşte solul în azot datorită nodozităţilor de pe rădăcini.Aninii pun în valoare luncile şi terenurile cu umiditate în exces, se plantează pe malurile apelor curgătoase, pot consolida malurile

Alnus incana – anin alb

• Arbore de talie mai mică decât aninul negru, atingând rareori înălţimi de 18-20 m.• Tulpina este canelată, adeseori strâmbă şi neregulată. • Scoarţa netedă, cenuşie albicioasă, are crăpături puţin adânci, numai spre baza exemplarelor

bătrâne. • Lujerii sunt pubescenţi, nemuchiaţi şi nelipicioşi, iar mugurii cu doi solzi, pubescenţi, mai scurt

pedicelaţi, mai mici şi mai apropiaţi de ax (fig. ). • Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice, de 4-10 cm lungime, dublu-serate, glabre pe fată, cenuşiu-

pubescente pe dos, caracteristic acuminate sau acute la vârf (nu rotunjite sau emarginate) şi vâscoase. Amenţii se formează vara, ca şi la aninul negru, dar se deschid şi mai de timpuriu, prin februarie.

• Conuleţele, asemănătoare, sunt grupate câte 4-8 în ciorchini; cele laterale sunt sesile sau foarte scurt pedicelate.

• Samara este tot pentagonală şi îngust aripată, dar de culoare mai deschisă.

Areal Dispune de un imens areal

• În Europa ajunge dincolo de cercul polar; se întinde de asemenea în Asia de Est, fiind printre puţinele specii lemnoase indigene care apar şi în America de Nord.

• La noi înlocuieşte aninul negru la altitudini mari, în luncile montane.

• Ajunge la circa 1000 m (maxim 1300m) in Carpatii Orientali si Meridionali. Lipseşte în Munţii Banatului, la vest de râul Timis.

Cerințe ecologice • În comparaţie cu aninul negru se dovedeşte mai bine adaptat la

climate reci, aspre, cu sezon de vegetaţie scurt. • Suportă în măsură mai mare gerurile şi îngheţurile. • Este ceva mai puţin pretenţios faţă de umiditatea solului (mai

puţin higrofit), • vegetează pe soluri relativ uscate, pe coaste erodate, grohotişuri

şi bolovănişuri. • Nu suportă apa stagnantă preferând solurile aluvionare, crude,

cu ape mobile. • Fata de aninul negru, vegetează bine pe soluri sărace şi mai

acide, fara a evita solurile calcaroase. • Se instaleaza usor pe aterisamentele barajelor pentru corectarea torentilor, comportându-se cao

veritabila specie pioniera.• Suporată mai multă umbrire decât aninul negru, dar se instaleaza cu usurinta si in plina lumina.

Însușiri biologice

• Fructificatia este asemanatoare cu a aninului negru . • Lastareste mai slab decat aninul negru dar drajoneaza mult mai puternic. • Creşterea este rapidă la început, până la 20- 30 ani. • Longevitate este mai redusă, începând de la circa 50 de ani dă semne de evidentă slăbire a

vitalităţii.

Importanța • Lemnul este asemănător cu cel al ar negru, dar din cauza dimens. mici, se fol. doar ca lemn de foc.• Este o excelentă specie de protectie a malurilor cursurilor de apa, a ravenelor, versantilor denudaţi

şi terenuri degradate. Amelioreaza solul prin litiera sa usor degradabila si imbogateste solul in azot prin nodozitatile de pe radacini.

Alnus viridis – anin de munte, liliac de munte• arbust cu înălţimi până la 3 m, cu aspect de tufă şi tulpini târâtoare, elastice. • Lujerii sunt flexibili, verzi-măslinii, comprimaţi; mugurii nepedicelaţi, cu trei solzi, verzi-purpurii,

lipicioşi, adeseori aşezaţi distic .• Frunzele sunt mici, de numai 3-4 cm lungime, rotund-ovate, cu vârful acut, serate sau dublu-serate,

lipicioase în tinereţe, pe dos palid-verzui, cu smocuri de peri la baza nervurilor. • Amenţii masculi se formează din vara precedentă, iar cei femeli apar din muguri numai primăvara;

amenţii se deschid mai târziu, după înfrunzire, prin mai-iunie, când condiţiile climatice se îmbunătăţesc;

• rânzele în ciorchini lung pedicelaţi,la început verzi-vâscoase,apoi brune-gălbui,samarele lat-aripate.

Areal• Se întâlneşte spontan în Alpi şi în Carpaţi, la altitudini mari, către limita

superioară a pădurilor. • La noi se intalneste in zona alpina si sub alpina, trecând dincolo de

2000 m altitudine (se asociază câteodată cu Pinus mugo). Uneori, pe văi reci şi umede, coboară la 1000 de m, întâlnindu-se cu aninul alb.

Cerințe ecologice • Crescând în climate foarte aspre, de mare altitudine, se mulţumeşte cu

un sezon scurt de vegetaţie şi rezistă bine pe culoarele de avalanşe; este puţin pretenţios faţă de sol instalandu-se pe stancarii si grohotisuri, pe soluri excesiv scheletice.

• Este un element caracteristic peisajelor alpine, unde îndeplineşte o importantă funcţie de protecţie antierozională şi de fixare a coastelor cu pante mari, a grohotişurilor şi bazinelor torenţiale.

Familia Fagaceae Genul Fagus

Fagus sylvatica – fag

• atinge înălţimi de până la 40 (45)m şi diametre de maximum 2 m.• Rădăcina pivotantă în primul deceniu, se desface mai târziu în multe

ramificaţii oblice şi orizontale, dând astfel o bună ancorare în sol, care asigură o rezistenţă destul de bună la doborâturi de vânt.

• Tulpina în masiv strâns este foarte dreaptă, cilindrică, perfect curăţată de crăci pe mari lungimi. Scoarţa, este netedă, subţire, cenuşie până la albicioasă, rareori form. ritidom la baza trunchiului.

• Coroana, ovoid-alungită în masiv, bogată în ramuri şi frunze.• Lujerii anuali sunt geniculaţi, bruni sau verzui, la început păroşi, apoi glabri.• Mugurii sunt fusiformi, mari, de 2-3 cm, ascuţiţi, cu numeroşi solzi bruni, foarte depărtaţi de lujer. • Frunzele eliptice până la ovate, de 5-10cm lungime, sunt acute la vârf, la bază îngustate sau

rotunjite, pe margini sinuate, slab dinţate sau aproape întregi, prinse pe peţioli de cca. 1 cm; • Florile, unisexuat-monoice, Florile mascule, constituite dintr-un perigon campanulat, păros, sunt

grupate în capitule pendente, lung pedunculate; cele femele, câte două, cu trei stile, înconjurate de numeroase bractee, unite la bază, formând un involucru păros cu patru diviziuni, sunt erecte şi scurt pedunculate.

• Fructul, denumit jir, este o nuculă în trei muchii, brună-roşcată, de 1-1,5 cm lungime, achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoşi, ţepoşi.

Areal • Fagul este o specie europeană, răspândită în ţinuturile

vestice, centrale şi sudice ale continentului. Limita vestică ajunge până la Oceanul Atlantic, iar limita estică până în nordul Moldovei de unde trece în Carpaţi. În sud atinge Pirineii şi ţărmurile Mediteranei, din Franţa până în Grecia, iar spre nord se ridică până în sudul Scoţiei şi Peninsulei Scandinave.

• În Europa de nord-vest fagul este o specie de câmpie şi de dealuri (la Marea Baltică se găseşte la 5-10 m altitudine), în sud şi sud-est el devine o specie exclusiv montană (ajunge la 2000 m altitudine).

• La noi, este specia cea mai răspândită, ocupând aproximativ 2 milioane de hectare, adică 31 % din suprafaţa păduroasă a ţării.

• Se întinde în întregul lanţ carpatic. Limita inferioară se găseşte la altitudini de 300-500 m, cea superioară la 1200-1400 m.

• Coboară insular pe văi umede până la 150-200 m, în Banat, pe Valea Cernei şi pe Valea Dunării se găsesc arborete până la circa 100 m;

• urcă în Parâng şi Apuseni la 1650 m altitudine. Insule izolate se găsesc în Dobrogea Câmpia Olteniei (lângă Craiova şi Turnu Severin) şi în Câmpia Munteniei (lângă lacul Snagov),

• în Carpaţii Meridionali şi în Apuseni limita superioară depăşeşte 1400 m (1650 m în Parâng şi Apuseni), constituie limita superioară a pădurii (Munţii Bihor, Semenic, Cernei, Parâng, Sebeş).

Însușiri biologice Fagul fructifică târziu, în masiv la 70- 80 de ani, iar fructificaţiile abundente se repetă destul de rar (o dată la 4-6 ani). Maturaţia are loc în septembrie-octombrie.

• În primii ani puieţii cresc încet (aproximativ 10 cm anual), ulterior creşterea în înălţime se activează, abia către 30- 40 de ani atinge valori mari (circa 80 de cm anual).

• Lăstăreşte slab. • Longevitatea de 200-250 de ani, numai în cazuri rare 300 de ani.• La 80 de ani în staţiuni optime (Banat) făgetele produc până la 12-13 m3/an/ha. La 100 de ani numai

cca. 5-6 m3/an/ha; din volumul de lemn exploatat anual fagul deţine 45-50 %. • Are mai puţini factori vătămători decât răşinoasele Orchestes fagii şi Mikiola fagii, formează gale,

rod mugurii; • Nectria ditissima şi Nectria galigena provoacă cancere.

Importanța Dintre foioasele indigene fagul este cel mai puternic creator de mediu - climat umbros, răcoros, omogen

• Lemnul este de culoare albă în secţiune proaspătă, omogen, tare, greu, uşor fizibil, de elasticitate medie,

• în aer putrezeşte uşor, se prelucrează uşor, se utilizează în industria mobilei, pentru furnire, placaje, plăci.

• În masive continuue influenţa asupra regimului hidrologic este puternică, scurgerile de suprafaţă fiind mult diminuate, solul permiţând infiltrarea rapidă şi nelimitată a apei.

Fagus orientalis - fag oriental, fag de Caucaz • Arbore de mărimea I, până la 40 m înălţime, • se deosebeşte de fagul comun prin coroana mai îngustă, piramidală; lujerii mai viguroşi şi mătăsos-

pubescenţi până în iarnă, frunzele relativ mari, de 9-15cm lungime, cu 7-14 perechi de nervuri secundare, curbate evident înainte de a ajunge la marginea frunzei.

• Florile mascule au perigonul divizat cel puţin pe 1/3 de la vârf şi foarte păros, aşa că inflorescenţele apar ca un ghem albicios de puf. Înfrunzeşte şi înfloreşte cu 2-3 săptămâni mai devreme decât Fagus sylvatica.

• Fructele sunt închise într-o cupă păroasă, care la bază prezintă apendiculi foliari, ca nişte frunzişoare verzi, peţiolate, mult mai alungiţi, caracteristici.

• Areal. Specia este răspândită în sudul Peninsulei Balcanice, Turciei, Caucaz, Iran.• Specie indigenă, întâlnită la noi în sudul Banatului precum şi Oltenia, Muntenia, Transilvania (jud.

Alba).• Este mai termofil şi mai puţin rezistent la ger decât fagul comun, suportă mai bine uscăciunea.• Cultura în staţiunile la limita inferioară a fagului, în sudul Olteniei, Banatului, Munţii Măcinului, au

dat rezultate bune. • Lăstăreşte relativ puternic, drajonează bine, creşterea este viguroasă.

Castanea sativa (C. vesca) – castan bun

• Arbore de înălţimi mari, cca. 30m şi de grosimi remarcabile – 1,5-2m. • La noi creşte mai mult izolat în arborete rărite sau în livezi,

• tulpini groase la bătrâneţe şi este de înălţimi relativ reduse, cu ramificaţii joase, larg dezvoltate şi ritidom de culoare brună-închis, adânc crăpat.

• Lujerii anuali sunt viguroşi, bruni-roşcaţi, cu lenticele albicioase, glabri; • frunzele mari, de 10-22cm lungime şi 4-8cm lăţime, oblong-lanceolate, treptat îngustate spre vârf, cu

marginile acut dinţate şi nervaţiunea proeminentă. • Florile mascule sunt grupate în amenţi cilindrici foarte numeroşi, lungi de 10-13cm, erecţi, de

culoare galbenă, cu miros specific. Florile femele sunt verzi şi se găsesc la baza amenţilor masculi, câte 2-3 într-un involucru spinos, care se transformă într-o cupă sferică, aproape lemnoasă, acoperită cu spini lungi, deşi, înţepători.

• Fructele, castanele, nucule globuloase sunt brusc acuminate purtând la vârf resturile stigmatelor, au culoare brună-întunecată (castanie), diametru de 2-3 cm şi stau câte 1-3 închise în cupa fructiferă, se desface în patru valve la coacere, prin octombrie.

Areal • Specie cu areal circummediteranean, răspândită

în Europa, începând din Spania până în Peninsula Balcană, de unde trece în Asia Mică şi Caucaz; în Africa prezintă un areal restrâns .

• La noi apare în regiunile cu climat blând, în Oltenia (Tismana) şi nord-vestul ţării (Baia

Mare, Baia Sprie).• Originea spontană în ţara noastră pare îndoielnică, dar fiind sălbăticit în multe puncte, probabil a

fost introdus în vremea romanilor sau în evul mediu.

Cerințe ecologice • Este o specie tipică de climat mediteranean cald şi umed, ferit de îngheţuri puternice şi geruri mari.

Are o remarcabilă rezistenţă la poluare.• Are temperament mai de umbră decât stejarul, apropiat de al carpenului.

• Se dezvoltă bine pe soluri de pe roci vulcanice, acide, aerisite, afânate, permeabile (nu tolerează calcarul activ).

• Formula ecologica: mediteranean-submediteranean, termofil, m e zofil, subheliofil mezobazic- oligobazic, mezotrof, mezoxerofit, calcifug

Însușiri biologice

• Exemplarele izolate fructifică începând de la 20 de ani. • Periodicitatea 2-3 ani. În staţiuni corespunzătoare lăstăreşte până la vârse înaintate, drajonează

frecvent, • Longevitate este foarte mare, peste 1000 de ani.• creşterile sunt active, la cinci ani poate să atingă 5 m înălţime. • Lemnul este de calitate superioară. Castanele au mare valoare nutritivă.• Ca arbore forestier poate fi cultivat cu cvercinee în staţiuni cu climat moderat în vestul ţării.• Specie ornamentală, cu habitus şi frunziş frumos, se introduce izolat sau pe alei.

Genul Quercus

• I. Sugenul Erytrobalanus Quercus rubra Quercus coccinea Quercus palustris Quercus imbricaria

• II. Subgenul Cerris Quercus cerris

• III. Subgenul Lepidobalanus

1. Secţia Roburoides Seria Sessiliflorae

Quercus petraea ssp. dalechampii Quercus petraea ssp. polycarpa 2. Secţia Robur Seria Pedunculatae Quercus robur Quercus pedunculiflora

3. Secţia Dascia Seria Confertae Quercus frainetto Seria Lanuginosa Quercus pubescens Quercus virgiliana

• IV. Subgenul Cyclobalanopsis

Quercus rubra (Q. borealis) – stejar roşu, stejar roşu american

• atinge înălţimi de peste 25 m şi diametre de cca. 1m. • tulpină dreaptă şi bine elagată; • Scoarţa este subţire, cenuşie, netedă, asemănătoare într-o anumită măsură

cu cea de fag apoi dezvoltă crăpături rare, ca la tei. • Lujerii sunt roşii-bruni, cu lenticele gălbui,

• Mugurii ovoid-ascuţiţi, roşii-bruni, lucitori, glabri, de cca. 6 mm lungime. • Frunzele sunt oblongi, mari, de 10 -22 cm lungime, adânc lobate, până la mijlocul jumătăţii limbului,

au lobii triunghiulari-ovaţi, lobulaţi şi terminaţi cu un vârf setaceu,pe față verde închis, pe dos verde-gălbui.

• Florile mascule sunt grupate in amenti lungi de 10-12 cm iar cele femele sunt scurt pedicelate • Ghindele sunt scurt-pedunculate, lat-ovoide până la semisferice, brune, de cca. 2 cm grosime. Partea

inferioară, pe cca. 1/3 din lungime, stă aşezată într-o cupă plană sau uşor conică. • Ghindele se coc numai în anul al doilea

Areal • Specia este originară din estul Americii de Nord şi a fost introdusă în Europa la sfârşitul secolului al

VII-lea mai mult în vestul şi centrul Europei. • La noi este folosit frecvent, în scop decorativ, prin parcuri sau aliniamente pe marginea străzilor, dar

şi în plantaţii forestiere şi în terenuri degradate. • În prezent ocupă o suprafaţă de 2500 ha, 1650 de ha în vestul ţării în ocolul silvic Săcuieni (Bihor).

Cerinţe ecologice • În America dispune de o largă amplitudine climatică, ceea ce a făcut să fie folosit în Europa în

condiţii variate, începând din regiunile de câmpie şi până în regiunea montană inferioară. • suportă bine gerurile de iarnă, • nu suferă de îngheţurile târzii (de primăvară) • este sensibil faţă de îngheţurile timpurii (de toamnă), care surprind uneori lujerii parţial

nelignificaţi. • Se dezvoltă bine în câmpie, cu condiţia să aibă precipitaţii suficiente • Creşte bine pe soluri bogate, afânate, cu textură uşoară şi umiditate suficientă, comportându-se ca o

specie repede crescătoare. • Rezistă surprinzător de viguros şi pe soluri grele, argiloase, compacte, complet neaerisite, specifice

cerului şi gârniţei. • În staţiuni montane şi reci creşte încet, iar litiera, greu alterabilă, duce la acumulări de substanţe

organice nedescompuse. • Este specie de semi-lumină dar suportă bine umbrirea laterală.

Însuşiri biologice • Stejarul roşu fructifică mai devreme decât stejarul şi gorunul, aproape anual şi destul de bogat. • Maturitatea arborilor în masiv este la 25-30 ani. • Se regenerează uşor pe cale naturală. • Lăstăreşte viguros şi abundent.

• Creşterea este foarte activă în primii 30-40 ani, depaşind stejarii indigeni. La 60 ani produce aceeaşi masă lemnoasă ca şi gorunul la 140 ani.

Importanţa • una din cele mai valoroase specii exotice de foioase introduse la noi, ţinând cont de marea

capacitate de adaptare faţă de condiţiile staţionale şi de faptul că este o specie repede crescătoare în tinereţe, fructifică foarte bine şi se poate regenera pe cale naturală.

• Lemnul este mai puţin valoros decât cel al gorunului şi stejarului (pori mari, densitate mai mică), durabil, se poate prelucra uşor,

• se foloseşte în industria mobilei, construcţii, parchete. • Coaja are un conţinut mai mic de tanin decât cea a speciilor indigene. • Specia are valoare ornamentală deosebită prin faptul că, spre toamnă, frunzişul, bogat şi

marcescent, se colorează în roşu sau portocaliu, fiind foarte decorativ.

Quercus cerris - Cer, Ceroi

• atinge dimensiuni mari cu înălţimi de până la 35 m şi grosimi de 1.50 m. • Tulpina este dreptă, cilindrică, care se pot urmări până la vârf. • Formează de timpuriu un ritidom caracteristic-gros, pietros şi negricios, cu crăpături longitudinale,

în profunzime de culoare roşie-cărămizie. • Coroana este îngustă şi destul de bogată în frunziş, concentrată spre vârful tulpinii.• Lujerii anuali muchiaţi, cenuşii sau bruni-verzui, tomentoşi. • Mugurii, mici, ovoizi, de asemenea tomentoşi, se recunosc după stipele

filamentoase, persistente, ce depăşesc lungimea mugurilor.• Frunzele sunt pieloase, marcescente, peţiolul de până la 2,5 cm

lungime, este prevăzut câteodată la bază cu stipele roşcate, eliptice până la oblong-ovate, de 5-15 cm lungime, la vârf acute, la bază îngustate,

rotunjite, slab cordate, pe margini sinuat-dinţat-lobulate până la penat-sectate. Lobii sunt întregi, dinţaţi sau lobulaţi, triunghiulari, ascuţiţi la vârf, terminaţi într-un mucron scurt.

• Florile: unisexuat-monoice, cele mascule in amenti, cele femele cate 1- 5, apar prin mai.• Ghindele sunt sesile sau scurt pedunculate,

- se coc numai în toamna anului al doilea, ca la stejarul roşu. - au lungimi de până la 4-5 cm, cu vârful caracteristic, trunchiat şi mucronat. - stau cuprinse pe ½ din lungime într-o cupă cu numeroşi solzi lemnoşi, alungiţi, ghimpoşi,

recurbaţi, divergenţi.

Areal • Este o specie nord-mediteraneană, cu răspândire din Spania până în Asia Mică, fără a depăşi

paralela de 50º. • În ţara noastră se găseşte la câmpie şi urcă în zona colinară până la 500-600 m altitudine; în vestul

Transilvaniei şi Banat apare frecvent la dealuri. În Munţii Apuseni urcă la 900 m altitudine. Cel mai mult pătrunde spre interiorul Transilvaniei în Hunedoara, lipseşte în Podişul Transilvaniei şi în Moldova (apare insular în zona Galaţiului şi rar în Dobrogea).

• Formează arborete pure (cerete) şi în amestec cu alte specii de stejar, cu gârniţa mai rar cu stejarul sau cu stejarul brumăriu;

• în amestec cu alte foioase formează cereto-şleauri. Ocupă 2% din suprafaţa păduroasă a ţării.

Cerinţe ecologice. • Este o specie eutermă- mezotermă cu afinitate pentru zone calde, cu sezon de vegetaţie lung. • Suportă bine seceta şi uscăciunea fiind o specie mezoxerofită. • este mai sensibil decât ceilalţi stejari la gerurile puternice.• Datorită înrădăcinării puternice şi posibilităţii de reducere a transpiraţiei, dispune de o mare

capacitate de a vegeta pe soluri argiloase, compacte, greu permeabile, cu regim de umiditate foarte variabil (excesiv de umed primăvara, puternic uscate în timpul secetelor de vară).

• Se adaptează bine la solurile cu conţinut mare de CaCO3. • Are temperament de lumină (heliofil). • Formula ecologica:

silvostepic – colinar, euterm-mezoterm , submezofil, heliof il mezobazic-eubazic, euritrof, mezoxerofit- xerofit, alternofit

Insuşiri biologice. • ajunge la maturitate la 50-60 ani. • Maturaţia este bienală. • Periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani, mai deasă decât a celorlalţi stejari. • Lăstăreşte viguros, şi foarte rar drajonează. • Creşterea în primele decenii este mult mai rapidă decât la stejar sau gorun, ulterior, fiind depăşit de

aceste specii. • Productivitatea medie este de 5 m3/an/ha. • Longevitatea este relativ redusă, nu depăşeşte 200- 300 de ani.

Importanţa. • Lemnul prezintă alburn lat şi duramen roşietic, este dur, tare şi se prelucrează greu. • În aer trăinicia este relativ redusă. • Se fol. mai puţin în industrie şi construcţii şi mai mult ca lemn pentru traverse şi lemn de foc. • Are valoare silviculturală deosebită, reuşind să pună în valoare staţiuni improprii altor specii.

Subgenul Lepidobalanus Secţia Roburoides Seria Sessiliflorae

Quercus petraea ssp. petraea - gorun • Gorunul atinge înălţimi mari, de până la 40- 45 m şi diametre de peste 1 m. • Rădăcinile se dezvoltă viguros din primul an. Sist. radicular este mai puţin profund decât la

stejar,aşa că, fără a fi sensibil la doborâturi, gorunul poate fi totuşi periclitat de vânturile f. puternice.

• Tulpina este dreaptă aproape până la vârf, cilindrică. • Ritidomul este cenuşiu închis, mai superficial, mai îngust şi mai regulat brăzdat, cu solzi mărunţi.

• Lujerii sunt verzi-întunecat, glabri, cu puţine lenticele eliptice. • Mugurii, de cca. 8 mm lungime, sunt ovoizi sau ovoconici.• Frunzele stau îngrămădite către vârful lujerilor, de 8-16 cm lungime, variabile ca formă, de regulă

rombic-ovate, la bază îngustate, neauriculate, Pe margini, frunzele sunt sinuat-lobate până la penat-fidate, cu 5-8 perechi de lobi rotunjiţi, întregi sau slab lobulaţi, de dimensiuni descrescânde începând de la mijloc spre vârf.

• Florile, unisexuat-monoice, apar prin aprilie-mai. Florile mascule sunt grupate în amenţi, cele femele şi fructele (nucule) dispuse aproape sesil sau pe un peduncul foarte scurt, la vârful lujerilor.

• Ghindele stau câte una sau grupate câte 2-5, au 1.5-2.5 cm lungime şi sunt de formă caracteristică „de butoiaş”, ovoid-elipsoidală.

Areal• Specia este răspândită în centrul şi vestul Europei; • în vest ajunge până la Oceanul Atlantic (Peninsula Iberică), • urcă prin Europa Occidentală, Marea Britanie înspre nord până în Norvegia la 60 grade latitudine

nordică. • În sudul Peninsulei Scandinave are loc disjuncţia arealului gorunului cu cel al stejarului. • Limita estică coboară spre sud-est, prin Ucraina până la Don şi Nistru. • Arealul include şi porţiuni din Crimeea şi Caucaz. • Limita sudică se apropie de nordul Mării Negre. • Lipseşte în Insulele Baleare şi Sardinia, apare insular în Sicilia, Creta şi Cipru. • La noi în ţară, cele trei subspecii de gorun (Quercus petraea ssp. petraea, Quercus petraea ssp.

dalechampii, Quercus petraea ssp. polycarpa) acoperă o suprafaţă de 672 000 ha, ocupând cca. 56 % din suprafaţa pădurilor de stejari, respectiv cca. 10 % din suprafaţa păduroasă a ţării.

• Dintre toţi stejarii, gorunul urcă la altitudinile cele mai mari; apare la dealuri în ambele părţi ale Carpaţilor, urcând în zone premontane până la 950-1000 m altitudine.

• Insular se găseşte în păduri montane (Munţii Bârsei, Poiana Braşov la 1100 m altitudine, pe versantul sudic al Muntelui Cozia la 1300 m altitudine).

• În Carpaţii Orientali urcă la 400-500 m altitudine (excepţional 600-800 m); • în Apuseni urcă la 600-700 m (rar 900 m) • în Carpaţii Meridionali arborete pure sau de amestec apar la 700-800 m (900 m). • Pe versanţi însoriţi, formează arborete pure (gorunete) şi şleauri de deal, iar pe versanţii vestici şi pe

fundul văilor este înlocuit de Ca, Fa sau Br. • La limita superioară a arealului apare în goruneto-făgete iar în amestecurile de fag şi răşinoase

apare ca specie diseminată. În silvostepă apare foarte rar precum la Brăneşti (Ilfov), Dolj, Mehedinţi şi în Podişul Dobrogei.

Cerinţe ecologice• Gorunul preferă un climat de tranziţie, de la cel atlantic la cel continental, cu amplitudini mai mici

între cele două sezoane - estival şi hibernal. • Este mai puţin pretenţios faţă de căldura din timpul verii, ceea ce face să urce mult altitudinal. • Este o specie tipic mezotermă. • Are cerinţe medii faţă de precipitaţii (600-800 mm/an), fiind o specie mezofilă. • Temperamentul este ceva mai delicat decât al stejarului, rămânând totuşi o specie de lumină. • Spre deosebire de stejar creşte în condiţii optime pe soluri drenate, afânate, cu textură mai grosieră

şi umiditatea mai constantă (specie mezofită). • Suportă mai greu solurile argiloase, compacte, cu regim variabil de umiditate, cedând locul

stejarului sau cerului şi gârniţei. • Este mai puţin pretenţios decât stejarul faţă de gradul de saturaţie în baze şi suportă mai bine

solurile mai acide. Colinar, mezoterm, mezofil, heliofil mezo-oligobazic, mezotrof,mezofit,drenofil

Variabilitate ecotipică. La noi gorunul prezintă o mare eterogenitate adaptivă de natură climatică şi edafică.

Ecotipuri climatice:

• Gorunete submezoterme de mare altitudine – populaţiile din zona montană (Cozia, Munţii Bârsei) sunt probabil arborete relicte.

• Gorunete relativ termofile – populaţii adaptate la o cantitate sporită de căldură în sezonul de vegetaţie, temperaturi medii anuale 10-11ºC în Banat, în vestul Munţilor Apuseni, la altitudini joase în Meridionali.

• Gorunete relativ termofile şi xerofite – în sudul Moldovei şi Dobrogea (pădurile Ciucurova şi Babadag) au particularităţi morfologice-fiziologice adecvate.

Ecotipuri edafice:

• Gorunete de terase şi piemonturi pe soluri compacte cu drenaj deficitar.• Gorunete de stâncării pe calcare sau conglomerate calcaroase.• Gorunete pe soluri acide sau foarte acide, ph 4,2-4,5, cu humus brut.

Insuşiri biologice • Gorunul fructifică la vârste înaintate, atât izolat (după 40 de ani) cît şi în masiv (după 60-70 de ani) • Maturaţie este anuală, iar puterea germinativă 60-70%. • fructificaţiile abundente se repetă odată la 4-6 ani. • creşte încet în primul deceniu însă, ulterior, îşi activează creşterea care se menţine susţinută până la

vârste înaintate. • In optimul de vegetaţie productivitatea arboretelor poate ajunge la 7.5 m3/an/ha. • Longevitatea atinge circa 300-400 ani, uneori 500 de ani. • Lăstăreşte bine până la vârste înaintate însă vitalitatea exemplarelor este mai mică decât a celor din

sămânţă. Importanţa

• Gorunul constituie un subetaj de vegetaţie caracteristic, în care se află arborete pure gorunete şi amestecuri cu alte foioase (şleauri de deal).

• Lemnul seamănă cu cel al stejarului, însă inelele sunt mai regulate şi mai înguste. • Este foarte rezistent, durabil în aer, apă şi sol, fiind folosit în industria mobilei (furnir de foarte bună

calitate) în construcţii, lambriuri, parchete etc.

Quercus petraea ssp. dalechampii - gorun de Dalmaţia, gorun auriu• Arbore de mărimea I, asemănător cu Quercus petraea ssp. petraea, de care se deosebeşte mai ales

prin: • Muguri evident mai mari, până la 1-1,5 cm lungime, ovoid ascuţiţi, de culoare brună, până la

gălbuie;• Frunzele care nu stau îngrămădite la vârful lujerului, sunt subţiri, mici, de 8-13cm, cu lăţimea

maximă în jumătatea inferioară, spre vârf treptat şi lung îngustate, la bază trunchiate sau lat-cuneate, cu 5-7 perechi de lobi, ovaţi până la oblong-lanceolaţi, uneori acuţi, penat-fidate sau partite până la 1/3 din jumătatea laminei, la început pe dos stelat-pubescente sau glabre;

• Fructe tot sesile, câte 1-3 pe peduncul; cupa cenuşie, cu pereţi groşi şi solzi mai bomaţi (gheboşi), la vârf pubescenţi.

Areal• Specie indigenă cu centrul de răspândire în peninsula Balcanică, • în vest ajunge în sudul Italiei, în est până în Asia Mică, iar în nord urcă mai puţin decât gorunul

comun, pana în Polonia, Ungaria şi România. • La noi în ţară apare mai ales în sudul ţării, în zonele colinare joase şi mijlocii, la altitudini de 250-

550 m. În sud-estul Moldovei, Oltenia, Muntenia, Dobrogea poate fi însoţit de teiul argintiu. În Mehedinţi şi Dolj ( Hinova, Bucovăţ, Palilula) vine în contact direct cu cerul. Apare şi în Podişul Transilvaniei.

Cerinte ecologice • Este o subspecie mai termofilă decat precedenta, avand preferinţe pentru regiuni mai calde. • Rezistă mai bine la secetă, fiind mezoxerofită. • Preferă solurile permeabile aerisite cu textură mijlocie. • Rectitudinea trunchiului este mai puţin pronunţată iar elagajul natural se produce ceva mai greu

decât la gorunul comun. Quercus petraea ssp. polycarpa - Gorun Transilvănean

• Atinge până la 25 m înălţime si are coroane globulare. • Lujerii sunt brun-roşcaţi sau verzi-întunecat. • Mugurii sunt relativ mari, până la 1,2 cm, ovoid-alungiţi. • Frunzele sunt caracteristice: aproape egal distanţate pe lujer, de 7-15 cm lungime şi 5-7 cm lăţime,

lat-eliptice până la obovate, cu vârful lat rotunjit, baza trunchiată sau uşor cordată, marginea numai sinuat-lobată (mai ales spre vârf), pe dos, la maturitate, dispers-stelat-pubescente în lungul nervurilor şi la subsuoara acestora,

• Ghindele, îngrămădite câte 2-6 (sau mai multe), sunt sesile sau scurt pedunculate; cupa brună, cu pereţi groşi, prevăzuţi cu solzi laţi, cei de la bază evident gheboşi, numai la vârf pubescenţi.

Areal. • Specie indigenă cu răspândire în Balcani şi Caucaz, • la noi în ţară apare ceva mai rar. • În general arealul se suprapune peste cel al gorunului auriu.

Cerinte ecologice. • Sub aspect ecologic este mai apropiat de Quercus petrea ssp. dalechampii decât de Quercus petraea

ssp. petraea, vegetând adeseori pe soluri superficiale, scheletice. • Rezistă mai bine pe solurile relativ compacte, • se instalează foarte rar pe cele cu variaţii mari de umiditate.

Secţia RoburSeria Pedunculatae

Quercus robur (Quercus pedunculata) - Stejar, Tufan

Stejarul poate atinge până la 50 m înălţime şi 1-2 m diametru.• Înrădăcinare pivotantă; rădăcinile pe soluri profunde, pătrund în

adâncime mai mult decât la orice altă sp. de la noi (până la 8-10 m). • Tulpină dreaptă, bine elagată şi coroană destul de îngustă. • Pe tulpină se dezvoltă de timpuriu un ritidom brun-negricios, pietros,

tare, adânc brăzdat longitudinal şi transversal• Coroana, mult mai profundă şi mai largă decât a gorunului, se desface

în ramuri viguroase, noduroase, întinse orizontal. • Lujerii sunt viguroşi, muchiaţi, glabri, bruni-măslinii,

• Mugurii ovoizi, de 2-4 mm lungime bruni-lucitori, cel terminal cu cinci muchii, • Frunzele, de 6-20 cm lungime, de forma generală obovată şi baza terminată în două urechiuşe

evidente (auriculată), lipsită de peţiol sau peţiol scurt, până la 0,6 cm lungime, sunt lobate până la penat-sectate,

• Florile sunt unisexuat-monoice, cele femele lung pedunculate, grupate câte 3-6 în ciorchini. • Ghindele stau câte 2-5 pe un peduncul lung, de 3-6(10) cm. • Nucula, de formă ovoidă, alungită până la cilindrică, de 2-4 cm lungime, este la vârf acută, • Cupa lemnoasă, aproape semisferică, acoperită cu mulți solzi imbricaţi, triunghiulari, strâns alipiţi,

Areal Specie europeană, al cărei arealul se aseamănă cu cel al gorunului:

• în ţinuturile sudice (bazinul mediteranean, Turcia, Asia Mică, până la Marea Caspică ) şi vestice, (până în Marea Britanie).

• În nord, ajunge la 63º în Norvegia, după care se desparte de arealul gorunului şi urmăreşte, spre est, paralela de 60º, ajungând până în Urali.

• coboară înspre sud până deasupra Mării Negre, apoi se întinde spre est până la Marea Caspică.

• La noi în ţară, defrişările făcute în trecut, în câmpie şi în zonele colinare joase, au condus la reducerea suprafeţelor ocupate de stejar pedunculat, în prezent această specie ocupând cca. 2% din suprafaţa păduroasă a ţării (140.000 ha).

• Arealul este foarte fragmentat, formând arborete pure (stejărete) şi de amestec cu

alte foioase (numite şleauri de câmpie sau de deal).• La noi în ţară 80 % din pădurile de stejar se găsesc în:• sudul ţării (Piteşti, Alexandria, Comana-Mizil);• nord-vestul Moldovei;• centrul şi sud-estul Transilvaniei (Alba, Mureş, Braşov);• câmpiile din vest (Bihor, Arad, Timiş).• Stejarul se găseşte la altitudini ceva mai mici decât gorunul, urcând rar până la 600-700 m (Braşov

şi Neamţ). Izolat în munţii Bihorului unele exemplare urcă la 900 m.

Cerinţe ecologice • Stejarul este o specie de climat variat, frecvent cu trăsături continentale. • Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură în timpul sezonului de vegetaţie, este mezoterm, • se dovedeşte foarte rezistent la gerurile de iarnă. • Este pretenţios faţă de sol. • Creşte viguros pe soluri aluvionare din lunci. Datorită rădăcinilor sale profunde poate totuşi să

reziste şi pe soluri compacte, argiloase.• Este pretenţios faţă de lumină, la 2-3 ani se autorecepează dacă lipseşte lumina, pierde lujerul

terminal, iar autoreceparea repetată duce la uscare. Din cauza temperamentului heliofil arboretele se răresc timpuriu şi acoperă relativ slab solul;

• Umbrirea laterală poate stimula creşterea în înălţime şi formarea unor trunchiuri bine elagate. • Campestru-colinar, mezoterm (euriterm) mezofil, heliofil

Mezobazic(euribazic) mezo-eutrof, mezofit-mezohigrofit, moder alt

Ecotipuri şi rase . • Pentru că specia ocupă un areal mare este firesc să apară şi unele rase geografice: • rasa continentală – populaţiile din Rusia dintr-un climat rece iarna cu amplitudini mari de

temperaturi între sezoane; • rasa vestică – nord-vestică de climat cald şi umed. • rasa de climat cald şi relativ uscat;populaţiile termofile din sudul Europei • Stejarul de la noi este o rasă de tranziţie de la climat moderat sudic şi vest european la cel aspru din

nord-vestul arealului :• climatipul submezoterm de la limita altitudinală superioară a speciei de la 500 m altitudine şi

temperatura medie anuală mai mică de 7ºC Prejmer (Braşov);• climatipul de stepă cu populaţii de câmpie piemontane şi terase în contact cu stejarul brumăriu din

silvostepa nordică din Moldova (Bârlad, Siret)• ecotip de luncă cu performanţe de creştere productivitate şi stabilitate pe soluri aluvionare, profunde

şi bogate în substanţe minerale;• ecotip de terasă pe soluri relativ compacte agiloase în staţiuni specifice cerului şi gârniţei în

Subcarpaţii Munteniei şi Olteniei pe piemonturi vestice;• ecotipuri de lăcovişti, pe soluri hidromorfe bogate în humus cu un pivot slab dezvoltat cu transpiraţie

mai intensă (Prejmer, Braşov);• edafotipul de soluri slab alcaline sărăturoase, pe terasa Călmăţuiului; • edafotipul de soluri cu drenaj activ, cu mare fracţie nisipoasă.

Insuşiri biologice • Fructifică târziu, în masiv după 70 de ani iar izolat la 40-50 de ani şi la intervale mai mari de timp,

odată la 6-10 ani. • Creşterea este înceată în primii 5- 10 ani. În această perioadă, lungimea lujerului anual se menţine

la 20-30 cm, în timp ce pivotul rădăcinii atinge lungimea de 1 m sau mai mult. • Creşterea este activă până la 150-200 de ani cu o bioacumulare maximă în volum între 50-70 de ani. • Productivitatea din staţiunile de optim ecologic este de aproximativ 7,5 m3/an/ha, la 100 ani, 9

m3/an/ha, la 120 ani. • Atinge longevitatea cea mai mare dintre toţi stejarii indigeni, obişnuit 500-600 de ani.

Importanţă• Lemnul are calităţi deosebite, este tare, elastic, durabil în aer, cu duramen brun-roşcat cu inele

anuale distincte, late, apreciate în industria mobilei pentru furnire. • Are utilizare în construcţii mai ales pentru grinzi de rezistenţă, lambriuri, parchete, frize, tâmplărie,

dogărie etc. • Scoarţa conţine tanin în proporţie de 8-20 % căutat în industria pielăriei. • Trupurile de pădure în zona de câmpie şi la coline exercită funcţii protective si productive asupra

terenurilor agricole prin mărirea umiditătii atmosferice şi reducerea pierderile de apă prin evaporare.

Quercus pedunculiflora – stejar brumăriu

• Este un arbore cu înălţimi până la 25 m si tulpina dreaptă. • Ritidomul se formează de timpuriu, mai gros şi mai adânc crăpat decât la stejar.• Lujerii sunt bruni - verzui, glabri. • Frunzele sunt foarte diferite ca formă si marime: - lăţimea cea mai mare este atinsa la mijloc sau spre vârf; - la baza sunt cordat- auriculate, prinse pe un peţiol scurt de 4-10 mm; - lobii mijlocii aproape perpendiculari pe nervura mediană. - pe faţă sunt verzi-întunecat, pe dos caracteristic cenuşii-brumării, de regulă pubescente, cu peri

fasciculaţi, rareori glabrescente. • Înfloreşte cu circa două săptămâni mai târziu decât stejarul, aşa că scapă de efectul îngheţurilor

târzii. • Fructele sunt aşezate pe un peduncul mai lung (până la 15 cm). • Ghinda este mare, de 3-5 cm lungime şi până la 2 cm grosime; cupa are solzi gheboşi, cu vârf lat,

aşezaţi în rânduri circulare, foarte caracteristici.

Areal• Stejarul brumăriu creşte spontan în Peninsula Balcanică, Asia Mică,

Caucaz. • La noi se găseşte în silvostepa Olteniei, Munteniei, Dobrogea,

lipsind complet din Banat şi Transilvania. Formeaza arborete pure sau in amestec cu stejarul pufos.

Cerinte ecologice • Este o specie iubitoare de căldură • mai rezistentă la secetă decât Quercus robur, • mai puţin termofilă şi xerofită decât Quercus pubescens. • Creşte pe soluri profunde, formate pe loess cum sunt cernoziomurile levigate dar şi pe psamosoluri. • Nu suporta excesul de umiditate sau apa stagnanta. • Temperamentul este specific cvercineelor tipic de lumina.• Formula ecologica:

silvostepic, euterm,oligoplufiofil, heliofil eubazic, eutrof, xerofit-mezoxerofit, psamofil

Importanţă • Longevitate este in jur de 200-300 ani.• Stejarul brumăriu prezintă aptitudini mari pentru regiunile de silvostepă. Dacă apa freatică insa este

la adâncime prea mare condiţiile staţionale devin limitative chiar si pentru el. • Joaca un important rol mediogen in zona de silvostepa.

Quercus frainetto - gârniţă

Gârniţa poate atinge înălţimi mari, de peste 30m, • Tulpina, este dreaptă şi plină, formand de timpuriu ritidom caracteristic, brun-negricios, solzos, mai

subţire decât la ceilalţi stejari, moale şi friabil. Coroana este largă, relativ deasă. • Mugurii sunt mai mari decât la ceilalţi stejari, până la 1,8 cm lungime, ovoizi, acuţi, tomentoşi, de

culoare brună-gălbuie, • Lujerii sunt viguroşi, măslinii, tomentoşi sau pubescenţi, iarna glabri, cu lenticele eliptice.• Frunzele sunt de regulă mari, de 10-12 cm lungime şi 6-12 cm lăţime, concentrate spre vârful

lujerilor, - sunt lat până la obovat-eliptice, auriculate şi sesile sau scurt peţiolate, cu lobii principali profunzi,

dispuşi simetric aproape orizontal, despărţiţi prin sinuri foarte înguste, - dosul laminei este moale şi cenuşiu-gălbui, păros. - Sunt marcescente şi apar după gorun şi stejar, dar înaintea cerului.• Fructele sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, câte 2-8 la vârful lujerilor şi au maturaţie anuală.• Ghinda este ovoid-elipsoidală, obtuză sau trunchiată, de până la 2,5 cm lungime. • Cupa lăţit-conică, nu prea mare (maximum 1,2 cm înălţime), are solzi caracteristici, liniar-

lanceolaţi, dezlipiţi de pereţii cupei şi peri deşi, bruni-gălbui.

Areal• Garnita prezintă areal restrâns, inclus în arealul cerului. • Se întinde începând din sudul Italiei, prin întreaga Peninsulă Balcanică, până în Ungaria şi România • La noi apare în Muntenia şi Oltenia, în vestul ţării, în Banat (la maxim 660 m pe Semenic) şi

Transilvania, la coline şi dealuri, până dincolo de 500 m altitudine • Ocupa cca. 130 000 ha in arborete pure sau de amestec cu cerul si alte cvercinee, reprezentand cca

2% din fondul forestier.

Cerinte ecologice • gârniţa este o specie semixerofită, de ţinuturi sudice, cu veri lungi, călduroase şi ierni relativ blânde, • rezistentă la geruri, dar sensibilă la îngheţuri. • foarte puţin exigent la sol, • poate creşte pe solurile cele mai compacte şi cu regim alternant de umiditate ( primavara imbibate

puternic cu apa iar vara extrem de uscate,crapate), • transpiră foarte puţin şi are o mare capacitate de absorbţie a apei din sol. • Este mai sensibila decat cerul, fata de concentratia solului in CaCO3, preferand solurile silicioase. • Are temperament de lumină (ceva mai puţin de lumină decât stajarul).

Insusiri biologice.

• Maturitatea este târzie (60-70 ani). • Periodicitatea fructificaţiei este de 4-6 ani. • Se înmulţeşte bine generativ, dar şi lăstăreşte viguros până la vârste mari. • Maturaţia este anuală. Puterea germinativă de 50-70%. • Creşterea în tinereţe este mai înceată decât la ceilalţi stejari, la 100 de ani gârniţa produce 4,5

m3/an/ha, la 120 de ani productivitatea este de 6 m3/an/ha. Importanta.

• Lemnul poate fi comparat cu cel de stejar şi gorun. • Este greu, tare, rezistent, găsindu-şi utilizare în industria mobilei, în contrucţii şi mai putin in

tâmplărie deoarece crapă uşor. • Este o specie de valoare în staţiuni extreme, prin urmare valoarea silviculturală devine

incontestabilă.

Quercus pubescens – stejar pufos, tufă râioasă • Stejarul pufos este de talie mai mică decât toţi ceilalţi stejari indigeni, nedepăşind cca. 15 m înălţime. • Coroana este rară, luminoasă, • Tulpina scurtă, strâmbă, defectuoasă,dezvolt. de timpuriu ritidom brun-negricios, des şi crăpat, tare. • Lujerii sunt cenuşii, • Mugurii mici, ovoizi, tomentoşi. • Frunzele sunt tari, pieloase, des tomentoase mai ales în tinereţe, foarte variabile ca dimensiuni şi

forme, de 4,5-8 cm lungime, simplu sau dublu lobate, cu lobi pe margine ondulaţi, despărţiţi prin sinuri înguste.

• Ghindele, mici, de 0,8-2 cm, sunt sesile sau foarte scurt pedunculate, îngust-ovoide, acuminate. • Cupa are solzi mărunţi, ovat-lanceolaţi, plaţi, strâns alipiţi, cenuşiu-pubescenţi.

Areal• Specie mediteraneana, submediteraneana al cărui areal seamănă cu cel al cerului, inaintand spre

nord pana la paralela de 50 grade. • In est ajunge pana in Asia Mica si Marea Caspica iar in vest pana in nord estul peninsulei Iberice.

• În ţara noastră se găseşte aproape în toate provinciile, dar apare dispersat în pâlcuri şi tufărişuri izolate, în silvostepele din Dobrogea, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei,

• insular în Transilvania, până la 600 m altitudine, în dealurile Buzăului şi podisul Mehedinţi. • În staţiunile de silvostepă din regiunea de coline şi câmpie formează arborete rărite în amestec cu

speciile xerofile şi xerofite cum sunt asociaţiile de tip Şibliac- cu scumpie, carpinita, liliac,mojdrean, visin turcesc s.a. din Dobrogea.

Cerinte ecologice • Prefera staţiuni calde, pe roci calcaroase şi pe soluri rendzinice, până la altitudini destul de mari

500-600m. • Este o specie iubitoare de căldură, • rezistă la secetă şi uscăciune, xerofită, situându-se din acest punct de vedere în fruntea tuturor

speciilor arborescente de la noi. • Se găseşte pe soluri grele şi uscate.• silvostepic-colinar, euterm(termofil), oligoplu v iofil, heliofil

eubazic, eutrof, (carbonatic-trofic) –mezotrof, xerofit,calcicol

Quercus virgiliana• Ajunge până la înălţimea de 20m şi formează o coroană destul de deasă. • Se deosebeşte de Quercus pubescens prin: • Mugurii mai lungi, de 5-8 mm; • Frunzele mai mari, de 8-16 cm, cu peţioli mai lungi, pe dos tot pubescente tomentoase, cu baza

cordiformă şi lobi de regulă lobulaţi ; • Ghindele mari, de 2-4 cm lungime, câte 2-4 pe un peduncul lung de 1,5-3 cm, uneori până la 8 cm;

cupa mai mare, cu solzii mai lax imbricaţi, cei inferiori bombaţi, tomentoşi, cei superiori alungiţi şi cu vârful puţin dezlipit.

Areal. • Specie indigenă cu areal restrâns central-mediteranean, • raspandita in Italia şi parţial Peninsula Balcanică. • La noi se găseşte mai rar şi anume la câmpie şi la deal în Dobrogea, Oltenia, Banat, Muntenia, şi

foarte rar în Transilvania

Ordinul JuglandalesFamilia JuglandaceaeGenul Juglans

Juglans regia - nuc comun, nuc

• înălţimi mari, până la 30m şi formează tulpină dreaptă, cu coroană

destul de strânsă. • În stare izolată, rămâne obişnuit mai scund iar coroana devine largă,

globuloasă, cu ramificaţii puternice. • Scoarţa, mult timp netedă, de culoare argintie-cenuşie, are numai la

bătrâneţe un ritidom cenuşiu-închis, cu crăpături rare.• Înrădăcinarea este puternic pivotantă, • Rădăcinile laterale ajung la distanţe mari, de 12-14m. • Lujerii sunt viguroşi, bruni-verzui, lucitori, glabri, au miros aromat şi măduva largă, lamelar

întreruptă. • Mugurii cu solzi negricioşi, sunt adeseori grupaţi câte doi, suprapuşi; cei terminali mai mari, până la

7 mm, ovoid-globuloşi, iar cei laterali mici, sferici. • Cicatricea frunzei este mare, cu trei grupe de urme fasciculare. • Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-9 (11) foliole opuse, eliptice, asimetrice, de 6-12 cm lungime,

sunt acute sau acuminate, pe margini întregi, glabre, doar pe dos cu smocuri de peri mici la subsuoara nervurilor.

• Florile sunt unisexuat-monoice, amenţii masculi negricioşi sau verzi-negricioşi, pendenţi, lungi de 8-10 cm; florile femele terminale, câte 1-4, sesile, cu stigmate răsfrânte, purpurii sau verzui.

• Drupele elipsoidale, de 4-5 cm diametru, au înveliş exterior cărnos, verde, care la maturitate se crapă neregulat şi se desfac singure.

• Nuca este ovoidă, cu vârf scurt şi suprafaţă brăzdată neregulat, zbârcită, înveleşte o sămânţă mare (miezul nucii)

Areal• Specie este originară din Europa (sud-est) şi Asia.

Arealul cuprinde Peninsula Balcanică, Asia Mică, Iran, Himalaia, China, Pachistan, India. Valoarea deosebită a acestei specii a dus la extinderea în afara arealului natural, mai ales în Europa şi Asia, dar şi în America de Nord şi Sud.

• Cultura nucului la noi în ţară cuprinde un spaţiu larg, începând de la câmpie până la circa 800 m altitudine, cu cea mai mare răspândire la dealuri; apar e uneori sălbăticit (subspontan). Plantaţii în fond forestier au fost făcute în Caraş-Severin, Mehedinţi Gorj, Vâlcea, Vrancea.

Cerinte ecologice. • Specie pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. • La noi se dezvoltă bine numai în zonele cu climat blând cu ierni relativ dulci, fără geruri mari şi cu

îngheţuri puţin frecvente. • Vânturile reci şi uscate sunt defavorabile. • Este pretenţios şi faţă de sol, vegetează viguros pe soluri bogate, cu umiditate suficientă, constant

asigurată (mezohigrofit).• Are temperament mijlociu, rezistă mai bine la umbră decât nucii exotici, totuşi starea de masiv nu-i

prieşte. • Formula ecologica:

euterm( subtermofil), -mezoterm, mezofil, semiombrofil eubazic, eutrof, mezohigrofit, calcicol

Insusiri biologice. • Fructifică la vârste mici (8–12 ani) şi aproape anual. • Lăstăreşte viguros, puieţii din sămânţă şi mai ales lăstarii cresc rapid în primul an. • Creşterile se menţin active în tinereţe, la 8 ani poate atinge 8 m înălţime.• Ca şi celelalte juglandacee, nucul comun emană în sol substanţe cu rol inhibitor pentru alte specii.

Conţine substanţe tanante şi puternic odorante, are puţini dăunători biotici, dar e sensibil faţă de poluanţi.

• Longevitatea până la 300–400 ani. Importanţa

• rezidă din valoarea remarcabilă a lemnului, • nucul comun este preţuit pentru aptitudinile sale de specie decorativă. • Lemnul este frumos colorat, brun, cu vine negricioase şi roşietice, fin, omogen, tare, greu, rezistent,

flexibil, durabil, cu deosebite însuşiri tehnologice, folosit în industria mobilei. Furnirul se poate obţine şi din lemnul de rădăcini, se utilizează şi în sculptură, pentru instrumente muzicale, paturi de armă.

• Este apreciat şi in industria alimentară şi pentru obţinerea preparatelor cosmetice; conţine substanţe tanante şi colorante.

• Se obţine din sămânţă şi lăstari, se seamăna toamna, dar se preferă semănăturile de primăvară, după o stratificare de 5–7 săptămâni în pământ reavăn.

Juglans nigra – nuc negru, nuc american • Arbore de talie mare, care atinge 40-45 (50) m înălţime. Tulpina dreaptă, plină bine elagată, ritidom

adânc brăzdat, brun întunecat.• Lujerii sunt nelucitori, pubescenţi, cu muguri cenuşii-tomentoşi. • Frunzele imparipenat-compuse, dar mai mari, până la 40 cm lungime, cu foliole mai numeroase (15-

23), ovat-lanceolate, lung acuminate, neregulat serate pe margini, des pubescente şi glanduloase pubescente pe dos; foliola terminală este mai mică

• Fructele, de asemenea, drupe sferice, cu înveliş cărnos, verde (la maturitate negru), însă pubescent şi nedehiscent; nuca aproape globulară, puţin turtită, cu coaja mai groasă, mai adânc şi mai neregulat brăzdată, foarte zbârcită şi foarte tare, conţine un miez ce se scoate cu dificultate(costeliv).

Areal • Specie originară din sud-estul Americii de Nord, unde

se localizează de preferinţă în lunci, dar urcă adesea în zonele colinare, la 350-400 m.

• La noi în ţară primele culturi de nuc negru au fost făcute la sfârşitul secolului al XIX-lea, prin parcuri sau păduri-parc (la Comarova – Mangalia), dar şi în fondul forestier, plantaţii reuşite se găsesc la Lighed, Zăvoi Hereasca (Ilfov), Săcuieni (Bihor- 50 Ha), Moldova Nouă (în amestec cu castan bun), Herculane, Simeria.

Cerinte ecologice • Cultura nucului negru se poate face cu bune rezultate în regiunile de câmpie şi coline (până la 500

m altitudine), în zonele cu climat blând, ferit de îngheţuri timpurii şi târzii, cu veri lungi şi călduroase.

• Rezistă mai bine la ger decât Juglans regia, creşteri active realizează numai pe soluri bogate, permeabile, afânate, bine aprovizionate cu apă; nu suportă soluri compacte.

• Are temperament mai de lumină decât nucul comun.

Pterocarya pterocarpa (Pterocarya fraxinifolia;Pterocarya caucasica)

• Realizează până la 30 m înălţime. • Scoarţa are crăpături subţiri. • Lujerii sunt viguroşi, verzi-măslinii, spre vârf puţin pubescenţi, cu măduva lamelar întreruptă.• Mugurii nuzi, suprapuşi câte 2-3, unii pedicelaţi, stau la distanţă mare faţă de cicatrice; cei din

vecinătatea cicatricei foarte mici, cel superior mai mare. • Frunzele sunt imparipenat-compuse, asemănătoare cu cele de frasin, cu 11-21 foliole, de 8-12 cm

lungime, oblong-lanceolate, acut-serate, pe dos cu peri stelaţi• Florile sunt monoice, în raceme lungi, pendente, • fructele sunt nuci foarte mici, cu înveliş subţire, prelungit în două aripioare semicirculare, racemul

fructifer având în total până la 20 cm lungime. • Specie exotică, originară din Asia Centrală, • la noi se cultivă numai prin parcuri şi grădini botanice. • Preferă climate montane, fără geruri prea mari şi soluri umede, chiar mlăştinoase, fertile. • în Franţa se foloseşte ca arbore de aliniament pe străzi, deoarece frunzele rămân verzi până toamna

târziu.

Ordinul Salicales

Familia SalicaceaeGenul Populus Sectia Leuce Aigeiros Tacamahaca

Secţia Leuce

Populus alba - plop alb

• Arbore cu înălţimi de 30-35 m şi diametre de 1.5 m. • Tulpina, groasă, cilindică, puternic ramificată, • Scoarţa caracteristică, albă şi netedă până târziu şi ritidom pietros, adânc

brăzdat, negricios la bătrâneţe. • Scoarţa conţine tanin şi salicină în cantităţi mari. • Înrădăcinarea este relativ profundă, cu numeroase rădăcini laterale. • Coroana este ramificată viguros şi neregulat,destul de luminoasă,dar mai

bogată ca la ceilalţi plopi. • Lujerii anuali şi mugurii tineri sunt acoperiţi cu un toment albicios-cenuşiu.

• Mugurii sunt alterni, de 3-4 mm lungime, ovo-conici, • Frunzele sunt lung peţiolate, dimorfice:

- cele de pe lujerii lungi şi de pe lăstari de 5-12 cm lungime, ovate până la rotund-ovate, 3-5 palmat-lobate, acute, la bază trunchiate până la slab cordate, alb tomentoase pe dos;

- cele de pe lujerii scurţi sunt mici, ovate-oblongi, sinuat-dinţate sau lobulate, lung-peţiolate, tomentoase pe faţa inferioară, cenuşii.

• Florile sunt unisexuat-dioice, în amenţi de 5-7 cm Înfloreşte devreme, la începutul primăverii, prin martie-aprilie.

• Capsulele se coc de timpuriu, prin mai, • Seminţele sunt mici, numeroase, prevăzute cu smocuri de peri lungi, albicioşi, ca de „vată” care se

împrăştie imediat.

Areal•Specie

indigenă, se întâlneşte în regiunile centrale şi sudice ale Europei ,

de la Marea Mediterană până la 55º latitudine nordică; • apare pe o fâşie îngustă în Africa de Nord, în estul Asiei centrale şi Siberia. • La noi creşte la câmpie şi dealuri joase, de obicei prin luncile râurilor, în Lunca şi Delta Dunării,

unde formează arborete pure sau amestecate cu plop negru, anin negru sau sălcii (zăvoaie). • In ultimele cinci decenii arboretelede plop alb au fost înlocuite cu culturi de plopi euramericani, mai

productive, insa cu capacitate silvoprotectiva mult mai mică. • In viitor, tendinţa de renaturalizare a Luncii şi Deltei Dunării ar trebui să redeschidă interesul

pentru plopul alb.

Cerinţe ecologice. • amplitudine climatică largă, deşi, din acest punct de vedere, rămâne în urma celorlalţi plopi

indigeni; • este exigent faţă de căldura estivală; • se situează în fruntea plopilor indigeni în ce priveşte exigenţele faţă de sol (are nevoie de soluri

profunde, afânate, cu textura uşoară, umede); • rezistă la inundaţii dar mai puţin decât sălciile şi nu suportă apa stagnantă. • Creşte satisfăcător pe soluri alcaline, salinizate în condiţii improprii pentru celelalte specii de plop,

dar nu egalează capacitatea de adaptare pe sărături a sălcioarei sau cătinei roşii. Pe soluri cu descompunere greoaie a resturilor organice (humus brut hidromorf sau soluri turboase), vegetează foarte slab.

• Are temperament mai de umbră decât plopul negru, însă rămâne totuşi o specie heliofilă.

Insuşiri biologice. • Fructifică la vârste relativ mici, anual şi abundent. Are capacitate de drajonare mare• Longevitate destul de mare, 200–300 ani, dar după 100 – 150 ani tulpinile devin scorburoase.• Rezistă relativ bine la inundaţii şi este rezistent la poluanţi. • Are mai puţini dăunători biotici decât plopii euramericani.

Importanţă. • Lemnul, cu duramen alb-gălbui, este moale uşor, se utilizează pentru obţinerea pastei de hârtie,

PAL-ului, PFL-ului, chibrituri, furnire; puterea calorică este redusă. • Specia joacă un rol silvoprotectiv major în ecosistemele forestiere de tipul zăvoaielor naturale de

luncă.• Ca arbore ornamental se poate utiliza cu bune rezultate, îndeosebi pe malul apelor.

Populus tremula - plop tremurător • arbore de dimens. mijlocii şi doar în staţiuni favorabile poate fi arbore de mărimea I, până la 30 m.

• Sistemul radicelar este superficial, dar bogat în ramificaţii subţiri şi mult întins lateral, • Tulpina este dreaptă, cu scoarţa albicioasă-verzuie, netedă; în partea inferioară, la vârste mari,

formează uneori ritidom gros, de culoare negricioasă.• Coroana este ovoidală sau larg cilindrică, transparentă, afânată, bine elagată, compusă din puţine

ramuri groase. • Lujerii sunt obişnuit, glabri, mai rar sericeu păroşi, bruni-roşcaţi şi lucitori. • Mugurii sunt mai mari decât la plopul alb, de 6-7 (10) mm lungime, conici, bruni-roşcaţi, cu vârful

ascuţit, apropiaţi de lujer, foarte lucitori, cu 3-4 solzi; cei floriferi sunt globuloşi. • Frunzele sunt dimorfice:

- cele de pe lujerii lungi sunt subrotunde , de 4-8 cm diametru, la vârf acute sau rotunjite, la bază trunchiate, rotunjite sau slab cordate, pe margini inegal serat-crenate, glabre, cu peţiol puternic comprimat, lung de până la 8 cm (de aceea, se mişcă la cea mia mică adiere de vânt);

- cele de pe lăstari sunt mai mari, de până la 15 cm lungime, ovat-triunghiulare, cordiforme, păroase pe dos .

• Amenţii sunt mari (10-15 cm lungime), foarte păroşi, cu scvame laciniate şi lung ciliate. Înfloreşte de timpuriu, înaintea înfrunzirii.

• Capsulele se coc la sfârşitul lunii mai. Seminţele se împrăştie rapid, la distanţe foarte mari.

Areal • Specie indigenă, cu areal foarte larg în Europa şi Asia.

• În nord depăşeşte latitudinea de 70º, ajunge până la graniţa polară a pădurii, • în sud trece şi în Africa de Nord. • Spre răsărit ajunge în Indochina.• La noi se întâlneşte într-un teritoriu extrem de larg, • urcă până la 1600 m în molidişuri, coboară frecvent la deal, câteodată chiar la câmpie, • Se instaleaza rapid şi uşor în păduri rărite, parchete, suprafeţe dezgolite de vegetaţie foresteră,

formând arborete derivate.

Cerinţe ecologice. • Este mult mai puţin pretenţios faţă de condiţiile staţionale decât cel alb şi negru. • Rezistă la asprimile climatul continental cu amplitudini mari de temperatură, fiind o specie rustică

faţă de condiţiile climatice. • Faţă de sol are pretenţii mici, fără a se compara totuşi cu pinul silvestru sau mesteacănul. • Nu este un arbore tipic de luncă, creşte pe soluri de pantă, la munte sau deal. • Vegetează destul de activ şi pe soluri sărace, acide, sărăturoase sau alcaline, apare foarte rar pe

solurile expuse uscăciunii. • Are temperament pronunţat de lumină. • Ca urmare a rusticităţii sale, a capacităţii de fructificare şi diseminare precum şi a creşterilor foarte

active din tinereţe plopul tremuror poate fi considerat ca o veritabilă specie pionieră. • montan-colinar, oligoterm-mezoterm, eurifil, heliofil

oligobazic-mezobazic, euritrof, eurifit-mezofit, euriedafic

Insuşiri biologice • Ajunge la maturitate de timpuriu (15-20 de ani) şi fructifică aproape anual şi abundent. • Capacitatea de multiplicare vegetativă prin drajoni sau butaşi din rădăcini este mare. • Drajonează puternic şi lăstăreşte relativ slab.• Creşterile sunt foarte active în tinereţe, susţinute până la 50-60 de ani când poate realiza înăltimi de

25 m şi diametre peste 20-25 cm. • În staţiuni favorabile producţia este de aproximativ 10 m3/an/ha. • Longevitate este mică, 60-80 ani. • Zona centrală a tulpinii putrezeşte devreme.

Importanţa • Lemnul este alb-cenuşiu, uşor, moale, elastic, mai omogen decât plopul alb, • se foloseşte pentru celuloză, PAL, PFL, cherestea, şindrilă, chibrituri ş.a. • La executarea operaţiunilor culturale trebuie extras deoarece capacitatea de concurenţă cu speciile

de bază este foarte pronunţată în tinereţe, putând să le elimine. • Uneori poate fi folosită ca specie de primă împădurire, urmând ca la adăpostul ei, ulterior, să se

introducă speciile de bază.• În spaţii verzi, deşi specie e foarte decorativă, poate deveni invadant ca urmare a drajonării

puternice.

Populus x canescens (Populus tremula x Populus alba var. nivea) - plop cenuşiu • Hibrid natural care are caractere mai apropiate de plopul alb.

• Arbore de mărimea I, de până la 30 m înălţime, cu: lujerii, mugurii şi frunzele tomentoase, dar de nuanţă cenuşie.

• Frunzele de pe lujerii lungi se aseamănă cu cele de pe lujerii scurţi ai plopului alb sunt ovate, sinuat-dinţate, sau lobulate, cenuşii-tomentoase pe dos, cu peţiol tomentos, dar mult mai puţin turtit decât la plopul tremurător); cele de pe lujerii scurţii sunt subrotunde, pe dos glabrescente, cenuşii-verzui.

• Hibridul, la noi, apare sporadic în Delta Dunării sau în luncile râurilor interioare. • Este mai puţin exigent faţă de sol şi rezistă pe nisipuri sărăturoase, relativ uscate estival (Lacul

Sărat).

Sectia Aigeiros

Populus nigra - plop negru, plută

• Este arbore de mărimea I, cu înălţimi până la 30-35 m şi diametre de peste 1m.

• Tulpina este dezvoltată adeseori neregulat, cu umflături înspre bază – aglomerări de muguri dorminzi din care lăstăreşte abundent.

• Ritidomul negricios, adânc brăzdat, gros, este format de timpuriu. • Coroana este asimetrică, largă, neregulată. • Lujerii sunt rotunzi, glabri, galbeni-verzui, • Muguri caracteristici, mari, de 1-2 cm lungime, conici-alungiţi-ascuţiţi,

galbeni-verzui, apropiaţi de lujer, numai cu vârful puţin recurbat spre exterior, vâscoşi-aromatici (cei floriferi sunt ovoizi şi stau mai depărtaţi de lujer).

• Frunzele sunt lung peţiolate, rombic-ovate, lung acuminate, la bază lat-cuneate sau evident cuneate, pe margini mărunt crenat-serate, iar pe dos glabre şi de culoare verde-palidă; cele de pe brahiblaste au dimensiuni ceva mai reduse, iar la bază sunt trunchiate sau rotunjite .

• Amenţii masculi ating 4-6 cm lungime, iar cei femeli au 10-15 cm. Înfloreşte prin martie-aprilie, cu 2-3 săptămâni înainte de înfrunzire.

• Capsulele, de 7-9 mm lungime, sunt ovoide, drepte, lung pedicelate.

Areal• Arbore indigen, răspândit în Europa şi Asia, pe teritoriu asemănător celui ocupat de plopul alb

• În ţara noastră creşte prin lunci şi depresiuni umede, la câmpie şi coline. • În trecut era mult mai bine reprezentat in zavoaiele naturale insa a pierdut terenul în favoarea

hibrizilor naturali şi de cultură. • Urcă de-a lungul văilor mai mult decât plopul alb şi participă în alcătuirea zăvoaielor. • Este folosit în aliniamente de-a lungul şoselelor.

Cerinţe ecologice

• Fata de conditiile climatice si edafice se apropie mult de plopul alb, dar este totuşi mai puţin pretenţios faţă de climă.

• Este mai rezistent la geruri, şi are pretenţii mai reduse faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. • Sub aspect edafic este mai puţin exigent, suportand soluri mai compacte, argiloase si chiar mai

sarace in elemente minerale. • Suporta inundatiile de lunga durata insa apa nu trebuie sa stagneze. • Evita terenurile prea joase, cu apa fratica aproape de suprafata. • Temperamentul este pronunţat de lumină. • Formula ecologică:

lunca, mezoterm-euterm, mezofil, heliofil mezobazic, eutrof-mezotrof,mezohigrofit-higrofit, semiinundofil Însușiri biologice

• Fructifica de timpuriu la 15-20 ani, anual si abundent. • Capsulele se coc devreme (mai) si samanta se imprastie usor, rasarind in malul proaspat depus dupa

inundatii. • Are capacitate mare de lastarire si butasire dar drajoneaza mult mai slab decat plopul alb. • Longevitatea este de 300 - 400 ani insa dupa 100 ani arborii devin putregaiosi.• Cresterile sunt active pana la 50-60 ani , cand pot realiza 15 m3/an/ha.

Importanța • Lemnul are duramen cenusiu, moale, poros si este considerat a fi mai valoros decat lemnul plopului

alb. • Se foloseste in industria mobilei, pentru furnire fiind apreciate exemplarele cu galme pe trunchi. • Este de apreciat rolul silvicultural al speciei in alcatuirea ecosistemelor forestiere de tipul zavoaielor

naturale din lunci si in special cel de fixare a malurilor apelor. • Specia este foarte utila in renaturalizarea luncilor raurilor interioare sau a Luncii si Deltei Dunarii.

Populus x canadensis (Populus x euramericana) - plopi euramericani, plopi negri hibrizi, plopi de Canada

• Plopii euramericani sunt rezultaţi din hibridarea plopului negru european cu plopi negri americani (Populus deltoides Marsh. - Canada).

• Mai întâi, hibridările s-au produs natural în zonele de contact

• În general, caracterele morfologice definitorii ale plopilor negri hibrizi sunt:

• Lujerii viguroşi, obişnuit muchiaţi, glabri sau dispers pubescenţi, cu cicatrice mari, trilobate, • muguri asemănători ca formă şi mărime cu ai plopului negru, dar ceva mai îndepărtaţi de lujer; • Frunzele au forme şi mărimi variabile, mai adesea însă deltoide, cu baza trunchiată, larg cordată

sau foarte larg sagitată, mai rar lat cuneată, cu marginea ciliată la început şi cu una sau două glande roşcate la baza limbului.

• Cultura plopilor negrii hibrizi s-a bucurat de o atenţie deosebită, mai ales în Lunca Dunării şi luncile râurilor inferioare unde plantaţiile ocupă peste 62 mii ha.

• Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc în general mai pretenţioşi în comparaţie cu plopii indigeni,

• sunt iubitori de căldură, • rezistă bine la inundaţii cu apa curgătoare dar nu ca sălciile. • Nu tolerează apa stagnantă. • Unii dintre plopii negrii hibrizi s-au adaptat şi în climate montane mai reci.

• Sunt arbori de lumină, nu suportă nici cel puţin umbrirea laterală. • Realizează creşteri remarcabile punându-şi în valoare întregul potenţial biologic şi productiv pe

soluri aluvionare, fertile, profunde, nisipoase, bine aprovizionate cu apă, cu orizontul freatic până la 1 m de la suprafaţă, din regiunile inundabile.

• Rezistă bine la inundaţii cu apă curgătoare până la 100 zile pe an. • Formula ecologica: eutermi, mezofili-submezofili, extremi heliofili

eubazici, eutrofi, higrofili, slab inundofili În lunca Dunării în condiţii staţionale optime la 15-20 de ani productivitatea este de aproximativ 30 m3/an/ha. Arborii vârstnici pot atinge până la 40-50 m înălţime şi 2 m diametru. Nu toţi hibrizii sunt deosebit de productivi. Lemnul, de culoare albicoasă, este uşor moale, omogen, folosit la obţinerea celulozei, placajelor, cherestelei, PAL-ului, PFL-ului.

Cultivare obtinute aflate in productie: • Populus x canadensis cv. Serotina

(Populus nigra x Populus deltoides) de sex mascul, cu coroana piramidală; • Populus canadensis cv. Robusta

(Populus nigra var. plantierensis x Populus angulata), de sex mascul, coroana îngustă, apoi largă; • Populus canadensis cv. Regenerata

(Populus Serotina x P. nigra), de sex femel, coroana piramidală; • Populus canadensis cv Marilandica

(Populus Serotina x P. nigra), sex femel, coroana foarte largă; • Populus canadensis cv. Eugenei

(P. n. cv. Italica x P. regenerata), de sex mascul, coroana îngust-piramidală;

Secţia Tacamahaca

Populus simonii - plop chinezesc - înălţimi de 15-20 m, tulpina fiind dreaptă, iar coroana îngustă, ovoidal-piramidală.

• Lujerii sunt uşor muchiaţi sau rotunzi, glabri, bruni-roşcţi, foarte flexibili,

• muguri lungi, recurbaţi puternic şi vâscoşi. • Frunzele sunt de 5-10 (12) cm lungime, ovate sau

obovate, pieloase, cu vârful acuminat şi baza cuneată până la rotunjită, pe margine fin crenat-serulate, pe dos verzui-albicioase, cu luciu metalic.

• Specia este originara din China nordică. La noi se cultivă ornamental în aliniamente intravilane sau extravilane, ca arbore izolat, în buchete, în parcuri.

• Foarte ornamentală este Populus simonii v. fastigiata – coroana tipic piramidală, frunzele mai mici.

Populus trichocarpa - plop balsamifer • înălţimi de până la 60 m.

• Lujerii sunt gălbui-bruni, glabri sau fin pubescenţi, cu muguri mari, conici-alungiţi, ascuţiţi la vârf, vâscoşi-aromatici.

• Frunzele, lungi de 8-14 cm, rombic-ovate, acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine fin crenat-serate, verzi închis şi lucitoare pe faţă, albicioase sau ruginii pe dos.

• Originar din vestul Americii de Nord. • La noi, s-au efectuat culturi experimentale în staţiuni premontane, fiind rezistent la ger. • Butăşeşte foarte uşor.

Salix alba - salcie albă

• arbore de până la 10-15 m, dar poate atinge uneori şi înălţimi de 20-25 m.

• În zonele frecvent inundabile, formează rădăcini aeriene pe tulpină, până la nivelul maxim al apelor de inundaţie. După retagerea apelor, porţiunile respective de trunchi devin foarte caracteristice, rădăcinile aeriene rămânând suspendate ca nişte „mustăţi”.

• Tulpinile sunt defectoase, sinuoase. • Ritidomul este cenuşiu, adânc crăpat, format de la vârste mici.

• Coroana este neregulată, globuloasă, rară. • Lujerii sunt flexibili, subţiri, verzi-gălbui sau bruni, alburiu-mătăşoşi-părosi în tinereţe. • Mugurii sunt mici, alungiţi, alipiţi de lujer, gălbui-roşcaţi. • Frunzele sunt lanceolate, lungi de 4-10 cm şi late de 1-2 (3) cm. Au vârful acuminat şi marginile

mărunt serate, la început argintiu-mătăsos-sericeu păroase pe ambele feţe, iar la maturitate păroase numai pe dos sau de-a lungul nervurii mediane.

• Florile sunt dioice, cu scvame păroase, albe: cele mascule în amenţi gălbui, cu două stamine, cele femele în amenţi verzi, cu ovarul glabru, la bază cu o singură glandă nectariferă. Înfloreşte la începutul lunii aprilie, o dată cu înfrunzirea.

• Capsulele se coc prin mai-iunie, iar seminţele încolţesc rapid, chiar pe apă.

Areal • Specie cu răspândire foarte largă in Europa, care ajunge până în Asia Centrală (China, Himalaia) şi

Africa de Nord. • In nord urca pana la latitudinea de 64 grade • La noi este o specie comună la câmpie, în special în lunca inundabilă a Dunarii. • Formeaza arborete pure (salcete) sau de amestec cu plopii (zavoaie). • In lungul văilor urcă pana la dealuri.

Cerinte ecologice • Salcia albă are o amplitudine termică largă, rezistand la geruri mari şi la îngheţuri timpurii sau

târzii si cu pretenţii mari faţă de căldura din sezonul de vegetaţie. • Preferă soluri afânate sau moderat-compacte, constant aprovizionate cu apa din panza freatica,

fertile, neutru alcaline. • Se acomodează mult mai bine decât plopii euramericani pe soluri argiloase, pseudogleizate sau

chiar gleice. • Se situează în fruntea speciilor lemnoase indigene în privinţa suportării inundaţiilor de lungă durată

(peste 100 zile). • Are temperament pronunţat de lumină.

Insusiri biologice. • Fructifică de timpuriu, anual şi abundent. • Capsulele se coc in mai iunie iar semintele au capacitate germinativa scazuta.

• Dupa retragerea apei formeaza regenerari naturale foarte dese numite renisuri. • Longevitatea este scăzută, 80–100 ani. • Are capacitate mare de lastarire si se butaseste usor (sade).• Cresterile sunt foarte active in tinerete pana la 20- 25 ani putand atinge intre 12 si 29 m3/an/ha.

Importanta. • Lemnul este moale, usor, putin durabil cu duramen brun roscat. • Se foloseste in industria celulozei, chibrituri,PAL, PFL, etc. • Coaja contine tanin si salicina folosita in industria medicamentelor. • Pune in valoare statiunile inundabile, improprii altor culturi si fixeaza foarte bine malurile apelor

curgatoare. • Poate fi cultivata si ca specie ornamentala in parcuri, in jurul lacurilor.

Salix fragilis - salcie plesnitoare • înălţimi de până la 20 m. • Lujerii, relativ groşi, verzui până la bruni-verzui, glabri, lucitori, se rup cu uşurinţă, plesnind din

locul de inserţie pe ramură. • Mugurii, brun-deschis spre bază, negricioşi spre vârf, obtuzi sau aproape ascuţiţi, stau alipiţi de

lujeri, pe perniţe proeminente.• Frunzele sunt oblong-lanceolate, cu lungimea de 6-16 cm şi lăţimea de 1,5-3 cm, prelung-acuminate,

lat cuneate la bază, pe margini mărunt-glandulos-serate, pe fată verzi-lucitoare, pe dos verzi-deschis sau albăstrui, cu 1-2 glande proeminente la baza laminei .

• Florile mascule sunt dispuse în amenţi de cca. 5 cm lungime; amenţii femeli au până la 7 cm lungime, lung păroase şi cu două glande nectarifere. Apar înainte de înfrunzire.

Specie indigenă, cu răspândire asemănătoare cu salcia albă, însă cu areal ceva mai restrâns. Şi în privinţa cerinţelor ecologice se aseamănă cu salcia albă. Preferă însă climate mai răcoroase estival, este mai bine adaptată la soluri grele şi acide şi are temperament mai de umbră.

Salix caprea – salcie căprească, iovă • Este un arbust sau arbore de mărimea a III-a (până la 10 m înălţime)• Tulpina strâmbă şi scoarţa netedă în tinereţe, cenuşie-verzuie, apoi cu ritidom subţire, neregulat

crăpat. • Coroana este neregulată, întreruptă, rară. • Lujerii bruni-roşcaţi sau verzui-gălbui, cenusii-păroşi numai în tinereţe, apoi glabri, lucitori. • Mugurii ovo-conici, comprimaţi, gălbui-roşcaţi, la început tomentoşi, apoi glabri; se deschid

primăvara foarte devreme. • Frunzele, alb-tomentoase pe dos, cu peţioli de până la 2 cm lungime, groase, cu vârful acut, puţin

răsucit sau curbat; cu marginea întreagă sau slab şi neregulat sinuat-dinţată, nervurile foarte proeminente, aşa că limbul este încreţit .

• Florile, în amenţi erecţi, apar înaintea înfrunzirii; cei masculi ovoizi, cu stamine galbene aurii, cei femeli cilindrici, cu ovarele verzui, păroase.

Areal • Specie europeană şi asiatică, cu răspândire foarte largă, ajungând la limita latitudinală a pădurilor,

aproximativ 70 gr. latitudine nordică. • La noi este o specie des întâlnită la munte şi la deal, sporadic coboară până la câmpie.

Cerinte ecologice. • Manifestă pretenţii reduse fata de condiţiile staţionale şi mai ales faţă de clima. Este o specie

pionieră. • Suportă climatele cele mai aspre din regiunile extrem nordice sau subalpine. • Creşte pe soluri de la uscate la mlăştinoase, dar este mai puţin adaptată decât salcia albă la

inundaţii mari de lungă durată. • Are temperament de lumină.• În primii ani manifestă o capacitate de concurenţă şi creşteri active, devenind invadantă.

montan-colinar, oligoterm-mezoterm, mezofil, heliofil euribazic, euritrof, mezofit-mezohigrofit,( euriedafic)

Salix silesiaca - salcie căprească de munte • Se deosebeşte de Salix caprea destul de greu prin:• Frunzele au peţiol mai scurţi, eliptice, cuneat-înguste, (6–12cm lungime), pe faţă glabre, în tinereţe

roşietice la maturitate complet glabre; • Florile femele au un ovar glabru. • Specie originară din Balcani şi Carpaţi, întâlnită la noi în regiunile montane şi subalpine, până

dincolo de limita altitudinală a pădurilor.• Ca şi Salix caprea este o specie pionieră, cu amplitudine ecologică largă, fiind mai rezistentă la ger

şi îngheţuri. • Prezintă numai importanţă naturalistică şi de protecţie a solului.

Salix viminalis - răchită • Specie arbustivă, de până la 6 m înălţime, • Lujerii lungi, erecţi, foarte flexibili, verzui sau brun-gălbui, cenuşii-pubescenţi la început. • Mugurii sunt inegali ca mărime, cel puţin dublu de lungi decât laţi, albicioşi-păroşi, cu vârf obtuz,

adeseori curbat, comprimaţi pe lujer, uneori câte doi deasupra cicatricei. • Frunzele lanceolate, de 8-15 cm lungime şi 0,5-1,5 cm lăţime, au lăţimea maximă în jumătatea

inferioară, sunt la vârf prelung acuminate, cu marginea întreagă sau neregulat-sinuată, uşor răsfrântă, pe dos alb-cenuşiu-păroase, lucitoare, cu peri alipiţi şi cu nervura mediană proeminentă şi galbenă.

• Amenţii apar înaintea înfrunzirii, prezentând scvame brune, brune-gălbui, sericeu-păroase şi câte o singură glandă nectariferă; ovarul are stil lung şi stigmate divergente.

• Specie indigenă, eurasiatică, se întâlneşte sporadic. • Vegetează bine pe soluri bogate in humus, jilave – umede, luto-argiloase.• Este cea mai valoroasă specie de rachita indigena. Produce pana la 20 t/ha nuiele.• Este o specie preţuită pentru valoarea sa ornamentală, datorită frunzişului decorativ.

Salix purpurea - răchită roşie • Specie arbustivă, până la 4 m înălţime, lujeri subţiri, elastici, roşii-purpurii sau galbeni.• Specie indigenă eurasiatică, la noi apare pe prundişurile râurilor, în locuri mlăştinoase şi chiar pe

stâncării umede, de la câmpie până în zona montană.• Se remarcă prin valenţele de specie ornamentală, datorită coloritul lujerilor, iar frunzele persistă

până toamna târziu.

Salix babylonica - salcie pletoasă, plângătoare

• Atinge până la 15 m înălţime, având ramurile şi mai ales lujerii foarte lungi, flexibili, gălbui, complet glabri şi lucitori, pendenţi, uneori ajungând până la pământ.

• Frunzele sunt glabre, îngust-lanceolate, de 8-16 cm lungime, pe dos de un verde-cenuşiu.• Specie exotică, originară din Iran şi China, se întâlneşte la noi numai ca arbore ornamental.• Specie extrem de decorativă, fiind frecvent utilizată prin grădini, parcuri, mai ales în locuri mai

umede.

Salix reticulata - salcie pitică. • Atinge dimensiuni mici(până la 20 cm), cu tulpini şi ramuri culcate. • Frunze sunt verzi iarna, mici (1–3cm), subrotunde sau ovate, marginea uşor răsfrântă, pe faţă verzi

închis, pe dos caracteristice, alburii, cu nervuri proeminente, roşiatice, alcătuind o reţea deasă.• Specie indigenă cu areal subalpin în Carpaţi, creşte la altitudini mari, în staţiuni cu zăpezi

abundente.• Are importanţă numai naturalistică.

Salix retusa - salcie pitică • Ajunge la 30 cm înălţime, prezentând tulpini noduroase, târâtoare sau ascendente • Lujerii sunt glabri, • frunze mici, foarte variabile, glabre, lucitoare pe ambele feţe.• Specie indigenă cu areal european, în etajul alpin şi subalpin. • Se instalează pe stâncării şi grohotişuri alpine.

Salix pentandra

• Arbust cu lujeri glabri lucitori, brun roşcaţi, • frunze eliptice, late de 2-4cm, pe faţă verzi lucitoare, pe dos mai deschise,

lipicioase, aproape pieloase.• Specie eurasiatică, de climă temperată şi boreală. • La noi apare în nordul ţării, în mlaştini, turbării, pe malul apelor.

Salix trianda (Salix amygdalina)

• Arbust până la 5m înălţime, scoarţa cu miros de migdală, • lujeri muchiaţi, galben-roşcaţi, glabri, • frunze verde-închis pe faţă, verde-albăstrui pe dos, glabre .• Specie eurasiatică. • La noi apare pe malul apelor, prin luncile de câmpie şi deal.

Salix rosmarinifolia - salcie de nisipuri

• Arbust până la 1m, lujeri subţiri, frunze mici (2-5cm) şi înguste (2-8mm). • Specie eurasiatică, la noi apare în Deltă, în turbării şi mlaştini.

Ordinul URTICALESFamilia MORACEAEGenul Morus

Morus alba - dud, dud alb, frăgar • Arbore de mărimea a III-a, până la 15 m înălţime, cu tulpina dreaptă, scurtă, cu ramificare joasă• Scoarţa brună-cenuţie, ritidom format de timpuriu, cu crăpături largi. • Coroana globulară, formată din ramuri lungi, cu numeroase ramificaţii secundare, are lujerii zvelţi,

bruni-cenuşii, glabri sau slab pubescenţi. • Mugurii sunt mici (3 mm), ovoizi, glabri şi cicatrice mari. • Frunzele sunt ovate sau eliptice, de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici, pe margini

neregulat serate, cu vârful acut sau scurt acuminat, iar baza uşor cordată sau rotunjită; sunt subţiri, pe fată glabre, netede, iar pe dos glabre sau răzleţ-pubescente pe nervuri, cu peţioli lungi de 1-5 cm

• Florile, unisexuat-monoice sau dioice, apar în mai. • Fructele, de 1-2,5 cm lungime, alb roşietice şi chiar negricioase, stau pe pedunculi de aceeaşi

lungime cu duda, comestibile, dulci.

Areal Specie subspontana originară din China şi Japonia. A fost introdus în Europa de peste 1000 ani, unde s-a extins până la latitudinea de 550. La noi este cultivat la câmpie şi dealuri, poate să apară şi sălbăticit.

Cerinţe ecologice • foarte pretenţios faţă de căldură; • rezistă bine la ger şi secetă (vegetează în staţiuni de silvostepă şi stepă), dar este sensibil faţă de

îngheţurile timpurii care afectează lujerii insuficient lignificaţi.• puţin exigent faţă de troficitatea solului şi suportă terenurile bătătorite din islazuri, din curţi, • se dezvoltă mult mai bine pe soluri uşoare, afânate, revene. • Inundaţiile trecătoare sunt suportate, dar evită solurile mlăştinoase.• Temperamentul este de semiumbră, având nevoie de protecţie în tinereţe dar creşte bine şi în plină

lumină.

Insuşiri biologice • Maturitatea este timpurie, maturaţie anuală fructificând anual şi abundent. • Butăşeşte şi marcotează bine.

Importanţa • specie apreciată pentru sericicultură, şi pentru fructele comestibile. • Lemnul are duramen brun – galbui, este dur şi se lustruieşte frumos, fiind folosit în tâmplărie şi

dogărie.• Se poate folosi pentru garduri vii, în aliniamente de-a lungul şoselelor, (dar nu pe străzi şi alei din

cauza fructelor, excepţie fac exemplarele mascule).

Morus nigra - dud negru • Se deosebeşte de dudul alb prin: • coroana mai largă şi mai deasă; • lujerii pubescenţi, • mugurii mai mari, de 5-9 mm, cu numai 3-5 solzi; • frunzele, de obicei, nelobate, cu marginea neregulat şi adânc serată, la bază profund cordate şi mai

scurt peţiolate, relativ groase, pe faţă scabre, iar pe dos mai pubescente, în special pe nervuri . • Florile sunt obişnuit dioice, iar dudele, de culoare roşie-închis până la neagră, foarte scurt

pedunculate.

Areal • Specie originară din Iran şi spaţiul transcaucazian. • Ca şi dudul alb, la noi a fost cultivat în curţi, grădini, livezi, dar mai rar decât cel alb.• Faţă de dudul alb este mai rezistent la geruri.• Este mult mai puţin utilizat în sericicultura (frunzele sunt mai groase şi aspre, pe dos păroase).• Este un arbore decorativ, pretându-se la cultura în parcuri, izolat sau în grupuri, în aliniamente, etc.

Genul Maclura

Maclura aurantiaca (Maclura pomifera) – maclură

• arbore care atinge până la 20 m, uneori rămânând sub formă de tufă.• Tulpina este dreaptă, ramificație joasă, cu scoarţa portocalie-întunecat şi

ritidom de timpuriu, adânc brăzdat. Coroana este largă, deasă. • Lujerii sunt geniculaţi, verzi-măslinii până la bruni, glabri, cu spini

puternici, de 1-2,5 cm lungime, rari, aşezaţi lateral lângă muguri. • Mugurii sunt alterni, mici, sferici, cu cicatricea aproape rotundă şi cu o

singură urmă fasciculară vizibilă. • Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime, acuminate,

la bază brusc îngustate ori slab cordate, cu marginea întreagă, glabre la maturitate, pe faţă lucitoare (figura ).

• Florile sunt unisexuat-dioice, apetale, cele mascule sunt dispuse în raceme cilindrice, lung pedunculate, cele femele în capitule sferice, de 2,5-3,5cm diametru. Înfloreşte în luna mai.

• Fructele sunt polidrupe, mari, globuloase, de 5-14 cm diametru, cu suprafaţa neregulată, de culoare verde-gălbuie, compuse din numeroase drupe false, mici, (sincarp), provenite din dezvoltarea caliciului sudat cu ovarul.

• Seminţale albe, conţin un suc lăptos,care în contact cu aerul se înegreşte. •

Areal. • Specie originară din sudul Americii de Nord, din zona preeriilor. • În ţară este cultivată în scop ornamental, prin parcuri şi grădini.

Cerinţe ecologice. • sensibilă la geruri şi îngheţuri timpurii, care, în tinereţe, pot produce degerarea lujerilor anuali. • Rezistă la secetă. • Vegetează pe orice sol, dar pe soluri sărace şi deficitare în umiditate rămâne de dimens. arbustive • Creşteri frumoase se realizează numai pe soluri fertile, cu apă freatică la mică adâncime. • Temperamentul este de semiumbră.

Insuşiri biologice. • Maturaţia este anuală, în octombrie. La noi în ţară, seminţele germinează chiar şi când fructele au

ajuns in faza de prepârgă. • Lăstăreşte şi drajonează bine. • Creşte destul de repede şi suportă tunderea.

Importanţa. • Poate fi folosita ca specie de primă împădurire în terenurile degradate sau în perdele de protecţie,

aliniamente şi garduri vii. • Lemnul este tare, foarte dur, care rezista bine în pământ. • Este o interesantă specie ornamentală, are frunziş frumos, dar îndeosebi arborii încărcaţi cu fructe

sunt pitoreşti.• Se utilizează ca arbori izolaţi, în aliniamente, pe marginea aleilor sau în garduri vii.

Genul Ficus

Ficus carica - smochin. • La noi este un arbust, rar arbore de până la 10 m înălţime. • Trunchiul este ramificat de la bază. • Lujerii sunt verzi-măslinii până la bruni, glabri. • Frunzele sunt lat-ovate sau subrotunde, de 8-20 cm lungime, cu 3-5 lobi separaţi prin sinuri largi,

marginal neregulat dinţate, groase, pieloase, pe dos mai mult sau mai puţin păroase, peţiol de 3-5cm lungime.

• Fructele se dezvoltă sub formă sincarp solitar, cărnos, verzui sau brun-violacee, gustoase, dulci. • Areal. Specie mediteraneană şi asiatică, la noi se poate cultiva numai în zonele cu climă blândă, în

sudul ţării. S-au semnalat şi exemplare sălbatice, subspontane (Mangalia, Techirghiol).

Ordinul URTICALESFamilia ULMACEAE Genul Ulmus

Ulmus minor - ulm de câmp • Este un arbore de mărimea I, până la 30-35 (40) m înălţime şi 1-2 m în diametru. • Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, mult dezvoltată lateral, din care rezulta mulţi drajoni. • Tulpina dreaptă, elagată, îngroşată la bază; • Ritidomul timpuriu, cenuşiu-închis, pietros, adânc brăzdat longitudinal. • Coroana este conică până la globulară, regulată, cu ramuri ascendente. • Lujerii anuali subţiri, bruni-roşcaţi, glabri sau pubescenţi, cei de doi ani glabri, au crăpături fine,

longitudinale, de culoare gălbuie. • Mugurii sunt ovoizi, acuţi, bruni-violacei, distici, cu solzi ştirbiţi, scurt pubescenţi sau glabri, pe

margini albicios-ciliaţi.

• Frunzele eliptice până la obovate, de 5-9 (10) cm lungime, sunt acuminate, evident asimetrice la bază, dublu-serate pe margini, prinse pe un peţiol relativ lung, de 0,6-1,2 cm. La maturitate, pe faţă, sunt glabre, netede, lucioase, pe dos cu smocuri mici de peri albi numai la subsuoara nervurilor

• Florile hermafrodite, apetale, sunt grupate în fascicule sesile, de culoare brună-violacee; apar foarte devreme primăvara (prin martie-aprilie), înainte de înfrunzire.

• Fructele sunt samare turtite, eliptice sau obovate, de 1,5-2,0 cm lungime, uşoare. • Sămânţa este plasată excentric, mai sus de mijlocul unei aripioare membranoase, ştirbită la vârf

până în dreptul seminţei.

Areal • Specie indigenă, răspândită de la Oceanul Atlantic până la Marea Caspică. • Limita sudică a arealului trece prin Africa de Nord şi Asia, iar limita nordică urmează aproximativ

paralela de 55 grade. • La noi se întâlneşte mai frecvent la câmpie şi dealuri joase. • Pe versanţi însoriţi, cu soluri bogate, urcă uneori până în zona montană inferioară. • Participă la constituirea amestecurilor in pădurile de şleau de câmpie şi de deal, de cele mai multe

ori ca specie de diseminaţie. • Uneori poate forma şi arborete pure (ulmete), în stepă şi în lunci.

Cerinţe ecologice • specie cu cerinţe mari faţă de căldură (eutermă) în sezonul de vegetaţie, • rezistentă la îngheţuri târzii şi timpurii. • Gerurile de iarna îi produc gelivuri.

• Rezistă la uscăciunea din silvostepă, fără a înregistra cresteri însemnate. • Este foarte pretenţios faţă de bogăţia substanţelor nutritive a solului. • Preferă staţiunile de luncă, cu soluri aluvionare, profunde, foarte bogate, bine drenate. • posibilităţi de adaptare în ceea ce priveşte umiditatea solului (eurifită), putând suporta inundaţii de

scurtă durată sau seceta din silvostepă ( cca. 400 mm/an). • Solurile grele şi compacte nu-i sunt favorabile. • Este o specie heliofilă – subheliofilă, care, pe solurile fertile, suportă umbrirea destul de bine. campestru-colinar, euterm, submezofil-mezofil, subheliofil

eubazic, eutrof, eurifit

Insuşiri biologice • Ajunge la maturitate la vârste relativ mici (10-20 ani). • Fructificaţiile sunt dese, aproape anuale şi abundente; • fructele se coc în mai-iunie şi se împrăştie imediat pe distanţe mari. • Lăstăreşte şi drajonează abundent. • Puieţii cresc repede, putând copleşi şi elimina puieţii de stejar sau gorun. La 5 ani ating înălţimi de

3–5 m. • Longevitatea este de 300–400 ani. • In ultima jumătate de secol, specia a fost puternic afectat de ciuperca Ophiostoma ulmi – boala

olandeză a ulmilor sau grafioza ulmilor- care a produs uscarea în masă a ulmilor din Europa.

Importanţă. • Lemnul are alburn lat şi duramen brun-ciocolatiu. Este greu, elastic, foarte trainic. Se foloseste in

industria mobilei, furnirul său fiind foarte apreciat. • Specia are importanţă silviculturală mare prin participarea sa la constituirea şleaurilor, stimulând

cresterea şi elagajul stejarului. • Se poate folosi cu succes la crearea perdelelor de protecţie a câmpului din zona de silvostepă sau la

împădurirea terenurilor degradate din staţiuni cu uscăciune mare. • În spaţiile verzi se remarcă îndeosebi prin formele şi varietăţile cu coroana globuloasă sau

piramidală, cu ramuri pendente sau cu frunze galben-aurii. • Se poate folosi cu bune rezultate în aliniamente în regiuni calde şi secetoase.

Ulmus procera (Ulmus campestris) - ulm de câmp, ulm păros de câmp • Atinge până la 30 m şi are tulpina dreaptă, scoarţa de culoare închisă, ritidom adânc brăzdat. • Coroana este largă (la arborii izolaţi), lujerii des şi scurt pubescenţi. • Frunzele subrotunde până la lat-ovate, cu peţiolul mai scurt, de 4-6 mm, pe faţă sunt verzi-închis,

scabre, pe dos totdeauna mai mult sau mai puţin aspre şi pubescente, iar la subsuoara nervurilor au smocuri mari de peri albicioşi.

• Samarele aproape rotunde, sau lat-eliptice, au sămânţa excentrică, atingând fundul crestăturii.• Specie indigenă, răspândită în centrul, vestul şi estul Europei. • La noi se întâlneşte sporadic, la câmpie şi dealuri; din punct de vedere ecologic este asemănător cu

Ulmus minor.

Ulmus glabra (Ulmus montana, Ulmus scabra) - ulm de munte • arbore de mărimea a II-a, rar atindând până la 30 m înălţime.

• Tulpina, dreaptă sau cu creştere neregulată, are scoarţa netedă în tinereţe (de aici denumirea de „glabra”), cu ritidom mai închis, cu crăpături înguste.

• Coroana este largă, şi neregulat ramificată în masiv. • Lujerii sunt viguroşi, bruni-verzui sau roşcaţi, scabru pubescenţi, lipsiţi de crăpături longitudinale,

dar cu lenticele numeroase. • Mugurii ovo-conici, obtuzi, bruni-negricioşi, violacei, pubescenţi, cu peri aurii, lucitori.

• Frunzele (8-16 cm) sunt eliptice până la obovate, asimetrice, acut dublu-serate,scurt peţiolate (0,3-0,5 cm). Pe faţă sunt aspre (rar netede) iar pe dos, cel puţin de-a lungul nervurilor, sunt pubescente. La vârf sunt lung şi brusc acuminate, uneori, în special pe lăstari, au tendinţă de trilobare, cu trei vârfuri acuminate

• Florile - dese, sesile, mai mari ca la cel de câmp; • Samarele, de până la 2.5 cm lungime, sunt lat-

eliptice până la rotunde, cu aripă încreţită, mai moale şi de culoare mai verzuie; sămânţa este aşezată central, neatinsă de ştirbitură.

Areal • Specie indigenă la care, longitudinal, arealul coincide cu cel al ulmului de câmp.• Este însă mai extins spre nord-vest şi nord, aproximativ până la 70 gr. latitudine nordică (în

Suedia). • Limita sudică însă lasă în afară unele zone mediteraneene, din arealul ulmului de câmp • La noi este răspândit diseminat sau în pâlcuri, din regiunea de deal până în cea de munte, prin

făgetele montane sau amestecurile fagului cu răsinoasele. • Urcă la altitudinea maximă de 1100 – 1300 m.

Cerinţe ecologice • mai puţin exigent faţă de căldură ( tipic mezoterm) decât ulmul de câmp, • dar mai pretenţios faţă de umiditatea atmosferică (umidofil). • Faţă de umiditaea din sol preferă solurile reavăn – jilave • pretenţios faţă de bogăţia solului în substanţe nutritive, preferând solurile permeabile, bogate în

elemente minerale, aerisite. • Are temperament de semiumbra, rezistând mai bine la umbrirea directă sau laterală, decât ulmul de

câmp. Formula ecologica: montan-colinar, mezoterm, mezofil, umidofil, semiumbrofil eubazic, eutrof-mezotrof, mezofit, drenofil

Însuşirile biologice • legate de fructificaţie se aseamănă cu cele ale ulmului de câmp. • Lăstăreşte mai slab şi nu drajonează. • Creşte rapid în tinereţe. Longevitatea este de 100-200 de ani. • Este mai puţin sensibil la atacurile de Ophiostoma ulmi.

Importanţă.

Lemnul este comparabil cu cel al ulmului de câmp, fiind totuşi inferior acestuia. Ca participant în compoziţia arboretelor de fag cu molid contribuie la mărirea stabilităţii acestora şi la humificarea solului.

Ulmus laevis (Ulmus effusa) - velniş, vânj • Tulpina dreaptă, zveltă, costată la bază, înalt de până la 30-35 m. • Ritidomul se formează de timpuriu şi prezintă pete cenuşii-albicioase şi solzi subţiri, exfoliabili. • Lujerii sunt geniculaţi, subţiri, uneori aproape pendenţi, brun-verzui, glabri, lucitori. • Mugurii, conici sau fusiformi, ascuţiţi, de până la 1 cm lungime, au solzii bruni-deschişi, neciliaţi şi

prevăzuţi pe margine cu o dungă lată, de culoare brună mai închisă. • Frunzele sunt eliptice sau obovate, dublu-serate, acuminate, cu peţiolul scurt, de cca. 0.5 cm.

Caracteristic, sunt pronunţat asimetrice, des şi moale pubescente, pe faţa inferioară. • Florile sunt grupate în fascicule de câte 20-25, cu pedunculi de 3-6 ori mai lungi decât florile. • Samarele sunt pendente, lung şi inegal pedunculate (0.6-3.0 cm), ovate, mai mici (cca.1 cm) decât la

speciile anterioare, evident ciliate pe margini, adânc ştirbite la vârf, aripioara păroasă. Sământa este dispusă central.

Areal • Este o specie indigenă, cu areal destul de întins în Europa, din estul Franţei sudul Italiei şi

Peninsula Balcanică pâna la 65 grade latitudine nordica, în zona Munţiloir Urali . • La noi ocupă suprafeţe mult mai mici decât ceilalţi ulmi. • Se întâlneşte sporadic la câmpie şi coline şi îndeosebi în luncile şi zăvoaiele din sudul şi sud-vestul

tarii, unde formează arborete de amestec cu alte specii.

Cerinţe ecologice • amplitudine termică destul de largă. La noi manifestă preferinţe pentru climate blânde însă rezistă

bine la geruri şi îngheţuri. • Este mai puţin pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi, tolerând chiar şi staţiunile cu

exces de umiditate, cu apă slab mobilă. • Are temperament mai de lumină.

luncă, euterm-mezoterm, mezofil, subheliofil . eubazic-mezobazic, eutrof-mezotrof, mezohigrofit-higrofit, slab inundofil

Insuşiri biologice • Fructifică la vârste mici şi aproape anual. Lăstăreşte bine şi drajonează slab. • Longevitate este de până la 200 de ani. Este atacat de Ophiostoma ulmi, dar este mai puţin sensibil

decât ulmul de câmp.

Importanţa • Este o bună specie de amestec în pădurile de luncă din sudul şi sud-vestul ţării. • Lemnul este inferior celorlalţi ulmi însă dimensiunile mari şi conformaţia trunchiurilor îl fac apt

pentru utilizari industriale.

Ulmus pumila - ulm de Turkestan • ajunge la înălţimi mici, până la 15 m. • Înrădăcinarea este foarte puternică, dezvoltată lateral şi în profunzime. • Tulpina are tendinţă de înfurcire, cu scoarţă cenuşie-deschisă care formează • ritidom cu crăpături destul de adânci. Coroana este deasă, mult ramificată. • Lujerii sunt subţiri, cenuşii-pubescenţi, distici, cu internoduri scurte; exemplarele tinere au uneori

ramurile îndreptate în sus, prezentând o formă fastigiată. • Mugurii sunt mici, de 1,5-3 cm, ovoizi, glabri, bruni-întunecaţi. • Frunzele, eliptice sau eliptic-lanceolate, de 2-7 cm lungime, acuminate, simetrice, glabre, au

marginea imperfect dublu serată (sau simplu serată), peţioli de 2-4 mm lungime, glabri. Înfrunzeşte primăvara devreme.

• Florile sunt mici, violete. • Samarele sunt orbiculare, de 1-1.5 cm, la vârf adânc şi lat crestate, • sămânţa aşezată central.

Areal • Specie exotică, răspândită în Siberia, Mongolia şi

China, între 80 şi 140 gr. longitudine estică şi între 30-55 gr.latitudine nordică

• La noi a fost introdus în culturi ornamentale şi forestiere de pe terenuri degradate şi perdele de protecţie, mai ales în regiunea de câmpie.

Cerinţe ecologice • mare adaptabilitate faţă de climă şi sol.

• Creşte într-un climat excesiv-continental, fiind foarte rezistent la secetă şi geruri.

• La noi suferă puţin din cauza îngheţurilor târzii. • Suportă bine solurile grele, compacte, uscate

pietroase, calcaroase, chiar sărăturoase, erodate avansat. Are temperament de lumină.

Insuşiri biologice • Ulmul de Turkestan fructifică începând de la 5-10 ani. • Lăstăreşte bine dar nu drajonează. • Creşte activ în tinereţe (50 cm/an), ulterior ritmul scade foarte mult. • Longevitatea atinge cca. 100 de ani.

Importanta • specie cu mare valoare pentru terenurile degradate şi perdele de protecţie din zonele secetoase. • Se pretează la tundere (garduri vii), fiind plantată în aliniamente, arbori izolaţi, în grupuri, sau

chiar în masiv. Ulmii se obţin din sămânţă, marcote, butaşi şi drajoni. Samarele se seamănă imediat după recoltare, la 5-6 mm adâncime. Formele ornamentale se obţin prin altoire (metoda în ochi dormind, altoirea da vară , august); altoirea de primăvară se face în coroană (în despicatură sau în triangulaţie).

Celtis australis - sâmbovină • realizează înălţimi de până la 20 m, dezvoltând o coroană ovoidală sau globuloasă, formată din

ramuri subţiri, neregulată. • Scoarţa este netedă, fără excrescenţe suberoase, cenuşie-închis. • Lujerii sunt subţiri, flexibili, lenticelaţi, bruni-verzui, pubescenţi, • Mugurii mici, comprimaţi, ovoid-conici, cu solzi păroşi, alipiţi de lujer (numai vârful uşor dezlipit).• Frunzele sunt de 4-12 cm lungime, ovat-lanceolate, cu vârf prelung acuminat şi baza asimetrică,

lat-cuneată sau rotunjită, pe margini numai spre bază întregi, în rest acut-serate; pe faţă verzi-întunecat, scabre, pe dos verzi-deschis şi moi pubescente; peţiolul de 5-18 mm lungime .\

• Florile au un perigon cu cinci lacinii; apar prin mai, o dată cu înfrunzirea şi sunt mici, verzui.• Fructele, de 8-12 mm diametru, sunt drupe sferice, la început verzi, la maturitate brune-violacei-

negricioase; sâmburele este carenat, cu pereţi tari, negricios-punctaţi; pedunculul puţin mai lung decât peţiolul frunzei; se coc prin septembrie.

Areal Specie indigenă, răspândită în Europa mediteraneană, Africa de Nord şi Asia de Vest.

La noi apare sporadic în Banat, Oltenia şi Dobrogea, la margine de păduri.

Cerinţe ecologice. Este o specie termofilă, care, în tinereţe, este afectată de

geruri şi îngheţuri. Rezistă bine la secetă, fiind o specie xerofită.

• Preferă soluri uşoare, fertile, bine drenate. Creşte bine şi pe soluri sărăturate. • Are temperament de semiumbră, acoperind şi umbrind bine solul.

Insuşiri biologice. • Maturitatea este timpurie, fructificaţiile abundente. • Seminţele încolţesc greu. • Lăstăreşte relativ viguros. • Creşteri active înregistrează numai în tinereţe. • Longevitatea este destul de redusă.

Importanţa. • Este o specie care se adaptează în staţiuni extreme din silvostepă şi stepă. • Se poate utiliza pe ter. uscate, pe nisipuri litorale moderat salinizate (culturi pe litoralul M. Negre).• apreciată în zonele verzi din reg. mai călduroase şi uscate, înverzind peisajul şi umbrind bine solul. • Se foloseşte plantat în masiv, grupuri sau izolat, în parcuri de-a lungul aleilor şi şoselelor.

Celtis occidentalis - sâmbovină americană • Poate atinge 25 m înălţime. • Scoarţa este netedă numai în tinereţe, de culoare cenuşie, apoi se formează un ritidom caracteristic,

cu excrescenţe suberoase, adânc şi neregulat crăpat. • Lujerii - glabri sau slab păroși, roşii-bruni, geniculaţi, cu muguri de 5-6 mm, strâns alipiţi de lujer. • Frunzele, de 5-12 cm lungime, cu peţiolul de până la 2 cm, sunt ovate sau ovat-lanceolate, cu vârful

lung acuminat, dar de obicei, serate numai în jumătatea superioară; pe faţă sunt netede, glabre lucitoare, iar pe dos pubescente numai pe nervuri .

• Florile au 6 lacinii, iar fructele sunt drupe globuloase, de 7-10 mm, uşor alungite, portocalii sau purpurii- întunecat, cu

mezocarp foarte subţire şi sâmburele slab carenat, zbârcit; peduculul este aproape la fel de lung ca şi peţiolul frunzei.

Areal • Specie exotică răspândită din sudul şi estul Americii de Nord până în Munţii Stâncoşi. • În ţară se cultivă exclusiv în parcuri şi grădini- Bazoş şi Simeria.

Cerinte ecologice • Suportă mai bine climatul aspru decât specia indigenă, • rezistă mai bine la ger. • Vegetează activ pe soluri fertile, profunde. • Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (drajoni, marcote, altoaie). • Se seamănă primăvara, seminţele se stratifică şase luni pentru grăbirea răsăririi, fructele se pot trata

cu acid sulfuric concentrat, 30-60 minute. • Rezultate mulţumitoare se obţin şi prin semănături de toamnă. Puieţii au o creştere rapidă.

Viscum album - vâsc, vâsc alb

• Este un arbust semiparazit de până la 50-60 cm, ramificat dicotomic. • Fixarea de planta mamă se face prin haustori. • Ramurile şi lujerii sunt verzi-gălbui şi se rup cu uşurinţă din locul de inserţie.• Frunzele sunt persistente, aşezare opus, alungit-obovate, de 2-4 (8) cm lungime, sesile, glabre,

groase, întregi pe margine, verzi-gălbui . • Florile sunt unisexuat-dioice, mici, galbene-verzui, îngrămădite câte trei în vârful ramurilor din

anul precedent; înfloreşte prin februarie-aprilie.

• Fructele, de cca. 8 mm diametru, sunt bace false, sferice, albe, translucide; se coc prin decembrie şi dacă nu sunt consumate de păsări, rămân pe lujeri până primăvara.

• Specie indigenă răspândită în centrul, nordul Europei şi vestul Asiei.• Se instalează de obicei pe arborii cu vitalitate scăzută. • Intensitatea luminii este factorul ecologic care determină frecvenţă de instalare a vâscului, • Diseminarea se produce, de regulă, cu ajutorul păsărilor (sămânţa este înglobată într-o substanţă,

cleioasă – viscina, care se întăreşte în contact cu aerul; păsările îşi freacă ciocul de planta gazdă şi sămânţa aderă la suport; un pseudopivot, fixează plantula în planta gazdă, realizeaza un contact intim între vasele conducătoare ale sugătorului şi cele ale gazdei; ulterior se dezvoltă cordoane corticale şi „sugătorii secundari”.

• Se cunosc trei subspecii: • Viscum album ssp. abietis (Wiesb) Abromeit, cu frunze lungi până la 8 cm, de trei ori mai lungi decât

late, vegetează pe brad şi molid;• Viscum album ssp.austriacum(Wiesb) Vollman (Viscum album var.pini), cu frunze lungi până la 4 –

6 cm, cel puţin de 5 ori mai lungi decât late, parazit pe Pinus sylvestris şi Pinus nigra; • Viscum album ssp.album , cu sem. cu laturile plane (nu convexe),vegetează pe dif. foioase, mesteacăn,

plopi, sălcii, tei, jugastru, paltin, rar pe frasin, ulm, stejar, carpen; nu apare niciodată pe fag.• Maturitatea este timpurie iar fructificaţiile anuale şi abundente. • Tulpinile cresc încet, după fiecare sezon de vegetaţie se adaugă câte un internod.• Se înmulţesc vegetativ, prin cordoanele corticale dezvoltate sub scoarţă; • vâscul accentuează starea de debilitare a arborilor şi grăbeşte uscarea lor. • Prezintă interes medicinal, conţine viscotoxin, chlorin şi histamin; maceratul se foloseşte pentru

ceaiuri în tratarea hipertensiunii. Ramurile de vâsc se folosesc în scop ornamental, existând tradiţia, la multe popoare, ca în perioada Crăciunului şi a Anului Nou casele să se împodobeasca cu frunzele arbustului.

Loranthus europaeus - vâsc de stejar

• Ca şi vâscul alb, formează tufe de până la 50-60 cm înălţime, ramificate dicotomic. Spre deosebire de vâscul alb,

• lujerii sunt bruni, • frunzele căzătoare, peţiolate, oblong-obovate, lungi de 2-4 cm, cuneate, cu marginea întreagă,

uneori revolută, verzi-întunecate . • Florile, unisexuat-dioice, apar prin mai-iunie şi sunt dispuse în inflorescenţe spiciforme. • Fructele sunt bace false, sferice, galbene, se coc în octombrie. • Specia este răspândita în Europa sudica şi central-estică. • La noi apare în regiunea de dealuri, de preferinţă se instalează pe specii de stejar (rar pe castan

comestibil, tei argintiu, mesteacăn sau fag).• Diseminarea se face ca şi la vâscul alb. Haustorul este însă neramificat, aproape sferic, provocând

umflarea puternică a ţesutului atacat. • Atacul se poate solda cu uscarea ramurilor sau chiar moartea exemplarelor puternic atacate. Se

instalează de preferinţă tot pe arbori slăbiţi, debilitaţi.

Buxus sempervirens - merişor, cimişir

• Este un arbust sau arbore (în ţinuturile originare) de până la 10 m înălţime; la noi nu depăşeşte 5-6m. Tulpina este ramificată, cu coroana deasă, uşor modelabilă prin tundere.

• Lujerii sunt verzi, în patru muchii, glabri.• Frunzele sunt persistente, opuse, eliptice, sau ovate, mici (1-3 cm), cu vârful obtuz sau emarginat,

marginea întreagă, pieloase, verzi-închis lucitoare pe faţă, verzi-gălbui pe dos

• Florile sunt unisexuat-monoice, mici, alburii, apetale, axilare, cu o floare femelă înconjurată de mai multe flori mascule; au perigonul pe tipul 4, stamine 4 şi ovarul trilocular.

• Fructul este o capsulă globuloasă, trivalvată, de cca. 8 mm lungime, cu câte două seminţe negre şi lucitoare pe partea internă a fiecărei valve.

Areal. • Cimisirul este o specie exotică, originară din

Europa de Sud, Africa de Nord, Asia Mica şi Asia de Vest.

Cerinte ecologice. • Desi provine din regiuni cu climă blândă, la noi,

specia s-a dovedit rezistenta la ger. Totusi, în regiunile mai reci poate degera iar lăstarii nematuraţi sunt afectaţi de îngheţurile timpurii. • Suporta foarte bine uscaciunea din timpul verii.

• Faţă de sol este nepretenţios. • Rezista bine la poluarea cu fum si praf. • Are temperament pronunţat de umbră, necesitand protecţie în tinereţe

împotriva insolaţiei. Ulterior se poate dezvolta în plină lumină.

Insusiri biologice. În condiţiile climatice de la noi fructifică foarte rar şi numai în plină lumină.

• Creşterea este foarte înceată iar longevitatea foarte mare.• Se foloseste ca specie ornamentala plantata ca exemplare izolate sau grupate, ori în garduri vii. • Se obţine din sămânţă (foarte greu), prin marcotaj (primavara), despărţirea tufelor (primăvara,

toamna) şi butăşire. Rezultate foarte bune dau butaşii cu călcâi recoltaţi vara (august) şi plantaţi la loc umbrit, în răsadniţe reci sau în martie în sere sau răsadniţe.

Ordinul RANALESFamilia MAGNOLIACEAEGenul Magnolia

Magnolia acuminata - magnolie mare, magnolie

• De obicei, este arbore de mărimea a II-a dar poate ajunge până la 30 m înălţime şi 1m diametru. • Tulpina este dreaptă, se poate urmări până la vârf.

• Scoarţa este mult timp netedă, cenuşiu-albicioasă, mai tarziu cu un ritidom cenuşiu-deschis. • Coroana este larg-piramidală, cu frunziş abundent în tinereţe, iar cu timpul devine neregulat lăţită. • Lujerii sunt brun roscati, lucitori, glabri.• Mugurii sunt alterni, pubescenti, cei terminali (8 -12 mm) de 2-3 ori mai mari decat cei laterali.• Frunzele sunt mari , eliptice, ovate sau obovate, cu varful scurt acuminat, pe margine intregi, la baza

rotunjite.• Florile, de 3-6 cm diametru, verzi-gălbui, cu 3 sepale şi 6 petale, nu au miros, si apar după

înfrunzire, în mai - iunie.• Fructele sunt multiple, în formă de con, de 4-6 cm lungime, roşii-închis; se coc în septembrie.

Areal. Specie exotică din sud-estul Americii de Nord (M-ţii Appalachieni şi bazinul fluviului Mississippi).

• La noi a fost cultivată în parcuri, grădini etc. Creşteri remarcabile sau înregistrat în staţiunile de luncă. In arboretul Simeria sunt reprezentative biogrupele formate din Magnolia, Liriodendron, Juglans nigra.

Cerinte ecologice. • Este mai bine adaptată la climatul continental decât celelalte magnolii, rezistand mai bine la ger şi

îngheţuri. Se dezvoltă bine pe soluri aerisite, bine şi constant aprovizionate cu apă, cum sunt cele aluvionare de luncă.

• Este o specie de semiumbră, care, în tinereţe, necesită protecţie împotriva îngheţurilor şi arşiţei. • Fructifică abundent, la 2-3 ani, puterea germinativă a seminţelor este de 70 – 80%. • Creşte rapid, mai ales în tinereţe, dispunând de o bună capacitate de concurentă interspecifică.

Magnolia kobus - magnolie

• Arbore de mărimea a III-a, atinge până la 10-12 m înălţime. • Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. • Florile sunt mari, de 10 cm diametru, cu 3 sepale mici, brune-verzui, păroase, căzătoare şi 6-9 petale

albe cu o dungă roz-violet la bază, înfloreşte abundent înainte de înfrunzire. • Fructele sunt plurifolicule alungite, cilindrice, de 10-12 cm lungime.

• Seminţele sunt acoperite cu arile purpurii, lucitoare.• Specie originară din Japonia, se cultivă foarte mult la noi în parcuri şi grădini, de la câmpie până în

regiunile premontane. • În ţara de origine, creşte în climat cald si umed. • se dezvoltă destul de bine dacă are adăpost lateral. • Exemplarele izolate, neprotejate, pot suferi din cauza gerurilor din perioada de iarnă, în tinereţe

având nevoie de protecţie.• Fructifică destul de bine, puterea germinativă este de 60-70%. Reprezintă un valoros arbore

ornamental, când este înflorit conferă o specificitate aparte peisajului din parcuri si grădini.

Cerinte ecologice Magnoliile sunt specii termofile, preferă un climat blând, cu ierni puţin geroase şi locuri adăpostite, ferite de curenţi reci. Se dezvoltă bine la lumină, dar şi la semiumbră. Toate speciile cresc pe soluri fertile, revene, cu umiditate suficientă. Multe specii cresc bine în condiţii de masiv, mai ales cele cu frunze mari şi cele care înfloresc devreme. Se planteaza izolat sau în grup.

Înmulţirea. Cultura magnoliilor se face cu uşurinţă din sămânţă. Recoltarea seminţelor se face în septembrie şi se seamănă primăvara. Se păstrează descărnate şi se stratifică într-un amestec de nisip şi turbă în părţi egale. Puieţii tineri se protejează iarna pentru a fi feriţi de temperaturile scăzute.Exemplarele din sămânţă înfloresc după 12-15 ani.

Liriodendron tulipifera - arborele lalea

• Este un arbore de mărimea I, în arealul natural atinge înălţimi de 45 m şi diametru de 2-4 m. • Tulpina dreaptă, cilindrică, bine elagată, cu scoarţa subţire, cenuşiu-închis, la bătrâneţe are ritidom

subţire, relativ slab crăpat longitudinal.• Frunze lung peţiolate, toamna galben – auriu intens.

• Florile sunt hermafrodite terminale, asemănătoare cu cele de lalea sau crin (în greceşte leirion înseamnă crin şi dendron arbore).

• Fructele sunt în formă de conuri alungite, de 6-8 cm, care includ numeroase samare monoaripate.

Areal • Specia este originară din sud-estul Americii de Nord. • La noi a fost introdusă de mult timp în parcurile şi grădinile din toate zonele tării. In arboretumul de

la Simeria a înregistrat creşteri deosebite. Cerinţe ecologice.

• Preferă zonele cu climate moderate, fiind sensibil la îngheţuri târzii; rezistă relativ bine la gerurile mari din iarnă, iar zăpezile abundente, grele şi chiciura duc la ruperea ramurilor destul de fragile.

• Este exigent faţă de umiditatea din aer şi sol, preferă soluri afânate, profunde, cu apa freatică la mică adâncime; nu rezistă la secetă; are temperament de lumină.

Insusiri biologice. • Maturitatea are loc toamna, iar răspândirea monosamarelor durează până primăvara. • Fructificaţii destul de abundente, periodicitatea mică iar puterea de germinaţie f. mică (10–15%). • Lăstăreşte bine în tinereţe şi are creştere rapidă. Longevitate de aproximativ 500 ani.• Arbore mult apreciat ornamental datorită eleganţei portului, formei şi coloritului de toamnă al

frunzelor, frumuseţii frunzelor şi florilor.• Se foloseşte izolat sau în grupuri mici în apropierea aleilor pentru ca florile să poată fi admirate.

Înmulţirea • Se practică cu succes semănatul de toamnă. Seminţele au putere germinativă mică şi se păstrează la

temperaturi care sa nu depăşească 5 C.• Pentru semănatul de primăvară se face o stratificare de 4-5 luni în nisip umed. Puieţii, fiind sensibili

la arşiţă, trebuie să fie protejaţi. Se poate utiliza marcotajul prin arcuire sau chinezesc. Altoirea dă rezultate bune în sere, pe puieţii de 1 an în ghivece, prin procedeul în despicătură.

Familia RANUNCULACEAE Genul Clematis

Clematis vitalba - curpen de pădure

• Liană agăţătoare de până la 10 m lungime, târâtoare în lipsă de suport. • Florile sunt hermafrodite, albe-verzui, mici, de 2 cm, grupate în panicule • Fructele sunt multiple, formate din numeroase achene plumoase, mult timp persistente.

• Specie răspândită în Europa, Africa de Nord, Caucaz. La noi este comună, de la câmpie şi coline, urcând chiar până în zonele montane inferioare.

• Este o specie rustică, vegetează pe soluri grele şi uscate, dar şi pe cele revene. Rezistă bine la umbră, se poate dezvolta şi în plină lumină.

• Fructifica anual şi abundent. Lăstăreşte şi drajonează viguros. • In general, nu provoacă vătămări arborilor-suport, dar în plantaţii tinere favorizează reţinerea

zăpezii în coroană şi sporeste riscul rupturilor de trunchi sau în coroană. Rezistă bine la fum. • Ornamental,are importanţă redusă, deşi poate fi folosită la acoperirea zidurilor.

Clematis alpina - curpen de munte

• Tulpinile sunt agăţătoare, de până la 2 m lungime. • Florile sunt cu 4 sepale, albastre-violet, de 3-5 cm, campanulate, înfloreşte în mai – august .• Specie indigenă, din Europa şi Asia, caracteristică regiunilor de mare altitudine, cu climate reci. • La noi apare în locuri răcoroase şi umbrite, la altitudini mari. • Se instalează pe soluri superficiale, acide, scheletice, chiar pe stâncării. • Prezintă importanţă naturalistică, se poate utiliza în parcuri la crearea alpinetumurilor.

Familia BERBERIDACEAE Genul Berberis

Berberis vulgaris - dracilă

• Este un arbust tufos, cu înălţime de 2 m, cu vârful ramurilor arcuit spre exteriorul tufei. • Florile sunt galbene, mici, grupate în raceme pendente, apar în mai şi au miros puternic. • Fructele sunt bace elipsoidale, se coc în septembrie şi rămân pe lujeri până iarna.

• Specie europeană, la noi des întâlnită în toată ţara, de la câmpie la deal.• Rezistă la ger, se instalează pe soluri eubazice, adesea calcaroase, chiar scheletice. Are o anumită

rusticitate, poate vegeta în plină lumină sau la umbră, pe soluri uşoare sau grele, uscate, până la revene.

• Se înmulţeşte uşor din lăstari, are sistem radicular bine dezvoltat, drajonează uşor. • Se recomandă pentru fixarea terenurilor degradate. • Rezistă bine la fum, este sensibil la poluanţii cu fluor.

Berberis thunbergii - dracilă japoneză • Este un arbust des ramificat, de până la 2-2,5 m înălţime. • Fructele sunt bace roşii strălucitoare.• Specie originară din Japonia, la noi este mult cultivată ca plantă decorativă. • Rezistă bine la secetă, ger, fum, este nepretenţioasă faţă de sol, are temperament de lumină. • Din genul Berberis au fost introduse în colecţii botanice din ţară 50 de specii: - Berberis aggregata,

Berberis amurensis, Berberis buxifolia, Berberis chinensis ş.a..• Se folosesc ca exemplare solitare, grupuri, garduri vii libere şi tunse; cele cu frunze persistente şi de

talie mică se utilizează în recipiente, în grădini. • Înmulţire: din sămânţă sau prin marcotaj şi butăşire.• seminţele se seamănă toamna sau primăvara. • Marcotajul de primavara se face prin arcuire • butăşirea de vară se face cu butaşi cu călcâi în răsadniţe reci.• Se practică altoirea în cazul speciilor rare, pe portaltoi de Berberis vulgaris.

Mahonia aquifolium - mahonia

• Este un arbust de mici dimensiuni, până la 1 m, constituind tufe dese. • Ramurile sunt cenuşii, iar lujerii tineri sunt verzi. • Frunzele sunt persistente, imparipenat-compuse, cu 5-9 foliole ovate, de 4-8 cm lungime, cu vârful

acut şi marginea sinuat şi spinos dinţată, sesile, verzi-închis-lucitoare pe faţă, verzi-deschis pe dos (iarna devin vineţii sau roşietice).

• Florile hermafrodite, mici, galbene, sunt grupate în raceme terminale erecte, apar devreme, prin aprilie-mai şi sunt neplăcut mirositoare .

• Fructele sunt bace negre-brumate, devin mature prin septembrie. • Specie exotică originară din regiunile temperate ale Americii de Nord. La noi se cultivă frecvent în

parcuri şi grădini. • Este rezistentă faţă de gerurile de iarnă, dar se recomandă acoperirea cu resturi vegetale pe timpul

iernii. Pretinde umiditate atmosferică ridicată şi soluri bogate în humus, revene.• Tolerează fumul, este sensibil faţă de poluanţii cu fluor. Are importanţă ornamentală deosebită. Este

utilizată în farmacologie ( din berberina – se extrage o substanţă cu proprietăţi hipotensive).

Philadelphus coronarius - iasomie, lămâiţă

• Este un arbust de până la 3 m, cu flori foarte plăcut mirositoare; • scoarţa este brun-roşcată, se exfoliază longitudinal; • lujerii sunt uşor muchiaţi, bruni, glabri; • mugurii sunt opuşi, puţin vizibili; • frunzele sunt, întregi, eliptice, acuminate;

• florile sunt albe, plăcut mirositoare, grupate în raceme, apar în luna iunie; • fructele sunt capsule cu seminţe mici, otrăvitoare pentru păsări.

• Specie

exotică, răspândită în Sudul Europei şi Caucaz.

• La noi se cultivă în grădini şi parcuri. • Uneori este subspontană, se regenerează natural pe versanţi insoriti. • Rezistă destul de bine la geruri şi la temperaturile foarte scăzute din timpul iernii; • îngheţurile timpurii duc la degerarea lujerilor. • Are pretenţii reduse faţă de sol; • Rezistă bine în zonele umbrite dar înfloreşte mai slab iar în plină lumină înfloreşte abundent şi anual.• Rezistă bine la fum şi la oxizii de sulf. • Tufa are o capacitate de refacere remarcabilă. Lăstăreşte, butăşeşte şi marcotează. • Este una din cele mai valoroase specii ornamentale de la noi datorita florilor. Se poate tunde şi

utiliza pentru garduri vii.• Aspectul florilor şi parfumul se pune în valoare prin introducerea în grupuri, în apropierea aleilor,

izolat. Se utilizează şi în masive, la marginea plantaţiilor şi ca garduri vii tunse. • Pentru înmulţire se practică butăşirea de vară (iunie - august); butaşii se recoltează din lujeri

laterali; se foloseşte un amestec de nisip şi turbă, în pat cald. Butăşirea de primăvară dă rezultate bune numai dacă materialul se recoltează înainte de desfacerea mugurilor. Înmulţirea prin sămânţă sau marcotaj nu se recomandă, deoarece se face mai greu.

Deutzia scabra (Deutzia crenata)

• Arbust care formează tufe până la 2 m înălţime. • Tulpinile şi ramurile sunt brun-roşcate, uşor exfoliabile; • Mugurii sunt opuşi,ovoizi, roşcaţi; • Frunzele sunt ovat lanceolate, rotunjite la bază, mărunt crenate; • Florile sunt albe sau roz, dispuse în panicule erecte aşezate la vârful lujerilor anuali; • Fructele sunt capsule trivalente, sferice, cu 3 stile lungi

• Arbust originar din China şi Japonia. La noi se cultivă în parcuri şi grădini, în toată ţara.• Este o specie mai sensibilă la ger, trebuind să fie cultivată în zone cu ierni moderate şi în locuri

adăpostite. Este totuşi o specie rustică.

Genul Ribes

Ribes alpinum - coacăz de munte

• Tufele ating 2 m înălţime, şi sunt formate din tulpini lungi, curbate, cu scoarţa cenuşiu-negricioasă, ce se exfoliază;

• Lujerii sunt subţiri, galbeni-cenuşii, glabri cu mugurii fusiformi, puţin pedicelaţi, galben-cenuşii, pe margini ciliaţi;

• Frunzele sunt ovate, cu 3-5 lobi; • Florile sunt unisexuat-dioice, de culoare verzuie, grupate în raceme erecte;

• Fructele sunt bace roşii • Specia este indigenă, cu areal european, montan – alpin. • La noi se întâlneşte pe stâncării şi în chei, la altitudini

mari, în etajul montan. • Arbust de lumină, oligoterm, mezofil-higrofit, vegetează

pe soluri stâncoase sau în mlaştini eutrofe.• Se cultivă ca specie ornamentală, uneori în garduri vii.

Ribes nigrum - coacăz negru • Este un arbust înalt până la 1-2 m, care se cultivă

adesea ca şi arbust fructifer. • Tulpinile sunt viguroase, erecte, negricioase; • Lujerii sunt cenuşii-gălbui, pubescenţi, se exfoliază

în partea inferioară şi au miros neplăcut; • Mugurii sunt pedicelaţi, ovoizi, bruni până la

roşcaţi; • frunzele sunt cordiforme, cu 3-5 lobi triunghiulari,

neregulat dublu-seraţi; • florile sunt hermafrodite, campanulate, mari, aşezate în raceme; • fructele sunt bace sferice, negre, cu gust neplacut • Specie răspândită în Centrul şi Nordul Europei precum şi în zonele Central-Vestice ale Asiei. • La noi creşte sporadic din luncile înalte până în zonele montane, în ţinuturi reci (Transilvania,

Moldova); este considerat relict glaciar. • Rezistă bine la ger şi îngheţ, • are pretenţii mari faţă de umiditate. • Vegetează pe lăcovişti şi în depresiuni cu apă stagnantă; • suportă umbrirea. • Specie apreciată în farmacologie în boli de inimă şi stomac şi pentru fructele cu conţinut ridicat de

vitamine (C, A şi B).

Ribes uva-crispa (Ribes grossularia) - agriş

• Are aspect de tufă şi ajunge la înălţimea de 1,5 m; • tulpinile sunt foarte numeroase, au scoarţa cenuşie-brună şi se exfoliază în fâşii; • lujerii sunt tomentoşi, prevăzuţi pe internoduri cu numeroşi spini simpli, iar la baza frunzelor cu

spini trifurcaţi, uneori fără spini; • mugurii sunt ovoconici;

• frunzele sunt cu 3-5 lobi obtuzi, pe margine crenat-serate; • florile sunt mici, verzui, hermafrodite; • fructele sunt bace ovoid-globuloase, verzi-galbene sau roşii, glandulos-păroase sau glabre, au gust

acrişor şi sunt comestibile • Specia este indigenă, cu areal european, asiatic şi Nord-african. • La noi creşte sporadic în regiunea montană şi subalpină.• Preferă soluri cu substrat calcaros; creşte pe soluri scheletice. • Specia lăstăreşte şi marcotează. Se cultivă ca arbust fructifer, mai rar cultivat, ornamental.

Ribes rubrum - coacăz roşu • Este înalt de până la 1m, • lujerii cenuşii, glabri, • frunze subrotunde, cu 3-5 lobi obtuzi, dublu seraţi, • florile verzi-brune, grupate în racem, • fructe bace roşii • Specie indigenă, cu areal în Europa şi Asia. • La noi este întâlnită la marginea pădurii şi pe stâncării. • Se cultivă frecvent pentru bacele roşii.

Ribes petraeum - păltior • Are înălţimea de până la 2m cu tulpinile viguroase şi cu

scoarţa brun-închis; • lujerii sunt rotunzi, cenuşii, se exfoliază; • mugurii sunt conici, bruni, sesili; • frunzele sunt mari, cu 3-5 lobi triunghiulari, ascuţiţi,

marginea dublu-serată şi ciliată, pubescente numai pe dos, de-a lungul nervurilor;

• florile sunt hermafrodite, de culoare roşie sau roz, aşezate în raceme; • fructele sunt bace negre forte acre • Specie europeană, asiatică şi nord-africană, • sporadică la noi prin făgete şi molidişuri. Urcă până în subzona alpină inferioară, vegetetând în

locuri umbroase, pietroase şi umede. • Preferă solurile humifere, eutrofice, scheletice,

superficiale, contribuind la fixarea lor.

Ribes aureum - coacăz auriu, cuişor • Atinge înălţimi de până la 2 m, • lujerii sunt cenuşii-gălbui, lucitori, viguroşi, iar scoarţa nu

se exfoliază; • mugurii sunt alipiţi de lujer, ovoid-ascuţiţi, bruni, fin-păroşi; • frunzele sunt mici, trilobate, pe dos pubescente; • florile sunt hermafrodite, dispuse în raceme, au miros plăcut

de cuişoare; • fructele sunt bace negre-purpurii, lucioase, cu gust acrişor • Specie exotică, originara din America de Nord, cultivată la

noi în parcuri şi grădini.• Are cerinţe ecologice modeste, rezistă la ger şi secetă, fără

pretenţii faţă de sol, creşte şi pe soluri nisipoase, uşor sărăturoase.

• Este o specie de interes ornamental şi fructifer.

Familia PLATANACEAEGenul Platanus

Platanus x acerifolia (Platanus x hybrida ) - platan

• Arbore de dimensiuni mari, până la 30 m înălţime şi peste 1 m diametru. • Înrădăcinare este puternică, rădăcinile se dezvoltă mult lateral. • Tulpina este scurtă şi groasă, cu scoarţa caracteristică, se exfoliază în placi

mari, cenuşiu-gălbui; la unele exemplare bătrâne formează ritidom cenuşiu, mărunt crăpat.

• Coroana are ramuri groase, lujeri bruni-verzui, geniculaţi. • Mugurii sunt alterni, conici, cenuşii sau brun-roşcaţi, glabri. • Frunzele sunt mari, palmat-lobate, cu 3-5 lobi triunghiulari, întregi sau rar dinţaţi.• Florile sunt unisexuat-monoice, grupate în inflorescenţe mari, globuloase, pendente. • Fructul este compus (pluriachenă) sferică; rămâne pe arbore peste iarnă

• Arbore cu origine prezumtiv hibridogenă între Platanus occidentalis şi Platanus orientalis. • La noi este cultivat foarte mult în parcuri şi grădini, izolat sau în aliniamente. • Rezistă bine la ger; preferă soluri fertile, profunde, afânate, revene sau chiar umede; • poate vegeta şi pe soluri relativ uscate şi compacte. • Are temperament de lumină. • Are o creştere viguroasă; longevitatea este de câteva sute de ani. • Rezistă bine la fum, praf şi poluanţi.

Platanus occidentalis - platan occidental

• În America atinge înălţimi de 40 (50) m şi diametre de 3 m. • Scoarţa se exfoliază în plăci mărunte, mai ales în parţile superioare ale tulpinii şi pe ramuri. • Frunzele sunt mari, slab lobate, cu numai 3 lobi triunghiulari, rar 5, dinţaţi pe margine, pe dos slab

păroase. • Fructul este o pluriachenă cu vârful achenei rotunjit • Specia este originară din America de Nord. • La noi se întâlneşte rar, numai ca specie ornamentală. • Rezista bine la ger, iar staţiunile preferate sunt cele de lunci.

• Nu suportă apa stagnantă. • Fructifică anual şi abundent. Seminţele au putere germinativă mică. Longevitate 500-600 ani.

Platanus orientalis - platan oriental

• Arbore de până la 30 m înălţime, • scoarţa se exfoliază în plăci mari, lăsând cea mai mare parte a trunchiului netedă. • Frunzele au 5 lobi mici, cu marginea lobilor dinţat-lobulată, la bază sunt cuneate, pe dos cu smocuri

de perişori în axilele nervurilor.• Fructele sunt pluriachenă, grupate câte 3-4 pe un peduncul lung, iar perii de la suprafaţa capitulului

ies la suprafată, dându-i un aspect ţepos • Specia este originară din Grecia, Asia Mică şi Caucaz. • La noi este foarte putin cultivată, chiar în scop ornamental. • Necesită un climat moderat, cu multă căldură estivală, • prefera solurile bogate şi umede. • Este o specie cu valoare ornamentală deosebită, mai ales datorită

trunchiului cu scoarţa puternic exfoliată.• Este cultivat izolat pe alei şi străzi sau în forme tunse în

aliniamente.• Se obţine din seminţe sau marcote • Semănatul se face primăvara în pepiniere, după stratificarea

seminţelor (1-2 săptămâni).• Butăşirea se recomandă la hibridul Platanus x acerifolia; • butaşii se recoltează de la exemplarele foarte tinere, se confecţionează iarna şi se conservă până

primavara, când se plantează direct în pepinieră.

Sufamilia SPIRAEOIDEAE Familia ROSACEAEGenul Spiraea

Spiraea ulmifolia - cununiţă, taulă

• Arbust până la 2 m înălţime cu ramurile arcuite; • lujerii sunt geniculaţi, muchiaţi, bruni sau cenuşii, glabri; • mugurii sunt mici, ovoizi, stau departati de lujeri;

• frunzele sunt ovate sau ovat-lanceolate, acute, cu baza cuneată până la rotunjită, întregi în treimea superioară, în rest simple sau dublu-serate;

• florile sunt albe, grupate în raceme umbeliforme bogate, apar în mai-iunie; • fructele sunt folicule brune, glabre.• Specie eurasiatică care la noi apare spontan în zonele montane şi subalpine, • soluri calcaroase şi grohotişuri. • Se cultivă frecvent în scop ornamental, ca tufe izolate sau gard viu.• importanţă naturalistică, ornamentală şi pentru amenajarea terenurilor degradate sau pentru

consolidarea coastelor. • Spiraea salicifolia• Spiraea crenata• Spiraea x vanhouthei (S. cantoniensis x S. trilobata)

Subfamilia ROSOIDEAEGenul Rubus

Rubus idaeus - zmeur

• formează tufe cu tulpini numeroase, erecte, cu înălţimi de 1-2,5 m, cu vârful arcuit; • lujerii sunt geniculaţi, verzi, cu ghimpi pe tulpină, destul de deşi; • frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole pe tulpinile sterile de 1 an şi trifoliate pe

cele fertile; foliolele sunt ovate inegal, dublu-serate, glabre şi verzi pe faţă, albicioase, tomentoase pe dos;

• florile sunt mici, albe, grupate în raceme, apar prin mai-iunie; • fructul este o polidrupă globuloasă, roşie la maturitate, • este o specie indigenă, cu largă răspândire în ţinuturile temperate şi reci ale Europei şi Asiei. • La noi este o planta comună, din regiunea de dealuri până la munte. • Suportă bine gerurile şi îngheţurile, dar nu rezistă la secetă. • Preferă soluri afânate, permeabile, relativ acide, revene. • Are temperament de lumină. • Tulpinile devin mature în anul II. De obicei tulpinile nu trăiesc decât 2 ani, dar tufele se refac

viguros din lăstari şi drajoni. Fructifică abundent, mai ales în plină lumină. • Se cultivă ca specie de grădină sau în curţi. Se obţine din samânţă, butaşi sau prin marcotaj

(rezultate bune se obţin cu butaşi de rădăcină).

Rubus hirtus - mur târâtor, rugi • arbust târâtor, relativ scund, • tulpini roşietice-violacee, glandulos

păroase şi ghimpoase, cu ghimpi foarte înţepători;

• frunzele sunt trifoliate, mai rar cu 5 foliole, verzi şi iarna .

• Este foarte răspândit în Europa, ajungând până în Asia Mică şi Caucaz.

• Are pretenţii mari faţă de umiditatea atmosferică, • rezistă la ger şi îngheţ, • preferă soluri bogate, revene, umede.• Deşi este o specie semiombrofilă, dar se poate dezvolta şi în plină lumină.

Rubus caesius - mur de câmp • o specie subarbustivă, târâtoare, • tulpinile şi lujerii verzi-brumaţi, cu

ghimpi moi, scurţi, rari şi peri glanduloşi. • Frunzele sunt persistente, trifoliate, cu

foliole subţiri, lungi de 3-7 cm, pe margine dinţate, verzi pe ambele feţe.

• Florile albe, în corimbe scurte; • fructele sunt pluridrupe negre-albăstrui,

acrişoare, se maturează în august – septembrie.

• Este o specie indigenă, răspândită în Europa, Siberia şi Asia Centrală.

• La noi se întâlneşte la câmpie. Specia este eutermă – mezotermă, de soluri bogate dar care suportă soluri compacte.

Genul Rosa

Rosa canina - Măceş • Este un arbust de până la 2-3 m înălţime, cu ramuri arcuite, cu ghimpi puternici, recurbaţi, lăţiţi la

bază, comprimaţi lateral. • Lujerii sunt bruni-roşcaţi şi cu ghimpi foarte puternici, recurbaţi; • mugurii sunt mici, roşii. • Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 7 foliole oval-eliptice, cu margini simplu sau imperfect

dublu-serate, glabre pe ambele feţe. • Florile sunt roz-albe, terminale, solitare sau în perechi până la 3; • fructul este fals, multiplu, elipsoidal, cu numeroase achene mici, păroase .

• specie indigenă cu largă răspândire. Arealul său cuprinde Europa, Asia Mică, Centrală şi N Africii. • La noi este cea mai răspândită dintre speciile de Rosa. Este un arbust comun la dealuri şi în

regiunile montane, întâlnindu-se de la câmpie până la 1700 m.• Prezintă o amplitudine climatică mare, obişnuit se întâlneşte pe soluri uscate până la revene, suportă

bine solurile compacte şi chiar cele degradate. • Are temperament de lumină. • Pe lângă valoarea ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol, măceşul are importanţă pentru

fructele sale bogate în vitaminele C, D. • Se obţine din sămanţă, butaşi şi marcote. • Semănatul se face la sfârşitul verii, în august-septembrie sau primăvara, cu sămânţă stratificată. • Butăşirea se face cu butaşi cu călcâi, primăvara sau vara. Rezultate bune se obţin din marcotajul de

vară cu ramuri arcuite. • Rosa canina se utilizează ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor horticole de trandafiri. Se preferă

altoirea în ochi dormind în august – septembrie, efectuată la colet. Exemplarele altoite se acoperă complet cu pământ. Aceeaşi metodă se recomandă pentru obţinerea altor specii din genul Rosa.

Rosa gallica - măceş de câmp • arbust cu înălţimi mai mici, (0,5 – 1 m), cu stoloni

subterani şi tulpini aeriene, adesea târâtoare, din care pornesc ramuri ascendente.

• Lujerii sunt verzi sau roşcaţi, cu ghimpi inegali, drepţi sau arcuiţi, subţiri.

• Frunzele sunt pentate, eliptice, pieloase, rotunjit-obtuze la vârf, verzi- închis, lucitoare, aspre pe faţă, verzi-deschis, păroase, cu nervaţiuni proeminente pe dos.

• Florile sunt solitare, rar grupate câte 2-3, cu petale purpurii.

• Fructele sunt piriforme sau globuloase, de 1-1,5 cm, aspru păroase • Arbustul este originar din Europa Centrală, Sudică şi Asia Vestică, • la noi în regiunile de câmpie. Se întâlneşte şi în silvostepă şi sporadic urcă la deal. • Specie eutermă şi xerofită, de soluri bogate; preferă substrate calcaroase, dar suportă şi soluri

compacte. • Prezintă importanţă naturalistică, ornamentală şi în cosmetică

Rosa spinosissima - măceş • Este un arbust scund, uneori pitic, alteori până la 1 m, formând tufe cu tulpini numeroase, erecte. • Lujerii sunt subţiri, brun-închis sau bruni-roşcaţi, cu numeroşi ghimpi, inegali şi cu peri rigizi. • Frunzele imparipenat-compuse, cu 5-11 foliole, mai frecvent 7, mici eliptice sau subrotunde. • Florile sunt de obicei solitare, mari, albe, doar cu baza gălbui sau slab rozee. • Fructele sunt globuloase, de până la 1 cm diametru, negri-purpurii • Specie indigenă, cu răspândire în Europa şi Asia, întâlnită la noi de la câmpie până la munte,

preferenţial pe substrate calcaroase, în locuri însorite, cu soluri superficiale, scheletice.• În cultură se folosesc varietăţi horticole, unele dintre ele cu flori viu – colorate. Se poate folosi la

consolidarea versanţilor abrupţi.

SUBFAMILIA POMOIDEAEGenul Cydonia

Cydonia oblonga (C. vulgaris) - gutui• Este un arbust sau arbore de înălţime mică, până la 8 m. • Lujerii sunt verzi-gălbui la început, cenuşii-tomentoşi, mai târziu bruni-verzui, numai spre vârf

tomentoşi. • Mugurii sunt mici, lat conici, cenuşii-păroşi, alipiţi de lujer. • Frunzele sunt ovate sau eliptice, la vârf acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine

întregi, la început evident ciliate şi cenuşiu-tomentoase, inclusiv pe faţă, dar mai ales pe dos. • Florile sunt solitare, de culoare albă sau roz.

• Fructele poame sferice sau uşor piriforme, galbene-verzui, tomentoase, aromate

• Specie exotică, originară din Turkestan, Iran. • la noi se cultivă în toată ţara, mai ales la câmpie şi deal. • Necesită climă caldă şi locuri însorite, ferite de geruri şi îngheţuri; • preferă soluri fertile, permeabile, cu umiditate suficientă, • pe cele compacte şi uscate nu se dezvoltă corespunzător. • Temperament de lumină.• Cydonia oblonga lăstăreşte, drajonează şi marcotează bine. Maturaţie este anuală (în septembrie).• Se cultivă ca specie pomicolă sau ornamentală, izolat sau în garduri vii, putând fi tuns.• Se obţine din sămânţă sau pe cale vegetativă (butaşi de lujeri sau rădăcină). Se poate semana

toamna sau primăvara cu sămânţă stratificată 3-4 luni.

Genul Cotoneaster

Cotoneaster integerrima - bârcoace• Este un arbust erect sau târâtor până la 2 m înălţime, • lujerii gălbui-tomentoşi în tinereţe, apoi glabri, bruni-verzui, • mugurii mici, ovo-conici, păroşi îndepărtaţi între ei. • Frunzele ovat-subrotunde, de 1,5-4 cm lungime, cu vârful

scurt mucronat sau rotunjit, fin serate sau întregi, glabre pe faţă, pe dos la început alb-tomentoase apoi cenuşii-tomentoase.

• Florile albe sau roşietice, de tipul 5, stau dispuse în inflorescenţe nutante, cimoase, cu 1-4 (5) flori. • Fructele poame subrotunde, de 6-8 mm, glabre, roşii-purpurii, cu doi sâmburi • Arealul general include regiuni temperate eurasiatice. La noi apare sporadic în regiuni de coline şi

montane, în locuri uscate şi însorite, pe stâncării calcaroase.• Prezintă importanţă ca element naturalistic spontan şi ca specie de parcuri.

Cotoneaster nige - bârcoace • Arbust de până la 1,5-2 m înălţime, cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. • Frunzele asemătătoare cu ale speciei precedente, dar pe dos sunt alburii-tomentoase. • Florile roze, câte 3-12 în corimbe nutante. • Fructele globuloase, de 6-7 mm diametru, negre, glabre la maturitate, obişnuit. • Răspândită în Centrul şi Nordul Europei şi în Asia.• La noi este o specie rară, putând să apară din regiunea dealurilor până în cea subalpină. • Se instalează pe stâncării calcaroase, pe versanţii însoriţi, pe soluri scheletice superficiale.• Speciile de Cotoneaster sunt foarte apreciate în amenajările peisagere, au calităţi decorative

deosebite, se folosesc izolat, în grupuri sau masive. Formele târâtoare pot îmbrăca taluzurile.• Se pot obţine prin seminţe sau butaşi.

Malus sylvestris - măr pădureţ

• Este arbore de mici dimensiuni (mărimea a III -a) sau uneori arbust. • Tulpina este neregulat ramificată, scurtă, ritidom solzos, brun-

negricios, exfoliabil în plăci poligonale, mai mari decât la părul pădureţ. • Lujerii la început păroşi spre vârf, apoi glabri, bruni-închis,

adeseori spinoşi. • Mugurii sunt păroşi, bruni-roşietici; brahiblastele fructifere

numeroase. • Frunzele sunt alterne, lat ovate, eliptice sau subrotunde, vârful

brusc îngustat, baza rotunjită, marginile simplu sau dublu crenat-serate, peţiolul de 1-3 cm lungime, în tinereţe sunt scurt pubescente, apoi glabre, numai pe dos, în lungul nervurilor, slab pubescente.

• Florile sunt complete, hermafrodite, grupate în raceme umbeliforme, albe sau roze.• Fructele, poame cu caliciul persistent, globuloase sau ovoidale, de 2-2,5 cm

diametru, verzi-gălbui, astringente

• Este specie indigenă, răspândită în teritoriile cu climă temperată din Europa • La noi este o specie diseminata la câmpie şi deal, in luminisurile de la liziere sau din masiv.• Suportă bine climatul continental cu geruri aspre; preferă soluri permeabile, revene; este puţin

adaptată la soluri argiloase, compacte, uscate. • Are temperament mijlociu, dar suportă destul de bine umbrirea.• Puieţii sunt folosiţi adeseori ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură.

Pyrus pyraster - păr pădureţ

• Poate ajunge până la 20 m înălţime, dar uneori are dimensiuni arbustive.

• Tulpina are ritidomul solzos, slab brăzdat • coroana puternic ramificată cu ramuri spinoase şi numeroase

brahiblaste. • Lujerii sunt slab muchiaţi, brun lucitori, glabri. • Mugurii sunt ovoid-conici, vârful ascuţit, depărtat de lujeri, glabri

lucitori. • Frunzele sunt mici, 2-5 cm, lat-eliptice sau rotund-ovate, vârful acut,

baza rotunjită sau uşor cordată, pe margine întregi sau fin dinţat-serate, glabre, pieloase, pe faţă verzi-închis lucitoare, peţiolul cât limbul sau mai lung.

• Florile  sunt albe, aşezate în corimbe umbeliforme.

• Fructele sunt poame obovoidale sau globuloase, de până la 3 cm diametru, la vârf cu resturi de caliciu; la maturitate sunt verzi sau cafenii, astringente, înecăcioase

• Specia este indigenă, originară din ţinuturile temperate ale Europei şi Asiei; • la noi apare din silvostepă, până în zona dealurilor, prin luminişuri, păşuni împădurite etc.• Prezintă o amplitudine ecologică destul de largă, rezistă la ger şi spre deosebire de măr, suportă

soluri grele, compacte, supuse uscăciunii prelungite (semixerofit) precum cele din arboretele de cer şi gărnita.

• Are temperament de lumină, suportând însă şi o uşoară umbrire.• Lemnul este valoros prin coloritul său brun – roşcat, dens, omogen, rezistent. • Puieţii se folosesc ca portaltoi pentru obţinerea varietăţilor de cultură.• Rusticitatea ecologică recomandă părul pădureţ pentru utilizarea în culturi, pe terenuri degradate

sau perdele forestiere.

Sorbus aucuparia – scoruş de munte, sorb păsăresc

• Este un arbore de mici dimensiuni, până la 10 m (15-18 m) înălţime, frecvent specie arbustivă. • Tulpina este dreaptă sau sinuoasă, cu scoarţa exemplarelor tinere cenuşie-lucioasă, mai târziu cu

ritidom închis, brăzdat longitudinal. • Coroana este rară, globuloasă, • lujerii cenuşii, la început tomentoşi, apoi glabri, lucitori brun-roşcaţi; • mugurii necleioşi cu solzi negricioşi, mătăsos-păroşi, cel terminal mai mare, curbat. • Frunzele sunt imparienat - compuse, cu 9-17 foliole oblong-lanceolate acute sau obtuze, sesile, pe

margini acut-serate, pe dos glabre sau păroase, toamna se colorează frumos în roşu întunecat. • Florile sunt hermafrodite, complete, albe mici (1 cm diametru), grupate în corimbe erecte, terminale

multiflore.• Fructele sunt poame ovoide sau globuloase, roşii mai rar gălbui, cu seminţe alungite, roşietice

• Este o specie indigenă cu areal foarte larg în Europa până în Asia Mică. • La noi se întâlneşte mai ales la munte; urcă până în subzona alpină inferioară, dar coboară şi la

altitudini mai mici, până în câmpie.• Este o specie puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol, • preferă climat montan, rece şi umed, dar rezistă destul de bine şi la secetă. • Preferă soluri brune - acide, se instalează şi pe soluri scheletice, pietroase, uneori chiar în turbării. • Temperamentul speciei este moderat, de semiumbră –semilumină.• Fructifică abundent la vârste mici, lăstăreşte, mai rar drajonează. • Longevitate redusă, aproximativ 100 ani.• Lemnul, deşi este tare, omogen, rezistent, are puţine utilizări. • Are valoare silviculturală prin îmbunătăţirea conditiilor de sol din molidişuri şi mărirea stabilităţii

plantaţiilor de molid.

Sorbus domestica - scoruş

• Ajunge până la 15 (20) m înălţime şi prezintă ritidom solzos, ca părul pădureţ.• Lujerii sunt glabri-lucitori, cu o pieliţă exfoliabilă, cenuşie,

partea inferioară este măslinie-brun- roşcată. • Mugurii sunt cleioşi, glabri, numai spre vârf sunt slab păroşi;

sunt ovoizi-conici, verzi-gălbui, puţin depărtaţi de lujer, cei terminali mai mari.

• Frunzele imparipenat-compuse, cu 13-21 foliole sesile, lanceolate sau eliptic-alungite, întregi la bază, în rest acut-serate şi rahisul alb-păros.

• Florile de 1,5 cm diametru, albe-roşietice, tomentoase, grupate în corimbe terminale.

• Fructele sunt poame piriforme sau globuloase, de 2-4 cm diametru, de culoare verzui sau cafenii • Specie indigenă, răspăndită în sudul şi Centrul Europei, Asia Mică şi Nordul Africii. • La noi creşte sporadic în Subcarpatii Olteniei şi Munteniei, pe coline însorite şi mai rar în

Transilvania şi Dobrogea.• Preferă climate calde şi staţiuni ferite de extreme termice. Suportă bine uscăciunea, şi este tolerantă

faţă de sol. Este mai de lumina decât specia precedentă.• Lemnul este brun-roşcat, dens, omogen, căutat în industria mobilei.• Se foloseşte şi ca specie ornamentală în zona de deal.

Sorbus torminalis - sorb • Arbore de talie mare care ajunge până la 20-25 m înălţime, dar care uneori rămane arbustiv.• Scoarţa rămâne mult timp netedă, după care formează un ritidom cu solzi cu marginile desprinse de

pe trunchi. • Coroana este globuloasă sau ovoidală, cu frunziş bogat. • Lujerii sunt tomentoşi în tinereţe, apoi devin glabri, lucitori, bruni-cenuşii sau brun-roşcaţi. • Mugurii sunt globuloşi sau ovoid-globuloşi, cleioşi, glabri-lucitori, cu solzi verzi, cu o dungă brună

şi îngustă pe margine. • Frunzele sunt simple, lat ovate, de 5-10 cm lungime, cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari, neregulat-

seraţi, tot mai mici spre vârful frunzei. • Florile de 1-1,5 cm diametru, albe, cu receptacul tomentos, grupate în corimbe. • Fructele poame elipsoidale sau obovoidale, de 1,5 cm lungime, brune, albicios punctate, foarte tari

• Este o specie indigenă, cu areal asemănător cu cel al speciei anterioare. La noi apare ca specie diseminată în şleaurile de deal.

• Preferă regiunile cu clima caldă (submezotermă). • Creşte bine pe soluri bogate, cu umiditate constantă, aerisite şi evită solurile compacte. Rezistă bine

şi pe soluri calcaroase. Ca specie de subetaj, suportă bine umbrirea. • Lăstăreşte destul de activ, uneori drajonează. • Are longevitate redusă: 100-200 ani.• Lemnul prin calităţile sale – elastic, fin, omogen, rezistent- este foarte căutat în industria mobilei,

fiind considerat foarte valoros. • Participarea sa la constituirea şleaurilor de deal îi măreşte importanţa silviculturală.

Sorbus aria - sorb • Este un arbust sau arbore de mărimea a III -a, până la 10 (12) m înălţime,

• scoarţa mult timp netedă, cenuşie-închis şi coroana rară, ovoidal-globuloasă. • Lujerii sunt la început acoperiţi de un toment alb-cenuşiu, apoi glabri, de culoare brun-verzui sau

brun-roşcaţi. • Mugurii sunt ovoid-conici, acuţi, vâscoşi, depărtaţi de lujer, verzi, cu marginile albicios-ciliate. • Frunzele sunt simple, ovate sau eliptice, de 5-12 cm lungime, acute, la bază rotunjite, pe margine

dublu serate, cu 10-14 perechi de nervuri proeminente, pe faţă glabrescente, pe dos argintii-tomentoase.

• Florile sunt albe, dispuse în corimbe terminale de 5-8 cm diametru, argintiu-tomentoase.• Fructele sunt sferice sau ovoidale, roşii-portocalii, cu sepale persistente în vârf

• Este o specie indigenă, răspândită în Europa Centrala şi de Sud, Asia Mică şi Caucaz. • La noi se întâlneşte rar, din regiunea de deal până în zona montana inferioară, pe coaste calcaroase

şi însorite, pe soluri scheletice, în stâncării. • Rezistă relativ bine la uscăciune. • Are temperament de lumină.• Este o specie deosebit de decorativă datorită coloritului frunzelor şi florilor, cu posibilităţi de

introducere în parcuri şi grădini, de la câmpie la munte.• Se foloseşte izolat, în aliniamente sau în grupuri; florile, frunzele şi coloritul de toamnă al frunzelor,

sunt caractere apreciate în spaţiile verzi.• Se obţine din sămânţă. Se seamănă toamna cu seminţe descărnate sau primăvara, cu sămânţă

stratificată. Se poate înmulţi şi prin butaşi nelignificaţi.

Genul Crataegus

Crataegus monogyna - păducel, gherghinar, mărăcine • Este de obicei un arbust, rar arbore de mărimea a III -a, de 8-10 m înălţime.• Tulpina este neregulată, cu ritidom solzos, cenuşiu-brun, format de timpuriu. • Coroana este neregulată, • lujerii sunt glabri, bruni-roşcaţi sau bruni-verzui, cu spini de cca. 1 cm lungime, dispuşi lateral faţă

de mugure. • Mugurii sunt mici, globuloşi, brun-roşcaţi. • Frunzele sunt alterne, rombic-ovate, cu 3-7 lobi neregulaţi cu sinuri adânci, pe faţă glabre, cu

smocuri de peri pe dos la subsuoara nervurilor, coriace la maturitate. • Florile sunt complete, albe, stau în corimbe erecte (receptacul şi peduncul glabri). • Fructele sunt drupe false (poame), ovoide sau sferice de aproximativ 1 cm, roşii

• Specia este răspândită în Europa, Asia şi Africa de Nord. • La noi are un areal foarte larg, din silvostepă până în zona montană.• Dispune de o largă amplitudine ecologică, climatică şi edafică. • Rezistă bine la gerurile, îngheţurile şi uscăciunea din zona de câmpie, • supora totodată solurile compacte, superficiale, scheletice. • Are temperament de semilumină.• Este o importantă specie de subarboret, în pădurile de cvercinee şi în şleauri, humificând şi

protejând bine solul. • Poate fi considerată şi o specie decorativă prin abundenţa şi frumuseţea florilor. • Florile, frunzele şi fructele sunt folosite în industria farmacologică pentru conţinutul lor în vitamine.

Crategus oxyacantha (C. laevigata) - păducel

• Cel mai adesea este arbust, realizând până la 4-5 m înălţime. • Lujerii sunt scurţi, relativ groşi, cu spini puternici, de până la 1-1,5 cm lungime. • Frunzele sunt obovate, de 2-5 cm lungime; caracteristic, cu baza cuneată şi numai trei lobi (rar

cinci), obtuzi, îndreptaţi înspre înainte, pe margine serulaţi; pe faţă sunt verzi-lucitoare, la început păroase pe nervuri, apoi glabre, pe dos albăstrui-verzui.

• Florilesunt aşezate în corimbe multiflore, fiecare cu 2-3 stile; apar mai devreme decât la Crategus monogyna, prin mai.

• Fructele sunt drupe false globuloase sau elipsoidale, de 8-15 mm lungime, roşii, cu 2-3 sâmburi • Specia este răspândită în Centrul şi Sud-Estul Europei. • La noi creşte sporadic la câmpie şi coline, mai rar în zona montană.• Cerinţele ecologice sunt asemănătoare cu cele ale speciei Crategus monogyna.

• Se cultivă mai mult în scop ornamental în aliniamentele stradale sau ca exemplare izolate.

Crategus pentagyna - păducel negru

• Realizează înălţimi până la 5 m. • Lujerii cenuşii-bruni sau verzi-bruni, pubescenţi, nelucitori. • Frunzele au 3-7 lobi, despărţiţi prin sinuri profunde; lobii inferiori adeseori sunt perpendiculari pe

nervura mediană, pe faţă sunt verzi-închis, pe dos mai păroase.• Florile au caliciul, receptacul şi pedunculii lânos-tomentoşi. • Fructele sunt elipsoidale sau globuloase, negre-purpurii cu 5 sâmburi relativ mici • Specia este răspândită în sud-estul Europei, Asia Mică, Iran. • La noi se întâlneşte rar, în zonele din sudul ţării. • Este o specie iubitoare de căldură, rezistă la ger şi insolaţie, puţin pretenşioasă faţă de sol.

SUBFAMILIA PRUNOIDEAE Genul Prunus L.

Prunus spinosa - porumbar

• Arbust spinos, sub formă de tufă deasă, nu depăşeşte 3 (5) m înălţime, cu înrădăcinare profundă şi numeroase ramificaţii laterale.

• Scoarţa este cenuşie închis, puţin crăpată. • Lujerii sunt cenuşii, pubescenţi, cei laterali terminaţi cu 1 spin, brahiblaste numeroase, cu mai mulţi

muguri aglomeraţi spre vârf. • Mugurii sunt mici, de 1-1,5 mm, de obicei trei, aşezaţi unul lângă altul, cel mijlociu foliaceu, sferic şi

mai mic decât cei laterali (floriferi), ovoizi. • Frunzele eliptice sau alungit-obovate, de 2-4 cm, sunt la bază cuneate, crenat-serate, de regulă pe

dos, la maturitate, păroase.

• Florile sunt hermafrodite, solitare, pedicelate, albe, mici, de 1-1,5 cm, apar înaintea înfrunzirii. • Fructele sunt globuloase, erecte sau pendente de 1-1,5 cm diametru, negre-albăstrui-brumate, au un

gust astringent şi rămân pe ramuri până primăvara

• Este o specie indigenă, larg răspândită în Europa, Asia Mică şi Nordul Africii. • La noi apare în câmpie şi la deal, în păduri rărite, liziere, sub formă de tufişuri. • Are mare amplitudine adaptivă. • Suportă bine gerurile, îngheţurile ca şi uscaciunea din silvostepă si câmpie forestieră. • Este o specie xerofită (mezoxerofită). Suportă însă bine şi solurile cu umiditate ridicată din zăvoaie. • Este puţin pretenţios faţă de sol, tolerând bine solurile compacte sau scheletice supuse insolaţiei.

Este o specie pionieră.• Drajonează puternic şi are creştere înceată.• Poate fi folosit în ameliorarea terenurilor degradate. • Primăvara este decorativ prin flori. Se poate utiliza ca portaltoi pentru prun şi cais.

Prunus fruticosa (Cerasus fruticosa) - cireş pitic de Bărăgan, vişinel

• Arbust târâtor de până la 1 m înălţime, cu tulpini uneori târâtoare;

• lujeri brun-roşcaţi, glabri cu o pieliţă cenuşie; • muguri mici, îndepărtaţi de lujer • Frunzele de 2-2,5 cm lungime, sunt eliptic

obovate, obtuze la vârf, îngustate la bază, pe margini crenat-serate, verzi întunecate, lucitoare, glabre, cu peţioli de 5-12 mm lungime.

• Florile sunt albe, mici, de 1,5 cm diametru, câte 2-4 în fascicule umbelate, apar în aprilie-mai.

• Fructele sunt globuloase, de 1 cm diametru, roşii-închis, cu gust acrişor• Este o specie indigenă, răspândită în Europa Centrală şi Estică, până în Siberia.

• La noi apare sporadic în staţiuni xerofite (Dobrogea, Câmpia Munteniei şi Transilvania).• Este o specie xerofită, subtermofilă, subcalcicolă, puţin pretenţioasă faţă de sol.• Drajonează abundent. Prezintă doar importanţă naturalistică şi ornamentală.

Prunus cerasifera - corcoduş

• Prezintă o tulpină neregulată, scundă, până la 8 m înălţime, cu scoarţa cenuşiu-lucitoare, mult timp netedă, ce se exfoliază inelar.

• Lujerii subţiri, rotunzi, sunt verzi, uneori puţin roşcaţi, glabri, lucioşi, cei laterali terminaţi în spini. • Mugurii sunt bruni, mici, stau solitari sau colaterali câte 2-3.

• Frunzele sunt de 2-7 cm lungime, eliptic-ovate, la bază brusc îngustate, neregulat crenat-serate, slab pubescente pe dos numai pe nervura mediană.

• Florile sunt albe, solitare sau câte două, pedicelate, nepăroase, de cca. 2 cm, apar prin aprilie-mai, odată cu frunzele.

• Fructele sunt globuloase, de 2-3 cm lungime, glabre, roşii-brune, comestibile, se coc prin iulie

• Este o specie subspontană cu areal sud-est european, vest asiatic şi caucazian.

• La noi se întâlneşte frecvent în regiuni de câmpie şi coline, în sudul şi sud-vestul ţării.

• Este o specie puţin pretentioasă, rezistă la secetă şi ger; suportă solurile uscate, pietroase sau argiloase, compacte.

• Are temperament de lumină.• Prezintă o varietate cu mare valoare ornamentală: Prunus

cerasifera var. pisardii (Carr.) CK.Schneid. – corcoduş roşu cu lujeri întunecat - purpurii, frunze purpurii – vineţii, flori roz, înflorire abundentă, fructe roşu închis.

• Corcoduşul fructifică des şi de timpuriu. Lăstăreşte puternic.• Se foloseşte la înfiinţarea perdelelor de protecţie şi la ameliorarea terenurilor degradate.

Prunus avium (Cerasus avium) - cireş pădureţ, cireş sălbatic

• Este un arbore înalt de până la 20-25 m, cu tulpina dreaptă şi scoarţa caracteristică, netedă, brună-violacee, lucitoare, ce se exfoliază în fâşii circulare;

• la bătrâneţe are ritidom gros, negricios, bine dezvoltat numai la bază. • Coroana, ovoidală sau piramidală, este constituită din ramuri lungi, de obicei erecte.

• Lujerii sunt zvelţi, puţin muchiaţi, glabri, cenuşii sau bruni-roşcaţi, lucitori, acoperiţi cu o pieliţă care se desface.

• Mugurii sunt alterni, bruni-cenuşii, solzoşi, stau îngrămădiţi spre vârful lujerului.

• Frunzele sunt oblong-ovate, lungi de 8-15 cm, acuminate, pe margini neregulat dublu-crenat-serate, pe faţă mate, glabre şi puţin aspre (rugoase), pe dos slab pubescente, la bază cu 1-2 glande roşcate, prinse pe peţioli de până la 5 cm lungime.

• Florile albe, de 2,5-3,5 cm diametru, sunt dispuse în fascicule umbelate câte 3-6 pe pedunculi de 3-5 cm lungime, erecţi sau nutanţi; păstrează la baza pedunculului solzii persistenţi ai mugurelui; apar în aprilie-mai, înaintea frunzelor.

• Fructele sunt drupe globuloase, de 1 cm diametru, pedunculate, de culoare roşie-închis spre negricios, lucitoare, cu gust dulce-amărui

Areal Arbore indigen cu areal larg răspândit în Europa, Siberia, Asia Mică, Irak, Africa de Nord .

• La noi creşte diseminat în zona colinară, însă coboară şi la câmpie, în zonele cu umezeală dar poate urca şi la munte până la 1000 m altitudine.

Cerinţe ecologice. • Este o specie foarte pretenţioasă faţă de condiţiile staţionale. Se instalează pe versanţi însoriţi, pe

soluri fertile, bogate (specie eubazică, eutrofă), suficient de umede, permeabile, aerisite, bine drenate, cu sezon lung de vegetatie (subtermofilă-mezotermă).

• Evită solurile grele, mlăştinoase, sărăturate.• Are temperament de lumină.

Insuşiri biologice • Fructifică de timpuriu, la 8-10 ani, anual şi abundant. • Se poate regenera prin lăstari. Longevitate este de 100 de ani.

Importanţa • speciei rezidă prin valoarea lemnului, cu un duramen brun-roscat, dur, greu ce se lustruieşte frumos,

fiind apreciat în industria mobilei. • Nu are durabilitate mare la variaţii ale umidităţii din aer şi sol. • Este apreciat şi pentru valoarea alimentară a fructelor. • Poate fi considerat şi un valoros arbore ornamental, impresionănd prin abundenţa şi frumuseţea

florilor.Prunus mahaleb (Padus mahaleb) - vişin turcesc

• Este un arbust până la 7 m înălţime cu tulpină scurtă, strâmbă. • Coroana rară, larg-rotunjită, are ramurile divergente; • lujerii sunt subţiri, cilindrici, măslinii, cu o pieliţă cenuşie-gălbuie, numai la vârf pubescenţi; prin

zdrelire lasă miros aromat. • Mugurii sunt ovo-conici, bruni-gălbui cu vârful pubescent, depărtaţi de lujeri.• Frunzele sunt de 3-6 cm, lat-ovate sau rotund-ovate, scurt acuminate, fin crenate, verzi-lucitoare pe

faţă, verzi palid pe dos şi peri în lungul nervurii principale pe dos; peţioli de 1-2 cm lungime. • Florile mici, de până la 1,5 cm diametru, sunt albe, mirositoare, în corimbe sau raceme erecte,

scurte, de cca. 4 cm; apar prin aprilie, odată cu înfrunzirea. • Fructele sunt negre, globuloase, de cca. 6 mm diametru, foarte amare, dar comestibile • Este un arbust indigen,originar din Europa centrală şi de S, din Spania până în Caucaz şi Asia Mică. • La noi, se află la limita nordică a arealului său, fiind întâlnit sporadic în Banat şi Dobrogea, pe

coaste însorite, calcaroase, supuse uscăciunii.

• Este o specie termofilă, rezistând bine la ger, îngheţuri şi secetă. Are pretenţii mici faţă de sol, putând creşte pe soluri scheletice, bogate în calcar, uscate.

• Are temperament de lumină. • Fructifică des şi abundent, lăstareşte şi drajonează slab. • Are creştere activă în primii ani (la 2-3 ani poate atinge 2-3 m înălţime), ulterior creşterea slăbind

considerabil. • Este un arbore decorativ, înfloreşte abundent. Se poate folosi ca portaltoi pentru alte specii de

Prunus.

Prunus padus – mălin

• Este un arbore cu înalţimi de până la 15 m, cu tulpină dreaptă sau sinuoasă, cu scoarţa netedă, cenuşie, negricioasă şi coroana deasă, umbroasă.

• Lujerii sunt viguroşi, bruni-lucitori, uşor pubescenţi sau glabrescenţi, cu lenticele gălbui; la zdrelire lasă miros neplăcut caracteristic.

• Mugurii sunt mari, 6-10 mm lungime, fusiformi, alipiţi de lujeri, dar cu vârful depărtat, bruni, lucioşi, cel terminal evident mai mare decât cei axilari

• Frunzele sunt eliptice sau ovate, de 6-12 cm lungime, brusc acuminate, la bază rotunjite, acut-serate, groase, uşor zbârcite din cauza nervaţiunii proeminente; pe dos sunt cenuşii-albastrui-verzui, cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor şi la bază două glande roşii, mari.

• Florile sunt albe, de cca. 1,5 cm diametru, grupate în raceme multiflore (15-35), alungite, de regulă pendente, de 10-15 cm lungime, plăcut mirositoare, apar în luna mai. Fructele sunt globuloase, mici de 6-8 mm, diametru, negricioase, amărui, necomestibile

• Este o specie indigenă, cu arie mare de răspândire în toata Europa, ajungând până în Siberia

• La noi este specie de câmpie şi deal, însă poate urca şi în regiuni montane pe piemonturile cu soluri umede.

• Preferă solurile bine aprovizionate cu apă (specie mezohigrofită), fertile, bogate în baze de schimb; • preferă locuri umbrite, însă uneori se instalează în plină lumină.• Lăstăreşte şi drajonează viguros. • Are o creştere activă şi o longevitate de 70-80 ani.• Datorita florilor şi coloritului de toamnă al frunzelor, este mult apreciat ca arbore ornamental.

Prunus serotina – mălin american

• Este un arbore de până la 20 m înălţime, cu ritidom solzos, brun-roşcat sau brun-cenuşiu. • Coroana are numeroase ramuri scurte, în unghi ascuţit. • Lujerii sunt roşii-bruni, glabri, lucitori, cu numeroase lenticele proeminente şi o peliţă cenuşie,

exfoliabilă, la zdrelire lasă un miros neplăcut, pătrunzător. • Mugurii sunt bruni-roşcaţi, ovoid-alungiţi şi depărtaţi de lujer. • Frunzele sunt oblong-lanceolate, de 5-12 cm lungime, cuneate, fin-crenate-serate, pe faţă glabre,

lucitoare, pe dos verzi-deschis şi ruginii-păroase de-a lungul nervurii mediane; peţioli de 5-25 mm lungime, cu glande nectarifere .

• Florile sunt albe, mici până la 1 cm, aşezate în raceme cilindrice, înguste, pendente, lungi de 5-12 cm, apar prin mai-iunie.

• Fructele sunt drupe globuloase, de 8-10 mm diametru, brune-negricioase la maturitate; se coc prin august-septembrie şi sunt comestibile, dulci-amărui.

• Este un arbore originar din estul Americii de Nord, introdus la noi în parcuri şi în culturi pe nisipuri.

• Prezintă o bună adaptare climatică şi edafică, rezistând bine la ger îngheţuri şi secetă. • Preferă soluri profunde, bogate în humus, dar se adaptează şi pe soluri sărace. Evită solurile cu

exces de umiditate. • Fiind destul de rezistentă la umbrire, este indicată ca specie de subetaj.• Periodicitatea fructuaţiei este anuală şi abundentă. • Lăstăreşte şi drajonează puternic, cu creştere rapidă numai în tinereţe.• Lemnul este roşietic, cu alburn îngust, tare dens, apt pentru mobilă sau placări interioare. Fructele

conţin zahăr şi vitamina C. • Este şi o valoroasă specie ornamentală.

ORDINUL FABALES (LEGUMINOSALES)Familia LEGUMINOSAESubfamilii: Mimosoideae - Albizzia julibrissin Cesalpinoideae Papilionatae

Cercis siliquastrum - arborele Iudei

• Realizează până la 10 m înălţime. • Scoarţa este negricioasă, cu crăpături fine, longitudinale şi transversale. • Lujerii geniculaţi, bruni-roşcaţi, au numeroase lenticele mici; • mugurii sunt ovoid-ascuţiţi, alipiţi de lujer, pubescenţi, solitari sau câte 2-3 suprapuşi. • Frunzele sunt simple, reniforme (7-12 cm), cu baza adânc cordată, au marginea întreagă, glabre,

lung peţiolate (4-6 cm).

• Florile zigomorfe, roz-violacee, de cca.2 cm lungime, sunt dispuse câte 3-6 în fascicule sesile; apar pe lujerii mai bătrâni sau pe tulpină (cauliflorie); apar prin aprilie înaintea frunzelor.

• Fructele sunt păstăi, deshiscente, de 7-10 cm lungime, tari şi negricioase, rămân mult timp pe arbore

• Specie exotică, originară din sudul Europei, Crimeea şi vestul Asiei. • A fost introdusă la noi numai în parcuri şi grădini.• Are nevoie de un sezon lung de vegetaţie; • suportă bine seceta; creşte bine în staţiuni cu soluri fertile, afânate. Este sensibil la ger, necesită

adapost în tinereţe. • Specia este de lumină – semiumbră.• Se reface uşor prin lăstari. Este un foarte interesant arbore ornamental, introdus la câmpie şi la deal.

Gleditsia triacanthos - glădiţă, roşcov sălbatic, plătică

• Arbore de până la 45 m înălţime în ţara de origine. La noi, în culturile făcute mai ales prin parcuri, nu depăşeşte obişnuit 20 m.

• Tulpina este destul de dreaptă cu ritidom solzos şi înrădăcinarea foarte bogată. Coroana este rară, luminoasă cu lujeri netezi, fin striaţi, glabri, lucitori, brun-roşcaţi sau verzui; pe ramuri sau chiar pe tulpină prezintă spini caracteristici, foarte lungi, de până la 10 (15) cm, simpli sau ramificaţi, mai ales trifurcaţi, rigizi, proveniţi din transformarea lujerilor.

• Mugurii sunt mici, ascunşi în cicatrice ori în scoarţă, nuzi sau cu puţini solzi, suprapuşi câte 2-5. • Frunzele sunt alterne, de până la 20-30 cm lungime, simplu paripenat-compuse, cu 20-24 foliole, pe

lujerii lungi şi dublu paripenate cu 10-16 perechi de foliole, pe lujerii scurţi. Foliolele sunt oblong-lanceolate mai mici decât la salcâm, de 2.0-3.5 cm lungime, mărunt şi neregulat crenate, opuse sau imperfect opuse.

• Florile sunt poligame sau dioice, mirositoare, dispuse în raceme axilare, înguste de 5-7 cm lungime, sesile şi apar mai târziu decât la salcâm, prin mai-iunie.

• Fructele sunt păstăi, mari de 30-40 cm lungime şi 3-4 cm lăţime, brune-roşcate, lucitoare, turtite, indehiscente, răsucite longitudinal, rămân pe arbore iarna.

• Seminţele sunt brune-roşcate-lucitoare, subrotunde, slab turtite, au tegument tare, pietros, înconjurate de un miez cărnos, dulce

•

• • Specie originară din America de Nord, unde arealul său coincide parţial cu arealul salcâmului, cu care se aseamănă în privinţa cerinţelor climatice.

• Se dezvoltă bine în regiuni calde (eutermă), cu sezon de vegetaţie lung, neexpuse îngheţurilor timpurii.

• Faţă de sol se comportă diferit, rezistând bine pe terenuri inundabile cu soluri argiloase, compacte, semihalofile dar suportă şi seceta puternică.

• Tolerează mai bine decât salcâmul solurile carbonatate. • Are temperament de lumină dat mai redus decât salcâmul. • Fructifică devreme la 8-10 ani, anual şi abundent. Lăstăreşte bine şi drajonează mai slab decât

salcâmul. Longevitatea este de100-150 ani. Creşte activ în tinereţe însă mai puţin decât salcâmul.. • Lemnul este tare, greu, durabil în pământ, cu utilizăâri reduse. Se foloseşte în terenuri degradate,

perdele de protecţie şi ca specie ornamentală., în garduri vii.• Înmulţire: prin seminţe forţate înainte de semănare, se ţin în apă fierbinte sau 5-10 minute în apă la

aproximativ 100◦C şi apoi 10-12 ore în apă cu temperatura se 60-70◦C. Sophora japonica - salcâm japonez, soforă

• Arbore de până la 20-25 m înălţime, cu scoarţa netedă, de un verde închis, caracteristic, mai târziu cenuşie, care se transformă de timpuriu în ritidom subţire.

• Coroana este destul de largă şi deasă, în special la arbori izolaţi. • Lujerii sunt rotunzi, verzi, glabri, cu miros neplăcut sub scoarţă. • Mugurii sunt alterni, mici, nuzi, ascunşi în cicatricea în formă de potcoavă cu trei urme fasciculare. • Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, de 15-25 cm lungime, cu 7-11 foliole, ovate sau ovat-

lanceolate, la bază rotunjite, pe margini întregi, pe faţă verde-închis, lucitoare, iar pe dos glauce şi alipit-pubescente; se deosebesc uşor de cele de salcâm, având vârful ascuţit.

• Florile sunt grupate în panicule terminale, erecte, rare, lungi de 15-35 cm lungime, albe-verzui, mirositoare şi nectarifere, apar târziu, în iulie-august.

• Fructele sunt păstăi verzi, indehiscente, pedunculate, lungi de 5-10 cm, polisperme cărnoase şi strangulate între seminţe. Seminţele sunt ovate, negre, au 8-10 mm lungime

• Este o specie exotică, originară din China, Coreea şi Japonia. La noi se cultivă destul de frecvent prin parcuri şi în aliniamente.

• Nu supotă seceta şi este sensibil la ger, mai ales în tinereţe.

• Este putin exigentă faţă de sol, preferând solurile uşoare,profunde, revene. Suportă bine poluarea. Are temperament de lumină.

• Înfloreşte şi fructifică abundent de la vârste mici. Este bine apreciată ca specie ornamentală.

• Se foloseşte cultivat izolat, în grupuri sau la marginea masivelor. Nu este indicat ca arbore de alei deoarece fructele cărnoase murdăresc şi se alunecă pe ele.

Genista tinctoria - drobiţă • Subarbust de până la 0,5 m înălţime, cu tulpinile erecte,

subţiri, verzi, îngust-muchiate, păroase. • Frunzele sunt simple, lanceolate până la eliptice, de 1-4 cm

lungime, păroase pe margini şi pe dos cu nervuri evidente. • Florile sunt galben-aurii, în raceme aglomerate la vârful

lujerilor cu caliciu persistent. • Fructele sunt păstăi turtite, de 2-3 (5) cm lungime şi 3-4 mm

lăţime, glabre, cu marginea uneori curbată. Seminţele în număr de 5-10, sunt mici, turtite, verzi (figura ).

• Specie indigenă, răspândită în Europa şi Asia de Vest. La noi creşte de la câmpie până la munte, în subzona alpină inferioară, la marginea pădurilor, în luminişuri, pe stâncării, pe coaste însorite, în staţiuni diverse.

• Creşte pe soluri nisipoase, acide, până la compacte, argiloase, pseudogleizate, neutre. Rezistă bine la ger şi secetă.

Laburnum anagyroides (Cytisus laburnum) - salcâm galben

• Arbore mic de până la 6-7 m înălţime, cu scoarţa măslinie. • Lujerii sunt verzi-cenuşii, cu peri alipiţi, cenuşii-argintii; mugurii sunt mari, conici, alb-cenuşii,

păroşi. • Frunzele sunt trifoliate, cu foliole eliptice, de 3-8 cm lungime, pubescente în tinereţe cu peţioli lungi

de 5-8 cm lungime. • Florile sunt mari, de 2 cm, galbene-verzui, dispuse în ciorchini pendenţi, lungi de până la 30 cm

lungime; se desfac în mai-iunie, sunt melifere, foarte decorative. • Fructele sunt păstăi, de numai 5 cm lungime, cenuşii-gălbui, alipit pubescente, au 3-7 seminţe mici;

se coc în august

• Este o specie indigenă, originară din Europa Sudică, spontană sau subspontană în Oltenia şi în Defileul Dunării.

• Este extinsă mult în parcuri, în toate regiunile ţării.• Este o specie termofilă, destul de rezistentă la ger; puţin exigentă faţă de sol, se adaptează şi pe

soluri compacte, uscate. • Are temperament de lumină.• Rezistă bine la ger, secetă, fum. Lăstareste bine, uneori drajonează.• A fost introdusă până în regiunile montane ca arbust ornamental pentru frumuseţea racemelor

florale. Poate fi folosită ca specie de subarboret în zonele marginale ale perdelelor de protecţie.

Cytisus scoprarius - mătură verde, mături

• Este un arbust de până la 2 m înălţime, cu tulpini tufoase, erecte şi dese, ramuri verzi, subţiri şi 5 aripat muchiate, care la început au un miros de urzici strivite, iar după uscare se înegresc.

• Mugurii sunt mici, subglobuloşi. • Frunzele sunt alterne, mici, de 1-2 cm lungime, trifoliate, peţiolate sau subsesile; cele de la vârful

lujerilor tineri unifoliate şi sesile; cad înainte de sfârşitul verii. • Florile sunt galbene-aurii, de cca.2 cm lungime, aşezate pe ramuri câte 1-2. • Fructele sunt păstăi relativ mari, de cca. 4 cm lungime, negricioase, pe margini lung-ciliate, cu peri

albicioşi

Amorpha fruticosa - salcâm mic, amorfă • Este un arbust, obişnuit de cca. 1-3 (maximum 5-6) m înălţime, cu înrădăcinare bogată, mult extinsă

lateral şi tulpini zvelte. • Lujerii sunt verzui, nespinoşi, dispers păroşi sau glabri. • Mugurii sunt gâtuiţi la bază, câte 2-3 suprapuşi, depărtaţi de cicatrice. • Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, au 11-25 foliole, eliptice sau ovat-eliptice, rotunjite şi

mucronate la vârf, pe dos fin pubescente sau glabre, scurte, de 1,5-4 cm lungime; înfrunzeşte târziu, la sfârşitul lunii mai.

• Florile sunt mici, terminale, în spice, raceme erecte, bogate, de 10-20 cm lungime, de culoare liliachie; sunt melifere, şi apar în iunie-iulie.

• Fructele sunt păstăi mici, sub 1 cm lungime (0,7-0,9 mm), slab curbate, glandulos verucoasă, indehiscentă. Seminţele sunt alungite, de cca. 0,3-0,5 cm, brune, lucitoare, preferate de fazani

• Este o specie exotică, originară din America de Nord. • Din culturile iniţiale făcute la noi, s-a răspândit mai ales prin zăvoaie, pe talazuri de drumuri şi căi

ferate, devenind sălbatică. • Este adaptată la climate calde, cu sezon de vegetaţie lung, ferit de îngheţuri timpurii. • Se acomodează cu umiditatea scăzuta din sol, vegetează bine pe soluri erodate, nisipoase şi chiar în

staţiuni inundabile. • Este introdusă ca plantă ornamentală, ca gard viu sau în perdele de protecţie.• Fructifică de la 2-3 ani, se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă. Lăstăreşete şi drajonează

puternic, devenind invadantă.• Prezintă interes pentru că se adaptează pe terenuri degradate, pe care le consolidează.

Wisteria sinensis - glicină

• Liană căţărătoare cu tulpini până la 20 m lungime. • Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, cu 7-11 foliole, de 6-8

cm, lung acuminate şi cu margine întreagă. • Florile sunt albastre-violacee, mirositoare, dispuse în ciorchini

pendenţi, de 15-20 cm lungime, apar mai-iunie. • Fructele, păstăi dehiscente, foarte tari, de10-15 cm lungime, brun-

catifelate, au cu 1-3 seminţe turtite şi rotunde, de cca. 1,5 cm • Specie origiară din China şi Japonia, frecvent folosită la noi pentru

decorarea zidurilor, pergolelor, la câmpie, deal şi în regiunile submontane.

• Este iubitoare de căldura şi pretenţioasă faţă de sol. Fiind o plantă decorativă frumoasă, viguroasă şi plăcut mirositoare, i se acordă mare atenţie în cultura ornamentală.

Robinia pseudacacia - salcâm

• Arbore de mărimea I, în condiţii staţionale favorabile atinge înălţimea de până la 25-30 (35) m şi grosimea de 80-100 cm. Pe solurile nisipoase, profunde, rădăcina se dezvoltă puternic în adâncime, ajungând cu pivotul până la 1-2 m sau chiar mai jos; în acelaşi timp, se ramifică mult lateral, întinzându-se la mari distanţe de trunchi (cca. 20 m).

• Tulpina este dreaptă iar la exemplarele izolate devine adeseori strâmbă, înfurcită şi noduroasă.• Scoarţa formează de timpuriu cu un ritidom foarte gros, adânc brăzdat longitudinal, care la

maturitate reprezintă până la 20% din volumul total şi conţine o cantitate mare de substanţe minerale. Coroana este largă, rară, foarte luminoasă, acoperind extrem de slab solul.

• Lujerii sunt muchiaţi, bruni-roşcaţi sau măslinii, glabri, spinoşi. Spinii rigizi, perasistenţi, bruni-roşietici, proveniţi din modificarea stipelelor, sunt aşezaţi câte doi, simetric de o parte şi de alta a cicatricei frunzei. Mugurii sunt alterni, foarte mici câte 3-4, ascunşi în cicatricea frunzei.

• Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 9-19 foliole, scurt peţiolate, eliptice sau ovate, de 2,5-4,5 (6) cm lungime, subţiri, glabre, la vârf rotunjite, emarginate, mucronate, pe margini întregi, pe faţă verzi, pe dos cenuşiu-verzui.

• Florile papilionate, albe, sunt foarte puternic şi placut mirositoare, melifere. Infloreşte relativ târziu, prin mai-iunie, formând inflorescenţe (raceme) bogate, de 10-25 cm lungime, la început erecte, apoi pendente.

• Fructele sunt păstăi scurt pedicelate, de 5-10 cm lungime, 1-2 cm lăţime, turtite de culoare brun-roşcată, dehiscentă cu două valve. Seminţe reniforme, au tegument foarte tar

• Specia este originară din America de Nord, cu areal destul de restrâns .

• În Europa a fost introdusă în 1601, în

Franţa, ca arbore ornamental, de Jean Robin.

• La noi este cunoscută din 1750 ca arbore de parc. S-a naturalizat destul de repede, de la

câmpie până în regiuni montane inferioare, devenind subspontan. • Are o plasticitate ecologică remarcabilă, s-a acomodat în Europa în climate

mai uscate şi mai reci decât în arealul natural. Specie subtermofilă, necesită sezon lung de vegetaţie şi suficientă căldură estivală care să-i permită lignificarea lujerilor.Optimul său de vegetaţie la noi la găsit în stepă şi silvostepă, la temperaturi medii anuale de 9-11 grade C. Rezistă bine la ger, dar suferă de îngheţuri timpurii, dacă nu se lignifică lujerii.Adesea, este vătămat de polei şi vânt. Vegetează bine pe soluri uşoare, permeabile, chiar pe nisipuri. Sunt contraindicate solurile argiloase, compacte, bătătorite, cu conţinut de carbonaţi pe profil. Este un consumator mare de elemente minerale, epuizând solul, cu consecinţe asupra creşterii.

• Este o specie heliofilă, suportând o uşoară umbrire laterală. Plantaţiile de salcâm modifică prea puţin climatul interior; sub coroana transparentă, luminoasă, caldura, lumina, precipitaţiile ajung în sol în cantităţi apropiate de cele din mediul liber.

• Fructificaţie este timpurie, izolat la 5-7 ani, anuală şi abundentă. Seminţele se împrăştie din septembrie-octombrie, până în februarie-martie; germinează greu la noi doar după forţare. Se regenerează pe cale vegetativă din lăstari şi mai ales drajoni. Drajonii sunt mai longevivi şi mai sănătoşi decât lăstarii. Exemplarele din lăstari cresc repede în tinereţe în condiţii optime, în primul an poate atinge câţiva metri; la 5 ani poate avea peste 10 m înălţime. Longevitate nu depăşeşte 100 - 120 ani, în condiţii ecologice bune.

• Datorită înrădăcinării viguroase, consumului mare de apă şi substanţe nutritive, foarte puţine specii lemnoase se pot menţine în asociaţie cu salcâmul.

• Este o specie polimorfă cu numeroase varietăţi şi forme: • Robinia pseudacacia var. Umraculifera - coroana subglobuloasă, deasă, ramuri nespinoase, rar

înfloreşte

• Robinia pseudacacia var, Inermis – fără spni • Robinia pseudacacia forma Bessoniana - coroana globuloasă spre ovoidă, relativ deasă, lujerii pierd

spinii de timpuriu. • R. pseudacacia var. rectissima cu trunchiul foarte drept, cilindric, bine elagat. În sudul • Olteniei a fost descrisă o varietate asemănătoare cu rectissima numită R.p. var. Oltenica cu petale

rudimentare şi creşteri impresionante.• Specia are o valoare silviculturală mare prin capacitatea sa de a fixa nisipurile "zburătoare" din

zona Olteniei, acolo unde alte specii nu cresc şi de a pune stăpânire pe sol oriunde condiţiile staţionale nu-i sunt limitative. Este folosit la înfiinţarea de perdele de protecţie sau la terenuri degradate.

• Lemnul are duramen bine dezvoltat, este greu, dur, foarte durabil chiar şi la alternanţe de umiditate din sol. Are multiple utilizări în gospodării dar crapă uşor la uscare, limitând utilizările industriale. Are mare valoare meliferă dar şi ornamentală prin inflorescenţele sale abundente şi plăcut mirositoare.

Caragana arborescens - caragană

• Este un arbust tufos, cu înălţimea ce nu depăseşte 6 m şi înrădăcinarea profundă, lungă de peste 2 m ; pe rădăcini se găsesc bacterii fixatoare de azot atmosferic.

• Tulpinile şi ramurile sunt groase, îndreptate în sus; • lujerii groşi, pubescenţi, cu pieliţă cenuşie ce se exfoliază şi cu numeroas brahiblaste. • Mugurii sunt mici, conici, ciliaţi, la bază cu 2 stipele persistente, ascuţite. • Frunzele, paripenat -compuse, cu 4-6 perechi de foliole, mici, eliptice, la vârf rotunjite şi mucronate;

rahisul, lung de 30-70 mm, se termină într-un vârf moale. • Florile sunt galbene-aurii, cu caliciu tubulos, mari până la 2 cm, aşezate solitare sau în buchete

umbelate de până la patru, pe pedunculi lungi de 2-4 cm. • Fructele sunt păstăi, liniar-cilindrice, de 4-5 cm lungime, la capete îngustate; se deschid pe măsură

ce se coc iar după maturaţie se răsucesc, aruncând seminţele, care sunt brune, aproape sferice, de 2-4 mm lungime (figura ).

• Specie exotică, originară din Siberia şi Manciuria. La noi este plantată în parcuri. In Dobrogea şi Moldova este subspontană. Rezistă la ger şi secetă, se adaptează pe soluri diferite, de la nisipuri la cernoziomuri, pe terenuri sărăturoase.

• Se poate folosi plantată în perdele de protecţie de pe nisipuri.

ORDINUL RUTALESFamilia SIMAROUBACEAE Genul Ailanthus

Ailanthus altissima (A. glandulosa) - cenuşer, fals oţetar • Este un arbore care la noi atinge 15-20 m înălţime iar în ţara de origine China până la 30 m.• Are tulpină scurtă, ramificată, cu scoarţa netedă, cenuşie-deschis, fin crăpată; crăpăturile sunt

albicioase, iar prin strivirea scoarţei se degajă un miros greu Are coroana rară. • Lujerii sunt foarte viguroşi, bruni, cu lenticele mari, scurt pubescenţi sau glabri şi măduvă largă,

brună-portocalie.• Mugurii mici, tomentoşi, sunt aşezaţi în partea superioară a unei cicatrice mari, în formă de scut.• Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, foarte mari, de 45-70 cm lungime, cu miros urât, cu

11-25 foliole peţiolate, de 6-12 cm lungime, la bază trunchiate şi cu 1-2 (4) dinţi glanduloşi.• Florile poligame sunt mici, sub 1 cm diametru, verzi sau gălbui, dispuse în panicule erecte, laxe, de

15-20 cm lungime.

• Fructele sunt compuse din 1- 6 samare libere, oblongi, de 3-4 cm lungime, brun-roşcate la coacere, mai târziu brun-gălbui; fiecare samară constă dintr-o aripioară răsucită, transparentă, ştirbită la mijloc pe una din laturi, în dreptul seminţei aşezate central

Areal• Arbore originar din China, care, la noi, este cultivat destul de des, mai ales în sudul ţării, unde a

devenit subspontan. Cerinţe ecologice.

• La noi, specia este sensibilă la ger şi la îngheţuri timpurii care afectează lujerii nelignificaţi. • Preferă ţinuturile cu climat cald şi cu sezon lung de vegetaţie din zona forestieră de câmpie şi zona

stepei. • Rezistă relativ bine la secetă. • Vegetează foarte bine pe solurile profunde, aerisite • rezistă şi la solurile argiloase, uscate sau chiar uşor calcaroase. • Este o specie semihalofilă, putănd fixa nisipurile marine sau fluviale. • Are temperament de lumină. • Formula ecologică:

euterm (termofil) , submezofil –mezofil, heliofil eubazic, mezotrof, nitrofil, semihalofil, mezoxerofit

• Fructifică la 5-6 ani, anual şi abundent, • lăstăreşte şi drajonează bine. • Creşte foarte rapid în tinereţe, în primul an poate avea peste 2 m înălţime, • Rezistă bine la poluarea cu fum şi gaze. • Se poate folosi pe terenuri degradate pentru consolidarea taluzurilor şi coastelor însorite. • Este utilizat ca arbore solitar, de alei • Se înmulţeste prin seminţe semănate primăvara şi prin butaşi de rădăcină sau marcote, cu precădere

din exemplarele femele.

ORDINUL SAPINDALESFamilia ANACARDIACEAEGenul Cotynus

Cotinus coggygria (Rhus cotinus) - scumpie

• Este o specie arbustivă, de 1-3 m înălţime, cu scoarţă fină, solzoasă, care conţine tanin în cantităţi mari.

• Lujerii sunt roşcaţi, glabri, lucitori, care la tăiere secretă un suc lăptos iar prin zdrelire au miros de morcov.

• Mugurii sunt mici, ovoizi sau ovo-conici, au câţiva sozi carenaţi, fin ciliati. • Frunzele alterne, înghesuite spre vârful lujerilor sunt simple, obovate sau eliptice, de 3-8 cm

lungime, cu vârful rotunjit sau slab emarginat, pe margini întregi. Toamna capătă un colorit foarte frumos, de la galben până la purpuriu.

• Florile sunt poligame, mici de cca. 3 mm diametru, foarte decorative, cu petale verzui-gălbui, stau grupate în panicule mari, terminale, afânate, cu numeroşi pedunculi sterili, care cresc mult după înflorire, când devin foarte păroşi, cenuşii sau purpurii-violeţi.

• Fructele sunt drupe uscate, mici de 3-4 mm diametru, negricioase

Areal • Este răspândită natural în Europa Meridională şi Centrală şi în Asia de sud-vest.• La noi se întâlneşte în Banat, Dobrogea, Oltenia, mai rar în Muntenia şi Moldova, formând tufe

arbustive. Cerințe ecologice

• Este o specie iubitoare de căldură (termofilă) • se instalează natural pe coaste însorite, scheletice, cu substraturi calcaroase, pe soluri superficiale

cu deficit mare de apă. • La altitudini mai mari, are temperament de lumină iar la câmpie sau dealuri poate rezista la umbra

arborilor de cvercinee ca specie de subarboret. • folosită în ameliorarea terenurilor degradate, la fixarea râpelor, a taluzurilor şi consolidarea

nisipurilor sau haldelor de steril. • arbust de interes industrial prin conţinutul mare de tanin din frunze (cca. 35%) şi farmaceutic prin

conţinutul în substanţe hemostatice, cicatrizante. campestru-colinar, euterm (ter m ofil), submezofil-mezofil, heliofil eubazic, mezotrof, xerofit-mezoxerofit, subcalcicol

Rhus typhina (R. hirta) - oţetar roşu

• Este un arbore de mărimea a III-a (10-12 m) sau arbust. • Lujeri sunt foarte groşi, brun-roşcaţi, catifelat-păroşi, care după rupere secretă un suc lăptos, iritant. • Mugurii sunt alterni, mici, emisferici, pufoşi, cu cicatricea sub formă de semilună îngustă. • Frunzele sunt foarte mari, până la 50 cm lungime, imparipenat-compuse, cu 11-13 foliole, oblong

lanceolate, acuminate, serate, pe dos pubescente în tinereţe; toamna se colorează în roşu aprins, fiind foarte decorative.

• Florile sunt dioice, verzi-gălbui, aşezate în panicule terminale, cele femele foarte îngrămădite, păroase, 10-20 cm lungime; înfloresc în iunie-iulie.

• Fructele sunt drupe cu miez acrişor, grupate într-un ghem roşu-violaceu, păros, care rămâne pe lujeri până primăvara, dând un aspect foarte plăcut

• Specie exotică, originară din ţinuturile centrale şi estice ale Statelor Unite, • la noi, este cultivată în parcuri, grădini şi pe terenuri degradate. • Rezistă bine la climatul continental din zona temperată. • Vara necesită caldură multă iar iarna rezista destul de bine la ger. • Rezistă la secetă. • Creşte pe soluri sărace, nisipoase, alcaline, sarăturate. • Are temperament de lumină. • Având o mare rusticitate, o înrădăcinare bogată şi capacitate mare de lăstărire şi drajonare, specia

este utilizată pentru consolidarea coastelor şi a taluzurilor. • Fructifică anual şi abundent, devenind matură la 2-3 ani.• Prin frunzele roşii-portocalii către toamnă şi prin paniculele fructifere roşii-violacei, persistente

pană primăvara specia are valoare ornamentală deosebită. Se poate introduce izolat sau în buchete la marginea masivelor.

• Înmulţirea se face mai des prin butaşi de rădăcină şi drajoni şi mai rar prin seminţe, de obicei seamănate în februarie în pat cald sau seră.

Familia SAPINDACEAE

Koelreuteria paniculata - koelreuteria • Specia atinge până la 10 m înălţime, având tulpină neregulată, scoarţă cenuşie cu crăpături

longitudinale, coroană largă, rară.• Lujerii sunt viguroşi, cenuşii-bruni, glabri, cu lenticele gălbui proeminente; • mugurii sunt alterni, bruni, lat-ovoizi, cu cicatricea obtuz-triunghiulară sau semicirculară cu trei

urme. • Frunzele sunt imparipenat-compuse, de 35-40 cm lungime, cu 7-15 foliole imperfect opuse, ovate, de

4-8 cm lungime, acuminate, neregulat şi rar crenat-dinţate, cu tendinţă de lobare spre baza; primăvara au culoarea roşcată.

• Florile poligame sunt galbene în panicule erecte, rar terminale, de 30-40 cm lungime; înfloresc din iunie până în august.

• Fructe sunt capsule veziculoase, pendente de 4-5 cm, ovoid-alungite, cu pereţi membranoşi, roşcaţi; se coc prin septembrie şi se păstrează peste iarna pe lujeri

• Specie exotică din China şi Japonia, • este cultivată la noi numai în scop

ornamental. • Mai ales în tinereţe, este sensibil faţă de îngheţuri şi gerurile mari din

iarnă. • Creşte bine în staţiuni calde, însorite, rezistând bine la uscăciune. • Preferă solurile revene, permeabile, fertile însă suportă şi soluri mai

compacte, uscate şi sărăturoase. • Are temperament de lumină. • Periodicitatea fructificatiei este anuală, destul de abundentă; începe să fructifice la 4-5 ani. • Lăstareste bine şi are longevitate redusă. • Datorită florilor mari, frumos colorate, fructelor persistente peste iarna, specia este apreciată mult

ornamental.

Familia ACERACEAE Genul Acer L.

Acer pseudoplatanus - paltin, paltin de munte

• Este arbore de mărimea I, cu înălţimea de 30 (40) m şi înrădăcinare pivotant-trasantă.

• Tulpina este destul de dreaptă cu scoarţa cenuşie în tinereţe iar de la 30-40 de ani dezvoltă un ritidom caracteristic, brun-gălbui, cu nuanţe roşcate. Se exfoliază în plăci de mărimi şi forme variabile.

• Lujerii sunt viguroşi, verzi până la brun-deschis, glabri, cu numeroase lenticele. • Mugurii sunt opuşi, mai mari decât la celelalte specii indigene, de culoare verzui, pe margini tiviţi

cu o dungă îngustă brună, stau depărtaţi de ax; au cicatricele frunzelor perechi unite printr-o linie stipelară scurtă orizontală. Mugurii terminali sunt tetragonali şi mai mari.

• Frunzele sunt penat-palmat-lobate, de 10-18 cm lungime, corolate în verde închis pe faţă şi verzi albăstrui, mate pe dos; lobii sunt neregulaţi, crenaţi-seraţi, la vârf acuminaţi, îngustaţi şi obtuzi, sinurile înguste şi ascuţite; peţiolii de 5-15 cm lungime, nu conţin suc lăptos.

• Florile sunt poligame, verzi-gălbui, grupate în panicule pendente de 5-15 cm, apar după înfrunzire. • Fructele sunt disamare cu aripile depărtate sub un unghi drept sau ascuţit

Areal

• Este un arbore indigen, răspândit în centru, sud şi sud-estul Europei şi în vestul Asiei • La noi vegetează la deal şi munte, urcând până la 1500-1600 m înălţime. • Participă ca specie de amestec, sub formă diseminată sau în mici buchete, în făgete, mai rar în

gorunete de deal şi mai frecvent în amestecurile de răşinoase cu fag.

Cerinţe ecologice • Preferă regiunile montane cu climat răcoros şi umiditate atmosferică ridicată. • Este rezistent la geruri şi la îngheţuri putând vegeta şi în climat mai călduros şi uscat. • Are exigenţă ridicată faţă de fertilitatea solului. • Este întâlnit pe soluri brune eumezobazice, bogate în humus (mull) şi în baze de schimb, afânate, bine

drenate, fără exces de umiditate, însă suficientă • Are temperament de semiumbră, dar este puţin mai de lumină decât arţarul şi jugastrul.

montan (colinar), mezoterm, mezofit, umidofil, semiombrofil eubazic (mezobazic), eutrof – mezotrof, mezofit-mezohigrofit, drenofil

Insuşiri biologice • Maturitatea arborilor în masiv se atinge la 30-40 ani. • Fructifică des, aproape anuale, maturaţia fructelor având loc în septembrie. • Longevitatea este de peste 800 ani. • Creşte repede în tinereţe, concurând speciile de bază, însă, după 60 ani, este depăşit de fag, brad

sau molid.

Importanţă • Lemnul este durabil, elastic, cu luciu fin, foarte apreciat în industria mobilei pentru furnir (mai ales

exemplarele cu fibra creaţă). • Silvicultural, este o specie amelioratoare de sol şi una dintre cele mai valoroase specii de amestec

pentru pădurile montane. • Ca arbore ornamental este cultivat izolat sau în aliniamente, de la câmpie la munte.

Acer platanoides - artar, paltin de câmp

• Este un arbore de până la 25 m înălţime cu înrădăcinare pivotant-trasantă; ritidomul se formează de timpuriu, nu se exfoliază, este brun-cenuşiu, subţire, cu crăpături superficiale longitudinale şi transversale.

• Lujerii sunt brun-roşcaţi • mugurii ovoizi sau globuloşi, brun-roşcaţi (rar verzi) alipiţi de lujer, cei terminali mai mari,

tetragonali; caracteristic, cicatricile mugurilor sunt perechi, unite direct, formând un unghi ascuţit.• Frunzele sunt palmat-lobate, de 10-15 cm lungime, cu

5-7 lobi, pe dos de culoare verde; lobii la vârf sunt evident acuminaţi, pe margini cu câţiva dinţi prelungiţi, cu sinurile larg rotunjite; peţiolii de 8-15 cm, conţin suc lăptos.

• Florile sunt poligame, galbene-verzui, aşezate în inflorescenţe corimbiforme, erecte, apar prin aprilie-mai, înaintea înfrunzirii.

• Fructele sunt disamare cu aripi divergente sub un unghi obtuz

Areal • Este un arbore indigen, al cărui arealul, în general, coincide cu cel al paltinului de munte, însă îl

depăşeşte în nord, ajungând în Scandinavia şi Finlanda, până în Munţii Urali • În ţara noastră se găseşte mai ales la deal şi câmpie dar nu în silvostepă, prin şleauri, ca specie de

diseminaţie. Cerinţe ecologice

• Este mai bine adaptat decât paltinul de munte la climatul excesiv-continental din nord-estul Europei, • dar este pretenţios faţă de căldura din sezonul de vegetaţie.

• Suportă mai bine seceta în aer şi sol, preferând totuşi solurile bine aprovizionate cu apă (mezofită). • Are cerinţe mari faţă de sol, preferându-le pe cele fertile, profunde, afânate, cu mull. • Tolerează uneori şi soluri relativ compacte, cu umiditate mai redusă dar nu uscate. • Este semiombrofil dar mai de umbră decât paltinul, expunerea bruscă la lumină producându-i

pârlirea scoarţei. Insuşiri biologice

• Izolat, fructifică la vârste relativ mici (8-10 ani) iar în masiv la cca.30 ani. • Fructifica, de regulă anual şi abundent, inflorind inainte de înfrunzire. • Creşterea este activă până la 40-50 ani după care devine mai lentă.• Lemnul este considerat inferior celui de paltin de munte însă are aceleaşi utilizări. • Este o valoroasă specie de amestec, îmbogăţind solul şi stimulând creşterea stejarilor. • Este apreciat şi ca arbore ornamental, de-a lungul şoselelor, având un aspect frumos mai ales

toamna, când se colorează în galben. colinar – campestru, mezoterm-euterm, mezofil, semiombrofil eubazic, eutrof (mezotrof), mezofit, drenofil

Acer campestre - jugastru

• Este arbore de mărimea a II-a, rar depăşind 15 m înălţime. • Tulpină este rău conformată, noduroasă cu ritidom format de timpuriu, relativ gros, friabil, fin şi

neregulat crăpat, cenuşiu-gălbui cu pete albicioase, mărunte.• Lujerii sunt subţiri, pubescenţi în tinereţe, apoi glabrescenţi, gălbui-bruni, cei de doi ani sau mai

bătrâni au uneori muchii sau aripi longitudinale, de plută ca la ulmul de câmp • Frunzele sunt palmat-lobate, de 5-10 cm lungime, cu 3-5 lobi obtuzi sau rotunjiţi, cu marginile

sinuate sau întregi iar peţiolul de 2-4 cm lungime cu conţinut lăptos• Florile sunt aşezate în inflorescenţe corimbiforme, erecte, galbene-verzui ca la arţar; apar însă mai

târziu, odată cu frunzele.• Fructele sunt disamare cu aripile aşezate în prelungire sau puţin întoarse spre peduncul.

Areal • Specie indigenă răspândită în Europa din Peninsula Iberică până la Marea Caspică • latitudinal de la Marea Mediterană şi până în sudul Peninsulei Scandinave • La noi este specie de ajutor la câmpie şi deal, începând din silvostepă, prin şleauri şi cvercete.

Cerinţe ecologice • Are pretenţii mai mari faţă de căldura estivală • rezistă la geruri şi îngheţuri. • Este mai tolerant faţă de sol, menţinându-se şi pe soluri mai puţin fertile, uscate, compacte, cum sunt

cele din cereto-gârniţete. • Suportă solurile slab sărăturoase. • Are temperament de semiumbră, rezistând relativ bine la umbrirea etajului dominant dar creşte bine

şi în plină lumină. Insuşiri biologice şi importanţă

• Fructifică de la 10-15 ani, anual sau la 2-4 ani abundent. • Lăstăreşte mai activ decât paltinul şi arţarul şi are capacitate bună de drajonare. • Creşterea este activă la început dar încetineşte devreme. • Longevitatea este mică, până la 100 ani. • poate îngreuna regenerarea arboretelor de cvercinee dar nu dispune totuşi de puterea de concurenţă

a carpenului. • Protejază bine solul şi îl ameliorează, contribuind totodată la stimularea creşterii şi elagajul

speciilor de bază. Se poate folosi la ameliorarea terenurilor degradate, începând din silvostepă şi până în zona montană inferioară.

• Lemnul deşi este tare, trainic, omogen are puţine întrebuinţări din cauza conformaţiei trunchiului sau a dimensiunilor reduse.

• Se foloseşte cu succes în tâmplărie, artizanat etc. Acer tataricum - arţar tătărăsc, gladiş

• Este un arbust sau arbore de mărimea III-a (sub 10 m) cu tulpina rău conformată, strâmbă şi scurtă; scoarţa, rămâne netedă, cenuşiu-închisă, cu nuanţă roşiatică.

• Lujeri sunt subţiri, uşor muchiaţi, brun-roşcaţi până la purpuriu, glabri, lucitori; • mugurii sunt mici, alipiţi de lujer, roşii-bruni cu cicatricele perechi ce se unesc printr-o linie

concavă. • Frunzele sunt ovate sau ovat-oblongi, de 5-10 cm lungime, acute, scurt acuminate; spre deosebire de

celelalte specii indigene, sunt întregi neregulat dublu-serate sau cel mult lobate spre bază; toamna devin roşii, foarte decorative.

• Florile sunt albe- verzui, în panicule erecte, lung pedunculate; apar după înfrunzire, în luna mai.

• Fructele sunt disamare glabre, cu nucula bombată şi aripi roşii- purpurii, îndreptate înainte, suprapuse la vârf

• Specie indigenă, răspândită în sud-estul Europei, Caucaz şi Asia vestică. • La noi se găseşte la câmpie şi coline în subarboretul pădurilor de stejari. • Este mai exigent faţă de caldură decât jugastrul şi rezistă bine la secetă. • Este tolerant faţă de solurile compacte, grele, cu regim de umiditate variabil, specifice cereto-

gârniţetelor. • Suportă solurile slab salinizate. • Are temperament de semiumbră. • Se cultivă ca specie de subarboret în pădurile de cvercinee, în special în cele de cer şi gărniţă din

silvostepă, protejând bine solul, ameliorându-l şi stimulând specia de bază. • Se poate folosi cu succes în terenurile degradate şi perdele de protecţie, începând din silvostepă

până în zona montană inferioară. • specie ornamentală, apreciată pentru bisamarele şi frunzele sale care toamna se colorează în roşu.

Acer monspessulanum - jugastru de Banat

• Specie arbustivă sau arbore de mărimea a III – a, care atinge până la 10 m înălţime; tulpina este scurtă, strâmbă,ramificată adeseori de la bază cu scoarţă netedă în tinereţe, cenuşie-gălbuie mai târziu şi ritidom solzos.

• Lujerii sunt bruni sau galben-roşcaţi; • mugurii sunt mici, ovoid-alungiţi, depărtaţi de lujer, brun- negricioşi, aproape glabri cu linia

stipelară dreaptă. • Frunzele au 3 lobi, aproape egali, ovat-triunghiulari, cei laterali divergenţi, margini obişnuit

întregi, pe faţă glabre-lucitoare, pe dos glaucescente, cu smocuri de peri la subsoara nervurilor; peţiol de 2-6 cm lungime, conţine suc lăptos.

• Florile sunt galben-verzui, aşezate în corimbe erecte, apoi pendente; apar odată cu frunzele. • Fructele sunt disamare mici de 1,5-2,5 cm lungime, cu seminţe foarte bombate iar aripioarele în

unghi ascuţit, chiar paralele • Specie indigenă, mediteraneană-submediteraneană, ajungând până în Caucaz, Asia Mică şi Africa de

nord. • La noi apare sporadic în sudul Banatului, în defileul Dunării.

• Este termofilă şi mezoxerofită, suportând gerurile şi solurile uscate, calcaroase, scheletice, superficiale.

• Se introduce în staţiuni supuse uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol. • În regunile calde şi uscate, se poate folosi în scop ornamental.

Acer negundo - arţar american

• În arealul natural, ajunge la 20 m înălţime dar la noi numai 11-12 m. • Trunchiul este sinuos, defectuos, ramificat de la mică înălţime. • Lujerii, verzui sau brun-violacei, sunt acoperiţi cu o brumă albăstruie; • mugurii sunt ovoizi, de culoarea lujerilor, brumaţi cu cicatricele unite sub un unghi ascuţit. • Frunzele sunt imparipenat-compuse cu 3-7 foliole, variabile ca formă, inegal sinuate pe margini, cea

terminală des trilobată.• Florile sunt dioice, verzi-gălbui, cele mascule în fascicule,

cele femele în raceme pendente.• Fructele, disamare, cenuşii-albicioase, de 2-3 cm lungime,

au aripile aproape paralele, arcuite spre interior şi suprapuse la capete

Areal• Este o specie exotică, originară din zonele centrale şi estice ale Americii de Nord. • La noi, pe alocuri, s-a naturalizat, folosindu-se ca arbore ornamental în toată ţara. In culturile

forestiere nu a dat rezultate mulţumitoare. Cerinte ecologice

• Este puţin pretenţios faţă de climă şi sol, • rezistă la geruri şi prezintă aptitudini eurifite. • Vegetează si pe soluri uscate, nisipoase sau compacte dar se dezvoltă bine pe soluri aluvionale

bogate, profunde, umede (in Lunca Mureşului, la Simeria a devenit invadant). • Are temperament de lumină-semiumbră. • Fructifică foarte devreme, anual şi abundent, regenerându-se foarte uşor. • Lăstăreşte şi drajonează abundent, putând să devină invadant pentru speciile indigene.• Rezistă bine la poluare.

Acer saccharinum - arţar american argintiu

• Este un arbore cu înălţimi de până la 25 m cu scoarţa cenuşie, ritidom din plăci alungite, cu marginile uşor răsfrânte.

• Lujerii sunt roşcaţi cu multe lenticele • muguri scurt pedicelaţi, roşii. • Frunzele, de 8-15 cm lungime, au 5 lobi adânc spintecaţi şi lobulaţi, verzi pe faţă, argintii pe dos,

vârful lobilor lung acuminat; peţiol este lung 8-12 cm, nu conţine suc lăptos. • Florile sunt poligame, apetale, verzui, aşezate în fascicule; apar înaintea înfrunzirii. • Fructele sunt disamare, mari, cu aripioare divergente şi puţin curbate • Specia este de origine nord americană, cultivată la noi doar în spaţiile verzi.• Nu rezistă la secetă, dar rezistă la ger. • Vegetează pe soluri nisipo-lutoase, afânate şi umede. • Are temperament de lumină.

• Este cultivat ornamental pentru forma şi culoarea frunzelor, solitar, în grupuri sau în aliniamente, din regiunea de câmpie până la munte.

Familia HIPPOCASTANACEAE

Aesculus hippocastanum - castan porcesc

• arbore cu înălţimea până la 30 m. • Tulpina exemplarelor izolate este scurtă, groasă, puternic ramificată şi de multe ori apare

torsionată, cu ritidom cenuşiu-negricios. • Coroana este deasă, globuloasă, largă, cu aspect frumos. • Lujerii sunt groşi, bruni, glabri sau slab pubescenţi cu lenticele evidente. • Mugurii sunt mari, opuşi, cei terminali foarte mari de 2 cm lungime, ovoizi, bruni, cleioşi, lucitori;

cicatricea este mare şi are 3-9 urme fasciculare.• Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5-7 foliole obovate, la bază cuneate, vârful acuminat, marginea

crenată, lung peţiolate.

• Florile sunt poligame, andromonoice, petale albicioase, pătate în roşu la bază, sunt grupate în panicule erecte, mari, multiflore, foarte decorative în timpul înflorii, prin mai-iunie.

• Fructele, capsule cărnoase, sferice, de culoare verde, sunt prevăzute la exterior cu ţepi mari; se deschid în trei valve. Seminţele (castane), în număr de 1-2 (3), sunt turtit-sferice, brune, lucitoare, cu o pată gălbuie sau brună-cenuşie

• Specie exotică, este considerată endemică în Peninsula Balcanică şi Asia Mică. • La noi este cultivat în parcuri şi grădini sau aliniamente stradale de la câmpie până la munte.• Are amplitudine climatică destul de mare, rezistând bine la ger şi secetă. • Se dezvoltă bine pe soluri profunde, bogate, revene dar vegetează şi pe soluri sărace şi bătătorite. • Temperamentul este de umbră – semiumbră. • Fructificaţia este anuală şi abundentă. Creşterea este activă in primii ani dar se diminuează de

timpuriu. • Longevitatea este de aproximativ 150 ani.• Este folosit în spaţii verzi de la câmpie la munte, cultivat solitar, în grupuri sau ca arbore de

aliniament.

ORDINUL CELASTRALESFamilia CELASTRACEAE Genul Euonymus L. (Evonymus)

Euonymus europaeus - Salbă moale, Voniceriu

• Arbust de talie relativ mare, putând ajunge până la 6 m înălţime. • Lujerii sunt verzi, cu secţiune tetragonală, având patru mucii suberoase, longitudinale, aripate,

rotunjite, de culoare albicioasă sau brună, mai pronunţate la lăstari. • Mugurii, apropiaţi de lujer, opuşi sau imperfect opuşi, sunt ovoizi, acuţi, muchiaţi, cu solzi verzui. • Frunzele sunt alungit-lanceolate sau ovat-eliptice, de 3-10 cm lungime, acuminate, la bază îngustate,

crenat-serate, pe dos albăstrui-verzui, glabre sau pubescente, cu peţioli de 0,5 cm lungime.

• Florile complete, hermafrodite sunt verzi-gălbui, de cca. 1 cm în diametru, dispuse câte 3-8 în cime laterale, aşezate la subsuoara frunzelor, pe pedunculi de 1-3,5 cm.

• Capsula, de 1-1,5 cm diametru, are patru lobi rotunjiţi pe spate; la maturitate de culoare roşie-carmin sau roză.

• Seminţele, albicioase, sunt înconjurate compet de un aril cărnos, portocaliu, lucitor

• Specie originară din Europa şi Asia de Vest, este mult răspândită la noi în subarboretul pădurilor, de la câmpie până la deal dar urcă si în regiunile montane inferioare unde se localizează pe calcare şi pe versanţii însoriţi.

• Rezistă bine la ger insa prefera statiunile cu caldura estivala mare din silvostepa unde rezistă la secetă.

• Preferă solurile eubazice, slab acide, profunde, afânate. • Creşte şi prin zăvoaie sau lunci. • Are temperament de semiumbra. • Drajonează puternic dar creşte încet.• Este o valoroasa specie de subarboret, protectiva si amelioratoare de sol, in arboretele de cvercinee. • Prezinta si interes industrial prin continutul mare in gutaperca, folosita in electrotehnica. • Poate fi utilizata si în culturi ornamentale, la garduri vii sau in palcuri pentru fructele sale rosii-

carmin.

Euonymus verrucosus - salbă râioasă

• Are dimensiuni mai mici decât salba moale, de maximum 2-3 m înălţime.• Lujerii verzi, sunt mai subţiri, nemuchiaţi, aproape rotunzi, prevăzuţi cu numeroase verucoziţăţi, de

culoare brună-închis. • Mugurii tot ovoizi, sunt depărtaţi de lujer, cel terminal mai mare, cu 5-6 solzi, la margine cu o dungă

brună. • Frunzele opuse, mai mici, de 3-6 cm lungime şi 2-5 cm lăţime, sunt ovat-lanceolate sau alungit-

eliptice, acuminate, la bază rotunjite sau îngustate, mărunt crenat-serate; peţioli mai scurţi, de numai 0,2-0,3 cm.

• Florile, complete şi pe tipul patru, brunii, de cca. 0,6 cm diametru, sunt grupate în număr mai mic decât la salba moale, câte 1-3 (4), în cime reduse, pe pedunculi de 3-4 cm lungime.

• Fructul este o capsulă, cu patru lobi, de culoare roză, de cca. 1 cm diametru.

• Seminţele negre sunt înconjurate incomplet de un aril portocaliu; după deschiderea capsulei rămân suspendate un timp pe firişoare subţiri

• Este tot specie indigena cu areal sud-est european şi asiatic, pana in Urali. • La noi este element de subarboret la câmpie şi dealuri, rar urca la munte pe versanti insoriti,

calcarosi. • Ecologic se aseamana cu Euonymus europeus, insa suportă mai greu seceta şi uscăciunea,

prefera staţiunile umbrite şi suficient de umede. cu soluri eubazice, afanate, scheletice, calcaroase unde gasaste caldura suficienta. Drajonează mai slab si creşte mai încet. Are concentratie mai mare de gutaperca in radacini insa sistemul sau radicular este de 3-4 ori mai putin dezvoltat.

Familia STAPHYLEACEAE

Staphylea pinnata - clocotiş

• Arbust de până la 5 m înălţime, în formă de tufă, cu numeroase tulpini drepte şi scoarţa cenuşie-brună, fin crăpată.

• Lujerii sunt viguroşi, glabri, verzi-măslinii până la roşii-bruni, cu numeroase lenticele albe, alungite; la vârf se termină cu doi muguri. Scoarţa lujerilor de doi ani prezintă striaţiuni albicioase în lung.

• Mugurii sunt opuşi, ovo-conici, verzi până la roşii-bruni, acuţi, turtiţi lateral, cu două margini carenate şi cu un singur solz aparent.

• Frunzele sunt imparipenat-compuse, lung peţiolate, cu au 5-7 foliole, de formă eliptică, acuminate, fin serate, pe dos albăstrui; frunzele în tinereţe sunt subţiri, după înflorire devin pieloase.

• Florile, albe-gălbui, sunt dispuse în panicule terminale, pendente, de 5-12 cm lăţime, au cinci sepale petaloide, albe-gălbui, la vârf roşietice, caduce; corola este campanulată, cu pete oblong-lanceolate, albe-gălbui. Înfloreşte în mai-iunie.

• Fructele sunt capsule, umflate, sferice sau piriforme, mari, de 2,5-4 cm terminate cu două sau trei vârfuri prelungite şi având pereţi membranoşi, reticulaţi, de culoare verde-închis, la interior cu 2-3 loji.

• Seminţele, câte 1-3 în fiecare lojă, sunt sferice, brune-deschis, glabre, lucitoare. După coacere, prin august, seminţele sună dacă sunt mişcate, de unde şi denumirea de „clocotiş”; sunt comestibile

• Este o specie indigenă de origine mediteraneană-submediteraneana, la noi întâlnită sporadic la câmpie şi deal, rareori în regiunile montane inferioare, fiind un insotitor fidel al teiului.

• Este rezistent faţă de secetă. • Preferă staţiunile calde, însorite, cu soluri bogate, aerisite, fiind tolerant faţă de umiditate

(mezoxerofita-mezohigrofita). Este specie de semiumbră. • Are importanta forestiera doar ca specie de subarboret insa datorita florilor si fructelor foarte

decorative poate avea si valoare ornamentala.

ORDINUL RHAMNALESFamilia RHAMNACEAE

Rhamnus catharticus - spinul cerbului, verigariu, părul ciutei

• Arbust de numai 2-3 m înălţime, cu scoarţa brună, aspră, ce se exfoliază în inele, sub scoarţă lemnul fiind gălbui.

• Lujerii sunt cenuşii, glabri-lucitori, au lenticele răzleţe, mari, fiind adeseori terminaţi într-un spin care înlocuieşte mugurul terminal.

• Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi, ovo-conici ascuţiţi, curbaţi şi alipiţi de lujer; solzii pe margine sunt ciliaţi şi au o dungă lată cenuşie; cicatricea verticală, are trei urme fasciculare.

• Frunzele, cu lungimea de 4-8 cm şi lăţimea de 1-3,5 cm, cu peţiolul de 1-4 cm lungime, sunt variabile, ovate până la eliptice, acute sau obtuze, cu baza îngustată sau rotunjită, pe margini crenat-serulate, cu numai 3-4 perechi de nervuri evident arcuite, de regulă, la maturitate glabre.

• Florile sunt poligame sau dioice,mici,verzi-gălbui,câte 2-5 în smocuri axilare; apar în mai-iunie. • Fructele sunt drupe, negre, sferice, cu diametrul de 6-8 mm, au 2-3 seminţe negre, în trei muchii, ce

prezintă o crăpătură longitudinală foarte îngustă, numai la capete puţin lărgită şi cu margine cartilaginee. Fructele conţin substanţe colorante şi substanţe purgative

• Specia este răspândită în Europa, pana in Suedia, in Asia pana in Muntii Altai, şi in Nordul Africii. • La noi, creste spontan din silvostepă până în regiunea montană inferioară.• specie subtermofila, pretenţiosa faţă de căldura estivală, heliofila, insa rezistentă la ger şi secetă. • Este întâlnit frecvent pe coaste insorite, calcaroase, scheletice, supuse uscaciunii si insolaţiei. • Este gazda intermediara pentru diverse rugini, fiind neindicata in apropierea culturilor agricole. • Scoarta sa contine anumite principii purgative si este adesea folosita in industria farmaceutica.

Rhamnus tinctoria - Spinul cerbului

• Atinge cel mult 1,5 m înălţime. • Are tulpini ascendente, cu scoarţa brun-roşcată, cu crăpături. • Lujerii sunt bruni-roşcaţi, pubescenţi, adesea terminati intr-un spin. • Frunzele sunt mai mici decât la Rhamnus catharticus. • Fructele sunt drupe obovoide, negre-lucioase; • Sămânţa are pe faţa dorsală o crăpătură long., largă, de jur-împrejur cu margine cartilaginee • Specie răspândită în sud-estul Europei, Balcani. • La noi apare sporadic, în staţiuni însorite din silvostepă până în regiunea montana inferioară, pe

calcare, pe soluri superficiale, scheletice, stâncării.• Rezistă bine la ger si secetă (mezoxerofita), preferand statiunile cu multa caldura estivala, fiind o

specie subtermofila, calcicola, saxicola.Frangula alnus (Rhamnus frangula) - paţachină, cruşin

• Specie arbustivă, până la 5 m înălţime, cu lujeri bruni cu numeroase lenticele albicioase, nespinosi; • Mugurii sunt nuzi, formati din frunzisoare brune, paroase, alipiti de lujeri. • Frunzele sunt lat-eliptice 4-7 (12cm) lungime, vârf acut, bază îngustată, margini întregi, nervuri

arcuite şi evidente pe dos. • Florile sunt hermafrodite, albe-verzui, grupate cate 2-3 in cime axilare. • Fructele sunt drupe sferice de 6-8mm, la început verzi, apoi roşii, la maturitate violet-negricioase

• Specie indigenă cu areal eurasiatic. La noi se întâlneşte frecvent în zonele de câmpie şi coline in paduri de lunca, mlastini, piemonturi si doar sporadic la munte.

• Este o specie mezotermă, exigentă faţă de umiditatea solului (higrofita-mezohigrofita), toleranta fata de troficitatea solului si continutul in baze de schimb. Are temperament variabil de semiumbră dar se dezvolta bine si in plina lumina.

• Lăstăreşte şi drajonează. • Arbustul prezinta importantă ca specie de subarboret, in paduri de lunca cu soluri umede. Scoarta,

bine uscata, are efecte purgative care se utilizeaza în farmacologie. Carbunele din lemn este utilizat in fabricarea prafului de pusca.

Paliurus spina-christi - spinul lui Hristos, păliur

• Arbust de 2-5 m înălţime, cu scoarţa netedă, cenuşie, şi tulpinile curbate. • Lujerii sunt geniculaţi, bruni, pubescenţi în tinereţe, prevăzuţi cu câte doi

spini de o parte şi de alta a mugurilor, unul din spini fiind drept şi mai lung, altul curbat şi scurt.

• Mugurii sunt alterni, aproape opuşi, cu doi solzi.

• Frunzele aşezate distic, sunt scurt peţiolate, de 2-4 cm lungime, asimetrice, ovate, la vârf obtuze, la bază rotunjite, f. mărunt crenat-serate sau întregi, cu trei nervuri, din care cele 2 laterale arcuite.

• Florile gălbui, mici, complete, de tipul cinci, sunt grupate în cime umbeliforme, axilare. • Fructele sunt drupe uscate, gălbui sau roşietice, au sâmburele semiglobulos, turtit, aşezat într-un

înveliş uscat, înconjurat de o aripă rotundă reticulată, cu marginea ondulată

• Este un arbust indigen, cu areal mediteranean şi asiatic pana in Himalaya si China. • La noi este spontan doar în Dobrogea. • Sensibil la ger şi îngheţuri târzii, este o specie termofila si xerofita, suportand bine solurile uscate si

pietroase din silvostepa.• Se înmulţeşte prin lăstari, butaşi de rădăcină şi marcote; înainte de semănat fructele se stratifică.• Se utilizează si in scop ornamental în garduri vii sau izolat, in zone cu climat arid şi secetos.

Familia VITACEAE Genul Vitis L.

Vitis sylvestris - Viţă sălbatică

• Liană agăţătoare, cu scoarţa ce se exfoliază în fâşii lungi şi înguste. • Lujerii au cârcei opuşi frunzelor şi măduva brună, întreruptă la noduri. • Frunzele sunt alterne, de 7-12 cm lungime, cu 3-5 lobi adânci şi neregulat seraţi, la bază profund

cordate, • florile, dioice (rar poligame), de tip cinci, galbene-verzui, aşezate în panicule.

• Fructele sunt bace sferice, de cca. 6 mm diametru, albastre-violacee, cu gust acru, astringent; • conţin trei seminţe aproape globuloase, cu rostru scurt, trunchiat

• Specie indigenă cu areal mediteranean in sudul Europei, sud-vestul Asiei si nordul Africii.

• La noi apare spontan prin pădurile din lunci, câmpie şi dealuri, în staţiunile însorite, pe soluri bogate, umede.

• Este o specie subtermofilă, adaptata la inundatiile din Lunca si Delta Dunarii.

• Element interesant al florei indigene, putand consolida taluzurile si malurile iar toamna frunzisul sau devine rosu, foarte decorativ.

Parthenocissus tricuspidata - viţă japoneză

• Arbust agăţător ai caror lujeri au cârcei cu 5-7 ramificaţii, terminate cu discuri aderente, care permit prinderea pe ziduril

• Frunzele sunt mari, de 10-20 cm lungime, trilobate, cu lobii acuminaţi şi dinţaţi, lucioase pe fată, toamna devin roşii.

• Florile apar prin iulie-august. • Fructele bace, negre, brumate cu 1-4 seminţe, sunt consumate de păsări. • Specie originară din China şi Japonia, • se cultiva la noi pentru înfrumuseţarea clădirilor (un exemplar poate acoperi 100-200 m2).• Vegetează bine pe soluri bogate şi revene. Rezistă la ger si poate suporta bine semiumbrirea.

ORDINUL MALVALES (COLUMNIFERALES)Familia TILIACEAE Genul Tilia L.

Tilia cordata - tei de deal, tei pucios, tei cu frunza mică

• Este un arbore care atinge in jur de 20 m înălţime şi 1 m in diametru. • Tulpina este dreaptă, cu scoarţa în tinereţe netedă-cenuşie; după 20-30 ani formează ritidom

negricios destul de gros, îngust brăzdat longitudinal.• Lujerii anuali sunt verzi-măslinii până la roşcaţi, glabri-lucitori.

• Mugurii ovoidali, au doi solzi exteriori din care cel inferior depaseste mijlocul mugurelui.• Frunzele relativ mici 5-7 cm lungime, sunt subrotunde până la lat-ovate, baza cordată, uneori

asimetric trunchiate sau rotunjite, vârf brusc acuminat, margine serată, glabre pe faţă, pe dos cu smocuri caracteristice de perişori sulfurii la subsuoara nervurilor; peţiolul are 1,5-4 cm lungime.

• Florile sunt galbene, mici şi mai puţin mirositoare decât la ceilalţi tei, erect divergente sau întinse orizontal, asezate în cime pedunculate; bracteea inflorescenţei verde-gălbui, lung pedunculată în formă de limbă; înfloreşte prin mai-iunie, la cca 2 saptamani dupa teiul cu frunza mare.

• Fructele, de cca. 4-6 mm, sunt achene globuloase sau ovoide, netede sau cu 5 coaste puţin proeminente şi cu pereţii subţiri, pieloşi, fragili care se sparg usor între degete

Areal • Are arealul cel mai larg dintre teii indigeni. Se întâlneşte în majoritatea ţărilor europene situate

deasupra paralelei de 40 grade iar spre nord-est depaseste Muntii Urali • La noi, este cea mai raspandita dintre speciile de tei participand la constituirea şleaurilor de deal. • Urcă până la cca.900 m altitudine dar, sporadic, coboară la câmpie, la cca 100 m altitudine.

Cerinte ecologice. • Este o specie mezoterma, asemanatoare din acest punct de vedere cu gorunul si frasinul, preferand

versantii nordici cu umiditate atmosferica mai mare si soluri revene vara( mezofita si mezofila). • Se dezvoltă bine pe soluri fertile, profunde, bogat humifere, slab acide spre neutre, cu regim

constant de umiditate. • Evita solurile saraturate, compacte cu apa in exces. • Are temperament de semiumbră dar este mai de lumina decat carpenul.

Insusiri biologice. • Fructifica izolat la 15-20 ani iar in masiv la 20-30 ani, anual dar mai abundent la 2-3 ani. • Lăstăreşte viguros şi drajonează bine. • Creşte destul de repede, mai ales în tinereţe până la 10 ani, atingand 40-80 cm inaltime pe an.

Maximul cresterii in volum se inregistreaza la 35-50 ani, cand atinge 7-8 m3/an/ha. • Longevitatea este redusa 150-200 ani.

Importanta. • Este una din cele mai valoroase specii de amestec din padurile de sleau de deal, stimuland cresterea

stejarilor, elagajul acestora si ameliorand solul prin litiera sa abundenta, usor alterabila, bogata in substante minerale.

• La regenerarea sleaurilor de deal, fenomenul de „teizare”, desi poate exista, nu se manifesta asa de pregnant precum cel de „carpinizare”.

• Lemnul este alb – galbui, fara duramen, usor, moale, omogen, putin durabil in apa. • Este folosit pentru celuloza, PAL, PFL, chibrituri, ambalaje, tamplarie, sculptura dar si in industria

incaltamintei. • Liberul rezultat dupa cojirea scoartei, si topirea ei se foloseste ca sfoara sau funii. Este o importanta

specie melifera, ornamentala dar si farmacologica.colinar, mezoterm, mezofil, semiombrofil eubazic, eutrof, mezofit

Tilia tomentosa (Tilia argentea) - tei alb, tei argintiu

• ajunge la 30 m înălţime.• Scoarţa este mult timp netedă, cenuşie, la bătrâneţe formează ritidom subţire, negricios. • Coroana este largă şi deasă, cu colorit general alb-argintiu. • Lujerii sunt geniculati, cenuşii, tomentosi, cu peri stelaţi. • Mugurii sunt stelat-tomentoşi, ovoidali sau scurt-conici, cu 2 solzi exteriori dar de aceeasi marime.

• Frunzele sunt mari 7-13 cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe faţă verzi închis, puţin lucioase, pe dos argintii sau cenuşii, stelat tomentoase, caracteristic fără smocuri de păr în unghiul nervurilor; peţiolii sunt stelat-tomentoşi.

• Florile sunt asezate în inflorescenţe pendente, mai mici decât lungimea frunzelor, cu bracteea sesilă sau scurt pedunculată, plăcut mirositoare şi mai melifere decat teiul de deal; înfloreşte în iulie, după teiul de deal.

• Fructele sunt achene, ceva mai mari decat cele ale teiului de deal (6-7 mm), cenuşii tomentoase, cu pereţii foarte tari, lemnoşi, netezi sau 5-costati

Areal. • Tilia tomentosa are un areal mai restrâns, concentrat în Asia Mica şi Europa de sud-est . • La noi specia se află la limita nordică a arealului său european. • Este bine reprezentat la noi în regiunile joase din sudul şi estul ţării, fiind răspândit din câmpie până

la altitudini de 400-500 m. Apare frecvent in sleaurile de campie, uneori in silvostepa alaturi de stejarul pufos si mojdrean. In Dobrogea de nord formeaza teisiuri pure de o mare vitalitate.

Cerinte ecologice. • specie campestra si colinara • prefera climatele calde in cuprinsul sezonului de vegetatie (euterma-subtermofila), fara geruri aspre,

suportand mai bine decat teiul de deal uscaciunea din atmosfera si din sol. • Se dezvolta bine pe soluri fertile, eubazice, slab acide-neutre, profunde, afanate, • evitand solurile argiloase, foarte compacte, pseudogleizate, excesiv de umede. • Are temperament de semiumbra

Insusiri biologice si importanta. • Fructifica relativ timpuriu, abundent, aproape anual.

• Lăstăreşte şi drajonează în vecinatatea tulpinii. Creste mai mult decat teiul de deal, atingand in jurul varstei de 40 ani cca.12 m3/an/ha, in conditii optime de vegetatie.

• Florile sunt considerate inferioare din punct de vedere farmacologic celor de tei de deal. • Valoarea culturala ca si cea ornamentala este asemanatoare cu cea a teiului de deal. Este cultivat

frecvent în aliniamente stradale. Campestru-colinar, euterm (subtermofil), submezofil-mezofil, semiombrofil Eubazic, eutrof, mezofit-mezoxerofit

Tilia platyphyllos - tei cu frunză mare

• Este un arbore înalt de 30-40 m, cu coroana largă, rotunjită, cu ramuri groase. • Lujerii sunt verzi-maslinii la brun-roscati, slab pubescenţi vara, apoi devin glabri. • Muguri sunt ovoidali, mai mari decat la celelalte specii de tei, cu 3 solzi externi dintre care cel

inferior mai mic decat ½ din lungimea mugurelui.• Frunzele sunt mari, de 6-12 cm lungime, subrotunde până la ovate, adeseori asimetrice, acut-serate,

pe faţă glabre sau slab păroase, pe dos verzi, până la cenuşii, tomentoase, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu sulfurii) la subsuoara nervurilor, cu nervuri terţiare proeminente paralele.

• Florile grupate în inflorescenţe cimoase stau pendent sub frunză, cu bracteele sesile sau scurt pedunculate; apar relativ devreme, cu 2 săptămâni înainte de teiul alb.

• Fructele sunt achene globuloase, piriforme sau ovoidale, mai mari decat la celelalte specii de tei, de 6-8 mm diametru, scurt tomentoase, cu pereţi foarte tari, prevazute cu 4-5 coaste

• Arealul speciei este mai restrâns, concentrat în centrul şi sudul Europei, intre paralelele de 40 si 50 grade.

• La noi se întâlneşte mai rar decât celelalte specii, prin padurile de câmpie şi de deal, ca specie de amestec.

• Are cerinte ecologice asemanatoare cu cele ale teiului argintiu, fiind la fel de pretentios fata de caldura (subtermofil), dar ceva mai rezistent la uscaciune.

• Suporta greu compactitatea ridicata si excesul de umiditate. • Acolo unde apare in sleauri, este un indicator al unui grad ridicat de saturatie in baze si ai unei stari

fizice favorabile a solului. • Se cultivă cu succes ca arbore ornamental izolat şi de aliniament.• Înmulţirea se face prin seminţe, semanate toamna, cu sămânţă recoltată în pârgă. Dacă se recoltează

mai târziu, sămânţa trebuie stratificată sau se introduce în baie de acid sulfuric, urmată de spalare şi stratificare în turbă (3-5 luni la 1-50C).

Familia MALVACEAE A.L. Juss. Genul Hybiscus L.

Hibiscus syriacus - zămoşiţă de Siria • Este un arbust de 3 m înălţime, cu scoarţa la început netedă, cenuşie, apoi devine negricioasă, cu

crăpături puţin adânci. • Tulpina este ramificată, la bază formează o tufă compactă. • Lujerii tineri au peri lungi şi moi dar mai târziu devin glabri. • Mugurii mici, păroşi, sunt prevăzuţi cu 2 stipele filiforme şi persistente.

• Frunzele sunt alterne, ovate sau rombic-ovate, de 5-12 cm lungime, de regulă, trilobate şi neregulat dinţate, cu 3 nervuri palmate.

• Florile sunt hermafrodite, axilare, de tipul 5, solitare, mari 6-10 cm, lat campanulate, cu petale albe, pătate cu roşu-violet; înfloresc din iulie până în septembrie.

• Fructele sunt capsule dehiscentă cu 5 valve, care se coc în octombrie- noiembrie

• Specie este originară din Asia Mică, India, China, • la noi a fost introdusă frecvent ca plantă ornamentală, mai ales în regiuni cu climă caldă. • Rezistă destul de bine şi în regiunile montane, dar nu înfloreşte bogat şi suferă din cauza îngheţurilor

timpurii. Rezistă la secetă, insolatie şi ger si nu este pretenţioasă faţă de sol. • Are temperament de lumină dar suportă şi umbrirea.• Se înmulţeşte uşor prin sămânţă, butaşi şi lăstari.• Este foarte mult apreciat ca specie ornamentală, mai ales pentru florile sale care apar o perioadă

mai lungă, până la sfârşitul verii. • Se foloseste izolat, în grupuri sau garduri vii.

Elaeagnus angustifolia - sălcioară, salcie mirositoare

• Arbust sau arbore de mici dimensiuni, pana la 7 – 8 m înălţime, cu tulpina neregulată. • Lujerii sunt spinoşi, cei tineri albicios-mat-tomentoşi, cu peri stelati. • Mugurii sunt alterni, ovoizi, argintiu-lucitori, cu solzii desfacuti. • Frunzele sunt alungit-lanceolate, 4-8 cm lungime, acute sau obtuze, întregi pe margine, scurt-

peţiolate, verzi-cenuşii pe faţă, pe dos argintii-lucitoare, cu peri solzoşi. • Florile sunt hermafrodite sau poligame, de cca. un 1 cm, sunt melifere cu miros de fragi; stau

solitare câte 2-3 pe lujeri din anul precedent; înfloreşte prin iunie.

• Fructele sunt drupe false, elipsoidale, de cca. 1 cm lungime, galbene-portocalii, acoperite cu solzi argintii, miez dulceag

• Specia este exotică, răspândită în vestul si centrul Asiei şi subspontan in sud-estul Europei. • La noi se cultivă des în regiunile calde şi uscate, in culturi forestiere protectiv - ameliotativ, de la

campie pana in zonele premontane, dar si în parcuri şi grădini ca specie ornamentala. • Specia preferă climatele calde estival (termofilă), fiind rezistentă la uscăciune (xerofită) si la ger. • Se comportă bine pe soluri nisipoase, inclusiv pe cele sărăturoase (halofila) dar • rezista bine si pe soluri compacte, sarace, afectate de eroziune, chiar pe soluri alunecatoare. • Are temperament de lumină. • Poate fi folosita si in actiunea de impadurire a haldelor de steril sau a nisipurilor marine.

euterm-subtermofil, oligopluviofil-mezofil, heliofil eubazic, mezotrof, halofil, mezoxerofit

• Fructifică abundent dupa 3-4 ani de la plantare. • Lăstăreşte şi drajonează bine. • Imbogăţeşte solul în azot, trăind în simboză cu bacterii nitrificatoare. • Rezistă bine la fum şi gaze. • Este apreciată ca specie fixatoare pe terenuri instabile, povarnisuri, nisipuri salifere sau miscatoare • ca specie ornamentala prin frunzisul si pseudodrupele argintii si florile placut mirositoare. • Înmulţirea se face prin seminţe, semanate toamna sau primăvara, după stratificare; după recoltarea

fructelor trebuie înlătură partea cărnoasă.

Hippophae rhamnoides - cătina albă de râu

• Arbust cu inălţimi de 2 – 3 m, care formează tufe puternic ramificate, spinoase. • Sistemul radicular este superficial, foarte întins, cu nodozităţi vizibile în care trăiesc bacterii

fixatoare de azot din atmosferă.

• Lujerii anuali sunt cenuşii-argintii, cu peri solzoşi. Ramurile laterale au numeroşi spini puternici iar brahiblastele sunt terminate in spini.

• Mugurii sunt mici, alterni, subglobuloşi, bruni-arămii.• Frunzele sunt liniar-lanceolate, de pana la 6 cm lungime,

vârful acut sau obtuz, marginea întreagă, scurt peţiolate, pe dos cu peri solzoşi, cenuşii-argintii până la arămiu-roşcaţi, lucitori.

• Florile sunt dioice, foarte mici, cele mascule în inflorescenţe globuloase, cele femele în raceme spiciforme; apar înaintea frunzelor, prin martie-aprilie

• .Fructele sunt drupe false, globuloase-ovoide, de 7-8 mm lungime, cărnoase, translucide, portocalii, îngrămădite spre vârfurile ramurilor de 2 ani; se menţin şi iarna

• Specia este indigenă cu areal larg, eurasiatic, de la Oceanul Atlantic pana la Pacific. In Europa ajunge pana la Cercul Polar. • Altitudinal urca pana la 2000 m in Alpi iar in Himalaia pana la 5000 m.

• La noi apare pe suprafeţe mari in subcarpatii Munteniei si Moldovei, între Olt şi Siret. Apare insular în Delta Dunării.

• Este cultivata mult in terenurile degradate din estul tarii. • Are amplitudine ecologică f. largă, suportand atat gerurile foarte aspre cat şi căldurile excesive. • Prezintă rezistenţă la secetă, cu cerinţe modeste faţă de sol. • Vegetează bine de la câmpie şi coline, până în regiunile montane inferioare, formand asociaţii pe

soluri scheletice, argiloase, superficiale, crude, grohotişuri, conuri de dejectie, alunecari, surpari şi nisipuri curate.

• Are temperament de lumină. • Rusticitatea ecologică este completată de remarcabila putere de instalare şi extindere datorită

capacităţii de drajonare şi lăstărire. • Este o excelenta specie pentru terenuri degradate, cu conditii edafice extreme, pe care alte specii nu

pot vegeta, putand fi considerata un remarcabil colonizator, fixator si ameliorator.• Disponibilităţile ornamentale provin de la aspectul decorativ al frunzelor şi fructelor. • Se foloseste cultivat in tufe izolate sau în garduri vii. • Fructele sunt foarte bogate în vitamina C, vitamina A si acid citric, fiind foarte apreciata in

falmacologie.• Înmulţirea se face prin seminţe (primăvara) sau prin marcotaj (august).

campestru-colinar (montan), euriterm, eurifil, heliofil oligobazic, oligotrof, halofil, eurifit (mezoxerofit-xerofit, alternofit)ORDINUL VIOLALES (PARIETALES)Familia TAMARICACEAE Genul Tamarix

Tamarix ramosissima - cătină roşie

• Specie arbustiva, de până la 5 m înălţime, care formează tufe cu numeroase tulpini subţiri. • Lujerii sunt foarte subţiri, roşcaţi sau cenuşiu-roşcaţi. • Mugurii sunt alterni, foarte mici, acoperiţi de o frunză lungă, solziformă. • Frunzele mici, de 2-3 mm lungime, sunt solziforme, ascuţite, aproape amplexicaule. • Florile, mici, sunt asezate în raceme spiciforme, de 4-5 cm lungime, roz deschis sau albe, slab

mirositoare; apar prin mai-iunie. • Fructele sunt capsule cu 3-5 valve, cu seminţe numeroase, foarte mici (0,25 cm), la varf cu un pedicel

acoperit cu peri lungi

• Specie indigenă, cu areal în sud-estul Europei şi Asia, este întâlnită la noi de la câmpie până la deal, pe aluviunile nisipoase din albiile râurilor.

• Prefera solurile aluviale, neutre, sau alcaline, de pe marginea cursurilor de apa. • Prezinta rezistenta fata de uscaciune si toleranta fata de sărăturarea solului. • Transpira foarte putin, avand frunzele foarte mici. • Este specie de lumină. • Poate fi folosit cu succes in impadurirea grindurilor nisipoase din Delta Dunarii, sau perdele de

protectie.• Lăstăreşte, butăşeşte şi se marcotează bine, fiind apreciata pe terenuri degradate.• Este apreciată ca plantă decorativă prin portul elegant, cu înflorire bogată, de culoare roz dar si ca

planta medicinala, datorita continutului ridicat in tananti.

Myricaria germanica - cătină mică

• Arbust de 1-2 m înălţime, care se deosebeste de cătina roşie prin:• lujerii sai subţiri, cu măduva largă, amplasată central. • Frunzele sunt solziforme mici de 3-5 mm, glaucescente

• florile în raceme terminale. • Specie indigenă, cu areal eurasiatic, este răspândită la noi în regiuni premontane şi montane, pe

prundişuri râurilor, unde înlocuieşte cătina roşie. • Creste pe soluri nisipoase, pe prundisuri maloase, fiind toleranta fata de excesul de carbonati. • Fixează solurile erodate din bazinele torenţiale montane.• Înmulţirea se face prin butaşi.

ORDINUL UMBELLIFLORAEFamilia CORNACEAE L.Genul Cornus L.

Cornus sanguinea - sânger

• Arbust care atinge 3-4 m • cu lujerii subţiri, glabri, lucitori, roşii-purpurii (mai ales pe părţile expuse soarelui). • Mugurii sunt asezati opus, alipiţi de lujer. • Frunzele, de 4-8 cm lungime, sunt lat-eliptice sau ovate, peţoilate, scurt-acuminate, întregi,

pubescente pe ambele feţe, cu 3-4 perechi de nervuri arcuite spre vârf; toamna devin roşii-purpurii. • Florile sunt asezate în corimbe dese, umbeliforme, terminale, albe-verzui, care apar în mai-iunie,

după înfrunzire. • Fructele sunt drupe globuloase, negre-purpurii, de 5-8 mm diametru

• De origine eurasiatică;• este unul din cei mai răspândiţi arbuşti din pădurile de câmpie şi deal; • la munte urcă până la 900 – 1000 m altitudine. • Se remarcă printr-o mare amplitudine ecologică • rezistand bine la climatul secetos si geros din silvostepa, • tolerand si solurile hidromorfe din lunci si zavoaie. • Prefera solurile aerisite, fertile, revene dar se instaleaza si pe soluri argiloase, compacte,

pseudogleizate din climate relativ umede, pe versanţi umbriţi cu soluri calcaroase, superficiale. • Temperamentul sau este de umbră-semiumbră. • Lăstăreşte şi drajonează bine. • Datorita marii adaptabilitatii climato-edafice, este apreciata ca cea mai importanta specie indigena

de subarboret, acoperind, protejand şi afanand bine solul. • Are si valoare decorativă prin coloritul roşu-purpuriu al frunzelor toamna. Suporta tunderea foarte

bine fiind astfel folosita la crearea de garduri campestru-colinar (montan), mezoterm-euterm, mezofil, semiombrofil eubazic-mezobazic, eutrof-mezotrof, mezoxerofit- mezohigrofit

Cornus mas - corn

• Arbust sau arbore cu inălţimea de până la 7-8 m şi diametru de 40 cm dar, de regulă, ramane arbust cu scoarţa formată de timpuriu si ritidom roşcat, cu solzi mărunţi.

• Lujerii sunt fin-pubescenţi, cenuşii-verzui spre brun-roşcaţi. • Mugurii sunt opuşi, conici, depărtaţi de lujer, cei floriferi mai mari, sferici şi pedicelaţi. • Frunzele, de 4-10 cm lungime, sunt ovat-eliptice, pubescente pe ambele feţe, foarte asemănătoare cu

ale singerului, dar pe dos, la întretăierea nervurilor, are smocuri de peri caracteristici, albi-cenuşii; nervurile laterale sunt arcuite şi convergente iar peţiolul este mai scurt. Toamna devin roşii.

• Florile mici, galbene, sunt asezate în cime umbeliforme, dispuse axilar; apar foarte devreme (martie), înaintea înfrunzirii.

• Fructele sunt drupe (coarne), de cca.1,5 cm lungime, alungit-elipsoidale, purpurii lucitoare, pendente, acrişoare, astringente; se coc prin august-septembrie. Samburii contin 2 seminte

• Specia este originară din Europa Centrala şi de Sud-Est, Asia Mică. • La noi, este mai puţin răspândită decât Cornus sanguinea, aparand spontan la câmpie şi deal până

spre maxim 700 m altitudine. • Este mai iubitoare de căldură decât sângerul şi manifestă amplitudine mult mai restrânsă în ceea ce

priveşte umiditatea, rezistand mai bine la uscaciune. • Se dezvolta bine pe soluri afanate, revene, bogate in baze de schimb • dar se adapteaza si la soluri uscate de pe substraturi calcaroase sau pe cele pseodogleizate, din

cereto-garnitete de silvostepa. • Are temperament mai de lumină decat sangerul, preferand arboretele rarite sau locurile mai

luminate. • Este mai putin folosit decat sangerul ca specie de subarboret, din cauza temperamentului sau. • Rezista la fum şi praf, putand fi folosit ca arbust in spatiile verzi, decorativ prin inflorirea timpurie,

abundenta, florile galbene si fructele rosii toamna, care sunt comestibile. • Lemnul este tare si durabil putand fi folosit in strungarie, cozi de unelte, artizanat. • Înmulţirea se face prin seminţe; după recoltare se seamănă imediat sau după un an de stratificare.

Familia ARALIACEAE Genul Hedera

Hedera helix – iederă

• Liană agăţătoare, care poate ajunge la 20 m înălţime si, uneori, cu diametru la bază de 15 – 20 cm. • Tulpinile şi lujerii emit rădăcini adventive cu peri sugători, prin care se fixează de scoarţa arborilor,

de stânci sau de ziduri.

• Lujerii sunt galben-cenuşii, stelat-păroşi. • Frunzele, de 4-10 cm lungime, sunt alterne, peţiolate, cele de pe lujerii sterili cu 3-5 lobi

triunghiulari, pe faţă verzi întunecat, cu nervuri albicioase, pe dos verde palid; cele de pe lujerii floriferi sunt ovat-rombice, nelobate, de culoare verde mai deschis.

• Florile, galbene-verzui, hermafrodite, stau în umbele; înfloreşte prin septembrie, insa tufele târâtoare umbrite nu produc lujeri floriferi.

• Fructele sunt bace globuloase, negre, de 5 mm diametru; se coc abia primăvara următoare

• Specia este indigenă, răspândită din Europa de Sud până în Caucaz. • La noi apare spontan de la coline până la munte, în paduri umbrite, in zăvoaie, pe stâncării şi pe

ziduri umede.• Are amplitudine ecologică largă dar prefera statiunile cu multa umiditate atmosferica. • Suferă din cauza gerurilor. • Preferă soluri revene sau jilav-umede, cu mull, eubazice, moderat acide-alcaline, formate pe

substraturi calcaroase. • Lăstăreşte, marcotează şi se poate butăşi. • Are longevitate mare – cateva sute de ani. • Rezista bine la fum şi gaze.• Este mult folosită în parcuri şi grădini pentru decorarea tulpinilor arborilor înalţi, a zidurilor etc.

ORDINUL BICORNESFamilia ERICACEAE A.L. Juss.Genul Rhododendron L.

Rhododendron kotschyi - bujor de munte, smirdar

• Arbust pitic până la 0,5 m înălţime, cu tulpini scurte, bogat ramificate si cu înrădăcini întreţesute puternic, care împiedică erodarea solului.

• Lujerii sunt bruni, acoperiti cu glande ruginii solzoase. • Frunzele, de 1-2 cm lungime, sunt eliptice, cu marginea întreagă şi puţin răsfrântă, alterne,

persistente, pieloase, îngramadite spre vârful lujerilor, pe dos cu glande solzoase, ruginii. • Florile, roşii purpurii sau roz, mari de 1,5 cm,

stau în raceme terminale; apar prin iunie-iulie. • Fructele sunt capsule ce se desfac în 5 valve •• Specie indigenă întâlnită la noi incepand din

raristele subalpine de molid, larice si zambru, apoi in jnepenisuri si în asociaţiile cu alte ericacee din zona alpina.

• Formează adesea în Carpaţii Orientali şi Meridionali, tufărişuri întinse, împreună cu afinul.

• Este o specie alpină xerofită, adaptată la climat alpin secetos fiziologic, cu insolaţie puternică, aer

rarefiat, vânturi puternice şi permanente. • Creşte pe soluri puternic acide, extrem oligotrofe, podzoluri humicoferiiluviale.• Prin sistemul sau radicular si prin desimea asociatiilor fixeaza si protejaza solurile de pe versantii

insoriti. • Vara, în iunie – iulie, versantii acoperiti cu bujori de munte prezintă o mare atracţie pentru turisti,

prin coloritul si adundenta florilor.

Vaccinium myrtillus - afin

• Arbust pitic (maxim 50 cm) cu rădăcini superficiale foarte dese, întreţesute ca o pâslă, care drajonează viguros, răspândindu-se uşor.

• Lujerii sunt verzi, glabri, geniculaţi, cu muchii ascuţite. • Mugurii alterni, foarte mici, turtiţi şi alipiţi de lujer. • Frunzele sunt rotund-ovate spre eliptice, de 1-3 cm lungime, acuminate, fin serate, verzi închis pe

ambele feţe, subţiri, căzătoare.

• Florile sunt hermafrodite, solitare, pendente, roz-verzui, cu corolă globulos urceolată. • Fructele sunt bace sferice (afine), de 6-10 mm, negre-albastrui, brumate, zemoase, comestibile

• Are un areal întins în Europa, Asia şi America de Nord. • La noi este specie comună din regiunile dealurilor, prin gorunete acidifile si fagete de deal, până în

zona molidisurilor, in parchete, raristi, taluzuri si apoi in subalpin si alpin, unde se asociaza cu jneapanul si bujorul de munte.

• Este un indicator fidel al solurilor uşoare, acide, sărace în baze de schimb, cu acumulari de humus brut sau moder.

• Aici formează covoare intinse şi contribuie decisiv la podzolirea şi acidificarea solului prin resturile sale abundente, greu alterabile.

• Evita substratele calcaroase. • Inainteaza si in turbariile oligotrofe, cu umiditate in exces. • Este o specie de lumină. • Drajonand şi marcotand viguros, invadeaza cu usurinta parchetele rase de molid, stanjenind

regenerarea. • Se intinde usor in pasuni, nefiind consumat de vite, si altereraza calitatea pasunilor.• Specia are o valoare incontestabilă farmaceutic şi alimentara, prin fructele sale, prezenţa ei fiind de

nedorit in paduri, din cauza efectelor negative asupra solului şi regenerării arboretelor.

Vaccinium vitis-idea - merişor, cocăzar

• Arbust foarte scund, care nu depăseste 30 cm înălţime, cu tulpinile şi lujerii nemuchiaţi, rotunzi. • Frunzele sunt persistente, obovate, de 1-3 cm lungime, pieloase, obtuze sau rotunjite şi adeseori

emarginate, întregi sau fin crenate, pe faţă de culoare verde-închis, lucitoare, pe dos de un verde-palid, cu puncte rare, brune.

• Florile, albe sau rozee, sunt grupate în raceme dese (nu solitare); corola este campanulată, cu patru lobi, iar caliciul de tip 5 – lobat, solzos.

• Fructele sunt bace sferice, roşii lucitoare la maturitate cu gust acrişor-amărui; se conservă bine în apă proaspătă şi sunt apreciate pentru compot, dulceaţă, şerbet, vin;

• se coc prin august-septembrie

• Este o specie cu un vast areal eurasiatic şi nord-american. • La noi, apare la altitudini mai mari decât afinul, rar apare la dealuri înalte, fiind frecvent la mare

altitudine in raristile din subalpin si alpin, in asociatii cu jneapanul si alte ericacee. • Din punct de vedere ecologic, seamană cu Vaccinum myrtillus, • tolereaza mai bine umiditatea din sol, • vegeteaza in locuri cu uscaciune avansata, determinata nu pluviometric ci de uscaciunea aparuta pe

fondul insolatiei puternice si vantuirii puternice. • Apare în staţiuni similare cu afinul pe soluri acide, sărace, fiind o specie mai acidofila şi oligotrofa. • Nu are aceeasi capacitate de intindere, neimpanzind solul precum afinul, fiind astfel mai putin

răspândit la noi. • Asigura o buna protectie a solului in zona alpina si subalpina, impiedicand eroziunea de suprafata. • Fructele sale sunt comestibile, fiind apreciate pentru dulceata, siropuri etc.

ORDINUL TUBIFLORALESFamilia SOLANACEAE A.L. Juss.Genul Lycium L.

Lycium barbarum - cătina de garduri, gărdurăriţă

• Arbust de cca. 3 m înălţime, cu tulpinile spre vârf arcuite, pendente, cu spini proveniţi din transformarea lujerilor.

• Lujerii sunt cenuşii gălbui, lungi, flexibili, fistuloşi, adesea spinoşi. • Mugurii sunt mici, asezati altern, câte 4-5 la un loc. • Frunzele, de 2-6 cm lungime, sunt lanceolat alungite, la vârf obtuze sau acute, la baza cuneate,

verzi-cenuşii pe dos, peţiol 1-2 cm. • Florile, purpurii-liliachii, de cca.1 cm diametru, hermafrodite, stau câte 3-5 la subsuoara frunzelor,

cu corola din 5 petale răsfrânte; înfloreşte din iunie până în septembrie. • Fructele sunt bace ovoide, de 1,5 cm lungime, roşii-portocalii, gust dulceag, otrăvitoare

• Specia este exotică, răspândită în Europa de sud-est şi Asia de vest. • La noi, este cultivata în regiunile de câmpie şi coline, unde a devenit subspontană. • Rezistă bine la geruri, dar necesită multă căldură estivală şi sezon lung de vegetaţie. • Faţă de sol are pretenţii modeste, creşte viguros pe soluri nisipoase (psamosoluri). • Are temperament de lumină. • Este o specie rustică, care drajonează şi se butăşeste bine, ceea ce permite sa fie fie utilizata in

fixarea coastelor, taluzurilor, terenurilor degradate.• Este adesea folosită pentru garduri vii si culturi ornamentale, pentru că are multe tulpini spinoase si

creşte repede. • Fructele desi otravitoare, in doze mici au efect hipotensiv.• Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi, drajoni.

Familia SCROPHULARIACEAE Genul Paulownia

Paulownia tomentosa - Paulovnia

• Arbore de cca.15 m înălţime, cu creştere exceptional de rapidă (în anul I lăstarii ajung la 3 m înălţime şi diametru de 4 – 5 cm),

• Lujerii sunt viguroşi, verzi sau bruni-cenuşii cu lenticele albe, la început intens pubescenţi.

• Mugurii sunt opuşi, mici, globuloşi, pubescenţi, cu cicatrice foarte mari, rotund-ovate, cu urmele fasciculare dispuse în cerc.

• Frunzele sunt foarte mari, de 15-25 cm, uneori 50 cm, lat-ovate, vârf acuminat, cu margini întregi sau cu 3-5 lobi scurţi, obtuzi, la bază cordate, pe faţă mai pubescente, pe dos mai tomentoase; cu peţioli de 10-20 cm lungime.

• Flori sunt hermafrodite, zigomorfe, mari (5-6 cm lungime), campanulate, mirositoare, violet deschis, în interior cu dungi gălbui; sunt asezate în panicule terminale, erecte, de 20-30 cm lungime.

• Fructele sunt capsule lemnoase, cu 2 valve, ovoide, de 3-4 cm lungime, şi cu multe seminţe aripate.

• Este o specie exotică, originară din China, • cultivată la noi în parcuri şi grădini, cu caracter ornamental. • La noi este sensibilă la ger şi îngheţuri timpurii, care provoaca degerarea lujerilor nelignificaţi. • Puieţii neprotejati, pot fi distruşi până la nivelul solului, dar se refac viguros din lăstari. • Dacă climatul estival este cald, sezonul de vegetaţie lung si este plantata la adapostul clădirilor sau

altor arbori, se poate dezvolta bine. • Vegetează bine pe soluri fertile, afânate, profunde, cu suficientă umiditate, unde realizeaza, la vârsta

de 2 – 3 ani, până la 5 – 6 m înălţime şi 10 cm diametru. • Are temperament de lumina. • Fructifica dupa 5 ani, lastareste si drajoneaza bine. • Este un interesant arbore de parc, care se plantează izolat, pentru florile mari, frumos colorate si

pentru frunzele sale deosebit de mari. • Se înmulţesc prin seminţe semănte imediat după recoltare şi prin butaşi de rădăcină, în seră.

Familia BIGNONIACEAE Genul Catalpa

Bignonia catalpa (Catalpa bignonioides) - catalpă

• Arbore de mărimea a III – a, care atinge până la 15 m înălţime, cu tulpina sinuoasa, scurta. • Lujerii sunt viguroşi, cu maduva larga, verzi măslinii, netezi, cu numeroase lenticele.

• Mugurii stau câte 3 (rar 2) in verticile imperfecte, sunt mici, bruni, glabri, cu cicatrice foarte mari, subrotunde, proeminente, cu urme fasciculare dispuse circular.

• Frunzele, cu miros neplăcut, sunt mari, de 10-20 cm lungime, ovate, puţin cordate, scurt acuminate, cu marginea ondulată, întreagă (uneori cu 2 lobi laterali mici), pe faţă glabre, pe dos pubescente, cu peţiolul de 10-15 cm lungime.

• Florile sunt hermafrodite, mari, de 5-6 cm lungime, albe, în interior cu pete purpurii şi dungi galbene, asezate în panicule terminale (15-20 cm lungime), apar în iunie-iulie.

• Fructele sunt capsule pendente, foarte lungi de 20-40 cm, groase de 6-8 mm, cu peretii subtiri care rezistă peste iarnă pe arbori.

• Samanta, de 2-3 cm lungime, este aripata, cu prelungiri paroase

• Specia este originară din America de Nord, • la noi se cultivată în scop ornamental, in aliniamente, la câmpie, dealuri şi în regiuni premontane. • Din punct de vedere ecologic se dezvoltă bine în climat relativ călduros, cu sezon lung de vegetaţie; • îngheţurile timpurii afectează lujerii nelignificati. • Suferă din cauza îngheţurilor mari din iarnă, dar mai putin decât Paulownia tomentosa. • Suportă o anumită deficienţă de umiditate din sol, insa nu rezistă la secete excesive. • Prefera solurile bogate, profunde, bine aerisite. • Este o specie de lumină.• Rezistă bine la fum şi gaze. • Are creştere rapidă în tinereţe

ORDINUL LIGUSTRALES (OLEALES)Familia OLEACEAEGenul Fraxinus

Fraxinus excelsior - Frasin, Frasin comun

• Arbore care ajunge pana la 40 m înălţime şi diametre de peste 1 m.

• Înrădăcinarea se dezvoltă puternic lateral, fiind foarte bogată în rădăcini subţiri, care îi dau înfăţişarea unei perii.

• Tulpina este dreaptă, cilindrică., uneori din cauza pierderii lujerului terminal, la un anumit nivel devine înfurcită.

• Scoarţa are caractere variabile, în tinereţe este netedă, cenuşie-verzuie, gălbuie sau uşor roşietică; la vârste destul de mici se formează un ritidom mărunt crăpat, cenuşiu-deschis până la negricios.

• Coroana este ovoidă, rară, luminoasă, cu ramuri îndreptate în sus, care nu acoperă bine solul.• Lujerii sunt viguroşi, turtiţi evident în dreptul mugurilor, cenuşii sau verzui, glabri. • Mugurii sunt opuşi sau imperfect opuşi, de culoare neagră, mată, caracteristică; cei laterali sunt

relativ mici, globuloşi, cei terminali, mai mari, tetragonali; intră în vegetaţie devreme, înaintea mugurilor laterali, aşa că pot fi surprinşi de îngheţurile târzii.

• Frunzele sunt mari, până la 40 cm lungime, imparipenat-compuse, au 7-11 foliole, sesile, ovat-lanceolate, acuminate, uşor cuneate, mărunt serate, pe dos păroase, mai ales de-a lungul nervurilor.

• Florile sunt poligame (rar hermafrodite), lipsite de învelişuri florale, cu 2-3 stamine; au culoare violacee şi sunt grupate în panicule, la început erecte, apoi pendente; apar înaintea frunzelor, din mugurii laterali.

• Fructele sunt samare cenuşii-gălbui, oblong-lanceolate sau eliptice, de 2-4 cm lungime şi 4-6 mm lăţime, la vârf trunchiate, emarginate sau mai rar acute, la bază rotunjite sau brusc îngustate, cu aripioara decurentă până la bază

Areal • Este răspândit în aproape întreaga Europă, cu exceptia Irlandei de Nord, Scotiei si nordul peninsulei

Scandinave. Inspre rasarit ajunge la Marea Caspica. • La noi apare de la câmpie, din statiuni de lunca, pana în regiuni montane (1400 m altitudine). De

obicei apare diseminat în păduri de amestec, mai rar formand arborete pure. Impreuna cu ceilalti frasini, ocupa o suprafata efectiva de cca. 60 mii ha din fondul forestier national.

Cerinte ecologice. • Faţă de climă manifestă o adaptabilitate remarcabilă, corespunzatoare arealului sau, insa faţă de sol

este relativ pretenţios.

• Creşteri frumoase realizează în staţiuni de luncă, pe soluri fertile, reavene – jilave până la umede, afânate, suportand chiar inundatii de scurta durata (ecotipul de lunca).

• La altitudini mijlocii sau mai mari dar bogate in precipitatii, vegetează şi pe soluri superficiale, scheletice, pe substrate calcaroase, comportandu-se ca o specie mezoxerofit si subtermofila (ecotipul calcaros).

• Are o mare plasticitate faţă de lumină; în tinereţe se manifesta ca specie de umbră, la maturitate devine sensibil la umbrire, fiind astfel considerat un arbore de lumină. Campestru(lunca) - montan, mezoterm - euterm, oligopluviofil - mezofil, ombrofil (?) - subheliofileubazic, eutrof-oligotrof (?), subcalcicol, mezoxerofit (?) - higrofit

Insusiri biologice si importanta. • In masiv fructifica la 35-40 ani iar izolat cu 5-10 ani mai devreme. Arborii expusi in lumina

fructifica des si abundent, samarele diseminand treptat pana primavara. • În primii ani are creştere mai înceată, dezvoltandu-se mai mult sistemul radicular, ulterior creşterile

în înălţime se intensifica, atingand maximul la 30 – 40 ani si se mentin active pana la 70-80 ani. Realizeaza o productivitate de 7-8 m3/an/ha.

• Lăstăreşte bine si are longevitatea in jur de 200 ani.• In ultimele decenii, arborii de frasin din compozitia sleaurilor de campie si deal sufera defolieri

partiale sau totale, repetate, produse de gandacul Stereonichus fraxini, cu efecte negative asupra vitalitatii arborilor

• Lemnul este alb-galbui, cu inele distincte, greu, matasos, elastic, cu luciu caracteristic. Este apreciat in industria mobilei, in placari interioare, aeronautica, schiuri, fiind considerat o esenta nobila, mai ales exemplarele cu fibra creata.

• Frasinul este o excelenta specie de amestec in padurile de sleau, ameliorand si protejand solul. • Este apreciat si ca arbore ornamental izolat şi de aliniament.

Fraxinus ornus - Mojdrean

• Arbore de dimensiuni mai reduse decât frasinul, atinge cel mult 12-14 m înălţime, care adeseori se întâlneşte sub formă arbustivă.

• Tulpina este scurtă, neregulat ramificată, strâmbă, cu scoarţa netedă, cenuşie.• Lujerii sunt bruni, cenuşii sau bruni-gălbui, mai puţin turtiţi sau neturtiţi în dreptul mugurilor.

• Mugurii sunt globuloşi, fin tomentoşi, deosebiti de cei ai frasinului prin culoarea lor cenuşie.• Frunzele, de 15-20 cm lungime, sunt imparipenat-

compuse, dar au numai cu 5-9 foliole, ovate sau eliptice (cea terminală obovată), brusc acuminate, fin serate sau crenat-serate, pe dos, pe nervura principală, ruginiu-pubescente.

• Florile sunt hermafrodite, pe tip patru, cu periant dublu, corola având patru petale înguste, liniare, albe-gălbui, de 7-15 mm lungime; apar după înfrunzire, prin luna mai, în panicule terminale, mari de 7-12 cm lungime, erecte apoi nutante, bogate, plăcut mirositoare şi foarte decorative.

• Fructele sunt samare, îngust-oblongi, de 2-4 cm, brune, au aripa de lungimea nuculei, întinzându-se până la jumătatea seminţei, la vârf trunchiată sau emarginată; nucula este bombată si poartă la bază caliciu persistent

Areal. • Este mult mai restrâns decat al frasinului, răspândit în tinuturile mediteraneene si sub mediteraneene

din sudul Europei şi Asiei Mici. • Limita nordică trece prin Romania, urmărind linia Carpaţilor Meridionali. • La noi, se intalneste mai ales la deal, în staţiuni calde şi însorite din Banat (defileul Dunarii),

dealurile vestice, Oltenia, Muntenia si Dobrogea. Cerinte ecologice.

• Este exigent faţă de caldură, comportandu-se ca o specie subtermofila – termofila, mezoxerofita (Valea Cernei, Cazane, Dobrogea), asociindu-se cu scumpia, carpinita, liliacul, porombarul, visinul turcesc si stejarul pufos, formand renumitele sibleacurile.

• La altitudini mai mari creşte pe versanţii însoriţi, cu substrate calcaroase, pe soluri alcaline, bogate in baze de schimb, scheletice (rendzine litice), care vara se încălzesc puternic.

• Fructifică de timpuriu, anual şi abundent. • Tolerand uscaciunea si insolatia este importanta ca specie de subetaj, protectoare de sol. La noi se

cultiva mai ales în scop ameliorativ, pe terenuri degradate, pe coaste însorite, pe soluri supuse uscăciunii. Este si specie ornamentala prin florile abundente, mari, placut mirositoare.

Fraxinus angustifolia (F. oxycarpa) - frasin de câmp

• Arbore care atinge până la 25 m înălţime. • Lujerii sunt glabri cu mugurii bruni-închis –roscati (nu negri).

• Frunzele, obişnuit cu 5-11 foliole, sunt înguste, ovat-lanceolate, lung acuminate şi la bază cuneate, acut serate sau dinţate, cu dinţi rari, adânci, ascuţiţi şi recurbaţi la vârf.

• Florile sunt nude, cu anterele staminelor brune-roşcate.• Fructele sunt samare, îngust-lanceolate, de 3-4 cm lungime, la vârf ascuţite, rar obtuze, niciodată

emarginate • Specie indigenă originară din sudul, centrul şi estul Europei, nordul Africii şi Asia Mica • La noi apare la câmpie şi coline, amestecat cu frasinul comun, dar mai frecvent în lunci, zăvoaie.• Este pretentios fata de sol, preferand solurile bogate, permeabile, aerisite, cu humificare activa, bine

aprovizionate cu apa (mezofita-higrofita).

Fraxinus pallisae (F. holotricha ) - frasin pufos

• Este un arbore de până la 20 m înălţime, cu lujerii evident cenuşii-pubescenţi; • mugurii bruni sau bruni-închis, glabri până la păroşi. • Frunzele, de 10-25 cm lungime, sunt imparipenat - compuse cu 5-11 foliole lanceolate, de 3-5 (8) cm

lungime, pe ambele feţe evident pubescente, ca şi rahisul; florile sunt nude. • Fructele sunt samare, cu vârful prelung ascuţit sau îngustat-rotunjit, cu mucron persistent, uneori

prevăzut cu peri disperşi; nu au la bază resturile caliciului • Specie indigenă, cu areal restrâns, în sud-estul Europei, în Romania şi Bulgaria. • Creşte în staţiuni cu clima calda, cu regim de umiditate variabil, de la cele relativ deficitare in apa

din silvostepa pana la cele temporar inundabile din Delta Dunării. • Este considerata o specie mezotrofă-eutrofă, mezohigrofită – higrofită.

Fraxinus americana - frasin american

• Arbore de până la 40 m înălţime cu scoarţa de culoare cenuşie-deschis, gălbuie, • lujerii tineri verzi-întunecat sau bruni, glabri, lucitori iar cei de doi ani cenuşii.

• Mugurii sunt bruni-întunecat, glabri. • Frunzele, imparipenat-compuse, au 5-9 foliole cu peţiol lung de 5-12 mm; sunt ovat-lanceolate, lungi

de 6-15 cm, întregi sau puţin dinţate spre vârf, pe dos albicioase, glabre sau slab păroase în lungul nervurilor; apar cu cca. doua săptămâni mai târziu decât la frasin.

• Florile sunt unisexuat-dioice, aşezate în panicule şi lipsite de corolă; cele mascule au caliciu mic, cu patru diviziuni; cele femele sunt prevăzute cu caliciu mare, în formă de cupă, cu patru lacinii. Apar înaintea înfrunzirii.

• Fructele sunt samare, de 3-5 cm lungime; au sămânţa îngust-tubulară, cu aripa îngust-spatulată, la vârf rotunjită şi uneori ştirbită; cuprinde cel mult treimea superioară a seminţei şi păstrează la bază urmele caliciului persistent

Fraxinus pennsylvanica (F. pubescens ) - frasin de Pensilvania

Arbore care atinge cel mult 20 m înălţime, cu tulpini scurte, cu creşteri neregulate. • Lujerii sunt cenuşii-pubescenţi cu mugurii bruni-deschis, pubescenţi. • Frunzele de 10-40 cm lungime, cu 5-9 foliole peţiolate şi rahisul brăzdat în lung şi păros; foliolele

ovat-alungite, de 7-14 cm, cu marginea întreagă sau slab dinţată, la maturitate pe fată glabre, verzi-deschis, pe dos cenuşii-păroase, mai ales în lungul nervurilor.

• Florile dioice, apetale, cu caliciul redus, sunt dispuse în panicule dese, pubescente. • Fructele sunt samare, de 3-6 cm lungime, au aripioara decurentă până spre baza seminţei, la vârf

este rotunjită sau scurt mucronată şi cu caliciu persistent . • Specie exotică, originara din centrul si estul Americii de Nord, , • la noi, a fost introdusa in aliniamente dar si in culturi forestiere din Lunca Dunarii. • Este o specie rustica, mai puţin exigentă fata de conditiile stationale. • Rezistă bine la geruri şi secetă, suportand satisfacător inundaţiile. • Poate fi folosita ca specie de ajutor in culturile din silvostepa. • Suportă foarte bine radiaţia calorică a pavajelor şi rezistă destul de bine la gaze.• Înmulţirea speciilor din genul Fraxinus se face prin seminte, semănatul executandu-se cât mai

curând după recoltare, în sol fertil şi reavăn; pentru semănatul de primăvara, sămânţa se stratifică o lună de zile în zăpadă, gheaţă sau nisip (0 – 50 C).

Syringa vulgaris - liliac

• Arbust de 3-4 m înălţime, rareori mai mult (6-8 m), cu tulpina care se ramifică aproape de bază. • Scoarţa este cenuşie, lujerii viguroşi, măslinii, glabri, la vârf cu doi muguri. • Mugurii opuşi, sunt lat-ovoizi, depărtaţi de lujer, cu numeroşi solzi muchiaţi.

• Frunzele de 6-12 cm lungime, şi 6-10 cm lăţime, sunt ovat-cordiforme, acuminate, verzi-închise, cu peţiolul de 2-3 cm lungime.

• Florile liliachii, plăcut mirositoare, în panicule dese, lungi de 10-20 cm; tubul corolei este scurt, până la 1 cm, cu lobii divergenţi. Înfloreşte în luna mai .

• Fructele, sunt capsule elipsoidale, acuminate, de cca. 1-1,5 cm lungime, se desfac în două valve; • seminţele sunt brune, cu aripioară îngustă marginală

• Specie indigenă, cu areal sud-est european şi vest atlantic, care, • la noi, apare spontan în Banat, în Munţii Cernei, în Oltenia, Dobrogea.• Este o specie termofilă, care rezistă bine la geruri şi secetă (xerofita-mezoxerofita). • Preferă soluri bogate, superficiale, scheletice, slab acide. • Se comporta bine si pe coaste pietroase, pe stâncării calcaroase, in plina lumina. • Are temperament de lumină. • Drajonează puternic, lăstăreşte viguros, se butăşeşte uşor.• Specia, datorită înrădăcinării trasante, a cerintelor ecoloice şi a capacităţii mari de drajonare, este

indicată în împădurirea versanţilor scheletici, calcaroşi din zone secetoase şi în perdelele de protectie a cailor de comunicatii.

• Are importanţa ornamentală deosebită, putand fi folosit în parcuri şi grădini, de la câmpie până în zone montane joase şi mijlocii, până la 1000 m altitudine. colinar, euterm (termofil), mezofil, heliofil eubazic, mezotrof-oligotrof, calcicol, mezoxerofit

Ligustrum vulgare - lemn câinesc

• Arbust de până la 4 m înălţime, cu înrădăcinare superficială şi numeroase ramificaţii fine. • Tulpina este ramificată de la bază, cu scoarţa cenuşie-brună.

• Lujerii sunt subţiri, cenuşii, fin păroşi, cu lenticele evidente spre bază, ce prin strivire lasă un miros neplăcut.

• Mugurii sunt imperfect opuşi sau opuşi, ovo-conici, alipiţi de lujer, cu solzi desfăcuţi, verzi, cu vârful brun.

• Frunzele sunt alungit-ovate până la lanceolate, de 3-6 (10) cm lungime, întregi; uneori rămân verzi şi în timpul iernii.

• Florile sunt hermafrodite, pe tipul patru, cu corola infundibulbiformă, de culoare albă, neplăcut mirositoare; sunt dispuse în panicule terminale, piramidale, erecte, lungi de 6-8 cm.

• Fructele sunt bace globuloase, de 6-8 mm diametru, negre, lucitoare cu 1-4 seminţe elipsoidale; rămân pe lujeri şi peste iarnă

• Specie indigena, originar din Europa, Africa de Nord şi Asia Mică, este una din cele mai comune specii de arbuşti de la noi, din zonele de câmpie, de deal şi chiar montane inferioare.

• Prezintă amplitudine ecologică mare, suportand climatele calde si reci, rezistand la ger şi secetă. • Creşte bine pe diferite soluri, evitandu-le pe cele prea acide, compacte si prea saraturate. • Suportă bine umbrirea masivului,dar se dezvoltă si în teren descoperit. • Acoperă bine solul, si îl structurează cu rădăcinile sale bogate, avand importanta silviculturala

deosebita. • Suporta bine tunderea si poluarea, fiind frecvent folosit la garduri vii.• Se înmulţeşte uşor prin seminţe, drajoni, marcote şi butaşi. Semintele se extrag prin macerarea

fructelor, se păstrează până în mai, apoi se stratifică până în noiembrie, anul urmator.

Forsythia suspensa – forsiția

• Arbust, de până la 1,50 m înălţime, cu ramurile şi tulpinile arcuite, până la pendente.

• Lujerii sunt galbeni-verzui-roşcaţi, în patru muchii, cu lenticele numeroase, proeminente, caracteristic fistuloşi, cu măduva întreagă numai la noduri.

• Frunzele, de 6-10 cm lungime, sunt oblong-ovate, acute şi serate, în parte întregi, în parte trifoliate sau trifidate.

• Florile, asezate câte 1-3(6), sunt mari, galbene, cu nuanţe aurii şi cu stamine mai lungi decât pistilul; apar foarte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii.

• Fructele sunt capsule aspre, ovoide, de cca. 1 cm lungime • Este o specie exotică din Asia, care s-a adaptat bine la condiţiile climatice de la noi.. • Rezistă bine la ger, preferă soluri uşoare, fertile, revene. • Se dezvoltă bine la soare şi la semiumbră. • Prin tundere se obţin tufe dese, globulare sau umbeliforme, dar tunderea slabeste inflorirea.

ORDINUL RUBIALESFamilia CAPRIFOLIACEAE Genul Sambucus

Sambucus nigra - Soc comun, Soc negru

• Arbust, rareori de dimensiuni arborescente (maximum 10 m înălţime), care are tulpina neregulat ramificată, cu ritidom format de timpuriu, suberos, cenuşiu. Coroana extinsă lateral, globulară, este destul de deasă.

• Lujerii groşi, verzi-cenuşii sau verzi-gălbui, au lenticele proeminente şi măduva largă, spongioasă, caracteristică, de culoare albă-gălbuie.

• Mugurii sunt opuşi, mari, ovoid-ascuţiţi, la bază cu 2-4 solzi, depărtaţi de lujer; solzii cad de timpuriu şi lasă să se vadă frunzişoarele.

• Frunzele imparipenat-compuse, au 5-7 foliole eliptice, de 4-12 cm lungime, cu marginile neregulat ascuţit-serate, pe dos dispers păroase în lungul nervurilor şi neplăcut mirositoare.

• Florile albe, bogate, de 12-20 cm diametru, aşezate în cime umbeliforme terminale, sunt plăcut şi puternic mirositoare; apar prin mai-iunie.

• Fructele sunt drupe baciforme, sferice, de 6-8 mm diametru, negricioase, cu 3(5) sâmburi turtiţi

• Specia este răspândită aproape în toata Europa, în vestul Asiei, Africa de Nord.

• La noi este comuna în câmpie, la deal, până în regiunile montane inferioare. Este frecventa de-a lungul cursurilor de apa.

• Este exigentă faţă de climă şi sol, crescand bine în regiunile calde (mezoterma), pe soluri fertile (eubazica), profunde, afânate, bogate în humus (eutrofica) si in azot (nitrofila), bine aprovizionate cu apa (mezofita-mezohigrofita).

• Sufera din cauza gerurilor mari din iarna si a ingheturilor, care determina uscarea varfului lujerilor. • Are temperament de semiumbră, dar suporta bine lumina chiar directa.• Lăstareste bine si butăşeşte uşor.• Este o preţioasa specie de subarboret, protejand si ameliorand solul, prin litiera sa care se

descompune foarte rapid. colinar-campestru (montan), mezoterm, mezofil, subheliofil eubazic, eutrof-mezotrof, nitrofil, mezofit-mezohigrofit

Sambucus racemosa - Soc roşu, de munte

• Arbust tufos, care ajunge pana la 2-4(5) m înălţime

• lujerii bruni-verzui si măduva brună-roşcată. • Mugurii sunt ovoid-globuloşi, depărtaţi de lujer, cu numeroşi solzi; deseori cei terminali sunt

avortaţi, deoarece lujerii nu se lignifică complet, până la vârf. • Frunzele, imparipenat – compuse, cu 5-7 foliole eliptice până la ovat-lanceolate, adânc serate, sunt

mai mici, mai înguste şi mai lung acuminate decât la socul comun. • Florile sunt gălbui-verzui, dispuse în panicule ovoidale; apar mai devreme, prin aprilie-mai, înainte

sau odată cu frunzele. • Fructele sunt drupe baciforme, globuloase, de cca. 5 mm diametru,

au culoarea roşie, fiind foarte decorative • Specia are raspandire larga in Europa, vestul Asiei şi America de

Nord. • La noi, Inlocuieşte socul negru la altitudini mari, urcand până în

regiunea subalpină. • Este frecvent intalnit in parchetele de molid, liziere, de-a lungul

cursului apelor de munte etc, protejand bine solul.• Prefera solurile scheletice, formate pe substraturi silicioase (mai

rar pe calcare), cu humificare rapida, revene sau revene-jilave. • Rezistă bine la ger. Vegetează viguros în plină lumină, dar pe

soluri scheletice este o specie de semiumbră, fara a rezista la umbrirea puternică.• Ca specie de subarboret, este mai puţin valoros decât socul comun. • Are aceleasi intrebuinţări medicinale.

Genul Viburnum L.

Viburnum lantana – dârmox

• Arbust tufos, de 1-3 (5) m înălţime, care produce constant din baza tulpinii lăstari robuşti, drepţi,

foarte flexibili, acoperiţi, ca şi întreaga plantă cu o pâslă gălbuie, de peri stelaţi. • Mugurii sunt opuşi, nuzi, cei foliari formaţi din două frunzuliţe alungite, încreţite; cei floriferi

circulari, turtiţi, plasaţi la vârful lujerilor, între doi muguri foliari. • Frunzele mari, de 5-12 cm lungime, sunt ovate sau alungit-ovate, cordiforme, mărunt dinţate, aspru-

pubescente pe faţă şi abundent stelat-tomentoase, de culoare cenuşie, pe dos. • Florile, complete, albe sau palid-rozee, aşezate în cime umbeliforme, de 6-10 cm diametru, sunt

stelat-pubescente de-a lungul axului inflorescenţelor şi pedicelilor. • Fructele, drupe, de formă ovodă-turtită, sunt la început verzi apoi roşii, iar la maturitate negre-

strălucitoare. • Este o specie indigenă, originară din Europa şi vestul Asiei, care,

la noi, se intalneste frecvent, in padurile din regiunile de deal până in cele montan inferioare si doar foarte rar in silvostepă.

• Desi este o specie iubitoare de caldura, suporta bine climatul specific zonelor montan inferioare, mai aspru iarna si mai racoros vara.

• Rezista la seceta, vegetand bine pe soluri scheletice, calcaroase, uscate, (semixerofita, subcalcicola) de pe versantii insoriti (heliofila).

• Evita solurile compacte, excesiv de umede, cu apa stagnanta.• Este o specie care protejaza bine solurile de pe coastele insorite • prin florile si frunzisul sau, poate fi folosita ca specie ornamentala.

campestru-montan, euriterm, heliofil eubazic-mezobazic, mezotrof, oligotrof, subcalcicol, semixerofit

Viburnum opulus - Călin • Este un arbust înalt de 2-5 m cu lujeri fragili, cenuşii, glabri-lucitori care din cauza îngheţurilor, au

de regulă vârful uscat. • Mugurii sunt opuşi, alipiţi de lujeri, ovoizi, cu faţa externă

bombată, roşietici, cu un singur solz aparent. • Frunzele sunt lat-ovate, de 4-12 cm lungime, cu 3-5 lobi; cele

de pe lujerii scurţi, trunchiate la bază, au lobi scurţi şi adânc dinţaţi; cele de pe lujerii lungi şi lăstari, sunt rotunjite la bază si au lobii acuminaţi, slab dinţaţi. Peţiolii, de 1-2 cm lungime, sunt canaliculaţi, aproape de limb cu patru glande proeminente, toamna frunzele capătă culoare roşietică, foarte decorativă.

• Florile sunt complete, dense, multiflore, terminale, de 5-10 cm diametru; cele din mijlocul inflorescenţei sunt mai mici, fertile, iar cele marginale mult mai mari, de 15-25 mm lăţime, sterile, cu corola albă, inegal divizată.

• Fructele sunt drupe, cărnoase, roşii

• Specia are un areal larg in Europa, Asia si Africa de Nord, • la noi, apare frecvent prin păduri, de la câmpie până în zona montana inferioara. • Sufera din cauza gerurilor si ingheturilor prin degerarea partilor terminale ale lujerilor nelignificati. • Are cerinţe mari faţă de fertilitatea si umiditatea solului, instalandu-se pe soluri aluvionare din

luncile raurilor, pe lacovisti (mezofita-higrofita), bogate in elemente minerale. • Este o specie de lumina dar suporta si umbrirea (heliofita-semiombrofila). • Este o specie de interes ornamental, prin culoarea roscata a frunzisului de toamna, a florilor

abundente (boule de neige) si a fructelor viu colorate.campestru-montan, euriterm, eurifil, heliofil-subheliofil eubazic-mezobazic, eutrof-mezotrof, mezohigrofit-higrofit

Lonicera nigra - Caprifoi

• Arbust, până la 2m înălţime, are lujerii glabrii, cenuşii, puţin striaţi şi măduva plină, în cinci colţuri. • Mugurii sunt bruni-negricioşi, ovo-conici, depărtaţi de lujer, cu solzii lung-acuminaţi. • Frunzele de 4-7 cm lungime, sunt eliptice sau ovat-lanceolate, la vârf obtuze sau acute, pe dos verde-

pal şi păroase cel mult pe nervura mediană. • Florile roşietice, stau câte două pe pedunculi glabri, de 3-4 cm; apar prin mai- iunie. • Fructele sunt bace negre, puţin concrescute la bază, se coc prin septembrie. • Specie indigenă originara din centrul si sudul Europei, pentru care Carpatii constituie limita estica a

arealului sau. • La noi apare mai ales în nordul ţării, în zone muntoase, in fagete, amestecurile de fag cu rasinoase si

molidisuri, urcand pana in zona subalpină. • Se instaleaza pe langă pâraie, pe versanti si taluzuri, pe soluri cu drenaj bun, scheletice. Este o

specie semiombrofilă.

Lonicera xylosteum - loniceră

• Arbust de până la 2-3 m înălţime, cu tulpini drepte, ramificate. • Lujerii sunt cenuşii, subţiri, fistuloşi; • mugurii sunt opuşi, conici, alungiţi, solitari sau câte 2-3 suprapuşi, foarte depărtaşi de lujer

(aproape perpediculari), cu numeroşi solzi cenuşii, acuti, ciliaţi. • Frunzele sunt eliptice până la eliptic-ovate, de 3-6 cm lungime,

cu marginea întreagă, pe faţă dispers-pubescente, verzi-cenuşii, pe dos mai palide şi des pubescente.

• Florile, pe tip cinci, câte două la subsuoara frunzelor, sunt aşezate pe un peduncul comun, de 1-2 cm lungime, şi au corolă albă sau gălbui-roşieatică, la exterior pubescentă, la bază cu un tub scurt.

• Fructele sunt bace, roşii-întunecate). • Este o specie indigena europeană şi asiatică, • la noi, apare de la dealuri înalte şi pana in zonele mijlociu

montane, din gorunete pana in molidisuri.• Se instaleaza pe soluri bogate, afanate, uneori scheletice, carbonatate. • Acoperă destul de slab solul, fiind o specie heliofilă-subheliofila.• Prezinta importanta mica, dar nu neglijabila, ca specie de subarboret in zona goruneto-fagetelor. • Este apreciata ornamental, fiind cultivata in tufe izolate sau in garduri vii.

Lonicera tatarica - Caprifoi tătărăsc

• Arbust, înalt până la 3 m, cu lujerii uşor muchiaţi, bruni-gălbui, glabri, fistuloşi, • mugurii suprapuşi câte doi, scurt-conici, bruni-cenuşii, cu 4-8 solzi glandulos-ciliaţi.

• Frunzele, de 3-6 cm lungime, sunt ovat-lanceolate, îngustate treptat spre vârf, pe dos glaucescente sau verde-deschis, glabre.

• Florile în perechi, pe pedunculi de 1,5-2 cm lungime, sunt roz sau albe, de 1,5-2 cm lungime; apar prin mai.

• Fructele sunt bace, roşii sau galbene-portocalii; se coc în iulie. • Specie exotică din Asia, este cultivată la noi prin parcuri în toate

regiunile ţării. • Este puţin pretentioasă faţă de sol, putand vegeta pe soluri compacte,

pseudogleizate, chiar pe sărături. • Rezista bine la secetă, ger şi fum si suportă umbrirea uşoară.

• Prin coloritul frumos şi variat al florilor, este cultivat din silvostepă până la dealurile înalte ca arbust ornamental.

Lonicera caprifolium - Caprifoi, Mana Maicii Domnului

• Arbust căţărător, cu lujerii rotunzi, bruni-gălbui, glabri-lucitori, fistuloşi • mugurii solitari, lung-ascuţiţi, cu solzi bruni. • Frunzele, lat-eliptice, de 4-10 cm lungime, sunt pe faţă verzi-închis, puţin lucitoare, pe dos verzi-

mat, glabre; ultimele 2-4 perechi de frunze dinspre vârful lujerilor sunt concrescute. • Florile, câte şase în verticile, sesile, sunt aşezate la subsuoara frunzelor, şi au corola lungă, de 4-5

cm, albe-gălbui sau roşietice, plăcut mirositoare. Înfloreşte abundent în mai-iunie. • Fructele roşii-portocalii, se formează din iulie până toamna. • Specie exotică, originară din Europa de Sud, Asia de Vest şi Africa de Nord • la noi este cultivata in scop ornamental. • Rezistă bine la ger, preferand staţiuni însorite, cu soluri revene.• Este folosita la acoperirea gardurilor, pergolelor etc., avand flori mari si fructe frumos colorate.

Symphoricarpos rivularis - cîrmîz, urmuz

• Arbust sub formă de tufă, care are până la 1 m îălţime, • lujerii subţiri, cenuşii, glabri, mai mult sau mai puţin fistuloşi, • mugurii mici, opuşi, uneori câte trei colaterali, cu cicatricea mică, având o urmă fasciculară.• Frunzele variabile ca formă, de 2-5 cm lungime, sunt eliptice, circulare, întregi sau neregulat lobate,

pubescente pe dos. • Florile sunt mici (0,6 cm), albe-roz, pe tip patru, dispuse în spice terminale. Înfloreşte toată vara,

din iunie până în septembrie. • Fructele sunt bace sferice, albe, cu diametru de 1 cm; rămân pe lujer şi în timpul iernii, fiind foarte

decorative • Specie exotică originară din Canada, • cultivată frecvent la noi în garduri vii, în parcurile din regiunile de câmpie până la munte. • Este nepretenţioasă faţă de climă şi sol; • creşte bine pe soluri afânate, revene, dar suporta pe cele compacte, uscate, calcaroase, sărăturoase.

Rezistă la fum şi gaze. Drajonează abundent.

CLASA MONOCOTYLEDONEAEORDINUL LILIALESFamilia LILIACEAE Genul Ruscus

Ruscus aculeatus - ghimpe

• Subarbust sempervirescent, cu înălţimi până la 60 cm, care prezintă rizomi oblici, cu fibre radicelare foarte lungi, groase, cărnoase.

• Tulpina este verde, ramificată, striată, şi flexibilă. • Ramurile sunt comprimate in forma de frunze, lăţite (filocladii), eliptic-

lanceolate sau ovate, lungi de 1-3,5 cm sesile, rigide, de culoare verde-închis, acuminate, ţepoase.

• Frunzele, foarte mici, sunt solzoase şi greu vizibile.• Florile sunt unisexuat-dioice, cele femele, de cca. 0,5 diametru, albe-

verzui, sunt aşezate câte 1-2 către mijlocul feţei superioare a filocladiilor, la subsuoara unei bractee mici; cele mascule au trei stamine cu filamente concrescute, verzui sau violete.

• Fructele sunt bace globulare, roşii de cca. 1 cm diametru, se păstrează şi peste iarnă.

• Specie indigenă de climat atlantic –

mediteranean, este originară din sudul şi vestul Europei. • La noi apare spontan în sudul ţării, la câmpie şi

silvostepă (Dolj, Mehedinti, Ilfov, Constanta, Tulcea, Bacau, Bihor), pe soluri calcaroase, slab acide. Pe dealurile subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei apare ca subarboret în pădurile umbrite de gorun sau in fagete.

• Fiind o specie temofilă, este afectata de gerurile mari de iarna.

• Are importanţă exclusivă ca element floristic, fiind ocrotita ca monument al naturii.

Ruscus hypoglossum - ghimpe

• Subarbust de talie redusă, cel mult 30 cm înălţime, care are filocladii eliptice mai mari, de 7-12 cm lungime, pieloase, la vârf nespinoase şi flori mici, albe-verzui.

• Originar din Europa meridionala, care la noi sporadic în regiunile de câmpie, în S Banatului, in Oltenia, Transilvania şi Dobrogea.

• Are semnificaţie naturalistă similară cu Ruscus aculeatus • Înmulţire se face prin seminţe stratificate până primăvara.