FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDIIEUROPENE

MASTERAT: DIPLOMAŢIA APĂRĂRII

DIPLOMAŢIA PREVENTIVĂ A CONFLICTULUI. STUDIU DE CAZ – KOSOVO

Disciplina: BAZELE DIPLOMAŢIEI APĂRĂRII Prof. univ. dr. Sergiu Medar Masterand: Florea Nicolae

Diplomaţia preventivă a conflictului.

Transformările produse în mediul internaţional de securitate în ultimul deceniu, cu precădere în ultima sa perioadă, au făcut ca toată atenţia comunităţii internaţionale să se îndrepte către clarificarea unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale, deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit, la reducerea, până la eliminare, acolo unde este posibil, a cauzelor ce le generează.

Această viziune presupune, în esenţă, identificarea la scară globală a vulnerabilităţilor, a posibilelor riscuri şi ameninţări ce ar putea conduce la apariţiaunor surse de instabilitate sau agravarea unora deja existente. Un element important este însoţirea procesului de identificare a acestora de către analize care să permită crearea de instrumente necesare realizării practice a acestei viziuni, astfel încât să se obţină o stare de stabilitate solidă, la diferite niveluri (global, regional sau naţional) şi să împiedice, totodată, apariţia unor surse noi. Este de presupus că acest proces va căpăta anvergură, atât în dimensiunea sa spaţială, cât şi în cea temporală, implicând resurse, strategii multiple şi acţiuni diversificate, în concordanţă cu natura surselor majore de instabilitate.Astfel, ne vom îndrepta atenţia, pentru început, asupra surselor de instabilitate existente, dar şi posibile, realizând o clasificare a acestora în funcţie de natura lor, la nivel global, pentru ca apoi să ne concentrăm asupra spaţiului european.

După natura şi modul de manifestare, sursele de instabilitate îşi pot avea originea la nivel:

• economico-financiar ;• politic;• militar;• social;• cultural;• de mediu.Aceste niveluri reprezintă palierul clasic de desfăşurare a competiţiei pentru

resurse, în special cele energetice, a rivalităţilor etnice şi religioase (care, nu de puţine ori, generează conflicte violente de natură etnică, religioasă sau combinate, etnico-religioase, reuşind chiar să transceadă graniţele naţionale, prin existenţa afinităţilor etnice sau religioase, şi să creeze, astfel, instabilitate în zonele de graniţă, apărând riscul de extindere a conflictului pe teritoriile mai multor state) sau a descompunerii statelor.Acestora li s-au adăugat, în ultimele decenii, surse de instabilitate ce îşi au originea în fenomene ca:

• terorismul;• proliferarea armelor şi tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă;• traficul de arme şi de droguri;• imigraţia ilegală.

Spre deosebire de cele care se manifestă în cadrul palierului clasic, acestea din

2

urmă prezintă o caracteristică specială, dată de faptul că urmările lor nu sunt limitate la un nivel anume (de exemplu: politic, economic, social ş.a.), ele fiind resimţite la toate nivelurile acestui palier, ceea ce le face să fie considerate surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi a celei regionale şi, implicit, globale (atentatele teroriste, de exemplu).

Managementul crizei din Kosovo

Tragedia dezmembrării fostei Iugoslavii a început în momentul în care în fiecare dintre republicile federaţiei a avut loc etnicizarea spaţiului public. Ascensiunea elitelor etnonaţionaliste s-a produs în general pe fondul falimentului economic şi ideologic al statului până nu demult condus de Tito. Pe la mijlocul anilor 1980, societatea iugoslavă a început să se spargă de-a lungul clivajelor etnice în masura în care, din punct de vedere economic, republicile slovenă şi croată percepeau drept o povară provinciile sărace precum Kosovo, în contextul unei Federaţii Iugoslave dominate de sârbi. Fiecare naţiune, altadată parte organică a edificiului iugoslav, trecea acum printr-un amplu proces de înstrainare, de alienare, una faţă de alta. A fost un moment imediat speculat de elitele naţionaliste, care s-au impus pe o platformă politică de valorizare a specificului etnic şi de exacerbare a diferenţei, a alterităţii. Controlând mass-media, noile elite au urmarit construcţia graduală a unei realităţi sociale şi a unui univers dominat de teamă şi ură etnică, care portretizează naţiunea sârbă drept înconjurată de duşmani şi ameninţată de genocid. Spre exemplu, celebrul Memorandum din 1986 al Academiei Sârbe de Arte şi Stiinţe vorbea de un genocid împotriva populaţiei sârbe din Kosovo şi de persecuţiile la care erau supuşi sârbii din Croaţia. În acest context s-a impus Slobodan Miloşevici. Momentul decisiv al carierei sale care l-a propulsat pe scena politică a Balcanilor a fost în iunie 1989, pe câmpia de la Gazimestan din Kosovo, unde se aniversau 600 de ani de la Bătalia de la Câmpia Mierlei. Cu aceasta ocazie, Milosevici ar fi spus comunităţii sârbe din Kosovo ca "astăzi, la mai bine de 600 de ani, suntem din nou angajaţi în lupte. Nu sunt bătălii militare, deşi acestea nu trebuie pe deplin excluse". Era un moment de maximă inflamare a relaţiilor dintre albanezi şi minoritatea sârbă din Kosovo: tocmai se anulase autonomia provinciei, iar sârbo-croata devenise limba oficială într-o regiune în care doar 10% din populaţie era de etnie sârbă.

În faţa crizei iugoslave în care un numar important de instituţii au eşuat în tentativele lor de prevenire a escaladării conflictelor, NATO a reuşit să-şi reformeze sau să-şi reformuleze obiectivele şi abordările dinspre “menţinerea unei păci reci” (Cold peacekeeping) spre “pacificare” (peacemaking). ONU nu a reuşit să depăşească impasul său instituţional-decizional. Uniunea Europeană a decis să-şi reformeze radical Politica Externă şi de Securitate Comună, înglobând UEO în ceea ce Tratatul de la Nisa a numit o Politică Europeană de Securitate şi Apărare şi începând să operaţionalizeze “sarcinile de la Petersberg”, privitoare la managementul crizelor. Prin structura lor iniţială, organizaţiile internaţionale interguvernamentale (fie ele regionale sau globale) au fost reactive la conflicte, nu proactive. Aceasta explică de ce au eşuat în prevenirea escaladării

3

şi răspândirii violenţei organizate în Balcanii de Vest. Autorii raportului Improving the Coherence and Effectiveness of the European Union Action in the Field of Conflict Prevention (Îmbunaătăţirea Coerenţei şi Eficacităţii Uniunii Europene în Domeniul Prevenirii Conflictului) prezentat la Consiliul European de la Nisa (2000) au definit, pe baza experienţei unui deceniu de eşecuri diplomatice în fosta Iugoslavie, ce înseamnă o politică proactivă: “identificarea problemelor înainte ca acestea să devină acute şi translatarea avertizării timpurii în acţiune timpurie”.Faza de prevenire a conflictului din Kosovo a fost dominată de tentativele Uniunii Europene ţi ale OSCE, adesea asociate de a preveni escaladarea violenţei în provincia sârbă. Vom accentua mai mult acţiunile UE, având în vedere rolul asumat de Uniune după încheierea conflictului. Conflictul interetnic din Kosovo durează de mai bine de un secol şi este prima manifestare a politicii de purificare etnică dusa de Slobodan Milošević, care a condus la criza iugoslavă din anii ’90. În fapt, conflictul a fost mai mult sau mai puţin latent înaintea momentului martie 1989 când Milošević a suspendat autonomia provinciei Kosovo. Acest eveniment a produs o adevarată reacţie în lanţ, Iugoslavia lui Tito dezmembrându-se în mai multe entităţi statale. ONU, UE sau CSCE (viitoarea OSCE) nu au reuşit să anticipeze criza şi mai ales consecinţele acesteia asupra întregii regiuni şi asupra securităţii europene în ansamblu. Ele au reacţionat doar la evenimente.

Pornind de la atributele unei puteri civile, UE a încercat să soluţioneze conflictul într-o manieră paşnică, implicându-se diplomatic în intervalul în care era posibilă prevenirea escaladării crizei şi recurgerii la intervenţia militară (martie 1998 – martie 1999) şi după război, când era necesară o strategie de prevenire a izbucnirii unui eventual nou conflict în regiune. Se pune însă întrebarea: de ce nu a intervenit UE, ONU sau OSCE pentru detensionarea situaţiei interetnice din Kosovo, deşi au existat o serie de semne ale unei posibile crize? Comunitatea internaţională a fost avertizată în acest sens chiar de Conflict Prevention Network (CPN) (Reteaua de Prevenire a Conflictului), un proiect initiat de Comisia Europeana cu scopul de a oferi servicii de consultanţă instituţiilor europene. Primul studiu al CPN a fost lansat în iunie 1997 şi se intitula chiar “A Three Step Approach to Conflict Prevention in Kosovo”.Uniunea Europeană a avut la dispoziţie 10 ani ca să previna izbucnirea violenţei în Kosovo. După momentul martie 1989, în preajma dezmembrării Iugoslaviei în 1991 şi chiar la semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton în 1995, UE nu a jucat un rol important, puţinele initiaţive de prevenire a conflictului din Kosovo aparţinând Washingtonului şi Naţiunilor Unite.Incapacitatea de a acţiona, în faţa necesităţii de a impune pacea unor părţi aflate în conflict, a pus în lumină o caracteristică nesatisfacătoare a naturii consensuale şi civile a UE. Eşecul operaţiunii Forţa Aliată (Operation Allied Force) de a produce o capitulare rapidă a sârbilor a contribuit la exacerbarea responsabilităţii morale a UE pentru crimele comise pe bătrânul continent şi la redeschiderea dezbaterii asupra a ceea ce ar trebui să facă Uniunea pentru a-şi restaura credibilitatea sa în calitate de actor internaţional. Conflictul din Kosovo a oferit o „fereastră de oportunitate” pentru UE în privinţa creării unei Politici Europene de Securitate şi Apărare semnificative şi operative. Totodată, dacă în plan instituţional, criza kosovară a deschis dezbaterea care a condus la instituirea

4

PESA prin Tratatul de la Nisa, în privinţa politicii regionale, UE a fost nevoită să-şi asume rolul de finanţator al procesului de reconstrucţie a Europei de Sud-Est prin Pactul de Stabilitate. Asadar, Uniunea Europeană a eşuat în tentativele de prevenire a crizei sau nu şi-a propus o abordare convingătoare a problemei Kosovo, pentru a evita destabilizarea Iugoslaviei şi pentru a păstra integritatea teritorială a acestei ţări. În această privinţă, se poate spune că UE a fost mai degrabă „inspirată” de OSCE, aşa cum tentativele ei de soluţionare a crizei bosniace au fost subordonate ONU şi mai târziu NATO. După cum se stie, pacificarea a fost lăsată în seama NATO, singura organizaţie care dispunea de mijloacele tehnice de a impune pacea utilizând forţa armelor. UE a intervenit intr-un mod mult mai convingator in etapa post-conflictuală, dovedindu-şi încă o dată statutul de putere civilă şi am adauga noi, cel de putere financiară.În faza de prevenire a conflictului din Kosovo, UE a apelat la mecanismele/instrumentele diplomatice civile. Ele au fost transpuse în cateva acţiuni, pe care le menţionăm în consecvenţa lor cronologică: lansarea de declaraţii prin care îşi exprimă îngrijorarea, condamnă violenţa, anunţă

măsuri punitive sau încuraja iniţiativele diplomatice specifice; recurgerea la trimiterea de reprezentanţi/emisari speciali în regiune: Felipe Gonzáles

(Reprezentant Special al UE pentru Republica Federală Iugoslavă), Wolfgang Petrisch (Trimis Special al UE în Kosovo), Panagiotis Roumelotis (Reprezentant Special al UE pentru coordonarea procesului Royaumont) şi Bodo Hombach (Reprezentant Special al UE pentru a soluţiona sarcinile definite în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est).

sprijinirea, prin canalele diplomaţiei multilaterale, eforturilor altor organzaţii internaţionale având ca scop soluţionarea conflictului.

Este un fapt cunoscut că Uniunea Europeană şi celelalte instituţii implicate în faza de prevenire a conflictului din Kosovo au utilizat contramăsuri paşnice disproporţionate în raport cu determinarea lui Milošević. Însă şi liderul sârb a calculat greşit disponibilitatea aliaţilor occidentali de a rezolva conflictul din Kosovo, chiar şi depăşind sau interpretând larg dreptul internaţional. Statele occidentale au devenit din ce în ce mai îngrijorate de criza kosovară. Situaţia din Kosovo o repeta aproape cu consecvenţă pe cea din Bosnia, criza având un clar impact transfrontalier: numărul de refugiaţi albanezi crescuse la 140000 numai în Germania, câte 500 până la 2000 sosind în fiecare lună din zonă.Măsurile preventive adoptate de Uniunea Europeană au fost adoptate la întâlnirea miniştrilor de externe ai statelor membre ale UE de la Edinburg din 13 martie 1998 şi cuprind urmatoarele: Reânnoirea cererii UE pentru deschiderea unui birou în Priştina, capitala provinciei

Kosovo; Expansiunea misiunii UE de monitorizare în Albania pentru observarea frontierei cu

Kosovo; Continuarea presiunii asupra guvernului de la Belgrad pentru a deschide dialogul cu

conducerea kosovară;

5

Trimiterea unui mesaj către regiune subliniind sprijinul UE pentru autonomie, însă nu şi pentru independenţă în Kosovo;

Numirea primului ministru spaniol Felipe Gonzales ca mediator al UE pentru negocierile între Kosovo şi guvernul iugoslav (acesta era deja desemnat reprezentant al OSCE în regiune);

Convenirea unei conferinţe la Paris cu participarea ţărilor din regiune, precum şi a SUA şi Rusiei;

Implementarea sancţiunilor împotriva guvernului lui Milošević impuse de către Grupul de Contact.

Aceste măsuri au fost însoţite de rezoluţia Parlamentului European din 12 martie 1998 cerând ca ONU, UE, OSCE, NATO şi UEO să pregăteasca trimiterea în regiune a unei „forţe de desfăşurare preventivă” (preventive deployment force). În momentul respectiv nici una dintre organizaţiile menţionate nu era dispusă să facă acest lucru. Comunitatea internaţională a eşuat în prevenirea escaladării crizei invitându-se reciproc să facă mai mult, în timp ce se fereau să nu fie prea implicate într-o criză aparent fără soluţii.Lipsite de mijloace militare proprii, UE, NATO şi OSCE s-au bazat exclusiv pe NATO pentru operaţiunile de pacificare şi impunere a păcii. Activităţile instituţiilor au evoluat sub cadrul Cartei ONU până când a fost clar faptul că fără recurgerea la campania militară împotriva prezumptivului agresor, criza nu va înceta sau va înceta odată cu un dezastru umanitar fara precedent. NATO a debutat iniţial ca un factor de descurajare, o forţă militară credibila (deoarece s-a manifestat astfel în punctul culminant al crizei bosniace) care ar putea fi folosită împotriva agresorului Iugoslavia, care a ignorat un număr semnificativ de rezoluţii ale CS al ONU. Aceastaă ameninţare cu forţa s-a dovedit importantă în contextul negocierilor de la Rambouillet. Unii autori se îndoiesc de faptul că agitarea spectrului intervenţiei militare ar fi fost o politică înţeleaptă a Occidentului. Este cert faptul că Milošević a presupus mereu că el controlează situaţia şi că poate obţine un aranjament convenabil până în ultimul moment. Chiar şi aşa, oficialii occidentali nu au reuşit să obţină o rezoluţie a conflictului. După eşecuri în privinţa prevenirii şi rezoluţiei, posibil datorate unor greşeli reciproce ale ambelor, campania aeriana a NATO a devenit inevitabilă (era în discuţie chiar credibilitatea Alianţei în calitatea ei de manager al Balcanilor) şi astfel s-a ajuns la momentul impunerii păcii, lansarea campaniei aeriene a NATO începută la 24 martie 1999.După o campanie aeriană de 78 de zile, timp în care purificarea etnică a continuat în Kosovo, partea sârbă a cedat. Faza de menţinere a păcii a fost lăsată în sarcina NATO, sub forma forţelor KFOR, în vreme ce UE a iniţiat procesul de reconstrucţie post-conflictuală, propunând un Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, adoptat la Köln de către 40 de state şi organizaţii internaţionale din Europa, Asia şi America. Obiectivele acestei iniţiative europene au fost sintetizate foarte bine de către Carl Bilt: Carl Bildt put it clearly: “Pactul de Stabilitate sponsorizat de UE având ca scop ajutorarea economiilor din regiune, deschide o nouă perspectivă. Trebuie sa facem orice este posibil ca să stopam continuarea balcanizării Balcanilor şi trebuie să încercăm să aprofundăm europenizarea Europei de Sud-Est. nu trebuie să urmărim găsirea unor strategii de ieşire a noastră din regiune, ci strategii de intrare a regiunii în grupările europene. UE trebuie să

6

înlocuiască cercul vicios al dezintegrării în regiunea ca întreg cu puterile tămăduitoare ale integrării pe termen lung”. Într-adevăr, Uniunea Europeană şi-a asumat o sarcină paradoxală: integrarea în propriile ei structuri a unor state aparent complet incompatibile cu valorile democratice occidentale şi cu economia de piaţă. În realitate, demersul postmodern al UE îşi regăseşte sursele în demersul modern al reconstrucţiei Europei Occidentale iniţiat de Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, precum şi în construcţia politică şi economică europeană care nu a facut distinctii intre invingatorii si invinsii acelui razboi, ci a initiat un proces de stabilizare, securizare şi pacificare a Europei Occidentale.Privind retrospectiv misiunile asumate de Uniunea Europeană în decursul a mai bine de un deceniu de funcţionare a PESC, în Balcani şi nu numai, reconstrucţia post-conflictuală sau construirea păcii în Europa de Sud-Est pare a fi cel mai mare succes al Uniunii, dacă nu singurul. UE a dovedit că nu era pregătită să participe la pacificarea zonelor conflictuale din proximitatea frontierelor sale. Ca urmare, a convenit tacit cu celelalte organizaţii implicate în managementul crizei balcanice (în special NATO şi OSCE) asupra unei “diviziuni a muncii”: NATO urma să abordeze aspectele militare – impunerea păcii (şi a făcut-o în Bosnia şi Kosovo), UE urma să trateze problemele politico-economice, în timp ce OSCE problemele sociale şi umanitare.Eforturile UE în privinţa managementului conflictelor din Balcanii de Vest şi reuşita relativă a programului de reconstrucţie regională gestionat de Uniune au fost rezumate excelent de către Javier Solana, Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC, în raportul său adresat Consiliului European de la Tesalonic din iunie 2003:“După eşecurile din anii 90, Uniunea Europeană, în ultimii ani, şi-a întărit considerabil angajamentul în încă fragilii Balcani de Vest. (UE) a ajutat la stabilizarea situaţiei din Serbia sudică şi FYROM şi a facilitat aranjamente constituţionale între Serbia şi Muntenegru. Uniunea Europeană a preluat misiunea de poliţie în Bosnia şi Herţegovina de la Naţiunile Unite şi operaţiunea militară din FYROM de la NATO. Odată cu procesul de Stabilizare şi Asociere, Uniunea Europeană a creat un cadru eficient pentru reforme şi pentru progresul (acestei regiuni) spre Europa”.Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a înlocuit interveţionismul reactiv cu o strategie comprehensivă pe termen lung de prevenire a conflictului. Această strategie mai este susţinută şi printr-un instrument extrem de important al UE: Procesul de Stabilizare şi Asociere - Stabilisation and Association Process (SAP). SAP este parte a contribuţiei UE la Pactul de Stabilitate şi este legat de strategia comună a UE privitoare la Balcanii de Vest. SAP acoperă o problematică vastă cuprinzând: Dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale existente cu şi în interiorul regiunii; Dezvoltarea şi redirecţionarea parţială a asistenţei economice şi financiare existente; Asistenţa crescută pentru democratizare, societatea civilă, educaţie şi construcţie

instituţională; Cooperare în Justiţie şi Afaceri Interne; Dezvoltarea dialogului politic, inclusiv la nivel regional; Dezvoltarea Acordurilor de Stabilizare şi Asociere.

7

Cazul Kosovo a redeschis discuţiile referitoare la capabilităţile şi tehnologiile de care dispun Statele Unite ale Americii în comparaţie cu celelalte state membre NATO. Conform declaraţiilor generalului Wesley Clark, cheltuielile scăzute pentru apărare ale statelor europene membre NATO şi natura preponderent statică a structurii lor de forţe determină reanalizarea rolurilor pe care acestea le au în cadrul Alianţei.În Kosovo, politica NATO nu a corespuns nici cu cea a moderaţilor şi nici cu cea a militanţilor albanezi care cereau nu restabilirea autonomiei, ci independenţa. Ca rezultat, aliaţii europeni şi NATO au fost întrucâtva ezitanţi în intervenţia militară fără o rezoluţie ONU permisivă.Pentru Kosovo, Rezoluţia 1244 a furnizat mandatul politic ce includea un rol important pentru forţa de securitate internaţională. Aceasta detaliază relaţia strânsă de care era nevoie între autorităţile civile (Misiunea Administrativă Interimară ONU în Kosovo - UNMIK) şi autorităţile militare (KFOR). Rezoluţia stabilea că Reprezentantul Special al Secretarului General trebuie să lucreze cu KFOR pentru a asigura ca ambele entităţi să opereze pentru îndeplinirea aceloraşi scopuri într-omanieră mutuală. Comandantul KFOR a arătat clar că succesul misiunii sale depinde de succesul UNMIK.

De semenea, cele doua momente ale tragediei iugoslave (Bosnia şi Kosovo) au semnalat limitele UE în gestionarea conflictelor, dar au fost şi un factor catalizator pentru găsirea unor soluţii instituţionale. Aceste soluţii au condus în final la instituirea PESA prin Tratatul de la Nisa din decembrie 2000. Maturizarea UE în domeniul gestionării starilor conflictuale din Europa a fost certificată mai tarziu prin evitarea unui război în Macedonia. Totuşi, în lipsa unei cooperări cu celelalte organizaţii euro-atlantice de securitate, demersul UE ar fi fost la fel de steril ca şi cel din etapa de prevenire a crizelor din Bosnia şi Kosovo.

Bibliografie:

Juan Diego Ramirez, Manuel Szapiro, “The EU: Old Wine from New Bottles”, in Tony Weymouth, Stanley Henig (eds), The Kosovo Crisis: The Last American War in Europe, Pearson Education, Londra, 2001, p.123

Eugen Badălan, Vasile Bogdan, “Organizaţii şi structuri de securitate”, Ed. Militară, Bucureşti, 2009

J. Varwick, The Kosovo Crisis and the European Union: The Stability Pact and its Consequences for EU Enlargement, 18 June 2001, http://www.dgap.org/texte/kosovo.htm

Kosovo Spring, ICG Report, 20 March 1998

8

See Jan Oberg, Peace Prevention in Kosovo Western Values and the Quest for Dominance (Selected texts), TFF PressInfo, 1999

Adam Daniel Rotfeld, “The OSCE Role in Cooperation with NATO and the EU in Southeastern Europe”, in Daniel Warner, Valérie Clerc, The OSCE in the Landscape of European Security (2000), PSIO, Geneva, 2002, pag. 19

Javier Solana, “A Secure Europe in a Better World”, raport prezentat de Inaltul Reprezentant al PESC la Consiliului European de la Tesalonic (20 iunie 2003), pag. 7

http://www.stabilitypact.org/stabilitypactcgi/catalog/cat_descr.cgi?prod_id=1806

H. Kramer, The European Union in the Balkans: Another Step Towards European Integration, Journal of International Affairs, Volume 5, No 3, November 2000

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/crize_si_instabilitate_in_europa.pdf

http://www.armyacademy.ro/reviste/4_2004/a6.pdf

9