AUTOVIDECAREA Mi-am dorit să devin medic pentru a ajuta oamenii să se vindece de suferinţe şi boli, iar cercetările din celelalte domenii speram să mă ajute să înţeleg cum are loc vindecarea, dar mai ales cum are loc îmbolnăvirea pentru a o putea preveni, în cazul în care omul ar avea ceva de spus în legătură cu aceste aspecte ale vieţii lui.Pentru un copil care a fost perfect conştient de Sine, de Scopul şi Durata Vizitei pe Pământ până la vârsta de 7 ani, am experimentat faptul că oamenii nu mai aveau acces la Adevărul a Ceea Ce Sunt, că trăiau într-un somn al Conştiinţei de Sine. I-am studiat de mică pentru a îi înţelege, le vedeam gândurile, le prevedeam acţiunile şi bolile în funcţie de tipul de lumină pe care îl aveau. Erau ca o carte deschisă, dar ei nu mă puteau percepe la fel cum nu se puteau percepe pe ei în Întregime. În clasa I am început să îmi doresc să uit şi eu la fel ca oamenii din jur pentru a putea să îmi amintesc la un moment dat din nou Ceea Ce Eram de fapt. Vroiam să înţeleg de ce le este aşa de greu să îşi amintească, ce îi opreşte şi cum se poate ieşi din această iluzie a separării în care îşi derulau vieţile în suferinţe şi dureri, pentru ca apoi să moară în chinuri şi la fel de inconştienţi precum au trăit. În clasa a VII am început să îmi amintesc evenimente de dinainte de concepţie şi până când am început să uit, amintiri disparate, la care se adăuga acum interpretarea pe care o dădea mintea duală. Ele aveau amprenta minţii care vroia să aibă explicaţii pentru ceea ce Steiner numeşte Fiinţe Gânduri Vii, vroia să traducă în cuvinte Adevărul despre ele. Intuiam dar nu mai vedeam. Ştiam cum stau lucrurile, dar nu înţelegeam de ce sau cum se întâmpla aceasta. M-am lăsat dresată, dar totuşi aveam momente în care vroiam să vad ce se întâmplă dacă fac ce simt nu ce îmi dictează raţiunea sau ce spune lumea că ar trebui să fac. Îmi asculatam deseori imboldurile interioare, cele pe care cei din jur le ignorau datorită dresajelor pe care le primiseră începând din burtica mamei lor încoace. Ascultând intuiţia, am început să înţeleg treptat care era dresajul, programul, Arhetipul, Eul, Identitatea falsă care nu le dădea voie celorlalţi să fie Liberi, dar mai ales diversele aspecte sub care se manifesta acelaşi program la oameni diferiţi. Depistasem un fel de conlucrare între Egouri pentru a-şi asigura supravieţuirea. Maşina umană, chiar şi a mea, adică personalitatea şi corpul fizic, erau mare parte din timp folosite de euri false, fiecare dintre el stăpânind corpul şi mintea pentru un timp. Pornim după pâine, pentru că de pâine era nevoie, dar pe drum vedem o haină, un ceas, o umbrelă, o mulţime de lucruri de care nu avem neaparată nevoie dar care ne captează atenţia şi cu care ne trezim că ajungem acasă, uitând uneori chiar să luăm pâinea după care ieşisem. Având de mică un dresaj de a mă autoobserva şi de a observa totul foarte atent şi foarte rapid, de a analiza orice situaţie, aveam mereu întrebări. De ce mi s-a întâmplat ceva mie sau altcuiva, de ce acum, de ce aici, cine sau ce din mine a decis un anumit comportament, în funcţie de ce, ce s-a întâmplat atunci când cineva a ales o altă alternativă… Mi-am amintit în clasa a VII că în copilărie o prietenă fusese abuzată de tatăl ei, unei femei îi murise copilul la naştere, un prieten al tatălui meu, care era un om foarte bun murise de tânăr, în timp ce preotul la biserică povestea că Dumnzeu e bun. Am început să îmi pun întrebări legate de :Cine este Dumnezeu, Cine este cel numit bun care a permis acele lucruri să se întâmple, cine e acel Tată care nu e prezent când Copiii Lui, pe care i-a trimis pe pământ suferă. Unde era oare Atotputernicia Lui când însuşi Fiul Lui era răstignit pe cruce… Ce-i cu nebunia asta pe care adulţii nu o văd şi se închină unui astfel de personaj. - Am început să îmi reformulez imaginea despre Dumnezeu, înţelegându-L ca acea inteligenţă care este în tot, care ţine particule cu sarcini opuse să formeze atomi, apoi molecule, să constituie apoi oameni capabili de gândire şi acţiune voluntară, apoi obiecte, stele, galaxii.- Îl vedeam ca Fiinţa în care are loc Totul şi că nimic nu poate fi în afara Lui. Aceasta era pentru mine atotputernicia Lui care ne dă libertatea să ne vedem prin Natură, prin oameni ca într-o imensă oglindă din care să ne dăm seama Cine Suntem şi ce alegem să Fim, să Avem, să Ştim, adică să experimentăm la un moment dat. - Am început să îmi analizez comportamentele, şi să văd cât din ele le au şi cei din jur, de la cine am copiat gesturi, idei, comportamente, cât Sunt Eu în povestea vieţii mele şi cât alţii cântă la vioara mea propria lor simfonie.

Un aspect important al vieţii de adolescent şi al unei foarte bună sănătăţi l-a constituit controlul energiei sexuale. În liceu am învăţat de la un călugăr, bunicul unui băiat de la teologie, că atunci când fetelor şi băieţilor li se ambalează motoarele să inspire excitaţia din organele genitale, să o urce cu imaginaţia pe coloana vertebrală până între sprâncene, de acolo să o simtă coborând în inimă, iar din inimă să umple şi să regenereze corpul şi mintea şi să iasă ca iubire şi compasiune pentru toată Creaţia. Pe inspir trebuia să spunem: Doamne Iisuse Cristoase Fiul Lui Dumnezeu, până ajungeam cu imaginaţia

între sprâncene; iar pe expir: Mântuieşte-mă pe mine păcătosul; sau mai simplu dacă nu aveam timp sau chef puteam zice şi pe inspir doar Cristoase, iar pe expir:

mântuieşte-mă. Crescând între oameni vârstnici am luat de bună experienţa lui şi am aplicat-o. Aveam să aflu după mulţi ani că

aceasta era o practică foarte veche care exista la azteci, la egipteni, la babilonieni, care se păstrează în evangheliile gnostice, la yoghini, la budişti, în misterele din Eleusis, la popoarele nordice, exista înainte de naşterea lui Iisus din Nazaret, iar scopul ei era de a alchimiza plumbul uman animalic în aurul dumnezeiesc, Cristic.

Am crescut de mică educată de tata cu programele mentale, adică cu ideile fixe că: Dumnezeu nu îţi dă niciodată mai mult decât poţi duce şi că orice problemă are în ea şi rezolvarea, iar dacă eşti destul de atent la detalii şi la ansamblu, vei găsi soluţia, care altfel poate veni în vis dacă adormi cu ea în gând.

Pornind de la aceste premise am reuşit să mă descurc foarte uşor şi bine la şcoală, făceam şi sport de performanţă: tenis de masă, handbal, karate. Ascultând intuiţia în liceu alergam peste 10 km pe zi, pe lângă pădurea Baciu. În facultate am experimentat arhetipuri peste arhetipuri, o mulţime de roluri pe care le disecam cât de mult puteam. M-am căsătorit, am devenit mamă, am divorţat, l-am privit pe tata şi pe unchii mei de care mă ataşam emoţional, cum mor de cancer în ciuda tuturor intervenţiilor şi a ultimelor noutăţi medicale cu care încercasem să îi salvez. Înainte ca tata să moară, am asistat însă la moartea unui coleg de salon cu el. Tata era ieşit din salon când am ajuns la el în vizită. Dintr-odată m-am surprins gândind că un domn aflat în salon îşi trimite fiica la magazin că altfel nu poate muri cât ea e acolo. Mi-am zis ca am imaginaţie cam bogată deşi ştiam că e aşa cum intiusem. Doamna a ieşit, iar în deplină linişte omul a murit. Fiind bine antrenată de tata să observ respiraţia şi pulsul oamenilor de la distanţă mi se părea că la acel om nu se expansionează deloc toracele şi nu pulsează carotida. M-am apropiat, am încercat să văd dacă respiră, apoi am testat pulsul la mână, la gât şi nimic. Murise. Era atâta linişte şi din nou un gând independent de medicul din mine care pornise să anunţe un cadru medical de pe etaj: îi spuneam să meargă în pace suflet blând, la care m-am simţit atinsă pe faţă ca de o mângâiere mai fină ca a unei pene. Apoi m-am trezit că mă întreb de ce am asistat la acest eveniment. Ce am de învăţat de aici, oare eu îl voi lăsa pe tata să moară sau va trebui să o facă în absenţa mea. M-am scuturat ca de praf şi mi-am zis ca tata nu va muri că Dumnezeu îl va ţine până voi descoperi leacul pentru el. Îmi descoperisem de mică şi capacitatea de a da foarte multă energie, de a lua durerea, ceea ce făceam cu tata cât puteam. După încă trei luni în care tata a rezistat eroic tentativelor mele de a-l vindeca cu leacuri de la tot felul de terapeuţi din ţară, după ce pompasem energie în el zilnic, văzând că parcă mă luptam cu o gaură neagră m-am întrebat dacă nu poate muri pentru că nu îl las eu să moară. Am luat fetiţa să o culc şi să ne rugăm pentru bunicul, dar rugăciunea a fost diferită. Am cerut ca dacă Voia Lui este ca tata să plece că are altceva de făcut acolo unde îi duce Dumnezeu pe cei ce mor şi doar ataşamentul meu egoist de el, de visele noastre împreună îl ţin în viaţă, atunci Facă-se Voia Sa. În acea clipă am auzit-o pe mama spunând că a murit. Era extrem de multă linişte. Am mers să văd dacă aşa era deşi simţisem că l-am eliberat din lanţurile egoismului meu şi plecase împăcat că mi-am învăţat şi lecţia aceasta. Înainte de definitivarea divorţului am rămas iar însărcinată. Mi-am făcut analizele de rutină şi am constatat că aveam leucocitele peste 100000. Am fost trimisă la hematologie pentru teste deoarece mă suspectau de leucemie, mai ales că forma leucocitelor era anormală. Nu m-am întors niciodată după rezultatele de la hematologie deoarece plecând de acolo m-am întrebat dacă aş accepta chimioterapie şi ştiam că nu. Am zis în sufletul meu că dacă Dumnezeu vrea să mă vindece o va face şi fără, iar dacă nu nici un tratament nu îmi va salva viaţa. Am născut fetiţa şi la naştere am făcut stop cardiac pe masă. Avusesem placenta praevia marginală şi medicul a zis că la dilatare sunt şanse să iasă fetiţa normal că e mică după măsurătorile lui. Fetiţa a rupt placenta, avea peste 4 kg şi între timp medicul mă apăsa pe coaste ca să facă presiune să iasă fetiţa. I-am zis că mă doare tare inima şi braţul stâng, dar nu mi-a dat atenţie până asistenta care încerca să îmi pună perfuzie a zis că nu am puls, moment în care medicul a început să mă înjure, fiind băut bine. Mi-am revenit în momentul în care anestezistul intra pe uşă. Înainte de a reveni mi-am revăzut instantaneu toată viaţa, mă deplasam conştient, dar fără corp oriunde vroiam, văzusem tot ce se petrecuse în sala de naşteri, iar la un moment dat m-am întrebat ce se va întâmpla cu fetele, fără mamă, fără tată, pe capul mamei mele bolnave de inimă şi am auzit în mintea mea o voce care îmi spunea să mă întorc în trup în acel moment. Aveam o nouă percepţie, directă a ceea ce înseamnă moartea, îmi revăzusem viaţa, înţelesesem totul într-o clipă. M-am luat apoi cu examenele, deoarece născusem în sesiune şi cu alăptatul, am început să uit de acea experienţă, iar la 2 luni de la naştere lucrând ca paramedic pe salvarea de la pompieri m-am înţepat cu acul cu care făcusem o injecţie unei doamne care avea hepatită B, C şi SIDA, post transfuzii de sânge. Am aflat ce avea după ce m-am înţepat. Eram îngrozită că nu o mai puteam alăpta să nu îi transmit ceva, aveam şi viaţa foarte agitată, cu două facultăţi la care aveam bursă de merit, gărzile la SMURD, vânzarea de cosmetice ca să am cu ce ţine familia, încât am zis că nu am timp de bolile acelea, iar dacă Dumnezeu credea că trebuie să trec prin ele cu atâtea pe cap urma să văd ce voi face pe măsură ce apăreau simptomele. Eram mereu ocupată, ba copii, ba examene, ba serviciu şi am uitat de înţepătură până au venit să ne vaccineze pentru hepatită B. Atunci am vorbit cu un profesor de la clinica de boli infecţioase şi mi-am făcut analize. Nu am fost deloc surprinsă deşi doamna de la laborator a zis ca a repetat analizele prin două metode şi că nu am antigen viral, ci doar anticorpi pentru virus B sau C. Cel de HIV a trebuit să îl repet că se întâmplase ceva cu proba de sânge şi a doua oară a fost bun, iar leucocitele erau la valori normale şi nu aveau forme monstruoase. Am înţeles că mai aveam de rămas pe Pământ.

În ultimul an de medicină am început cursul de radiestezie şi infoenergetică, iar după un an am aflat de cineva care vindeca orice boală. Aşa l-am întâlnit pe IJ Francisc Maitreya. De la el am învăţat chirurgie de Lumină, mi-a pus la loc două coaste rupte la un antrenament de aikido, pe mama şi pe fratele mamei i-a vindecat de cancer, dar lui i-a cerut să nu mai fumeze şi să renunţe la carne. Îl dusesem aproape mort, abia respira şi nu mânca nimic, iar când a plecat de la Domnul Maitreya mâncase două castroane de mămăligă cu ciuperci gătite de Domnul, urcase la o peşteră pe un deal abrupt, cu scări subrede. Pe drum s-a apucat de fumat şi acasă de mâncat cărniţă, că se simţea omul mai bine. Când a aprins ţigara pe drum am ştiut că va muri. Cu mama a fost diferit. L-am visat vindecând-o, ca şi cum ar fi fost învăluită într-un nor negru iar el a trecut cu mâna peste masa pe care era întinsă mama în vis, iar ea a fost învăluită în lumină albă. Mama horcăia noaptea de nu puteam dormi, iar după acel vis m-am trezit brusc pentru că nu mai horcăia, era prea linişte. Crezusem o clipă că a murit deoarece nu îi mai auzeam respiraţia. Am vegheat-o toată noaptea. Respira uşor ca un fulg, iar dimineaţă eu am adormit de oboseală, iar când m-am trezit mama trebăluia la bucătărie ca şi cum nu ar fi fost niciodată bolnavă, făcea prăjituri, ea, care cu o zi înainte, abia se ţinea pe picioare. Am sunat ca să îi mulţumesc Domnului şi mi-a spus că a

2

făcut-o pentru că eu nu îndrăznisem să îi cer nimic, aşa cum făceau cei care îl căutau sau îl vedeau ca pe maestrul lor, ci doar lansasem Lui Dumnezeu întrebarea legat de ce mă voi face singură cu micuţele, fără un ajutor pe lumea aceasta în afară de El. Nu mai îndrăzneam să cer să rămână mama după ce îl chinuisem pe tata 9 luni. Am înţeles că ce nu e cu putinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu, când atitudinea noastră este cea potrivită, de abandonare totală a fricii de moarte şi încredere deplină în faptul că nu ni se clinteşte nici un fir de păr fără Voia Sa.La un moment dat deoarece practicasem kendo şi karate şi mă luptam cu mine să îmi dezintegrez programele cu care am fost virusată în timp, să înţeleg Cine Sunt cu adevărat dincolo de ceea ce este muritor, să îmi amintesc Cine Sunt aşa cum o făceam în copilărie, liberă de interpretările minţii, am primit de la Domnul Maitreya o sabie de aur, foc şi lumină roşie, în vis. A doua zi un prieten şi elev al Domnului mi-a făcut cadou o sabie de samurai cu tăiş ascuţit, teaca de culoare roşie, iar mânerul cu roşu şi auriu, iar lama emitea o lumină specială. Era o validare a muncii interioare sincere de autocunoaştere. Cu circa o săptămână înainte ca Domnul Maitreya să plece din trup mă visam într-o piramidă făcând un fel de pase magice la fel ca şamanii, între alţi magi medici, pe un trup pe care nu îl vedeam cu clarvederea pe care o aveam, dar ştiam că nu am voie să văd deoarece e spre binele meu. Chiar în prima zi când am mers la Domnul Maitreya mi-a spus că nu mă va lăsa să fiu în trup lângă el când va pleca deoarece nu voi suporta energetic acea plecare datorită faptului că suntem foarte legaţi de mii de ani, iar trupul şi mintea mea nu poate asista la această trecere, dar că voi fi acolo cu spiritul pentru a îi uşura trecerea. În ziua în care Domnul a plecat din trup am făcut şoc anafilactic într-un sat de lângă Piteşti, cu edem glotic, o alergie cu edem facial masiv. Am scăpat ca prin vis, deşi nu mă vedeam scăpând vie. După câteva zile în care mi se resorbea edemul, venind de acolo de la ţară de unde nu aveam semnal, mă sună naşul de nuntă că se întorceau de la înmormântarea Domnului Maitreya de la Baia Mare. Atunci au început să îmi curgă lacrimi şiroaie, ca niciodată, nu le puteam controla, câteva zile am plâns cu ochii, iar sufletul îmi era liniştit. Îmi spusese că aşa se va întâmpla, iar după o săptămână de pase magice zi şi noapte mă simţeam liniştită, iar dorul de El, care mă tulburase la ţară mi-a trecut. Îl simţeam prezent în tot ce există, ştiam că era Acasă.Am mai adus pe lume doi copii, o fetiţă şi un băiat pe care i-am născut în apă, asistată doar de soţul meu care filma venirea lor pe lume. Eram însărcinată cu micuţul când mi-au revenit sângerările pe fund pe care le mai avusesem în facultate după moartea tatălui meu şi în timp ce el avea cancer. Acum am ales să nu avortez, aşa cum îmi propuseseră medicii, ci să mă abandonez Voii Celui care m-a lăsat să trăiesc atunci când nu credeam că oamenii, medicii mă puteau ajuta. După naştere, la câteva luni, am făcut analize şi aveam deja un cancer în fază terminală. Timp de 10 zile nu am mâncat şi nu am băut nimic deoarece credeam că de data aceasta Dumnezeu chiar vrea să mor, iar eu speram să mor fără să speriu copii urlând în baie de durere când scoteam un centimetru de scaun mai subţire decât un creion, cu sânge şi dureri cumplite. Nu mă puteam ţine pe picioare decât puţin timp, dar m-am întrebat din nou de ce acum când erau 4 copii, iar cu soţul nu mă înţelegeam, iar pacienţii, prietenii şi rudele trăgeau de mine în toate direcţiile, spre rezolvarea nevoilor lor. Nu aveam timp pentru mine aproape deloc. Intrasem într-o rutină contra cronometru. Nu se mai putea aşa dar nu ştiam cum să mă opresc. Credeam că ceilalţi nu se vor descurca fără mine, nici mama, nici copiii, nici bunica, nici acei mulţi oameni pentru care eram poarta de intrare spre medici din clinici, veniţi de la ţară sau îngroziţi de contactul cu medicii, iar Dumnezeu mi-a arătat că nu eram de neînlocuit, iar în lipsa mea fiecare avea să se descurce. M-am întrebat ce rol are anusul în corp şi mi-am dat seama că lăsă să iasă ce nu mai îi trebuie corpului. Imediat m-am prins că nu lăsam să iasă din mine nici emoţii negative, nici nu puteam să le spun celor din jur ce credeam, ce simţeam ca să nu îi rănesc, deşi lor nu le prea păsa decât de scopurile lor, în care eu eram marioneta lor. Am început să îndepărtez ce nu era nevoie în jurul familiei, oameni care doar profitau de bunăvoinţa mea şi care nu vroiau decât să le prind peşte şi nu să pescuiască, m-am pus de acord cu mama în legătură cu diferenţele dintre imaginea ei şi a mea despre viaţa mea, despre fericirea mea, că e în regulă a avea viziuni foarte diferite despre acelaşi subiect, cu soţul şi copiii am pus lucrurile mai la punct decât fuseseră şi aşteptam încă o zi, încă o zi să mor la un moment dat. Dar după zece zile m-a prins foamea. Citisem despre Valeriu Popa, despre cura Breuss cu apă, ceai şi sucuri naturale şi aşa am început cu ceva groază să introduc în mine alimente naturale. Soţul meu mi-a adus şi gel şi suc de aloe dar era aşa de amară că nu am putut lua decât câteva guri şi restul a băut el încercând să mă facă să beau. O cremă de aloe mi-am introdus în fund ca miniclisme, dar au funcţionat decât câteva săptămâni. Am început cu groază să mănânc hrană solidă şi am constatat că durerile sunt suportabile, scaunul devenise mai gros. Am avut la un moment dat sentimentul că Dumnezeu are alt plan cu mine şi că nu vrea să plec din trup. Atunci am început să mă rog cât îmi puteam ţine mintea focalizată să îmi arate ce am de făcut pe lume şi cum mă pot ajuta şi cum îi pot ajuta pe oameni să îşi reamintească Cine Sunt, care este Scopul pentru care Sunt Aici, Acum. Am înţeles că bolile sunt doar prietenii veniţi să ne atragă atenţia la faptul că într-un anumit sens am sărit calul cu ignoranţa şi prostia noastră, că ne abatem cam mult de la Scopul nostru. Cât timp am fost în maternitate cu micuţul mi-am reanalizat viaţa, practicam autoobservarea respiraţiei fireşti şi a senzaţiilor, a gândurilor, adică meditam multe ore pe noapte, deoarece nu dorm de ani de zile decât somnuri de 5-10 minute până la maxim 2-3 ore când, mai mult îmi ţin corpul întins să se odihnească. M-am rugat să fiu ajutată să scot din mine ceea ce nu am scos până acum, eu-rile false să le văd, să le înţeleg şi să le dezintegrez, să îmi trezesc deplin conştiinţa astfel încât să nu mai fie egoul, ci Cristos, Cel care trăieşte în Mine. Trăiam căutând înăuntru, clipă de clipă, Împărăţia Lui Dumnezeu şi Voia Lui, curgeam în fluxul Vieţii. De câte ori nu scoteam emoţional şi comportamental deşeurile mă durea fundul. Analizam fiecare senzaţie echidistant de interpretări duale, bun-rău, plăcut-neplăcut, la fel gândurile, acţiunile de fiecare clipă. Apoi am reuşit să fiu prezentă în Clipă, iar timpul şi spaţiul au primit alte dimensiuni, în Tot, am redevenit una cu Unu, în acel unic punct matematic din care Totul provine şi în care Totul se întoarce. Mi-am făcut

3

un fel de limbaj de cod cu Dumnezeu ca atunci când vrea să îmi atragă atenţia şi sunt cu mintea plecată, rulând programe automate să mă împiedice ca să îmi dau seama ce nu fac sau ce fac prea mult, fără controlul conştiinţei, să fiu pe fază la oameni, la Aici şi Acum.

M-am întrebat adesea de ce stătea Iisus pe cruce cu abdomenul în afară, când tendinţa omului la durere este să stea adunat, protejându-şi abdomenul. Abia trecând prin moarte am înţeles abandonul absolut de sine, de frici, de iluzii, de dualitate înaintea Voinţei divine, totala încredere în Voia Lui Dumnezeu.

Mă întrebam deseori care este Numele real al Său, acel Nume din rugăciunea Tatăl Nostru, deoarece nu credeam că sunt mai mulţi Dumnezei, dar că fiecare religie şi cultură are propria viziune asupra Sa. Mi-am amintit de o poveste pe care mi-o zicea tata în copilărie în care Oamenii foloseau cuvintele ca Atribute cu valoare absolută: dacă spuneau copac îl puteau materializa în poziţia, forma în care doreau, dacă spuneau cal materializau un anumit cal şi nu foloseau niciodată cuvintele în van, erau perfect conştienţi de valoarea Cuvântului, rostit cu voce tare sau în gând. Am înţeles că Numele este de fapt întruparea acestor Atribute de Iubire, de Compasiune, de Acceptare, de Înţelepciune, Blândeţe, Bunătate, Vindecare, aşa cum putem vedea în budism ca reprezentări prin multiple chipuri cu nume a unor Atribute Divine, pe care le Întrupează Omul pe cale lui spre Eliberarea din iluzii. Cum spune şi Iisus: Sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, cel ce îmi urmează mie nu va umbla în întuneric ci va avea Lumina Vieţii. Am conştientizat valoarea lui a vorbi puţin, dar exact când este momentul, unde este de vorbit, deoarece la Început Era Cuvântul şi Cuvântul Era la Dumnezeu şi Dumnezeu Era Cuvântul. Era sau Este nu este decât o alegere a noastră de a ne asuma responsabilitatea pentru gândurile noastre, care devin cuvintele noastre, apoi cuvintele devin faptele noastre, faptele devin obiceiurile noastre, obiceiurile devin caracterul nostru şi în final caracterul nostru devine, dictează, materializează destinul nostru, în lanţuri sau în Libertate.Deoarece mi-am asumat rolul de medic şi de cercetător în acelaşi timp, am început să ţin conferinţe şi cursuri de autovindecare şi autocontrol, de alimentaţie pentru minte, emoţii şi corp, pentru ca oamenii să înceapă să se cunoască mai bine pe ei, să poată cunoaşte Legile după care se guvernează Natura şi să acţioneze conştient în loc să funcţioneze ca un automat care scoate reacţii predictibile, să redevină conştienţi că nu există ca viaţă decât Clipa de Acum, din acest Loc numit Aici, în care au la dispoziţie o infinitate de alegeri. Cu bunele intenţii de a preveni bolile am apelat la minte pentru a ajunge la Dumnezeu, am înlocuit o capcană de condiţionări învăţate cu altele condiţionări aparent mai eliberatoare, dar tot condiţionări, mai subtile ca şi orgoliul spiritual al lui eu mânânc sănătos, eu gândesc frumos şi corect. Tragedia lui Eu separat de Tu, de Ei, care ajung în viaţa noastră şi îi vedem diferiţi de noi pentru că i-am făcut captivi gândurilor noastre (Dr. Len-terapia iertării). Cât timp îi judecăm pentru ceea ce sunt sau nu sunt, cât ne deranjează ceea ce ei experimentează în trup, noi suntem cei care contribuie la ceea ce nu ne place din ei pentru că în egală măsură acel defect există în noi.

Omul Liber de interpretări Ştie, înţelege de ce, de unde are cineva un egou fals în manifestare şi nu îl judecă ci îşi înţelege rostul pentru care viaţa i-a adus împreună la un moment dat.

Omul autentic seamănă prin prezenţa şi atitudinea Lui Seminţe de Iubire, Iertare, Compasiune, Acceptare, Înţelepciune în ceea ce Domnul Maitreya numeşte Locurile Aşteptării.Căutând să le facilitez oamenilor accesul la mintea lor, la Fiinţa lor am ajuns în contact cu tehnicile de

sincronizare a emisferelor cerebrale şi am constatat că prin sincronizarea emisferelor oamenii ajungeau mult mai rapid în contact cu Sinele lor, să îşi dea seama că nu există moarte reală, că nu avem nevoie să murim fizic, iar dacă facem această alegere nu e decât alegerea de a trece prin moartea fizică în care Conştiinţa nu are nimic de pierdut. În urma unui accident de maşină am ajuns cu două vertebre rupte la neurologie şi deoarece am avut amnezie mi-au făcut pe lângă tomografie şi o electroencefalogramă care arăta o sincronizare perfectă a emisferelor, iar diagnosticul lor a fost de hipersincronizare de emisfere pe care nu ştia nimeni cum să o interpreteze în acel context. Mi-a prins însă bine să înţeleg că emisferele îmi funcţionau în armonie dincolo de faptul că uitam unde fusesem cu o zi înainte. Mi-am amintit că în copilărie aveam o memorie foarte bună şi că ţineam minte detalii, peisaje, numere de maşini şi am reînceput să mă antrenez să ţin minte tot ce făceam, mi-am refocalizat atenţia şi concentrarea, le-am alternat cu relaxarea şi practicam bioalchimia.La cursuri am aflat de la cei care audiau ce spusesem că există mulţi oameni în lume care pot explica cum de este posibil ca un cancer, ca orice boală să fie reversibilă prin schimbarea atitudinii faţă de viaţă, prin abandonarea lui Eu fals înaintea Sinelui Real (vezi Bruce Lipton, Louise Hay, Ryke Hamer), cum se sincronizează corpul nostru la Univers (Gregg Braden, E. Tolle, documentarul Secretul).Esenţa Autovindecării este de fapt Conştientizarea filiaţiei noastre divine, a faptului că nu am fost niciodată separaţi de Unul, de Dumnezeu, că nimic nu este posibil în afara Sa. La fel cum am fost dresaţi la un moment dat să ne separăm, să uităm de Cine Suntem Noi avem posibilitatea să ne amintim, dar aceasta este posibil atunci când suntem prezenţi, conştienţi clipă de clipă şi lipsiţi de frici, când curgem odată cu Fluxul Existenţei, Creatori Liberi, Eliberaţi din braţele ademenitoare ale Iluziei Separării, Inocenţi ca şi copiii, dar nu copilăroşi ca adulţii care se maimuţăresc ignoranţi înaintea copiilor pe care îi consideră o placă de memorie bună să îşi scrie cu aroganţă prostiile ridicate la rang de Adevăruri Absolute.

Iubirea, Iertarea, Acceptarea de Sine şi a faptului că nu există greşeală decât în dualitatea minţii, că din toate învăţăm, descoperim, că putem crea minuni din Libertatea noastră de a alege dintr-o infinitate de posibilităţi ce să manifestăm la un moment dat într-un anumit loc, sunt instrumentele pe care le avem la dispoziţie să ne autotransformăm, să reducem la praf cosmic eu-l fals, să ne recreăm Corpurile Solare cu Conştiinţa Cristică şi să ne punem viaţa în slujba acelor părţi din Noi Toţi care mai sunt prinşi în mrejele somnului Umanităţii. A fi schimbarea pe care vrem să o vedem în lume face posibil ca noi fiecare să facem

4

celorlalţi ce am vrea să ni se facă nouă, să îi tratăm ca pe Mine însumi, să ne ridicăm unii pe alţii în loc să ne îngropăm reciproc formând astfel o masă critică de oameni care facilitează trezirea celorlalţi, la fel cum se petrece cu zborul stolului spre ţările calde.

Lecţia acestui final de eră este cea a lui Împreună. Aveau bătrânii noştri multe vorbe înţelepte, dar acum ni se potriveşte cea cu unde sunt doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte. Putem să ne lăsăm inspiraţi de felul în care ceilalţi au depăşit o situaţie de viaţă, s-au vindecat, deoarece ei transmit acea atitudine al lui SE POATE şi altfel, ne arată o altă variantă, o alternativă pentru boală în starea de sănătate. Am încercat ca medic să îl scap pe tata de cancer, pentru că el era cel cu care visam să îmi crească copiii la fel de frumos şi înţelept cum m-a crescut pe mine, să îmi facă o clinică şi o casă, dar Dumnezeu l-a luat ca să îmi arate prin Domnul Maitreya şi prin alţii, că există vindecare, că putem vindeca, dar mai ales că ne putem vindeca şi că suntem responsabili de bolile şi de sănătatea noastră, de bucuriile şi de suferinţele noastre atâta timp cât suntem conştienţi că suntem responsabili, să mă aducă în braţele morţii din care să mă întoarcă înapoi în lume pentru a desluşi misterele morţii şi ale vieţii, mi-a dat să aduc pe lume copii să înţeleg misterele naşterii şi Întrupării Atributelor Numelui Său, mi-a luat casa şi clinica din exterior ca să îmi găsesc Templul Interior, clinica interioară, puterea de a ne vindeca prin Cristos, prin abandonarea fricii, prin renunţarea la ataşamentele faţă de eu-l fals, prin regăsirea Scopului pentru care Suntem Aici, Acum.

dr. Crina Veronica Veres

5