hazarde exogene alunecari de teren.doc
TRANSCRIPT
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I - Hazarde - Noţiuni generale
CAPITOLUL II -Tipuri de hazarde
II 1. Hazarde endogene
II 2.Hazarde climatice
II 3.Hazarde oceanografice
II 4.Hazarde biologice
CAPITOLUL III - Hazarde exogene (Alunecari de teren)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
2
ARGUMENT
Noţiunile de risc, hazard, dezastru au fost impuse în problematica globală a cercetării
ştiinţifice de evoluţia fenomenlor cu consecinţe grave şi de dezvoltarea civilizaţiei.
Riscul geomorfologic reprezintă ansamblul de ameninţări datorate proceselor ce duc
la modificarea caracteristicilor suprafeţei terestre şi care au impact negativ asupra populaţiei,
procese exprimate calitativ şi cantitativ. Există deci, un risc geomorfologic în natură, şi un risc
pentru societate. Ambele pot afecta populaţia în diferite grade atat direct cât şi indirect prin
dereglările induse mediului de subzistentă.
Noţiunea de alunecare de teren este definită de procese fizico-mecanice
premergatoare alunecării, procesul de alunecare propriu-zis şi durata acestuia, forma de relief.
Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele produse
înca din antichitate.
Descrierea stiinţifică a procesului, rolul şi locul sau în dinamica versanţilor au stat în
atenţia teoreticienilor geomorfologi, atenţie specială acordânduli-se în secolul XX. Date fiind
varietatea mare a modului de manifestare a alunecărilor, precum şi varietatea formelor
rezultate, unele dintre primele preocupari au fost găsirea unor elemente comune de
generalizare a caracteristicilor şi, implicit, a unor criterii de grupare care să permită
clasificarea lor.
În lucarea de faţă am prezentat cauzele, tipurile şi efectele alunecărilor de teren ,
având în vedere faptul că în ultimii ani frecvenţa producerii acestor fenomene a crescut.
Impactul alunecărilor de teren asupra societăţii trebuie analizate prin urmările
directe, ce vizează în general declanşarea şi evoluţia prin urmările indirecte, legate de formele
de relief create, forme a caror utilizare în agricultură este diminuată datorită degradării
terenurilor.
3
CAPITOLUL I - Hazarde - Noţiuni generale
Hazardele naturale sunt manifestări extreme ale unor fenomene naturale, precum
cutremurele, furtunile, inundaţiile, secetele, care au o influenţă directă asupra vieţii oamenilor,
asupra societăţii şi a mediului înconjurator, în ansamblu.
Producerea unor asemenea fenomene face posibilă atingerea unor anumite praguri de
adaptare a societăţii la condiţiile mediului. Atunci când hazardele produc distrugeri de mare
amploare şi pierderi de vieţi omeneşti, ele sunt numite dezastre şi catastrofe naturale. Efectele
acestor fenomene sunt atât de puternice încât sunt necesare intervenţii rapide din partea unor
echipe special antrenate la nivel naţional şi internaţional. Un fenomen natural extrem poate fi
numit un dezastru dacă sunt înregistrate cel puţin 10 pierderi de vieţi omeneşti sau 50 de
persoane rănite şi dacă se produc pierderi materiale de peste un million de dolari.
Trasături ale hazardelor naturale
• Vulnerabilitatea pune în evidenţă gradul de expunere a omului şi a bunurilor sale faţă de
diferite hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care le produce un anumit fenomen.
• Riscul reprezintă nivelul probabil al pierderilor de vieţi omeneşti, al numărului de răniţi, al
pagubelor aduse proprietăţilor şi activităţilor economice de către un anumit fenomen natural
sau un grup de fenomene într-un anumit loc şi într-o anumită perioadă.
Hazardele naturale pot fi de mai multe feluri, în funcţie de geneză:
• Hazarde endogene a caror acţiune este generată de energia provenită din interiorul
planetei (cutremure, erupţii vulcanice).
• Hazarde exogene, generate de factori climatici, hidrologici, biologici.
4
CAPITOLUL II -Tipuri de hazarde
II 1. Hazarde endogene
Cel mai costisitor dezastru a fost cutremurul de la Kobe (Japonia) din 1975, cu pagube de
100 mld de dolari.
Cutremurele de pământ sunt mişcări bruşte ale scoarţei care produc unde elastice
reflectate în trepidaţii cu un impact puternic asupra aşezărilor umane. Anual se produc pe
Glob peste 1 milion de cutremure, dar numai o mică parte din acestea sunt suficient de
puternice pentru a fi considerate hazarde naturale.
Cele mai numeroase şi mai puternice cutremure sunt generate de dinamica internă a Terrei,
fiind numite cutremure tectonice care se produc în lungul contactului dintre plăcile tectonice.
Energia eliberată se masoară în ergi şi e utilizată pentru calcularea magnitudinii cutremurului.
Magnitudinea se masoară cu ajutorul unei scări logaritmice, numită scara Richter, cuprinsă
între 0.3 şi 9 grade.
Intensitatea cutremurelor pune în evidenţă efectele acestora, diferite de la un loc la altul.
(scara Mercali – 12 unităţi şi scara Medvedev-Sponhauer-Karnik – în ţara noastră).
Hazarde primare legate de transmiterea undelor seismice din locul de producere al
cutremurului din adâncul scoarţei, numit focar. Aceste unde se propagă spre exterior cu viteze
şi amplitudini diferite şi produc trepidaţii care duc la fisurarea, distrugerea şi prăbuşirea
clădirilor la mari pagube materiale şi la pierderi de vieţi omeneşti. Amplitudinea mişcării
terenului este mai mare în apropierea epicentrului şi tinde să scadă pe masura îndepărtării de
aceasta.
Hazarde secundare legate de procesele generate de undele seismice la suprafaţa
Pământului şi cuprind alunecari, prăbuşiri, apariţia sau reactivitatea unor falii, formarea
vulcanilor noroioşi, formarea unor valuri uriaşe numite tsunami etc.
5
6
În ţara noastră, cele mai puternice cutremure se înregistrează în zona seismică Vrancea,
situată în regiunea de curbură a Carpaţilor. Astfel de cutremure s-au înregistrat la 26
noiembrie 1802, 10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977. Alte regiuni seismice cunoscute în ţara
noastră sunt: Aria Făgărăşană, Aria Banatică (Danubiană) , Aria de Nord-Vest, Aria
Transilvăneană şi Aria Pontică, dar unde cutremurele sunt rare şi au o intensitate redusă.
Erupţiile vulcanice sunt datorate energiilor acumulate în rezervorul subteran care
conţine lave şi presiunilor exercitate de forţele tectonice, care determină ascensiunea
materiilor incandescente spre suprafaţă. Un vulcan este o deschidere profundă în scoarţa
terestră, prin care sunt aduse la suprafaţă incandescenţe sub formă de lavă, cenuşi vulcanice,
fragmente de rocă şi gaze.
Se diferenţiază mai multe tipuri de erupţii vulcanice:
• Erupţiile islaneze şi hawaiene sunt liniştite, cutremur, lave fluide, bazice, care sunt
evacuate prin cratere.
• Erupţiile de tip srtombolian cutremur, lave mai vâscoase, cutremur erupţii moderate.
• Erupţiile de tip vulcanian, cutremur, lave foarte vâscoase, cutremur, explozii puternice,
extrem de periculoase (Vezuviu, Volcano- Italia, Paricutin- Mexic).
• Erupţiile pliniene (1991- vulcanul Pinatubo din insula Filipine) sunt violente şi diversează
o mare cantitate de cenuşi vulcanice.
• Erupţiile peleene ( vulcanul Montagne Pelee din insula Martinica) sunt însoţite de nori
arzători extrem de periculoşi, iar erupţiile ultravulcanice sunt cele mai violente (august 1883 –
erupţia vulcanului Kracatoa care a distrus în întregime insula).
Pe Terra se înregistrează anual circa 50 de erupţii vulcanice, dintre care 5% produc victime
şi mari distrugeri materiale.
7
II 2.Hazarde climatice
Hazarde climatice cuprind o gamă variată de fenomene si procese atmosferice care
generează pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube şi distrugeri ale mediului înconjurător.
Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, formate între 5 şi 15 grade lat Nord şi Sud, având
viteze ale vântului de peste 180 km/ora. (în noiembrie 1970, în Bangladesh, în aşezările din
delta fluviilor Gange şi Brahmaputra şi-au pierdut viaţa circa 1 mil. de persoane în urma unui
ciclon tropical, alte câteva mil. rămânâd fără adăpost şi hrană).
Furtunile extratropicale sunt caracteristice regiunilor din zonele temperate şi se formează
la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale, uneori fiind extinse pe suprafeţe
uriaşe. Furtunile sunt asociate adesea cu fulgere şi tunete, cunoscute împreună sub denumirea
de oraje. Acestea reprezintă manifestări luminoase şi sonore ale unor descărcări electrice în
atmosferă.
Seceta este un hazard climatic cu perioadă lungă de instalare şi este caracterizată prin
scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin micşorarea debitului râurilor şi a rezervelor
subterane de apă care determină un deficit mare de umezeală în aer şi sol, cu efecte directe
asupra mediului şi în primul rând asupra culturilor agricole. Seceta din vara anului 2000,
considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani în ţara noastră a afectat 2,6 mil. hectare şi
a produs pagube evaluate la 6500 mld lei.
Inundaţiile sunt hazarde hidrografice cu o largă răspândire pe Terra care produc mari
pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. (Fluviul Huang He a provocat cele mai
catastrofale inundaţii cunoscute în istorie. În anul 1887 a fost acoperită cu apă o suprafaţă de
130000 de km, au murit circa 1 mil de persoane şi a pierit ulterior prin foamete un număr şi
mai mare).
Tornadele sunt hazarde climatice foarte periculoase datorită forţei deosebite a vânturilor
care au un caracter turbionar. Acestea se produc pe continente între 20 şi 60 grade latitudine
nordică şi sudică.În cadrul unei tornade, care are aspectul unei coloane înguste sau al unei
pâlnii, viteza vântului este cuprinsă între 60 şi 400 km/h, iar diametrul poate să ajungă la
câţiva kilometrii, aerul în mişcare antrenează cantităţi mari de praf care dau tornadelor o
culoare cenuşie, distinctă.Cele mai cunoscute tornade se produc în partea centrală a SUA
(800-1200 tornade anual), în Australia, Japonia şi în Africa de Sud.
8
II 3.Hazarde oceanografice
Hazardele oceanografice cuprind hazarde generate de valurile de vânt sau de cutremure
( tsunami) de banchiza de gheaţă şi de deplasarea aisbergurilor, de producerea
fenomenului El Nino, de ridicarea nivelului oceanului planetar.
Valuri eoliene puternice, produse de furtuni, sunt periculoase pentru navigaţie şi au un
impact însemnat asupra coastelor.
Tsunami sunt valuri uriaşe produse de cutremure puternice, erupţii vulcanice şi alunecări
submarine. Cel mai puternic tsunami, provocat de un cutremur cu epicentrul în golful Prince
William, din Alaska, a fost înregistrat la 28 martie 1964; a atins 67 m amplitudine în zona
portului Valdez, iar valul care a luat naştere a traversat în 22 de ore, întregul Ocean Pacific.
Banchiza de gheaţă a carei grosime poate să ajungă la 3-4 m deţine un hazard pentru
navigaţie atunci când se extinde rapid şi pune în dificultate, datorită pericolului de blocare,
navele de cercetări sau de pescuit oceanic.
Aisbergurile sunt fragmente uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau din
gheţarii polari, care plutesc împinse de vânturi ori de curenţii oceanici. Cea mai cunoscută
catastrofă navală produsă de ciocnirea cu un aisberg s-a produs la 14 aprilie 1912, cand
9
transatlanticul “Titanic” s-a scufundat în largul coastelor insulei Newfoundland, fiind
înregistrate 1503 victime.
Oscilaţia Sudică - El Nino este un fenomen complex de interacţiune între apele
Oceanului Planetar şi atmosferă, care se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific. Acest
fenomen se manifestă prin încalzirea anormală, la suprafaţă, a apelor Oceanului Pacific, care
se deplasează dinspre partea vestică spre partea estică sub impulsul unor mase de aer cu
aceiaşi direcţie de mişcare.
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este legată de tendinţa generală de încalzire a
climei şi reprezintă un hazard global, de lungă durată, cu numeroase consecinţe grave asupra
zonelor de coastă. Această ridicare este datorată aportului tot mai mare de apă dulce de pe
continente, provenite din topirea gheţarilor şi din apele subterane utilizate de om pentru
irigaţii.
II 4.Hazarde biologice
10
Hazarde biologice sunt reprezentate de epidemii şi de invazii de insecte.
Epidemiile sunt caracterizate prin îmbolnaviri în masă ale populaţiei, datorită unor agenţi
patogeni cum sunt viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungi şi protozoarele. Cele mai grave maladii
sunt transmise de agenţi purtători precum ţântarii (malaria, febra galbenă), musca tzetze
(boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic).
Epidemiile de mari proporţii poartă denumirea de pandemii şi au generat milioane de
victime, mai ales în evul mediu (ciuma bubonică, spre exemplu, în Europa). În prezent se
manifestă maladia SIDA, determinată de virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin
transfuzii de sânge.
Invaziile de insecte, în special de lacuste, produc pagube mari agriculturii, în deosebi în
Africa, Asia, estul Europei şi America de Nord. Combaterea lacustelor se realizează prin
diferite metode, cum ar fi distrugerea oualelor, utilizarea insecticidelor şi a unor capcane
pentru distrugerea nimfelor de lacustă.
Incendiile sunt hazarde periculoase pentru mediu şi pentru activităţile umane şi
determină distrugeri ale recoltelor. Incendiile pot fi declanşate de cauze naturale cum sunt
fulgerele, erupţiile vulcanice, fenomene de autoaprindere a vegetaţiei şi de activităţile omului
(neglijenţa utilizării focului, incendieri intenţionate, accidente tehnologice). În perioadele
secetoase, incediile sunt favorizate de vânturi puternice asociate cu temperaturi ridicate, care
contribuie la extinderea rapidă a focului.
CAPITOLUL III - Hazarde exogene (Alunecari de teren)
11
Hazardele geomorfologice cuprind o gamă variată de procese, cum sunt alunecările de
teren, curgerile de noroi, prăbuşirile, procesele de eroziune în suprafaţa şi ravenarea, care
produc mari pagube materiale şi uneori victime.
Alunecarile reprezintă procese de mişcare ale unor mase de pământ sub acţiunea
gravitaţiei, în lungul unor suprafeţe de alunecare, care le separă de partea stabilă a versantului.
Prăbuşirile sunt deplasări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi, prin cadere
liberă, prin salturi sau prin rostogolire. Acestea se produc mai ales la începutul primăverii,
datorită alternamţelor frecvente ale îngheţului şi dezgheţului; au o frecvenţă mai mare în
regiunile cu climat rece şi în etajele alpin şi subalpin. Prăbuşirile reprezintă un factor de risc
important pentru localităţile şi căile de comunicaţie din spaţiul montan. Pericolul lor este
accentuat de rapiditatea producerii dezastrului, neexistând posibilitatea de evacuare a
populaţiei la timp.
Curgerile de noroi şi grohotişuri se produc în urma îmbibării cu apă a depozitelor de
alterare de pe versanţii despăduriţi din regiunile montane afectate de precipitaţii abundente.
( în 1970, în Anzii Peruvieni, o curgere de noroi cu lungimea de 15 km. s-a deplasat cu o
viteză de peste 300 km/oră, acoperind în câteva minute localităţile Yungay şi Ramrahirca; au
fost înregistrate 18000 de victime).
Avalanşele sunt hazarde naturale care reprezintă un pericol pentru populaţia montană şi
pentru turiştii din numeroasele ţări ale lumii. Deplasarea rapidă a zăpezii pe versanţii abrupţi
acoperiţi cu zăpadă este favorizată de nisprile abundente, de schimbările rapide de
temperatură care favorizează topirea bruscă a stratului de zăpadă, şi de perturbarea
echilibrului zăpezii prin trepidaţii.
Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea. Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere
şi transport ale particulelor de sol sub acţiunea apei care se scurge pe versant sub formă de
pânză sau de şiroaie instabile.
Scurgerea apei pe versant sub forma unor şiroie instabile determină formarea unor mici
canale numite rigole, a caror adâncime ajunge la 30-40 cm. Prin adâncirea rigolelor se
formează ogaşele (0,5- 2m adâncime) şi ravenele, când adâncimile depăşesc 2m. Aceste
forme de eroziune în adâncime aduc mari pagube, contrebuind la scoaterea din circuitul
economic a unor suprafeţe întinse.
Alunecările de teren sunt o categorie de fenomene geologice care cuprind o gamă largă de
mişcări ale solului în lungul unor pante începând de la scurgerile de noroi până la avalanşele
de pietre pe versanţi muntoşi. Alunecările de teren sunt determinate de gravitaţie. Oamenii pot
12
contribui şi ei la apariţia acestui fenomen, prin subminare (aceasta se produce, de exemplu,
când sunt construite şosele pe suprafaţa unui teren în pantă).
Prin alunecare de teren se întelege deplasarea unei porţiuni formată din roci pe o
suprafaţă înclinată (versant). Alunecările de teren se produc în zonele în care solul este format
din diferite tipuri de argilă care au proprietatea de a se umfla atunci când sunt îmbibate cu apă
(după o perioadă cu ploi multe).
Multe din aceste alunecări se produc în zone nelocuite pentru că pământul argilos este
moale şi oamenii nu îşi construiesc case în aceste zone, câteodată însă alunecările pot afecta şi
zone populate, pentru a nu se întampla acest lucru se construiesc în aceste zone baraje
(stavilare) care să oprească pământul şi acesta să nu distrugă gospodăriile oamenilor.
In cele mai multe cazuri, alunecările sunt cauzate de existenţa unor mase de argile sau
roci argiloase, care au rolul de suprafeţe de alunecare, fie pentru ele însele fie pentru alte roci
13
aflate pe suprafaţa lor. Pe lângă panta versantului acesta este unul din factorii care pot
declanşa alunecările de teren. Factorii care cauzează aceste alunecari sunt : apa, defrişările,
cutremurele, erupţiile vulcanilor etc. Perioada de pregătire a alunecărilor de teren poate fi
uneori foarte lungă alteori foarte scurtă. Cele mai frecvente alunecări de teren se declanşează
primăvara, când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi mai există şi fenomenul de topire a
zăpezilor ; şi toamna este un anotimp în care se produc multe alunecări de teren din cauza
ploilor abundente.
Una din cele mai distrugătoare alunecări de teren din Europa s-a produs în anul 1963 în
Italia, pe raul Piave. În anii 50, aici a fost construit un baraj cu o înălţime de 265m, în spatele
căruia s-a format un lac de acumulare foarte mare cu 150 milioane metri cubi de apă, lung de
7 km şi lat de 300m. Construcţia barajului s-a făcut fără să se ţină cont de structura geologică
a zonei, unde se aflau o multitudine de roci fisurate care prezentau pericol de prăbuşire, astfel
că o bucată imensă de roca s-a desprins ( 250 milioane metri cubi) şi a căzut în lac, în urma
impactului valul format a depăşit cu mai mult de 100m înălţimea barajului şi apa s-a revărsat
peste localităţile din jur.
Şi în România au avut loc astfel de acumulări de teren, în anul 1837, în urma unui astfel
de fenomen s-a format Lacul Roşu, un versant al muntelui a alunecat în râul Bicaz formând
astfel un baraj natural în urma evenimentului, în spatele barajului s-a acumulat multă apă si
astfel a aparut Lacul Roşu.
Alunecările sunt cele mai răspândite fenomene de deplasare în masă pe versanţi, produc
mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti şi întrunesc o gamă variată de forme de
manifestare.
Alunecările de teren sunt procese de deplasare ale unor mase coerente de pământ pe
versanţi, în lungul unor planuri care le separă de partea stabilă a versantului, numite suprafeţe
de alunecare.
14
O alunecare poate să prezinte una sau mai multe suprafeţe de alunecare, iar mişcarea
materialului deplasat se poate produce prin translaţie, în cazul în care suprafaţa de alunecare
este dreaptă, sau prin rotire, atunci când aceasta este curbă. Mărimea alunecărilor este diferită,
ele ajungând de la lungimi de câţiva metri la dimensiuni uriaşe de mulţi kilometri. Cea mai
mare alunecare de pe Terra s-a produs în urmă cu 10.000 de ani, în munţii Kabir Kuh din Iran.
Masa de pământ deplasată pe o distanţă de 18 km a avut o lungime de 15 km şi o grosime de
300 m.
Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele şi alternanţele de
argile, marne, luturi şi nisipuri. Cele mai frecvente alunecări se înregistrează pe versanţii cu
înclinări moderate (10 - 30 grade) constituiţi din roci cu o sistuozitate ridicată, intens
fracturate şi alterate. Există şi situaţii în care alunecările se produc pe versanţi cu pante de
numai 2 - 3 grade, pe un tip de argile numite "argile senzitive" sau "argile gonflabile", care au
propritatea de
a-şi mării volumul atunci când sunt îmbibate cu apă. Astfel de argile există, spre
exemplu, în Norvegia, unde, în 1966, an deosebit de ploios, peste 30 de localităţi au fost
afectate de alunecări, deşii erau amplasate pe terenuri aproape plane.
Alunecările se pot clasifica pe baza unor criterii diferite în funcţie de scopul
investigaţiilor. În funcţie de grosimea materialelor deplasate se diferenţiază trei grupe
15
principale de alunecări şi anume: alunecări superficiale (când grosimea materialului deplasat
nu depăşeşte 1,5m), alunecări cu profunzime medie (1 - 3m) şi alunecări profunde (peste
3m).
În funcţie de gradul de activitate, alunecările se diferenţiază în: alunecări stabilizate,
când alunecarea este veche şi nu prezintă condiţii pentru reluarea mişcării, alunecări parţial
stabilizate, caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare şi alunecări active,
caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe versanţi este în curs de
desfăşurare.
Locatarii a 60 de apartamente dintr-un bloc de pe strada Drumul Viilor din capitală au
fost evacuaţi, în noaptea de miercuri spre joi, din blocul în care locuiau, deoarece acesta riscă
să se prăbuşească, informează AP FLUX.
Potrivit reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe, la ora 23:06, pe un şantier de
construcţie pe strada Drumul Viilor, 38, ce aparţine SRL
„Constr-Pri”, s-a produs o alunecare de teren, la o distanţă de 1,5 metri de un bloc locativ
cu 5 etaje. Acest fapt a provocat prăbuşirea unui perete portant, cu înălţimea de 17 metri şi
lungimea de 20 metri.
În zona de risc se află un bloc de locuit, cu 5 etaje, de pe adresa strada Drumul Viilor, 40,
din care au fost evacuate 167 persoane din 60 de apartamente. Populaţia evacuată a fost cazată
în incinta Grădiniţei de copii nr. 159 şi în incinta Liceului „Academicianul Sibirski”.
La faţa locului a fost instalat un post de observare, iar blocul de locuit este luat sub pază
de către organele de poliţie.
În momentul de faţă, aici se desfăşoară lucrările de acoperire a gropii fundaţiei blocului
aflat în construcţie. Pentru intervenţie în această situaţie au fost implicate forţele Serviciului
Protecţiei Civile şi Situaţiilor Excepţionale, reprezentanţi ai SRL „Chişinău-Gaz”, ai
Serviciului medical de urgenţă şi poliţiei. La faţa locului activează comisia pentru situaţii
excepţionale, mai informează AP FLUX.
16
PANTE SI ALUNECĂRI DE TEREN
Studiul pantelor şi al schimbării configuraţiei lor i-a ajutat pe oamenii de ştiinţă să
înţeleagă cum se produc alunecarile de teren. S-au descoperit noi date despre fenomenele
naturale care duc la eroziunea solului şi la alunecari de teren, iar cunoaşterea acestora poate
ajuta la prognozarea catastrofelor naturale.
În octombrie 1963, un val imens de apă a trecut peste digurile barajului Vaiont, situate în
nordul Italiei. Un perete de apă înalt de peste 70 de metri, transportănd milioane de tone de
mâl şi pietriş, a inundat staţiunea învecinată, Longarone, şi 2000 de oameni au fost ucişi. O
ancheta ulterioară a demonstrat că inundaţia a fost provocată de o aluneacare masivă de teren
care a antrenat milioane de tone de roci sfărâmate în interiorul barajului forţând apa să se
reverse peste digurule barajului.
În timpul alunecărilor de teren rocile se deplasează dealungul pantelor pe distanţe de
până la 4 km. Pe pantele abrupte, mai ales când solul este suprasaturat cu apă, rocile se
deplasează cu viteză mare cauzând dezastre masive. Calamităţi ca cel de la barajul Vaiont se
produc rar, însă fenomenele care le cauzează sunt aceleaşi chiar dacă la o scară mai mică, cu
cele care produc alunecările de teren pe orice pantă cu un anumit unghi de înclinare.
17
Pantele apar în toate regiunile globului. Ele pot fi abrupte sau line, necultivate sau
cultivate. Ele conferă peisajului varietate şi aduc dovezi despre modul de formare a
reliefurilor. În ultimii ani geomorfologii - oameni de ştiinţă care studiază formele de relief –
au măsurat cu grijă cum se modifică pantele, înregistrând datele de deplasare a rocilor în jos.
Una dintre metodele utilizate este aceea de a măsura deplasările pe care le execută o linie de
jaloane încastrate pe suprafaţa unei pante, de-a lungul unei linii de contur - o linie care leagă
toate punctele pantei de aceiaşi înalţime. Ei înregistrează şi deplasările care se produc mai în
adâncime prin înfigerea unor piroane sau a unor ţăruşi de lemn, cu toate că, după un anumit
timp, acestea devin greu de detectat. Geomorfologii au încercat să determine unghiul pantei la
care solul şi rocile rămân stabile, fără să se producă alunecări. Ei studiază şi modul în care
anumite roci sau structuri de roci influentează pantele.
Deplasările de mase. Deplasarea masei sau pierderea de masă sunt termeni pe care
geomorfologii îi utilizează pentru a descrie deplasările sub influenţa gravitaţiei. În general
deplasările apar când forţa datorită greutăţii rocilor, a solului şi a apei pe care o conţin
acestea, împreună cu atracţia gravitaţională, depăşesc forţele de frecare din roci şi sol.
Deplasările se produc când tensiunea din interiorul rocilor şi a solului cresc sau când
frecarea scade. Creşterea tensiunilor poate avea mai multe cauze. De exemplu când valurile
mării erodează baza unei stânci, partea superioară ramâne nesusţinută. Astfel pe porţiunea de
deasupra locului de eroziune i-au naştere tensiuni foarte mari care duc la prăbuşirea unei
porţiuni din coastă. Astfel de alunecări de teren sunt vizibile de-a lungul multor coaste
marine. O greutate mare plasată pe o pantă are acelaşi efect. În urma unor ploi abundente apa
se infiltrează în rocă, mărindu-i greutatea. Greutatea poate creşte şi atunci când gheţarii -
mase imense de gheaţă în mişcare - antrenează în calea lor grămezi de morenă (rocă şi sol
erodat).
Cutremurele şi deplasările care înclină terenul duc şi ele la creşterea tensiunilor.
Intervenţia umană poate avea un efect similar. De exemplu, când se construieşte un drum pe
panta unui deal, se pune în pericol panta. În 1966 lucrările la o şosea din Marea Britanie au
trebuit să fie oprite atunci când constructorii au perturbat un relief stabil. Materia, care fusese
stabilă timp de 11000 de ani, a început să se deplaseze şi constructorii au fost obligaţi să
modifice ruta noii şosele. Mormanele de rocă de steril, din preajma exploatărilor miniere sau
construirea unor clădiri mari, pe vârfurile unor pante, cresc şi ele tensiunile din pante, cauzând
instabilitate. Modificările datorate intervenţiei omului sunt, de obicei, usor de observat.
Micşorarea rezistenţei rocilor situate la adâncime sau a masei solului, datorate unor fenomene
naturale, trec adesea neobservate. De exemplu, în regiunile calcaroase, apa se infiltrează în
18
rocă şi o spală, sapând galerii sau cavităţi. Acest proces nu poate fi văzut la suprafaţă decât
atunci când partea superioară se prabuşeşte. Apa de ploaie distruge şi dizolvă alte minerale
din roci, de exemplu feldspatul din granit. Deşii acest gen de eroziune chimică nu produce
cavităţi, în timp, ea poate slabi progresiv rezistenţa rocilor, devenind din ce în ce mai puţin
capabile de a prelua tensiunile.
Apa şi mineralele. O deplasare bruscă a rocilor, numită surpare, nu apare imediat ce
tensiunile interne depăşesc rezistenţa rocilor. Dacă ar fi aşa, pantele s-ar modifica constant.
Deşii multe pante sunt instabile, alunecările de teren sunt stimulate de factori declanşatori,
cum ar fi cutremurele sau apa. Apa este un factor principal care provoacă deplasare de masă.
Deplasările mai bruşte sunt cauzate de ploile abundente sau prelungite, au de topirea
zăpezilor, care se infiltrează în solul pantelor. Apa măreşte greutatea ce apasă pe pante. Ea se
infiltrează în porii rocilor şi în sol, slăbind legătura dintre minerale. Uneori trecerea apei poate
lubrifia suprafeţele de separaţie dintre sol şi diferitele straturi de rocă. Aparent, aceasta a
provocat alunecarea terenului, în barajul din spatele digului de la Vaiont. Geologii consideră
că ploile abundente, care căzuseră cu două săptămâni înainte de dezastru, au dus la o mărire a
alunecărilor învelişurilor abrupte de calcar, argilă şi marnă. În plus apa a acţionat ca un
lubrifiant între anumitele straturi, permiţând alunecarea acestora, unul faţă de celălalt. Totuşi
cei mai multi geomorfologi consideră că apa măreşte de fapt frecarea dintre particule. Asta
înseamnă că ea ar trebui să se opună unor alunecări majore.
Surpările de mâl. Surpările de mâl din regiunile deşertice sau semideşertice sunt
similare cu surpările de pământ, însă se produc când una din rarele furtuni inundă văile de
obicei uscate, transformând nisipul şi praful într-un torent de mâl. Acesta va curge şi va
mătura tot ce-i stă în cale. Un alt gen de deplasare masivă de mâl se produce pe pantele
vulcanilor. Ea se compune din apa provenita din ploile abundente, amestecată cu cenuşă
vulcanică şi cu praf.
19
CONCLUZII
1.După geneză, hazardele naturale pot fi hazarde exogene şi endogene.
2.Alunecările de teren sunt hazarde exogene geomorfologice deoarece produc modificări
ale scoarţei terestre.
3.Factorii potenţiali declanşatori ai unei alunecări de teren sunt : caracteristicile
substratului, panta versantului, stadiul evoluţiei, umiditatea.
4.Criteriile de clasificare a alunecărilor de teren sunt diferite în funcţie de scopul
investigaţiilor.
5.Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele şi alternanţele de
argile, marne, luturi şi nisipuri.
6.Versanţii cu înclinări moderate sunt cei mai supuşi producerii alunecărilor de teren.
7.Alunecările de teren afectează terenuri, locuinţe şi drumuri.
20
BIBLIOGRAFIE
1. CRISTEA, N., STOICA, C., 1971 - Meteorologie generală, Ed. Tehnică Bucureşti.
2. CIULACHE, S., 2002 – Meteorologie şi climatologie , Ed. Universitară , Bucureşti.
3. PLEŞCA,GH., 1968 - Lucrări practice de meteorologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
4. Pop, Gh., 1988 - Introducere în meteorologie şi climatologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti.
5. Stănescu, I., Ballif, S., 1981 - Meteorologie fără formule, Editura Albatros.
6. www.descopera.ro
7. Instrucţiuni pentru Staţiile Meteorologice, 1995, Institutul Naţional de Meteorologie
şi Hidrologie, Bucureşti.
8. GRECU, F., 2005 - Hazarde şi riscuri naturale, Ed. Universitară, Bucureşti
9. STOICA, C., CRISTEA, N., 1958 – Meteorologie generală, Ed. Tehnică, Bucureşti
21