documentk
DESCRIPTION
uihTRANSCRIPT
TEHNOLOGIA
SUDĂRII PRIN2014
TOPIRE
1
2
Elemente geometrice ale cordonului de sudură pentru îmbinarea cap la cap
Fig. 1. Elemente
geometrice ale îmbinării
cap la cap.
Pe măsură ce se topeşte electrodul, se topeşte şi metalul de bază,
care participă la formarea cordonului. Cantitatea de metal de bază, ce intră
în fuziune, respectiv adâncimea până la care pătrunde arcul electric,
depinde de intensitatea curentului de sudare. De aceea, la sudarea
manuală, care se face cu intensităţi mici, adâncimea de pătrundere H este
limitată. Experimental s-a stabilit, pentru sudarea manuală cap la cap fără
teşirea marginilor, că adâncimea de pătrundere maximă este de
Hmax= 5mm.
Din aceste motive, tablele cu grosimi mici s < 4mm, pot fi sudate pe o
singură parte, iar la grosimi s = (5...8) mm, tablele se sudează pe ambele
părţi, fără teşirea marginilor.
Pentru grosimi mai mari muchiile se teşesc, iar rostul b va fi mai mare. Lăţimea cordonului are
valoarea E = (5...15) mm, iar raportul Y = E/H ia valori cuprinse între (2...8) - raport ce poartă numele de
coeficient de formă al cordonului. Cordonul de sudură este caracterizat, în afara mărimilor prezentate mai
sus, şi de supraînălţarea h < 0,1s (valoare recomandată).
Prelucrarea marginilor la îmbinările cap la cap
Forma marginilor pieselor supuse sudării depinde de grosimea materialului şi de
procedeul folosit pentru sudare. În general, la sudarea grosimilor mari apare pericolul scurgerii
metalului topit în partea opusă cordonului, datorită cantităţii mari de metal din baia de sudură şi
datorită rostului mai mare al îmbinării. În acest caz este necesară adoptarea unor măsuri
pentru susţinerea băii de metal topit. Sudarea într-un singur strat, fără prelucrare, necesită
măsuri riguroase pentru pregătirea şi poziţionarea tablelor, pentru a asigura un rost cât mai
constant. Din acest motiv, în practică, se recurge adesea la sudarea în mai multe straturi, cu
prelucrarea marginilor.
3
Fig. 2.
Prelucrarea
marginilor la
îmbinările cap la
cap.
Pregătirea marginilor se realizează în următoarele şapte moduri:
Prelucrarea marginilor la îmbinările cap la cap
4
Fig. 3. Pătrunderea cordonului în funcţie de unghiul
de prelucrare al marginilor.
Geometria marginilor asigură condiţiile necesare pentru pătrunderea cordonului la rădăcina cusăturii.
În cazul teşirii cu un unghi, prea mic, nu există posibilitatea realizării rădăcinii, după cum se observă în figura
3 (cazul a), spre deosebire de cazul b, la care teşirea s-a executat corespunzător.
Prelucrarea marginilor la îmbinările cap la cap
Principalele tipuri de prelucrare prezentate se
pot aplica într-o gamă largă de grosimi ale
materialului. Pentru aceeaşi grosime se pot adopta
moduri de teşire diferite. Alegerea modului de teşire
se va realiza în urma unui studiu asupra
economicităţii sudării, în aşa fel încât să se consume
o cantitate cât mai mică de metal de adaos, deci şi o
cantitate minimă de energie, iar sudura să rezulte cu
o penetraţie suficientă.
Dacă se face un calcul al masei de metal de
adaos, pentru o gamă de grosimi şi pentru diferite
moduri de prelucrare a marginilor, se poate trasa
diagrama prezentată în figura 7.
Din analiza acestei diagrame, rezultă că
pentru grosimi s < 25mm este mai convenabilă
prelucrarea în V decât prelucrarea 1/2 V, iar pentru
grosimi s > 20mm, cea mai economică este prelucrarea
în X, urmând prelucrările în formă de U şi K.
Trebuie subliniat, însă, faptul că prelucrările
în V, X şi U trebuie realizate pentru ambele margini,
ceea ce conduce la creşterea consumului de manoperă
şi energie la prelucrare. Deci, adoptarea modului de
prelucrare a marginilor se va face analizând ambii
factori.Fig. 4. Consumul de metal de adaos în funcţie de
grosimea tablelor şi de modul de prelucrare al
marginilor.
5
Fig. 5. Teşirea marginii în cazul
diferenţelor mari de grosime.
În ceea ce priveşte sudarea cap la cap a tablelor cu grosimi diferite, tabla mai groasă trebuie teşită pe
o anumită lăţime, dacă diferenţa de grosime depăşeşte valoarea admisă (tabelul 1)
Prelucrarea marginilor la îmbinările cap la cap
Teşirea poate fi făcută şi pe ambele părţi, dar în construcţia de nave nu se poate face decât pe partea
opusă celei pe care se sudează osatura (fig. 5):
În ceea ce priveşte sudarea automată, trebuie
menţionat faptul că prelucrarea muchiilor este necesară la
grosimi mai mari de 14 mm, deoarece la acest procedeu
de sudură adâncimea de pătrundere este mai mare. În
acest caz, prelucrările sunt în principiu de aceeaşi formă
ca la sudarea manuală, diferind doar unele valori pentru a,
b şi c, cât şi gamele de grosimi la care se recomandă
fiecare prelucrare.
Ca observaţie generală, trebuie menţionat faptul că
unghiul α este mai mic la toate prelucrările, iar pragul c
este mai mare. În ceea ce priveşte rostul b, acesta este în
general acelaşi ca la sudarea manuală. Consumul de
metal depus va fi în consecinţă mai mic pentru aceeaşi
îmbinare sudată automat.
6
Fig. 6. Elementele geometrice ale
cordonului în cazul îmbinărilor de colţ.
Secţiunea transversală a cordonului de sudură este caracterizată
de următoarele elemente geometrice (fig. 6):
Elemente geometrice ale cordonului de sudură pentru îmbinarea de colţ
So, Sv – adâncimea de pătrundere în tabla orizontală şi cea
verticală,
- adâncimea de pătrundere,
Ko, Kv – cateta orizontală respectiv cea verticală,
a – înălţimea cordonului,
f – săgeata cordonului.
Pentru îmbinările de colţ se constată experimental că
Sv = So = 0,5...1 mm.
Din acest motiv se consideră că îmbinarea se formează exclusiv
din materialul de adaos, deci e = 0.
Prelucrarea marginilor la îmbinările de colţ
La îmbinarea prin sudare manuală a pieselor groase,
pentru a mări adâncimea de pătrundere a cordonului, şi deci
secţiunea acestuia, se prelucrează muchiile adiacente, în
conformitate cu unul din cele două desene prezentate în
figura 7:
Fig. 7. Prelucrarea marginilor
pentru îmbinările de colţ.
Prelucrarea tip 1/2 V, se practică pentru table cu grosimi
cuprinse între valorile S1 = (10...24) mm, iar prelucrarea tip K
pentru grosimi S1 = (16 ...40) mm, celelalte dimensiuni luând
următoarele valori:
α = 50° ± 5°, b = (0...3) mm = f(S1) şi c = (0...2) mm = f(S1).
Pentru sudarea automată, unghiul α şi pragul c se aleg mai
mari decât la sudarea manuală, prelucrările utilizate fiind
aceleaşi.
7
Fig. 8. Deformatiile ale unei îmbinări
sudate cap la cap:
1- deformatii longitudinale;
2- deformatii pe grosime;
3- deformatii transversale;
4- deformatii unghiulare.
Ca urmare a încălzirii locale, în timpul sudării au loc dilatări şi contracţii neuniforme ale sudurii şi materialului
de bază adiacent, ceea ce conduce la producerea unor deformaţii. La sudarea prin topire se produce o
încălzire locală a materialului, materialul de bază învecinat creând o constrângere în faţa dilatării sudurii.
Tensiuni şi deformaţii în procesul de sudare prin topire
Fig. 9. Deformatiile longitudinale ale îmbinărilor sudate:
a) îmbinare cap la cap,
b) Îmbinare de colţ.
Fig. 11. Deformatiile unghiulare ale
îmbinărilor sudate de colţ.
Fig. 10. Deformatiile
transversale ale îmbinărilor
sudate cap la cap.
8
Fig. 12. Poziţionarea elementelor în direcţie contrară deformaţiei.
În general reducerea tensiunilor care apar la sudare se poate realiza prin admiterea unor
deformaţii mari. În cazul în care nu sunt admise, în construcţia sudată apar tensiuni mari, care pot fi însă
eliminate ulterior. În practică este mai utilizată varianta cu deformaţii minime şi cu eliminarea (diminuarea)
ulterioară a tensiunilor.
Există mai multe măsuri care trebuie luate la realizarea construcţiilor sudate pentru ca tensiunile
proprii să aibă valori reduse:
-poziţionarea avantajoasă a elementelor prin aşezarea lor înaintea sudării în poziţie contrara deformaţiilor
care vor apare la sudare, după cum se observă în fig. 12,
- deformarea elementelor sau pretensionarea acestora cu ajutorul unor dispozitive ca în figura 13.
Măsuri tehnologice pentru reducerea deformaţiilor şi tensiunilor la sudare.
Fig. 13. Poziţionarea elementelor cu ajutorul dispozitivelor.
9
Fig. 14. Ordinea de sudare la îmbinările sudate cap la cap şi de colţ.
În vederea reducerii tensiunilor produse la sudare trebuie respectate câteva recomandări generale:
- ¾ asigurarea unei libertăţi cât mai mari de mişcare a elementelor ce formează ansamblul;
- ¾ realizarea sudurii începând cu partea mai rigidă a piesei spre partea cu mobilitate mai mare,
sudarea la început a cusăturilor mai rigide şi apoi a celor mai mobile (figura 14),
- ¾ produc deformaţii mari (mai ales, suduri cap la cap), şi apoi a celor care produc deformaţii mai mici
(suduri în colţ), nervurile de rigidizare se sudează la sfârşit,
- ¾ evitarea intersecţiei într-un punct a mai multor suduri (figura 14),
- ¾ sudarea alternativă de o parte şi alta a rostului.
Măsuri tehnologice pentru reducerea deformaţiilor şi tensiunilor la sudare.
10
Alte măsuri care trebuie luate la realizarea structurilor sudate şi care contribuie la reducerea tensiunilor
şi deformaţiilor sunt amintite în continuare:
- delimitarea parametrilor tehnologici şi reducerea la minim a secţiunilor transversale ale cusăturilor.
Alegerea unor secţiuni transversale cât mai simetrice.
- fixarea rigidă a elementelor ansamblului pe dispozitive sau prin suduri provizorii, dispuse şi executate
în mod cât mai simetric şi fiind cât mai îndepărtate unele de altele.
- preîncălzirea la sudare,
- sudarea pe tronsoane şi sudarea pe ambele părţi (simetrică), utilizând dispozitive de întoarcere şi de
poziţionare,
- sudarea într-o anumită succesiune favorabilă a sudurilor,
- aplicarea tratamentelor termice ulterioare sudării,
- deformarea plastică după sudare urmată sau nu de tratament termic. Spre exemplu detensionarea
sudurilor unui rezervor se poate face prin umplerea acestuia cu lichid la o presiune astfel calculată încât
în suduri să se depăşească limita de curgere şi să se producă deformări în urma cărora se echilibrează
tensiunile interne din construcţie,
- lovirea sudurii cu ciocanul ce vârful teşit (rotunjit).
Se preferă un ciocan pneumatic pentru a se asigura uniformitatea loviturilor. Loviturile
provoacă deformarea plastică a sudurii şi contribuie la compensarea construcţiilor de la răcire.
Această metodă de detensionare se aplică fiecărui strat de sudare, dar are dezavantajul că
poate amorsa fisuri. Din acest motiv este preferabilă utilizarea altor metode de detensionare.
Măsuri tehnologice pentru reducerea deformaţiilor şi tensiunilor la sudare.
Preîncălzirea şi detensionare la sudarea prin topire.
Preîncălzirea este o operaţie tehnologică necesară în cazul sudării unor materiale de diferite calităţi sau
grosimi, pentru reducerea vitezei de răcire a sudurii, deci de dimensionare a şocului termic. Prin
preîncălzire se evită formarea structurilor fragile de călire, diminuarea tensiunilor interne şi este
favorizată îndepărtarea gazelor şi a incluziunilor de zgură din sudură.
Preîncălzirea însă ridică costul de fabricaţie şi îngreunează tehnologia de asamblare, sudare
şi se aplică numai în cazurile bine justificate
11
Preîncălzirea însă ridică costul de fabricaţie şi îngreunează tehnologia de asamblare, sudare şi se aplică
numai în cazurile bine justificate.
Practic preîncălzirea se aplică în următoarele situaţii:
- la sudarea oţelurilor din grupele de sudabilitate I b, II, III,
- la sudarea manuală a oţelurilor cu grosime peste 30 mm,
- la construcţii cu rigiditate mare, unde sunt împiedicate dilatările şi contracţiile libere,
- la sudarea în condiţii de temperatură scăzută a mediului ambiant,
- la sudarea aliajelor şi metalelor cu conductivitate termică mare, pentru compensarea pierderilor termice
mari.
Regimurile de preîncălzire se stabilesc în funcţie de condiţiile de sudare impuse. Încălzirea
materialului de bază în vederea sudării se stabileşte după scopul urmărit şi se poate efectua în
următoarele variante:
- preîncălzirea simplă înaintea sudării (fig. 15. a),
- încălzirea continuă concomitentă (fig. 15. b) cu sudarea,
- încălzirea ulterioară sudării (fig. 15. c),
- încălzirea combinată la care forma ciclului termic variază după orice combinaţie dorită (fig. 15. d).
Preîncălzirea şi detensionare la sudarea prin topire.
Fig. 15. Încălzirea suplimentara a materialului de bază în vederea sudării.
12
Temperatura de preîncălzire se stabileşte în funcţie de calitatea materialului de bază, de grosimea şi
forma componentelor, de diametrul electrodului, etc. existând o serie de metode cunoscute pentru
stabilirea ei.
Sudarea oţelurilor înalt aliate feritice se face la 150 -200 oC după regimul dat în fig. 15.b. Încălzirea la
temperaturi mai mari de 250 oC nu este indicată întrucât favorizează mărirea cristalelor în zona sudurii.
Oţelurile martensitice nu se preîncălzesc, întrucât la răcire rapidă nu apar constituenţi fragili. Este chiar
indicată o răcire mai rapidă a zonei sudurii pentru evitarea precipitării fazelor fragile (spre exemplu: a
fazei sigma). Aceste oţeluri pot fi uşor preîncălzite (la 40 – 80 oC), dacă temperatura mediului ambient
este sub +5 oC.
Preîncălzirea fontelor se realizează în funcţie de materialul de bază şi de metalul de adaos. Astfel
fontele cenuşii cu grafit lamelar sudate cu electrod din oţel se preîncălzesc la 580…620 oC, iar cele cu
grafit nodular la 600 – 700 oC.
În cazul folosirii electrozilor de nichel, fontele se pot suda la temperaturi de preîncălzire mai joase (cca
200 – 300 oC).
Aluminiul şi aliajele sale se preîncălzesc pentru sudarea cu flacără la 200 – 300 oC, iar pentru sudarea
WIG la 150 – 200 oC.
La sudarea cuprului şi a aliajelor de cupru cu conductivitate termică mare pierderile de căldură se pot
compensa prin preîncălzire la 300 – 450 oC.
Preîncălzirea şi detensionare la sudarea prin topire.
Posibilităţi de preîncălzire sau detensionare termică.
În practica industrială sunt utilizate curent diferite metode de încălzire a materialelor înainte sau după sudare
dintre care pot fi amintite:
- Încălzirea cu flacără de gaz sau lichide combustibile utilizând arzătoare de diferite forme sau cuptoare
special amenajate în acest scop. Costul acestor operaţii este însă destul de mare, iar controlul temperaturii în
cazul încălzirii cu arzătorul este imprecis. De asemenea se poate îmbogăţi suprafaţa cu hidrogen, iar
suprafaţa încălzită se poate acoperi cu oxizi.
- Încălzirea exotermă poate fi aplicată la încălzirea diferitelor materiale, prin aplicarea locală pe suprafaţa
materialului a unui amestec exoterm, care se aprinde şi degajă căldură. În funcţie de temperatura dorită se
pot alege diferite amestecuri exoterme presate sub diferite forme şi dimensiuni.
13
Nici în acest caz nu este posibilă verificarea precisă a temperaturii, iar fumul
degajat la sudarea amestecului exoterm constituie un alt dezavantaj al metodei.
- Încălzirea electrică prin inducţie este o metodă de încălzire destul de eficientă în cazul
materialelor cu grosime medie sau mică. Pentru materialele cu secţiune mare, sistemul de
încălzire prin inducţie devine incomod. Eficienţa încălzirii prin inducţie scade pe măsură ce
lungimea cablurilor de legătură creşte. De asemenea se recomandă ca inductorul să fie cât
mai strâns lipit de piesă (grosimea izolaţiei dintre inductor şi piesă să fie cât mai redusă).
Cele mai importante dezavantaje ale încălzirii prin inducţie sunt neuniformitatea
temperaturii piesei în lungul inductorului, precum şi factorul de putere redus al instalaţiei
(pierderile reactive sunt foarte mari). De asemenea încălzirea prin inducţie nu este
eficientă în cazul materialelor nemagnetice sau atunci când temperatura cerută e mai
înaltă decât punctul Curie al materialului.
- Încălzirea prin rezistenţă electrică proprie. Există cazuri în care este posibilă introducerea
unor curenţi cu intensitate mare în zona sudată a piesei, prin care temperatura iniţială a
acesteia poate atinge câteva zeci sau sute de grade. Menţinerea curentului destinat
preîncălzirii se poate face şi în timpul sudării sau chiar după sudare, ceea ce poate realiza
oricare ciclu de încălzire-răcire a piesei sudate.
- Încălzirea cu ajutorul rezistenţelor este o metodă care utilizează elemente din sârmă cu
rezistivitate electrică mare, învelite într-un material ceramic. Aceste elemente îmbinate
între ele pot fi de tip flexibil sau rigid şi pot fi aplicate pe orice suprafeţe plane sau curbate.
Alimentarea cu energie electrică a acestor elemente se poate face de la sursele de curent
utilizate pentru sudare. Montarea elementelor de încălzire permite obţinerea unor benzi,
covoare, bare, etc. cu care pot fi acoperite orice suprafeţe pentru a fi preîncălzite sau
tratate termic după sudare.
Posibilităţi de preîncălzire sau detensionare termică.
14
1. Factorii calităţii sudurii prin topire.
Indicii calităţii. Calitatea producţiei este
totalitatea de proprietăţi ale producţiei care
asigură posibilitatea de a îndestula anumite
necesităţi în corespundere cu destinaţia ei.
Indicii calităţii îmbinărilor sudate se
determină cu ansamblul următoarelor
proprietăţi: rezistenţa, siguranţa, lipsa
defectelor, structura metalului cusăturii şi a
zonei influenţate termic (ZIT), rezistenţa la
uzură, numărul şi caracterul corectării ş.a.
(fig. 16).
Siguranţa este particularitatea fabricatului
de a executa funcţiile stabilite, păstrând
indicii săi de exploatare în limitele prescrise
în intervalul stabilit de timp sau duratei
stabilite de funcţionare. Deseori siguranţa
se determină ca proprietatea îmbinării de a-
şi păstra capacitatea de funcţionare în
timpul exploatării.
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Fig. 16. Indicii calităţii.
15
Metalul de bază în procesul de
sudare ca regulă, nu-şi păstrează
proprietăţile iniţiale. De aceea, pentru
evaluarea indicilor de calitate sau
siguranţă a îmbinărilor sudate este
raţional de studiat particularităţile de
schimbare ale lor până la exploatare
şi în procesul de executare. Utilizând
în continuare termenul „siguranţă”,
vom constata, că îmbinarea sudată
poate fi realizată sau cu siguranţă
egală cu siguranţa metalului de bază,
sau mai mică decât siguranţa
metalului de bază.
Pentru construirea,
fabricarea şi exploatarea corectă a
ansamblului este necesar de ştiut
caracteristicile mecanice ale
materialelor (îmbinărilor sudate), din
care ele sunt confecţionate, adică
caracteristicile rezistenţei
materialelor (îmbinărilor) în diferite
categorii.
De aceea, materialele (Îmbinările
sudate) se supun încercărilor
mecanice pentru evaluarea
proprietăţilor lor mecanice.
Fig. 17. Metode de încercări destructive pentru evaluarea capacităţii portante a construcţiei.
16
Defecte ale îmbinărilor sudate.
La stabilirea felului de încercare este necesar de luat în considerare condiţiile de exploatare ale
îmbinării sudate. De aceste condiţii depinde tipul refuzului dominant, corespunzător probabilităţii
maximale atinse de îmbinare a stării limitative. Sunt posibile diferite variante de uzuri sau stări
limitative, care limitează posibilităţile de exploatare normală ale îmbinării sudate. De exemplu:
pierderea rezistenţei, plasticităţii, rigidităţii ş.a. Există multe metode de încercări destructive pentru
evaluarea capacităţii portante a construcţiei sau îmbinării sudate cu atingerea uneia din stările posibile
limitative, (fig. 17). Dacă este posibilă evaluarea simultană a câtorva refuzuri posibile legate cu
utilizarea încercărilor, care într-o măsură maximală ar reflecta învoielile de exploatare, ar fi foarte
excelent. Valoarea pierderilor productive a calităţii sau siguranţei îmbinărilor sudate poate fi evaluată în
baza rezultatelor verificării nedistructive a calităţii pe două căi:
- evaluarea indicatorilor capacităţii de funcţionare a îmbinării;
-determinarea nivelului de impurificare a îmbinării cu defecte.
Corespunzător cu metoda de formare a calităţii îmbinărilor sudate, descrisă mai sus, se pot
prezenta două funcţii ale controlului calităţii: preventiv (tehnologic) şi final.
2. Defectele constructive şi tehnologice ale îmbinărilor sudate.
Normele de calitate ale sudurii prevăd verificarea tuturor factorilor, de care depinde calitatea îmbinării.
Calitatea îmbinărilor sudate este influenţată de mulţi factori, care pot fi grupaţi în constructivi şi
tehnologici (fig. 16). Serviciul şi sistemul de verificare nemijlocită în procesul de sudare trebuie să
prevadă controlul factorilor tehnologici principali: materialele iniţiale, procesul tehnologic, utilajele
utilizate etc. Acest complex de verificări poate fi definit: controlul de pregătire tehnologică a producţiei.
Pentru secţiile şi sectoarele de control nedestructiv obiectul de bază este îmbinarea sudată (finită).
Principalul scop constă în depistarea defectelor. Însă calitatea superioară a producţiei depinde în primul
rând de nivelul şi starea procesului tehnologic de producţie. De aceea, depistarea defectelor trebuie să
servească ca semnal, nu pentru rebutarea îmbinărilor necalitative, ci pentru modificarea operativă a
tehnologiei.
17
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Schema optimală de verificare a procesului de sudare este prezentată în fig. 18, în care sunt
prezentate următoarele etape de preîntîmpinare ale defectelor:
- verificarea documentaţiei tehnice la etapa de proiectare: stabilirea construcţiei şi tehnologiei de
asamblare–sudare, alegerea metalului pieselor care urmează să fie sudate, argumentarea normelor
defectelor admise şi planului de depistare a lor, alegerea metodei optimale de verificare şi asigurarea
Fig. 18. Schema de verificare a procesului de sudare.
defectoscopică a îmbinării ş. a.;
-verificarea pregătirii tehnologice a
producţiei: verificarea învoielilor şi
calităţii de asamblare-sudare,
verificarea pregătirii şi păstrării
materialelor, verificarea pregătirii şi
disciplinei sudorilor ş.a.;
- verificarea producţiei finite: utilizarea
mijloacelor raţionale de control;
- verificarea calităţii operaţiilor de
control: controlul respectării
regimurilor şi sensibilităţii
defectoscopiei, verificarea
materialelor defectoscopice,
verificarea calificării şi pregătirii
operatorilor (sudorilor) ş.a.
18
Defecte ale îmbinărilor sudate.
3. Defecte ale construcţiilor sudate.
Termenul „defect” se determină ca fiecare luată aparte necorespundere (abatere) a producţiei
cerinţelor, stabilite de documentaţia normativă. În producţia de sudare defectele se împart în:
- defecte la pregătire şi asamblare a semifabricatelor pentru sudare;
- defecte de sudare.
Defectele de sudare pot fi exterioare (defecte a formei cusăturii) sau superficiale şi
interioare. Defectele interioare, la rândul său, pot fi defecte macroscopice sau defecte structurale.
Defectele de pregătire şi asamblare ale pieselor pentru sudare deseori provoacă apariţia defectelor de
sudare. De aceea procesul de pregătire a pieselor pentru sudare este verificat minuţios.
Defecte de pregătire şi asamblare a pieselor pentru sudare. Cele mai răspândite defecte de
acest fel la sudarea prin topire sunt: unghiul incorect de înclinaţie a muchiilor cusăturilor în V, U şi X,
tăierea prea mare sau prea mică în lungime a muchiilor pieselor îmbinate, instabilitatea jocului dintre
muchii (capete), necoincidenţa suprafeţelor muchiilor pieselor îmbinate, stratificarea şi murdării pe
muchii ş.a. Cauzele acestor defecte pot fi defecţiunile maşinilor pentru realizarea semifabricatelor şi
dispozitivelor pentru asamblare, calitatea necorespunzătoare a materialelor iniţiale, erori în desene şi
de asemenea calificarea şi cultura muncii operatorilor. Corectitudinea asamblării se verifică cu
vizionarea exterioară şi măsurări cu dispozitive şi şabloane.
4. Clasificarea defectelor conform felului şi tipurilor acestora.
Cea mai răspândită clasificare a defectelor de sudare după tipul lor este prezentată în fig. 19.
Este importantă de asemenea clasificarea defectelor de sudare conform naturii lor, care se referă la
metoda corespunzătoare de sudare.
19
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Defectele determinate cu aparate
radiografice se înseamnă cu două
litere. Prima literă prezintă tipul
defectului, a doua - felul defectului,
stabilit de Institutul Internaţional de
Sudură (tabelul 1).
Conform caracterului tehnologic
defectele se împart în:
- incluziuni de gaze (pori);
- particule dure (zgură, metale);
- lipsă de topire;
- sudură nepătrunsă (incompletă);
- forma incorectă a cusăturii ş.a.
Fig. 19. Clasificarea defectelor conform tipului acestora.
20
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Tabel 1. Notarea şi denumirea defectelor.
21
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Defecte exterioare. Forma şi dimensiunile cusăturilor, ca regulă, depind de grosimea materialului sudat. Ele
sunt ca cerinţe tehnice şi sunt indicate pe desenele tehnice. La sudarea prin topire se reglementează:
lăţimea cusăturii (b), înălţimea cusăturii (h) şi metalul scurs (h1) (fig. 20a).
Fig. 20. Scheme constructive ale cusăturilor:
a) Cap la cap,
b) Unghiulare.
Pentru îmbinările cap la cap şi în „T” se
reglementează cateta cusăturii (k) şi înălţimea
secţiunii lucrative (h) (fig. 20b).
Fig. 21. Defecte exterioare:
a) … c) Scursuri de metal,
d) … f) Muşcături.
Cusăturile pot avea lăţimea în lungime neuniformă, profiluri neuniforme ale cusăturilor, scurgere de
metal (fig.21.a...c), profiluri neuniforme ale cusăturilor, mărimea catetelor cusăturilor îmbinărilor unghiulare
neuniforme. Defectele formei cusăturilor se ivesc din cauza încălcării tehnologiei la sudarea automatizată
(abaterea de la viteza de avans a sârmei, viteza de sudare ş.a.), calificării necorespunzătoare a operatorului
sau culturii sudorului la sudarea manuală.
22
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Forma incorectă a cusăturii (cordonului), în particular, întăriri considerabile, treceri bruşte de la
cusătură la metalul de bază, neuniformitatea înălţimii pot considerabil micşora capacitatea de funcţionare a
îmbinării, mai ales la sarcini dinamice şi vibraţionale. Unele defecte exterioare deseori sunt prezentate ca
superficiale. La ele se referă muşcăturile, arsurile, suflurile, craterele nesudate ş.a.
Cavităţile (fig.21,d...f) prezintă nişte adâncituri în metalul de bază aşezate la marginile cusăturii. Ele se
formează la sudarea cu curenţi şi tensiuni înalte. Cavităţile micşorează secţiunea de lucru a cusăturii,
provoacă concentrarea tensiunilor şi pot conduce la deteriorarea cusăturilor din cauza apariţiei crăpăturilor
la marginile cusăturii. Craterele se formează la stingerea arcului şi rămân în formă de adâncituri. Ele
micşorează secţiunea de lucru a cusăturilor, micşorează rezistenţa lor şi rezistenţa la coroziune.
Craterul deseori prezintă un focar de apariţie a fisurilor. Arsurile se formează de la energia liniară prea mare,
viteza de sudare neuniformă etc. Suflurile deseori se dezvoltă din porii alungiţi. Suflura pătrunde la suprafaţa
cusăturii. Aceste defecte superficiale uşor se depistează cu vizionarea ansamblurilor sudate şi pot fi
corectate prin sudare, dacă corectarea nu aduce mai multă daună decât singur defectul.
Existenţa defectelor exterioare, ca regulă, semnalizează despre existenţa defectelor interioare.
Defecte interioare. Incluziunile de gaze (porii) se formează la suprasaturaţia băii de sudură cu gaze datorită
impurificării muchiilor pieselor de sudat, arcului lung, umidităţii învelişurilor electrozilor, fluxurilor, impurităţilor
gazelor de protecţie ş.a. Dimensiunile porilor diferă de la micrometri până la 2...3 mm în diametru. Porii
micşorează rezistenţa şi densitatea cusăturilor sudate. În cantităţi mici porii nu influenţează capacitatea de
funcţionare a îmbinării.
Incluziunile de zgură apar, ca regulă, la curăţirea nesatisfăcătoare a rosturilor de calamină, coroziune şi cel
mai frecvent la curăţarea nesatisfăcătoare de zgură la sudarea în mai multe rânduri (straturi) (fig.22).
Incluziunile ascuţite cu dimensiuni mari pot provoca concentrarea tensiunilor locale şi ca consecinţă –
scăderea rezistenţei îmbinării. Incluziunile microscopice de zgură (impurităţile în formă de nitruri, fosfaţi,
sulfuri, oxizi de fier) micşorează plasticitatea materialului cusăturii. Incluziunile de zgură mici şi rotunjite, ca
regulă, nu sunt periculoase.
23
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Forma incorectă a cusăturii (cordonului), în particular, întăriri considerabile, treceri bruşte de la
cusătură la metalul de bază, neuniformitatea înălţimii pot considerabil micşora capacitatea de funcţionare a
îmbinării, mai ales la sarcini dinamice şi vibraţionale. Unele defecte exterioare deseori sunt prezentate ca
superficiale. La ele se referă muşcăturile, arsurile, suflurile, craterele nesudate ş.a.
Fig. 22. Incluziune de zgură la muchie între
straturile (rândurile) cusăturii cu două rânduri.
Incluziunile metalice se formează la sudarea cu flacără în
mediu de argon cu electrod nefuzibil şi ca regulă, constau
din particule de wolfram.
Sudura nepătrunsă prezintă suprafeţe nesudate de
mărimi considerabile, la atingerea suprafeţelor metalului
de bază cu cordonul sudat (metalul topit) sau neumplerea
cu metal topit a rostului în secţiunea cordonului.
Fig. 23. Suduri nepătrunse în îmbinări cap la cap:
a) Pe muchie, b) mijlocul cordonului, c) rădăcina
cordonului, d) îmbinări unghiulare.
Deosebim sudură nepătrunsă pe
muchii (fig.8,a), în secţiune şi la rădăcina
cusăturii (fig.23,b, c, d). Sudura nepătrunsă
se formează din cauza muchiilor rosturilor
murdare, pregătirii incorecte a rosturilor,
regimurilor de sudare incorecte sau instabile
etc.
Sudarea nepătrunsă micşorează
capacitatea de funcţionare din cauza slăbirii
secţiunii portante a cordonului şi de
asemenea în unele cazuri, creează
concentrarea tensiunilor în cusătură.
24
Defecte ale îmbinărilor sudate.
Fisurile (crăpăturile) se consideră cele mai periculoase defecte ale sudurii. Ele pot fi micro- şi macroscopice,
iar în dependenţă de provenienţă - la cald şi la rece.
Fisurile calde se formează în procesul solidificării metalului, ca consecinţă a micşorării bruşte a plasticităţii
metalului în acest interval de temperaturi şi creşterea deformaţiilor de tracţiune.
Fisurile reci se formează ca consecinţă a transformărilor de faze, care conduc la scăderea rezistenţei
metalelor şi intensificarea tensiunilor de sudare. Fisurile reci pot apărea la etapa terminării răcirii pieselor
sau în timpul păstrării construcţiilor sudate un timp oarecare după sudare. Uneori fisurile se dezvoltă în
timpul exploatării ca consecinţă a deschiderii microfisurilor de sudare şi de asemenea la apariţia deteriorării
(distrugerii) metalului de la muşcături cauzate de suduri nepătrunse, incluziuni de zgură şi a altor defecte.
Fisurile pot fi longitudinale şi transversale. Ele pot fi dispuse în metalul cusăturii sau în zona influenţată
termic. Fisurile datorită periculozităţii sale sunt defecte neadmise. Îmbinările sudate cu fisuri, ca regulă, se
repară. Sudurile nepătrunse sunt defecte periculoase, greu de depistat cu mijloacele de defectoscopie
actuale. Acest defect se întâlneşte mai frecvent la sudarea cu flacără în mediu de argon a aliajelor de
aluminiu şi magneziu şi de asemenea la sudarea cap la cap în puncte. Toate defectele prezentate mai sus
sunt frecvente la sudarea prin topire. Incluziunile de zgură, muşcăturile, lipsa de topire, craterele ş.a. la
sudarea prin presiune lipsesc. Cele mai răspândite şi periculoase sunt crăpăturile şi lipsa de topire.
La sudările cap la cap şi în relief prin presiune defectele tipice sunt: supraîncălzirea metalului, lipsa de
topire, sudura nepătrunsă, porozitatea, crăpăturile circulare şi rectiliniare. Aceste defecte apar datorită
nerespectării tehnologiei sudării (curent electric prea mare sau prea mic, presiunea şi viteza de refulare
incorecte, temporizarea sub curent electric neoptimală etc). Aceste defecte pot considerabil micşora
capacitatea de funcţionare ale îmbinărilor. Depistarea defectelor cordonului sudat prin presiune este mult
mai dificilă decât defectelor cusăturilor realizate prin topire.