perioada judecatorilor
TRANSCRIPT
Planul Lucrării
Introducere
I. Vremea Judecătorilor
II. Judecătorii şi naţiunile asupritoare
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Cartea Judecătorilor face parte din scrierile istorice ale Vechiului
Testament şi este continuarea cărţii lui Iosua Navi; aşa a fost considerată de la
început şi aşa a fost rânduită şi consacrată – nu numai de tradiţia iudaică, dar şi
de cea creştină – în canonul biblic.
Cu toate acestea, citirea ei în prelungirea celei precedente e de natură să
provoace nedumeriri. Evenimente care acolo se declară consumate (cuceriri de
cetăţi şi teritorii, distribuirea pământului) apar aici ca tot atâtea începuturi.
Explicaţia constă în aceea că dacă Iosua a ocupat Canaanul după un plan unitar,
bine pus la punct, şi printr-o campanie-fulger, desfăşurată din victorie în victorie,
în perioada imediat următoare, aceea a judecătorilor, pe durata a 175 de ani (cca
1200-1025 î. H.) a avut loc consolidarea înstăpânirii, printr-un proces lent, cu
înaintări şi retrageri, cu victorii şi înfrângeri, fiecare trib descurcându-se pe cont
propriu, uneori prin compromisuri umilitoare. Pe de altă parte, „renunţând la
principiul exterminării băştinaşilor şi acceptând o coabitare mai mult sau mai
puţin paşnică, fiii lui Israel recad în idolatrie, stârnind astfel mânia Domnului
lor, Care nu o dată Se declarase un „Dumnezeu gelos“. În consecinţă, pedeapsa
divină este instrumentată prin câteva popoare sau triburi precum
Mesopotamienii, Moabiţii, Filistenii, Madianiţii, Amoniţii, care-i hărţuiesc şi-i
asupresc pe aleşii infideli. Ritmul acesta: păcat-pedeapsă-căinţă-mântuire poate
fi urmărit cu limpezime de-a lungul cărţii, el legându-se organic cu cele
asemănătoare de dinainte de judecători (epoca lui Moise) şi de după ei (epoca
regilor şi profeţilor)”1.
Aşa se face că în marile momente de criză morală, de disperare sau de
căinţă, Dumnezeu le trimite fiilor lui Israel doisprezece judecători, care însă nu 1 http://www.catehetica.ro/despre-cartea-judecatorilor-vechiul-testament-biblia, accesat la data de 28.10.2014.
au şi nu-şi exercită competenţa juridică pe care o presupune denumirea, ci pe
aceea de a guverna, îndruma, încuraja sau răzbuna poporul dintr-o anumită zonă
(e perioada în care Israel nu are o conducere unitară). Numele acestora sunt:
Otniel, Aod, Şamgar, Debora împreună cu Barac, Ghedeon împreună cu
Abimelec, Tola, Iair, Ieftae, Ibţan, Elon, Abdon şi Samson. Dintre aceştia, urme
adânci în memoria posterităţii vor lăsa Aod, Debora, Ghedeon împreună cu
Abimelec, Ieftae şi, mai ales, Samson (acesta – asociat cu numele celebrei Dalila
– devenind şi erou literar).
Istoria judecătorilor e povestită de-a lungul a paisprezece capitole (3-16).
Acestora li se adaugă cinci capitole suplimentare (17-21), foarte importante prin
aceea că reflectă mentalităţi şi moravuri israelite (şi nu numai) de dinainte de
instaurarea monarhiei. Faptele relatate aici pot cutremura conştiinţa creştinului de
azi; ele sunt specifice acelei epoci îndepărtate, dar nu e mai puţin adevărat că pot
fi identificate, sub o formă sau alta, în plină eră a omului pretins civilizat.
E posibil ca această carte – a Judecătorilor – să nu fie opera unui singur
autor, ci a câtorva, care, în mod sigur, pe lângă inspiraţia teologică a Duhului
Sfânt, au fost asistaţi de memoria colectivă a seminţiilor lui Israel, ca şi de o
seamă de texte scrise (precum Cântarea Deborei).
În ceea ce priveşte timpul scrierii, părerile sunt, ca de obicei, împărţite.
„Unii cred că textul definitiv ar fi fost redactat în vremea regelui Saul (poate
chiar de către profetul Samuel), adică între 1030 şi 1010 î. H. Dacă însă
menţiunea din 18, 30 poate fi raportată la prima deportare masivă a Israeliţilor,
ordonată de Tiglatfalasar al III-lea în anul 733 î. H., atunci opera devine mai
tânără cu aproape trei secole”2.
2 Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, pp. 129-130.
Oricare ar fi autorul sau data compunerii, Cartea Judecătorilor e un
crâmpei de istorie nu numai umană, ci şi divină: luptă crâncenă în care
Dumnezeu, intrat şi implicat în istorie odată cu facerea omului, S'a angajat pentru
salvarea propriei Sale creaturi.
I. Vremea Judecatorilor
Faptele relatate în Cartea Judecătorilor sunt strâns legate de evenimentele
din vremea lui Iosua. În perioada judecătorilor au continuat să existe condiţii
similare, întrucât canaaniţii nu au fost înlăturaţi în totalitate şi ocuparea de către
Israel era incompletă. Drept urmare, războiul a continuat în măsura în care
anumite zone; sau cetăţi au fost reocupate în decursul timpului. Referinţe ca cele
din Judecători 1:1, 2:6-10 şi 20:26-28 par să indice că evenimentele din Iosua şi
Judecători sunt strâns legate cronologic sau sunt chiar simultane.
Cronologia acestei perioade este greu de stabilit. Faptul că au fost sugerate
între patruzeci şi cincizeci de metode diferite pentru evaluarea perioadei
judecătorilor denotă multitudinea problemelor întâmpinate.
Fără îndoială că Pavel are în vedere o asemenea diagramă când împarte
perioada dintre Iosua şi Samuel, incluzând cei patruzeci de ani ai lui Eli ca
judecător (Fapte 13:19). Chiar acceptând o dată timpurie pentru ocuparea
Canaanului sub conducerea lui Iosua (cea 1400 î.Cr), e imposibil să acceptăm
succesiunea cronologică a acestor ani, întrucât David a devenit rege al întregului
Israel prin anul 1000 î.Cr. în 1 Regi 6:1 se admite o perioadă de 480 de ani între
Exod şi al patrulea an al domniei lui Solomon. Chiar dacă acceptăm un minimum
de câte 20 de ani pentru Eli, Samuel şi Saul, 40 de ani pentru David, 4 ani pentru
Solomon, 40 de ani pentru rătăcirea prin pustie şi un minimum de 10 ani pentru
Iosua şi bătrâni, ar trebui să mai adăugăm 154 de ani la cei 410 ani, ajungând
astfel la un total de 564 de ani. Concluzia evidentă este că perioadele din
Judecători nu se conformează toate unei ordini cronologice3.
Garstang explică aceasta considerându-i pe Şamgar, Tola, Iair, Ibţan, Elon
şi Abdon nişte judecători locali ai căror ani sunt simultani cu alte perioade
menţionate. „Omiţându-i pe aceştia din diagrama cronologică, numărul total de
ani cuprinşi între Exod şi al patrulea an al domniei lui Solomon devine cu
aproximaţie 480. În Judecători 11:26, timpul scurs între înfrângerea amoniţilor
sub Moise şi vremea lui Iefta e dat ca fiind de 300 de ani. Scăzând anii pentru
3 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001, p. 136.
Iosua şi bătrâni şi adăugând 20 de ani pentru Samson, perioada acordată
judecătorilor, de la Otniel până la Samson, va fi de aproximativ trei secole (cea
1360 - 1060 î.Cr.)”4.
Data târzie pentru cucerirea lui Iosua (1250 - 1225 î.Cr.), limitează
perioada acordată judecătorilor, inclusiv perioada lui Eli, Samuel şi Saul, la două
secole sau mai puţin. „Cu acest calcul, 1 Regi 6:1 şi Judecători 11:26 sunt
considerate ca adăugiri târzii şi nesigure din punct de vedere istoric. Deşi
Garnstang consideră referinţa din Regi ca o adăugire, el o datează devreme şi o
acceptă ca demnă de încredere. Această cronologie mai scurtă ar necesita în
continuare sincronizarea perioadelor de asuprire şi de pace din vremea
judecătorilor”5.
Desigur că orice schemă cronologică propusă pentru această perioadă a
judecătorilor e doar o soluţie cu titlul de sugestie. Datele scripturale sunt
insuficiente pentru fixarea unei cronologii absolute. Pare cu totul sigur faptul că
autorii cărţilor Iosua şi Judecători nu au intenţionat să dea o evaluare care să
corespundă unei cronologii complete a acestei perioade. Fidelitatea faţă de
tradiţia din 1 Regi 6:1 şi Judecători 11:26 presupune adoptarea cronologiei mai
lungi.
În vremea judecătorilor Israelul nu avea o capitală politică. Şilo, stabilit ca
centru religios în zilele lui Iosua (Iosua 18:1), a continuat să deţină acest rol până
în vremea lui Eli (1 Sam. 1:3). întrucât Israel nu avea un rege (Jud. 17:6, 18:1,
19:1 şi 21:25), nu exista un loc central în care să poată funcţiona judecătorii.
Aceştia deveneau conducători în măsura în care o cerea situaţia locală sau
naţională. Influenţa şi recunoaşterea multora era neîndoielnic limitată la
comunitatea locală sau la tribul lor. Unii dintre ei erau conducători militari care-i
4 Ibidem, p. 137.5 Nicolae Ciudin, Orientul lumii antice, Ed. Spiru Haret, Bucureşti, 2001, p. 102.
eliberau pe israeliţi de duşmanul asupritor, în timp ce alţii erau recunoscuţi ca
magistraţi cărora oamenii li se adresau pentru decizii legale şi politice. Lipsite de
guvernare centralizată şi de capitală, triburile israelite erau conduse sporadic, fără
un succesor imediat la moartea unui anumit judecător. întrucât unii judecători
activau în zone restrânse, este de asemenea rezonabil să presupunem că
perioadele multora dintre ei se suprapuneau.
Versetul de deschidere din Judecători sugerează că această carte se ocupă
de evenimentele ce au avut loc după moartea lui Iosua. „Dar relatarea din
Judecători 2:6-10 vine în sprijinul ideii că unele dintre aceste evenimente se
referă în parte la cucerirea anumitor cetăţi sub Iosua. Cucerirea Hebronului în
Judecători 1:10-15 poate fi o paralelă la relatarea din Iosua 15:14-19”6. Alte
afirmaţii reflectă schimbările ce au avut loc în decursul unei lungi perioade de
timp. Ierusalimul nu a fost cucerit în zilele lui Iosua (15:63). Conform cu
Judecători 1:8, poporul lui Iuda a dat foc oraşului, dar în versetul 21 se afirmă
clar că beniamiţii nu i-au izgonit pe iebusiţi din Ierusalim. Cetatea nu a fost
ocupată efectiv de israeliţi până în vremea lui David. Victoria lui Iuda trebuie să
fi fost numai temporară.
Cu toate că Iosua învinsese principalele forţe de opoziţie când a condus
Israelul în Canaan şi a împărţit pământul diferitelor triburi, multe teritorii au
rămas în mâinile canaaniţilor şi a altor locuitori. În cuvântul final adresat
israeliţilor, „Iosua i-a avertizat să nu se amestece şi să nu se căsătorească cu
populaţia autohtonă rămasă, îndemnându-i să alunge popoarele idolatre şi să le
ocupe ţara. Ulterior s-au mai făcut încercări de izgonire a acestor popoare, însă
relatarea arată clar că israeliţii au ascultat numai în parte”7.
6 Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzwyer, Roland E. Murphy, Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, (trad. rom.) Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 56.7 Pr. Prof. Dr. Petru Semen, Aşteptând mântuirea, Trinitas, Iaşi, 1999, p. 89.
În timp ce unele zone au fost cucerite, anumite cetăţi bine întărite ca
Taanac şi Meghido au rămas în stăpânirea canaanită. Când Israelul era destul de
puternic el supunea aceste popoare la taxe şi muncă forţată, dar a eşuat în
misiunea lui de a le izgoni din ţară. Ca urmare, amoniţii, canaaniţii şi alţii au
rămas în ţara ce-i fusese dată lui Israel spre stăpânire şi ocupare deplină. Pare
foarte natural că în perioadele de slăbire a Israelului, aceste popoare puneau din
nou stăpânire pe cetăţile şi satele cucerite odinioară de Israel (cf. Judecători
1:34).
Ocuparea parţială a ţării a creat Israelului greutăţi permanente. Ciclul
evenimentelor se repeta mereu. Fraternizând cu locuitorii, israeliţii au participat
la adorarea lui Baal, abandonând închinarea înaintea lui Dumnezeu. „Popoarele
menţionate în mod special că au cauzat îndepărtarea lui Israel de Dumnezeu sunt
canaaniţii, hitiţii, amoriţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii. în timpul acestei perioade
de apostazie, căsătoriile mixte au dus la neglijarea şi mai mare a slujirii şi
devoţiunii faţă de Dumnezeu. în decursul unei generaţii, populaţia Israelului a
devenit atât de idolatră încât binecuvântările lui Dumnezeu promise prin Moise
şi Iosua au fost retrase. Adorându-1 pe Baal, israeliţii au călcat prima poruncă a
Decalogului”8.
Judecata a venit sub forma asupririi. în această perioadă, nici Egiptul şi
nici Mesopotamia nu erau suficient de puternice pentru a domina Cornul de Aur.
Influenţa egipteană în Palestina a slăbit în vremea domniei lui Tutankh-Amon
(cea 1360 î.Cr.). Puterea Asiriei creştea (1250), dar nu ameninţa încă să intervină
în Canaan. Aceasta a permis popoarelor din regiunile învecinate, precum şi
statelor-cetăţi, să conteste stăpânirea lui Israel asupra Canaanului. Cei enumeraţi
ca oponenţi politici în această perioadă erau mesopotamienii, moabiţii, filistenii,
canaaniţii, madianiţii şi amoniţii. Aceşti invadatori profitau de israeliţi luându-le
8 Samuel J. Schultz, Op. Cit., p. 140.
proprietăţile şi recoltele. Când situaţia ajungea de neîndurat, israeliţii devenau
suficient de deznădăjduiţi pentru a se întoarce la Dumnezeu.
Următoarea parte a ciclului era pocăinţa. Când îşi pierdeau independenţa şi
slujeau asupritorilor, israeliţii recunoşteau că suportă consecinţele neascultării
faţă de Dumnezeu. Devenind conştienţi de păcatul lor, ei se întorceau cu pocăinţă
la Dumnezeu. Apelul lor nu era zadarnic. „Eliberarea venea prin luptători pe
care Dumnezeu îi ridica pentru a-i înfrunta pe asupritori. Conducătorii militari
care i-au condus pe israeliţi în atacurile împotriva popoarelor duşmane au fost
Otniel, Ehud, Şamgar, Debora şi Barac, Ghedeon, Iefta şi Samson. Special
înzestraţi cu împuternicire divină, aceşti conducători îi respingeau pe duşmani şi
Israelul se bucura din nou de o perioadă de odihnă”9.
Aceste cicluri religioase şi politice se repetau frecvent în zilele
judecătorilor. Păcatul, tristeţea, implorarea şi salvarea urmau în această ordine. Se
pare că fiecare generaţie avea suficienţi oameni care deveneau conştienţi de
posibilitatea de a-şi asigura bunăvoinţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu, astfel că
se renunţa la idolatrie şi se restabilea adeziunea faţă de perceptele lui Dumnezeu.
II. Judecătorii şi naţiunile asupritoare
Primul ciclu e introdus de perioada celor opt ani de asuprire de către o forţă
invadatoare din nordul Mesopotamiei. După sugestia lui Garstang, Cuşan-
Rişeataim a fost un rege hitit care anexase Mesopotamia de nord, cunoscută şi
sub numele de Mitanni, şi care îşi extinsese puterea până în ţara lui Israel.6 Când
Duhul Domnului a venit peste Otniel, din tribul lui Iuda, acesta a luat iniţiativa în
apărarea cauzei lui Israel. A urmat o perioadă de odihnă de 40 de ani.
9 Ibidem, p. 141.
Moabul a fost următorul care a invadat Israelul. Sprijiniţi de amoniţi şi
amaleciţi, moabiţii au pus piciorul pe teritoriul israelit, pretinzând tribut. Atunci
s-a ridicat ca eliberator Ehud din tribul lui Beniamin, care a pus capăt celor
optsprezece ani de dominaţie moabită. Fiindcă a plătit tributul, Ehud a obţinut o
audienţă particulară la Eglon, regele Moabului. „Folosindu-şi sabia cu mâna
stângă, Ehud l-a surprins pe Eglon nepregătit şi l-a ucis; apoi a reuşit să scape
înainte ca lucrul acesta să fie descoperit. Moabiţii au fost demoralizaţi de cele
întâmplate în timp ce israeliţii au prins curaj ca să-1 sprijine pe Ehud într-o
puternică ofensivă împotriva duşmanului. In această ciocnire şi-au pierdut viaţa
aproximativ 10.000 de moabiţi, fapt care a adus Israelului o victorie
copleşitoare”10. Odată cu expulzarea moabiţilor, Israelul a avut linişte timp de
optzeci de ani. în această perioadă, Ramses al II-lea, care domnea în Egipt (cea
1290 - 1224 î.Cr.) şi fiul său, Merneptah (1224 - 1214), au menţinut un echilibru
de forţe cu hitiţii, controlând Palestina până în sudul Siriei. Singura menţionare a
Israelului în inscripţiile egiptene o constituie relatarea în care Merneptah se laudă
că Israelul a fost pustiit. în linii mari, starea de pace a predominat câtva timp.
Carierei lui Şamgar i se acordă un singur verset. Nu se vorbeşte nimic
despre asuprire şi nu apar detalii referitoare la originea şi cadrul formativ al lui
Şamgar. Deducţia logică pare a fi că filistenii au pătruns pe teritoriul lui Israel, iar
Şamgar s-a ridicat pentru a li se împotrivi, omorând 600 de oameni în lupta sa
curajoasă.
A urmat o perioadă de 20 de ani de hărţuială din partea canaaniţilor, timp
în care influenţa egipteană în Palestina a intrat în declin sub Merneptah. în timp
ce la Haţor, situat la nord de Marea Galileii, domnea Iabin, regele canaaniţilor,
Sisera, comandantul armatei lui, îi hărţuia pe israeliţii de la Haroşet-Goim, loc
aflat lângă Râul Chison la intrarea dinspre nord-vest în câmpia Esdraelon. „În
10 Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiţă, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 81.
vremea acestei apăsări canaanite, Debora a fost recunoscută ca profetesă în ţara
lui Efraim, lângă Rama şi Betel. Trimiţând după Barac, ea nu numai că l-a
îndemnat să conducă lupta, ci i s-a şi alăturat personal la Chedeş, în Neftali. Aici
Barac a alcătuit forţa de luptă şi a pornit spre sud către Muntele Tabor, aflat la
extremitatea nord-estică a câmpiei triunghiulare Esdraelon. Totuşi, deoarece
Sisera avea avantajul a 900 de care de luptă, Barac se temea să-şi asume
răspunderea unei lupte împotriva canaaniţilor, cu cei 10.000 de oşteni ai săi.
Deşi Debora 1-a asigurat de victorie când forţele canaanite au fost atrase la
Chison, Barac nu ar fi riscat dacă ea nu i s-ar fi alăturat în conducerea acestei
lupte”11.
Forţele canaanite au fost puse pe fugă în mod surprinzător. O analiză atentă
a naraţiunii pare să indice că pe când carele duşmanului se aflau în valea
Chisonului, o ploaie puternică şi neaşteptată a redus avantajul canaaniţilor. Carele
au trebuit să fie abandonate deoarece s-au afundat în mâl (5:4, 20, 21; 4:15)7 Prin
înfrângerea forţelor canaanite şi uciderea lui Sisera de către Iael, a fost asigurată
pacea israeliţilor, timp de 40 de ani. Victoria a fost sărbătorită printr-un cântec de
laudă pentru ajutorul divin primit (Jud. 5).
Întoarcerea lui Israel la idolatrie a fost urmată de incursiuni dinspre
Deşertul Siriei din partea unor nomazi ostili ce călăreau pe cămile, cunoscuţi ca
madianiţi, amaleciţi şi Fiii Răsăritului, care veneau să prade recoltele şi vitele
israeliţilor. Cei şapte ani de jaf i-au supus pe israeliţi la o încercare deosebit de
grea, cu atât mai mult cu cât au fost nevoiţi să-şi caute adăpost în peşterile şi
fortăreţele din munţi.
Într-un sat numit Ofra, Ghedeon treiera în secret grâul pentru tatăl său,
când îngerul Domnului 1-a împuternicit să-şi elibereze poporul. Deşi satul Ofra
11 Martin Bocian, Dicţionar encyclopedic de personaje biblice, (trad. rom.) Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 201.
nu poate fi identificat cu precizie, acesta se afla probabil lângă valea lui Izreel în
Palestina centrală, unde presiunea madianită era cea mai puternică. „Prima
sarcină a lui Ghedeon a fost să dărâme altarul lui Baal de pe proprietatea tatălui
său. Deşi oamenii din cetate s-au alarmat din această cauză, Ioas, tatăl lui
Ghedeon, nu a luat apărarea idolatriei. Pentru această faptă memorabilă şi
curajoasă, Ghedeon a fost numit Ierubaal, însemnând, „Apere-se Baal
(împotriva lui)”12.
În timp ce forţele duşmane stăteau cantonate în valea Izreel, Ghedeon şi-a
alcătuit o armată. Prin semnul cu lâna, repetat de două ori, el s-a asigurat că într-
adevăr Dumnezeu a fost Cel care l-a chemat să elibereze Israelul (Jud. 6:36-40).
Când Ghedeon şi-a anunţat armata compusă din 32.000 de oameni adunaţi din
seminţiile lui Mânase, Aşer, Zabulon şi Neftali că oricine se teme e liber să se
întoarcă acasă, 22.000 de bărbaţi au părăsit rândurile. In urma unui nou test, a
pierdut încă 9.700. El s-a pregătit de luptă împotriva hoardelor nomade cu o
companie mobilă formată din numai 300 de oameni.
Pe pantele Muntelui More, către extremitatea estică a câmpiei Meghido, se
afla tabăra marii oştiri a madianiţilor cu cămilele lor. Împărţindu-şi trupa de 300
de oameni în trei părţi, Ghedeon a atacat prin surprindere în timpul nopţii şi i-a
alungat pe madianiţi în Transiordania, luând o pradă importantă de război
alcătuită din cercei de aur, hamurile cămilelor, lunişoare, pandantive şi veşminte
de purpură purtate de regii madianiţi. Ca urmare, poporul i-a oferit lui Ghedeon
domnia ereditară. Refuzul lui Ghedeon reflectă atitudinea sa de rezistenţă
împotriva tendinţei de instaurare a monarhiei.
Abimelec, un fiu al concubinei lui Ghedeon, s-a declarat rege la Sihem
timp de 3 ani după moartea lui Ghedeon. El a câştigat adeziunea sihemiţilor,
omorându-i mişeleşte pe toţi cei şaptezeci de fii ai lui Ghedeon, cu excepţia lui
12 http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/iosua-judecatorii-rut.pdf, accesat la data de 28.10.2014.
Iotam. Acesta, „adresându-se de pe Muntele Garizim bărbaţilor din Sihem
printr-o parabolă, îl compară pe Abimelec cu un spin care a fost invitat să
domnească peste copaci. El a invocat blestemul lui Dumnezeu peste Sihem pentru
purtarea lor faţă de familia lui Ghedeon”13.
În vremea judecătorilor, conducătorii israeliţi nu se conformau religiei
pure, lucru evident în relatarea biblică. Iefta, care era de provenienţă
semicanaanită, s-ar fi putut conforma obiceiurilor păgâne predominante,
sacrificându-şi efectiv fiica. „Întrucât munţii erau priviţi de canaaniţi ca
simboluri ale fertilităţii, fiica lui a mers în munţi ca să-şi plângă fecioria, pentru
a preveni o posibilă încetare a fertilităţii pământului. Periodic, în fiecare an,
fecioarele israelite vor petrece patru zile reactualizând jelania fetei
sacrificate”14.
Israelul a fost asuprit simultan de amoniţi şi de filisteni (Jud. 10:6). In
vreme ce Iefta i-a învins pe primii, Samson este eroul care a opus rezistenţă şi a
contestat puterea filistenilor. întrucât Samson nu a eliberat niciodată complet
Israelul de sub dominaţia filisteană, este greu să datăm perioada de patruzeci de
ani menţionată în Judecători 13:1. Se consideră că perioada cât a condus efectiv
Samson a fost de 20 de ani (Jud. 15:20).
Samson a fost un mare erou, dotat cu o putere supranaturală, care este ţinut
minte mai ales pentru faptele sale de vitejie. Părinţii lui daniţi au fost anunţaţi
încă înainte de a se fi născut că el va fi nazireu. Manuah şi soţia lui au fost
înştiinţaţi prin revelaţie divină că fiul lor va începe eliberarea Israelului de sub
opresiunea filisteană. Pe parcursul relatării se fac numeroase referiri la faptul că
Duhul Domnului era peste el (13:25; 14:6,19; 15:14). Activităţile lui erau limitate
13 Martin Bocian, Op. Cit., p. 256.14 Samuel J. Schultz, Op. Cit., p. 148.
la câmpia maritimă şi la ţinutul deluros al lui Iuda, unde s-a străduit să stăvilească
ocuparea teritoriului israelit de către filisteni.
Cartea Judecători consemnează numeroase povestiri, care ar putea fi doar o
mostră din tot ce a făcut Samson. în drumul său spre Timna a sfâşiat un leu cu
mâinile goale. Fiind obligat să dea treizeci de haine de sărbătoare filistenilor care
aflaseră pe căi necinstite răspunsul unei ghicitori propuse de el la nunta sa din
Timna, Samson a ucis treizeci de oameni de-ai lor la Ascalon. Cu altă ocazie, a
dat drumul la trei sute de vulpi de care a legat făclii aprinse, pentru a distruge
holdele filistene. Ca răspuns la represaliile acestora, el a ucis mulţi filisteni lângă
Etam. Când bărbaţii lui Iuda l-au dat legat în mâinile duşmanilor, legăturile i-au
slăbit când Duhul Domnului a venit peste el. A ucis singur o mie de oameni cu
falca unui măgar. La Gaza a scos porţile în timpul nopţii, purtându-le pe o
distanţă de aproape 64 km spre răsărit, pe un deal lângă Hebron15.
Aventura lui Samson cu Dalila, care era de partea filistenilor, i-a adus
căderea. El îi respinsese de trei ori cu succes pe filisteni, când femeia l-a trădat
dându-1 pe mâna lor. Dar când i-a dezvăluit acesteia secretul puterii sale şi i-a
fost tăiat părul, Samson şi-a pierdut puterea. Filistenii i-au scos ochii şi l-au forţat
să învârtească piatra de moară ca un sclav. Insă Dumnezeu i-a redat puterea
pentru ultima lui faptă vitejească şi el a dărâmat stâlpii templului lui Dagon,
omorând mai mulţi filisteni decât în toate ciocnirile anterioare.
În pofida slăbiciunilor sale, Samson şi-a câştigat renumele printre eroii
credinţei (Evr. 11:32). Înzestrat fiind cu o putere atât de mare, el ar fi putut
neîndoielnic face cu mult mai mult, dar prins în lanţul păcatului, a eşuat în
misiunea de eliberare a lui Israel. El a reuşit cel mult să-i înfrâneze temporar pe
filisteni, astfel încât Israelul nu a fost izgonit din ţara promisă.
15 Ibidem, p. 150.
Concluzii
Capitolele finale din Judecători şi Cartea lui Rut descriu situaţia existentă
pe vremea unor conducători eroi ca Debora, Ghedeon şi Samson. în absenţa
referirilor la activitatea vreunuia dintre judecătorii numiţi în capitolele anterioare,
este dificilă datarea precisă a acestor evenimente. Rabinii asociază istoria lui
Mica şi migraţia daniţilor cu vremea lui Otniel, dar în lipsa detaliilor istorice este
imposibil să acordăm o încredere totală acestor tradiţii rabinice ori altora
asemănătoare. Cel mult putem limita aceste evenimente la „vremea
judecătorilor", la zilele când „nu era rege în Israel" (Rut 1:1 şi Jud. 21:25).
Mica şi locul lui de închinare constituie un exemplu pentru apostazia
religioasă ce predomina în vremea judecătorilor. Când Mica, efraimitul, i-a
restituit mamei lui cei 1160 de sicii de argint furaţi, ea a dat unui argintar 200 de
sicii pentru a-i face un chip cioplit în lemn şi poleit cu argint, precum şi un chip
turnat în întregime din argint. Cu aceste simboluri idolatre Mica şi-a amenajat un
loc sfânt, adăugând un efod şi terafimi şi sfinţindu-1 pe unul din fiii săi ca preot.
întâmplându-se ca un levit din Betleem să se oprească la capela sa de pe Muntele
Efraim, Mica a făcut cu el o înţelegere prin care levitul era angajat ca preot
oficial, în speranţa că Domnul va binecuvânta această iniţiativă.
Bibliografie
1. , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008.
2. Bocian, Martin, Dicţionar encyclopedic de personaje biblice, (trad. rom.)
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
3. Brown, Raymond E., Fitzwyer, Joseph A., Murphy, Roland E., Introducere
şi comentariu la Sfânta Scriptură, (trad. rom.) Ed. Galaxia Gutenberg,
Târgu Lăpuş, 2005.
4. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament. Manual pentru
seminariile teologice, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.
5. Idem, Orientul lumii antice, Ed. Spiru Haret, Bucureşti, 2001.
6. Negoiţă, Pr. Prof. Dr. Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.
7. Schultz, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, (trad. rom), Ed.
Cartea Creştină, Oradea, 2001.
8. Semen, Pr. Prof. Dr. Petru, Aşteptând mântuirea, Trinitas, Iaşi, 1999.
9. http://www.catehetica.ro/despre-cartea-judecatorilor-vechiul-testament-
biblia, accesat la data de 28.10.2014.
10. http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/iosua-judecatorii-
rut.pdf, accesat la data de 28.10.2014.