AGRESIVITATE

AGRESIVITATE, comportament destructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sauspre sine. Implică negare actiră si produce daune sau doar transformări. Există şi o a. calmă, violentă dar întotdeauna a. Semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiardistrugere a obiectului ei. Prototipul a. a fost exemplificat prin comportamentul animal, dar K.Lorenz (1966) a atras atenţia asupra faptului că, chiar şi lupul atacă numai sub imperiul nevoiide hrană, iar nu din tendinţa competitivă cum se întîmplă deseori la om. După ce, timp îndelungat, a fost susţinută teza despre originea instinctivă a a., astăzi această teză a fost largcontrazisă. K. Lorenz susţine că atat la animale cît şi la om a. este un rezultat al învăţării, almodelării comportamentului prin imitaţie şi antrenament. Nu există un instinct al a., cum este cel de hrană, reproducere, construire a cuibului (la păsări), migraţie etc. Kuo (1930) a crescut împreună pui de pisică şi de şobolani, dovedind absenţa oricărei a. La vîrsta adultă a acestora. Preluînd o idee a lui S. Freud, \V. Scott şi J. Dollard (1939) au formulat teoria reactivităţii ce susţine că a. este un rezultat al frustraţiei sau împiedicării (prin barieră) a unei tendinţe vitale în a-şi atinge ţelul. Deci, a. Ar fi cauzată de contrarierea unor tendinţe instinctuale, dar aceastane duce la ideea că totuşi a.,în forma ei primară, are o legătură, fie şi indirect, cu bazainstinctivă. E. Fromra susţine că. la om, există o a. specifică, expriexprimată prin tendinţe destruclive. X. Miilor (1941) dovedeşte că nu întotdeauna frustraţia produce a., ci numai în anumite cazuri. După T. Dembo şi K. Lewin copiii răspund mai frecvent la frustraţie cu un comportament regresiv. R. Sears a descoperit o relaţie directă între stilul autoritar şi primitiv de educaţie şi dezvoltarea comportamentului agresiv la copii. Băieţii sînt mai înclinaţi sprea. pentru că sînt şi se instruiesc în acest fel, angajînd şi tehnici, instrumente etc. R. White (1939) arată că grupurile conduse autoritar,cand sînt lăsate libere, devin agresive şi uneori tind să-şi descarce a. unii faţă de alţii sau faţă de lucruri. Se poate vorbi, după opinia noastră, despre o a. secundară, de sorginte socială şi care constă într-un comportament destructiv (formă de autorealizare) cauzat de insatisfacţii personale, carenţe afective, devalorizare personală, blazare, modele din subculturi delictuale, educaţie negativă, în ansamblu fenomene de inadaptare socială sau adaptare negativă manifestată prin reacţii agresive sau autoagresive. K. Lorenz recomandă, în scopul prevenirii a. ca să se deturneze (după N. Timbergen, să se redirecţioneze) conflictele înainte ca ele să devină acute. Există o problemă a dirijăriipozitive a a. prin: a) acceptarea raţională a frustraţiei; b) canalizarea ei în acţiuni socialmenteutile (după unii şi inteligenţa sau elanul creativ ar fi o a. dar de factură intelectuală); c) adaptarea unor comportamente agresive ac-ceptabile cum sînt cele implicate în competiţiile sportive. M. Epuran (1967) propune ca în sport (care nu implică destructivitate) să se renunţe la termenul de a. şi să se denumească tendinţa pozitivă a luptei pentru performanţă prin termenul de combativitate. Dacă la anumite persoane grav frustrate şi anxioase, a. ia proporţiişi se instalează în forme nocive este necesar să se recurgă la psihoterapie în variantele ei de joc, de descărcare a resentimentelor în şedinţe speciale de grup,de terapie ocupaţională sau recreaţională.

Bibliografie

Norbert Sillamy, Dictionar de psihologie, Ed Univers Enciclopedic, Bucuresti 1998ROLAND DORON, Dictionar de Psihologie, Humanitas, 2000