PUNCTUM Nr. 3Vara 2010

Andrei Pandele Ion BarbuMichele BressanAlexandru MafteiCarol Szathmari

Punctum ţîșnește din fotografie ca o săgeată, străpungîndu‑te. Cuvîntul vine din latină și desemnează rana, incizia, semnul lăsat de un instrument ascuţit. Punctum‑ul unei fotografii este întîmplarea aceea subtilă care te rănește și te pătrunde.

– roland barthes

3

P U N C T U M

NeîNfricat

A m fost prima oară la Penitenciarul din Aiud în 2005. După ce am intrat în ce-lulele condamnaţilor, am început să fiu atent la gesturile lor, le priveam feţele, tatuajele, căutam acele detalii

care m-ar fi putut ajuta să intru în atmosfera locului şi să găsesc o abordare pentru proiectul meu (nefi-nalizat încă). Într-una dintre camere, foarte strîmtă, în care stăteau doi bărbaţi, am găsit un condamnat tatuat pe care l-am convins să se lase fotografiat. Co-

legul lui de celulă se uita la televizor. Eram îmbră-cat într-o geacă de piele şi, pentru că înăuntru era foarte cald, mi-am dat-o jos. Ţineam haina în mînă şi căutam un loc în care să o agăţ, în aşa fel încît să nu îmi intre în cadru. Mă tot foiam de colo-colo de ceva vreme, pînă cînd deţinutul care se uita la televi-zor mi-a spus: „Dom’ Şef, poţi să laşi geaca unde vrei, asta e cameră de criminali, nu de hoţi“. •

– cosmin bumbuţ

punctum®

EditorCoSMIN BUMBUŢ

Editori asociaţiVoICU BojAN, AlEx GâlMEANU, ElENA STANCU, GICU ŞErBAN

Design graficrAyMoND BoBAr

ProducţieCrISTIAN PETrESCU

—

Tipar: Master Print Super offset

litera: Chronicle

Coperta 1: fotografie de Andrei Pandele – Dumitru Popa, marinar, Gorgova, 1979;Coperta 4: fotografie de Michele Bressan, 2010.

30 de exemplare din această ediţie conţin o fotografie realizată şi semnată de Andrei Pandele.Bonus, exemplarele din ediţia limitată conţin şi o fotografie realizată şi semnată de Alexandru Maftei.

Contact:editor@punctum.ro

CP 37–47 Bucureşti

www.punctum.ro

ISSN 2067 – 0192

Preluarea neautorizată, fără acordul scris al editorului, a materialelor publicate în această revistă constituie o încălcare a legii dreptului de autor.

Condiţii de publicare

revista Punctum intenţionează să publice, pe lîngă materialele solicitate, şi fotografii realizate de cititori. Sîntem interesaţi de serii, portofolii, proiecte, nu de fotografii singulare. Fiecare por-tofoliu va fi atent evaluat de editorii Punctum, rezervîndu-ne dreptul de decizie asupra publi-cării, în funcţie de calitatea ima-ginilor, de alte materiale primite şi de specificul revistei. Nu există cerinţe speciale, nu pretindem CV-uri bogate sau pu-blicări anterioare. oricine poate trimite materiale, amator sau profesionist. Punctum nu este o revistă despre tehnică şi apara-tură fotografică, aşa că proiec-tele vor fi analizate exclusiv din

punct de vedere al autenticităţii şi al consistenţei lor. Toate fotografiile vor fi arhivate şi e posibil să fie publicate la cîteva luni de la primirea lor. Dacă nu sînteţi de acord cu acest lucru, vă rugăm ca, o dată cu tri-miterea materialelor, să precizaţi data maximă pînă la care sînteţi de acord cu publicarea. Doar autorii proiectelor selectate vor fi anunţaţi prin E-mail. Ne cerem scuze, dar nu avem resursele pentru a reveni cu detalii către fiecare şi de a explica de ce am respins unele portofolii.Dacă proiectul dumneavoastră va fi selectat, vă vom solicita un număr mai mare de fotografii dintre care să le alegem pe cele care vor apărea în revistă.În fiecare ediţie publicăm un

interviu despre un proiect amplu şi prezentăm un portofoliu-serie. Autorii vor fi recompensaţi cu 430 de lei pentru publicarea proiectului şi a interviului şi cu 215 lei pentru publicarea porto-foliului. Plata se face prin trans-fer bancar, la maxim 30 de zile de la apariţia revistei. Autorii fotografiilor şi articolelor deţin copyright-ul materialelor publicate în revista Punctum. Acordul de publicare este solici-tat în scris, cu semnătură, şi este valabil pentru o singură apariţie în paginile publicaţiei. Frag-mente din text şi o parte dintre fotografii vor fi postate pe site-ul revistei, www.punctum.ro, sau în materialele de promovare. Aşteptăm imaginile dumneavoastră pe E-mail,

la adresa editor@punctum.ro. Trimiteţi-ne între 8 şi 20 de foto-grafii, însoţite de o biografie şi de o scurtă prezentare a proiectului. Fotografiile trimise trebuie să aibă latura mare de 800 de pixeli la 72 de DPI. Formularul de înscriere şi condiţiile le găsiţi pe www.punctum.ro. Vă rugăm, asiguraţi-vă înainte de a trimite imaginile dumneavoastră că acestea îndeplinesc toate condiţiile necesare.

(În cazul în care fotografiile dumneavoastră au fost selectate, vă rugăm să completaţi acordul de publicare de pe www.punctum.ro)

5

P U N C T U M

sumar

06 • Michele Bressan Decupaje din cotidian

—

18 • Ion Barbu„Singura care mai poate îndrepta moravuri este fotografia. Ea nu minte, nu tace şi nu iartă.“

—

34 • Andrei PandeleVorbeşte despre contextul fotografiei în comunism, despre cadrele pe care le-a ratat şi despre teama românilor de a-şi privi propria istorie

—

58 • Brooks jensen„În fotografie nu există opere bune sau proaste. Există doar lucrări duse pînă la capăt şi lucrări neterminate.“

—

62 • Alexandru Maftei2 Mai-ul meu drag

—

80 • Carol Szathmari – Partea a III-aVedute

6

michele BressanN ă S C U T Î N 1 9 8 0 , T r I E S T E , I T A l I A

Autoportret, Apartamentul 17, Bucureşti

7

P U N C T U M

Î n 2005, am trăit unul dintre acele momente în care simţi nevoia de o schimbare în viaţa ta şi începi să cauţi, fără să ştii exact ce. Mi-am cumpărat un Canon 350D kit şi am început să fotografiez la întîmplare. Încă nu îmi era clar

de ce cumpărasem aparatul acela. Ieşeam în weekend şi fotografiam tot felul de lucruri care, de fapt, nu mă interesau. Cred că simţeam nevoia să îmi motivez într-un fel achiziţia. M-am înscris apoi la un curs de fotografie de la o facultate populară de arte din Bucu-reşti, pe care l-am abandonat repede. Totul era bazat pe o tehnică exagerată şi creativitatea lipsea complet. Iar încadrarea în stereotipul de „fotoclubist“ era ine-vitabilă. Atunci am realizat că nu asta era direcţia în care voiam să merg şi, pentru prima oară, mi-am dat seama că ideile mele nu îşi vor găsi concretizarea prin-tr-o metodă foarte tehnică.

Momentul de cotitură a fost cel în care am deve-nit student la Facultatea de Artă Bucureşti, secţia Foto-video. Am început să am acces la informaţii şi la materiale de nişă care mi-au oferit orizonturi mai largi în ceea ce priveşte fotografia. În această perioa-dă am „prăjit“ primele filme şi am abandonat complet digitalul. Deşi timp de doi ani am făcut doar fotografii alb-negru, în ultimul timp am fost mai atent la culori. Am început să folosesc în compoziţie şi „ramele“ ră-mase din scanare, care oferă accente subtile de culoa-re. Decupez adesea imagini ambigue, stranii, în care identitatea este alterată, iar personajele sînt uneori acoperite de cearceafuri sau apar neclare. Cred că, în afară de seriile fotografice care au în spate un concept solid, există şi serii care se susţin doar prin estetică.

Am fotografiat în stilul snapshot încă înainte de a şti de existenţa lui. Ulterior, i-am descoperit pe robert Frank şi Garry Winogrand, care „lucrau în stradă“. În opinia mea, toţi folosim la bază snapshot‑ul, amatori sau profesionişti; acesta este punctul de plecare, indi-ferent de evoluţia noastră. M-au fascinat întotdeauna scenele din viaţa de zi cu zi, aşa că m-am concentrat pe această direcţie şi am reuşit pe parcurs să o dezvolt pînă la ideea de stil, de estetică personală. Am început să surprind acele detalii pe lîngă care trecem aproape zilnic, atît de familiare încît devin invizibile. Fotogra-fiile mele sînt momente îngheţate care nu se vor mai repeta niciodată. Fotografia, prin natura sa, opreşte mişcarea, ritmul, viaţa, şi expune decupajele din coti-dian ca într-o vitrină.

Imaginile mele sînt momente de sinceritate din co-tidian. Nu mi-a plăcut niciodată să mă închid într-un

stereotip – portretist, peisagist. Fotografiez doar ce îmi atrage atenţia. Toate portretele pe care le fac sînt cu prieteni sau cunoscuţi de-ai mei. Nu le planific ni-ciodată. Portretul, indiferent de natura lui, e un gest foarte intim, o concesiune şi un accept, totodată. Une-le dintre fotografiile mele pot părea atemporale, chiar dacă le-am făcut în ultimii cinci ani. Am căutat locuri sau situaţii foarte asemănătoare anilor ’80 şi am evitat să introduc în cadru unele elemente care ar putea tră-da perioada actuală.

Mă bazez foarte mult pe puterea de interpretare a privitorului pentru că, citîndu-l pe robert Adams, „cînd un fotograf este pus în situaţia de a-şi explica prea mult lucrarea este ca şi cum şi-ar recunoaşte eşe-cul“. Umorul sau, mai degrabă, ironia este importantă în imagine şi este un element la care mă raportez frec-vent în fotografiile mele, uneori cu o notă critică. Am fost de mule ori întrebat despre sentimentul de triste-ţe care se regăseşte în imaginile mele. Într-un fel, am învăţat să exploatez mecanismul tristeţii, dar într-o notă pozitivă: este un fel de bucurie de a fi trist, dato-rată rememorării.

Privirea unui fotograf trebuie să fie receptivă la ace-le mici miracole cotidiene ce s-ar putea concretiza în-tr-un cadru reuşit. Din clipa în care am început să con-sider fotografia o profesie am dezvoltat o atenţie exa-gerată pentru detalii, un fel de obsesie care mă face să simt că trăiesc proiecţia unui film 24/24, din care fac încontinuu freeze frame‑uri. În engleză, a fotografia se traduce prin verbul to take a picture, adică a extrage o imagine dintr-un context mai mare, filmul.

Probabil că sînt un fel de anti-erou al fotografiei. Cunoştinţele mele în Photoshop nu depăşesc cîteva elemente simple, de bază. Nu am făcut niciodată fo-tografii într-un studio şi nu folosesc lumini. lucrez numai pe film. Nu am lucrat niciodată în publicitate pentru că abordarea mea, atunci cînd am avut ocazia să o prezint într-un astfel de context, a fost considera-tă prea curajoasă şi, evident, nesigură. Mi-ar plăcea să fac un pictorial de modă, de exemplu, dar numai dacă aş fi lăsat să îl fac aşa cum îmi doresc.

Cred că tupeul şi norocul au contribuit mult la tot ce am realizat în cei cinci ani de cînd m-am apucat de fo-tografie. Tupeul de a propune un tip de imagine foarte subiectivă, uneori dificilă, şi norocul de a fi fost încura-jat şi expus. Din păcate, în românia, lipsa unei pieţe de fotografie şi a unor colecţionari transformă meseria de fotograf într-una foarte dificilă şi, de cele mai multe ori, subapreciată. la noi, fotografia nu este privită ca

1 6

lîngă lacul Văcăreşti, Bucureşti, 2008

Hotel Zarea, Chişinău 2009,

1 7

P U N C T U M

1 8

ion BarbuN ă S C U T Î N 1 9 5 3 , P E T r o Ş A N I

Este unul dintre cei mai cunoscuţi caricaturişti români: a participat pînă acum la peste 350 de expoziţii şi a cîştigat zeci de premii internaţionale. A organizat, între 1976 şi 1987, Festivalul Internaţional de Caricatură de la Petroşani şi, în 1989, primul festival de caricatură pe asfalt. A fost pro-fesor de caricatură de presă la Facultatea de jurnalism din Bucureşti şi este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din românia. Are rubrici per-manente în publicaţiile Adevărul, Academia Caţavencu, Dilema Veche, Orizont şi Suplimentul de cultură. Printre numeroasele volume şi colecţii de caricatură pe care le-a publicat se numără Tratat de rienologie ( lite‑ratură și caricatură de sertar), Tratat de înjurături, Frumosul din Petrila adormită, Antologia poeziei românești la zid, Colonia Rîsa‑Plînsa, Imn hăituit de bărbaţi, dar şi o serie de autor dedicată celor mai importante figuri politice ale româniei postceauşiste: Odă la Vodă, Cartea albă, rece, seacă și fără sifon a guvernării Văcăroiu, Adrian Năstase/Tratat de aro‑ganţă şi Ion Iliescu/Convorbiri cu Nina.Fotografie de Cosmin Bumbuţ

1 9

P U N C T U M

L a începutul acestui an Barbu a scos la vîn-zare, pe internet, pămîntul din curtea ca-sei de la Petrila a scriitorului Ion D. Sîrbu: o bucată de 30/40 centimetri, cît să stea un om în picioare, costă 100 de lei. A în-

cercat astfel să strîngă bani pentru a renova casa me-morială dedicată scriitorului. Campania de vînzarea a parcelelor din curte nu a avut însă succesul scontat. Aşa că, atunci cînd am ajuns la Petrila, Barbu încerca să o readucă la viaţă cu ajutorul cîtorva copii: ei au transformat-o într-o „casă de citire“ şi au desenat pe pereţi citate din Sîrbu. Vecinii care treceau pe lîngă noi comentau bucuroşi: „Ce bine că, în sfîrşit, prima-rul construieşte o grădiniţă aici!“. Ironia lui Barbu nu se epuizează niciodată. Prin tot ceea ce face, el reuşeş-te să caricaturizeze absurdul veritabil românesc, să îl pună sub lupă şi să-l arate cu degetul.

Ai lucrat mulţi ani ca inginer în mină, la petrila. cum ţi‑ai descoperit înclinaţia către caricatură? citeai pe atunci reviste umoristice? Am fost un exemplar precoc! Publicasem prima cari-catură în presa centrală la vîrsta de 15 ani, aşa că ex-perienţa de la mina Petrila m-a prins cu o de-formaţie gata formată. Sigur, am publicat cînd eram elev şi în presa locală, nu foarte mult, doar pînă cînd un redac-tor de la decoloratul Steagul Roșu şi-a permis să-mi completeze desenele cu intervenţii grafice menite să le aducă pe drumul socialismului. Din păcate, la acea vreme, Europa liberă nu emitea şi caricatură, aşa că am fost nevoit să-mi lărgesc orizontul roşu prin abo-namente la revistele comuniste de umor. Încă mai am colecţiile revistelor Lúdas Matyi (Ungaria), Krokodil (UrSS), Roháč şi Dikobraz (Cehoslovacia), Szpilki (Polonia), Starsel (Bulgaria) şi ultima, dar prima în ceea ce priveşte condiţiile de tipar, Hosteni (Albania).

ce conţinea caricatura ta de sertar? Îl ironizai pe ceauşescu?la ultimul recensămînt realizat, evident, de cercetă-torii engleji, s-au contabilizat în contul caricaturii 99 de calităţi şi-un singur defect: nu poate pupa-n cur! Aşa că sertarul meu nu putea lăsa loc – da’ deloc – efu-ziunilor sentimentale rectale. Parte dintre desenele respective, strînse manual în două volume, Viaţa la 33 de ani şi Sînt cel mai vinovat, au însoţit, în volume-le ulterior publicate sub numele Tratat de rienologie (1 şi 2), firimiturile de geniu adunate din opera de ser-tar a lui Ion D. Sîrbu. În ele găseşti, cu un minim efort,

pe inculpatul Ceauşescu, executat, vorba tovarăşului Iliescu, din toate poziţiile.

Eşti foarte ataşat de scriitorul Ion D. Sîrbu. În ce context l‑ai cunoscut?Pe Gary Sîrbu l-am cunoscut personal în 1988, cu oca-zia ultimei sale vizite pe care a făcut-o la Petrila. A fost prima şi ultima noastră întîlnire. Ce-l face mai spe-cial în relaţia cu mine este, mai presus de toate, mo-ralitatea lui. Pentru amatorii de statistici afirm, aici şi atunci, că am fost ultimul om din Petrila cu care a dat mîna. Şi Petrila nu iartă niciodată astfel de gesturi!

După Revoluţie, ai început să publici caricaturi în Dilema şi în Academia Caţavencu. cum ai reuşit să ţii legătura cu lumea culturală bucureşteană, în contextul în care locuiai în oraşul pe care chiar tu l‑ai denumit „periferia culturală a Europei“?Din fericire, n-am urmat exemplul tipic şi clasic al trimiterii desenelor prin poştă, aşteptînd apoi să mi se răspundă, la Poşta redacţiei, cu „Aveţi talent. Mai trimiteţi“. N-a trebuit nici să invoc faptul că sîntem patru fraţi acasă şi mama este văduvă. Pur şi simplu piaţa mă cerea şi oferta mea bătea orice concurenţă. Munceam mult, sper că bine, şi făceam naveta săptă-mînal la Bucureşti, împreună cu un deputat PrM care îmi fura săpunul din lavoarul de la cuşetă. Vremurile au evoluat, iar acum stau ca belferul şi lefterul la Petri-la şi mă bucur că viaţa ne-a dat internet la tot cartierul.

De ce ai ales să rămîi aici?Este a nu ştiu cîta oară cînd sînt întrebat de ce mi-am asumat traiul în Petrila. Mă simt aidoma acelei girafe din Marin Preda la care se uita cineva şi exclama mo-romeţian: „Aşa ceva nu se există!“. rămînînd în secto-rul veterinar şi parafrazînd o operă celebră, răspund, repetîndu-mă, astfel: Un bou s-a îndrăgostit de Petri-la. Boul acela am fost eu.

nu doar că ai rămas aici, dar ai încercat să reînvii oraşul, ai organizat festivalul de poezie, muzică şi teatru Om rău, ai scris versuri pe ziduri. De ce eşti atît de ataşat de petrila? Aiurea! N-am înviat nimic. Am încercat, în timp, cî-teva respiraţii gură la gură, constatînd că oraşul miş-că puţin degetul mare de la picior, dar că, anesteziat bine, refuză să-şi ridice şi pleoapele. Festivalul Om rău a murit de prea mult bine: „Bine, bă, de asta crezi că ne arde nouă?“. Mult mai mult succes au însă Zilele

3 0

3 1

P U N C T U M

3 4

andrei PandeleN ă S C U T Î N 1 9 4 5 , B U C U r E Ş T I

A absolvit Institutul de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti şi, începînd cu 1968, a lucrat în institute de proiectare, agenţii şi firme de arhitectură. În perioada 1998-2001, a fost arhitect-şef adjunct al capitalei. În tot acest timp, Andrei Pandele a avut mai multe expoziţii naţionale şi internaţio-nale de fotografie şi, din 1973, a devenit membru în Asociaţia Artiştilor Fotografi (AAF). Deşi în perioada comunismului a făcut fotografii pentru publicaţii sportive, după revoluţie, Pandele a devenit cunoscut drept singurul fotograf român care a surprins sistematic în imagini epoca Ceauşescu. Expoziţia care i-a adus recunoaşterea a avut loc în 2008, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), şi s-a numit Fotografii interzise și imagini personale. Pentru că muzeul a atins un număr record de vizitatori, expoziţia a fost prelungită cu încă o lună, iar mai multe muzee din lume au solicitat s-o găzduiască. Pandele a publicat, la editura Compania, albumele Martorul‑surpriză (2008) şi Casa Poporului‑Un sfîrșit în marmură (2009).

Autoportret, Periboina, august, 1972

3 5

P U N C T U M

moriei, dar, mai grav de atît, e că distruge vieţile a 20 de milioane de oameni. În acel moment mi s-a luat un văl de pe ochi şi mi-am dat seama că era mai specta-culoasă viaţa de zi cu zi, decît demolarea caselor şi a monumentelor.

Atunci ai început să observi grotescul şi absurdul, uneori comic, al regimului comunist?Eram atît de obişnuiţi cu realitatea aceea, încît rar observam situaţiile absurde. Eram prea ocupaţi să supravieţuim. Trebuia ca, atunci cînd fotografiam, să caut înadins asta, altfel nu observam detaliile. S-a scris despre mine că pozam totul metodic. Nu e adevă-rat! Eu eram arhitect şi, printre picături, făceam foto-grafii. Uneori aveam proiecte atît de grele, încît două luni nu mă atingeam de aparat.

care era genul de fotografie apreciat în perioada comunismului?Stilul oficial de la AAF era pseudo-fotografia, imagini de propagandă sau, în cel mai bun caz, fotografii după mode demult apuse; solarizări grosolane din 1980 care imitau ce făcea Man ray în 1925. Pe atunci, toţi îşi doreau să aibă un studio şi să facă fotografie color. Şi asta doar pentru că foarte greu reuşeai să ai un studio al tău, iar filme color era aproape imposibil să găseşti. Însă, din punctul meu de vedere, fotografiile de studio, deşi au foarte multe merite, nu sînt credibile pentru că totul e organizat şi aranjat după dorinţă. Fotografi-ile de studio sînt regizate în totalitate şi pot fi refăcute oricînd. A fost o perioadă în care mi se părea şi mie că e o chestie nemaipomenită să faci fotografie artistică. Mai tîrziu, mi-am dat seama că asta e o tîmpenie. Deşi nu poţi vorbi despre „pictură artistică“, „literatură ar-tistică“ sau „muzică artistică“, la noi există conceptul de „fotografie artistică“. Şi acesta se aplică, mai degra-bă, fotografiei falsificate.

Existau la AAF albume sau reviste din Occident? Se ştia ce gen de fotografie se face în alte ţări?la AAF se găseau cîteva reviste în limbile franceză şi engleză, dar cam atît. Singurul care avea albume era Sylviu Comănescu, secretarul general al asociaţiei, şi aveau acces la ele cîţiva membri, printre care şi eu, şi Dan Dinescu. Aşa l-am putut avea ca reper pe Bresson, de exemplu.

ce fotografi erau renumiţi în acea perioadă?Gheorghe lăzăroiu şi Mircea Faria, care erau speciali-

N u a încercat să ignore realitatea, ce-nuşiul şi urîtul care îl înconjurau. A surprins tristeţea, frica şi sărăcia unei românii comuniste; a fotografiat ab-surdul şi umorul regimului totalitar,

cozile, demolările şi iernile geroase, portrete ale prie-tenilor, părinţilor şi iubitelor, imagini cu macarale sau sticle de lapte. A redat momentele de bucurie ale oa-menilor care încercau să supravieţuiască, să fenteze regimul şi, uneori, să simuleze normalitatea. În timp ce se plimba cu legitimaţia de fotograf sportiv, Pan-dele păstra acasă, pe copiile-contact, mii de fotografii interzise care i-ar fi putut aduce închisoarea pe viaţă. Treizeci de ani mai tîrziu, imaginile lui au căpătat va-loarea unor mărturii.

Eşti unul dintre puţinii fotografi români care au surprins detalii ale vieţii de zi cu zi din timpul regi‑mului comunist. În ce context ai început să fotogra‑fiezi aceste subiecte?Făceam fotografii de cîţiva ani şi eram membru în Aso-ciaţia Artiştilor Fotografi (AAF); mă pasionau în mod special caii şi competiţiile sportive. Deşi lucram ca ar-hitect, eram fotograf corespondent la ziarul şi revista Sportul. Însă, prin ’77, imediat după cutremur, am fă-cut primele poze cu demolări. În afară de clădirile care riscau să se prăbuşească, au fost dărîmate atunci şi alte cîteva fără nici un motiv. Într-o noapte, cînd am trecut pe lîngă Biserica Enei, una dintre cele mai frumoase din Bucureşti, am văzut că se apucaseră s-o distrugă.

Cîţiva ani mai tîrziu, prin ’80, ’81, am aflat că Cea-uşescu e decis să demoleze în prostie, că vrea să radă centrul capitalei şi să construiască un centru civic. Planul acesta mi se părea nebunesc, mai ales că eu eram arhitect. Nu ştiam ce clădiri urmau să fie dărî-mate, dar bănuiam care vor fi zonele afectate. Aşa că am mers acolo şi am încercat să fac nişte fotografii in-teresante. Nu urmăream să fotografiez neapărat casa, ci o foloseam ca fundal; eram atent mai mult la cadru şi la elementele din el, la viaţă şi la acţiune, la culoare şi la lumini, la relaţiile cu oamenii reali.

Ai intuit atunci că fotografiile tale vor avea, mai tîr‑ziu, valoarea unor mărturii? Greu de zis. la început am pozat doar nişte repere din Bucureşti care urmau să dispară, iar unele fotogra-fii mi-au ieşit mai bine decît m-am aşteptat. la scurt timp, mi-am dat seama că e groaznic că Ceauşescu demolează oraşul istoric şi că distruge suportul me-

4 2

Gabi, octombrie, 1975

4 3

P U N C T U M

Nunta nepoatei lui Danalache, Strada Dumbrava roşie, Bucureşti, iulie, 1977

4 8

4 9

P U N C T U M

6 2

alexandru mafteiN ă S C U T Î N 1 9 7 0 , B U C U r E Ş T I

Eu, împreună cu tatăl meu, Adrian Maftei, la sfîrşitul anilor ’70Fotografie de Adrian Maftei

6 3

P U N C T U M

P rima mea amintire legată de 2 Mai este chiar din prima zi în care am ajuns aco-lo. Eram cu părinţii mei, Adrian şi lucia, şi cu fratele meu, Vladimir. Tocmai ajun-seserăm din Neptun, după o călătorie de

cîteva ore într-un autobuz burduşit. Tata ne-a lăsat la Dobrogeanu, singurul restaurant din sat, şi a plecat să caute o gazdă. Mirosea a friptură cu cartofi prăjiţi. Me-sele erau din metal, vopsite în alb, cu feţe de masă roşii, în carouri. În curtea interioară era o fîntînă decorati-vă, plină cu monezi. Cît am aşteptat acolo, am încercat să furăm banii care străluceau pe fundul fîntînii. Tre-cuse arşiţa zilei şi, în lumina după-amiezii, lumea bea bere la halbă. Eu şi fratele meu puneam puţină sare în berea lui tata ca să vedem cum face spumă.

Tata a găsit o gazdă şi, cu bagaje cu tot, am luat-o pe uliţele pline de praf şi de vegetaţie. Eram la ţară, în adevăratul sens al cuvîntului. Gazda, Saide, locuia pe prima stradă de după şcoală. Deşi vorbea româneşte, la început nu înţelegeam ce spune pentru că avea o to-pică neobişnuită. În casa ei totul era curat. Mirosea a var proaspăt, era răcoare, iar pereţii erau plini de car-pete. Pe una dintre ele, pe care era desenată o fructieră plină, scria: „Ia poftiţi de gustaţi, toate-s bune, o minu-ne!“. Nimic nu s-a schimbat la Saide în cei 20 de ani în care am vizitat-o.

Nu prea mi-l amintesc pe tata făcînd fotografii. Pro-babil că eu eram mult mai preocupat de alte lucruri ca să observ asta. Sigur, făcea fotografii de familie, mai ales cu noi, copiii, şi cu mama. Dar, din cînd în cînd, pe fil-mele lui apar altfel de imagini. Tata era foarte sociabil, iar, la un pahar, devenea prietenul tuturor. Multe din-tre fotografiile lui s-au născut din dorinţa de a-i cunoş-te pe oamenii pe care îi întîlnea. N-am apucat nicioda-tă să aflu asta de la el, pentru că a murit cînd eu aveam 13 ani. Poate că ăsta a fost motivul pentru care, atunci cînd am găsit filmele din 2 Mai, le-am pus sub lupă ca să văd dacă mă duc într-o direcţie din care aş putea afla mai multe lucruri despre el. Sau despre mine.

Mulţi ani am avut un vis: se făcea că tata se întoarce acasă, ca dintr-o lungă călătorie cu vaporul. Stau cu el la masa din bucătărie şi fumăm împreună o ţigară – ceva ce nu s-a întîmplat niciodată şi la care am visat adeseori. Uneori bem şi un pahar de vin. Alteori ne

îmbrăţişăm în linişte, lung. Şi am atîtea să-i povestesc. Nici nu ştiu cu ce să încep. Să-i spun de copii, de ne-vastă. Şi, totuşi, pînă la urmă, unde a fost în tot acest timp? Să-i spun că mă ocup de filme. Aş vrea să mă aju-te aşa cum făcea cînd îmi desena planşe pentru şcoală sau cînd îmi confecţiona costumaţii pentru carnaval. Dar acum sînt mare. Doar fumăm şi bem împreună. Mă uit la el şi îi spun: „N-ai prea îmbătrînit, tată.“ Şi el îmi zîmbeşte.

În copilărie, aveam un sentiment care mi-era foarte drag, de vacanţă sau, mai bine zis, de „n-am-nici-o-gri-jă“. Mai ales atunci cînd nu ni se dădeau teme pentru a doua zi. Cam aceasta era şi senzaţia pe care o aveam în cele 30 de zile pe care mi le petreceam în fiecare an, la 2 Mai. Mi se blonzea părul de la soare, mă făceam ne-gru ca tăciunele la piele, mergeam desculţ tot timpul. Eram ca orice copil din 2 Mai. Înotam la fel de bine ca ei, ştiam să prind garizi, să mă arunc în cap de pe stîn-cile digului, să pescuiesc, să mănînc scoici.

Cînd am crescut, temele s-au transformat într-un serviciu la care trebuia să merg zilnic. Am lucrat mult timp în agenţii de publicitate şi, uneori, mă apuca bîzdîcul. Mai ales spre sfîrşitul primăverii. Îmi dădeam demisia şi plecam; aveam destui bani ca să mă descurc o lună sau două. Era suficient să trec pe lîngă un tei în-florit ca să-mi amintesc de sentimentul acela de vacan-ţă. Şi brusc nu mai aveam nici o grijă. Plecam la 2 Mai.

Cînd eram mic, plecarea la mare era precedată de trimiterea unor colete PTTr. Nu puteam căra în ruc-sace sau bagaje tot ce aveam nevoie timp de o lună, cît urma să stăm la 2 Mai. luam o grămadă de chestii cu noi: de la veselă şi mîncare (ulei, conserve, zahăr sau supe la plic), pînă la jocuri şi jucării de tot felul (vi-zoare, labe, rachete de badminton, undiţe). Din ziua în care duceam cutiile la Poştă, începea neliniştea de dinaintea plecării. Apoi, mama vorbea la telefon cu Saide şi-i spunea cînd venim ca să ne aranjeze camera. Totul se petrecea lent, iar asta contribuia la o nerăbda-re crescîndă care culmina cu noaptea de dinainte. Fă-ceam o baie lungă şi ne culcam devreme – trenul pleca la primele ore ale dimineţii. Adormeam greu.

Călătoria în sine făcea parte din vacanţă: jocurile de cărţi, sandvişurile, sunetul hipnotizant al trenului, primul care vedea marea pe geam. Iar febra creştea

2 mai‑ul meu drag

7 0

Ainur, băiatul lui Saide, sfîrşitul anilor ’70. Fotografie de Adrian Maftei

7 1

P U N C T U M

Saide şi băiatul ei, Ainur, 2005. Fotografie de Alexandru Maftei

8 0

P înă în cea de-a doua jumătate a secolului al xIx-lea, s-au transmis foarte puţine informaţii despre Ţara românească şi despre Bucureştiul de atunci. Cele cîte-va descrieri şi referinţe care s-au păstrat

pînă în zilele noastre au fost consemnate în cronicile şi jurnalele de călătorie ale străinilor care ne vizitau ţara. Cu toate că există mai multe picturi în care sînt reproduse oraşe româneşti, acestea ilustrează ele-mente generale, stilizate, ceea ce face imposibilă lo-calizarea unor clădiri administrative, a unor biserici, turnuri, hanuri, străzi sau teatre.

Prima fotografie în care apare o imagine din Bu-cureşti a fost făcută în 1850 de Carol Szathmari şi înfăţişează Cîmpul Procopoaiei. Cinci ani mai tîrziu, fostul dentist militar ludwig Angerer a realizat o se-rie de vederi cu Bucureştiul din care s-au păstrat pînă în zilele noastre aproape 30 de fragmente. Datorită acestor fotografii se poate şti acum felul în care arăta capitala la acea vreme, fără neclarităţile şi distorsiu-nile unei picturi.

Carol Szathmari, care înţelesese încă de la începutul războiului Crimeii importanţa documentară a foto-grafiei, a început să facă în jurul anului 1860 o serie de vedute (peisaje cu natura din românia sau imagini de tip vedere cu hanuri, biserici, poduri, gări sau diferite cartiere din Bucureşti). El a fost primul care a realizat imagini panoramice şi a căutat unghiuri care să îi per-mită o vedere de ansamblu. Szathmari mergea adesea în Turnul Colţei, pe Dealul Mitropoliei, pe Dealul Spi-rii sau pe Dealul Filaret.

Însă, dincolo de importanţa documentară a imagi-nilor, Szathmari a reuşit să facă nişte fotografii valo-roase în sine prin care a transmis atmosfera Bucureş-tiului din secolul al xIx-lea. El a urmărit, de-a lungul

a două decenii, prefacerea tîrgului Bucureşti într-un adevărat oraş european şi a redat schimbările care au afectat arhitectura, vestimentaţia şi chiar comporta-mentul oamenilor.

Deşi scurtă şi agitată, domnia lui Cuza a pus bazele politice, economice şi culturale ale româniei moder-ne. După 1866, odată cu venirea la putere a lui Carol I, a avut loc cea mai rapidă transformare a spaţiului ro-mânesc. Contextul politic şi social s-a modificat fun-damental, iar tinerii care învăţau la şcolile apusene se întorceau în ţară cu idei occidentale şi cu dorinţa de a moderniza instituţiile româneşti. În această perioadă, românia a devenit chiar o ţară de imigraţie şi, pînă în 1877, zeci de mii de bulgari, greci şi albanezi s-au sta-bilit în nordul Dunării, devenind cetăţeni români. În cercurile elitiste a fost adoptată moda occidentului, iar franceza a devenit limba oficială de conversaţie; interioarele locuinţelor s-au modernizat, lecturile şi îmbrăcămintea oamenilor s-au schimbat, în centrele oraşelor au apărut primele cafenele, braserii şi cabare-te. Szathmari a reuşit să surprindă toate aceste trans-formări care afectau românia şi, în special, capitala.

După încheierea războiului Crimeii, fotograful a lo-cuit o perioadă pe strada Curtea Veche, în apropierea Hanului Manuc – de la locuinţa sa pînă la han avea de parcurs cel mult 20 de paşi. Hanul Manuc era pentru el locul în care putea cunoaşte oameni de rînd, străini sau călători din diferite zone ale ţării. Imaginile cu Hanul Manuc surprinse de Szathmari sînt reprezen-tative pentru o lungă perioadă de timp, cuprinsă, cu aproximaţie, între 1808 şi 1861. După această perioadă, localul a intrat în posesia lui lambru Vasilescu, iar as-pectul lui s-a schimbat fundamental. În ciuda faimei de care se bucură astăzi hanul ridicat de Manuc Bei lîngă Vadul Sacagiilor, în perioada în care a fost foto-

1 1 I A N UA r I E 1 8 1 2 , C l U j – 2 4 M A I 1 8 8 7, B U C U r E Ş T I

Partea a III‑acarol szathmari

8 1

P U N C T U M

Autoportret, Carol Szathmari în atelier, Bucureşti, 1863

8 8

Curtea Hanului Manuc, Bucureşti, 1860

Vechiul Tribunal Bucureşti, 1856. Fotografie pe linoleum

8 9

P U N C T U M