Bîrliga Daniel-Cosmin

Istorie, Anul II, Grupa A

Criza anilor ’80.

Criza de imagine a liderului.

Raportul politic dintre Nicolae Ceauşescu şi Gorbaciov

Declanşarea crizei mondiale de energie în prima parte a anului 1974 a surprins

autorităţile de la Bucureşti într-un proces de creştere economică susţinută.Iniţial, criza

respective a generat efecte minore în România, însă pe măsură ce criza s-a agravat,

autorităţile române au devenit extrem de preucupate de efectele pe termen lung pe care le

genera aceasta.Treptat, din cauza menţinerii preţului petrolului la un nivel ridicat şi a

expulzării rezervelor financiare ale autorităţilor de la Bucureşti, exporturile de produse

petrochimice romaneşti , care asigurau aproximativ un sfert din cantitatea de monedă

convertibilă obţinută de România din schimburile comerciale internaţionale, au fost reduse

considerabil.1

O mare parte din cantitatea de petrol importantă de România în anii ’70 provenea din

Iran.În cadrul acordurilor comerciale încheiate de către autorităţile de la Bucureşti cu

guvernul de la Tegheran existau o serie de prevederi care facilitau exportarea de produse

romaneşti, în special utilaje industriale, în contrapartidă cu ţiţeiul iranian.

Lovitua de stat din Iran de la începutul anului 1979 a generat multiple probleme

financiare României.La momentul înlăturării de la putere a şahinşahului Mohammed Reza

Aryamehr se release construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, iar lucrările la rafinăria

de la Midia-Navodari (care urmau să utilizeze ca materie primă petrol iranian) se aflau într-un

stadiu avansat de excutie.În consecinţă, Nicolae Ceauşescu a fost pus în situaţia de a găsi

rapid fonduri pentru finalizarea lucrărilor începute la canal, respectiv la rafinăria de petrol de

lângă Năvodari.Totodată, din cauza întreruperii furnizărilor de petrol iranian, Nicolae

Ceauşescu a decis ca unităţile de prelucrare a ţiţeiului din România să se aprovizioneze cu

materie primă povenita în special din Arabia Saudită.

1 Petre Opriş, Criza poloneză de la începutul anilor ’80.Reacţia conducerii Partidului Comunist Român, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008, p. 79.

1

Această schimbare majoră a mărit preţul de cost al petrolului prelucrat la rafinăria de

la Midia-Navodari deoarece aceasta a fost proiectată să utilizeze ţiţei iranian, care conţinea

mai mult sulf decât cel saudit.

Creşterea preţului petrolului cu 10% în anul 1979, creştere impusă de statele membre

ale Oraganizatiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) după declanşarea revoluţiei din Iran,

a agravat situaţia precară a economiei româneşti, autorităţile de la Bucureşti fiind nevoite să

importe pentru prima dată petrol şi gaze naturale din URSS şi să-şi sporească producţia

internă de petrol şi cărbune.

Crizele energetice mondiale din anii 1974 şi 1979, cutremurul de pământ din 4 martie

1977, dezvoltarea forţată a unei industriei proprii chimice şi de armament şi tehnică de luptă,

realizarea în ritm forţat şi fără resurse suficiente a Canalului Dunăre – Marea Neagră, vremea

nefavorabilă din România din anii 1980 şi 1981, precum şi declanşarea războiului dintre Irak

şi Iran au accentuat problemele din întreaga economie românească, situaţia de criza fiind

reflectată, printre altele, de neîndeplinirea indicilor de creştere a producţiei industriale în

România, planificaţi la începutul cincinalului 1976-1980.Deoarece se prefigura un eşec major

al politicii economice romaneşti, Nicolae Ceauşescu a propus la Congresul al XII-lea al

Partidului Comunist Roman (noiembrie 1979) ca în noul plan cincinal (1981-1985) să se

prevadă o creşte a venitului naţional de 6,7-7,4%, mai mică decât cea stabilită pentru

cincinalul 1976-1980 (9-10% faţă de anul 1975).În privinţa exporturilor, s-a hotărât ca

aceastea să aibă o creştere de 8,5-9,5% faţă de anul 1980, în scădere cu 3% faţă de ceea ce se

prevăzuse pentru cincinalul 1976-1980.2

În luna mai a anului 1980, liderul Partidului Comunist Roman a criticat într-o şedinţă

a Comitetului Central al partidului “numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din

economia românească.Cu acest prilej, Nicolae Ceasusescu a recunoscut faptul că 69% din

datoriile în valută ale României erau către creditorii comerciali (împrumuturi pe termen mai

mic şi cu dobânda mai mare decât în cazul împrumuturilor guvernamentale) şi aproape 43%

din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în mai puţin de un an.Datoria

externă a ţării provenea nu atât din neachitarea unor vechi împrumuturi, cât din continua

creştere a deficitului comercial.Acea creştere a fost generate de diminuarea exporturilor

romaneşti de produse finite şi agricole către Occident, atât ca valoare, cât şi cantitativ, din

cauza calităţii slabe a produselor romaneşti fabricate , în timp ce valoarea şi cantitatea

materiilor prime importate înregistrase o creştere semnificativă.În acel moment era evident

faptul că România se îndrepta către o criză economică asemănătoare cu cea din Polonia.

2 Ibidem, p. 81-83.

2

Pentru a face faţă situaţiei de criză, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină sprijinul

statelor member C.A.E.R., dorind să intensifice schimburile comerciale cu acele tari pentru a

primi combustibil şi materii prime la preţuri mai scăzute.Totodată, pentru a acoperi o parte

din deficitul comercial, autorităţile de la bucureşti au apelat în iunie 1980 la un nou împrumut

extern provenit din surse guvernamentale, fapt ce a generat o serie de întrebări din partea

creditorilor principali ai României.Drept urmare, autorităţile române s-au văzut nevoite să

pună la dispoziţia reprezentanţilor Fondului Monetar (F.M.I.) o serie de date privind

operaţiunile financiare guvernamentale romaneşti şi situaţia balanţei de plăţi externe a

ţării.După verificarea bonităţii României, autorităţile de la Bucureşti au obţinut aprobarea

pentru a începe negocierile în vederea încheierii unui acord stand-by cu F.M.I., în valoare de

1,5 miliarde de dolari, valabil pe o perioadă de trei ani, evitându-se pe moment intrarea ţării

în incapacitate de plată.În schimbul fondurilor pe care le obţineau imediat, precum şi a

creditului stand-by care urma să fie acordat de F.M.I., reprezentanţii României s-au angajat să

plătească la timp toate datoriile externe restante şi să reducă în mod semnificativ deficitul

comercial al ţării.

În paralel cu discuţiile purtate cu reprezentanţii F.M.I., autorităţile române au

întreprins demersurile pentru a primi de la Banca Intenationala pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (Banca Mondială), în perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de

325 milioane de dolari, pentru realizarea unor proiecte economice pe termen lung privind

transporturile, irigaţiile, şeptelul şi producţia de fructe, precum şi un împrumut pentru

proiectul Cananalul Dunăre – Marea Neagră.

Agravarea tensiunilor din Polonia şi apariţia amplelor manifestaţii de protest ale

muncitorilor polonezi în a doua parte a lunii august 1980 au sporit neliniştea nu numai la

Moscova, ci şi la Bucureşti.Dintr-o dată, Nicolae Ceauşescu întreprinde o serie de vizite în

întreaga ţară, iar acestea se intensifica după semnarea Acordurilor de la Gdansk de către

reprezentaţii guvernului polonez şi cei ai muncitorilor revoltaţi (31 august 1980); scopul

probabil al vizitelor era acela de a controla starea de spirit a poporului său în condiţiile în care

efectele crizei economice din România deveniseră evidente, la fel ca şi în Polonia.

Brusc, pe data de 9 septembie 1980, Nicolae Ceauşescu a anunţat modificarea

bugetului de stat pe anul 1980, micşorând suma totală destinată apărării naţionale pentru a

creşte fondurile destinate îmbunatăţirii nivelului de trai al populaţiei.O zi mai târziu lucrările

celui de-al doilea Congres al Consiliilor Populare judeţene şi al preşedinţilor Consiliilor

Populare municipale, orăşeneşti şi comunale (Bucureşti, 10-12 septembrie 1980).Cu acest

prilej au fost dezbătute, printre altele, problemele referitoare la planul cincinal 1981-1985 de

3

dezvoltare teritorială (prezentadu-se foarte multe promisiuni), proiectul unei legi care obliga

activiştii de partid şi de stat, precum şi alte cadre cu funcţii de răspundere să-şi declare

bunurile de valoare deţinute.În acest fel s-a încercat să se pună capăt oricărei speculaţii

privind bogăţiile acumulate de nomenclaturiştii partidului, acuzaţie care fusese lansată în

Polonia la adresa nomenclaturii Partidului Muncitoresc Unit Polonez.Totodată, s-a hotărât

constituirea unei Camere a Consiliilor Populare şi a Comitetului pentru problemele

Consiliilor Populare, structuri birocratice care aveau drept scop crearea unei diversiuni

propagandistice în rândurile posibililor nemulţumiţi, arătându-se că există o organizaţie la

care se puteau adresa pentru rezolvarea problemelor personale.Însă atât Camera Consiliilor

Populare, cât şi Comitetul pentru problemele Consiliilor Populare se aflau sub controlul

direct al P.C.R. întrucât toţi preşedinţii şi membrii Consiliilor Populare, de la orice tip de

localitate, aveau nevoie de avizul organelor de partid înainte de a fi propuşi, iar apoi aleşi în

funcţiile respective prin consultarea electorală a comunitatiilor locale.3

Printre instrumentele folosite de Nicolae Ceauşescu pentru depăşirea crizei economice

din România din anii 1980-1982 s-au aflat demagogia, modificarea terminologiei din

discursurile oficiale, comuniste şi înfiinţarea de noi structuri birocratice.

Demagogia promovată de la cel mai înalt nivel politic a avut scopul de a preveni

punerea reală în discuţia publică a modului în care liderul P.C.R. condusese tara “în numele

maselor populare”, spre un dezastru economic.De exemplu, chiar titlul capitolului V din

cadrul raportului prezentat de Nicolae Ceauşescu la Conferinţa Naţională a P.C.R.,

desfăşurată în decembrie 1982 – Creşterea rolului statului democraţiei muncitoreşti,

revoluţionare, în conducerea întregii vieţi economico-sociale, conlucrarea armonioasă dintre

organelle statului şi organismele democratice în cadrul sistemului unitar al democraţiei

socialiste – şi primul subtitlu al capitolului V – Participarea conştientă a maselor populare la

conducerea tuturor sectoarelor de activitate, a întregii societăţi – expresie a superiorităţii

orânduirii noastre noi, condiţie a înfăptuirii cu succes a Programului partidului – aveau rolul

de a demonstra (fără să reuşească) faptul că masele populare din România erau cele care

conduceau tara.Iar dacă ţara se afla în criză, masele populare şi organele statului erau

responsabile/vinovate pentru că se ajunsese într-o astfel de situaţie, deoarece acestea nu au

ştiut să conducă “mai eficient” şi pentru că nu a fost “ordine şi disciplina”.

Prin exonorarea de răspundere a Partidului Comunist Roman şi mai aleas a

conducătorului sau suprem, precum şi prin învinovăţirea maselor populare şi a organelor de

stat din România pentru eşecurile economice înregistrate în anii ’70, s-a încercat evitarea

3 Petre Opriş, op. cit., p. 87-88.

4

declanşării unei crize similar cu cea din Polonia, unde muncitorii contestau în mod deaschis

şi extrem de puternic rolul conducător al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, liderii acestuia

fiind consideraţi principalii vinovaţi pentru dezastrul economic în care se află întreaga ţară.

În lună martie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a anunţat intrarea Poloniei în

incapacitate de plată a ratelor scadente la datoria externă.Pentru a evita o situaţie

asemănătoare cu cea a Poloniei, guvernul de la Bucureşti i-a rugat la 3 noiembrie 1981 pe

principalii săi creditori să accepte o amânare cu până la şase luni a plăţilor scadente la

împrumuturile externe contractate de România (în condiţiile în care băncile occidentale

refuzau să acorde noi credite guvernului de la Bucureşti).Acest anunţ a determinat intervenţia

reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional.Aceştia au rugat insistent guvernul de la

Bucureşti să poarte de îndată discuţii cu principalii creditori străini în vederea reeşalonării

datoriei externe a ţării, care se cifra la sfârşitul anului 1981 la 11,4 miliarde de dolari.Nicolae

Ceauşescu a acceptat sfatul respectiv şi la începutul lunii ianuarie 1982 au sosit la Bucureşti

reprezetanti a noua bănci occidentale.Negocierile dintre cele două părţi s-au purtat până la 29

ianuarie 1982 şi s-au soldat cu amânarea cu 18 luni a achitării a 4 miliarde de dolari, această

sumă constituind doar o parte din datoria externă a româniei.

La 28 iulie 1982, negociatorii “Clubului de la Paris” (care reprezentau 15 state

creditoare) au acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de

România în 1981 şi 1982, circa 400 de milioane de dolari (bani primiţi în urma încheierii

unor acorduri de împrumut pe termen mediu şi lung).Potrivit celor convenite, în martie 1983

guvernul roman urma să achite 20% din suma datoriilor scadente în anul 1981, iar restul

sumelor datorate urmau să fie achitate în şapte transe bianuale, începând din anul 1985.La 7

decembrie 1982, autorităţile române au finalizat negocierile şi cu reprezentanţii unor bănci

comerciale şi furnizori comerciali, pentru reeşalonarea scadentelor de plată ale României faţă

de aceştia (1,7 miliarde de dolari), acceptându-se formula agreata în vara aceluiaşi an de

“Clubul de la Paris”.4

Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al României în anii 1981-

1982, Nicolae Ceauşescu a propus în ianuarie 1983 atât reprezentanţilor “Clubului de la

Paris”, cât şi creditorilor comerciali (circa 200 de bănci comerciale) modificarea graficului de

eşalonare a datoriei externe a româniei, pentru restituirea accelerate şi în totalitate a

acesteia.Datoria apariţiei unui excedent important în balanţă de plăţi externe a României în

anii 1982-1983, Nicolae Ceauşescu a decis în februarie 1984 că România să nu mai

4 Petre Opriş, op. cit., p. 89-90.

5

primească ultima transa de împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu F.M.I. şi să

achite în mod accelerat o parte din datoria externă a României.5

Criza a avut efecte şi în privinţa terminologiei politice folosite în România.Astfel,

Nicolae Ceauşescu a anunţat în anul 1982 faptul că Partidul Comunist Roman renunţa la teza

“dictaturii proletariatului” în favoarea tezei “statului democraţiei muncitoreşti,

revoluţionare”.Este posibil ca liderul PCR să fi reţinut foarte bine una din ideile esenţiale ale

discursului lui Stanislaw Kania (Moscova, 5 decembrie 1980): “Partidul s-a dovedit slab în ce

priveşte activitatea ideologică […] Prea devreme am lansat lozinca construirii societăţii

socialiste dezvoltate”.Drept urmare, liderul PCR a înfiinţat diferite organizaţii care ofereau

aparenta existenţei unei democraţii în România, cu scopul a se evita asocierea maselor

populare în organizaţii independente de controlul partidului.În acest fel, Nicolae Ceauşescu a

creat o “democraţie originală”, cu noi structure birocratice, care au îngreunat şi mai mult

procesul de adoptare a deciziilor în domeniul economic.

Prin inventarea noţiunii de “stat al democraţiei muncitoreşti, revoluţionare”, Nicolae

Ceauşescu a încercat în mod perfid să se menţină la putere, jonglând cu diferiţi temeni aşa-

zişi politici: “conlucrare armonioasă”, “participare conştientă”, “democraţie muncitorească,

revoluţionară”.

Economiştii propuneau realizarea unor ajustări în cadrul economiilor ţărilor socialiste

în ceea ce priveşte producţia de bunuri, ajustări care ar fi determinat diminuarea sau

eliminarea completă a unor produse din cadrul procesului de fabricaţie şi alocarea fondurilor

economisite în acest fel în domeniile care ar fi rămas după efectuarea unor selecţii la nivelul

tuturor ramurilor economice.

Este evident faptul că ideile economiştilor nu erau în concordanţă cu concepţia lui

Nicolae Ceauşescu despre conducerea centralizată a economiei româneşti.Liderul comunist

avea nevoie, printre altele, de ţapi ispăşitori pentru a se putea menţine la putere şi l-a indicat

drept principalul vinovat pentru criză economică prin care trecea România pe Cornel Burtica,

ministrul Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice Internaţionale.Acesta a fost

concediat la 21 mai 1982 împreună cu întregul guvern condus de Ilie Verdet.Totodată,

Nicolae Ceauşescu a hotărât restituirea accelerată a datoriilor externe ale României şi

comprimarea la maxim a importurilor de produse industriale şi agricole, concomitent cu

aplicarea unui program de raţionalizare a consumului de alimente.6

5 Adrian Cioroianu, Pe Umerii Marx.O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 468.6 Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceauşeştilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 27-28.

6

Pe de altă parte, cheltuirea în mod ineficient a sumelor obţinute din impozitele plătite

de populaţie a generat o criză de proporţii în cadrul sistemului de finanţare a proiectelor

naţionale şi regionale, autorităţile centrale fiind nevoite să reducă treptat fondurile care se

alocau pentru diferite lucrări publice cu caracter local.Cu toate că reducerile de fonduri nu au

reuşit să scoată regimul comunist din criza financiară prin care trecea la începutul anilor ’80,

Nicolae Ceauşescu a decis în august 1985 să nu se mai acorde comunităţilor locale fonduri de

la bugetul centralizat al statului, deşi cetăţenii îşi plătiseră impozitele şi, în consecinţă, aveau

dreptul să beneficieze de sumele respective în diferite moduri, inclusive prin realizarea unor

lucrări publice pe plan local.În consecinţă, populaţia ţării a fost obligate încă o dată să susţină

prin “munca obştească” şi să finanţeze suplimentar întregul sistem economic, punându-se în

acelaşi coş toate proiectele publice, atât cele naţionale, cât şi cele locale.Scopul pentru care s-

a realizat o globalizare a fondurilor pentru proiectele de investiţii era evident: deturnarea

către sectorul economic naţional a sumelor plătite sub formă de impozite de cetăţeni, deşi o

parte din fondurile colectate se conveneau în mod clar comunicaţiilor locale pentru realizarea

unor îmbunătăţiri a nivelului de confort al cetăţenilor.

În altă ordine de idei, autorităţile locale aveau de îndeplinit un plan de venituri care

depindea în primul rând de planurile de producţie ale unităţilor economice de stat din zona lor

de responsabilitate.În cazul în care acestea nu atingeau obiectivele stabilite de autorităţile

centrale, întreprinderile plăteau o sumă mai mică atât muncitorilor (ca urmare a aplicării

“acordului global”), cât şi a comunităţilor locale.Ineficienta unităţilor economice de stat

determina reducerea fondurilor colectate de autorităţile locale.La rândul lor, acestea erau

obligate, conform legii, să-şi achite mai întâi datoriile faţă de bugetul centralizat de stat, în

întregime, fapt ce conducea la blocarea proiectelor locale de investiţii planificate din lipsă de

fonduri.

Retorica lui Nicolae Ceauşescu privind “creşterea eficienţei muncii” în condiţiile

aplicării Legii privind autoconducerea, autogestiunea economico-financiara şi autofinanţarea

unităţilor administrative-teritoriale s-a situat în afara realităţii şi a fost în mod clar

demagica.Practic, liderul P.C.R. a sistat alocările de fonduri de la bugetul central pentru

realizarea de lucrări publice cu caracter local, a impus cetăţenilor noi corvezi şi plata unei

taxe suplimentare şi a obligat autorităţile locale să finanţeze bugetul central în condiţiile în

care unităţile economice din zonal lor de responsabilitate nu îşi îndeplineau planul stabilit

tocmai de autorităţile centrale.Prin adoptarea Legii privind autoconducerea, autogestiunea

economico-financiara şi autofinanţarea unităţilor administrative-teritoriale, puterea de decizie

a comunicaţiilor locale a rămas inexistenta întrucât întreprinderile de toate categoriile au

7

primit în continuare planurile de producţie de la autorităţile centrale şi toate nerealizările

acestora au fost preluate de autorităţile locale, fără ca acestea să aibă posibilitatea de a

interveni în planurile de producţie ale unităţilor economice din zona lor de responsabilitate.7

Venirea la conducerea URSS a lui Mihail Gorbaciov a fost însoţită de lansarea unui

proces de restructurare (perestroika), care se adresa în egală măsură sferei interne şi celei

externe. Restructurarea internă, caracterizată prin trei concepte cheie - perestroika (iniţial,

restructurarea în sens economic), glasnost (transparenţa) şi uskorenie (accelerare) - a vizat

trei arii mari: economie, societate, Partidul-Stat. În acelaşi timp, noua gândire politică,

dimensiunea externă a perestroikăi, a fost caracterizată de o abordare mai suplă a relaţiilor

atât cu statele capitaliste, cât şi cu sateliţii.8

Gorbaciov va încerca să "câştige" Occidentul şi să înlăture eticheta de "imperiu al

răului", pe care preşedintele american Ronald Reagan o aplicase Uniunii Sovietice, la

începutul deceniului nouă, făcând apel nu doar la cuvinte - o retorică nouă, pacifistă, care

accentua valorile umane în detrimentul celor de clasă -, ci şi la fapte, concretizate prin

disponibilitatea de a reduce armamentul nuclear.9

În ceea ce privea comunitatea socialistă, Gorbaciov a ales o politică de persuasiune în

locul uneia de impunere a noului curs aplicat la Moscova. Gorbaciov ar fi dorit ca ţările din

lagărul socialist să procedeze la o restructurare controlată, după modelul sovietic, afirmând

chiar la Bucureşti, în 26 mai 1987, că "suntem bucuroşi când ţările frăţeşti găsesc ceva util

pentru ele în activitatea creatoare care se desfăşoară la noi în ţară", însă nu era dispus să

exercite presiuni în această direcţie.10

În aceste condiţii, ecoul pe care politica reformistă a lui Gorbaciov l-a înregistrat în

ţările frăţeşti a fost diferit. Dacă liderii din Polonia sau Ungaria s-au arătat mai receptivi faţă

de noile idei, cei din România, Cehoslovacia sau R.D.G. s-au menţinut departe de influenţa

reformatoare sovietică, potenţial contagioasă. Erodarea capitalului de imagine de care se

bucura Nicolae Ceauşescu la începutul anilor 1980 s-a petrecut în paralel cu degradarea

economiei naţionale, cu scăderea drastică a nivelului de trai al populaţiei, în condiţiile

intensificării eforturilor pentru plata datoriei externe şi cu accentuarea progresivă a cultului

personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Simpatia acumulată de Mihail Gorbaciov în Occident,

după venirea sa la putere, va lipsi regimul de la Bucureşti de obiectul opoziţiei şi îl va expune

7 Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România.Raport Final, Bucureşti, 2006, p. 425-442.8 Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 208.9 Ibidem, p. 210-211.10 Ibidem, p. 284.

8

din ce în ce mai mult criticilor internaţionale. Prima întâlnire între Ceauşescu şi Gorbaciov se

va produce odată cu numirea celui din urmă în funcţia de secretar general al P.C.U.S., în

1985.

Din 1986, fenomenul Mihail Gorbaciov îi destabilizează pe romani, obişnuiţi cu

conservatorismul Moscovei.Numeroşi cetăţeni urmăresc, prin intermediul posturilor de radio

din străinătate, reformele noului conducător sovietic, demonstrând că au o viziune

occidentală, datorită informaţiilor şi comentariilor jurnaliştilor occidentali.La început, se

arătau neîncrezători, reformele nefiind în ochii lor decât o pauză sau o paranteză pentru a

restaura mai uşor puterea Uniunii Sovietice, slăbită de războiul din Afganistan.11

Totuşi, în anii 1987-1988, unii tehnocraţi şi unele cadre superioare din P.C.R. încep să

creadă că gesticulaţia naţionalistă şi minciuna lui Ceauşescu, pe fondul penuriei economice şi

a dezastrului social, ar putea avea un sfârşit.Elita comunistă româneasca este divizată.12

În plan extern, Nicolae Ceauşescu a început să fie tot mai izolat după venirea lui

Gorbaciov la putere în URSS. După schimbările de politică externă de la Moscova şi

adoptarea unui alt comportament al Kremlinului faţă de ţările din blocul răsăritean, politica

de autonomie şi poziţia de rebel pe care statul român o avea faţă de URSS n-au mai

impresionat Occidentul şi acest lucru a început să se simtă. În 1988 clauza naţiunii celei mai

favorizate care se acordă de SUA României în baza Amendamentului Jackson-Vanick n-a

mai operat datorită politicii regimului de îngrădire a emigrărilor şi a încălcării tot mai mult a

drepturilor omului. Liderul comunist român, cu vanitatea-i cunoscută a denunţat clauză,

înainte de publicarea oficială a hotărârii SUA şi fără să informeze conducerea partidului său

pe primul ministru. Discreditarea pe plan internaţional era completată de adoptarea la Geneva

în martie 1989 a unei rezoluţii susţinute de Ungaria, care condamnă violările libertăţilor

fundamentale în România.13

Grăitor pentru irealismul cu care Nicolae Ceauşescu acţiona în sistemul relaţiilor

internaţionale la sfârşitul deceniului nouă a fost şi poziţia sa în cadrul ţărilor socialiste. Spre

deosebire de conducătorii Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit interesele

sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov

vorbea despre reformă, Ceauşescu imita linia politică, megalomania şi culturile personalităţii

ale liderilor comuniştii est-asiatici precum nordcoreeanul Kim Îl Sung.

Cu prilejul primei sale vizite în România în calitate de conducător suprem al P.C.U.S.,

Mihail Gorbaciov a încercat să înţeleagă ce fel de reformă a realizat Nicolae Ceauşescu după 11 Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceauşeştilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 17.12 Ibidem, p. 18-20.13 Ibidem, p. 58.

9

agravarea crizei politice şi economice pe plan mondial, dar mai ales în ţările

socialiste.Analizând faptele, liderul sovietic a formulat o concluzie generală , una simplă şi

lipsită de echivoc: “În pofida încercărilor de a camufla esenţa dictatorială a puterii sale

absolute prin tot felul de organizaţii pseudodemocratice, nenumărate “fronturi”, “consilii”,

consfătuiri, conferinţe şi aşa mai departe, acestuia îi era tot mai greu şi mai greu să facă

aceasta […] Dorinţa lui Ceauşescu de a mă convinge că în România funcţionează cel mai

democratic sistem de manifestare şi înfăptuire a intereselor şi voinţei oamenilor muncii

apărea tragicomic”.14

După cum constata Mihail Gorbaciov, sistemul de valori pe care îl promova Nicolae

Ceauşescu avea un eşafodaj propagandistic bine dezvoltat.15Ideile fundamentale ale

comunismului romanesc continuau să fie staliniste, iar Nicolae Ceauşescu le-a păstrat cu

sfinţenie până la sfârşitul vieţii, aducând modificări doar formei de organizare.

În asemenea condiţii, existenta cultului personalităţii părea firească şi chiar necesară

atât pentru liderul adulat (principalul beneficiar), cât şi pentru membrii elitei politice din

preajma conducătorului (beneficiarul de rang inferior).Pe de-o parte, grupul de adulatori îşi

exprima în cele mai diverse moduri fidelitatea faţă de Ceauşescu, în mod constant şi

public.Pe de altă parte, aceştia obţineau beneficii pe care le utilizau pentru a-şi păstra condiţia

socială dobândita, pentru a-şi satisface anumite capricii şi/sau pentru a-şi mulţumi clienţii din

sistemul de vasalitate intercondiţionată existent în mod obişnuit în societatea românească.

Cultul personalităţii a erodat întregul eşafodaj propagandistic construit în jurul lui

Nicolae Ceauşescu au fost atât în defavoarea liderului adulat, cât şi împotriva intereselor

celor care au construit şi au menţinut acel cult deoarece principiile comunismului, amintite de

Nicolae Ceauşescu ori de câte ori avea prilejul, au devenit treptat doar o enumerare rituală a

unor idei lipsite de conţinut.

Bibliografie:

Adrian Cioroianu, Pe Umerii Marx.O introducere în istoria comunismului românesc,

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005.

14Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993, p. 167-169.15 Importantă contribuţie la întărirea prieteniei şi colaborării româno-sovietice, Editura Politică, Bucureşti, 1987.

10

Catherine Durandin, Guy Hoedts, Moartea Ceauşeştilor, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2011.

Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România.Raport Final,

Bucureşti, 2006.

Gerd Ruge, Mihail Gorbaciov, Editura Doina, Bucureşti, 1993.

Importantă contribuţie la întărirea prieteniei şi colaborării româno-sovietice, Editura

Politică, Bucureşti, 1987.

Petre Opriş, Criza poloneză de la începutul anilor ’80.Reacţia conducerii Partidului

Comunist Român, Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008.

11