1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE FILOSOFIE

TEZĂ DE DOCTORAT (rezumat)

Filosofia istoriei a lui Raymond Aron

Conducător ştiiţific: Prof. dr. Gheorghe Vlăduţescu

Doctorand: Radu Lungu

Bucureşti 2009

2

3

Pentru ce “filosofia istoriei”: exemplul Raymond Aron Raymond Aron (1905-1983) îsi începe itinerarul filosofic cu afirmatia ca, fara îndoiala, “atitudinea filosofica” este particulara ca orice atitudine vitala, filosoful nefiind decât un individ printre altii : în acest sens, filosofia este “istorica”, mai ales când reflecteaza asupra “istoricitatii” atitudinilor umane în care se înscie si propia ei “pozitie” filosofica (Philosophie de l’histoire, p. 13-14). În masura în care filosofia, precum toate disciplinele umane sau « stiinte ale spiritului » (Geisteswissenschaften), este “istorica”, într-un anumit sens ea este de asemenea o “filosofie a istoriei”, cu conditia sa defineasca istoria, nu ca pe o viziune panoramica a ansamblului uman, ci ca pe o interpretare a trecutului sau a prezentului legata de o conceptie filosofica, la rândul ei “istorica”, despre existenta : astfel filosofia istoriei este o parte esentiala a filosofiei, adica, asa cum subliniaza Aron, cea dintâi îi este acesteia din urma în acelasi timp “introducere” (“momentul” comprehensiunii istoriei drept conditie de care depinde o gândire despre destinului uman) si “concluzie” (posesiunea unei doctrine despre om drept conditie de care depinde o comprehensiune a devenirii) (Ibidem). Cât despre relatia pe care filosofia istoriei o poate avea cu pratica meseriei de istoric, Aron o dezvaluie în atitudinea existentiala (înteleasa aici ca experienta traita) care consfinteste drepturile reflectiei critice asupra conditiilor în care se desfasora îndeletnicirea istorica (drepturile reflectiei critice cu privire la atitudinea istorica), teritoriu spiritual propriu filosofiei istoriei dar al carui obiect permite regasirea activitatii proprii a istoricului (si deci reîntâlnirea cu interpretarea concreta a historiei) : filosofia istoriei este deci imanenta (intrinseca) acesteia din urma, însa scapa adesea istoricului “precum muncitorului natura meseriei sale” (R.M.M. 1938, p. 444). În cele din urma, “istoria o facem întotdeauna în functie de o filosofie, altfel am ramâne confruntati cu o pluralitate incoerenta” a perspectivelor (FESSART, “Récit ”, p. 452). Orice cunoastere istorica pesupune deci o filosofie a istoriei, “suntem cu totii filosofi ai istoriei”, fiindca “filosofia istoriei” este constiinta pe care o avem despre durata noastra, nu este deci vorba despre o specialitate, ci despre o “experienta a viatii umane”, despre experienta traita (Ibidem, p. 453). Raymond Aron este gânditorul care a facut legatura între “rationalismul” francez (de inspiratie carteziana si mostenitor al Luminilor) si “neo-kantismul” german, este cel care a introdus în terminologia franceza concepte si categorii germane (comprehensiune, pluralitatea perspectivelor, spirit obiectiv, edificarea lumii istorice, reconstituirea trecutului, privilegiul retrospectivei, sens subiectiv si sens obiectiv, retrospectiune probabilista, etc.), care a zdruncinat deprinderile intelectuale franceze aflate atunci sub inflenta neo-kantismului lui Léon Brunschvicg (1869-1944) si a sociologiei pozitiviste a lui Émile Durkheim (1858-1917). Datorita caracterului de pionierat, în Franta, al modalitatii de abordare a obiectul proiectului de fata (filosofia istoriei), precum si prin complexitatea sa tematica, gândirea aroniana detine o bogatie exceptionala însa nu suficient exploitata si care necesita deci o abordare metodica. În 1984, Sylvie Mesure deplîngea lipsa unui examen sistematic si a unei evaluari riguroase a reflectiei aroniene asupra conoasterii istorice, reflectie începuta cu tezele de doctorat din 1938 (La philosophie critique de l’histoire. Essai sur la théorie de l’histoire dans l’Allemagne contemporaine <teza secundara> si Introduction à la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivité historique <teza principala>), apoi prelungita, dupa

4

razboi, în lucrari cu profil filosofic (precum Dimensions de la conscience historiques) (MESURE, Raymond Aron, p. 8-9), de asemenra în contributii, critice sau polemice, la istoria ideilor în special (precum L’opium des intellectuels, Les étapes de la pensée sociologique, Histoire et dialectique de la violence, Penser la guerre, Clausewitz), si la “stiintele spiritului” en general (precum Paix et guerre entre les nations, Essai sur les libertés). În cele din urma Sylvie Mesure constata absenta a ceea ce, prin extentie, s-ar numi o “exegeza”, adica o interpretare a ensamblului operei lui Raymond Aron prin prizma radacinile sale filosofice. Astfel, cartea postuma a Parintelui iezuit Gaston Fessard, La philosophique historique de Raymond Aron (1980), nu era decât un manuscris din multe puncte de vedere neterminat ; apoi, lucrarea lui Sylvie Mesure, Raymond Aron et la raison historique (1984), se limita la interpretarea criticii aroniene a “antinomiei Ratiunii istorice”, adica la interpretarea “deconstruirii” aroniene a “metafizicilor istoriei” reprezentate de Marx si de Spengler, deconstruire începând de la care o filosofie critica a istoriei ar fi posibila (Ibidem, p. 8, 10-11, 14-15). Contributiille personale care i-au fost consacrate de atunci, printre care The Libéral Political Scence of Raymond Aron (Rowman & Littlefield, Lanham-Maryland, 1992) de Daniel J. Mahoney, Raymond Aron. Un moraliste au temps des idéologie (Flammarion, Paris, 1993) de Nicolas Baverez, La pensée politique de Raymond Aron (P.U.F., Paris, 1995) de Stephen Launay, Raymond Aron. La démocratie conflictuelle (Michalon, Paris, 2004) de Serge Audier, desi se refera de asemenea la conceptia filosofico-istorica a lui Raymond Aron, se intereseaza, cum o arata titlurile, fie de latura biografica pigmentata de consideratii bibliografice, fie de latura filosofico-politica. În ceea ce priveste lucrarile colective, Raymond Aron 1905-1983. Histoire et politique (Commentaire / Julliard, Paris, 1985) este o culeger de marturii, de omagii si de studii consacrate lui Raymond Aron, precum si de texte de Raymond Aron, apoi Raymond Aron, la philosophie de l’histoire et les sciences sociales (colloque organisé à l’École normale supérieure de Paris, 1988, Presse de l’École normale supérieure, Paris, 1999), La politiques historique de Raymond Aron (Centre de Publications de l’Université de Caen, Caen, 1989), Raymond Aron et la liberté politique (actes du colloque international, Budapest, 6-7 octobre 2000, Édition du Fallois, Paris, 2002), Raymond Aron et la démocratie au XXIe siècle (actes du colloque international, Paris, 11-12 mars 2005, Édition du Fallois, Paris, 2007), Political Reason in the Age of Ideology. Essays in Honor of Raymond Aron (Bryan-Paul Frost and Daniel J Mahoney editors, Transaction Publishers, New Brunswick-New Jersey, 2007), desi trateza despre probleme de filosofie a istoriei, se intereseaza în primul rând de gândirea politica aroniana. De altfel, responsabilii editoriali americani ai ultimului volum constata si chiar deplâng numarul insuficient de colectii de articole erudite, mai ales în limba engleza, consacrate explorarii si explicitarii scierilor lui Raymond Aron întelese (în sens de comprehensiune) ca un tot (FROST / MAHONEY, in FROST / MAHONEY, p. 8, note 9). Se poate deci constata ca nu existe pâna în prezent nici o lucrare care sa examineze de o manira sistematica conceptia aroniana a istoriei si prelungirea ei în alte sfere ale universului disciplinelor umane. Pentru acest motiv, îmi exprim dorinta ca proiectul de cecetare sa reusesca sa adune, cel putin cu titlul de “introducere”, diferitele versante Geisteswissenschaften ale unei gândiri atente la istoria trecuta si cea “pe cale sa se faca”, ale unei gândiri orintate în permanenta spre viitor si consacrate unui dialog sustinut cu “omul si istoria” si cu spritul celor Mari.

5

Planul tezei de doctorat : prezentare si argumente Planul tezeii de doctorat se raporteaza mai întâi la etapele metodei définite de Aron drept “phenomenologica” – “descriptiva” a demersului teoretic istoric si “constitutiva” a domeniului istoriei –, el urmeaza deci înlantuirea, la nivel epistemologic, metodologic si transcendental, a celor doua procedee fundamentale istorice (“comprehensiune” si “cauzalitate”), la rândul lor legate de doua domenii notionale de unde ele îsi trag comprehensibilitatea si inteligibilitatea (“ensemblu” si “devenire”) (Sectiunea A, Partea 1 – “EDIFICAREA LUMII ISTORICE”). De îndata ce demersul de “reconstituire” a “lumii istorce” în propria-i structura (pluralitate si totalitate) este elaborat, aceasta “recostruire” trebuie “delimitata”, la nivel epistémologic si transcendental, în exercitiul “objectivitatii”, dincolo de “relativitatea” perspectivelor (Sectiunea A, Partie 2 – “ISTORIE SI OBIECTIVITE”). Problema objectivitatii istorice ne trimite la nivelul philosofic al cautarii “adevarului”, pentru ca “obiectivitate nu semnifica impartialitate, ci universalitate” (Philosophie de l’histoire, p. 9) (Sectiunea A, Partie 3 – “ISTORIE SI ADEVAR”). Gândirea aroniana este de doua ori critica, analitic transcendentala si delimitându-se prin “dialoguri” si “schimburi” permanente, fie cu “stiintele spiritului” (Geisteswissenschaften), fie cu spiritele de seama si doctrinele lor (Sectiunile B, C et D). Aceste fire conducatoare si aceste multiple valente atribuie “gândirii aroniene” “unitate”, “originalitate” si “actualitate” (Sectiunea E).

6

Niveluri teoretice de abordare Nivelurile teoretice de abordare se refera mai ales la contributiile cu vocatie filosofica ale lui Raymond Aron, dar ele pot jalona, de o maniera nu întotdeauna explicita, celelate lucrari ale sale. Aron arata, cu ocazia sustinerii celor doua teze ale sale (1938), ca scopul tezei centrale, Introduction à la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivité historique, nu este de a constitui o metodologie, ci de a defini o teorie transcendentala a cunoasterii istorice (generalitati iesite din analiza fundamentelor cunoasterii istorice) ; apoi – si numai dupa acest demers critic de “aplanare” a terenului (de pregatire a terenului) pe care îl reprezinta Philosophie critique de l’histoire. Essai sur une théorie allemande de l’histoire (o critica care scoate în evidenta esecul “criticii ratiunii istorice”) si cea mai mare parte din Introduction à la philosophie de l’histoire (o critica sau analiza transcendentala) – de a pune (la sfârsitul tezei centale) “veritabila chestiune a filozofiei istoriei” care este cea pe care omul si-o pune asupra semnificatiei propriei sale deveniri si proprilui sau destin (destinée) (R.M.M. 1938, p. 444 ; FESSARD, op. cit., p. 454). În acest fel, demersul filosofic, astfel cum Aron îl descrie si îl dezvolta în Introduction, urmareste în mod simultan trei planuri sau niveluri de cercetare (Philosophie de l’histoire, p. 11). Aceasta concomitenta de ordin metodic rezulta dintr-o constatare filosofica : mai întâi, epistemologia si critica, în qualitate de reflectie asupra actului stiintei si de descriere a realitatii istorice si a cunoasterii pe care o avem despre aceasta realitate, nu pot fi separate în mod riguros (Ibidem, p. 11), precum a spus-o deja Georg Simmel (1858-1918) (Philosophie critique, p. 18). Apoi, critica, care este negarea unui dogmatism anterior si pregateste o filosofie noua (Ibidem, p. 23), nu este niciodata anterioara filosofiei sau autonoma (Philosophie de l’histoire, p. 53), de fapt ea succede întotdeauna ontologiei (Ibidem, p. 378), si, cel putin când este vorba de stiintele morale, ea nu înlocuieste si nici nu evita “deciziile filosofice” (Philosophie critique, p. 291). În sfârsit, reflectia asupra constiintei istoriei este sursa atât a filosofiei cât si a metodologiei, pentru ca aceeasi întrebare stapâneste atât pe una cât si pe alta (“în ce fel individul parvine sa cuprinda totalitatea umana?”) (Philosophie de l’histoire, p. 54). Altfel spus, reflectia asupra istoriei constituie “introducerea” filosopfiei (adica “trebuie înteleasa istoria pentru a gândi destinul uman”) (Ibidem, p. 14) si trimite la epistemologia istoriei. În privinta aceluiasi subiect al împreunarii de planuri aplicate “criticii ratiunii istorice” (precum o concepeau neo-kantienii germani), Aron se întraba daca este vorba de “metodologie” sau de “teoria cunoasterii” (Philosophie critique, p. 17). În 1965, cu ocazia unei serii de conferinte tinute în Scotia, la Universitatea din Aberdeen, Aron nu consimteste la o separare radicala între “filosofia istoriei” si “teoria” (logica, epistemologia sau critica) cunoasterii istoriei (Leçons, p. 509). Planul epistemologc si metodologic Voi încerca sa-l urmez pe Raymond Aron si sa arat, atât cât se poate, distanta relativa între nivelul epistemologic sau “gnoseologic” (Histoire, p. 157) si nivelul metodologic al ilustrarilor (exemplificarilor) logice concrete. La începutul parcusului sau intelectual, în 1938 (în Introduction à la philosophie de l’histoire), Aron nu-si propune sa examineze metodele speciale (“metodologia istoriei”, procedeele concrete si efective ale cercetarii istorice) (R.M.M. 1938, p. 444 ; FESSARD, op.

7

cit., p. 454), ci sa enunte propozitiile cele mai generale începând de la care, ulterior, s-ar putea dezvolta o metodologie concreta (Philosophie de l’histoire, p. 11). Cea mai mare parte a lucrarii tine de o “teorie a stiintei” (paragrafele consacrate “comprehensiunii”, “cauzalitatii”, discernerii “ensemblurilor” spatiale sau temporale, reconstituirilor globale) (Ibidem, p. 11), de o “teorie a cunoasterii <savoir>” istorice (Ibidem, p. 12), termene folosite aici de Aron în sens de “descriere a cunoasterii” istorice, de demers “descriptiv” sau “phénomenologic” (Ibidem, p. 10, 12). În ceea ce priveste “procedeele fundamentale ale gândirii istorice”, “comprehensiunea” si “cauzalitatea”, Aron subliniaza faptul ca, “din punct de vedere epistemologic, noi cautam sa facem distinctia între demersurile riguros obiective, supuse numai regulilor logicii si probabilitatii, si demersurile subiective, care exprima o individualitate si o epoca” (Ibidem, p. 12). În privinata comprehensiunii (în sensul german neo-kantian de verstehen), Aron prevede constituirea domeniilor comprehensiunii si schitarea unei “logici a comprehensiunii” (Ibidem, p. 60). Fata de causalité si de organizarea raporturilor necesare (conform „schemei logice” weberiene de probabilitate retrospectiva), Aron considera drept formale chestiunile relative la notiunea “logica” de cauzalitate istorica (Ibidem, p. 197, 201-203; Étapes, p. 512-513). Apoi, ideea de “limite ale objectivitatii”, din punct de vedere epistemologic, îsi îndreapta critica contra “pozitivismului” (Philosophie de l’histoire, p. 12), acesta din urma înteles în sens de “realism”, cel al lui Leopold von Ranke (1796-1886), care pretindea ca istoricul descrie “ceea ce s-a întâmplat realmente”, wie es engentlich gewesen ist (formula celebra extrasa din lucrarea Zur Geschichte der germanischen und romanischen Völker, 1824, si redactata ca reactie contra metafizicii hegeliene a istoriei). În concluzie, referitor la si contra lui François Simiand (1873-1935), Aron sublineaza diferenta între epistemologie si metodologie, entre precepte de o importanta generala, parte integranta a oricarei logici (aici cauzale), si precepte speciale, reflectare a structurii proprie unei realitatii (aici economice) (Ibidem, p. 268-269). Desi nu este deci întotdeauna usor de facut diferenta între epistemologie et metodologie, ca si Aron voi stabili o diferenta între planul epistémologic al procedeelor fundamentale si al delimitarii obiectivitatii istorice si planul metodologic al ilustrarilor logice concrete, între ceea ce Aron numeste “épistémologiquement vrai” (adevarat din punct de vedere epistemologic, aici în sens de realite istorica) si “méthodologiquement utile” (util din punct de vedere metodologic, aici în sens de pratica historienne, a istoricilor) (“Épistémologie”, p. 1341). Planul transcendental (sau critic) Mai întâi, Aron sublineaza faptul ca “pentru stiintele morale sau sociale, simpla observare dovedeste ca metoda folosita si conceptele utilisate variaza în functie de filozofiile la care adereaza istoricii” (Philosophie critique, p. 289). Regasim ideea de “limite ale obiectivitatii” si pe plan transcendental : pentru Aron, “chestiunea critica sau transcendentala” se confunda cu chestiunea limitelor obiectivitatii, cea de-a doua chestiune înlocuind chestiunea neo-kantiana a conditiilor de posibilitate a unei stiinte istorice (Philosophie de l’histoire, p. 10), a conditiilor în care relatiile inteligibile comporta o verificare (Philosophie critique, p. 279). Aceasta problematica deschide însa vasta discutie cu privire la compatibilitatatea între structura obiectului istoric si “analiza

8

transcendentala” (asa cum Immanuel Kant a aplicat-o stiintelor naturii), critica susceptibila sa desprinda postulatele si ipotezele despre care istoricii nu au mai deloc constiinta (Philosophie de l’histoire, p. 10, 12). Mersul gândirii desenat si parcurs de catre Aron, în Introduction à la philosophie de l’histoire, este acela care, plecând de la formele cele mai simple ale comprehensiunii, ajunge deci, nu la o metodologie a istoriei, ci la o “teorie transcendentale a cunoasterii istorice” care are drept consecinta depasirea în acelasi timp a determinismului necesar promovat de catre sociolog si a singularitatii evenimentului scoasa în evidenta de catre istoric : de altfel, insista Aron, “generalitatea care este incontestabila ar trebui sa fie generalitatea analizelor fundamentale” (R.M.M. 1938, p. 444 ; FESSARD, op. cit., p. 454), generalitatea în caliate de “fundament”, generalitate iesita din analiza trenscendentala. Plecând deci de la o “descriere a cunoasterii”, de la o “teorie a stiintei”, sau “teorie a cunoasterii <savoir>” (Philosophie de l’histoire, p. 11-12), sau “teorie a cunoasterii istorce <care> este o logica a cunoasterii <savoir>” (Ibidem, p. 379) – “teorie logica a istoriei” unde cele doua teme fundamentale ale comprehensiunii si cauzalitatii “colaboreaza” (Ibidem, p. 201) –, Aron ajunge, prin intermediul unei analize transcendentale punând accentul pe constructia faptului istoric (alegere si selectie), la reconstructia trecutului, la “disolutia obiectului”, la istoricitatea cunoasterii istorice (Ibidem, p. 11, 13), la o “teorie a réalitatii”, la o “descriere a realitatii” care formuleaza limitele obiectivitatii (Ibidem, p. 10-12), la o “teorie transcendentale a cunoasterii istorice” (R.M.M. 1938, p. 444 ; FESSARD, op. cit., p. 454), si, ca urmare, la o “anumita maniera de a filosofa” asupra istoricitatii istoricului si a filosofului care gândeste istoria (Philosophie de l’histoire, p. 12), atitudine filosofica care tinteste punctul central al unei “teorii a istoriei” care ar fi o “filosofie a omului” (Ibidem, p. 10, 379). Aron revine asupra subiectului în 1972 si subliniaza faptul ca, în Introduction, a aplicat chestiunile kantiene la cunoasterea istorica interpretata dupa traditia hermeneutica germana (Droysen, Dilthey), ca el rationa, nu ca un logician (precum positivistii logici sau analistii anglo-saxoni), ci în rapport cu “teoria cunoasterii” (Leçons, p. 35). De altfel deja în 1938, Aron arata ca logica sistematica a lui Heinrich Rickert (1865-1936) este intermediara între teorie cunoasterii si logica stiintelor (Philosophie critique, p. 154). Planul filosofic (ontologic si axiologic) Cercetarea filosofica, “ratiunea de a fi” a tezei principale, Introduction à la philosophie de l’histoire, se afla la originea demersurilor anterioare, “descrerea cunoasterii” si “analiza transcendentala” (Ibidem, p. 12). Pe un plan “superior” filosofic, lucrarea tocmai mentionata conduce deci la o “filosofie istorica”, adica la o filosofie supusa la rândul ei istoricitatii, filosofie care se opune “rationalismului scientist” (“iluziilor” scientistilor care aplica raporturilor dntre teoria si practica politica sau morala schema tehnicii, industriale sau medicale), care contesta în acelasi timp pretentiile “pozitivismului” (Ibidem, p. 13, 406), “iluzia pozitivista sau realista” promovata de catre Durkheim (Étapes, p. 391-392). Aceasta atitudine folosofica îsi pune “veritabila intrebare a filosofiei istoriei”, accea de a sti “ce semnifica pentru om propria lui devenire” si “care este destinul <destinée> sau” (R.M.M. 1938, p. 444 ; FESSARD, op. cit., p. 454). Aron urmareste mai întâi nivelul ontologic al unei doctrine despre om, al unei “filosofii despre om” vazut în calitate de “fiinta istorica” (Philosophie de l’histoire, “ L’homme et l’histoire ”, p. 403-437), ontologie practica sau conceptie despre om pe care câtiva

9

cercetatori, precum Philippe Raynaud, o considera ca o “filosofie a existentei istorice qvasi existentiale” (RAYNAUD, in COMMENTAIRE 1985, p. 217). Interpretând o dedicatie primita de la Jean-Paul Sartre, Aron arata ca, în vocabularul fenomenologic sartrian, analiza practicata de Sartre, în L’être et le néant (1943), era o « analiza ontologica”, în timp ce analiza istoriei facuta de Aron în Introduction à la philosophie de l’histoire (1938) era « ontica”, era « esenta unui domeniu particular al realitaii umane, adica domeniul istoric” (Spectateur engagé, p. 59). Apoi, nivelul axiologique est acela al conservarii drepturilor unei “axiomatice a valorilor”, inaccesibila în fapt (en fait), dar care subsista cu titlul de idée (Philosophie critique, p. 16), constructie ipotetica sau formala sprijinita pe întrebuintarea metodologico-operatoare (usage opératoire) a principiului de posibilitate a valorilor universal valabile. “Discutiile autentic filosofice” vizeaza, conforme perspectivei aroniene, istorismul, relativitatea valorilor, raportarea conoasterii istorice la actualitate, relatia între cunoastrea istorica si istoricitatea omului (“Epistémologie”, p. 1349).

10

Etapele gândirii filosofico-istorice aroniene 1938 : Introduction à la philosophie de l’histoire 1946-1961 : Dimensions de la conscience historique (volum cere reuneste articole scrise între 1946-1960). 1966-1967 : Histoire et dialectique de la violence (critica lucrarii Critique de la raison historique <1960> de Jean-Paul Sartre) 1972-1974 : doua cursuri pronuntate de catre Raymond Aron la Collège de France în 1972-1973 (“De l’historisme allemand à la philosophie analytique de l’histoire”) si 1973-1974 (“L’Edification du monde historique”), reunite în cartea postuma Leçons sur l’histoire (1989). 1981-1983 : ultima reflectie aroniana asura lgaturii între problematica cunoasterii istorice si problematica existentei istorice, interogari care presara ultimele lucrari ale lui Raymond Aron, Le spectateur engagé (1981) si Mémoires (1983).

* Dar conceptia filosofico-istorica aroniana se prelungeste în lucrari nu în special filosofice carora le facem o prezentare selectiva pe universuri spirituale : “Istorie” : République impériale. Les États-Unis dans le monde 1945-1972 (1973). “Istoria gândirii” : La philosophie critique de l’histoire. Essai sur la théorie de l’histoire dans l’Allemagne contemporaine (1938), Machiavel et les tyrannies modernes (culegerere postuma de texte inedite sau deja publicate, cea mai mare parte dinaintea sfârsitului celui de-al doilea razboi mondial) (1993), Les étapes de la pensée sociologiques (1967), Penser la guerre, Clausewitz (1976). “Critica ideologica” : Marxismes imaginaires. D’une sainte famille à l’autre (culegere de texte din 1946, 1956, 1964, 1968) (1970), L’opium des intellectuels (1955), Polémiques (culegere de texte din 1949-1954) (1955), Marxisme de Marx (curs universitar din 1962-1963) (carte postuma, 2003) “Sociologie politica” : Dix-huit leçons sur la société industrielle (curs universitar, 1955-1956) (1962), La lutte de classes (curs universitar, 1956-1957) (1964), Démocratie et totalitarisme (curs universitar, 1957-1958) (1965), Les désillusions du progrès (1969). “Teorie politica” : Introduction à la philosophe politique. Démocratie et révolution (curs universitar, 1952) (carte postuma, 1997), Essai sur les liberté (1965). “Relatii internationale si teoria relatiilor internationale” : Le grand schisme (1948), Les guerres en chaîne (1951), Paix et guerre entre les nations (1962).

11

“Pamflete” politice si ideologice : De Gaulle, Israël et les Juifs (1968), în Essais sur la condition juive contemporaine (carte postuma, 1998), La révolution introuvables (1968).

12

Concluzie În loc de concluzie, aş doris să termin – printr-un fel de Delenda Carthago coerentă cu „discursului” pe care-l încheie – „scandând” aceste „vorbe” ale lui Raymond Aron care ritmează, încă de la începutul ei, contribiţia de faţă:

« […] le véritable problème philosophique ne concerne pas l’établissement scientifique des faits, mais la reconstitution du passé » / « De ce point de vue, que les historiens négligent, la philosophie de l’histoire, qui est d’abord une réflexion critique sur les conditions du travail historique, finit par rejoindre une interprétation concrète de l’histoire » / « Elle est donc immanente à l’activité propre de l’historien ; mais elle échappe souvent à celui-ci, comme à l’ouvrier la nature de son travail » (R.M.M., 1938, p. 444).

Pentru Raymond Aron, orice „atitudine vitală” (existenţială) este particulară, „atitudinea filosofului” precum „atitudinea istoricului” întâlnindu-se pe teritoriul comun al reflecţiei critice asupra condiţiilor particulare ale muncii de istoric, asupra activităţii proprii a istoricului. Toate aceste „drepturi ale reflecţiei”, aceste „drepturi ale filosofiei” sunt cele care, în cele din urmă, fac ca orice cunoaştere istorică să presupună o filosofie a istoriei care să ne ajute să depăşim pluralitatea perspectivelor: astfel, „noi suntem cu toţii filosofi ai istoriei”, în sensul experienţei trăite şi nu al unei specialialităţi. Din „cercul virtuos” al istoricităţii omului şi a gândirii sale trebuie ieşit prin „antrenarea” gândirii istorice la ideea unei inteligibilităţi (a unui element sensibil) imanente (intrinsece) realităţii complexe a lumii istorice, precum şi la „schema” filosofică a „Ideii Raţiunii” ca „destinaţie a omului”. Astfel, deşi există un incontestabil progres al ştiinţei istorice, succesul filosofiei istoriei se explică prin refuzul de a ignora sensul unei deveniri care atinge substanţa însăşi a umanităţii. Bineînţeles, această Idee a Raţiunii de ispiraţie kantiană, aceste valori ale umanismului cuprinzător, această construcţie formală sau „axiomatică a valorilor” inaccesibilă în fapt dar dăinuind de drept (cu titlul de principii transcendentale şi nu reale), această idee a unităţii istoriei umane situează propria sa împlinire („sfârşitul fericit”) mult mai departe decât orizontul politic, la orizontul ultim al umanităţii. Desigur, acest „dincolo” nu se referă la o oarecare metafizică, el constituie formal orizontul acţiunii umane şi al interpretării istorice, el trebuie să însoţească gândirea istorică (historienne), şi să orienteze – cu titlul de reper „regulativ” (germ. regulativ) sau de „maximă regulatoare” a cercetării istorice – demersurile spre interpretări departe de „relativitatea pur şi simplu”. Istoria ştiinţă (histoire savoir), ca de fapt toate ştiinţele umane, riscă, prin metodă sau supusă fiind disciplinei (exigenţei) propriilor sale principii, să ignore Raţiunea, or, dincolo de progresele disciplinei istorice, ea trebuie întotdeauna să aibă în minte faptul că Raţiunea (Vernunft) este capacitaea, libertatea şi efortul omului de a transcende „empirica <sa> fiinţă”, experienţa sa trăită, tragicul situaţiei sale istorice:

« Ces catastrophes <le nazisme, le stalinisme> sont dernière nous et, plus que jamais, par-delà les drames, je conserve ma foi dans une certaine idée de la destination humaine » (Sociétés modernes / 1966, p. 291).

Ieşind din nivelul transcendental şi filosofic al discuţiei, şi vorbind de raportul între o anumită teorie a istoriei şi practica înfăptuită de istoric (historienne), Raymond Aron afirmă credinţa sa că savanţii sau cercetătorii – chiar dacă ei nu îşi vor schimba metoda de lucru – vor continua „meseria <lor> de istoirc” (Marc Bloch) sau „să facă istorie” (Michel de Certeau) „cu o mai bună conştiinţă” (avec meilleure conscience). Această meilleure conscience aroniernă este conştiinţa istorică obişnuită cu discuţiile calme (în afară de orice „exclusivism”) despre obiectivitatea şi relativitatea cunoaşterii istorice, despre sensul istoriei umane, deci cu eforturile de

13

conceptualizare, fie ea specifică sau vrându-se universală. Pe tema incomprehensiunii care poate exista între istorici şi filosofi atunci când ei trateaza probleme ale istoriei, Raymond Aron exclude orice autoritate venind dintr-o parte sau cealaltă, pentru că ne putem angaja într-o anumită activitate ştiinţifică fără să fim totuşi obligaţi să reflectăm asupra ei, pentru că filosofia nu este nici ea obligată să accepte ca singură legitimă o anumită prectică istorică (historienne). Chiar şi în sens logic sau epistemologic, dacă istoricii nu sunt întotdeauna conştienţi despre ceea ce fac, filosoful nu are nici o putere sau ascendent intelectual ca să le zică ceeea ce au de făcut. Totuşi, aşa cum arată Henri-Irénée Marrou, sănătatea unei discipline ştiinţifice, aici ştiinţa istorică, cere o anumită „nelinişte metodologică”, de fapt aceeaşi ca neliniştea filosofică a istoricului, poate ideal, conceput de Raymond Aron:

« En fait, il ne manque pas d’historiens qui s’efforcent de comprendre les existences vécues par les autres sans s’interroger sur celle qu’ils vivent eux-mêmes. Il ne manque pas de politiques qui ne mettent pas en relation leur métier avec le sens ultime qu’eux-mêmes ou la collectivité donnent aujourd’hui à leur existence. En droit, l’exploration du passé ne se sépare pas de la prise de conscience de soi-même, en droit l’action n’est humaine qu’à la condition de se situer elle-même dans le cours des événements et par référence aux objectifs suprêmes. La réciprocité entre la rencontre avec l’autre et la découverte de soi est donnée dans l’activité même de l’historien. La réciprocité entre la connaissance et l’action est immanente à l’existence non de l’historien, mais de l’homme historique. Max Weber interdisait au professeur de prendre parti dans les querelles du Forum, à l’intérieur de l’Université, mais il ne pouvait pas ne pas considérer l’action, au moins par la parole ou par la plume, comme l’aboutissement de son travail » (« Introduction », p. 10).

Precum, pe plan politic, putem vorbi mereu despre o opoziţie între „idealişti” şi „realişti”, antinomie pe care teoria politică aroniană vrea să o depăşească printr-o „morală a înţelepciunii”, există, pe plan filosofic, o nouă „ceartă a Vechilor şi Modernilor” – conflict pe care Schelling îl definea ca opoziţie de philosofii, a Vechilor şi a Timpurilor moderne, ca reprezentări a unei viziuni an-istorice şi a unei viziuni istorice a lumii (acest mic memento aparţine lui Heinrich Rickert) (Philosophie critique, p. 153, note 1 <complétée par Sylvie Mesure>) –, de data aceasta sub forma unui „cerţi (conflict) al filosofiilor istoriei”, pe care o „a cincea filosofie a istoriei” de inspiraţie kantiană şi néo-kantiană (tradiţie unde se află gândirea aroniană) ar depăşi-o prin „articularea elementelor ne-dogmatice ale raţionalismului, voluntarismului şi fenomenologiei” (FERRY, Système, p. 216-222, 232). Cât despre o ceartă a ştiiţelor umane care încă durează, trebuie să ieşim printr-un dialog deschis, prin „dialogurile” pe care trebuie să le întreţină „ştiinţele particulare ale lumii spiritului” (antropologice, culturale, sociale) (Geisteswissenschaften), pentru că – aşa cun subliniază Wilhelm Diltey – „prin reuniunea lor se vor apropia puţin câte puţin de o rezolvare acele dintre problemele sociologiei, ale filosofiei spiritului şi ale istoriei cărora, în orice caz, o asemenea soluţie le este accesibilă” (DILTHEY, Introduction, p. 146, traduction revue par Sylvie Mesure dans Philosophie critique, p. 29 <et 30>, note 2). În rezumat, reamintesc că Introduction à la philosophie de l’histoire, plecată de la dilogul dintre istorie si filosofie, se deschidea către dialogul pe care “teoria istoriei” îl întreţine cu sociologia şi politica (sau sociologia politică şi teoria ei), către reflecţia istorică prelungită în sensul unui dialogue fructuos între disciplinele umane. Astfel, gândirea filosofica aroniana, în care temele dezbatute în Introduction à la philosophie de l’histoire sunt mereu prezente (rasfrânte în mod direct sau subîntelese), se regaseste practic în toate contributiile lui Raymond Aron, fie de epistemologie a istoriei, fie de introducere la o teorie actiunii, fie de istorie (critica) a gândirii, fie de sociologie politica si de politica inernationala, dar mai cu seama în cautarea permanenta a unui sens

14

al istoriei umane. Mă alătur deci acestei formulări aroniene:

« Je dirais donc que la fonction suprême est celle de l’historien, à condition évidemment que celui-ci soit d’abord un économiste, ensuite un sociologue et enfin un philosophe (Lutte, p. 309).

În ceea ce priveşte Raymond Aron, “opera” sa şi “personalitatea” sa reprezintă exemple privilegiate sau modele de referinţă. Mai întâi este vorba de “paradigma” aroniană: edificată pe o riguroasă“arhitectonică” conceptuală, ea “introduce” la “filosofia istoriei”, adică se interesează de temele majore ale acesteia din urma. Dar, înainte de toate, “omul” Raymond Aron fascinează, în exercitiul (practica) unei “asceze” (austerităţi intelectuale) având drept scop “dialogul” în stil susţinut şi “angajamentul” în serviciul adevărului. Este vorba deci despre ceea ce Raymond Aron aprecia cel mai mult la Max Weber: „unitatea omului şi a operei”, fiindcă – aşa cum Raymond Aron „interpretează” profunzimea gândirii weberiene – „istoricul care întreabă trecutul are dreptul să se angajeze în mod total în chestiunile pe care le pune” (Sociologie allemande, p. 85). „Cred că am ajuns la esenţial”, adică la adevăr, ar fi fost concluzia, chiar dacă circumstanţială, spusă Raymond Aron, câteva clipe înainte de a-şi da duhul (apud BAVEREZ, Raymond Aron, p. 12).

15

BIBLIOGRAFIE selectivă (1) Scrieri ale lui Raymond Aron

Dimensions (avant 1961) = Dimensions de la conscience historique, recueil d’essais (dont une partie parus d’abord à l’Étranger, en anglais), Plon, Paris, 1961. Histoire (1966-1967) = Histoire et dialectique de la violence (cours universitaire de 1966-1967 revu par Aron), Gallimard, Paris 1973. Leçons (1972-1974) = Leçons sur l’histoire (cours de 1972-1973 et 1973-1974 au Collège de France), livre posthume, Editions de Fallois, Paris 1989 ; réédition : Livre de Poche / “Biblio Essais” n° 4136 (1991). Philosophie critique (1938) = La philosophie critique de l’histoire. Essai sur une théorie allemande de l’histoire, Vrin, Paris 1938 ; réédition (d’après Vrin, Paris 1969) : Seuil / “Points Essais” n° 18 (1970). Philosophie de l’histoire (1938) = Introduction à la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivité historique, Gallimard, Paris 1938 ; réédition : nouvelle édition revue et annotée par Sylvie Mesure, Gallimard / “Tel” n° 58, Paris 1986. Mémoires (1983) = Mémoires. 50 ans de réflexion politique, Julliard, Paris, 1983 ; réédition : Robert Laffont, Paris, 2003 (avec une Préface de Tzvetan Todorov). Spectateur engagé (1981) = Le spectateur engagé (livre d’entretiens avec Jean-Louis Missika et Dominique Wolton qui ont écrit l’Introduction, Raymond Aron concevant les Conclusions), Julliard, Paris 1981 ; réédition : Presses Pocket n° 2152 (1992).

16

BIBLIOGRAFIA selectivă (2) Lucrari consacrate lui Raymond Aron

ACTES, Budapest 2000 (in) = Raymond Aron et la liberté politique (Actes du colloque international de Budapest, octobre 2000), Éditions de Fallois, Paris, 2002. ACTES, Paris 2005 (in) = Raymond Aron et la démocratie au XXIe siècle. Centenaire de la naissance de Raymond Aron (Actes du colloque international de Paris, mars 2005), Éditions de Fallois, Paris, 2007. AUDIER = Serge AUDIER : Raymond Aron. La démocratie conflictuelle, Michalon, Paris, 2004. BAVEREZ, Raymond Aron = Nicolas BAVEREZ : Raymond Aron. Un moraliste au temps des idéologies, Fayard, Paris, 1993. CAHIERS, Cæn 1989 (in) = La philosophie politique de Raymond Aron, Cahiers de philosophie politique et juridique de l’université de Cæn, n° 15, Cæn, 1989. COLLOQUE, E.N.S. 1988 (in) = Jean-Claude CHAMBOREDON (éditeur) : Raymond Aron, la philosophie de l’histoire et les sciences sociales (Colloque organisé en 1988 à l’École normale supérieure), Éditions Rue d’Ulm / Presse de l’E.N.S., Paris, 1999. COMMENTAIRE, 1985 (in) = Raymond Aron (1905-1983). Histoire et politique, numéro entièrement consacré à Raymond Aron de la revue Commentaire, volume 8, n° 28-29, Commentaire / Julliard, Paris 1985. Condition historique (1970) = De la condition historique du sociologue (leçon inaugurale au Collège de France prononcée le 1er décembre 1970), Gallimard, Paris, 1971. FESSARD, Raymond Aron = Père Gaston FESSARD : La philosophie historique de Raymond Aron, préface de Jeanne Hersch, Julliard, Paris, 1980. FESSARD, « Récit » = Père Gaston FESSARD : Récit de la soutenance de 1938 (in La philosophie historique de Raymond Aron, Julliard, Paris, 1980, p. 34-49) ; repris dans l’Introduction à la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivité historique, la nouvelle édition de 1986, « Annexes », p. 444-457. FROST / MAHONEY = Bryan-Paul FROST and Daniel J MAHONEY editors : Political Reason in the Age of Ideology. Essays in Honor of Raymond Aron, Transaction Publishers, New Brunswick (New Jersey), 2007. JUDT = Tony JUDT : The Burden of Responsibility : Blum, Camus, Aron and the French Twentieth Century, Chicago University Press, Chicago, 1998. LAUNAY = Stephen LAUNAY : La pensée politique de Raymond Aron, P.U.F. / « Recherches politiques », Paris, 1995. MAHONEY, Raymond Aron = Daniel J. MAHONEY : The Liberal Political Science of

17

Raymond Aron : A critical Introduction, Rowman § Littlefield Publishers, Lanham, 1992 / Le libéralisme de Raymond Aron, traduction Laurent Bury, Éditions de Fallois, Paris, 1998. MARROU, « Tristesse » = Henri-Irénée MARROU (sous le pseudonyme de H. Davenson) : « Tristesse de l’historien », compte rendu de l’Introduction à la philosophie de l’histoire de R. Aron, in Esprit, n° 79, Paris, avril 1939, p. 11-47. MESURE, Raymond Aron = Sylvie MESURE : Raymond Aron et la raison historique, Vrin, Paris, 1984. R.M.M. 1938 = compte rendu de la soutenance de thèse de Raymond Aron dans la Revue de métaphysique et de morale (juillet 1938, p. 28-31), repris dans l’Introduction à la philosophie de l’histoire, . Essai sur les limites de l’objectivité historique, la nouvelle édition de 1986, “Annexe”, p. 441-445.

18

19

TABLE DES MATIÈRES (Tabla de materii a tezei de doctorat) Avant-propos (par Gheorghe Vlăduţescu de l’Académie Roumaine) NOTE explicative INTRODUCTION Le pourquoi de la « philosophie de l’histoire » : l’exemple Raymond Aron Plan de cette contribution (présentation et arguments) Niveaux d’approche théorique dans la pensée philosophique aronienne Le plan épistémologique et méthodologique (approche « gnoséologique »

et illustrations logiques concrètes) Le plan transcendantal (approche critique ou analytique) Le plan philosophique (approche ontologique et axiologique) Les étapes de la pensée philosophico-historique aronienne

Section A Raymond Aron et la problématique d’une théorie de l’histoire

1re Partie – L’ÉDIFICATION DU MONDE HISTORIQUE : La reconstruction (reconstitution) du passé (regard épistémologique, méthodologique et transcendantal)

I. ÉVIDENCE : « Propositions générales » de méthodologie historique (les données ou les documents ; les faits historiques) I. 1. De l’analyse critique des sources à l’établissement des faits historiques I. 2. De l’établissement des faits à la re-construction d’un événement historique individuel ou collectif La « traduction conceptuelle » et la « sélection élémentaire » (l’unité du

fait historique) Le choix du cadre d’étude et la « sélection historique » des faits II. INFÉRENCE : Sur une description et une théorie logique de la connaissance historique (procédés historiques fondamentaux ; concepts et catégories historiques) II. 1. Intellection compréhensive II. 1. 1. Conscience La conscience de soi La conscience étrangère La conscience historique II. 1. 2. Connaissance La connaissance de soi

7 9 11 11 13 13 14 16 17 18 23 25 25 26 27 27 31 34 34 34 35 35 36 36

20

La connaissance d’autrui L’esprit objectif La connaissance historique II. 1. 3. Compréhension La compréhension de soi La compréhension d’autrui La compréhension historique

a) La compréhension des hommes ou des acteurs historiques (l’intentionnalité ou la rationalité)

b) La compréhension des idées (l’autonomie des univers spirituels) c) La compréhension des faits ou des événements historiques

Les limites et les difficultés de la compréhension historique (la pluralité des perspectives et la pluralité des interprétations)

Compréhension et Causalité II. 2. Intellection explicative II. 2. 1 Causalité La causalité naturelle La causalité sociologique La causalité historique II. 2. 2. Causalité, Contingence, Hasard II. 2. 3. Les « grands hommes » II. 2. 4. Causalité et Responsabilité historique II. 2. 5. Déterminisme historique II. 2. 6. Les limites de la causalité historique et de l’objectivité de la connaissance historique II. 2. 7. Causalité et Compréhension II. 3. Ensembles historiques II. 4. Devenir et « Sens de l’histoire » II. 4. 1. Devenir et Temps historiques II. 4. 2. Le « sens de l’histoire »

2e Partie – HISTOIRE et OBJECTIVITÉ : Sur une théorie transcendantale de la connaissance historique (regard épistémologique et transcendantal)

Histoire et histoires Les deux histoires (l’histoire-réalité et l’histoire-science, réalité et savoir) Les territoires de l’histoire L’histoire des idées (les « histoires spéciales », ou « spécialisées », ou

« spécifiques ») L’histoire des faits (l’histoire empirique ou l’« histoire événementielle ») L’histoire totale et la « fin de l’histoire » Histoire et Théorie Historicité de l’historien Objectivité historique

38 39 39 41 42 42 43 43 47 48 49 51 54 54 54 57 58 62 64 65 69 76 77 79 87 87 89 95 97 97 100 100 106 108 112 115 117

21

L’objectivité de la connaissance historique Les limites de l’objectivité historique Le dépassement de l’objectivisme historique Relativité historique La relativité de la connaissance historique (le danger de la « dissolution de l’objet ») Les limites du relativisme historique (le dépassement de l’historisme)

3e Partie – HISTOIRE et VÉRITÉ : Sur une philosophie de l’histoire et une philosophie de l’action historique (regard philosophique : philosophico-historique et philosophico-politique)

La conception trinitaire de « l’homme et l’histoire » « L’homme dans l’histoire » : choix et action politique « L’homme historique » : décision (acte décisif) et engagement politique « L’histoire de l’homme » : la quête de la vérité La Valeur de Vérité (« une idée de la Raison ») Vérité et Liberté (quête de la vérité et conquête de la liberté) Liberté et Temporalité (« la liberté dans la temporalité »)

Section B Philosophie de l’histoire et Sciences de l’esprit

Histoire et Philosophie Histoire et Philosophie de l’histoire Philosophie de l’histoire et Philosophie (et anthropologie philosophique) Philosophie de l’histoire et Idéologie(s) (les « religions séculières ») Philosophie de l’histoire et Religion Vision judéo-chrétienne et Philosophies traditionnelles de l’histoire Aron et la Providence (la « vocation universelle ») Aron et l’Athéisme (la « ruse de la raison » et le rationalisme aronien) Aron, la Judéité et le Judaïsme Philosophie de l’histoire et Sociologie Histoire et Sociologie Philosophie de l’histoire et Théorie sociologique La responsabilité sociale du philosophe Le « social » dans la pensée aronienne Philosophie de l’histoire et Psychologie Philosophie de l’histoire et Politique Philosophie de l’histoire et Philosophie de la politique (ou « théorie politique » et « théorie des relations internationales ») L’autonomie et la primauté du politique

117 118 121 123 123 124 133 135 136 138 141 143 150 154 159 159 166 166 174 174 174 175 177 179 179 182 185 186 188 190 190 192

22

Pensée philosophique et pensée politique Influences (l’« ascendance » théorique de la pensée politique aronienne) Le « réalisme » aronien Contributions aroniennes à la pensée politique Liberté(s) et Égalité Réformisme (libéralisme politique) ou Révolutionnarisme ; « droite » ou « gauche » Le « spectateur engagé » de l’histoire Le patriotisme aronien

Section C Dialogues aroniens

DIALOGUES PHILOSOPHIQUES Les « ruses de la raison » Kant Hegel ; Marx Le « néo-kantisme » ou la « philosophie critique de l’histoire » Dilthey (la « critique de la raison historique ») Rickert (la philosophie des valeurs) Simmel (les « sens objectifs ») Max Weber (la causalité probabiliste rétrospective) « L’échec de la critique » ; la « solution » Weber (l’imputation causale singulière) Le dépassement de l’historisme (Scheler) Les « métaphysiques de l’histoire » Spengler et Toynbee (le pessimisme de la dispersion ou le dogmatisme de la pluralité) Arendt (le « mystère de l’événement ») Le « marxisme de Marx » (l’optimisme du progrès ou le dogmatisme de l’unité) Le dépassement de « l’antinomie fondamentale » Les « marxismes » Les interprétations « orthodoxes » du marxisme Les « Saintes Familles » Le « marxisme existentialisé »

a) Sartre b) Merleau-Ponty

Le « marxisme structuralisé » (Althusser) Bergson (la doctrine de la contingence et de la liberté) Husserl (la « phénoménologie ») Les « philosophies du soupçon » Nietzsche (le « perspectivisme ») Heidegger (l’Existenzphilosophie)

194 199 201 203 214 219 224 230 237 237 237 240 243 245 252 257 260 272 277 282 282 285 287 293 297 297 300 301 303 319 320 325 327 329 329 330

23

La « nouvelle critique » ou le « postmodernisme » français (Foucault) Les philosophes catholiques (le Père jésuite Gaston Fessard) DIALOGUES SOCIOLOGIQUES La « sociologie politique » aronienne et le concept de « modernité » Montesquieu (la pensée libérale) Tocqueville (la pensée libérale-démocratique) Comte (le « positivisme ») Marx (la sociologie moniste) Durkheim (le « sociologisme ») Max Weber (la « sociologie compréhensive ») Lévi-Strauss (le « structuralisme ») DIALOGUES HISTORIQUES ET POLITIQUES Thucydide (le récit historique) Aristote (l’autonomie du « politique ») Machiavel (le « machiavélisme de Machiavel » : politique et moralité ; le « machiavélisme moderne » : Pareto) Clausewitz (la théorie de la guerre absolue)

Section D Échanges épistémologiques

La soutenance (le 26 mars 1938) Les historiens « positivistes » (l’histoire traditionnelle ou l’« histoire événementielle ») L’école des Annales Les « pères fondateurs » (l’« histoire-problème » : Marc Bloch et Lucien Febvre) Fernand Braudel (les temps de l’histoire) Les « nouvelles histoires » Les « analystes » anglo-américains (la « controverse Hempel-Dray ») Karl Popper (le « logique de la situation »)

333 340 343 343 347 349 352 355 360 365 372 377 377 381 384 390 401 407 412 413 414 415 418 424

24

Friedrich von Hayek (le « néo-libéralisme ») Les historiens « épistémologues » Henri-Irénée Marrou (le « personnalisme ») Paul Veyne (la « pure curiosité » désintéressée) Michel de Certeau (la « structuration triangulaire » : « lieu », « production », « écriture de l’histoire »)

Section E La pensée aronienne

Influences (la « biographie intellectuelle » de Raymond Aron) Un « système » philosophique aronien ? L’unité théorique de l’œuvre aronienne L’originalité de la pensée aronienne Une pensée critique (la méthode critique aronienne) Le style aronien L’actualité de la pensée aronienne La réception et l’écho de l’Introduction à la philosophie de l’histoire La connaissance actuelle de la pensée philosophique aronienne Une « école » de pensée aronienne ? Un profil idéal-typique d’intellectuel : Raymond Aron Débats épistémologiques actuels (entre « crise et « refondation » de l’histoire : Gérard Noirel et Roger Chartier) En guise de conclusion BIBLIOGRAPHIE (1) : Écrits de Raymond Aron BIBLIOGRAPHIE (2) : Ouvrages consacrés à Raymond Aron / Divers ouvrages utilisés, cités ou mentionnés

426 428 428 432 438 445 449 457 460 460 462 464 464 466 474 477 480 489 493 498