seminar 11
DESCRIPTION
DIPTRANSCRIPT
Seminar 11
Kononov v. Letonia (Fosta Sectie a III-a)
Sarcina CEDO este de a stabili daca, raportat la art. 7, alin. 1 din Conventie, actele de
care era acuzat Vasiliy Kononov constituiau fapte penale si daca aceste infractiuni erau
definite in dreptul intern sau international cu suficienta accesibilitate si predictibilitate.
a) Drept international
Kononov fusese condamnat la pedeapsa inchisorii pe temeiul articolului 68-3 din
fostul Cod penal leton, ce continea o lista sumara a actelor penale ilicite (omor, tortura si
jaf), dar care trimitea la conventiile juridice relevante pentru definirea precisa a actelor ce
constituiau crime de razboi. Asadar, condamnarea petentului se intemeia mai mult pe
dreptul international decat pe dreptul intern, impunand astfel o analiza a dreptului
international.
Curtea Suprema din Letonia, dispunand condamnarea petentului la pedeapsa cu
inchisoarea, calificase faptele acestuia in raport de trei instrumente internationale:
Conventia de la Haga din 1907 privind legile si cutumele razboiului terestru, Conventia
de la Geneva din 1949 privind protectia persoanelor civile pe timp de razboi si Protoculul
Aditional la aceasta Conventie, adoptat in 1977. Dintre aceste trei instrumente, doar
Conventia de la Haga exista si era in vigoare in 1944, la data comiterii asa-ziselor crime
de razboi. Cu privire la aplicabilitatea acestui instrument, trebuie mentionat ca nici
U.R.S.S. si nici Letonia nu erau semnatare ale Conventiei de la Haga din 1907. Prin
urmare, aceasta Conventie nu se aplica in mod formal conflictului armat in discutie.
Totusi, aceasta Conventie reprezinta doar o codificare a normelor de drept cutumiar care,
la data la care a inceput razboiul, erau recunoscute de toate natiunile civilizate. Asadar, la
vremea respectiva, incalcari ale Conventiei de la Haga din 1907 constituiau fapte penale,
fiind definite atat conventional cat si cutumiar.
Potrivit jurisprudentei anterioare a Curtii, in raport cu art. 7 alin. 1 din Conventie,
notiunea de lege include atat dreptul scris cat si dreptul nescris, anume dreptul cutumiar.
Avand in vedere ca petentul si unitatea sa erau membri ai armatei sovietice si ca atare
combatanti in sensul dreptului international, era de asteptat sa cunoasca normele
universal acceptate ale dreptului umanitar si sa le respecte in toate imprejurarile. Asadar,
1
Curtea nu mai analizeaza cerinta accesibilitatii, prezumand ca petentul, in calitate de
membru al fortelor armate, trebuie sa fi cunoscut aceste norme.
In schimb, Curtea considera necesar sa analizeze criteriul predictibilitatii, anume sa
stabileasca, din punct de vedere obiectiv, daca a existat un temei juridic plauzibil care sa
justifice condamnarea petentului pentru o crima de razboi si, din punct de vedere
subiectiv, daca la momentul evenimentelor invocate petentul ar fi putut sa prevada, in
mod rezonabil, faptul ca compartamentul lui il va face vinovat de comiterea unei
asemenea infractiuni.
Avand in vedere ca singura acuzatie reala formulata la adresa lui Kononov era aceea
de a fi comandat unitatea care a efectuat expeditia punitiva din 27 mai 1944, Curtea
trebuie sa stabileasca daca se poate considera ca aceasta operatiune in sine a violat legile
si cutumele razboiului, asa cum sunt ele codificate in Conventia de la Haga din 1907.
Pentru a raspunde la aceste intrebari, Curtea a tinut seama, mai intai, de conditiile
existente in regiunea Mazie Batie in 1944 si, in al doilea rand, de comportamentul
satenilor care au fost ucisi de unitatea petentului.
In ceea ce priveste contextul evenimentelor, Curtea a stabilit ca, desi ele nu au avut
loc in timpul unor lupte, la acea vreme, satul era la aproximativ 80 de km distanta de
front, intr-o regiune invadata de Wermacht si aflata sub ocupatia Germaniei naziste, iar
unitatile partizanilor rosii duceau o lupta te gherila impotriva germanilor, iar confruntari
armate au avut loc chiar si in interiorul satului. Asadar, localitatea si intreaga zona erau
teatrul unor confruntari deschise.
In privinta celor noua victime, mai exact al statutului precis al acestora exista un
dezacord intre Guvernul leton, care sustinea ca satenii trebuie considerati civili si
petentul, care contesta aceasta calificare. Curtea a considerat ca situatia celor sase barbati
si a celor trei femei trebuie analizata distinct.
In ceea ce priveste barbatii, Curtea a stabilit ca nu existau suficiente dovezi care sa
indice ca acestia erau membri ai politiei auxiliare letone, aflata in serviciul germanilor.
Totusi, Curtea a tinut cont de faptul ca acesti barbati au primit pusti si grenade de la
administratia militara germana ca o recompensa din partea ocupatiei militare germane
pentru actiunea lor de a fi informat germanii in legatura cu prezenta unui grup de
partizani ai armatei sovietice intr-un hambar din Mazie Bati. Mai mult, Curtea a retinut ca
2
satenii din Mazie Bati organizau in mod regulat o paza de noapte, aceasta practica
semanand cu cea a politiei auxiliare letone. Prin urmare, Curtea a fost de parere ca, avand
in vedere comportamentul satenilor si conditiile existente la acea vreme, Kononov si
ceilalti partizani rosii au avut motive legitime sa considere ca satenii nu erau locuitori
pasnici, ci colaboratori ai armatei germane.
In concluzie, nici Curtea nu a fost convinsa ca cei sase barbati puteau fi considerati in
mod rezonabil civili (!). In acest sens, Curtea a retinut ca notiunea de civil ori de
populatie civila nu era definita in Conventia de la Haga din 1907 ori in Regulamentul
anexat Conventiei. Pentru a defini notiunea de civil, Curtea Suprema letona facuse
trimitere la Protocolul Aditional la Conventiile de la Geneva din 1977, care instituia
prezumtia ca orice persoana care nu apartine uneia dintre categoriile predefinite de
combatanti, sau in privinta careia exista un dubiu sub acest aspect, trebuie sa fie
considerata civil. Totusi, acest protocol fusese adoptat si redactat dupa 30 de ani de la
data faptelor, nefiind aplicabil in mod retroactiv. Considerand ca acest Protocol
reprezenta un progres si nu un regres al dreptului international umanitar, Curtea a
considerat ca lipsa unei asemenea prezumtii din Conventia de la Geneva din 1949 nu
putea sa indice decat ca in 1944 acea prezumtie nu facea parte din dreptul cutumiar. Mai
mult, Curtea a retinut ca in insasi Conventia de la Geneva din 1949 sunt instituite exceptii
pe baza carora persoanele care au abuzat de statutul lor de civil pot fi private de drepturile
si privilegiile lor speciale. Ca atare, Curtea a fost de parere ca, dreptul international
umanitar, asa cum exista el la data savarsirii faptelor, nu prevedea ca o persoana care nu
indeplineste conditiile formale pentru a fi calificata drept combatant trebuie sa fie inclusa
automat in categoria civililor. De asemenea, Curtea a mai retinut ca operatiunea din 27
mai 1944 a avut un caracter selectiv, indreptandu-se impotriva a sase barbati identificati
in mod clar si care erau banuiti de colaborare cu ocupantul nazist, care au fost executati
doar dupa ce s-au descoperit probe materiale ale colaborarii (pusti si grenade oferite de
germani).
Curtea Suprema letona invocase cateva dispozitii din Regulamentul anexat
Conventiei de la Haga din 1907: art. 23 (b) - este ilicita uciderea sau ranirea cu viclenie a
persoanelor care fac parte din natiunea sau din armata dusmana; art. 23 (c) - uciderea sau
ranirea unui dusman care, depunand armele sau nemaiavand mijloace de aparare, s-a
3
predat de buna-voie; art. 23 (g) - distrugerea sau confiscarea bunurilor inamicului, cu
exceptia situatiei in care o asemenea distrugere sau confiscare este ceruta in mod
imperativ de necesitatile razboiului; art. 25 - sunt interzise atacurile asupra oraselor,
satelor, asezarilor sau cladirilor care nu sunt aparate. CEDO a considerat ca in cauza era
vorba despre o operatiune militara tintita impotriva unor oameni care erau banuiti, in mod
legitim, ca reprezentau o amenintare la adresa partizanilor rosii. Ca atare, acestia nu putea
fi considerati ca fiind civili dintr-un sat fara aparare. Mai mult, Curtea a interpretat faptul
purtarii uniformelor germane de catre partizanii sovietici ca fiind un truc de razboi permis
si nu o viclenie, iar incendierea caselor ca fiind justificata de necesitatile razboiului. Ca
atare, Curtea a apreciat ca nu s-a probat suficient faptul ca atacul de la 27 mai 1944 a fost
contrar regulilor dreptului umanitar de la acea data si ca in dreptul international nu exista
niciun temei juridic plauzibil in masura sa justifice condamnarea petentului pentru rolul
sau de comandat al unitatii care a executat operatiunea din 27 mai 1944 si ca acesta nu
putea sa prevada, in mod rezonabil, ca faptele sale ating gravitatea unei crime de razboi.
Referitor la situatia celor trei femei ucise, Curtea a precizat ca in opinia sa, calificarea
juridica a faptelor depinde de raspunsul la doua intrebari: 1) daca si in ce masura aceste
femei au participat la tradarea grupului de partizani rosii care au fost ucisi de germani; 2)
daca uciderea lor a fost planuita de la inceput de catre partizanii rosii sau daca membri
unitatii petentului au depasit puterile care le fusesera conferite. Daca cele trei femei ar fi
participat la tradarea grupului de partizani rosii, atunci concluziile in ceea ce priveste cei
sase barbati ucisi sunt aplicabile si in legatura cu acest incident. Daca uciderea acestora ar
fi fost un exces de putere, acesta nu era acoperit de regulile dreptului cutumiar de la acea
vreme, actele comise putand fi considerate ca fiind acte care constituie fapte penale
incriminate in dreptul intern (omor, ucidere din culpa, lovituri cauzatoare de moarte,
lasare fara ajutor etc.). Ca atare, ele trebuie examinate prin raportare la dreptul intern
(dreptul national) de la acea vreme.
b) Drept national
Chiar presupunand ca la 27 mai 1944, petentul a comis una sau mai multe fapte
incriminate de dreptul national, condamnarea lor s-a prescris definitiv (nefiind crime de
razboi la nivel international, in legatura cu care nu opereaza institutia prescriptiei) si ar fi
4
contrar principiului predictibilitatii ca petentul sa fie pedepsit pentru niste fapte prescrise.
Asadar, nici dreptul intern nu putea fi invocat ca temei al condamnarii petentului.
c) Concluzie
Curtea a constat ca Letonia a incalcat art. 7 al Conventiei si in acest sens, a dispus
plata unor despagubiri petentului.
Discutie
Potrivit dreptului international umanitar de la acea data (Regulamentul anexat la
Conventia de la Haga din 1907), au statut de beligerant urmatoarele persoane:
1) Membrii armatei, atat combatanti, cat si persoanele atasate acesteia, cum ar fi cele
din serviciile administrative militare, medicii, personalul sanitar, membrii justitiei
militare, preotii, intendentii, corespondentii de razboi, care fac parte din armata
fara a fi combatanti;
2) Membrii militiilor si corpurilor de voluntari, daca indeplinesc urmatoarele
conditii: a) au in fruntea lor o persoana care raspunde de subordonatii sai; b) au un
semn distinctiv si usor de recunoscut de la distanta; c) poarta armele pe fata; d) se
conformeaza in operatiunile lor armate legilor si obiceiurilor razboiului;
3) Populatia unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamicului ia in mod spontan
armele pentru a lupta cu trupele navalitoare fara sa fi avut timp sa se organizeze in
armate, militii sau corpuri de voluntari, daca poarta armele pe fata si respecta
legile si obiceiurile razboiului.
Toate aceste persoane au dreptul, in caz ca sunt capturate, la statutul de prizonier
de razboi. Conventia de la Geneva de la 1949 privind statutul de prizonier de razboi,
prevede ca au calitatea de combatanti, in afara categoriilor stabilite de Regulamentul
anexat Conventiei de la Haga din 1907, si urmatoarele categorii de persoane:
1) Membrii fortelor armate regulate care actioneaza in numele unui guvern, sau al
unei autoritati nerecunoscute de puterea care i-a luat prizonieri;
2) Membrii echipajelor marine comerciale si ai aviatiei civile;
3) Membrii miscarilor de rezistenta organizate care apartin unei parti la conflict si
actioneaza in teritoriul sau in afara teritoriului propriu, chiar daca acest teritoriu
este ocupat, daca indeplinesc cele patru conditii prevazute in Regulamentul anexat
Conventiei de la Haga din 1907.
5
Per a contrario, persoana civila este aceea care nu face parte din niciuna dintre
categoriile de persoana care au statutul legal de combatant.
Intrebari
1) Puteau fi incadrati satenii ucisi in vreuna dintre aceste categorii pentru a fi
calificati drept combatanti?
2) I-a calificat Curtea ca fiind combatanti sau doar s-a rezumat la a-i califica ca
nefiind civili?
3) Daca intr-adevar acestia ar fi fost combatanti, considerati ca executarea lor a fost
licita? Putea fi aceasta justificata prin argumentul sprijinit si de Curte, ca
operatiunea nu era diferita de altele efectuate in aceeasi perioada de membrii
rezistentei locale din multe tari europene ocupate de Germania nazista?
4) Ce alta actiune (licita) putea fi luata in legatura cu satenii din Mazie Bati?
6