Universitatea de stat din Moldova Departamentul  Drept Internațional și

European

Lucru individual:”Sistemul jurisdictional al UE”

Coordonator:Luca Ala,

magistru în dreptElaborat:Spița Gabriela,

Grupa 205

-Chișinău-2016-Cuprins:

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apãrut ca instituţie comunitarã încã din 1957 şi rãmâne reglementatã de cele trei tratate de bazã care conţin reguli fundamentale cu privire la organizarea şi competenţele sale. Tratatele comunitare i-au conferit Curţii de Justiţie, ca instituţie jurisdicţionalã, misiunea generalã de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului C.E. (articolele 164 CE, 136 CEEA, 31 CECA).

Nu trebuie confundate Curtea Europeanã de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţionalã, ci jurisdicţia internã a Comunitãţii dupã modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana jusţitiabililor, cât şi prin competenţã, natura litigiilor care îi sunt supuse, procedura dupã care statueazã.

Curtea Europeanã de Justiţie este cea mai înaltã şi în acelaşi timp unica autoritate judiciarã în probleme de drept comunitar. În general, rolul sãu este acela de „a se asigura cã interpretarea Tratatului este conform legii” (art. 220CE).

Curtea de Justiţie a funcţionat singurã pânã la 1 septembrie 1989 când Consiliul i-a ataşat Tribunalul de Prima Instanţã, în scopul de a spori protecţia juridicã a intereselor individuale şi de a permite Curţii de Justiţie sã îşi concentreze autoritãţile asupra îndatoririi sale de bazã, aceea de a asigura interpretarea uniformã a dreptului comunitar.

2. STRUCTURàŞI STATUT JURIDIC

2.1. JUDECÃTORII

În prezent, conform art. 221 şi 222 din TCE, Curtea de Justiţie este formatã din „câte un judecãtor al fiecãrui stat membru„.

Judecãtorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a cãror independenţã este mai presus de orice îndoialã şi care au pregãtirea necesarã numirii în cele mai înalte funcţii judecãtoreşti în ţãrile lor ori sunt universitari de competenţã recunoscutã (art. 223 din TCE).

Nu se impune nicio condiţie în privinţa naţionalitãţii, dar, practic, fiecare stat membru desemneazã un judecãtor la Curte şi un altul la Tribunal. Aceastã repartiţie prezintã avantajul cã cele douã instanţe sunt conduse conform concepţiilor fundamentale admise în diferitele state membre.

Independenţa judecãtorilor Curţii este garantatã mai ales de caracterul strict secret al deliberãrilor în Camera de Consiliu. Independenţa acestora mai este garantatã şi de statutul, drepturile şi incompatibilitãţile pe care le prevãd tratatele în acest scop.

Cu ocazia numirii lor, judecãtorii trebuie sã depunã un jurãmânt.

Mandatul judecãtorilor are o duratã de şase ani. În cazul în care un judecãtor se pensioneazã în timpul mandatului, va fi numit un înlocuitor pentru perioada care a mai rãmas din mandatul judecãtorului pensionat.

În timpul exercitãrii mandatului de judecãtor, aceştia nu pot sã mai deţinã altã funcţie politicã sau administrativã, indiferent dacã este renumeratã sau nu (cu excepţia funcţiilor didactice sau cercetãrii ştiinţifice juridice – prin derogare specialã).

Pe timpul exercitãrii funcţiilor, ei se bucurã de privilegiile şi imunitãţile prevãzute de protocolul cu privire la privilegiile şi imunitãţile comunitare şi, în plus, beneficiazã de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentari.

Calitatea de judecãtor al Curţii înceteazã prin înlocuirea normalã legalã, decesul judecãtorului, demisie sau pensionare. Un judecãtor îşi poate pierde funcţia sa ori dreptul la o pensie sau alte beneficii suplimentare numai dacã, în opinia unanimã a judecãtorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, nu mai îndeplineşte condiţiile necesare ori nu mai face faţã obligaţiilor privitoare la funcţia sa, judecãtorul în cauzã neputând sã ia parte la deliberarea respectivã. Condiţia care nu mai este îndeplinitã s-ar putea reduce la încãlcarea obligaţiei de independenţã, pentru cã nu s-ar pune problema calificãrilor profesionale sau a competenţei care a fost verificatã pe parcursul activitãţii profesionale. În privinţa neîndeplinirii obligaţiilor, ea ar putea fi consecinţa imposibilitãţii materiale de executare a atribuţiilor (de exemplu: pentru motive medicale).

2.3. AVOCAŢII GENERALI

Curtea este asistatã de 8 avocaţi generali care au obligaţia, acţionând cu deplinã imparţialitate şi independenţã, sã prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în vederea asistãrii acesteia în îndeplinirea misiunii sale.

În practicã, fiecare dintre statele mari dispune în permanenţã de un post de avocat general, statelor „mici” fiindu-le repartizate celelalte posturi prin rotaţie.

Avocaţii generali sunt o prezenţã originalã în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabã de clasicul procuror, decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.

Statutul avocaţilor generali este similar cu al judecãtorilor în ceea ce priveşte numirea, durata mandatului, privilegiile, imunitãţile, înlocuirea, încetarea funcţiei. O reînnoire parţialã a avocaţilor generali are loc la fiecare trei ani. Din rândul avocaţilor generali, Curtea de Justiţie numeşte pe primul avocat general pe o perioadã de un an, având sarcina de a prezida întâlnirile acestora şi de a încredinţa cauza unuia dintre ei dupã desemnarea judecatorului-raportor.

Numãrul lor poate fi mãrit prin decizia Consiliului Miniştrilor, la cererea Curţii de Justiţie. Avocatul general are competenţa de a asista la audieri şi de a pune întrebãri agenţilor, consilierilor, avocaţilor pãrţilor, în aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecãtorii.

Avocaţii generali vor putea exprima opinii în cauza în care pãrţile implicate sunt conaţionalii lor, dar nu-şi vor putea exprima pãrerea în acţiuni intentate de cãtre sau împotriva statului ai cãrui naţionali sunt. Opinia avocatului va cuprinde, de regulã, o analizã comprehensivã a dispoziţiilor de drept comunitar relevante în cazul respectiv, precum şi exprimarea opţiunii sale cu privire la soluţia la care trebuie sã ajungã Curtea.

Opinia avocatului general are doar un caracter consultativ şi nicidecum un caracter obligatoriu pentru Curtea Europeanã de Justiţie. Utilitatea acestei opinii constã în faptul cã asigurã prezentarea şi analiza dispoziţiilor de drept comunitar aplicabile în cauzã.

Avocatul general, care reprezintã „interesul general”, nu primeşte nicio instrucţiune şi nu asistã la deliberãrile Curţii

2.4. GREFIERII

Membrii Curţii (judecãtori şi avocaţi generali) numesc un grefier-şef pentru o perioadã de şase ani, ce poate fi reînnoitã.

Statutul sãu este stabilit de cãtre Curte, iar grefierul este asistat de doi grefieri adjuncţi care îl pot înlocui la nevoie. Unul dintre aceşti adjuncţi se ocupã, în special, de problemele procedurale, în timp ce al doilea adjunct are cã sarcina principalã problemele administrative.

Ca şi judecãtorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat sã depunã jurãmântul în faţa Curţii, în sensul cã îşi va exercita atribuţiile cu toatã imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor.

El are dublu rol, îndeplinind, pe de-o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de altã parte, atribuţii administrative. El verificã regularitatea actului de sesizare, întocmeşte procesul verbal al fiecãrei şedinţe de judecatã, elaboreazã încheierile, sentinţele şi deciziile, conduce arhiva şi rãspunde de publicaţiile oficiale ale Curţii. El este, de asemenea, şeful administraţiei instanţei: asigurã întocmirea bugetului şi supravegheazã funcţionarea serviciilor. În aceastã calitate acţioneazã ca împuternicit al Preşedintelui, pregãtind şedinţele administrative şi punând în executare hotãrârile acestora. Un anumit numãr de funcţionari îl asistã în îndeplinirea diferitelor sarcini, dar sub controlul general al Preşedintelui. Propunerea unor eventuale modificãri privind organizarea serviciilor Curţii îi revine tot grefierului-şef.

Personalul grefelor are cã sarcina sã vegheze la buna derulare a judecãţii. Se asigurã cã diferitele documente sunt conforme cu regulile de procedurã şi au obligaţia de transmitere a respectivelor documente cãtre pãrţi, precum şi de informare a acestora din urmã asupra diferitelor decizii luate de Curte sau Tribunal. Funcţiile sale sunt, deci, asemãnãtoare celor care revin sectorului unei jurisdicţii naţionale

2.5. REFERENŢII

Fiecare judecãtor şi avocat general primeşte asistenţã personalã a 2/3 referenţi care sunt jurişti calificaţi, de regulã doctori în drept şi care au aceeaşi naţionalitate ca şi el.

Referentul este „ataşat” persoanei fiecãrui membru al Curţii şi nu depinde decât de acesta, constituind cabinetul sãu personal.

Referentul joacã un rol-cheie în funcţionarea Curţii, în special cei care lucreazã pe lângã avocaţii generali.

2.6. SERVICII DIVERSE

În afarã de personal, administraţia generalã şi financiarã care se întâlneşte în toate instituţiile, mai ales în cele comunitare, structura administrativã a Curţii şi a Tribunalului de Prima Instanţã cuprinde un anumit numãr de servicii care corespund funcţiilor lor jurisdicţionale.

Secţia „Cercetare şi documentare” este alcãtuitã din jurişti aleşi astfel încât sã acopere întreg ansamblul de sisteme juridice în vigoare din statele membre. Rolul lor este de a asista Curtea şi Tribunalul întocmind, la cererea acestora, note referitoare la anumite probleme de drept comunitar sau de drept comparat. De asemenea, au ca sarcinã redactarea rezumatelor hotãrârilor destinate sã figureze în Culegea de decizii ale Curţii şi Tribunalului şi de a alcãtui repertoriul jurisprudenţei, un fel de rezumat al tuturor hotãrârilor emise.

Utilizarea mai multor limbi strãine în cadrul Curţii şi Tribunalului face necesarã prezenţa unor jurişti-translatori,însãrcinaţi cu traducerea diferitelor pasaje din dosare, în funcţie de exigenţele lingvistice impuse de regulamentul de procedurã şi cu traducerea hotãrârilor şi concluziilor avocaţilor generali. Tot acest serviciu asigurã traducerea Culegerii de jurisprudenţã pe mãsurã ce aderã noi state membre.

Serviciul de informaţii furnizeazã detalii şi documente presei şi diferitelor medii profesionale interesate de actualitãţile Curţii şi Tribunalului. El publicã un buletin sãptãmânal intitulat „Activitãţile Curţii şi ale Tribunalului de Prima Instanţã”, pe care îl distribuie gratuit la cerereşi în care figureazã principalele extrase ale deciziilor emise cu puţin timp înainte.

3. FUNCŢIONAREA CURŢII EUROPENE DE JUSTIŢIE

3.1. COMPETENŢE

Tratatele comunitare atribuie Curţii de Justiţie, în termeni identici, o misiune generalã şi anume aceea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului (articolele 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA).

Competenţa astfel conferitã Curţii nu este o competenţã de drept comun, ci o competenţã de atribuire, întrucât este în mod expres prevãzutã în tratat. Prin urmare, astfel cum se precizeazã în articolul 183 din Tratatul CE, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie de cãtre tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale[39].

Curtea este competentã sã se pronunţe asupra legalitãţii actelor adoptate de Parlamentul European şi de Consiliu, actelor Bãncii Centrale Europene, legalitãţii actelor adoptate de Parlament menite sã producã efecte faţã de terţi, precum şi în cazul inacţiunii Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei Europene sau a Bãncii Centrale Europene în situaţiile încãlcãrii Tratatelor comunitare. Se poate considera cã CEJ are urmãtoarele funcţii:

a)   Funcţie jurisdicţionalã acţionând în calitate de:

Curte constituţionalã, când interpreteazã tratatele sau când judecã recursurile Consiliului/Comisiei sau unui stat membru împotriva altui stat membru sau împotriva unei instituţii comunitare pentru nerespectarea obligaţiilor ce-l incumbã.

Curte administrativã, când controleazã legalitatea deciziilor individuale ale instituţiilor comunitare ori a deciziilor-cadru adoptate de Consiliul UE în domeniul cooperãrii poliţenesti şi judiciare în materie penalã.

Jurisdicţie civilã sau de muncã, când judecã recursurile în daune-interese sau recursurile funcţionarilor comunitari privind situaţia lor administrativã.

B) Funcţie consultativã bazatã pe art. 300 din Tratatul CEE, care-i permite sã emitã avize asupra propunerilor referitoare la revizuirea tratatelor şi la compatibilitatea acordurilor externe cu prevederile tratatelor comunitare.

C) Funcţia de interpretare[40] a dreptului comunitar (prin intermediul „chestiunilor prealabile”) şi de cooperare judiciarã cu alte jurisdicţii naţionale sau internaţionale. Aceastã funcţie a fost în parte afectatã de limitele impuse prin Tratatul de la Amsterdam în materia avizelor, dreptului de azil, imigrãrii şi altor politici sau în domeniul cooperãrii poliţieneşti şi judiciare penale.

D) Funcţia de justiţie internaţionalã care este exercitatã de Curtea de Justiţie în soluţionarea unor litigii dintre douã sau mai multe subiecte de drept internaţional. Curtea de Justiţie analizeazã problema sub aspectul naturii litigiului, dreptului aplicabil şi procedurii dupã care decide. Curtea nu reprezintã o justiţie internaţionalã, ci reprezintã o jurisdicţie internã a Comunitãţii, conceputã dupã modelul jurisdicţiei statale.

3.2. ORGANIZARE

Curtea are sediul permanent la Luxembourg, unde îşi desfãşoarã totalitatea activitãţilor sale. Activitãţile judecãtorilor Curţii se desfãşoarã conform regulilor generale de procedurã judiciarã.

Formaţiunile ce pot fi utilizate de cãtre CEJ în scopul realizãrii funcţiilor sale apar descrise în TCE: „Curtea se reuneşte în sesiuni plenare. Se pot constitui secţii, compuse din trei, cinci sau şapte judecãtori în scopul instruirii cazului sau al cunoaşterii cazului din diferite puncte de vedere. Curtea se reuneşte în sesiuni plenare la solicitarea unui stat membru sau a unei instituţii a Comunitãţii ce este parte în proces”.

Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt Plenul, Marea Camerã şi Camerele. Camerele sunt compuse din trei sau cinci judecãtori, iar Marea Camerã este compusã din treisprezece judecãtori (art. 221 CEE, dupã Nisa). În principiu, Camerele doar instrumenteazã cauzele, însã treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecatã. Deciziile lor au aceeaşi forţã juridicã cu a deciziilor Curţii. De regulã, sunt de competenţa Camerelor litigiile care nu prezintã dificultate. Dacã acţiunea vizeazã un stat membru sau o instituţie comunitarã, competenţa va aparţine însã plenului Curţii.

Marea Camerã se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitarã parte în litigiu o solicitã în mod expres.

Curtea judecã în plenul sãu în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecãţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:

A) Când judecã cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European.

B) Când se pronunţã asupra sesizãrii Comisiei sau Consiliului U.E. în legãturã cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţã dupã încetarea funcţiei de cãtre un fost comisar european.

C) Când se pronunţã asupra sesizãrii de cãtre Comisie sau Consiliu privind comiterea de cãtre un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitãrii funcţiei sale.

D) Când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.

Hotãrârile sunt motivate şi pronunţate în şedinţa publicã la care pãrţile trebuie sã fie prezente. Ele sunt traduse în toate limbile oficiale şi publicate în Culegerea de hotãrâri a Curţii.

3.3. PROCEDURI DE JUDECATÃ

Procedura de judecatã în fata plenului Curţii sau a Camerelor sale, precum şi în faţa Tribunalului de Prima Instanţã, este contradictorie, publicã, mixtã şi inchizitorie. Astfel:

Este contradictorie pentru cã ambele pãrţi, reclamantul şi pârâtul, trebuie sã-şi prezinte pretenţiile şi sã le susţinã, argumentându-le cu dovezi (mijloace de probã).

Este publicã deoarece la şedinţele de judecatã poate asista oricine este interesat, ceea ce înseamnã cã nu pot participa decât pãrţile interesate, reprezentaţii lor, judecãtorul-raportor şi avocatul general însãrcinat cu prezentarea cazului ori judecãtorul Tribunalului de Prima Instanţã, având atribuţiile acestuia din urmã.

Este mixtã deoarece comportã douã faze principale: faza scrisã şi cea oralã. Este inchizitorie deoarece între faza scrisã şi cea oralã se poate intercala o fazã de

instrumentare sau de investigare pentru pregãtirea cazului în vederea dezbaterii sale. Astfel, Curtea poate decide mãsuri de instrucţie, cum ar fi: expertize, audieri de martori, anchete la faţa locului şamd. De asemenea, tot în aceastã fazã Curtea poate cere pãrţilor sã rãspundã la anumite întrebãri, sã facã anumite precizãri ori sã depunã documente suplimentare.

Faza scrisã debuteazã prin cererea trimisã prin scrisoare recomandatã la grefa Curţii de cãtre reclamant.

Aceastã cerere trebuie sã cuprindã, conform art. 37-44 din Regulamentul de procedurã, numele pãrţilor, obiectul litigiului, o expunere sumar a mijloacelor invocate în apãrare, precum şi concluziile reclamantului faţã de situaţia de fapt invocatã.

Cererea trebuie trimisã Curţii, pentru a fi primitã, într-un interval de timp expres determinat de tratate pentru fiecare tip de acţiune (recurs).

La primirea ei, cererea este înscrisã în registrul Curţii, iar preşedintele desemneazã un judecãtor-raportor, care va avea sarcina de a urmãri derularea procedurii pentru acel caz, de a întocmi un raport preliminar asupra faptelor şi, eventual, de a efectua investigaţii.

Apoi cererea reclamantului este notificatã pãrţii adverse (pârâtului), care are la dispoziţie o lunã pentru a trimite un memoriu în apãrarea ei.

În continuare, fiecare parte are posibilitatea sã depunã un memoriu suplimentar (replicã pentru reclamandat sau duplicat pentru pârât), care sã-i susţinã pretenţiile invocate în speţã. În felul acesta, practic fiecare parte depune câte douã memorii.

Prin depunerea memoriilor suplimentare ia sfârşit faza scrisã a procedurii.

Apoi preşedintele Curţii fixeazã datã începerii fazei orale.

Dacã Curtea decide, faza de investigare poate urma procedurii scrise, pentru ca martorii sau experţii sã poate fi audiaţi sau solicitaţi.

Faza oralã cuprinde în principiu lectura raportului de audiere a judecãtorului-raportor, apoi pledoariile pãrţilor şi, în final, concluziile avocatului general.

De regulã, raportul de audiere este comunicat pãrţilor înaintea dezbaterilor, ceea ce dispenseazã Curtea de prezentarea lui publicã.

Dupã dezbaterea publicã a cazului, Curtea va delibera şi va adopta o hotãrâre decizie, ce se comunicã pãrţilor în şedinţa publicã.

Reprezentarea pãrţilor depinde de categoria de „parte” aflatã în litigiu.

Astfel instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate de cãtre „agenţii” lor. De regulã, agenţii instituţiilor comunitare sunt membrii serviciilor lor juridice, iar agenţii statelor sunt funcţionarii serviciului contencios sau juridic al ministerului afacerilor externe al acelui stat. Aceleaşi reguli se aplicã, conform art. 19 din Protocolul asupra Statului CEJ anexat Tratatului de la Nisa şi reprezentãrii statelor membre ale unui acord asupra Spaţiului Economic European sau autoritãţii de supraveghere vizate de o astfel de înţelegere.

Persoanele private, fizice sau juridice, trebuie reprezentate de un avocat.

O condiţie destul de bizarã de procedurã pretinde ca partea sã aibã domiciliul în Luxembourg, însã persoanele fizice sau juridice trebuie sã apeleze la un rezident luxembourghez, folosit ca şi „cutie poştalã”, doar pentru introducerea acţiunii.

Justificarea acestei cerinţe este ca aceştia sã indeplineascã rolul de destinatar al corespondenţei trimisã de Curte.

3.4. REGIM LINGVISTIC

Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie este strâns legat de douã aspecte: existenţa a douãzeci de limbi oficiale ale comunitãţilor şi necesitatea existenţei încrederii în justiţie prin asigurarea exercitãrii dreptului la apãrare pentru cetãţeanul care nu vorbeşte una din aceste limbi oficiale.

Multilingvismul caracterizeazã funcţionarea CEJ, fãcându-se diferenţã între limba procedurilor şi cea internã, de muncã.

Limba procedurilor poate fi limba oficialã a CE (art. 29-31, „Regulamentul de Procedurã”), conform urmãtoarelor reguli:

Reclamantul alege limba, dar dacã este vorba de un stat sau un agent privat dintr-un stat membru, limba este automat cea oficialã din statul respectiv.

În cazul în care constituţional existã mai multe limbi oficiale într-un stat, reclamantul precizeazã limba pe care o doreşte.

Odatã aleasã limba de procedurã, doar ea va fi aceea în care pãrţile şi avocaţii lor se pot adresa Curţii.

De aceea, ordonanţele şi hotãrârile Curţii vor avea valoare juridicã doar dacã au fost redactate în aceastã limbã („limbã de procedurã”), iar orice versiuni redactate în altã limbã vor avea doar valoarea unei traduceri.

Limba internã de lucru este însã una singurã: franceza. De aceea, toate documentele se traduc în francezã, deliberãrile judecãtorilor se fac în francezã, notele interne se redacteazã în francezã şi proiectele de hotãrâri se elaboreazã tot în francezã.

3.5. DECIZIILE CURŢII

În regulã generalã, Curtea de Justiţie statueazã prin hotãrâri. Altfel spus, hotãrârea pune capãt procedurii în faţa Curţii.

În privinţa mãsurilor de urgenţã, a celor de instrumentare a cazului şi a reglementãrii cheltuielilor, Curtea statueazã prin ordonanţe. Ordonanţele sunt adesea foarte succint motivate.

Hotãrârile însã trebuie sã aibã în mod obligatoriu trei pãrţi şi anume:

Prima parte, intitulatã „în fapt„, corespunde mai mult sau mai puţin raportului de audiere al judecãtorului-raportor, fiind o expunere a faptelor ce sintetizeazã dezbaterile orale, concluziile pãrţilor, mijloacele şi argumentele prezentate de fiecare dintre ele.

A doua parte, intitulatã „în drept„, conţine raţionamentul Curţii faţã de pretenţiile formulate de pãrţi şi afirmã poziţia luatã referitoare la obiectul dedus judecãţii.

A treia parte cuprinde soluţia propriu-zisã a Curţii, ce pune capãt litigiului dintre pãrţi[47].

Hotãrârile se pronunţã în numele Curţii şi nu cel al majoritãţii judecãtorilor, nefiind admise opinii separate. Oricare judecãtor poate solicita ca o anumitã chestiune asupra cãreia o hotãrãşte prin vot în timpul deliberãrii sã fie formulatã în limba pe care o doreşte.

Pentru a fi aplicabilã, hotãrârea Curţii trebuie sã fie investitã cu formulã executorie, adicã sã fie pusã în aplicare.

Hotãrârile Curţii sunt aplicabile în aşa-numitele „Colecţii de jurisprudenţã”.

4. TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANŢÃ.

4.1. CONSTITUIRE ŞI COMPONENŢÃ.

Având în vedere numãrul mare de cazuri care erau aduse în atenţia Curţii de Justiţie şi prelungirea duratei soluţionãrii cazurilor respective, s-a propus încã din 1964 crearea unei instanţe care sã preia cazurile de contencios privind funcţia publicã, destul de frecvente în activitatea Curţii şi care se

bazau pe o jurisprudenţã deja instituitã. Se avea în vedere prin aceasta şi crearea unui sistem cu dublu grad de jurisdicţie.

Tribunalul de Primã Instanţã a luat fiinţã pe baza prevederilor Actului Unic conform cãrora, la cererea Curţii de Justiţie şi dupã consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul poate hotãrî cu unanimitatea voturilor crearea unei jurisdicţii de primã instanţã, pe lângã Curtea de Justiţie. Consiliul a luat aceastã hotãrâre la 24 octombrie 1988, iar Tribunalul de Primã Instanţã a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989. Instituirea acestei instanţe a fost necesarã din douã motive:

A) Pentru decongestionarea Curţii de Justiţie, îndeosebi de contenciosul privitor la funcţia publicã, permiţând astfel accelerarea judecãrii litigiilor şi dând posibilitatea Curţii sã se concentreze pe asigurarea interpretãrii uniforme a dreptului comunitar.

B) Pentru îmbunãtãţirea protecţiei justiţiabililor prin instituirea unei jurisdicţii cu douã trepte, îndeosebi în contenciosul economic.

Tribunalul de Primã Instanţã se compune din 27 judecãtori (câte unul pentru fiecare stat membru), numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre, pentru o perioadã de şase ani, iar reînnoirea parţialã a membrilor sãi se face la un interval de trei ani, ei putând sã fie realeşi[48]. Statutul judecãtorilor care compun Tribunalul este oarecum similar celui al judecãtorilor Curţii de Justiţie.

Ei depun jurãmântul în faţa Curţii de Justiţie, acesta fiind şi instanţa care poate sã le ridice imunitatea sau sã îi demitã din funcţie. Judecãtorul Tribunalului de Primã Instanţã trebuie sã prezinte garanţii de independenţã şi capacitate cerutã de executarea funcţiilor jurisdicţionale obişnuite, spre deosebire de judecãtorii Curţii, care trebuie sã aibã capacitatea de a exercita cele mai înalte funcţii jurisdicţionale. În cadrul Tribunalului nu existã funcţia de avocat general, dar unul dintre judecãtori poate fi desemnat sã îndeplineascã acesta funcţie.

4.2. COMPETENŢàŞI FUNCŢIONARE

 În competenţa Tribunalului intrã:

Acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consiliul U.E. şi Parlament, a actelor emise de Consiliul U.E., Comisia Europeanã şi Banca Central Europeanã.

Acţiunea în carenţã împotriva instituţiilor comunitare. Contenciosul funcţiei publice comunitare. Recursul împotriva hotãrârilor camerei jurisdicţionale. Chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validitãţii, responsabilitatea

extracontractualã a Comunitãţilor, precum şi cea contractualã, când s-a stabilit clauza compromisorie.

Prin excepţie de la aceste reguli de competenţã, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele membre sau de Banca Central Europeanã sau de competenţa Curţii Europene de Justiţie.

Organizarea şi funcţionarea Tribunalului este fãcutã sub „tutela” Curţii de Justiţie, care poate destitui un judecãtor al primei instanţe. Fiecare judecãtor al Tribunalului este asistat de doi referenţi.

Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. El îndeplineşte pentru Tribunal aceleaşi competenţe ca şi preşedintele Curţii de Justiţie, iar preşedinţii camerelor sunt stabiliţi în acelaşi mod ca şi preşedintele Tribunalului.

Funcţionarea Tribunalului de Primã Instanţã are loc de regulã în camere, plenul fiind procedura de excepţie. Alcãtuirea camerelor este stabilitã prin decizie a Tribunalului, în general ele cuprinzând între trei şi cinci judecãtori, toţi judecãtorii fãcând parte din douã camere, cu excepţia preşedintelui care face parte dintr-o singurã camerã, pe care o prezideazã.

Dacã o camerã sesizatã propune, datoritã dificultãţii sau importanţei cauzei, remiterea acesteia spre judecarea plenului Tribunalului, hotãrârea definitivã va fi luatã de plen. Dacã însã cauza este de competenţa preşedintelui, acesta poate la cererea camerei, dacã judecata va fi fãcutã de acesta sau de plenul Tribunalului.

Grefa Tribunalului se produce dupã aceleaşi reguli ca şi cea a Curţii de Justiţie, deoarece serviciile Curţii rãspund şi nevoilor Tribunalului, acesta nedispunând de o administraţie proprie. În consecinţã, serviciile Tribunalului se ocupã doar de gestiunea financiarã, astfel cã funcţionarii sunt mult mai puţini decât cei ai Curţii de Justiţie.

4.3. PROCEDURA

 Procedura în faţa Tribunalului este asemãnãtoare cu procedura din faţa Curţii de Justiţie, urmând cele douã faze: faza scrisã şi faza oralã.

În faza scrisã se disting ca etape: depunerea plângerii împreunã cu documentele doveditoare, comunicarea acesteia cãtre pârât, prezentarea unui memoriu de apãrare a pârâtului, rãspunsul reclamantului faţã de apãrãrile pârâtului, întocmirea raportului preliminar de cãtre judecãtorul-raportor.

Prin excepţie, Tribunalul de Primã Instanţã poate renunţa la faza scrisã, aşa cum a fost cazul la 30 ianuarie 1990, când decizia Tribunalului a fost datã dupã numai douã sãptãmâni de la audierile preliminare.

Faza oralã cuprinde dezbaterile şi formularea concluziilor.

Tribunalul delibereazã în camera de consiliu pe baza concluziilor finale. Hotãrârea este pronunţatã în şedinţa publicã, cu convocarea pãrţilor.

Relaţia dintre Tribunalul de Primã Instanţa şi Curtea Europeanã de Justiţie este similarã relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotãrârile Tribunalului de Primã Instanţã pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept în faţa Curţii de Justiţie. Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de cãtre tribunal, iregularitãţi de procedurã vãtãmãtoare pentru parte. Dacã recursul este fondat, cauza se rejudecã de cãtre Curte sau este trimisã spre rejudecare Tribunalului de Primã Instanţã, care trebuie sã ţinã seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.

Prin Tratatul de la Nisa s-a prevãzut posibilitatea înfiinţãrii, pe lângã Tribunalul de Primã Instanţã, a unor Camere jurisdicţionale, specializate pe anumite domenii şi ale cãror hotãrâri sã fie supuse

recursului pentru chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt, în faţa Tribunalului de Primã Instanţã. Un prim astfel de tribunal specializat este Tribunalul Serviciului Public, înfiinţat în noiembrie 2004 pentru a judeca litigii privind funcţia publicã. El este compus din şapte judecãtori, iar deciziile sale sunt contestabile cu apel în faţa Tribunalului de Primã Instanţa şi cu recurs în faţa Curţii de Justiţie.

5. TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE

 5.1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALÃ

Evoluţia instituţionalã a Uniunii Europene trebuie privitã în raport cu dezvoltarea extraordinarã pe care au cunoscut-o comunitãţile europene de la crearea lor.

Organul jurisdicţional creat la început pentru a face o interpretare şi o aplicare unitarã a normelor comunitare a fost la un moment dat sufocat de numãrul mare şi de complexitatea cauzelor înscrise pe rolul sãu, situaţie determinatã de evoluţia instituţionalã şi de dezvoltarea sistemului normativ European. Pentru exemplificare, mai mult de un sfert din noile cauze înregistrate anual de Tribunalul de Primã Instanţã au reprezentat contenciosul funcţiei publice.

În consecinţã, dupã o creştere a numãrului judecãtorilor Curţii de Justiţie şi dupã crearea unui nou organ cu care competenţele sã fie împãrţite (T.P.J.) a reieşit necesitatea unei specializãri a instanţelor europene. Acest fapt a fost consacrat prin Tratatul de la Nisa, în vigoare de la 1 februarie 2003, care conferã Consiliului competenţa de a decide cu unanimitate înfiinţarea unor camere jurisdicţionale însãrcinate cu judecarea în prima instanţã a anumitor categorii de acţiuni introduse în materii specifice.

Decizia este luatã la propunerea Comisiei dupã consolidarea Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie sau la cererea Curţii de Justiţie şi dupã consultarea Parlamentului European şi a Comisiei. Decizia va stabili totodatã regulile privind compunerea camerei jurisdicţionale şi întinderea competenţelor acestora.

Proiectul de tratat de instruire a unei Constituţii pentru Europa reia, în esenţã, dispoziţiile art. 225 A din Tratatul instituind CE (TCE), dar camerele jurisdicţionale se vor numi „tribunale specializate”.

Unul dintre domeniile specifice în care Consiliul poate decide înfiinţarea unei instanţe specializate era indicat în Declaraţia anexã la Tratatul de la Nisa privind art. 225 a TCE. În acest document, Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre solicitã Curţii de Justiţie şi Comisiei de a pregãti, în cel mai scurt timp, un proiect de decizie pentru înfiinţarea unei camere jurisdicţionale care sã judece în primã instanţã litigiile dintre comunitate şi agenţii sãi.

Dând curs acestei solicitãri, Consiliul va adopta pe 2 noiembrie 2004, la propunerea Comisiei, o decizie privind crearea unei jurisdicţii speciale în materia contenciosului funcţiei publice, alãturatã Tribunalului de Primã Instanţã, numitã „Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene”. Prin aceastã decizie, statutul Curţii de Justiţie a primit un titlu nou referitor la camerele jurisdicţionale şi o anexã privind compunerea, organizarea şi competenţã Tribunalului Funcţiei Publice, precum şi procedura în faţa acestuia.

 5. 2. COMPUNEREA ŞI ORGANIZAREA T.F.P.

T.F.P. nu urmeazã în ceea ce priveşte compunerea sa regula consacratã pentru celelalte instanţe comunitare, aceea de un judecãtor pentru fiecare stat membru, fiind compus din doar şapte judecãtori. Totuşi, la cererea Curţii de Justiţie, numãrul judecãtorilor poate fi mãrit de cãtre Consiliu, hotãrând cu o majoritate calificatã.

Judecãtorii sunt numiţi de cãtre Consiliu cu votul unanim dupã ce a consultat un comitet format din şapte personalitãţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiei şi T.P.J. şi jurişti recunoscuţi.

Acest comitet se pronunţã şi dã un aviz asupra corespunderii candidaţilor la exigenţele funcţiei de judecãtor la T.F.P. întocmind o listã cu un numãr de candidaţi egal cu cel puţin dublul numãrului judecãtorilor ce urmeazã a fi numiţi de cãtre Consiliu.

Condiţiile şi modalitãţile de prezentare şi apreciere a candidaturilor sunt stabilite de Consiliu, statuând cu o majoritate calificatã la recomandarea Curţii. Îşi poate prezenta candidatura pentru a fi numitã judecãtor la T.F.P. orice persoanã cetãţean al unui stat membru al Uniunii, oferind toate garanţiile de independenţã şi având capacitatea cerutã pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale.

În desemnarea judecãtorilor, Consiliul trebuie sã regleze la o compunere echilibratã a Tribunalului dintr-o dublã perspectivã: pe de o parte, a reprezentãrii sistemelor juridice naţionale, pe de altã parte, a reprezentãrii geografice, care trebuie sã fie cât mai cuprinzãtoare (art. 3 din Anexa la Statutul Curţii de Justiţie).

Cei şapte judecãtori ai T.F.P. sunt numiţi pentru o perioadã de şase ani, cu posibilitatea alegerii din nou a judecãtorilor care şi-au terminat mandatul. Ei nu pot exercita nicio funcţie politicã sau administrativã şi nicio activitate profesionalã, renumeratã sau nu, decât dacã a obţinut o derogare specialã din partea Consiliului. Judecãtorii, avocaţii generali şi grefierul îşi exercitã funcţiile acolo unde este sediul Tribunalului Funcţiei Publice.

Preşedintele Tribunalului este desemnat de cãtre judecãtori pentru un mandat de trei ani, care poate fi înnoit. Înainte de a-şi prelua funcţia, judecãtorii depun un jurãmânt de a-şi exercita atribuţiile cu toatã imparţialitatea şi conştiinţa şi de a nu divulga nimic din secretul deliberãrilor. Jurãmântul este prestat în faţa plenului Curţii de Justiţie.

Statutul judecãtorilor T.F.P. derivã din statutul judecãtorilor Curţii de Justiţie (Art. 5 din Anexa la Statutul Curţii de Justiţie). Ei se bucurã de imunitate de jurisdicţie şi, în ceea ce priveşte actele îndeplinite de ei în calitate oficialã, inclusiv opiniile exprimate oral sau în scris, continuã sã beneficieze de imunitate şi dupã încetarea funcţiilor lor. Aceastã imunitate poate fi ridicatã de plenul Curţii de Justiţie şi, odatã ridicatã, o acţiune penalã poate fi pornitã împotriva judecãtorului în cauzã. Totuşi, acesta nu poate fi judecat în fiecare dintre statele membre, decât de instanţa competentã sã-i judece pe magistraţii de la cea mai înaltã instanţã naţionalã.

În afara înnoirilor regulate şi a deceselor, mandatul de judecãtor la T.F.P. poate lua sfârşit în mod individual prin demisie. Judecãtorii Tribunalului nu pot fi înlãturaţi din funcţie şi nu pot fi declaraţi decãzuţi din dreptul lor la pensie sau la altele avantaje echivalente, decât dacã se stabileşte cu votul unanim al judecãtorilor şi avocaţilor generali ai Curţii cã nu mai corespund condiţiilor cerute sau nu-şi mai îndeplinesc obligaţiile decurgând din funcţia lor. Doar în aceste cazuri mandatul trebuie depus de îndatã, altfel el va continua pânã la intrarea în funcţie a succesorului.

T.F.P. îşi numeşte grefierul şi îi stabileşte statutul, iar acesta are la dispoziţie câţiva agenţi. Judecãtorii sunt informaţi de preşedinte cu douã sãptãmâni înaintea datei fixate pentru numire cu privire la candidaturile depuse. Votul este unul secret, fiind ales candidatul care a obţinut majoritatea absolutã a voturilor. Dacã nici unul dintre candidaţi nu deţine majoritatea absolutã, se procedeazã la un al doilea tur de scrutin, iar cel care va întruni cel mai mare numãr de voturi va fi ales. Se prevede, de asemenea, cã în caz de egalitate de voturi, va fi ales cel mai în vârstã.

Tribunalul îşi exercitã atribuţiile de manierã permanentã. Ţinând cont de necesitãţile serviciului, el va stabili durata vacanţelor judecãtoreşti.

5. 3. SESIZAREA T.F.P.

 T.F.P. este competent sã judece în prima instanţã litigiile dintre Comunitãţi şi agenţii sãi, în limitele şi condiţiile stabilite prin statut sau rezultând din regimul special aplicabil celor din urmã, fiind incluse şi litigiile dintre orice organ sau organism şi personalul sãu pentru care competenţã a fost atribuitã Curţii de Justiţie.

Tribunalul are o competenţã de anulare şi de jurisdicţie deplinã, obiectul sesizãrii fiind fie nelegalitatea unui act al administraţiei care aduce atingere unui funcţionar sau agent, fie acordarea unei despãgubiri. Totuşi, funcţionarul sau agentul poate cumula în acelaşi recurs cererea de anulare şi pretenţiile de despãgubire.

Dintre agenţii Comunitãţilor, funcţionarii constituie grupul principal. Funcţionarul Comunitãţilor este definit prin Statutul Funcţionarilor Comunitãţilor Europene ca fiind persoana numitã în condiţiile prevãzute de Statut într-o funcţie permanentã de cãtre una dintre instituţiile Comunitãţilor printr-un act scris al autoritãţii investitã de instituţie cu competenţã de numire.

În categoria celorlalţi agenţi sunt excluşi agenţii temporari (chemaţi sã lucreze într-un centru de cercetare sau într-un cabinet al unui membru al Comisiei, ei pot fi angajaţi pentru o duratã de cel mult şase ani sau pentru o duratã legalã de mandatul membrului respectiv al Comisiei), agenţii contractuali (contract între 3 şi cel mult 5 ani), auxiliari şi experţii naţionali detaşaţi, precum şi consilierii speciali şi agenţii locali.

Funcţionarii şi ceilalţi agenţi europeni se pot adresa T.F.P. cu condiţia cã autoritatea investitã cu puterea de numire a fost sesizatã în prealabil cu o reclamaţie, iar aceastã reclamaţie a fãcut obiectul unei decizii explicite sau implicite de respingere (lipsa rãspunsului în termenele prevãzute de art. 90 din Statutul Funcţionarilor Comunitãţilor Europene). Jurisprudenţa constantã a T.F.P. este în sensul cã, în prezenţa unui act care îl lezeazã, funcţionarul trebuie sã foloseascã procedura reclamaţiei, prevãzutã de art. 90 din Statut, introducerea unei simple necereri neavând nicio relevanţã.

O calitate procesualã activã nu este recunoscutã în schimb organizaţiilor sindicale şi profesionale, acestea neputând interveni decât pentru a susţine sau a cere respingerea pretenţiilor funcţionarului.

Cererea trebuie sã fie precisã, pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la palat, actul contestat, la problemele invocate şi la procedurã. În lumina jurisprudenţei comunitare, pârâtul nu poate fi decât autoritatea investitã cu puterea de numire şi care acţioneazã în numele instituţiei, actele privind situaţia juridicã a funcţionarilor şi putându-le aduce atingere trebuie sã fie imputate instituţiei şi o eventualã acţiune trebuie îndreptatã împotriva instituţiei de la care provinde actul contestat.

5. 4. CONDIŢII DE ADMISIBILITATE

 Funcţionarul sau agentul european poate acţiona în calitate de reclamant în faţa T.F.P. doar dupã ce a fost parcursã o procedurã administrativã prealabilã.

Termenele în care funcţionarul trebuie sã acţioneze, atât în procedura administrativã, cât şi în cea contencioasã, constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii. În jurisprudenţa sa, Tribunalul a subliniat în mai multe rânduri cã art. 90 şi art. 91 din Statut subordoneazã admisibilitatea unei acţiuni condiţiei parcurgerii procedurii administrative potrivit dispoziţiilor legale, mai ales în ceea ce priveşte termenele şi cã aceastã regulã este de ordine publicã, termenele nefiind nici la dispoziţia pãrţilor, nici a judecãtorilor.

Astfel, reclamaţia trebuie introdusã într-un termen de trei luni care curge din ziua publicãrii actului dacã este vorba de o mãsurã cu caracter general şi din ziua notificãrii deciziei sau cel mai târziu din ziua în care partea interesatã a cunoscut-o dacã este vorba de o mãsurã cu caracter individual.

În acesta din urmã caz, dacã actul aduce atingere unei alte persoane decât cea cãreia îi este adresat, acest termen curge din ziua în care ea a luat la cunostiinţã, dar nu mai târziu de ziua publicãrii. În fine, termenul curge de la data expirãrii termenului de rãspuns atunci când reclamaţia priveşte o decizie implicitã de respingere (Art. 90 din Statutul Funcţionarilor Comunitari).

Autoritatea notificã decizia sa motivatã pãrţii interesate într-un termen de patru luni din ziua introducerii cererii sau a reclamaţiei. La expirarea acestui termen, lipsa rãspunderii la reclamaţie valoreazã decizia implicitã de respingere, susceptibilã de a face obiectul unei acţiuni în faţa Tribunalului.

Acţiunea, ea şi reclamaţia, trebuie sã fie îndreptatã împotriva unui act ce aduce atingere unui drept, care poate fi o mãsurã cu caracter general sau o mãsurã cu caracter individual comunicatã reclamantului ori unui tert. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie este considerat „act ce aduce atingere” actul susceptibil sã afecteze direct situaţia pãrţii interesate în detrimenul acesteia, aşa cum este decizia de respingere a unei cereri pentru plata unei indemnizaţii de instalare.

S-a decis cã actele pregãtitoare, precum avizul dat de un comitet consultativ de numiri care nu are decât o simplã competenţã consultativã, nu pot face obiectul unei acţiuni, chiar dacã ar fi singurele de care reclamantul pretinde cã a luat cunostiinţã. Doar cu ocazia unei acţiuni îndreptate împotriva deciziei luate în cadrul procedurii, reclamantul poate invoca neregularitatea actelor anterioare strâns legate de decizie.

De asemenea, mãsurile de organizare internã a unui serviciu, scrisorile prin care sunt date informaţiile sau explicate anumite texte juridice, actele care confirmã un act emis anterior sau punerea în practicã a unui asemenea act, nu sunt nici ele susceptibile de a face obiectul unei acţiuni în faţa Tribunalului Funcţiei Publice.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. 2 din Statutul Funcţionarilor Comunitari Europeni, orice decizie care aduce atingere unui drept trebuie motivatã şi aceasta în interpretarea Curţii de Justiţie, pentru a

permite pãrţii interesate sã aprecieze dacã decizia este afectatã de un viciu permiţând contestarea legalitãţii sale şi sã facã posibil un control jurisdicţional.

Aceasta exigenţã este satisfãcutã dacã împrejurãrile, cele în care actul contestat a fost luat şi comunicat pãrţilor interesate, permit acestora sã cunoascã elementele esenţiale care au determinat administraţia sã ia decizia. În orice caz, întinderea obligaţiei de a motiva decizia trebuie apreciatã în mod concret cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor privind respectivã decizie.

În fine, pentru ca o acţiune în faţa T.F.P. sã fie primitã, reclamantul trebuie sã justifice un interes de a acţiona, nãscut şi actual, apreciat în momentul introdus acţiunii şi nu în momentul introducerii reclamaţiei.

5. 5. JUDECATA

 T.F.P. judecã în camere de trei judecãtori, dar în cazuri prevãzute de Regulamentul de procedurã, el poate judeca şi în plen, în camere de cinci judecãtori sau chiar în complet de judecatã. Plenul şi camerele de cinci judecãtori sunt prezidate de preşedintele Tribunalului, în timp ce preşedinţii camerelor de trei judecãtori sunt desemnaţi de cãtre aceştia. Excepţie face camera al cãrei membru este însuşi preşedintele Tribunalului, care este prezidatã de acesta.

Tribunalul nu poate delibera în mod valabil decât în numãr impar, fiind cerutã pentru camere de trei sau cinci judecãtori o majoritate de cinci jucãtori. În cazul cã unul dintre judecãtorii camerei nu poate participa, se poate apela la un judecãtor din competenţa unei alte camere.

Un judecãtor nu poate fi recuzat sau, dimpotrivã, solicitat a face parte dintr-un complet pe motivul cetãţeniei sale. Totuşi, judecãtorii şi avocaţii generali ai T.F.P. sunt supuşi dispoziţiilor privind incompatibilitatea sau obligaţia de abţinere de la judecatã.

Aceasta înseamnã, pe de o parte, cã nu pot participa la soluţionarea unei cauze în care au intervenit anterior ca agent, consilier sau avocat al uneia dintre pãrţi sau au fost chemaţi sã se pronunţe asupra cauzei ca membru al unui tribunal, al unei comisii de anchetã sau în orice altã calitate şi, pe de altã parte, cã atunci când apreciazã cã nu pot participa la judecarea sau examinarea unei anumite cauze, trebuie sã-l informeze pe preşedinte.

De asemenea, dacã preşedintele apreciazã cã un judecãtor sau un avocat general, dintr-un motiv anume, nu trebuie sã judece sau sã punã concluzii într-un anumit dosar, el va avertiza pe cel în cauzã (Art. 5 alin. 2 din Anexã coroborat cu art. 18 din Statutul Curţii de Justiţie).

Dacã T.F.P. este sesizat cu o cauzã ridicând acea problemã de interpretare sau punând în discuţie validitatea aceluiaşi act ca într-o cauzã în curs în faţa T.P.J., dupã ce pãrţile au fost ascultate, poate suspenda procesul pânã la pronunţarea T.P.J..

Când T.F.P. constatã cã o acţiune cu care este sesizat este de competenţa Curţii de Justiţie sau T.P.J., va trimite cauza instanţei competente.

Funcţionarii şi ceilalţi agenţi ai Comunitaţilor Europene trebuie sã fie reprezentaţi în faţa T.F.P. de cãtre un avocat, procedura având douã faze: una scrisã şi una oralã.

Regimul lingvistic este identic cu cel în faţa T.P.J.. Faza scrisã include prezentarea acţiunii şi a întâmpinãrii. Când un al doilea schimb de membri are loc, T.F.P. poate, cu acordul pãrţilor, sã hotãrascã soluţionarea fãrã procedura oralã.

T.F.P. s-a preocupat sã rãspundã încã de la primele sale decizii invitaţiei Consiliului de a facilita soluţionarea amiabilã a litigiilor în orice stadiu al procesului (considerentul al şaptelea din decizia 2004/752/CE, reluat la art. 7 paragraful 4 din Anexa 1 la Statutul Curţii de Justiţie). Astfel, în mai multe cauze, judecãtorii raportori au supus atenţiei pãrţilor propuneri de soluţionare amiabilã.

Regulamentul de procedurã al T.F.P. al U.E., adoptat pe 25 iulie, îi dã dreptul de a examina, în orice fazã a procesului, posibilitãţile unei soluţionãri amiabile al întregului litigiu sau al unei pãrţi a acestuia, de a propune una sau mai multe soluţii şi de a lua mãsurile potrivite în vederea uşurãrii unei asemenea soluţionãri. În acest scop, Tribunalul poate cere pãrţilor sau terţilor informaţii sau documente, sã invite la întâlniri reprezentanţii pãrţilor, pãrţile, chiar şi orice funcţionar sau agent al instituţiei abilitat sã negocieze un eventual acord.

Judecãtorul raportor, asistat de grefier, poate fi însãrcinat sã caute o soluţionare amiabilã a litigiilor sau sã punã în practicã mãsurile pe care le-a decis în acest scop.

Când este gãsitã o soluţionare amiabilã care pune capãt litigului, termenii acestui acord pot fi menţinuţi într-un proces verbal care constituie act autentic, semnat de preşedinte sau de judecãtorul raportor şi de grefier. Cauza va fi radiatã din registru printr-o ordonanţã motivatã, preşedintele putând cuprinde la cererea pãrţilor termenii acordului în ordonanţã. Reclamantul şi pârâtul au de asemenea posibilitatea de a ajunge la un acord în afara Tribunalului, informând Tribunalul despre acest fapt. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecatã, preşedintele va decide potrivit acordului sau în lipsa unor precizãri, în mod liber.

Pentru a încuraja pãrţile sã recurgã fãrã reţinere la un acord amiabil, Regulamentul de procedurã al T.F.P. prevede cã acestea nu pot utiliza în cadrul procesului avizul exprimat, sugestiile formulate, propunerile prezentate, concesiile fãcute sau documentele încheiate în vederea unei soluţionãri amiabile (art. 70).

În sprijinul acţiunii pot fi invocate acte scrise, declaraţii de martor sau de expert, precum şi orice informaţie pe care Tribunalul o considerã necesarã în proces. Audierea unui martor sau expert poate fi încuviinţatã printr-o ordonanţã a Tribunalului a fi fãcutã de autoritatea judiciarã de la domiciliul acestuia, care va trimite Tribunalului actele rezultate din executarea comisiei rogatorii. Martorii şi experţii sunt audiaţi sub jurãmânt şi Tribunalul poate aplica sancţiuni pecuniare martorilor recalcitranţi.

Şedinţa este publicã, cu excepţia cazului în care, pentru motive grave, Tribunalul hotãrãşte altfel, un proces verbal semnat de preşedinte şi de grefier, fiind întocmit la fiecare şedinţã. Deliberarea este secretã şi ea se finalizeazã cu o hotãrâre motivatã, cititã în şedinţã publicã în care este menţionat numele judecãtorilor care au deliberat şi care este semnatã de preşedinte şi de grefier.

Preşedintele Tribunalului poate hotãrî printr-o ordonanţã, potrivit unei proceduri sumare, cu priviri la cererile de suspendare a executãrii sau aplicarea unor mãsuri provizorie. Aceasta ordonanţã nu are decât un caracter provizoriu şi ea nu prejudecã fondul cauzei.

Deciziile T.F.P. pot face obiectul unui recurs în faţa T.P.J., formulat într-un termen de douã luni de la comunicarea deciziei atacate. De asemenea, recursul poate fi introdus împotriva deciziilor care soluţioneazã în parte litigiul pe fond sau care soluţioneazã o excepţie de necompetenţã sau de neprimire. Recurent poate fi orice parte i-au fost respinse pretenţiile, în tot sau în parte.

Recursul cu o dublã limitã nu poate fi formulat doar cu privire la stabilirea şi cuantumul cheltuielilor şi este limitat la problemele de drept, atât în ceea ce priveşte necompetenţa Tribunalului, neregulile de procedurã dinaintea acestora care aduc atingere intereselor pãrţii în cauzã, încãlcarea dreptului comunitar de cãtre T.F.P..