1

3.1. Circulaţia monetară şi delimitările acesteia

În actuala fază de dezvoltare a economiilor naţionale şi a economiei mondiale, fenomenele monetare îndeplinesc două funcţii economice interdependente:

crearea banilor; redistribuirea acestora.

Redistribuirea banilor este determinată de dezvoltarea producţiei şi a schimbului, creşterea producţiei şi complicarea relaţiilor de schimb, generând extinderea şi diferenţierea relaţiilor financiare, ca o modalitate de rezolvare a problemelor pe care le ridică funcţionarea pieţei bunurilor fizice.

Relaţiile financiare desemnează o componentă specifică a relaţiilor dintre subiecţii economici, prin care se modifică averea pe care aceştia o deţin sub formă de bani.

Componente ale relaţiilor financiare, tranzacţiile financiare constituie operaţiunile de creare a instrumentelor financiare, de către bănci şi alte categorii de instituţii financiare, precum şi de transfer al acestora de la un subiect economic la altul. Mişcarea instrumentelor financiare, reflectată prin modificarea volumului tranzacţiilor financiare (variaţii ale agregatelor financiare), reprezintă fluxurile financiare, a căror interconectare generează circuitele financiare.

Efectuarea de tranzacţii financiare permite atât creşterea vânzărilor de mărfuri peste disponibilităţile de monedă ale potenţialilor cumpărători, cât şi transformarea banilor în capital, ceea ce creează posibilitatea sporirii producţiei de mărfuri. Utilizarea banilor ,,financiari”, creaţie a tranzacţiilor financiare, permite creşterea nemăsurată a cantităţii de monede puse în circulaţie şi, implicit, creează posibilitatea eliminării ecartului existent la un moment dat între cererea de mărfuri şi oferta de mărfuri.

Circulaţia mărfurilor, prin cele două transformări ireversibile, marfă-bani şi bani-marfă, conţine două elemente contradictorii: marfa ca valoare de schimb şi marfa ca valoare de întrebuinţare (utilitate).

Amânarea cumpărării unei mărfi de către un subiect economic (crearea de monedă inactivă) este însoţită de o cerere potenţială faţă de marfa respectivă din partea altui subiect economic, care însă nu o poate cumpăra, deoarece o parte din puterea de cumpărare globală este imobilizată prin moneda inactivă.

Fenomenul este consecinţa asimetriei dintre realizarea acumulărilor (economiilor) şi repartizarea cheltuielilor (investiţiilor) la diverşi subiecţi economici. Rezolvarea are loc prin tranzacţiile financiare – calea prin care banii sunt transferaţi (temporar) de la subiecţii economici care îi au, dar nu-i cheltuiesc, către cei care nu-i au, dar vor să-i cheltuiască. În acest proces îşi au, deci, originea două fenomene fundamentale ale câmpului monetar: cererea de bani şi cererea de instrumente financiare nemonetare.

Privite la scara subiecţilor economici, tranzacţiile financiare (metamorfoza banilor) permit diverşilor subiecţi să realizeze repartizarea dorită, în timp, a utilizărilor date veniturilor, în funcţie de nevoile şi aprecierile lor, o repartizare mai raţională economic decât în absenţa tranzacţiilor financiare.

Din cele expuse mai sus, rezultă o primă accepţiune care se poate da circulaţiei monetare, ca fiind procesul de mişcare a banilor în cadrul şi în scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor [93, p.230].

Este necesar ca o cantitate de monedă să rămână în permanenţă în circulaţie. Pe măsură ce are loc schimbul de mărfuri, o parte importantă din moneda respectivă va reveni în depozitele instituţiilor bancare. Strict monetar, în circulaţie va trebui să rămână constantă o anumită cantitate de bani – numerar sau monedă de cont – care să permită realizarea mărfurilor şi serviciilor pe o perioadă de timp determinată şi în condiţii normale ale circuitelor. Realizându-se preponderent prin intermediul monedei de cont, funcţia banilor ca mijloc de plată se amplifică, influenţând structura cantităţii de monedă.

Totodată, înlocuirea monedelor cu instrumentele financiare generează modificări fundamentale în circulaţia monetară, asigurând o oarecare independenţă a acesteia faţă de circulaţia mărfurilor şi, totodată, accentuându-i influenţa asupra acesteia din urmă.

Într-o accepţiune intensională, circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de fluxuri şi circuite prin intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor, mişcare dependentă relativ de procesualitatea circulaţiei mărfurilor, desfăşurându-se conform unor regularităţi specifice economiei de piaţă.

2

În unitatea sa prin diversitate, circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii, care se regăsesc continuu în

mişcarea banilor: funcţia de instituţionalizare, prin care circulaţia monetară generează, dezvoltă şi extinde sistemul monetar

şi componentele acestuia; funcţia de subzistenţă, de emisiune, prin care se realizează punerea în circulaţie şi retragerea din circulaţie a

banilor.Transformările şi mutaţiile la care este supusă circulaţia monetară, în ansamblul său, şi moneda, în particular,

constituie, de fapt, adaptări şi adecvări ale acestora la cerinţele unei ontologii a valorilor economice, conform căreia raportul dintre suma preţurilor mărfurilor şi serviciilor realizate într-o perioadă dată şi viteza de circulaţie are un caracter de regularitate. De aici derivă legea circulaţiei monetare, conform căreia cantitatea totală de monedă pusă în circulaţie depinde de preţul mărfurilor şi serviciilor, în condiţiile dependenţei masei monetare de volumul şi structura plăţilor şi de viteza de circulaţie a monedelor.

Această lege, intrinsecă circulaţiei băneşti, îşi modifică formele de manifestare şi modalităţile de realizare în funcţie de gradul şi de caracteristicile sistemului monetar, la dezvoltarea căruia însăşi circulaţia monetară contribuie.

În unitatea sa prin diversitate, circulaţia monetară (bănească) poate fi privită sub două aspecte: aspectul calitativ al ciculaţiei monetare; aspectul cantitativ al circulaţiei monetare.

Aspectul calitativ al ciculaţiei monetare este caracterizat de expansiunea de game ale formelor monedei şi genurilor instrumentelor de plată şi de amploarea diversităţii modalităţilor de achitare şi formelor de decontare.

Aspectele cantitative ale circulaţiei monetare sunt definite de indicatorii masei monetare şi ai circuitului monetar.

Circuitul monetar reprezintă suma tuturor plăţilor efectuate într-o anumită perioadă de timp.Circulaţia monetară se derulează în două moduri:

Sfera circulaţiei monetare în numerar – care presupune transmiterea directă, nemijlocită a banilor. Instrumentele circulaţiei monetare în numerar sunt moneda principală (banii de hârtie) şi moneda divizionară (bilete de bancă, bancnote, monede metalice şi divizionare).

Sfera circulaţiei monetare fără numerar (prin virament) – banii de cont, numiţi şi monedă scripturală. Instrumentele circulaţiei monetare fără numerar sunt: cecul, cambia, bilet la ordin, cardul bancar etc., iar modalităţile de plată prin virament: ordinul de plată; dispoziţia de plată; cererea dispoziţiei de plată, acreditivul, incasoul etc.

Asemănările şi deosebirile dintre sfera numerarului şi sfera fără numerar sunt:Asemănări: – numerarul se poate transfera în monedă scripturală, şi invers.Deosebiri: – numerarul este mijloc de plată legal, cu caracter general, în timp ce banii de cont sunt mijloace

de plată legale, într-o sferă mai limitată; numerarul efectuează o mişcare exterioară băncii, independentă de ea, făţă de banii de cont, a căror virare se poate face numai prin bancă.

În urma acestor asemănări şi deosebiri, putem afirma că între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în numerar se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă, şi invers.

Deci circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar formează circuitul monetar al ţării, în care funcţionează o monedă unică, cu aceeaşi denumire.

Numerarul în Republica Moldova se constituie din: Moneda principală cu nominalul de 1, 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500, 1000 lei; Moneda divizionară cu nominalul de 1, 5, 10, 25, 50 bani.Circulaţia monetară fără numerar în R.Moldova se organizează în conformitate cu Regulamentul cu privire

la transferul de credit nr.373 din 15 decembrie 2005.

3.2. Conceptul şi structura masei monetare

3

Întrucât problemele monetare necesită o mulţime de abordări econometrice, trebuie să se dispună de o serie

de indicatori cantitativi ai monedei, respectiv ai stocului de monedă, reprezentat de masa monetară.Definirea masei monetare apare ca o necesitate datorită importanţei acesteia ca variabilă macroeconomică

aflată în corelaţie cu alţi indicatori economici şi monetari.Profesorul Nicole Dardac propune două definiţii care circulă în legătură cu masa monetară:

1. reprezintă un indicator ce desemnează totalitatea mijloacelor băneşti existente în economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pe o anumită perioadă;

2. este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea operaţiunilor duble dintre bănci.

În opinia profesorului Constantin Kiriţescu, masa monetară reprezintă: o mărime eterogenă ce constă din suma activelor ce pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de

bunuri şi servicii şi pentru achitarea datoriilor; agregatul sau agregatele financiare care sunt strâns corelate cu produsul naţional brut sau cu un alt indicator

al activităţii economice.Masa monetară cuprinde numerarul şi banii scripturali (sau banii de cont), ambele componente având

aceeaşi putere de cumpărare şi transformându-se curent una în cealaltă.Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor, creanţe aflate în posesia

utilizatorilor de monedă.Pentru a determina nivelul masei monetare, se iau în calcul mijloacele băneşti existente în conturile

clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.

În schema care urmează sunt prezentate relaţiile de corespondenţă ce se stabilesc între deţinătorii şi utilizatorii de monedă în cadrul economiei.

Relaţiile de corespondenţă dintre deţinătorii şi utilizatorii de monedă în cadrul economiei

Activ Bilanţul Pasiv agenţilor economici şi populaţiei

Activ Bilanţul Pasiv băncilor comerciale

1A Numerar 3A Numerar 2P Disponibilităţi (depozite) în conturi curente ale agenţilor economici şi ale populaţiei

2A Disponibilităţi (depozite) în conturi curente la băncile comerciale

4A Disponibilităţi (depozite) în conturi curente la banca centrală

Activ Pasiv Bilanţul Băncii Centrale Aur 1P Numerar al

agenţilor economici şi al populaţiei

Devize 3P Numerar al băncilor comerciale

Credite acordate băncilor comerciale

4P Disponibilităţi în conturi curente ale băncilor comerciale

4

Pe baza schemei prezentate, nivelul masei monetare se poate determina prin două modalităţi, şi anume:1) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul bilanţului deţinătorilor de monedă din

economie:

2) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor comerciale şi în pasivul băncii centrale:

Identitatea contabilă ce se manifestă între aceste componente demonstrează că, la nivelul economiei, creanţele monetare asupra băncilor sunt egale cu datoriile, respectiv cu angajamentele (datoriile) acestora.

Activele ce trebuie luate în considerare în structura masei monetare, ca un grup de agregate, trebuie definite ca produse ce sunt deţinute pentru serviciile pe care le oferă. Agenţii economici îşi alocă averea monetară între diferitele active disponibile în funcţie de preferinţele lor personale pentru caracteristicile fiecărui tip de active şi de profitul pe care-l pot obţine din plasamentul respectiv.

Tratarea activelor monetare în acest mod aduce, după părerea noastră, suficiente argumente, atât pentru includerea lor în funcţia de utilitate pentru individul reprezentativ (mediu), cât şi pentru analiza cererii de active în aproximativ acelaşi fel în care poate fi studiată cererea pentru orice altă marfă.

Pentru a decide ce active pot fi grupate în categoria ,,monedă”, respectiv ,,masa monetară”, problema constă în a afla ce bunuri şi servicii sunt legate direct de acestea şi care sunt cele prin care utilitatea lor nu reclamă acest lucru. Această identificare poate fi făcută formal, testând dacă un grup de active este uşor de separat de alte active şi mărfuri.

Deci condiţia necesară pentru definirea masei monetare şi pentru evaluarea corectă a structurii unui agregat monetar este ca setul de produse monetare să fie uşor de identificat şi separat de bunurile nemonetare.

În raport de aceste aprecieri, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă, constând din totalitatea activelor ce pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.

Altfel spus, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii.

Conturarea sferei de cuprindere a masei monetare şi stabilirea componentelor sale presupune luarea în considerare a modului de definire a monedei, precum dezbaterile aprinse şi controversate privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare.

Sistetizând diversele opinii exprimate cu privire la masa monetară şi structura acesteia, pot fi scoase în evidenţă două interpretări [97, p.226].

În sens restrâns, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată care permit deţinătorului achiziţionarea imediată de bunuri, servicii şi efectuarea de plăţi directe. Potrivit acestei definiţii, în structura masei monetare, în sens restrâns, se cuprind două componente:

a) numerarul (bancnotele şi monedele metalice);b) disponibilităţile în conturile curente deschise la bănci, case de economii, alte instituţii financiare.

Numerarul (sau moneda efectivă) este componenta cea mai lichidă a masei monetare. El este necesar pentru achiziţionarea de bunuri, servicii şi pentru efectuarea diverselor plăţi din economie.

Disponibilităţile în conturile curente deschise la băncile comerciale sunt considerate monedă şi, deci, incluse în masa monetară, pentru că titularii acestor disponibilităţi pot să-şi procure bunuri, servicii (cu ajutorul cecurilor, cardurilor etc.) şi să efectueze plăţi directe pentru achitarea datoriilor.

Aceste două componente mai poartă denumirea de monedă propriu-zisă. În sens larg, masa monetară reflectă, pe lângă mijloacele de plată propriu-zise, ansamblul activelor

financiare susceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în monedă propriu-zisă, fără riscul unei pierderi semnificative de valoare.Generalizând diferitele accepţiuni şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, majoritatea

monetariştilor au apreciat că, în structura masei monetare, în sens larg, sunt incluse următoarele active:

5

moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă şi monedă divizionară); moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente); depunerile la termen şi în vederea economisirii; alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

Moneda efectivă este solicitată de agenţii economici, nu în calitate de marfă, ci pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei. Atâta timp cât bunuri şi servicii pot fi achiziţionate în schimbul acestui instrument monetar, practic, agenţii economici consimt să se folosească de el în tranzacţiile lor comerciale şi financiare. O persoană care deţine şi foloseşte moneda efectivă nu cunoaşte şi nici nu are interesul să ştie dacă ceea ce deţine reprezintă un certificat asupra rezervelor de aur ale emitentului. Dacă poate fi convertită în bunuri şi servicii sau în moneda altei ţări, se poate afirma că este tot atât de bună ca oricare alta din formele sale de existenţă. Este adevărat că, fiecare monedă naţională este cotată pe piaţă la cursuri diferite, în funcţie de puterea efectivă de cumpărare. Nimeni, astăzi, nu contestă faptul că un sistem monetar poate funcţiona şi în lipsa acoperirii în aur, cu condiţia că semnele monetare să fie emise în corelare cu bunurile şi serviciile create în economie. Moneda efectivă reprezintă, deci, activul cel mai lichid, fiind, totodată, una din componentele importante ale masei monetare.

Moneda de cont (disponibilităţile în conturi curente la vedere). Acelaşi grad de lichiditate îl probează şi disponibilităţile din conturile curente şi asupra cărora pot fi trase cecuri şi efectuate plăţi fără preaviz. O sumă depusă în cont poate fi considerată monedă, întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi în conturi la vedere au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, una în cealaltă. În practica din ţările dezvoltate, majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se lichidează cu ajutorul cecurilor.

Salariile, de exemplu, se virează în conturi bancare după efectuarea reţinerilor, reprezentând impozite, taxe etc., iar cheltuielile privind plata chiriilor, serviciilor sau cumpărarea de bunuri se fac utilizând cecurile sau cărţile de credit (,,credit cards”). Nimeni nu mai contestă, în prezent, caracterul monetar al depunerilor la vedere. Chiar şi cei mai aprigi susţinători ai concepţiei tradiţionale despre monedă admit că efectuarea plăţilor prin viramente economiseşte numerarul, variaţiile disponibilităţilor din conturile bancare generând în economie efecte asemănătoare cu cele ale modificării cantităţii de aur-monedă sau de hârtie-monedă în circulaţie.

Depozitele la termen. Alături de moneda efectivă şi de cont, în structura masei monetare sunt incluse depozitele la termen constituite la bănci, case de economii etc., asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectuate plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că, din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere.

În plus, depozitele la termen cresc astăzi mult mai rapid decât cele la vedere, profitul fiind reprezentat de dobânda care o aduce titularului.

În concluzie, deşi aceste active au un grad mai scăzut de lichiditate, totuşi, ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu ale monedei şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare.

Alte active. Din aceleaşi raţiuni, în structura masei monetare sunt incluse şi activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară, ele având un grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Nu este mai puţin adevărat că unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt), cum sunt cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur, au un grad de lichiditate mai ridicat decât cele pe termen mediu şi lung (acţiuni, obligaţiuni etc.). Ceea ce-l atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde oricând are nevoie de bani (lichidităţi), pentru plata unor datorii sau pentru achiziţia anumitor bunuri sau servicii. Deci, structura masei monetare, în sens larg, are un caracter relativ. Pe măsură ce piaţa creează noi instrumente financiare, care devin substitute apropiate monedei propriu-zise, se lărgeşte sfera de cuprindere a masei monetare.

De precizat şi faptul că este greu de stabilit cu exactitate şi pentru totdeauna sfera de cuprindere a masei monetare, punctul la care această extensie trebuie să se oprească. În măsura în care piaţa creează noi produse, inovează noi instrumente de plasare a activelor monetare disponibile, este firesc ca specialiştii să le includă, lărgind sfera de cuprindere a masei monetare, respectiv să conceapă noi metode de dimensionare şi agregare a acesteia. În

6

aceste condiţii, problema aprecierii cantitative a masei monetare, a structurii şi componentelor sale, are un caracter relativ accentuat tocmai datorită gamei variate de produse create de o piaţă financiar-monetară dezvoltată. Aceste produse inovate sunt susceptibile într-o măsură mai mare sau mai mică să îndeplinească anumite funcţii monetare (de plată şi de economisire) şi să înlocuiască avantajos, în anumite utilizări, moneda propriu-zisă (numerarul şi moneda de cont).

3.3. Utilitatea şi conţinutul agregatelor monetare

Analiza situaţiei monetare, a structurii şi evoluţiei diferitelor componente ale masei monetare este subordonată proiectării politicii monetare viitoare, remarcându-se, în ultimul timp, o nouă linie de conduită favorabilă aplicării unor metode cantitative de dimensionare şi dirijare a acesteia. Metodele respective constituie un amestec de modele de tip neokeynesist şi monetarist.

Până în anii 1970, controlul masei monetare avea la bază o serie de ipoteze extrem de relative, cu caracter static, exogene masei monetare şi legăturilor directe dintre monedă şi preţ, în condiţiile unei viteze de circulaţie a activelor monetare relativ stabilă. Generalizarea în practica monetară a cursurilor flotante a dus la reconsiderări în gândirea şi politica monetară.

Schimbările monetare s-au asociat cu fenomene economice şi sociale de o maximă virulenţă, ca recesiunea, inflaţia şi şomajul, fenomene greu de controlat şi de stăpânit prin mecanismele monetare instituite după al Doilea Război Mondial.

Monetariştii, în special cei din SUA, reprezentaţi de Şcoala din Chicago, continuă să susţină rolul dominant al instrumentelor monetare şi să explice fenomenele complexe ale economiei prin expansiunea monetară; influenţarea economică este posibilă, după opinia lor, numai printr-o politică directă şi incisivă pe linia monetară.

Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor tendinţe pe care le înregistrează activele componente, cu grade diferite de lichiditate, se realizează folosind anumiţi indicatori monetari, integraţi într-un model de analiză monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.

Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciate în contextul elaborării unei concepţii generale de analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte fenomene monetare, pe de o parte, şi principalelor procese economice, pe de altă parte, cum sunt: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi comercializarea bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile cursurilor de schimb; situaţia generală a balanţei de plăţi externe etc. De derularea acestor procese depinde, în ultimă instanţă, mărimea şi dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă influenţează, la rândul lor, procesele respective.

Pentru ca indicatorii monetari să permită cuantificarea acestor influenţe reciproce, este necesar ca ei să reliefeze dinamica masei monetare şi evoluţia ei şi să permită evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi cele economice.

În raport cu aceste aprecieri, monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii: un prim set de indicatori sunt cei care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei masei monetare şi care

exprimă caracterul politicii monetare, ca expansionistă sau restrictivă; a doua categorie grupează acei indicatori care oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de

politica monetară asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare. Unii monetarişti fac distincţie, în cadrul acestei din urmă categorii de indicatori, între cei care exprimă

obiectivele politicii monetare pe termen scurt (short term targets) de cei care exprimă obiectivele pe termen lung (long term targets).

Primii sunt consideraţi ,,indicatori monetari propriu-zişi”, oferind informaţii atât despre caracterul evoluţiei masei monetare, cât şi despre obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile monetare pentru influenţarea proceselor extramonetare. Cei din urmă sunt consideraţi ,,indicatori economici”, ei reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile politicii economice generale.

Utilizarea acestor două categorii de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în care în economia unei ţări funcţionează o piaţă financiar-monetară dezvoltată şi complexă. În schimb, în economiile cu procese monetare relativ simple, unde relaţiile monetare şi structura financiar-bancară sunt puţin diversificate, opţiunea pentru utilizarea unei

7

singure categorii de indicatori care să exprime atât caracterul, cât şi obiectivele politicii monetare, este o soluţie acceptabilă. O asemenea soluţie se justifică prin numărul redus de produse monetare şi prin gama extrem de restrânsă a activelor lichide.

În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele monetare.

Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude, însă, folosirea ratei dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autorităţi. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut, o reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi, deci, cererea totală. Ca urmare, utilizarea agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în acelaşi scop şi a ratei dobânzii. De altfel, numeroase modele de analiză monetară elaborate până în prezent, îndeosebi cele de factură keynesistă şi neokeynesistă, cuprind ambele variabile, adică rata dobânzii şi agregatele monetare.

Unul din scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor agregate monetare care să răspundă cel mai bine cerinţelor de reflectare a caracterului şi obiectivelor de politică monetară, adoptată de autoritatea monetară a unei ţări pe o anumită perioadă.

Agregatul monetar reprezintă ansamblul omogen de active susceptibile de a fi utilizate ca mijloc de plată. Particularitatea agregatelor monetare este de a se include unele în celelalte, astfel că agregatul cel mai mic este inclus în agregatul de mărime imediat superioară ş.a.m.d, până când agregatul cel mai mare le conţine pe toate celelalte.

Prin construirea agregatelor monetare, autorităţile monetare urmăresc nu doar simpla cunoaştere a volumului mijloacelor de plată, ci ca acesta să le ofere informaţii care să le permită promovarea unei politici monetare adecvate, în vederea evitării sau corectării dezechilibrelor monetare.

Pornind de la aceste aprecieri, specialiştii au grupat agregatele monetare în trei categorii [4, p.82].1. Moneda primară (baza monetară sau moneda de rezervă). Aceasta reprezintă moneda emisă şi controlată de

banca centrală. Se defineşte ca diferenţa dintre total activ şi total pasiv din bilanţul acestei instituţii. Activul băncii centrale reflectă, în general, modalităţile prin care aceasta creează moneda, şi anume: prin distribuirea de credite băncilor comerciale, altor instituţii de credit şi tezaurului; prin rescontarea efectelor comerciale şi a celor publice. În ce priveşte pasivul, acesta exprimă mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare (bilete de bancă, monedă divizionară, disponibilităţile în contul tezaurului şi în conturile băncilor creatoare de monedă scripturală etc.).

Modul de definire a agregatelor monetare din această grupă cunoaşte mai multe variante, în funcţie de concepţia mai cuprinzătoare sau mai restrânsă în ce priveşte moneda primară. Modul diferit de combinare a elementelor din activul şi pasivul bilanţului poate determina unele deosebiri în evaluarea cantităţii de monedă primară, în funcţie de luarea în calcul şi a mijloacelor în decontare, a rezervelor de casă etc.

Modul concret de definire a monedei primare mai diferită de la o ţară la alta şi în funcţie de metoda adoptată în analiza variaţiilor agregatelor monetare. De exemplu, în cea mai utilizată metodă se operează cu doi factori determinanţi: modificarea bazei monetare şi multiplicatorul monetar sau al creditelor. Din aceste considerente, de pildă, în practica americană, baza monetară este subdivizată în: moneda primară împrumutată şi moneda primară neîmprumutată, ceea ce oferă pentru această piaţă financiar-monetară diversificată informaţii suplimentare privind creaţia şi agregarea monetară. Ea constituie baza pentru crearea monedei scripturale de către băncile comerciale.

2. Moneda ca mijloc de plată, adică masa monetară în sens restrâns (money suply), cuprinde produsele monetare, respectiv mijlocele de plată, create de banca centrală şi celelalte bănci şi instituţii financiar-bancare.

3. Moneda ca avuţie netă include produsele monetare amintite, inclusiv acele active care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent în lichidităţi.

O primă etapă, şi cea mai importantă în construirea agregatelor monetare, se referă la delimitarea riguroasă între diferitele tipuri de plasamente monetare, cu scopul de a le selecta şi diferenţia pe cele care reprezintă o simplă rezervă de mijloace de plată de cele care corespund unor economii durabile depuse de bunăvoie.

Agregatele monetare cuprind, deci, atât mijloacele de plată (moneda efectivă, depunerile în conturi la vedere) deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi, cât şi acele plasamente financiare susceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de plată, fără riscul pierderilor de capital.

8

Agregatul mai larg, cel al lichidităţii, înglobează, în general, titluri ale pieţei financiar-monetare pe termene de la

câteva zile la câţiva ani, emise de instituţiile de credit (certificate de depozit, bonuri ale instituţiilor bancare) şi de agenţii nefinanciari (bonuri de tezaur în conturi curente, bilete de tezaur etc.). Plasamentele financiare definite astfel, în sens larg, sunt inventariate nu numai în pasivul instituţiilor financiar-bancare, dar în egală măsură, pentru siguranţă, şi în cel al agenţilor nefinanciari.

În sens restrâns sau în sens larg, agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi nefinanciari.

Criteriul după care sunt incluse în agregatele monetare diferitele active este cel al lichidităţii. Astfel s-au construit agregatele monetare notate cu siglele M1, M2, M3, L [93, p.242].

M1 regrupează toate mijloacele de plată sub forma monedei efective (bilete de bancă şi moneda divizionară) şi a depunerilor în conturi curente nepurtătoare de dobânzi şi care reprezintă partea cea mai activată a masei monetare sau lichiditatea primară.

Alături de acesta sunt şi agregatele M2, M3 şi L. Agregatul M2 înglobează M1, iar M3 – M2. M2 include, pe lângă de M1, ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea economisirii susceptibile de a

fi mobilizate şi transformate în lichidităţi prin emisiune de cecuri cu preaviz, denumită ,,quasimoneda” sau ,,lichiditatea secundară”.

M3 cuprinde, mai mult decât M2, şi alte active cu grade diferite de lichiditate, în structura cărora pot fi incluse certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar-monetară;

L, regrupat cu M3, înglobează, în general, titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de plată, respectiv în lichidităţi.

Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare, ţinând seama de următoarele criterii principale:

eficacitatea agregatelor monetare; caracterul controlabil; disponibilitatea statistică.

1. Eficacitatea agregatelor monetare se referă la capacitatea acestora de a se constitui în obiective intermediare ale politicii moneare. Astfel, agregatele monetare construite trebuie să ofere informaţii complexe şi să atragă atenţia asupra evoluţiei comportamentului agenţilor economici. Autorităţile monetare acceptă mai multe agregate monetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt create. Evoluţia agregatelor monetare nu este influenţată numai de comportamentul agenţilor economici, dar şi de reglementările în vigoare la un moment dat.

2. Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidenţiază influenţa pe care o poate exercita autoritatea monetară atunci când se constată că evoluţia unui agregat monetar nu este corespunzătoare şi se iniţiază corectarea lui.

3. Disponibilitatea statistică arată calitatea agregatului monetar de a fi rapid disponibil şi în măsură să permită autorităţilor monetare o reacţie rapidă. În general, un agregat larg este mai dificil de calculat comparativ cu un agregat îngust.

Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate: M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere; M2 = M1 + depozite la termen la băncile comerciale; M3 = M2 + depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii; M4 = M3 + certificate de depozit negociabile; M5 = M4 + certificate de depozit de mare valoare.

În Franţa, înainte de crearea UEM, se practicau următoarele agregate monetare: M1 = numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere; M2 = M1 + plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe; M3 = M3 + active monetare ale rezidenţilor + depozite la vedere + bonuri de casă+

+ certificate de depozit.

9

Agregatele monetare definite de Banca Centrală Europeană, construite prin integrarea succesivă a activelor

cu caracter monetar, care figurează în pasivul bilanţului consolidat al instituţiilor financiar-monetare, sunt: Agregatul monetar restrâns (M1), în care se include: numerarul în circulaţie (bancnotele şi monedele

metalice) şi depozitele overnight constituite la instituţiile financiar-monetare şi administraţia centrală (poştă sau trezorerie);

Agregatul monetar intermediar (M2), care cuprinde M1 plus depozitele rambursabile după notificare la

cel puţin trei luni (depozitele de economii pe termen scurt) şi depozitele de scadenţă de maximum doi ani (depozite pe termen scurt) constituite la instituţiile financiar-monetare şi administraţia centrală. Agregatul M2 poartă denumireea de cvasimonedă, deoarece include plasamente care pot fi disponibile în orice moment, cu aplicarea unor restricţii (de exemplu, comisioane, penalităţi, existenţa unui preaviz de rambursare etc.), dar nu pot servi, în mod direct, la efectuarea plăţilor;

Agregatul monetar M3, care reprezintă masa monetară în sens larg şi include M2, la care se adaugă intrumente negociabile, în special operaţiuni de împrumuturi repo, unităţi emise de fonduri de piaţă monetară, precum şi instrumente de îndatorare cu scadenţă de maximum doi ani, emise de instituţiile financiar-monetare.

Sintetizând, potrivit definiţiei dată de Banca Centrală Europeană, în structura agregatelor monetare se includ următoarele elemente:

M1 = numerar în circulaţie + depozite overnight; M2 = M1 + depozite rambursabile după notificare la cel mult trei luni +

+ depozite la termen cu scadenţă de maximum doi ani; M3 = M2 + împrumuturi de operaţiuni repo + unităţi ale fondurilor de piaţă monetară + instrumente de

îndatorare cu scadenţă de maximum doi ani.Întrucât, în ultimii ani, în ţările dezvoltate s-a înregistrat un declin al reprezentativităţii agregatelor monetare

şi un rol din ce în ce mai scăzut în conducerea politicii monetare, Banca Centrală Europeană acordă un loc privilegiat agregatelor monetare în adoptarea propriilor strategii monetare.

Ca structură, masa monetară, sintetizând în M3, se prezintă conform tabelului 1 [28, p.28].Structura şi ponderea agregatelor monetare conform Băncii Centrale a Europei

Felul agregatului Componenţa agregatelor

RestrânsM1 (40%) = moneda fiduciară (numerarul în circulaţie) (7%)+ + depozite la vedere (33%)

IntermediarM2 (88%) = M1 (40%)+ + depozite la termen < 2 ani (20%)+ + depozitele rambursabile cu preaviz de 3 luni (28%)

Larg

M3 (100%) = M2 (88%)+ + pensiuni (4%)+ + titluri monetare (6%)+ + titluri de creanţă cu durata < 2 ani (2%)

În Republica Moldova, agregatele monetare (sinteza monetară pe sistemul bancar) sunt definite de către Banca Naţională a Moldovei, reflectate în pasivul bilanţului consolidat al instituţiei bancare şi reprezentate de [14]:

Agregatul monetar – Banii în circulaţie (M0), care reprezintă banii în numerar emişi în circulaţie de către Banca Naţională a Moldovei, exclusiv cu excepţia numerarului în casele băncilor comerciale şi în casa Băncii Naţionale a Moldovei.

Agregatul monetar restrâns (M1), care se defineşte ca M0 plus depunerile (depozitele) la vedere (în moneda naţională).

Agregatul monetar intermediar (M2), care cuprinde M1 şi suma dintre depunerile la termen (în monedă

naţională) şi instrumentele pieţei monetare. Agregatul monetar M3, care include M2, la care se adaugă şi depozitele în valută străină ale rezidenţilor,

exprimate în lei moldoveneşti.

10

Astfel, în Republica Moldova, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în patru agregate:

Structura agregatelor monetare în Republica Moldova

agregatul monetar M3

agregatul monetar M2

Depozite în valută străină

agregatul monetar M1

Depozitela termen

Instrumentelepieţei monetare

Bani în circulaţieagregatul

monetar M0

Depozite la vedere

Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare din economie.

După cum rezultă din tabel, masa monetară din Republica Moldova este structurată în patru indicatori ce permit autorităţilor monetare să urmărească evoluţia disponibilităţilor la vedere şi la termen ale agenţilor economici şi ale populaţiei.

3.4 Viteza de circulaţie a monedei şi multiplicatorul monetar

Masa monetară este importantă pentru economie în măsura în care permite derularea tranzacţiilor. Intensitatea utilizării (gradul de utilizare) monedei se apreciază prin prisma vitezei de circulaţie a banilor.

Viteza de circulaţie a banilor (monedei) exprimă numărul mediu de tranzacţii (utilizări) mijlocite de unitatea monetară, într-o anumită perioadă de timp.

Viteza de circulaţie a banilor arată cât de repede se rotesc banii într-o economie sau cât de intens sunt ei folosiţi, şi se poate determina plecând de la ecuaţia schimbului (formulată de Irving Fisher).

Ecuaţia de schimb a lui Irving Fisher (1911) denotă relaţia dintre masa monetară (oferta de monedă) M şi bunurile şi serviciile tranzacţionate într-o economie (P×Y), unde P reprezintă nivelul preţurilor, iar Y – volumul bunurilor şi serviciilor tranzacţionate într-o economie. P×Y reprezintă PIB-ul nominal, iar conceptul care leagă M de P×Y este viteza de rotaţie a banilor, care arată de câte ori pe an, în medie, o unitate monetară este cheltuită pentru a cumpăra volumul total de bunuri şi servicii produse în economie.

Ecuaţia de schimb se scrie astfel:

Irving Fisher consideră că viteza de circulaţie a banilor este determinată de instituţiile din economie care afectează felul în care agenţii economici realizează tranzacţiile într-o economie. Opinia lui este că modificările instituţionale şi tehnologice (de exemplu, desfăşurarea tranzacţiilor pe bază de carduri sau de transferuri între conturi) afectează doar pe termen lung viteza de circulaţie, ceea ce înseamnă că, pe termen scurt, viteza de circulaţie poate fi considerată relativ constantă.

Din relaţia prezentată rezultă că viteza de circulaţie a banilor (V) depinde de valoarea tranzacţiilor (P×Y) şi de mărimea masei monetare băneşti (M).

În practică, măsurarea vitezei de circulaţie a banilor este dificilă, deoarece nu se poate determina cu exactitate numărul de tranzacţii efectuate cu ajutorul monedei. Din acest motiv, se calculează viteza de rotaţie a banilor, care arată frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă, determinată sub formă de coeficient sau număr de zile [30].

Viteza de rotaţie exprimată sub formă de coeficient exprimă numărul de rotaţii realizate de o unitate monetară în tranzacţionarea tuturor bunurilor şi serviciilor din economie pe o anumită perioadă de analiză.

11

Pentru cuantificarea tranzacţiilor se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile realizate în

decursul unei perioade.Viteza de rotaţie sub formă de coificient (Vr) se determină astfel:

Ca durată în zile (Dz

), viteza de rotaţie se calculează astfel:

, în care

Dz – numărul (durata) de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii a banilor;T (Dp) – numărul de zile sau durata raportată;Mm – masa monetară.

De exemplu, dacă perioada de analiză este de 1 an, atunci durata perioadei de analiză este egală cu 360 de zile. Dacă durata unei rotaţii este de 67 de zile, acest lucru presupune că, în decurs de 67 de zile, întreaga masă monetară este utilizată odată pentru a tranzacţiona toate bunurile şi serviciile existente în economie. Dacă durata unei rotaţii devine 69 de zile, acest lucru înseamnă că masa monetară se roteşte mai greu, deci viteza de rotaţie scade.

Enunţ. Considerăm, în mod simplificat, o economie în care sunt tranzacţionate 3 produse, având cantităţile şi preţurile, în momentele 1 şi 2, prezentate mai jos:

Produs Momentul 1 Momentul 2Y P Y P

1 10 150 15 1202 30 20 40 503 15 35 30 60

Oferta de monedă în cele două momente a fost Mm1 = 875 u.m. şi Mm2 = 1120 u.m.Să se determine cu cât se modifică viteza de rotaţie a banilor (monedei) în momentul 1, comparativ cu

momentul 2.Rezolvare:Se determină viteza de rotaţie în cele două momente şi se face raportul procentual între ele, formula integrată

fiind:

Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:

Determinăm creşterea relativă a masei monetare şi a tranzacţiilor tuturor bunurilor şi serviciilor din economie pe perioada de analiză (momentul 2 faţă de momentul 1), formula fiind:

12

Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:

Răspuns: Dacă volumul tranzacţiilor, măsurat prin suma produselor dintre cantităţi şi preţuri, a crescut cu 113,33% (5.600/2.625 – 1), masa monetară a crescut numai cu 28% (1120/875 – 1), deci valoarea tranzacţiilor a crescut mai mult decât valoarea masei monetare, a ofertei de monedă, ceea ce a determinat accelerarea vitezei de rotaţie a monedei cu 66,67%.

Viteza de circulaţie a monedei este determinată de numeroşi factori, printre care: masa monetară, circuitul plăţilor, creditul bancar, factorul psihologic (încrederea în puterea de cumpărare a monedei), proporţia unităţilor monetare ţinute în rezervă sau tezaurizare, conjunctura economică etc. [49, p.315].

Pentru analiza masei monetare un rol important îl are şi determinarea indicatorului bază monetară (BM), calculat ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia intră:

banii în circulaţie (în afara sistemului bancar) (M0); rezervele bancare (inclusiv rezervele obligatorii ale băncilor în lei, menţinute în conturile

corespondente ale Băncii Naţionale a Moldovei, alte rezerve şi numerarul în casele băncilor); depozitele la vedere ale altor organizaţii la Banca Naţională a Moldovei.

Baza monetară în sens larg include banii în circulaţie (în afara sistemului bancar) (M0), rezervele bancare (inclusiv rezervele obligatorii ale băncilor în lei, menţinute în conturile corespondente ale Băncii Naţionale a Moldovei, alte rezerve şi numerarul în casele băncilor) şi depozitele la vedere ale altor organizaţii la Banca Naţională a Moldovei, depozitele „overnight” ale băncilor şi rezervele obligatorii în valută străină exprimate în lei moldoveneşti.

Depozitele „overnight” sunt depozitele convertibile în numerar sau transferabile la cerere prin cec, ordin de plată, debitare sau prin mijloace similare, fără întârzieri semnificative, restricţii sau penalităţi. În această categorie sunt incluse şi soldurile creditoare ale conturilor curente, precum şi depozitele la vedere, însă nu sunt incluse depozitele netransferabile care pot fi retrase la cerere, dar cu plata unor penalităţi.

Determinarea bazei monetare (BM) (ca ţintă operaţională a băncii centrale în cadrul politicii monetare) şi agregatelor monetare (M1, M2, M3) prezintă importanţă, deoarece permite cuantificarea multiplicatorului monetar (mm), care arată variaţia masei monetare atunci când se înregistrează o creştere cu o unitate a bazei monetare.

Multiplicatorii monetari reprezintă indicatori care măsoară capacitatea de creaţie monetară a economiei, a sistemului bancar al acesteia, capacitate exprimată ca raport dintre o mărime care exprimă cantitatea de monedă, masa monetară, din economie, şi o altă mărime care exprimă moneda primară, agregatul monetar de bază.

Relaţia de calcul a multiplicatorului monetar este:

13

Multiplicatorul monetar se calculează şi ca raport între agregatul monetar M1 sau M2 şi baza monetară.

Stabilitatea multiplicatorului monetar este importantă în a asigura băncii centrale capacitatea de a controla evoluţia unor agregate monetare mai extinse (M1 sau M2), având în vedere că:

banca centrală poate controla efectiv doar baza monetară; evoluţia agregatelor monetare M1 şi M2 este într-o relaţie mult mai strânsă cu evoluţia indicatorilor

macroeconomici (preţuri, produsul intern brut etc).Enunţ. În ansamblul sistemului bancar se cunosc următoarele componente pasive ale masei monetare

(milioane lei):Componentele pasive ale masei monetare (milioane lei):

Denumirea indicatorului Octombrie 2012 Noiembrie 2012Banii în circulaţie 12537,36 12670,73Depozitele la vedere în moneda naţională 6905,74 6860,61

Instrumentele pieţei monetare 0,11 0,11Depozitele la termen în moneda naţională 13580,81 14058,78

Depozitele în valută străină 14135,93 14323,63Baza monetară 17155,6 16947,5

Să se determine: multiplicatorul monetar (al bazei monetare), multiplicatorul monetar ca raport între agregatul monetar M1 sau M2.

Rezolvare: Relaţia de calcul a multiplicatorului monetar este:

Determinăm masa monetară: formula de calcul a masei monetare fiind:

Determinăm multiplicatorul monetar al (bazei monetare):

Determinăm multiplicatorul monetar ca raport între agregatul monetar M1 sau M2, relaţia de calcul a multiplicatorului monetar fiind:

14

Determinăm agregatele monetare M1 şi M2, iar formula de calcul a agregatelor monetare este:

Aplicând formulele pe datele din tabel, obţinem:

Răspuns: Masa monetară în cele două situaţii este de 47159,95 mil. lei şi de 47913,86 mil. lei, diferenţa de 753,910 mil. lei (47913,86-7159,95) dintre ele, în cele două situaţii, datorându-se influenţelor modificării bazei monetare şi multiplicatorului monetar.