teatrul naţional timişoarastagiunea 08/09

TREI SURORIde Anton Pavlovici Cehov

traducerea şi versiunea scenică Ada Lupu, Codruţa Popov şi Ciprian Marinescu

Moto:Trăim în celule

de cristal,

în stupul aerului!

Ne sărutăm prin sticlă.

Minunată-nchisoare

a cărei poartă

E luna.

Federico Garcia Lorca

Lumea lui Cehov, populaţia aceasta nostalgică, astenică, bîntuită de

tristeţi şi aspiraţii nedefinite, inactivă, disimulată sau plîngăreaţă,

pătrunsă de propria-i inutilitate şi dorindu-se utilă, incapabilă să

se adapteze şi incapabilă să nu se adapteze, filozofînd alene pe

marginea unor morminte proaspete şi scrutînd cu nesaţ viitorul,

nu încape în tiparele cunoscute ale teatrului. … Piesele lui Cehov

dau scenei o vibraţie ascunsă, greu perceptibilă, introduc alt ritm

dramatic, mai lent, mai dificil de urmărit, spaţiul se umple de o

atmosferă densă, apăsătoare, sufocantă, iar în această atmosferă

gesturile devin încete şi ezitante, cuvintele – grele şi difuze, purtînd

parcă povara lucrurilor nerostite, imposibil de rostit. Eroii lui Cehov

se mişcă dezarticulat, haotic, fără un sens vizibil, ca nişte mecanis-

me defecte, spun cele mai banale şi totodată cele mai neverosimile

lucruri, sînt concomitent veseli şi adînc nefericiţi, par torturaţi de

ceva tainic, indefinibil, şi-şi torturează la rîndul lor semenii, se

plictisesc de moarte şi în acelaşi timp, se agită lăuntric, gîndesc

şi vorbesc în aparenţă incoerent, dar mereu cu tîlc, sînt refractari

oricărei ordini logice sau psihologice…

Teatrul lui Cehov e un teatru de latenţe şi virtualităţi nerealizate.

Dumitru Radu Popescu

Din copilăria şi adolescenţa sa în micul orăşel Taganrog,

Cehov păstrează amintiri amare despre o copilărie dureroasă,

despre oameni brutali, ignoranţi, superficiali, impenetrabili la

orice noţiune de frumos, dreptate, puritate. (…) Tatăl, Pavel

Egorovici, e băcan. Aptitudinile sale comerciale sînt aproape

nule, şi, de altfel, ţinute mereu în mare cumpănă de gusturile

lui artistice şi fanatismul religios. (…) Cehov trăieşte terorizat

de tatăl lui. Mama, Evgenia Iacovlevna e o fiinţă blîndă, ea

însăşi maltratată de tiranul împotrivă căruia încearcă în zadar

să-şi apere fiii. (…)N-are mai mult de şaptesprezece ani cînd familia pleacă la

Moscova, iar el rămîne singur la Taganrog, să-şi termine

liceul. Fatalismul părinţilor îi face să spere că va ajunge el la

un liman. Şi chiar ajunge. Aşa încît, la finalul unei copilării

„care n-a fost decît suferinţă” (Cehov), descoperim un Cehov

înţelept înainte de vreme, conştient de responsabilităţile lui,

singurul sprijin moral al unei familii în derivă. (…) Munceşte

fără oprire: cursuri, spital, lecţii, mici lucrări jurnalistice şi

primele tentative literare, departe de toate tulburările care

agită mediul studenţesc. Independenţa lui interioară este

pentru el un principiu absolut, pe care-l va apăra toată viaţa.

În 1880, la 20 de ani, Anton Pavlovici Cehov îşi vede tipărită

prima povestire în revista umoristică „Greierele”. Se adap-

tează tuturor exigenţelor, tuturor gusturilor. E din ce în ce

mai publicat. În 1880, nouă povestiri, în 1881, treisprezece.

În 1885 ajunge la 129 de povestiri, articole şi reportaje. Dar

nu-şi face iluzii… nu dă nici o importanţă acestor scrieri. Nu

dă cu adevărat importanţă decît studiilor medicale. Are pro-

bleme de sănătate. De prin 1884 scuipă sînge… Dar nu vrea

încă să recunoască ce înseamnă batista maculată… Vrea să

trăiască, iubeşte viaţa cu pasiune, această viaţă care în acest

1886, anul în care devine celebru, îi pare plină de minunate

promisiuni. În 1890 călătoreşte la Sahalin. În 1891 , la Viena,

Veneţia, Florenţa, Roma, Napoli şi Paris.

Pînă în 1897, Cehov continuă să-i îngrijească pe ţăranii din

împrejurimile domeniului lui. Dar, în 1897, starea lui de

sănătate se agravează brusc şi îl condamnă la repaus absolut

şi o schimbare radicală a modului de viaţă. Găseşte un teren

care îi place la Ialta, în sudul Crimeei. Acolo, în acea casă

se va derula ultimul act al vieţii sale. În cei şase ani, de la

retragerea lui la Ialta, în 1898 pînă la moartea sa (1904, n.n.)

Anton Pavlovici este înconjurat de o cohortă de admiratori,

musafiri, „prieteni”. Dar singurătatea lui în mijlocul acestei

mulţimi este totală… este iremediabil singur…

Omul Cehov

Sophie Laffitte

Medicina este soţia mea legitimă, literatura – amanta mea…Nu mă îndoiesc că studiile medicale au avut o mare influenţă asupra activităţii mele literare. Au lărgit considerabil aria mea de observaţie, m-au îmbogăţit cu nişte cunoştinţe a căror valoare pentru mine, ca scriitor, n-ar putea fi înţeleasă decît de un scriitor care ar fi, şi el, doctor.

Doctor Cehov

Cehov

E simplu să-l considerăm pe Cehov un autor naturalist. Dar Ce-hov… era un chirurg, care, cu nesfîrşită gingăşie, răpea vieţii mii şi mii de straturi foarte subţiri, pe care, pe urmă, le cultiva şi le or-ganiza într-o ordine rafinat înşelătoare, absolut artificială şi lipsită de interes în care o parte a amăgirii stătea în mimetizarea atît de perfectă a artificiului, încît ajungem să vedem ca prin gaura cheii ceea ce n-a existat niciodată. Fiecare pagină din Trei surori ne dă impresia vieţii ce se deapănă ca banda de magnetofon… Această succesiune de impresii echivalează cu o succesiune de distanţări, fiecare ruptură este o provocare, un apel la meditaţie…Peter Brook

Peste tot şi mereu, descoperea material de observaţie, independent de voinţa lui, poate chiar împotriva sa, prin forţa unei obişnuinţe de nezdruncinat, exersată dintotdeauna, de a scruta oamenii, de a-i analiza, studia. În acest proces intim intră toate tulburările şi bucuria unui inconştient şi nesfîrşit proces creator.Aleksandr Kuprin

Piesele lui Cehov sînt clădite din tăceri şi nu trăiesc decît în prezent.Jean-Louis Barrault

Ca şi cînd ele (personajele, n.n.) ar traversa un cîmp magnetic,

fiecare cuvînt, fiecare gest provoacă o tulburare complexă şi o

regurpare de forţe… Un dialog Cehov este o partitură muzicală

transpusă în replică vorbită… Georg Steiner

Personajele lui Cehov se caracterizează nu prin acţiunea, ci prin inacţiunea lor. (…) Acest teatru, atît de anti-teatral, a învăluit generaţii de spectatori prin adevărul profund, subtil, muzical de-a dreptul, care se degajă din lentele sale dezvăluiri şi din tăcerile sale. Compoziţia sa dramatică este „fundamental muzicală”.

Sophie Laffitte

Artistul Cehov

Gînditorul Cehov

Sophie Laffitte

Nu sînt nici liberal, nici conservator…

sfîntul sfinţilor este, pentru mine, corpul

omenesc, sănătatea, inteligenţa, talentul,

inspiraţia, iubirea, iubirea şi libertatea

absolută. Eliberarea de toate forţele

brutale şi de toate minciunile, în orice fel

ar fi exprimate: iată care ar fi programul

meu dacă aş fi un mare artist.

După părerea mea, Cehov era plin de dorul vieţii şi mai puţin de viaţa ca atare.

E singur şi aşa vrea să rămînă. Vrea să judece el însuşi orice lucru… Spiritul lui pozitiv şi neîncrederea nati-

vă îl împiedică pe Anton Pavlovici să creadă întrutotul ceea ce citeşte în ziare sau în cărţi şi îl îndepărtează,

de asemenea, de filosofie, poezie, de tot ceea ce nu poate fi clar definit sau exprimat. Întreaga sa simpatie

se îndreaptă spre ştiinţele exacte, spre disciplinele bazate pe observaţie şi experienţă: ştiinţele naturale şi

medicina. Pentru el, la abstract se ajunge prin concret.

Orice raport uman secretă o semnificaţie pe care Cehov se mărgineşte să o sugereze. Nimic nu trece fără

să lase o urmă, toate acţiunile au o influenţă asupra vieţii prezente sau viitoare. Viaţa superficială disimu-

lează o viaţă profundă, în inextricabila complexitate din cauza căreia oamenii, cel mai adesea, sînt purtaţi

în derivă.

De-a lungul vieţii sale, viziunea lui Cehov se rafinează, se complică şi, o dată cu ea, şi arta lui. În mod

natural pozitiv şi concret, spiritul lui este bine susţinut prin studii ştiinţifice. Artistul se descompune în

medic, pozitivist convins, psiholog de vocaţie – dar şi în poet, în liric, în îndrăgostit de frumuseţe - plasti-

că, dar mai ales spirituală.

Cehov

Leonid Andreev

Totul înseamnă altceva. „La Moscova! La Moscova!” Atît de departe ne duce această dorinţă, şi atît de tare ne ţine-n loc! E un paradox, e lumea lui Cehov, o lume hipersemiotizată în care obiectele devin semn, iar cuvintele devin funcţionale, adică tot semn. Doctorul, mai pragmatic ca oricînd, semnifică totul, nu-şi îngăduie nici lui să fie indiferent, şi nici nouă, încît descoperim că, aici, „totul stă sub semnul lui Altceva”.Darul lui Protopopov – o tartă – e suficient: îl defineşte pe acest personaj absent, dar ubicuu. Sau ceasul spart de Cebutîkin, marcînd fără pic de solemnitate momentul în care „timpul s-a oprit ca într-o mare criză universală”. …Îngrămădită în salonul Prozorovilor, aş adăuga. Cît despre samovar, e un obiect care, ăsta-i e rolul, îi adună şi-i fixează pe „comeseni” în jurul lui. Poate de-acolo şi înverşunarea surorilor la vederea acestui cadou al aceluiaşi Cebutîkin…Cehov nu conteneşte să ne-o spună: se întîmplă adeseori ca - supuşi unor ataşamente virtuale, culturale, de ce nu – să uităm să trăim realitatea. Şi atunci trăim intermediat. Fiecare cu „Moscova” lui, un loc căzut din geografie; Moscova, ca şi munca, e un mit, atunci cînd „mit” egal „icon”, semn cultural.Grădina, de pildă. Se prăpădeşte. E o relaţie armonică între Cehov şi grădină; dacă ea semnifică viaţa, în cea a Prozorovilor cîntă muzica „de tablă”, fanfara - formă lipsită de esenţă. Iar personajele din Trei su-rori sînt mai departe ca oricînd de panseul lui Voltaire: „Fiecare să-şi lucreze grădina lui”, care, fie spus, aproape că e citatul de viaţă al creatorului lor. Şi mai ceva: comedia apare atunci cînd măştile cad. Iar atunci, măştile lor ciobite… Micile scăpări, mărun-tele risipe de existenţă duc la pierderi pe termen lung. Iar aceste pierderi sînt hrana zonelor întunecate, a dezechilibrelor ce răvăşesc psihologia personajelor. Şi pe-a fiecăreia dintre noi, măcar din cînd în cînd. Şi pe-a lui Cehov, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Dar să n-o luăm în tragic. El n-a luat-o niciodată. Oare singurătatea e genetică?Codruţa Popov

Codruţa Popov: Cum arată Moscova ta?

Ada Lupu: Moscova mea arată ca New Yorkul, eu nefiind la New York. (Rîde.) Moscova mea e un loc în care toată lumea poate să existe.

CP: E Moscova ta una reală sau una culturală?

Ada Lupu: A mea personală e a mea personală, dar în Trei surori este locul la care visezi. Moscova nu e o amintire din copilărie, ci o perspectivă. Moscova înseamnă familie, împli-nire, dragoste, şi poate pe undeva înseamnă şi profesie. Mai mult, Moscova înseamnă respectul de sine.

CP: Cehov a remarcat nu o dată fenomenul emancipării femi-nine. Mi se pare interesant să înţeleg în ce fel te-ai apropiat, ca femeie, de misoginul – blînd, dar misogin - care e Cehov?

Ada Lupu: Nu uşor, dimpotrivă. De fapt, el pare aşa pentru că trăieşte într-o epocă într-adevăr misogină, dar nu cred că Cehov e misogin. E adevărat, din cum e scrisă piesa asta simţi că femeile sînt puse în situaţii imposibile, dar din cauza unei situaţii sociale foarte complexante, foarte frustrante. Literatu-ra rusă o demonstrează din plin. Pentru mine, important este că şi azi, o femeie, ca să evolueze, îşi transformă încontinuu statutul. Dacă vrei să evoluezi, dacă vrei să se întîmple ceva cu tine, îţi schimbi statutul de fiinţă protejată şi, ca atare, fără drept de opinie, îţi iei viaţa în mîini. CP: Cum „funcţionează” lumea lui Cehov azi? Ce a rămas şi ce s-a schimbat?

Ada Lupu: Pe undeva mi s-a părut destul de asemănător cu ziua de azi. Piesa asta mi se pare o piesă foarte, foarte con-temporană. Dacă am schimba autorul şi am transpune-o într-un limbaj actual, ar putea foarte bine să concureze cu orice piesă contemporană din dramaturgia rusească sau germană. Obsesia asta a propriei împliniri, încercarea disperată care apare la toate personajele… Nu cred că există vreun perso-naj în piesa lui Cehov care să intre în scenă, în acţiune, fără să-şi dorească înnebunit să ajungă la capăt. Capătul acela nu înseamnă Moscova, înseamnă împlinirea de sine, împlinirea tu-turor lucrurilor mărunte care, împreună, definesc viaţa noastră, de fapt. Mi se pare foarte contemporană pentru că vorbeşte nu despre marele erou al tragediei antice, nu despre eroul piesei romantice, ci despre anti-erou. Ăştia sînt nişte militari care nu luptă. Care stau şi petrec. Care stau şi cuceresc femei. Nimeni nu luptă, nimeni nu-i erou. Nu există nici o mare doamnă, nici

Lungul drum al vieţii către viaţăinterviu cu Ada Lupu

o mare profesoară, nici un mare soldat, nici un mare coman-dant, ba dimpotrivă, se adună toţi într-un capăt de lume…. Parcă nici unul n-ar fi reuşit.

CP: E cam ca în viaţă?

Ada Lupu: Nu. Nu cred că astăzi mai putem să dăm sentinţa: „A, ăsta-i un ratat!”. Prezentul ne obligă să privim la oamenii de lîngă noi şi să înţelegem că ei au întotdeauna o altă şansă: dacă nu într-un loc, atunci altundeva. Trebuie s-o găsească. Şi noi, ca şi personajele lui Cehov, avem obligaţia s-o găsim. Asta mi se pare fabulos. De asta mi se pare minunată piesa, fiindcă oameni care altfel ar trece neobservaţi, devin perso-naje. Sunt nişte oameni ca noi toţi, care vor să evadeze, vor să-şi construiască destinul într-o lume care e contra micilor personalităţi. Tocmai de asta Trei surori mi se pare o piesă foarte importantă astăzi. Privirea cu care ne uităm la personaje trebuie să fie tandră; le iubim nu pentru că au eşuat, ci pentru că se vor împlini. Într-un fel se vor împlini. Şi noi la fel: doar atunci cînd ne acceptăm greşelile avem şansa de a merge mai departe.

CP: De ce Trei surori? De ce nu Pescăruşul? Sau Unchiul Vanea? Sau Livada de vişini? – piese la care Cehov a ţinut mult mai mult?

Ada Lupu: Pentru că asta m-a interesat azi pe mine: cum trăim fără modele înalte, fără repere clare. Trei surori e o piesă în care nu te raportezi la repere. În Pescăruşul vorbim despre o mare actriţă, despre un mare scriitor, şi atunci, povestea merge cumva în virtutea unor jaloane, ca un basm. În Livada de vişini e relativ la fel. Aici, nu. Aici cantonează o unitate militară care, după o vreme, pleacă. Nu vine nici un război, nu se întîmplă nimic, de fapt. Mi s-a părut mult mai interesant să văd cum se poate juca şi cum se poate face un spectacol despre nişte anti-eroi, cum spuneam şi mai devre-me.

CP: Şi nu urmînd un fir narativ foarte bine definit.

Ada Lupu: Corect. Firul ăsta există şi aici, dar nu atît de măreţ, de evident.

CP: Locul în care trăiesc cele trei surori, locul din care per-sonajele privesc către Moscova e un capăt de lume. Crezi că pe harta montărilor Cehov în ţară, geografia are vreun rol? Timişoara?

Ada Lupu: Da, la început mi se părea că are legătură. Cu timpul, n-am mai fost aşa de preocupată de aspectul ăsta. Dar la început m-am gîndit că are legătură cu amplasarea Timişoa-rei, Temeswar în fostul imperiu austro-ungar, cu faptul că sînt

atîtea clădiri frumoase, bună parte construite pe vremea impe-riului, pe care le simţi copleşite de istorie, şi deloc de prezent. Timişoara este, a fost o margine de imperiu.

CP: A fost o margine de imperiu, acum e o margine de ţară. Prin urmare, înţeleg că nu eşti de părere că piesa asta se calea-ză mai bine aici decît altundeva.

Ada Lupu: Se calează bine… dar poate merge la fel de bine şi la Bucureşti, dacă te gîndeşti că Bucureştiul este la o margi-ne de Europă. Mereu sîntem la o margine de ceva şi departe de ceva. Acum depinde de ce e acel ceva. Cred că de asta mă preocupă atît de mult Trei surori, fiindcă toţi sîntem mici. Fiecare om e mărunt în vremea lui, aşa că trebuie să-i accepţi pe cei de lîngă tine.

CP: Cum?

Ada Lupu: Să te raportezi la ei cu bunăvoinţă. Şi personajele noastre de asta au nevoie, de bunăvoinţă, de drag, de umor, de tandreţe, de tot ceea ce noi refuzăm şi ne refuzăm. N-avem răbdare cu oamenii de lîngă noi, nu avem răbdare în general cu nimeni, şi asta este cumplit. CP: Tu, însă, ai o privire mult mai blîndă, o privire mult mai bună faţă de personajele şi de lumea din Trei surori decît a avut-o însuşi Cehov.

Ada Lupu: Cred că personajele lui Cehov se definesc singu-re, într-un fel. Trebuie să avem grijă să nu treacă în extrema definirii lor. Piesa asta poate deveni la fel de bine un film de trei ore, o telenovelă, o mică poveste romantică, sau trei mici poveşti romantice… Dar ar fi păcat.

CP: Textul lui Cehov - în dorinţa autorului de a-şi păstra intac-te intenţiile, semnificaţiile, atmosfera - cere supunere. L-ai acceptat ca atare sau l-ai folosit ca pretext pentru propriul tău discurs artistic?

Ada Lupu: Noi ne-am apucat să retraducem piesa, de fapt. Nu cred că putea fi păstrată traducerea aia de acum 50 de ani, era o traducere de perioadă, şi poate de multe ori incorectă faţă de original. Dar da, într-un fel m-am folosit de text, cum cred că era normal să fie. N-am păstrat tot textul, ar fi durat cinci ore spectacolul, dar l-am lăsat de aşa manieră încît să fie evident cum funcţionează pînza ca de păianjen a relaţiilor din această familie, să fie clar şi, cum spui tu, blînd, adică neagre-siv. Am rezistat tentaţiei. Uite, mie, de pildă, multă vreme mi-a fost greu să-l accept pe Verşinin. Mi-a fost greu să văd un per-sonaj pe care-l citeşti imediat, aşa cum este scris, un farsor, şi să-i dau dreptate, să nu-l tratez ca atare. Sigur că depinde cum vezi personajul, dar nu e important să fie un farsor, e impor-tant să-l crezi. Şi să-l crezi la limita în care toate personajele

au ceva de clovn, toate personajele se joacă, toate personaje-le îşi trişează puţin realitatea.

CP: Într-adevăr, traducerea lui Moni Ghelerter, el însuşi regi-zor, poate părea oarecum depăşită şi lingvistic, şi stilistic.

Ada Lupu: Corect. Oricum, cred că genul de metaforă şi de simbolism folosit în limba română este mult mai crud azi decît atunci, cînd limbajul era îmblînzit artificial şi cosmeti-zat de sistem. Ştim cu toţii în ce fel regimul politic anterior intervenea în tot ceea ce însemna text scris. Şi-apoi, nu poţi face un spectacol fără să citeşti şi să pipăi personajele prin cuvintele pe care le spun. Mi se pare absolut necesar, ca regi-zor, să lucrezi cu traducătorul. Mi se pare obligatoriu.

CP: În spectacolul tău, cele trei surori trec prin maşina tim-pului. Ce antene trebuie să dezvolte fiecare dintre ele ca să se conecteze la lume?

Ada Lupu: În spectacolul ăsta , noi vorbim despre trei surori. Dar pînă la urmă, e vorba despre cine rezistă pînă la capăt. Merge mai departe cine poate merge mai departe. Pînă la urmă, cu toată generozitatea faţă de personaje, sînt oameni care nu vor să deschidă o uşă, care îşi aleg ca destin să stea în faţa uşii. Ăsta e fixul lor. Să aştepte. Şi dacă le des-chizi uşa, fac infarct. Doar Irina merge mai departe; e singura care pleacă, neştiind ce o va aştepta. Eu cred că asta în-seamnă să înfrunţi maşina timpului: să fii capabil să-ţi creezi propriile reguli. Irina încearcă să-i ajute pe toţi, dar ca ea nu poate să facă nimeni. Irina este structural cineva care vede, înţelege, ajută, dar nu poate schimba lucrurile. Şi atunci, se poate schimba pe ea: pleacă mai departe. Prin asta, ea intră în Moscova.

Irina, debusolată, alungată din paradisul său, Moscova, se sim-te cuprinsă de panică atunci cînd constată că uită: ’’nu-mi mai amintesc cum se spune la fereastră în italiană’’. Viaţa de zi cu zi în oraşul de provincie i-a secătuit memoria: inutilă, aceasta se prăbuşeşte. Într-un fel, a uita înseamnă a pleca. Cînd nu vine prea tîrziu, uitarea este şansa de a renaşte.Uităm, dar şi noi sîntem uitaţi... aşa începe disputa dintre uitarea care ne copleşeşte şi memoria noastră insultată.

George Banu

Sora cea mare, Olga, nu vrea să se afirme prin nimic. Discretă,

obosită „de vocaţie”, meticuloasă, conduce şi se conduce cu aerul

că nu face şi nu spune mare lucru, captivă în melancolia unui trecut

matern despre care pesemne vrea să creadă că ştie mai mult decît

oricine altcineva.

13

Cehov scrie rolul Maşa pentru actriţa Olga Knipper de care era în-

drăgostit (şi cu care se va căsători în ultimii ani de viaţă), ştiind că

e bolnav de tuberculoză şi că situaţia i se agravează pe zi ce trece.

„Fii atentă! În nici un act să nu pari mîhnită. Supărată da, însă nu

mîhnită. Celor care poartă durerea de prea multă vreme în suflet,

ajunge să li se pară normal, şi doar mai fluieră din cînd în cînd aşa,

ca pentru ei, şi cad pe gînduri. Aşa să faci şi tu…”Fragment dintr-o scrisoare a lui Cehov către Olga Knipper, aflată în

repetiţii la Trei surori, 2 ianuarie 1901

Un „Hamlet de provincie”, cum a fost descris, Verşinin încearcă să-l înlocuiască pe a fi cu a afirma, într-o verbalitate absolută prin care îşi „cumpără” locul la masă, amorurile, atenţia, pînă şi paha-rul de ceai, pentru care, parafrazează el, „Jumătate din viaţă aş da”. Şi totuşi, Cehov îl place pe acest Verşinin, cuceritor şi filosof, care vine din acea Moscovă de nicăieri, în acel orăşel de nicăieri, într-un drum probabil către o Polonie de nicăieri, cuceritor fanto-matic al unor teritorii şi suflete la fel de fantomatice. Are nevoie de el, pentru ca acel îndepărtat „peste 300 de ani”, cînd oamenii îşi vor descoperi esenţa, să poată exista.

Personaj aflat în pragul teatrului absurd, Cebutîkin e, totuşi, un

important „purtător” de semne în familia celor trei surori. Posibil

tată al Irinei, chiriaş rău-platnic şi unchi de suflet favorit al fetelor,

Cebutîkin e învins de viaţă, învins fără luptă, şi purtătorul unui

mare adevăr cehovian: „oricum, tot aia e”… Şi tot existenţa lui Ce-

butîkin mai afirmă ceva – „raportul dificil pe care îl are doctorul cu

obiectele denunţă incapacitatea lui de a-şi găsi locul aici” (George

Banu), el fiind cel care face aproape palpabilă atmosfera minată de

un rău adînc, ce intoxică mica societate din salonul Prozorovilor şi

din salonul, mult mai larg, al lumii lui Cehov.

Cu mustaţă sau fără, Kulîghin este expresia însăşi a lipsei de con-

sistenţă, a pojghiţei subţiri peste care alunecă vieţile iluzorii ale

celor trei surori şi ale celor ce le înconjoară. Mai mult decît atît: nici

un personaj nu semnifică mai evident decît Kulîghin finul balans

dintre tragic şi comic. Ridicol pînă dincolo de orice limită, profeso-

rul obtuz devine, fără să vrea, şi, mai ales, fără să înţeleagă ce se

petrece, fîntîna în care viaţa şi sufletul Maşei se scufundă, lipsite de

orice speranţă, asemeni lui Narcis.

Se crede Lermontov. Se crede un fel de înger funebru, ale cărui mîini miros a moarte, dar a cărui inimă palpită de pasiuni nemăr-ginite. Se crede un neînţeles. Probabil, asta e adevărat, căci fiecare dintre cei ce-l înconjoară e singur şi nimeni nu reuşeşte să facă lu-mină nici măcar în sine însuşi. Astfel încît Solionîi e doar o victimă a propriei existenţe, lipsite de orizont şi de scop. În care, totuşi, supravieţuieşte o urmă, un reziduu de eroism rămas acolo ca o imagine în culori şterse a propriei sale proiecţii.

Se crede Lermontov. Se crede un fel de înger funebru, ale cărui mîini miros a moarte, dar a cărui inimă palpită de pasiuni nemăr-ginite. Se crede un neînţeles. Probabil, asta e adevărat, căci fiecare dintre cei ce-l înconjoară e singur şi nimeni nu reuşeşte să facă lu-mină nici măcar în sine însuşi. Astfel încît Solionîi e doar o victimă a propriei existenţe, lipsite de orizont şi de scop. În care, totuşi, supravieţuieşte o urmă, un reziduu de eroism rămas acolo ca o imagine în culori şterse a propriei sale proiecţii.

Baron… muncitor… îndrăgostit… locotenent… e Tuzenbah, fiecare din ei, şi nici unul. Dar… „Să ai un adevăr, fie el îndoielnic, sau fragil, îţi asigură un fel de falsă robusteţe interioară, de siguranţă iluzorie, de bunăstare mincinoasă.” (G. Banu) Şi Tuzenbah începe să creadă în micile lui adevăruri: cel de baron răzvrătit, cel de fanatic al muncii, cel de logodnic al Irinei, cel de civil de vocaţie. Este sin-gurul personaj, chiar singurul, care are o şansă, care crede. Dincolo nu există nimic, însă el nu mai apucă să afle…

Cehov n-a plăcut-o niciodată pe Nataşa.

Pesemne văzuse prea multe. Nu multe

personaje „beneficiază” de nişte tuşe

atît de groase, de descrieri atît de

virulente, de o astfel de talpă de mujic.

E total odioasă şi, prin recul, total

comică această lady Macbeth de mahala.

Şi nu e nici o exagerare: aşa a spus

Cehov că e, aşa a dat-o teatrului,

şi aşa o avem.

Dacă eşecul are vreun chip, acesta este cel al lui Andrei. Nu că ar face notă discordantă cu ceilalţi, doar că viteza declinului său este mai evidentă. Andrei este suma potenţialităţilor tuturor celorlalte personaje, suma posibilelor lor calităţi şi, probabil, cel mai singur dintr-o mare de însinguraţi.

Dacă fiecare personaj e un semn, dacă fiecare acţiune a fiecărui personaj e un semn, atunci tandemul Fedotic - Rode semnifică în mod absolut imaturitatea, copilăria. Ei înşişi, prin cadourile lor – creioane colorate, briceguţe şi titireze – se plasează în acest carusel al… efemerului, s-ar putea spune, dar nu e doar atît. Căci Fedotik este cel prin care Cehov introduce tema clişeului foto, a momentului de eternitate, bornă a memoriei personajelor. Dacă orice drum începe cu un moment de aşezare, acesta va fi acel mo-ment de care surorile îşi vor aminti, în declinul iluziilor şi vieţilor lor, ca de unul fericit, ca de un substitut al copilăriei deja uitate.

Un personaj care la prima vedere pare superfluu, Anfisa funcţio-

nează ca personaj-spectator. Doica pare să fie cordonul ombilical

care le leagă pe Maşa, Olga şi Irina, făcînd din ele o singură fiinţă,

cu trei chipuri. E indispensabilă exact în acest rol pe care şi-l asu-

mă: cel de martor, altminteri profitor, al copilăriei lor uitate, al unui

trecut simulacru de fericire, ca şi al prezentului şi, în mod logic,

viitorului lor eşec.

Servitorul cam tare de ureche şi beneficiar al nurilor tîrzii ai Anfisei

este, de fapt, un fel de retortă a tribulaţiilor lui Andrei. Ferapont

„sublimează” prin replicile lui desprinse de orice substanţă, dacă

se poate spune astfel, toată inconsistenţa şi ridicolul vieţii tînăru-

lui Prozorov, cu o ingenuitate care, paradoxal, îi dă profunzime şi

tragism.„Oricum, tot aia e…”

Valentina CotinschiJudita Reinhard Laurenţiu Marin, Ilie Mateescu, Molnar Iosif, Viorel PoppPeter SzáboAdrian Iancu

Codruţa PopovMirela IacobNicoleta Vlaseing. Horaţiu Nica

foto Ştefan Rudolf, Adrian Pîclişan / redactor Codruţa Popov / concepţie design popljubo

SCENOGRAFIA VELICA PANDURUMUZICA DAN SIMIONLIGHT DESIGN FLORIAN PUTERE

UN SPECTACOL DE ADA LUPU

Desenele şi textul olograf publicate în acest program aparţin lui A.P. Cehov.Realizatorul caietului program îşi exprimă gratitudinea pentru ajutorul oferit cu atîta generozitate domnului profesor Ilie Gyurcsik, Mihaelei Michailov şi Alinei Năchescu.

ScenăRecuzită Mariana Doboşan, Alin Tofan / Costume Monica Grand, Lorena Caldeş, Maria Tănăsescu / Coafură Dana Genig / Machiaj Lucia Moise / Tehnic Iosif Toth, Gheorghe Pataki, Szabó Zoltan, Traian Oneţ, Marius Crăciunesc, Ionel Lazăr, Cesca Zoltan, Efta Necula, Ioan Ilia, Vasile Iuga / Personal sală Niculina Morar, Maria Manolache, Alina Avram, Carmen Trifan, Johann Antoniac, Ciprian Prune, Bogdan Socaciu

ProducţieŞef producţie ing. Radu Berzescu / Aprovizionare Liviu Cornea / Croitorie femei Ana Bengulescu, Ra� la Giughici / Croitorie bărbaţi Toth Petru, Vladimir Jivici / Cizmărie Gheorghe Cozma / Pictură Traian Abruda / Tîmplărie Ion Bledea, Ovidiu Moldovan / Tapiţerie Peter Farkas / Mecanică Nicolae Jivcu, Vasile Onofraş / Butaforie Silvia Ilie

regia tehnicăsu� eorlumini

sonorizarecoordonator scenă

secretariat literarcoordonator PR

marketingcoordonator tehnic

DISTRIBUŢIA(în ordinea indicată de autor)

Andrei Sergheevici ProzorovNatalia Ivanovna

OlgaMaşaIrina

Feodor Ilici KulîghinAlexandr Ignatievici Verşinin

Nikolai Lvovici TuzenbahVasili Vasilievici Solionîi

Ivan Romanovici CebutîkinAlexei Petrovici FedotikVladimir Karlovici Rode

FerapontAnfisa

VICTOR MANOVICIANA MARIA COJOCARUPAULA MARIA FRUNZETTIALINA REUSCLAUDIA IEREMIACĂTĂLIN URSUION RIZEAIOAN STRUGARIDAMIAN OANCEATRAIAN BUZOIANUDORU IOSIFBENONE VIZITEUVLADIMIR JURĂSCUMIHAELA MURGU

www.tntimisoara.comteatrul naţional timişoara este o instituţie publică subvenţionată de ministerul culturii şi cultelor