Batranul si calulUn batran traia cu fiul sau de pe urma gospodariei pe care o aveau. Erau saraci, insa aveau un cal bun cu care arau campul.

Intr-o zi, in timp ce reparau grajdul in care tineau calul, acesta a scapat si a fugit in padurea din apropiere. Cand vecinii au auzit de pierderea calului au venit sa-l caineze, insa batranul nu era dispus sa-i ia in seama. "Ce va face sa credeti ca pierderea calului e un dezastru?" i-a intrebat el, si le-a spus sa plece.

O saptamana mai tarziu, calul s-a intors cu un cal salbatic dupa el. Acum taranul avea doi cai! Cand vecinii au auzit vestea s-au repezit sa-l fericeasca pe batran, insa din nou, acesta nu i-a luat in seama. "De ce credeti ca e un motiv de sarbatoare?" a intrebat el.

Cateva zile mai tarziu, in timp ce incerca sa domesticeasca noul cal, fiul sau a fost aruncat de pe cal si si-a rupt piciorul, nemaiputand sa ajute la munca campului. Din nou vecinii au venit sa-l caineze pe batran, insa el iarasi i-a respins intrebandu-i: "De ce credeti ca e un dezastru?"

Nu dupa multa vreme au batut la poarta soldati trimisi de rege sa recruteze cu forta pe toti cei apti de mers la razboi. Insa armata nu avea ce face cu un soldat cu piciorul rupt.

Vulpea si mascaO vulpe a intrat in casa unui actor si, scotocind printre lucrurile acestuia, a dat peste o masca, o imitatie admirabila a unui cap omenesc.

Vulpea puse labele pe ea si spuse: "Ce cap frumos! Dar ce pacat ca nu valoreaza nimic, pentru ca nu are nici un pic de creier."

Legea proprieGingis Han, imparatul imparatilor, stapanul lumii, a dus razboaie crancene si indelungate. Mereu victorios, stransese averi nemasurate, palate intregi pline cu aur, bijuterii si nestemate, iar imparatia lui se intindea acum catre toate zarile, fara hotare.

Atunci, ca rasplata pentru ca l-au slujit cu credinta in razboaie, Gingis Han a daruit generalilor sai aur, pietre pretioase fara numar a caror splendoare mintea nu o poate cuprinde.

Dar legea proprie (svadharma) a supusilor sai cerea ca ei sa traiasca in pustietatea largii stepe batute de vanturi, in iurte, asemenea inaintasilor

lor: razboaiele terminate, Gingis Han insusi, imparatul imparatilor, stapanul lumii, si-a parasit palatele falnice si luxoase si bogatiile sale necuprinse si a plecat in stepa pustie, spre a trai intr-o iurta asa cum ii cerea legea sa proprie.

Si anii au trecut.

Intr-o buna zi, el a vrut insa sa vada ce mai fac vechii sai generali, cu care castigase atatea razboaie.

In straie simple, cu o mica suita de oameni de incredere, a plecat prin stepa.

Ajungand insa in locul unde pe vremuri se ridicau iurtele simple ale generalilor sai, nu si-a putut crede ochilor.

In locul vechilor corturi saracacioase, se ridica acum un intreg oras indestulat din care se auzeau muzica si chiote de petrecareti.

Intrand in oras fara sa starneasca zarva, Gingis Han s-a dus intins catre locul unde era asezata odinioara iurta mai-marelui intre generalii sai. Dar acolo, in locul simplitatii cerute de Legea proprie se lafaia acum cu nerusinare un palat luxos in care chicoteau femeile si din care razbateau sunete de petrecere si cantece de oameni beti.

De manie, Gingis Han si-a tras sabia din teaca, si fara sa se mai uite in jurul sau s-a repezit pe poarta palatului.

Garzile insa, nerecunoscandu-l, au scos armele. Dar Gingis Han, imparatul imparatilor, stapanul lumii, cel neintrecut in manuirea armelor nu putea fi oprit. Sabia lui, care taiase mii de razboinici, a taiat si strajerii care-i barau drumul.

Auzind zarva si lovituri de spada garzile palatului au napadit asupra sa. Dar Gingis Han singur facea cat o suta de mii de osteni, iar cei din suita sa, desi putin numerosi, erau toti alesi unul si unul; asa ca pe somptuoasele scari ale palatului cadeau, unul cate unul, toti cei care li se opuneau.

Nestiind cine face atata zarva, fostul general, altadata falnic, acum imbuibat si cu aburii betiei jucandu-i inaintea ochilor, a iesit manios din sala unde chefuia sa vada cine cuteaza sa-i tulbure petrecerea.

Vazandu-l, Gingis Han a intins sabia spre el, repezindu-se sa-l ucida; din soldat de temut fostul sau general se transformase acum intr-un burtos buhait la chip si imbatranit de chiolhanuri si femeiusti.

Recunoscandu-si Stapanul, generalul a aruncat sabia si apoi s-a aruncat pe sine la picioarele imparatului sau implorand iertare.

Gingis Han i-a crutat viata, poruncind ca intregul oras care-i facuse supusii nevrednici sa fie daramat, piatra cu piatra. Generalul i-a implinit porunca si, schimbandu-si viata, si-a regasit legea proprie.

Si, cand totul s-a sfarsit, Gingis Han a plecat pe neasteptate, fara zarva, intovarasit numai de mica sa garda de incredere, precum venise.

Imparatul imparatilor, stapanul lumii, s-a retras in iurta sa prapadita si saraca, pierduta intr-un colt nestiut al marii stepe strabatute de vanturi.

Povestea maimuteiUn foarte scurt fragment din lunga si fabuloasa istorie a introducerii buddhismului in

China.

Intr-o zi, inteleptul, asezandu-se pe locul sau de ceremonie, isi chema ucenicii si incepu sa le vorbeasca despre "Calea cea Mare". Maimuta era atat de incantata de cele ce auzea, incat incepu sa se ciupeasca de urechi si sa-si frece obrajii. Fruntea i se insenina, ochii ii radeau de bucurie si nu-si mai putea stapani neastamparul, dand din maini si batand din picioare. Inteleptul, vazand-o, se intrerupse si-i striga:- La ce-ti foloseste sederea aci, daca in loc sa asculti, topai si joci ca un nebun?

- Eu ascult cu cea mai mare atentie, raspunse Maimuta. Dar, cum spui lucruri atat de minunate, nu-mi pot stapani bucuria de a le auzi. Asta-i singura pricina c-am inceput sa topai si sa joc. Te rog sa nu fii suparat pe mine.

- Prin urmare, iti dai seama de profunzimea spuselor mele! Dar de cat timp esti, ma rog, in pestera?

- S-ar putea sa-ti para ca sunt un neghiob, raspunse Maimuta, dar marturisesc ca nu stiu de cand sunt aici. Dar stiu ca atunci cand m-ai trimis prima data dupa lemne de foc, m-am urcat pe muntele din spatele pesterii, unde am dat de-o coasta acoperita in intregime cu piersici; ei bine, din piersicile acelea am mancat pe saturate de vreo sapte ori.

- Acesta-i Muntele-Florilor-de-Piersici, spuse inteleptul. Daca ai mancat de sapte ori piersici, inseamna ca te afli aici de sapte ani. Spune-mi acum, ce fel de intelepciune doresti sa inveti de la mine?

- Las la alegerea ta, raspunse Maimuta. Orice fel de intelepciune - mi-e totuna.

- Sunt trei sute saizeci de scoli de intelepciune, adauga inteleptul, si toate duc la desavarsirea de sine; pe care dintre acestea vrei s-o urmezi?

- Pe aceea pe care o vei socoti cea mai potrivita pentru mine. Sunt numai ochi si urechi.

- Bine, atunci ce-ai spune, de pilda, daca te-as invata Magie? Ai vrea?

- Ce fel de intelepciune este Magia? intreba Maimuta.

- Inseamna sa poti sa chemi duhuri, sa calaresti pe pasarea Phoenix, sa faci prorociri amestecand tulpini de coada-soricelului, sa inveti cum sa ocolesti nenorocirile si cum sa-ti cauti fericirea.

- Dar as putea trai vesnic? intreba Maimuta.

- Hotarat, nu! spuse inteleptul.

- In cazul acesta, scoala nu-i buna pentru mine.

- Atunci, ce-ai spune daca te-as invata Filozofia naturii? il intreba iarasi inteleptul.

- Dar asta ce mai inseamna? raspunse Maimuta.

- Inseamna sa cunosti invataturile dualistilor, pe cele ale doctorilor in medicina, inseamna sa citesti scripturile, sa spui rugaciuni, sa inveti cum, la un simplu semn sa-i faci pe discipoli si adepti sa se stranga in jurul tau…

- Voi trai, insa, vesnic? intreba Maimuta.

- Daca numai asta doresti, tare mi-e teama ca filozofia nu este pentru tine mai mult decat o proptea la un perete.

- Stapane, raspunse Maimuta, eu sunt un om simplu, si nu inteleg vorbele astea mari. Ce vrei sa spui prin "proptea la un perete"?

- Atunci cand oamenii ridica o cladire, spuse inteleptul, si vor s-o faca mai trainica, ei ii sprijina zidurile cu un stalp. Vine totusi o zi cand acoperisul se prabuseste, iar stalpul putrezeste si el.

- Dar asta nu prea miroase a viata lunga, raspunse Maimuta. Asadar, nu voi invata filozofie!

- Ce parere ai avea atunci despre ascetism?, spuse inteleptul.

- Dar asta ce mai e? intreba Maimuta.

- Asta inseamna hrana saraca, sa te abtii de la vorba si de la orice fapta si sa stai nemiscat, intins pe pamant sau in picioare.

- Dar voi trai vesnic? intreba iarasi Maimuta.

- Roadele ascetismului raspunse inteleptul, nu sunt mai bune decat argila nearsa in cuptor.

- Vad ca memoria iti este cam scurta, zise Maimuta. Doar ti-am spus adineauri ca nu pricep acest fel de a vorbi! Ce vrei sa spui prin "argila nearsa in cuptor"?

- Caramizile si olanele din argila, vorbi inteleptul, daca nu sunt arse in cuptor, vine o zi cand incep ploile si atunci sunt luate de apa.

- Nici asta nu fagaduieste prea mult pentru viitor, spuse Maimuta. Asadar, cred ca n-am sa-mi dau osteneala nici cu ascetismul.

- Ai putea incerea atunci sa inveti unele exercitii, propuse inteleptul.

- Ce intelegi prin asta?

- Diferite forme de minuni, zise inteleptul, cum ar fi de pilda "Sa culegi in si sa-l contopesti in yang, "Sa tragi cu arcul slobozind catapulta", "Sa te freci pe buric si sa nu mai rasufli". Apoi, sunt unele practici alchimiste, cum ar fi "Explozia magica". "Sa arzi trestii si sa traznesti trepiedul", "Sa obtii plumb rosu", "Sa topesti piatra de toamna" si "Sa bei laptele miresei".

- Si toate astea ma vor face sa traiesc vesnic? intreba Maimuta.

- A crede una ca asta, este totuna cu a incerca sa pescuiesti luna din apa.

- Iar incepi? Ce intelegi, ma rog, prin "a pescui luna din apa"?

- Cand luna se afla pe cer, lamuri inteleptul, ea se oglindeste in apa si arata ca si cand ar fi adevarata. Dar daca incerci sa pui mana pe ea, iti dai seama ca nu este decat inselaciune.

- Nici asta nu-mi pare sa fie ceva prea bun, spuse Maimuta. Prin urmare, n-am sa invat nici exercitii d-astea.

- Ei, asta-i buna! striga inteleptul, si, coborand de pe locul unde sedea, apuca nuiaua si aratand spre Maimuta, spuse:

- Maimuta puturoasa! Asta nu vrei, aia nu vrei, dar ce-ai dori sa-nveti, as vrea sa stiu?

Si, vorbindu-i astfel, o lovi de trei ori in cap. Isi duse apoi mainile la spate, indreptandu-se grabit spre camera lui, si dupa ce spuse celor de fata sa plece, zavori usa dupa el.

Invataceii se intoarsera maniati spre Maimuta si incepura s-o ocarasca:

- Maimuta ticaloasa! Asa socotesti tu ca trebuie sa te porti? Stapanul vrea sa te invete, iar tu in loc sa-i fii recunoscatoare, faci nazuri. Acum se simte foarte jignit de purtarea ta si nu se stie cand o sa se mai intoarca la noi.

Invataceii erau toti peste masura de maniosi si-si varsau acum focul pe Maimuta. Maimuta nu se arata insa deloc nelinistita, ba le raspunse c-un ranjet batjocoritor. Pasamite ea se pricepea sa talmaceasca semnele tainice, si de aceea nici nu raspunse vorbelor manioase, nici nu incerca sa se apere. Ea intelesese ca stapanul, lovind-o de trei ori, ii daduse intalnire la a treia straja, si ca, plecand cu mainile la spate, ii daduse de stire sa-l caute in incaperile lui pe ascuns. Zavorarea usii insemna ca trebuie sa vina pe ocolite, pentru a fi initiata in tainele invataturii.

Pana se sfarsi ziua, Maimuta se zbengui impreuna cu ceilalti invatacei prin fata pesterii, asteptand cu nerabdare caderea noptii. Cum se intuneca, se duse sa se culce ca si ceilalti, la locul ei obisnuit. Inchise apoi ochii si se prefacu ca doarme, rasufland usor si regulat.

In munti nu sunt strajeri care sa bata sau sa anunte orele de straja. Singurul lucru ce-i ramanea de facut Maimutei era deci sa-si numere rasuflarile. Si, cand socoti ca trebuie sa fie ora sobolanului (de la 11 seara pana la 1 noaptea), se ridica incet, isi lua repede hainele, deschise usor usa din fata, isi lasa tovarasii adormiti si, facand un ocol, ajunse la usa Stapanului. Usa era intredeschisa.

"Acum sunt sigur ca mi-a dat sa inteleg ca vrea sa ma initieze", isi spuse in sinea sa Maimuta. "De asta a si lasat usa deschisa."

Se strecura deci in camera. Inteleptul sta ghemuit in pat, cu fata la perete. Nu indrazni sa-l trezeasca, ci ingenunche langa pat. Dar, dupa foarte putin timp, acesta se trezi, isi intinse picioarele si incepu sa vorbeasca singur, in soapta:

Greu, foarte greu! ma napadeste-o teama,Calea e taina tainelor, secretul cel mai de seama!Deci nu umbla, cu inima necugetata,Cu elixirul cel de aur, niciodata,Asa cum ai umbla c-un fel de jucarie.De-ncredintezi cui e nedemn ca sa le stieAscunsele-adevaruri, marile mistere,O grea otrava va fi vorba ta si fiere,In gura limba ti se va usca-n vecie.

- Stapane, zise Maimuta, dandu-si seama ca inteleptul s-a trezit, am venit mai adineauri si m-am asezat aici in genunchi.

Recunoscandu-i vocea, inteleptul dadu asternutul la o parte si se ridica in capul oaselor.

- Maimuta ticaloasa! De ce nu dormi unde ti-e locul si vii la mine sa-mi sperii somnul?

- In predica de azi, raspunse Maimuta, mi-ai poruncit sa vin la a treia straja, pe ascuns, pentru initiere. De aceea am cutezat sa vin de-a dreptul langa patul tau.

Inteleptul, auzind acestea, fu incantat si gandi in sinea sa:

"Invatacelul asta trebuie sa fie, fara indoiala, asa cum spune el, o creatie naturala a cerului si pamantului. Altfel, nu mi-ar fi putut talmaci semnele mele tainice."

- Aici suntem singuri, urma Maimuta, si nu ne-aude nimeni. Fie-ti mila de mine si invata-ma Calea Nemuririi. N-am sa uit niciodata bunatatea ta.

- Pentru ca ti-ai dovedit chemarea pentru asta, talmacind semnele mele tainice, vino mai aproape si asculta cu luare-aminte. Am sa-ti dezvalui taina Nemuririi.

Maimuta se izbi cu capul de pamant ca sa-si arate recunostinta, isi desfunda bine urechile si ingenunchind langa pat, astepta cu toata atentia.

Inteleptul incepu sa recite:

Nu irosi, pastreaza bine izvoarele vietii tale,Vorbesc de suflet si de spirit si de prelunga rasuflare.Pazeste-ti-le de aproape si apara-le cat mai tare,

Aceasta-i tot ce poti afla si-ti dau eu ca-nvatator.Broasca testoasa fie-ti pilda si sarpele-ncolacitor.Atat de bine sunt inchise si invelite de-al lor scut,Incat izvoarele vietii le sunt mereu ca la-nceput.

Chiar daca Lotusul de Aur l-ai pune-n miezul unui rug,Unicele Cinci Elemente se schimba, dar nu se distrug,Se-mbina altfel, se combina si un nou rost redobandesc.

Deci daca tu astfel vei face, un Buddha vei ajunge-n pace,Sau un Nemuritor ceresc.

La auzul celor spuse de intelept, intreaga faptura a Maimutei se cutremura. Si le intipari bine in memorie, multumi cu umilinta si iesi pe furis precum venise.

Pe cer, dinspre rasarit se ivea lumina palida a zorilor. Maimuta se intoarse pe acelasi drum pe care venise, deschise incet usa din fata si merse la culcusul sau, foind intr-adins asternutul, ca sa-si trezeasca tovarasii.

- Sculati-va! le striga ea. S-a facut ziua!

Ceilalti invatacei, care dormisera in acest timp, nici nu stiau ca Maimuta dobandise secretul iluminarii.

Timpul a trecut repede. Dupa vreo trei ani, inteleptul urca iarasi pe locul lui impodobit cu pietre scumpe ca sa predice discipolilor. Tema aleasa trata despre "Invelisul infatisarilor exterioare". Deodata insa, se intrerupse si intreba:

- Unde-i discipolul "Cunoscatorul-Vacuitatii"?

Maimuta ingenunche atunci in fata lui si raspunse:

- Aici sunt!

- Pana unde ai ajuns cu invatatura? intreba inteleptul.

- In ultimul timp, raspunse Maimuta, fiinta mea spirituala s-a inaltat mult, iar izvoarele vitale ale puterii mele se intaresc mereu, tot mai mult.

- Atunci, ii spuse inteleptul, nu-ti mai ramane de invatat decat cum sa te feresti de cele trei calamitati.

- Poate ca n-am priceput bine, raspunse Maimuta ingrozita. Dar eu am crezut ca tainele pe care le-am invatat ma vor ajuta sa traiesc vesnic si ma vor apara de foc, de apa si de orice rau! Nu inteleg, dar, ce vrei sa spui cu cele trei calamitati!

- Ce-ai invatat pana acum, zise inteleptul, te va ajuta sa-ti pastrezi infatisarea tanara si sa-ti prelungesti viata. Dar dupa cinci sute de ani, cerul va slobozi pe pamant un fulger care, daca nu vei avea istetimea sa i te feresti din cale, te va nimici.

Dupa alti cinci sute de ani, cerul va trimite pe pamant un foc, care te va mistui. Focul acesta este de o natura deosebita. Nu este un foc obisnuit si nici foc ceresc, ci este un foc care porneste dinauntrul tau, care iti va mistui maruntaiele si-ti va preface tot trupul in cenusa, si toti cei o mie de ani ai tai de desavarsire in desertaciune.

Dar sa zicem ca vei scapa si de asta. Peste alti cinci sute de ani insa, va veni si va sufla asupra ta un vant napraznic. Acest vant nu va fi insa nici vant din rasarit sau din miazazi, nici vant din apus sau din miazanoapte, nici vant cu mireasma de flori sau de salcie, si nici vant cu mireasma de molifti sau de bambusi. Va fi un vant care va sufla de jos in sus, iti va patrunde in maruntaie, va trece prin diafragma si va iesi prin cele noua deschizaturi ale trupului. Acest vant topeste carnea si oasele, si astfel intreg trupul dispare. Trebuie sa ajungi, prin urmare, sa te poti feri de aceste trei calamitati.

La auzul spuselor inteleptului, de groaza, Maimutei i se facu parul maciuca. Se prosterna si zise: Te implor, fie-ti mila de mine si invata-ma cum sa ma feresc de aceste calamitati si nu voi uita niciodata bunatatea ta.

- N-ar fi greu, spuse inteleptul, daca infatisarea ta ar fi la fel ca a celorlalti.

- Capul mi-e rotund si priveste in sus spre cer, iar talpile-mi sunt drepte si pasesc pe pamant, zise Maimuta. Am noua deschizaturi, patru membre, cinci organe interne in partea de sus a corpului si sase in partea de jos, la fel ca toti oamenii.

- E adevarat ca semeni cu oamenii in multe privinte, ii spuse inteleptul, dar ai falcile prea mici.

Intr-adevar, maimutele au obrajii scobiti si botul ascutit.

Maimuta isi pipai atunci fata si spuse razand:

- Stapane, e adevarat ca am unele lipsuri, dar nu uita ca am si ceva mai mult decat ei; am niste pungi sub falci, pe care s-ar cadea sa mi le pui la socoteala ca ceva ce lipseste oamenilor.

- Ai dreptate, spuse inteleptul. Atunci, uite: sunt doua cai prin care poti scapa de asemenea calamitati. Ti-o vei alege sau pe una, sau pe cealalta. Una este Tactica-Polonicului-Ceresc, care se compune din treizeci si sase de

feluri de transformari, iar cealalta este Tactica-Masurarii-in-Lupta pe pamant, care se compune din saptezeci si doua de feluri de transformari.

- Tactica celor saptezeci si doua de transformari pare sa fie mai buna, spuse Maimuta.

- Atunci, vino sa te invat formula, ii zise patriarhul. Si sopti la urechea Maimutei o formula magica.

Regele-Maimuta era deosebit de inzestrat ca sa poata pricepe si sa tina minte orice. Incepu, asadar, sa practice formula incredintata si, dupa ce exersa singur ceva vreme, ajunse sa stapaneasca in mod desavarsit toate cele saptezeci si doua de transformari.

Intr-o buna zi, pe cand inteleptul si discipolii sai se aflau in fata pesterii si admirau privelistea de seara, inteleptul intreba pe Maimuta:

- Ei, cum merge treaba, Maimuta?

- Datorita bunatatii tale, raspunse Maimuta, truda mea a fost incununata cu succes. Nu numai ca mi-am insusit toate transformarile, dar pot sa si zbor.

- Ei, ia arata-mi cum faci! ii zise inteleptul. Maimuta isi alatura picioarele, sari cam saizeci de ci in aer si dupa ce ajunse pana in nori, se lasa jos in fata inteleptului. In tot timpul zborului, nu strabatuse mai mult de trei li.

- Stapane, intreba Maimuta, nu-i asa ca asta inseamna sa zbori pe nori?

- Eu as numi-o mai degraba o tarare pe nori, zise inteleptul razand. O veche zicatoare spune: "Un Nemuritor pleaca intr-o dimineata de la Marea-din-Nord si pana seara este la U-Tsang". Asadar, daca socotesti cat timp ti-a trebuit ca sa faci doar doi li, asta abia daca inseamna o tarare pe nori.

- Ce inteles are zicatoarea cu Marea-din-Nord si U-Tsang? intreba Maimuta.

- Intelesul este ca un adevarat zburator pe nori, il lamuri inteleptul, pornind dis-de-dimineata de la Marea-din-Nord, poate trece peste Marea-din-Rasarit, Marea-din-Apus si Marea-din-Miazazi si sa ajunga iarasi pe pamant la U-Tsang - adica inapoi langa Marea-din-Nord. Cu alte cuvinte, sa zbori pe nori inseamna sa faci ocolul celor patru mari in aceeasi zi.

- Pare sa fie un lucru foarte greu, raspunse Maimuta.

- Nimic nu-i greu pe lume, spuse inteleptul. Numai mintea noastra ingreuneaza lucrurile.

- Stapane, relua Maimuta prosternandu-se, ai putea sa faci o treaba buna cu mine. Pentru ca tot ai vorbit de asta, ajuta-ma sa invat si mestesugul de a zbura pe nori. Si n-am sa uit niciodata cat de mult iti datorez.

- Cand Nemuritorii zboara pe nori, spuse patriarhul, ei stau cu picioarele incrucisate si pornesc drept in sus din aceasta pozitie. Tu faci cu totul altfel - iti lipesti picioarele si apoi sari. Da, am sa-ti arat chiar acum in ce fel

trebuie sa faci ca sa zbori pe nori cu adevarat. Uite, ai sa inveti Trapezul-pe-nori.

Si inteleptul o invata, spunandu-i:

- Stai cu picioarele incrucisate, fa [asa si pe dincolo], si un singur salt te va duce invartindu-te o suta opt mii de li. Auzind acestea, ceilalti invatacei incepura sa rada si sa glumeasca intre ei, spunand:

- Maimuta are noroc. Daca invata mestesugul asta, o sa poata sa duca depese, sa imparta scrisori si sa vesteasca porunci. Intr-un fel sau altul, va putea oricand sa-si castige traiul.

Inserase de-a binelea. Inteleptul si invataceii mersera la culcare. Maimuta insa petrecu toata noaptea exersand Trapezul-pe-nori, astfel incat pana la ziua, era pe deplin stapana si pe acest exercitiu si putea calatori prin spatiu oriunde ar fi vrut.

.....................

Intr-o zi de vara, in timp ce discipolii isi pregateau temele la umbra unui molift, unul dintre ei ii zise Maimutei:

- Asculta, Maimuta, ce-ai facut tu intr-o incarnare anterioara ca sa fi meritat sa-ti spuna deunazi stapanul la ureche formula tainica a ocolirii celor trei calamitati? Acum vad ca stapanesti toate transformarile.

- La drept vorbind, zise Maimuta, datorez mult stapanului nostru pentru invatatura ce mi-a dat, insa si eu am exersat din greu zi si noapte, iar acum iata am ajuns sa le pot face pe toate.

- N-ai vrea, spuse unul dintre invatacei sa ne faci si noua o mica demonstratie?

Auzind aceasta Maimuta se simti foarte magulita si dornica sa-si arate puterile.

- Dati-mi o tema spuse ea. In ce vreti sa ma transform?

- Ce-ai zice daca te-ai transforma intr-un molift? spusera ei.

Maimuta murmura ceva, se scutura si de indata se transforma intr-un molift.

Discipolii batura din palme si izbucnira in aplauze zgomotoase. "Bravo, bravo!" strigau cu totii. Si se isca o harmalaie atat de mare ca inteleptul, auzind, iesi afara, tragandu-si batul dupa el.

- Cine face atata zgomot? intreba el.

Cat ai clipi din ochi, discipolii se potolira, si, potrivindu-si vesmintele, se apropiara de el pocaiti. Maimuta se preschimba in chipul ei adevarat si, strecurandu-se printre ceilalti, ii spuse:

- Preavenerabile stapan, ne pregateam lectiile aci afara. Te asigur ca n-a fost vreun zgomot deosebit.

- Las' c-am auzit eu cum zbierati cu totii, zise furios inteleptul. Nu parea deloc a fi zgomot de oameni care studiau. Sa-mi spuneti ce faceati aici de radeati si strigati atata.

- Ca sa va spun drept, zise unul dintre ucenici, Maimuta ne arata in gluma o transformare. Ii cerusem sa se preschimbe intr-un molift si a executat aceasta preschimbare asa de bine, incat am aplaudat-o cu totii. Acesta a fost zgomotul pe care l-ai auzit. Sper c-o sa ne ierti.

- Plecati de-aici cu totii! - striga inteleptul - iar tu, Maimuta, vino incoace! Cum de-ai fost in stare sa te joci cu puterile spirituale, preschimbandu-te in... In ce? Intr-un molift? Crezi ca eu ti-am dat invatatura ca sa te grozavesti in fata altora? Daca ai vedea pe altcineva preschimbandu-se intr-un arbore, nu l-ai intreba pe loc cum a facut? Atunci, daca pe tine te vad altii facand asta, n-or sa-ti ceara sa le spui cum faci? Si daca iti va fi frica sa le ascunzi, ai sa tradezi taina; iar de nu le-o vei spune, vei fi desigur chinuita ca sa le-o spui. Cum vezi, te-ai varat intr-o mare primejdie.

- Imi pare foarte rau, spuse Maimuta.

- N-am sa te pedepsesc, ii spuse inteleptul, dar nu mai poti ramane aici.

Maimuta izbucni atunci in lacrimi.

- Unde sa ma duc? intreba ea.

- Cred ca inapoi de unde ai venit, spuse inteleptul.

- Adica, sa ma intorc in Pestera-Perdelei-de-Apa din Ao-lai!?

- Da, spuse inteleptul, si intoarce-te cat poti mai repede daca ti-e scumpa viata. Oricum, un lucru e sigur: aici nu mai poti ramane!

- De douazeci de ani sunt plecat de-acasa, spuse Maimuta, si marturisesc c-as fi foarte multumit sa-mi mai revad supusii mei, maimutele. Dar nu pot pleca de-aici pana ce nu-mi voi arata recunostinta pentru toata bunatatea pe care ai dovedit-o fata de mine.

- N-am nevoie de recunostinta nimanui, spuse inteleptul. Tot ce-ti cer este ca de vei ajunge in vreo incurcatura, sa nu cumva sa-mi pomenesti numele.

Maimuta isi dadu atunci seama ca nu mai era nimic de facut. Se inclina, asadar, in fata inteleptului si-si lua ramas bun de la tovarasii sai.

- Oriunde ai sa mergi, ii spuse inteleptul la plecare, sunt sigur ca nu vei ajunge la nimic bun. Asa ca tine minte: daca te vei gasi in incurcatura, iti interzic sa spui cumva ca esti discipolul meu. Daca ai sa sufli o vorba despre asta, te voi jupui de viu, iti voi face praf oasele si-ti voi izgoni sufletul in Al-Noualea-Strafund-al-Intunericului, unde va ramane zece mii de ere.

- Jur ca n-am sa suflu o vorba despre tine, fagadui Maimuta. Voi spune ca am descoperit totul singura.

Apoi isi lua ramas bun, se indeparta, facu o pasa magica, si porni pe Trapezul-pe-nori drept inspre Marea-din-Rasarit.

Testamentul lui VasitthiCine a vazut cu ochii lui un lucru mare, dragule, nu-l mai clinteste unul mic. Ce cantaresc lumile, mii de ani, ce se pravalesc in nimic, fata de implinirea unui Buddha care intra in Nirvana? Caci tot ce se intampla in jur e doar prefacere, fapturi ce trec si intra iar in fire. Si Brahma acela, insutit inmiitul ce se razvrateste, manios, impotriva a ce nu se poate inlatura, pizmuindu-ne cum stralucim nestingheriti, va rasari din nou, cine ar putea sa ne spuna unde, pe o treapta poate mai jos, in vreme ce duhul unui om care tindea mai sus va fiinta in locul lui.

Insa orice faptura se va intrupa acolo unde o mana cel mai puternic dor al inimii si taria spiritului ei. Luate intru totul lor, lucrurile vor fi cum erau, nici mai bune nici mai rele, caci nasc din una si aceeasi materie. Cred ca amurgul lumilor, cel pe care-l traim, e ceva marunt, care nu cutremura cu nimic, ba-i chiar o bucurie. Daca lumea lui Brahma n-ar fi supusa pieirii, asta ar insemna ca mai presus de ea n-ar fi nimic.

- Ai vrea sa zici ca mai e un altunde, ceva dincolo, mai presus de-aceste lumi?

- Lumea lui Brahma e trecatoare, precum vezi. E insa altceva ce nu piere, ce n-a intrat in devenire. E un loc anume, precum spune Invatatorul, unde nu-i nici pamant, nici apa, nici lumina, nici aer, nici spatiu fara hotar si nici constiinta fara limite, nici inchipuire si nici ne-inchipuire. Ucenicilor, eu asa zic, ca nu-i ajungere si nici plecare nu-i, nu-i nastere nici moarte nu-i, e capatul suferintelor, locul unde domneste tihna, Nirvana nevazuta.

- Ajuta-mi, prea sfanta fiinta, sa ma intrupez din nou acolo unde pacea e stapana!

- Sa te nasti din nou, a zis Invatatorul, iata ceva ce nu se potriveste, sa nu te nasti, nici atat. Ori de cate ori ai vrea sa dai lucrurilor nume si inteles, ca si cum ai pune mana pe ele, nu se potriveste.

- Ce sa fac cu ce n-are inteles?

- Mai curand intreaba asa: daca ceva mi-e la indemana, ce rost are sa intind mana si sa-l iau?

- Vai, Vasitthi, cred ca am ucis un brahman, candva, sau m-am facut vinovat de cine stie ce faradelege, de m-a ajuns o razbunare atat de grea in ulicioara de la Rajagraha. Daca soarta nu mi-ar fi pus capat zilelor, si asta

dintr-o data, poate ca as fi stat si eu la picioarele Sublimului, ba as fi stat in fata lui, ca si tine, in clipa cand intra in Nirvana! As fi fost si eu ca tine! Vasitthi, atat timp cat mai gandim cu gandul si cu inchipuirea, fa-mi un bine in numele dragostei ce mi-o porti. Zugraveste-mi-l pe Cel Desavarsit cu deamanuntul, sa-l pot vedea cu ochii mintii, s-ajung pe-aceasta cale la ce nu mi-a fost harazit pe pamant. Mi-as gasi linistea, fara indoiala. (...)

Trebuie sa-l materializez, gandi Vasitthi.

Isi roti ochii in hau, unde lumea lui Brahma se stingea cu incetul.

Dupa cum mesterul, cand a pregatit forma in care vrea sa toarne statuia mareata a unui zeu, se uita in dreapta si in stanga in atelier, si nu-i ajunge bronzul ca s-o umple, si zarind figuri de zei risipie prin colturi, statui marunte fel si chip, oale si vase, o avere si munca lui de-o viata, le arunca fara parere de rau in cuptor, ca sa poata turna, intreaga, acea minunata statuie - asa Vasitthi isi roti ochii masurand necuprinderea, si tot ce mai dainuia din lumea lui Brahma, palide lumini palpaind si forme in destramare, le atrase spre ea cu puterea mintii, pustiind intinderile fara sfarsit, si fereca, vrajit, noianul de materie subtila in imaginile inchipuirii. Le plamadi, urias, in chipul straluminat care pulsa in cosmos, al Celui Desavarsit, asa cum i se aratase calcand pragul Nirvanei. (...)

Lui Vasitthi ii parea ca Buddha ii vorbeste:

- Iata, ai sosit, copila mea? Cugetarea aceea ai gandit-o pana la capat?

- Si cum ai raspunde aratarii din vis, Vasitthi raspunse:

- Pana la capat, Doamne.

- Bine, fata mea! Si anevoia drumului te-a ostenit? Iti mai trebuie toiagul de sprijin al Celui Desavarsit?

- Nu Doamne, de sprijin trebuinta nu mai am.

- Bine, copila mea! In tine ti-ai gasit adapostul, odihnesti in sinea ta, Vasitthi.

- Doamne, sinea am invatat sa mi-o cunosc. Cum desfaci solzii lungi din trunchiul unui palmier si vezi ca lemnul n-are inima din care sa-ti tai toiag de nadejde, asa mi-am recunoscut sinea: forme, nesfarsite forme in vesnica trecere, unde nu afli nimic statornic ca sa-ti asezi odihna. Si-o parasesc: nu asta sunt, nu-mi apartine - da, asta mi-e gandul.

- Bine, copila mea! Invatatura ti-e reazemul.

- Doamne, ea m-a dus la tinta. Asa cum treci raul cu pluta si cand ajungi pe malul celalalt n-o pastrezi, n-o duci mai departe, asa si cu Invatatura, o las in urma mea.

Un zambet luminos infiora aratarea lui Buddha.

- Acum ii vad si trasaturile fetei, zise Kamanita. Dar nu le deslusesc, cum vezi oglindirea tremurand intr-o apa curgatoare. Vasitthi, te rog, tine-o locului, potriveste-o!

Vasitthi se uita in jur.

Vedea numai golul mare, fara sfarsit.

Atunci isi arunca propria-i fiinta in masa de materie subtila din fata ei.

Kamanita o zari pierind. Asa cum cel ce se sfarseste isi lasa vointa ultima, cu limba de moarte, asa ii lasase ea imaginea lui Buddha umpland intregul spatiu, in care se afla si el. O recunostea abia in clipa aceea.

"Ascetul, batranul din Rajagraha pe care-l socoteam un nebun, el era Desavarsitul! Vai mie, minte slaba ce-am fost! Aflatu-s-a unul mai prost ca mine? Implinirea pe care am dorit-o mai presus de tot si toate, descatusarea... le-am avut in mana miliarde si miliarde de ani!"

Copilul neintelegatorSublimul glasui: "(...) Sa luam de pilda un copil nestiutor, nu tocmai copt la minte. Sa zicem ca-l dor maselele, un dinte il chinuie, il frige, il sfredeleste.

Se duce in graba la un medic priceput, si-i spune necazul: «Binevoieste, mult cinstite doftor, a-mi lua durerea cu arta dumitale si-n locul ei sa simt placere si desfatare.»

Si medicul ii raspunde: «Copile drag, cu arta mea altceva nu pot sa fac decat sa-ti inlatur durerea.»

Copilul insa, fara socotinta, incepe sa se jeluiasca: «Vai mie, mult m-a chinuit dintele asta, m-a fript, m-a sfredelit, ca de-acu incolo mi-ar veni si mie bine sa simt placere, si o usoara desfatare. Am auzit vorbindu-se de doftori priceputi, vestiti, in stare s-o faca si pe asta, si am crezut ca dumneata te numeri printre ei.»

Si copilul fara minte alearga la un vraci, la un doctor-minune din tara Gandarilor, din aceia care umbla prin targuri, si pun un crainic sa strige pe uliti cu surle si timpane: «Sanatatea-i bunul cel mai de pret. Sanatatea e telul omului. Sanatate deplina, infloritoare, madulare sprintene, si in vine si in incheieturile trupului multamire si placere ca la zei, poate dobandi cu ajutorul meu pana si cel mai neteafar dintre voi, in schimbul unui neinsemnat dar de jertfa.»

Copilul nostru se repede la sarlatan si-si varsa focul: «Binevoieste prea cinstite doftor, a-mi lua durerea cu arta dumitale si-n locul ei sa simt placere si desfatare.»

Si vrajitorul ii raspunde: «Copile drag, chiar asta mi-e mestesugul.» Si dupa ce vara in buzunar banii copilului, ii atinge cu-un deget dintele bolnav, ii face un farmec si durerea se preface indata intr-o minunata senzatie de placere. Si copilul fara minte alearga vesel acasa, plin de incantare. Dar nu trece multa vreme si placerea se stinge, si in locul ei durerea apare din nou. De ce oare? Pentru ca pricina raului n-a fost inlaturata.

Acum, pelerinule, sa luam un om in toata firea, cu mintea sanatoasa, care sufera de dureri de masele, un dinte il chinuie, il sfredeleste.

Se duce la un medic priceput, om cu faima, si-i spune necazul: «Binevoieste, mult cinstite doftor, a-mi lua durerea cu arta dumitale.»

Si doctorul ii raspunde: «Dragul meu, daca nu-mi ceri mai mult, ma pot bizui pe arta mea.»

«Ce as putea sa-ti cer altceva?» intreaba omul cu judecata.

Si medicul ii cerceteaza dintele si gaseste pricina durerii in coptura de la radacina. «Du-te acasa, ii zice, dragul meu, si-n locul asta sa-ti pui o lipitoare. Dupa ce va fi supt si se va fi deslipit, oblojeste-ti rana cu buruienile astea. Atunci puroiul si sangele stricat se scurg afara, si durerea inceteaza.»

Si omul cu mintea sanatoasa se intoarce acasa, si face intocmai cum a fost invatat. Durerile inceteaza, si nu se mai intorc. De ce oare? Pentru ca raul a fost curmat din radacina."

AjutorulCateva broaste topaiau pe un camp. Deodata, doua dintre ele au cazut intr-o groapa. Suratele lor s-au strans imediat pe marginea gropii sa se uite.

Broastele cazute in groapa au inceput sa sara, incercand disperate sa iasa afara. Uitandu-se la ele, broastele care ramasesera la suprafata au inceput sa strige: "Nu va chinuiti degeaba, groapa e adanca si n-aveti cum iesi."

Dupa un timp, una dintre broastele cazute in groapa s-a resemnat si s-a oprit. Cealalta insa continua sa sara, desi se vedea ca n-are sanse sa iasa. Enervate ca nu sunt bagate in seama, broastele care ramasesera afara strigau aproape continuu "N-ai nici o sansa, n-ai nici o sansa!", facand un vacarm ingrozitor.

Deodata, tup! - cu o saritura, broasca a reusit sa iasa din groapa. Celelalte au amutit de uimire.

Broasca cea incapatanata le-a spus, cu lacrimi in ochi: "Va multumesc din suflet, nici nu stiti cat m-au ajutat incurajarile voastre energice!"

Una dintre celelalte broaste i-a raspuns: "Te rugam sa ne ierti, nu ne-am fi gandit ca ai sa poti sa iesi!"

Broasca cea incapatanata i-a raspuns: "Ce? Ce-ai spus? Sa ma ierti, dar stii, eu sunt surda!"

Undeva in NordPe o insula in apropierea Continentului traia un vraci care-si petrecea zilele cautand elixirul vietii vesnice. Dupa ani de cautari a gasit Formula.Si atunci, pentru a fi glorificat de oameni a inceput sa faca un elixir pe care-l dadea locuitorilor insulei pentru a le prelungi viata.

Si cei care erau pe moarte nu mai mureau, iar cei care murisera de curand inviau.

De fiecare data cand luna plina urca pe Cer, oamenii trebuiau sa bea din nou elixirul dat de vraci, pentru a-si prelungi viata, astfel ca faima acestuia ajunsese foarte departe.

Si au trecut ani. Pe insula nu mai murea nimeni, astfel ca nici o piatra de mormant nu se mai ridica in cimitir.

Dupa ani de meditatie, vraciul si-a dat seama ca elixirul era numai inceputul unui drum pe care il avea de parcurs. Si atunci a inceput pregatirile pentru a pleca pe Continent in cautarea cuiva mai intelept decat el, caruia sa-i slujeasca si care sa-l ajute sa vada dincolo de puterea elixirului.

Dar pregatirile lui de drum au fost observate de oamenii pe care-i tinea in viata si carora elixirul li se parea de-acum un drept al lor. Si atunci, in ziua cand vraciul a vrut sa plece, l-au prins si i-au taiat picioarele.

Povestea de langa izvorUn ascet traia intr-un loc pustiu, departe de lume.

Ascetul avea un ucenic cu care se purta foarte aspru. Intr-o zi si-a trimis ucenicul la targ pentru oarecari treburi. Targul era destul de departe, asa ca ascetul i-a spus tanarului sa nu zaboveasca pe drum.

Ucenicul a plecat la drum, a ajuns la targ si dupa ce a rezolvat lucrurile pentru care venise, a plecat indarat.

Multumit de treaba facuta si cuprins de osteneala drumului, la intoarcere a facut un popas langa un izvor, la poalele muntelui, sub o coasta. Acolo intinzandu-se pe iarba, a adormit.

In acest timp, ascetul, care medita in pestera, a avut o vedenie ingrozitoare. Si-a vazut ucenicul mort, intins pe iarba langa un izvor, cu capul sfaramat.

Si atunci, cu ardoare, a inceput sa se roage la Dumnezeu sa-l apere pe ucenicul sau de primejdia in care simtea ca se gaseste.

In acest timp, ucenicul, dormind, a avut un vis. In vis, i-a aparut chipul invatatorului sau, care, maniat, i-a spus: «Ce ti-am spus cand te-am trimis la targ? Nu ti-am zis sa nu zabovesti?».

Inspaimantat de furia neasteptata a invatatorului sau, ucenicul a sarit din somn, trezindu-se. Si, cum s-a trezit, a auzit un uruit grozav de pietre si a vazut cum deasupra lui, pe coasta muntelui, se pravaleau bolovani uriasi.

Tanarul a luat-o la goana scapand de la a fi strivit de viu; ajuns la pestera unde sedea invatatorul sau, s-a plecat la picioarele lui, si, cu suflarea taiata, i-a povestit cele ce era sa pateasca cerandu-si iertare si multumindu-i ca i-a salvat viata.

Inapoi la soareceA fost odata un intelept numit Mahatapas.

Intr-o zi, in vecinatatea ermitajului sau, a vazut un pui de soarece, cazut din ciocul unui corb.

Inteleptului Mahatapas i s-a facut mila de puiul de soarece si a inceput sa-l hraneasca cu graunte de orez salbatic.

Nu la multa vreme dupa aceea, inteleptul a vazut o pisica care fugarea soarecele sa-l manance.

Simtind soarecele speriat de moarte, inteleptul, prin puterea devotiunii sale, a transformat soarecele intr-o pisica foarte puternica.

Dar, dupa un timp, inteleptul Mahatapas a observat ca pisica se temea foarte tare de caini, asa ca a transformat-o in caine.Dupa aceea, Mahatapas obseva ca, la randul lui, cainele era inspaimantat de moarte de tigri. Facandu-i-se din nou mila de el, inteleptul l-a transformat in tigru.

Si inteleptul privea acest tigru ca nefiind catusi de putin diferit de soarecele care fusese odinioara.

Oamenii care locuiau in imprejurimi, vazand tigrul, spuneau: «Prin puterea inteleptului Mahatapas, acest soarece a fost adus la conditia de tigru».

Tigrul, auzind acestea, era foarte stanjenit. Intr-o zi, s-a gandit: «Cata vreme are sa traiasca inteleptul Mahatapas, povestea asta urata a conditiei mele initiale nu are sa piara».

Gandindu-se in felul acesta, tigrul s-a pregatit sa-l ucida pe intelept.

Dar, [cand tigrul era gata sa-l omoare,] descoperindu-i intentia, inteleptul Mahatapas a spus: «Asa deci? Inapoi la soarece!».

Intr-o clipita, tigrul a fost readus la conditia sa anterioara, redevenind soarece.

Fapta si destinul"Care e mai presus? destinul sau fapta omului?" Asa l-a intrebat odata inteleptul Vasistha pe Brahma.

Atunci zeul zeilor, cel nascut din floarea de lotus, Marele Parinte, grai:

«Din fapta buna rasare fericirea, din cea rea suferinta. Orice fapta savarsita isi da roadele; niciodata nu are urmari o fapta ce nu s-a savarsit.

Frumusetea, fericirea si nestematele de tot felul se dobandesc prin asceza. Totul se capata prin fapta, iar nu prin destin de catre cei inactivi.

Tot astfel cerul, placerile, o situatie dorita: totul se dobandeste prin efortul omului.

Averea, prietenii, domnia, nobletea si fericirea sunt greu de dobandit de cei care nu fac nimic.

Bogatia nu-l urmeaza pe cel care nu da, pe cel care nu se misca, pe cel care nu se sileste, pe cel care este lenes, pe cel care e las si pe cel care nu e ascet.

Fiecare isi este singur prieten, fiecare isi este singur dusman, fiecare isi este singur martor la ceea ce savarseste si la ceea ce nu savarseste.

Dupa cum focul, cat de mic, devine mare cand e starnit de vant, tot astfel destinul, daca-i insotit de fapta, creste puternic.

Dupa cum lumina lampii se micsoreaza din pricina scaderii uleiului, tot astfel se micsoreaza puterea destinului prin scaderea faptei.

Destinul urmeaza fapta, care-i merge inainte ca o stapana. Fapta omului inclina destinul intr-o parte sau intr-alta, dupa vointa.

Prin savarsirea faptei, prin asocierea destinului, prin soarta si fapta impreuna, apuca omul calea ce duce la cer.

Dupa cum e fapta, buna sau rea, pe care o savarseste cineva in orice conditie a vietii, tot asa e si rasplata de care are parte, in aceeasi conditie a vietii, in decursul renasterilor.

Dupa cum vitelul isi gaseste mama chiar si intre o mie de vaci, tot astfel fapta savarsita odinioara il urmeaza pe faptuitor.

Dupa cum florile si fructele nu depasesc timpul lor, tot astfel si fapta savarsita odinioara.

Celui care imbatraneste ii imbatraneste parul; celui care imbatraneste ii imbatranesc dintii; ochii si urechile ii imbatranesc; numai dorinta nu imbatraneste.

Cine leapada dorinta, pe care cu greu o parasesc cei prosti, care nu imbatraneste impreuna cu cel care imbatraneste, - acela dobandeste pacea.»

Ascetul si discipolul*Un tinar a intrebat un ascet: "Venerabile stapan, fii bun si invata-ma, de cate ori poate sa faca sex un om casatorit?"

Ascetul i-a raspuns, "O singura data in viata."

Discipolul i-a spus, "O, Doamne! Asta-i absolut imposibil pentru oamenii de lume. Pasiunea e teribila si tulburatoare. Lumea este plina de tentatii si de lucruri care iti distrag atentia. Oamenii nu au vointa atat de puternica incat sa reziste tentatiilor. Simturile sunt puternice si se revolta. Mintea insasi se umple de dorinta. Tu esti un iubitor de intelepciune si un yoghin. Tu te poti controla. Te implor, fii bun si da-mi o cale usoara, ca pentru un mirean."

Atunci ascetul i-a zis: "Atunci intretine relatii sexuale o data pe an."

Discipolul i-a raspuns: "Venerabile, si asta este greu de respectat. Trebuie sa-mi dai o cale mai usoara."

Ascetul i-a raspuns: "Ei bine dragul meu, atunci o data pe luna. Asta-i potrivit si e suficient de usor. Acum cred ca esti multumit."

Discipolul a spus: "Chiar si asta este imposibil, venerabile stapan. Oamenii de lume sunt inconstanti si mintea lor e plina de intipariri sexuale si de dorinte. Ei nu pot sa stea nici macar o zi fara sex. Nici nu ai idee ce este in mintea lor."

Atunci ascetul i-a spus, "Atunci dragul meu copil, fa urmatorul lucru! Du-te direct la cimitir si sapa o groapa. Cumpara-ti un cosciug si haine de inmormantare, ca sa le ai la indemana. Dupa aceia fa sex cat poftesti, pana nu mai poti. Asta e ultimul meu sfat pentru tine."

 

 CELE PATRU PIERSICI

Odata, un taran a vrut sa-i incerce pe cei patru fii ai sai. I-a chemat dimineata la el si i-a dat fiecaruia cate o piersica. A plecat apoi la camp, lasandu-i sa-si vada de treburi si sa-si imparta ziua cum cred ei de cuviinta. Seara insa, cand s-a intors, i-a chemat pe toti patru in tinda si l-a intrebat pe cel mai mare: - Spune-mi, ce-ai facut cu piersica ta? - Ce sa fac, tatuca, am mancat-o si-ti multumesc. A fost tare buna. Am luat, apoi, samburele, l-am plantat in spatele casei, am udat locul si nadajduiesc sa creasca acolo un piersic frumos si roditor. - Bine ai facut, baiatul tatii, sunt sigur ca tu o sa ajungi un bun gospodar. Dar tu, ii zise celui de-al doilea, ce-ai facut cu piersica ta? - Am mancat-o. A fost atat de buna, coapta si frageda ... - Si apoi? 

- Pai, am aruncat samburele si m-am dus la mama sa-i mai cer cateva, ca tare bune erau. - Fiule, zise atunci omul cu intristare in glas, ai grija sa nu ajungi un om lacom ca "lacomul mai mult pierde si lenesul mai mult alearga". Dar tie ti-a placut piersica, a fost buna? - l-a intrebat taranul si pe cel de-al treilea fiu al sau. - Nu stiu. - Cum nu stii, da' ce-ai facut cu ea? - Am vandut-o. M-am dus cu ea in targ si am dat-o cu zece bani. Uite-i! - Fiule, tu sigur o sa ajungi mare negustor, dar ai grija ca nu toate sunt de vanzare in viata; mai ales, nu ceea ce ai primit de la parinti. In sfarsit, taranul l-a intrebat si pe ultimul baiat, cel mai mic dintre toti. - Dar tie ti-a placut piersica? - Nici eu nu stiu, tatuca. - Cum, si tu ai vandut-o? - Nu, tata. Eu m-am dus in vizita la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, si i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea si mi-a multumit din suflet. Cu lacrimi in ochi, tatal si-a luat copilasul pe genunchi si i-a spus: - Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar stiu ca, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun crestin si asta e tot ce conteaza. 

"Lasati copiii sa vina la Mine!" 

CAINELE SI PISICA

Odata, un om statea linistit la masa, ospatandu-se cu pofta din felurile pregatite. La picioare, s-a asezat cainele sau. Uitandu-se in ochii omului, cainele isi spunea: "Da Doamne sa manance cu pofta stapanul meu si, dupa ce s-o satura, sa-mi dea si mie o bucatica!" 

In acest timp, s-a apropiat si pisica. Privindu-l pe om cum mananca si gudurandu-se pe langa el, isi spunea in sinea ei: "Da Doamne sa orbeasca stapanul meu, doar o clipa, sa-i pot fura mancarea!" 

Cainele astepta sa primeasca tot ce omul s-ar fi indurat sa-i dea, cunoscand bunatatea stapanului sau. Pisica, insa, pandea orice moment sa poata fura, lacomia indemnand-o sa nu se multumeasca cu ceea ce ar fi primit. Asa este si in viata. Unii dintre prietenii care ne inconjoara sunt asemenea cainelui, adica fideli si devotati, rabdatori si sinceri. Altii, insa, sunt asemenea pisicii: oricand cu un zambet pe buze, dar mereu cu rautate in suflet, asteptand doar prilejul sa fure si sa profite de pe urma ta. Cand ai in preajma ta prieteni adevarati, bucura-te pentru ei si pentru prietenia voastra; cand vezi, insa, ca de tine se apropie si cei asemenea pisicii, nu-i goni si nu te purta cu ei asa cum ar merita, ci roaga-te pentru ei si incearca, prin bunatatea ta, sa ii faci si pe ei mai buni. 

"Suferiti de pe urma unui om rau? Iertati-l, ca sa nu fie astfel doi oameni rai!"

 

Povestea creionului!

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la el.- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusim sa le mentinem, vom fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea.Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi Mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi

ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat este faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.

Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca tot ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta. DOMNUL SA TE BINECUVINTEZE...!

Zâna apelor şi scoica

Într- o zi, Zâna apelor s- a gândit să întrebe câteva vieţuitoare din adâncuri care sunt lucrurile cele mai

importante din lume. L- a întrebat mai întâi pe delfin, care i- a răspuns:

- Cei mari sunt importanţi.

Broasca ţestoasă, pe care a întrebat- o apoi, i- a spus:

- Cei puternici sunt cei mai importanţi.

Steaua de mare, la rândul său şi- a spus părerea:

- Cei frumoşi sunt cei mai importanţi.

Delfinul, broasca ţestoasă şi steaua de mare au început apoi să se certe. Pe jumătate îngropată în nisip,

scoica auzi zvon de ceartă. Ea nu era nici mare, nici puternică şi nici frumoasă, aşa că le strigă:

- Aşadar eu aş fi cea mai puţin importantă, nu ?

Chiar în acel moment, un peştişor apăru grăbit nevoie mare:

- Ajutor, salvaţi- mă, peştele- ciocan vrea să mă mănânce! Salvaţi- mă!

Steaua de mare, delfinul şi broasca ţestoasă ziseră fiecare:

- N- avem cum să te salvăm! După care dispăru fiecare speriat.

- Am să te ajut eu! spuse scoica deschizându- şi cochilia. Haide, ascunde- te în cochilia mea!

Peştele- ciocan apăru imediat şi dându- şi seama de şiretlic, încercă să deschidă cochilia scoicii, dar în

zadar. În cele din urmă renunţă şi plecă.

Scoica îşi deschise cochilia, iar peştişorul ieşi.

- Scoica este cea mai curajoasă dintre vieţuitoarele apei, se auzi vocea Zânei apelor. După care adăugă:

cei curajoşi sunt cei mai importanţi în lume.