Caracterizarea lui Pietro Grallapersonaj princpal, complex

personaj modern

drama de idei „Act Venețian”de Camil Petrescu

Camil Petrescu (1894-1957) este un mare scriitor psihologic român cu o fixație analitică. El și-a petrecut viața concepând personaje complexe, frământate de idealuri și însetate de absolut, intelectuali trăind într-un univers al ideilor pure, imposibil de aplicat în realitate și perfect irelevante atât pentru spectator cât și pentru condiția umană și teatru în general, constituind cea mai nobilă și mai intelectuală pierdere de vreme din istoria literaturii românești.

Creația camil petresciană reprezintă un punct de cotitură în literatura și arta românești, mai precis momentul exact în care intelectualul român învață limba franceză și scrie literatură franțuzească pe înțelesul tuturor. Dar pastișa nu este lipsită de un pitoresc specific local. Dramele sentimentale alambicate, improbabile și complet rupte de dezvoltarea reală a relațiilor umane, precum și dogmatica lipsă a unei concluzii pertinente sunt o frumoasă sinteză modernă a sentimentului românesc al ființei ilustrat în nemuritoarea baladă Miorița, împingând fatalismul inutil dar estetizant în literatura contemporană.

Speculând fenomenul turnului de fildeș, Camil Petrescu pune bazele derizoriului în Academia Română. Odată cu el, literatura și filosofia se transformă din instituții dedicate societății în cercuri ermetice dedicate epatării în cadru organizat. Lipsa de idei, de procedură și de experiență, precum și necunoașterea scopului structural al artelor și al științelor au dus la prețiozitate, dezinfomare, obscurantism, autogratificare, manipulare și diletantism, izvoarele din care își trage seva modernitatea românească. Odată cu Camil Petrescu, literatura și filosofia sunt deturnate pentru a argumenta științific frustrările și complexările personale ale autorului, cu efecte vizibile până în ziua de zi. Datorită lui, intelectualul român devine cel mai deștept dintre proștii care nu știu unde e Franța.

Sarcina deturnării literaturii se face doar sistemic. Camil Petrescu își sprijină viziunea pe numeroase opere, a căror intertextualitate concepe sistemul universului său literar. De vreme ce viziunea sa este simplistă, majoritatea scrierilor sale sunt interschimbabile și univoce, atât în teatru, cât și în roman, nuvelă, proletkult sau teorie, asemenea majorității personajelor, concepute după o frază rostită în tinerețe și create în funcție de aceasta până la moartea autorului, în ciuda demontării lor încă pe parcursul vieții cestuia. Vorbim de un sistem filosofic și literar bazat pe cantitatea elementelor sale.

Din această cantitate face parte și piesa de teatru Act Venețian, dimpreună cu personajele sale.

Pietro Gralla este pesonajul principal al dramei moderne de idei Act Venețian de Camil Petrescu. Devreme ce vorbim despe un gen literar complex, Pietro Gralla nu este un personaj pozitiv sau negativ, ci complexat, făcând parte din nuanțele de super-cenușiu care colorează universul dramatic camilpetrescian.

Pietro Gralla este un personaj însetat de absolut. Drama lui se naște din neconcordanța dintre încercările autorului de a ni-l oferi ca model arhetipal și repulsia generală pe care o stârnește prin ideile, psihologia și erorile sale de construcție.

Pietro Gralla întruchipează omul superior. Fiind un personaj de teatru modern, el nu trebuie să facă nimic pentru a-și demonstra superioritatea, este suficient ca aceasta să fie proclamată de către autor și comentariile literare. De altfel, el chiar nu face nimic, deoarece conflictul este interior și se manifestă extern prin țipete de diferite intensități și acte de violență inutil de justificat.

Complexitatea lui este redată de armonia cu care îmbină simultan caracterul intelectualului superior, al comandantului renumit și al strategului neegalat cu realitatea ratatului profesional, înșelat de nevastă și șomer. El își soluționează conflictul interior vorbind incoerent și părăsind scena, gest prin care introduce nu doar anticalofilismul, ci și insipidul în canonul conceperii personajelor dramatice.

Asemenea tuturor personajelor dramatice camil petresciene, Pietro Gralla este caracterizat direct de către autor la începutul primului act. Aceasta se datorează în mare măsură covârșitoarei și contradictoriei sale complexități, care pentru neinițiați pare o lipsă de caracter sau de veridicitate psihologică:

"Un bărbat ca de 40-45 de ani, înalt, nas puternic, gura mare, nervozitate bărbătească, impulsiv", Pietro Gralla pare a fi atins vârsta înțelepciunii, numită Acme la greci și pe care interbelicii o numeau bătrânețe. Fiindcă studiourile de fotografie erau puține la București și cu totul absente în Veneția secolului XVIII, portretul lui Pietro Gralla este o variantă descriptivă, intelectuală a unei reviste de culturism pentru bărbați, supradoză de testosteron fiind foarte prețuită în comuna interbelică, precum și semnele fizice ale tulburării bipolare: "cu o privire de oțel și o expresie înfricoșătoare care paralizează pe adversar. Aparent este foarte calm și echilibrat, dar se ghicește în el o fierbere interioară fără egal".

Portretul său fizic este sugestiv pentru trăsăturile lui morale: gura mare este principala sa trăsătură de caracter, pe care, alternând-o cu crize de violență și ceva ce bănuim a fi epilepsie, o va manifesta până la ieșirea din scenă.

Pe lângă caracterizarea directă făcută de către autor, avem parte și de un portret descris de către Nicola. Acesta ne înfățișează un bărbat prudent și calculat, fapt care va fi contrazis pe întreg parcursul piesei, însă de o sălbăticie vecină cu crimele ce război în timpul bătăliei "dar când lupta a început, nu-l mai recunoști... e hotărât ca moartea însăși...". Deși comportamentul lui Pietro este compulsiv și melodramatic, vitejia lui rămâne rămâne declarativă, asemeni multor calități și inovații ale piesei „Act Venețian”.

Un mare critic literar anonim susține că "portretul etic al protagonistului reiese indirect din trăirile interioare și zbuciumul sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor trăite în profunzime de intelectualul însetat de absolut, chinuit de incertitudini și de carențele umanității, toate aceste modalități înscriindu-se în formula artistică de construire a personajului modern", o descriere estetizantă, lipsită de conținut și semnificație, foarte exactă și potrivită protagonistului.

Arhetipal intelectualului interbelic din Republica Venețiană, Pietro Gralla este diletant și delăsător profesional, dar analitic și lucid în viața personală. Înjunghiat de soție, el își

întoarce pe toate fațetele situția; folosind procedee literare noi, Camil Petrescu transformă bătaia domestică banală a omului de rând într-o tragedie a intelectualului înzestrat cu o pesonalitate plenară. Sedus de iluzia iubirii absolute, Pietro Gralla înțelege dragostea nu ca pe o formă de comunicare profundă între două persoane, ci ca pe un prăjitor de pâine, simbol al progresului uman în perioada interbelică: "acum desfac totul, mă trudesc cu întreaga mașinărie, să văd care sunt rotițele rupte... să văd cum a fost cu putință o asemenea întâmplare de necrezut".

Fenomenul se propagă, asemenea monadei lui Leibnitz, de vreme ce Pietro Gralla, în ciuda încercărilor autorului și ale istoricilor literaturii române, este un personaj plat și ireal, mecanic, o iluzie a existenței umane care l-a sedus pe Camil Petrescu. Folosind introspecția conflictului interior și observarea stărilor psihologice, autorul psihanalizează un aparat electrocasnic.

Drama de idei „Act Venețian” are ca temă principală motivul iubirii absolute, un subiect de magistrală importanță pentru anii 20, pentru literatura românească și pentru societatea contemporană în general. Improbabilitatea și irelevanța conceptului sunt din plin compensate prin sinonimie, iar Pietro Gralla se întrece pe sine în a oferi cât mai multe și mai reformulate versiuni ale acestuia.

Absolutul în iubire este ilustrat de teoria lui Leibnitz privind monadele. Leibnitz a fost un filosof și matematician din secolul 17, foarte la modă în perioada interbelică bucureșteană. Filosofia românească a începutului de secol reușește prin această trimitere să anuleze 200 de ani de dezvoltare europeană, ocolind cu grație probleme artificiale precum etica, politica, societatea și citând cea mai groasă carte din Bibliotaca Centrală Universitară. Interpretarea matematicianului care a inspirat fractalii rămâne însă mediocră, Leibnitz devenind un contabil al iubirii universale, iar teoria respinsă a monadelor devenind un pitoresc pretext de epatare, atât pentru autor, cât și pentru personajul principal, Pietro Gralla. El consideră că soția lui este o unitate metafizică a universului. El o apreciază în mod matematic, demonstrându-și astfel înclinația spre autism și psihopatologie.

Orgoliul nemăsurat al lui Pietro Gralla îl face să respingă imaginea ridicolă a soțului încornorat, dar marea sa dramă nu este că l-a înșelat Alta, ci ca el însuși s-a înșelat asupra ei, așa cum îi mărturisește lui Cellino: "În orice caz, femeia pe care eu, ca bun cunoscător, am ales-o, nu merita... Aici, ai avut o vedere clară, o mai justă înțelegere a realului, ai cunoscut mai bine meandrele caracterului femeiesc... [...] Asta nu m-a împiedicat să mă port ca un nătărău ridicol care ținea cu orice preț să-ți dea lecții... Despre femei și despre iubire...". Acest pasaj ne ilustrează cu acuratețe ideea iubirii absolute în universul literar camil petrescian. Pentru Pietro, Alta nu este o persoană reală, cu care interacționează emoțional într-o comunicare tot mai aprofundată, prin care amândoi să se cunoască și să se bucure reciproc de existența celuilalt, ci un obiect dedicat masturbării emoționale, al cărui unic scop este gratificarea pshihologică a lui Gralla. Camil Petrescu ne redă esențialul conceptului iubirii, conform interpretării sale proprii, strecurat în discursul alter-egoului său Pietro Gralla.

Pastișa literară cu influențe platonice se înscrie în canonul vremii; incapabili de a produce literatură relevantă la nivel universal, scriitorii interbelici, printre care și Camil Petrescu, se justifică literar nu prin valoarea viziunii proprii, ci prin importanța celui pastișat. Astfel, cu cât este mai grosolan inspirată o lucrare de marii clasici precum Platon, Aristotel sau Isus Christos, cu atât este mai greu de contestat. Pietro Gralla, printre multele precedente pe care le stabilește în literatura română, este arhetipul omului iluminist care încearcă să pună în

practică platonismul și este surprins că eșuează. Literatura lui Camil Petrescu nu trebuie să fie pe înțelesul tuturor, nici măcar al celor din domeniu.

Însetat de absolut sau absolutist, Pietro Gralla este preocupat de esență, de conținutul etic al omului, fiind total dezinteresat de aparențe, conveniențe, norme sociale, bun simț sau raportul elementar cauză-efect. Preocuparea sa pentru esența și refuzul total al formelor denotă o prețioasă repliere în filosofia medievală, precum și incapacitatea autorului de a o depăși, cultivând și propagând idei de mult fumate în plin secol 20. De altfel, nepotrivirea procustiană a lui Pietro Grallase naște din eșecul de a înțelege raportul sintetic între formă și substanță. Aceeași viziune primitivă face ca, odată ce nu poate percepe conținutul etic al omului datorită premiselor false pe care își construiește rațiomentul pur formal, dar categoric, să respingă ființa în totalitate (Cellino este un vierme, un rățoi gătit, o lepădătură, iar Alta ar trebui să fie fără slăbiciuni), demonstrând lipsa a priori de conținut a raționamentului, de vreme ce nu searată capabil să respecte unitatea psihosomatică a persoanei asumată de la Boetius încoace, sau toată filosofia construită în jurul omului. Dar acest fapt nu se datorează atât diletantismului, cât unei încercări naive de autogratificare printr-o formă epatantă de didactism. De menționat este că Pietro Gralla este un alter ego al autorului.

Aceste viziuni, susținute de o violență disproporționată îndreptată nu doar spre celelalte personaje, în cadrul structurii dramatice, ci și spre eventualii contestatari, menită să convingă prin forță acolo unde algoritmul eșuează, îl transformă pe Pietro Gralla dintr-o figură tragică, demnă de milă, într-o sinteză locală între Uebermensch-ul lui Nietzsche, omul nou și sentimentul românesc al ființei.

Uebermensch-ul nietzschean ne apare într-o formă naivă, neatent citită, susținută prin ornamente textuale irelevante pentru structură, precum enumerarea unor personaje din secolul XVIII foarte importante și apreciate în perioada interbelică, precum și a unor cunoștințe și idei de mult depășite în afara insulei de latinitate. Acestea sunt menite și să ne demonstreze că autorul cunoaște secolul 18 de parcă ar trăi încă în el.

Omul nou, băiat din popor cu înaltă conștiință socială este introdus mai întâi subtil prin descrierea originii sănătoase, muncitorești a lui Pietro Gralla – fost sclav, pirat, rebel, bărbat adevărat și c.a.p.-ist – apoi în mod isteric, pentru cei ce nu înțeleg subtilitățile, dar trebuie îndoctrinați: Veneția este putredă, venețienii decăzuți, degenerați, inferiori genetic, osteoporotici, diformi, corupți, nedemni de viață sau, pentru a cita un urmaș al lui Leibnitz, unlebenswert. Pietro face apel la un tineret sănătos ca origine și constituție, eine grausame Jugend, care să îi lichideze pe venețieni. Alternarea de argumente de tip social și genetic pentru chemarea unică, sintetică la genocid marchează o frumoasă și foarte prudentă împletitură între două viziuni totalitare antagonice la modă în perioada în care Camil Petrescu a rescris piesa „Act Venețian”. Astfel, indiferent care argument pentru ucidere ar fi triumfat, autorul se putea înscrie în tabăra câștigătoare datorită acestei pitorești și tradiționale ambiguități.

Al treilea element, cel al sentimentului mioritic al ființei, este redat prin frumoasa și îndelungata expunere de idei fără vreun scop real și fără vreo concluzie. În ciuda încercărilor eșuate de a convinge cititorul de măreața carieră a lui Gralla, autorul recurge la modul de expunere al bulei de săpun pentru a ne oferi un ratat pofesional incapabil să își facă datoria într-un moment crucial, un soț incapabil să facă față realității că soția lui nu îl iubește și nu îl înțelege, un mare idealist și demagog incapabil să ia atitudine și să acționeze odată create premisele (vezi lovitura de stat pregătită de Cellino) și pur și simplu o persoană incapabilă să

se autoevalueze și să se accepte, mai dornică să o șteargă vitejește de pe scenă ca oamenii superiori decât să își rezolve problemele.

La prima vedere, nefericirea lui Gralla este provocată de faptul că devenise un om de rând, din care cauză se autodisprețuiește, mai ales că se considerase întotdeauna un bărbat puternic si intransigent, asemenea majorității bărbaților nesiguri și alter-ego-urilor lor. Dar o privire aprofundată ne oferă o viziune atât ontologică, cât și existențialistă, asemănătoare Omului revoltat al lui Albert Camus: nefericirea lui Pietro Gralla are ca motiv conștientizarea faptului că este un personaj de duzină. El este primul personaj literar care se revoltă împotriva autorului care l-a scris, eșuând răsunător în a-și îndeplini traseul stabilit în actul I și în caracterizare. Acest exemplu obscur, dar unic în literatura universală a introdus modul de expunere al Tamagotchi-ului în literatura proastă de pretutindeni.

Comandant lucid și responsabil, loilitatea lui legendară se regăsește în ușurința cu care se contrazice și recurge la scandal pentru a da vina pe alții pentru propriul eșec, reacție umană intensă, hipersensibilă de natură superioară și principiu de viață după care se ghidează numeroase personaje camil petresciene, conform maximei „câtă luciditate, atâta dramă”

Străin, cum afirmă Ion Vartic, „și de acest secol feminin , în inflexibilitatea-intangibilă, eroul nu admite decât o dragoste desăvârșită, fără imixtiunea femininului”. În final, va părăsi Veneția pentru „aerul tare al mării”, pentru „arsura soarelui de Malta”, alături de alți bărbați, printre care Nicola, un „uriaș taciturn” care, dezbrăcat, e „frumos ca un cal arăpesc” și „mirose a ierburi marine”. Camil Petrescu, prin vocea alter-egoului său, lansează un solilocviu în care își argumentează științific temerile și frustrările sexuale, căutând maxime demonstrabile și universal valabile. Secolul feminin este alter-ego-ul secolului XX, în care femeile au ajuns să citească, să se emancipeze și să îi refuze avansurile, fapt pentru care vorbim de un secol decăzut, o pornocrație asemănătoareVeneției. Acest raport creează un nou paradox procustian în caracterul unidimensionalal lui Gralla, el fiind prins între tipul intelectualului mereu lucid, cel mai inteligent om din veneția după caracterizarea directă și arhetipul țăranului complexat de propria necizelare, dornic să distrugă rafinamentul pe care nu îl poate înțelege, un conflict interior sfâșietor pentru cei ce privesc sau citesc piesa. Pentru Gralla, secolul feminin este motivul inadpatării intelectuale, în care virtuți masculine, printre care enumerăm criza de nervi, asasinatul și războiul sunt marginalizate.

Cu ajutorul personajelor precum Pietro Gralla și al autorilor precum Camil Petrescu, secolul XX s-a remasculinizat, iar misoginismul științific, alături de teoriile rasiale, socialismul științific și frenologie au dus la îmbogățirea vieții culturale românești și europene.

În concluzie, Pietro Gralla, personajul principal al dramei „Act Venețian” este un personaj complex și novator, reprezentativ pentru viziunea literară, filozofică și personală a lui Camil Petrescu. Pietro Gralla și piesa „Act Venețian” fac parte din fundamentul pe care se construiește literatura română în forma pe care o vedem azi și sunt motivul pentru care o studiem și apreciem în maniera contemporană.