„Afacerea Personalului diplomatic și consular al S.U.A. la Teheran”

Cunoscuta in istoria postbelica sub numele de „criza ostaticilor din Iran”, perioada de 444 de

zile in cursul careia membrii Ambasadei americane au fost tinuti ostatici de revolutionarii

iranieni a reprezentat un eveniment fara precedent in istoria relatiilor diplomatice moderne.

Considerata a fi expresia cea mai spectaculoasa a Revolutiei fundamentaliste iraniene, dupa

alungarea sahului de la putere, criza a fost declansata in noiembrie 1979 si a durat pana la 20

ianuarie 1981.

Contextul politic intern si bilateral

Din punctul de vedere al relatiei bilaterale dintre Iran si SUA, criza s-a produs intr-un moment

extrem de nefavorabil. Fostul lider iranian, Sahul Reza Pahlavi, s-a internat in SUA pentru

tratarea cancerului de prostata. Pe acest fond, Imamul Khomeini s-a intors din exil si a coordonat

procesul de transformare a Iranului in stat Islamic. Discursul politic al noului lider iranian s-a

axat pe purificarea religioasa a teritoriilor ocupate de musulmani, pe de o parte, si pe blocarea

influentei vestului asupra traditiilor si culturii iraniene, pe de alta parte. Pe acest fond, atacarea

ambasadei SUA poate fi inteleasa nu ca un accident, ci ca un act determinat de o comanda

religioasa. In raspuns, Statele Unite au inghetat toate resursele financiare ale Iranului, aflate sub

control american. Ulterior, toti imigrantii ilegali de origine iraniana au fost expulzati de pe

teritoriul Statelor Unite

Ambasada Statelor Unite din Teheran a fost atacata, in consecinta directa a discursului politic

expus de Imamul Khomeini. Pe durata crizei, acesta din urma a respins afirmatiile presei

internationale ca ar avea control asupra ocupantilor ambasadei. In cele din urma, grupul de

militanti a fost „convins“ de Khomeini sa elibereze ostaticii in schimbul unor revendicari

financiare inaintate de guvernul iranian. In concluzie, grupul de militanti nu a actionat in baza

unei ideologii, ci in baza unor ordine exprese ale Imamului

Valoarea numerica si dotarea teroristilor

Surse care abordeaza criza din Teheran furnizeaza date diferite in legatura cu numarul

atacatorilor – intre 300 si 2000 de „studenti“. Privind dotarea acestora, toate sursele ii descriu pe

militanti ca fiind dotati cu armament automat de provenienta ruseasca (Kalasnikov).

Tipologia cererilor

Militantii iranieni au solicitat extradarea in Iran a Sahului si abtinerea Statelor Unite de a se

amesteca in viata statului iranian.

Studentii aveau 4 cereri :

1. Returnarea Sah-ului in Iran pentru proces.

2. Toata averea Sah-ului sa fie returnata poporului Iranian

3. Promisiunea SUA ca aceasta nu va mai interveni in afacerile interne

ale Iranului.

4. Scuze oficiale din partea SUA pentru actiunile si faptele sale din trecut pe teritoriul Iranului.

Respingand aceste conditii, Carter a aprobat planul - gresit conceput inca din faza initiala - al

unei misiuni secrete de salvare a ostaticilor, cunoscut sub denumirea "Operatiunea Gheara

Vulturului".In noaptea de 24 spre 25 aprilie 1980, un numar de avioane de transport C-130, la

bordul carora se afla un grup special de commando, s-a intalnit cu 9 elicoptere de tipul RH-53,

undeva intr-o zona de aterizare situata in Marele Desert din estul Iranului. Din pacate, inca

inainte de aterizare, doua dintre elicoptere, prinse intr-o furtuna de nisip, au fost nevoite sa

coboare la sol, iar un al treilea s-a avariat in momentul aterizarii. Misiunea a fost anulata, dar, in

momentul in care avioanele de transport s-au ridicat din nou in aer, unul dintre ele s-a ciocnit cu

un elicopter si s-a prabusit. Opt militari americani si-au pierdut viata, alti cativa fiind raniti. O

parte dintre cadavre au fost purtate de revolutionari si aratate pe strazi multimii care demonstra

impotriva incercarii de invazie americane. Secretarul de stat, Cyrus Vance, care se opusese

acestei operatiuni, si-a inaintat demisia.

Comportamentul teroristilor pe timpul crizei

Trecand de la cereri la comportament, se observa ca militantii implicati in criza din Teheran au

utilizat armele de foc numai in scop de intimidare. Asadar, se poate spune ca acestia au fost

preocupati de eventualele consecinte politico-diplomatice ale actiunii lor. Prin acelasi

rationament se poate explica eliberarea femeilor, bolnavilor si a cetatenilor americani de origine

africana. Potrivit religiei musulmane, femeile sunt considerate inferioare barbatilor, in consecinta

nefiind potrivite pentru transmiterea unui mesaj politic credibil. Eliberarea americanilor de

origine africana s-a facut in scopul scindarii opiniei publice americane, stiute fiind incidentele

rasiale din anii 70. In ziua urmatoare esecului operatiei EAGLE CLAW, ostaticii au fost separati

in mai multe locatii din Teheran, in scopul crearii unui climat nefavorabil pentru o noua,

eventuala, operatie de salvare. Desi operatia militara a esuat, un alt ostatic a fost eliberat pe

motive medicale. La sase luni dupa respectiva eliberare, cei 52 ostatici au fost predati partii

americane in schimbul obtinerii unor concesii financiare.

Evenimentul, fara precedent in istoria relatiilor diplomatice moderne, a produs o vie emotie in

intreaga America, fiind socotit expresia cea mai spectaculoasa a Revolutiei fundamentaliste

iraniene, dupa alungarea Sahului de la putere, si a avut ca efect infrangerea in alegeri a

presedintelui SUA Jimmy Carter. Criza s-a declansat in ziua de 4 noiembrie 1979 si a durat pana

la 20 ianuarie 1981.

Vreme indelungata, SUA au fost, alaturi de Marea Britanie, unul dintre principalii sustinatori ai

regimului Sahului, motiv pentru care adversarii acestuia nutreau profunde resentimente la adresa

americanilor.

Studentii revolutionari si-au justificat gestul prezentantu-l ca o actiune de represalii impotriva

azilului acordat de SUA Sahului detronat, Mohammad Reza Pahlavi, si au cerut ca acesta sa

fie predat Iranului pentru a fi judecat.

In realitate, noile autoritati revolutionare au dorit sa demonstreze ca sunt capabile sa sfideze

Statele Unite, denuntate de catre Khomeini ca fiind "Marele Satan" si "dusmanul Islamului".

Presedintele din acea perioada al Americii, Jimmy Carter, a adoptat imediat masuri economice si

diplomatice de retorsiune: toate importurile de titei din Iran au fost sistate, un numar de aproape

2.000 de iranieni rezidenti in America au fost expulzati si au fost inghetate bunuri ale Iranului in

valoare de 8 miliarde dolari.

Captivii au fost eliberati la 20 ianuarie 1981, in baza unui acord indirect Washington-Teheran,

mediat de Algeria. Evenimentul, facilitat de moartea sahului, la 27 iulie 1980, si declansarea

razboiului Iran-Irak, a coincis cu investirea pentru un prim mandat a presedintelui Ronald

Reagan, succesor al lui Jimmy Carter, care nu reusise sa mai convinga electoratul, dupa ce nu

rezolvase criza ostaticilor. Ei au fost transportati, mai intai, la baza aeriana americana de la

Frankfurt pe Main, fiind intampinati de fostul presedinte Carter personal. De aici, au ajuns la

Washington, unde au fost primiti ca adevarati eroi.

Curtea Internaţională de Justiţie: Cazul privind personalul diplomatic şi consular al Statelor

Unite la Teheran

La 4 noiembrie 1979, câteva sute de studenţi iranieni şi alţi demonstranţi au ocupat prin forţă

Ambasada Statelor Unite la Teheran.Acest act a fost realizat ca protest faţă de admiterea în

Statele Unite, pentru tratament medical,a fostului şah. Demonstranţii nu au fost opriţi de forţele

de ordine iraniene care “pur şi simplu au dispărut de la locul faptei”.

De asemenea, consulatele Statelor Unite de pe teritoriul Iranului au fost ocupate. Arhivele şi

documentele au fost reţinute şi 52 de persoane au fost reţinute ca ostatici (femeile şi persoanele

de culoare au fost eliberate), dintre care 50 erau membri ai personalului diplomatic şi consular şi

două erau persoane private.

Printr-o primă hotărâre, Curtea a dispus măsuri provizorii, la solicitarea Statelor Unite. Într-o a

doua hotărâre, Curtea s-a pronunţat asupra solicitării Statelor Unite de a declara că Iranul a

încălcat anumite tratate internaţionale, inclusiv “Convenţia de la Viena asupra relaţiilor

diplomatice din 1961” şi “Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare din 1963”.

Cele două hotărâri ale Curţii (15 decembrie 1979 şi 24 mai 1980) constituie adevărate pledoarii

pentru respectarea dreptului diplomatic. În hotărârea din 15 decembrie 1979, Curtea evocă

istoria dreptului diplomatic, arătând că “de-a lungul istoriei, în scopul asigurării inviolabilităţii

diplomaţilor şi ambasadelor,naţiunile de orice credinţă şi de orice cultură au respectat anumite

obligaţii”.

Curtea notează, de asemenea, că “în conducerea relaţiilor între state nu există exigenţă mai

fundamentală ca ceea a inviolabilităţii agenţilor diplomatici şi a misiunilor diplomatice, în

temeiul căreia instituția diplomaţiei, cu privilegiile şi imunităţile care îi sunt ataşate, a rezistat

testului secolelor şi s-a dovedit un instrument esenţial de cooperare eficientă în cadrul

comunităţii internaţionale ”.

În ceea ce priveşte relaţiile consulare, de asemenea “stabilite între popoare din timpuri

străvechi”, Curtea arată că: “acestea nu sunt mai puţin importante în contextul dreptului

internaţional contemporan, în condiţiile în care ele favorizează dezvoltarea relaţiilor amicale

între naţiuni şi asigură protejarea şi acordarea de asistenţă străinilor având reşedinţa în alt

stat.Nici un stat nu este obligat să întreţină relaţii diplomatice sau consulare, însă nu poate să

omită a recunoaşte obligaţiile imperative pe care acestea le antrenează şi care sunt în prezent

codificate în Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963”.

“Hotărârea din 24 mai 1980, referitoare la încălcarea Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire

la relaţiile diplomatice şi a Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare”:

61.”[Aceasta] nu înseamnă că Iranul nu este, în consecinţă, liber de orice responsabilitate în ceea

ce priveşte aceste atacuri; deoarece chiar atitudinea sa a fost în contradicţie cu obligaţiile

asumate pe plan internaţional.Printr-un număr de dispoziţii ale Convenţiilor din 1961 şi 1963, în

sarcina Iranului au fost impuse cele mai categorice obligaţii, în calitate de stat de reşedinţă, de a

lua toate măsurile necesare pentru a asigura protecţia Ambasadei şi consulatelor Statelor Unite, a

personalului acestora, a arhivelor, a libertăţii de comunicare şi a libertăţii de mişcare a membrilor

personalului acestora.

61.În opinia Curţii, obligaţiile guvernului iranian în discuţie nu sunt numai obligaţii de natură

convenţională, stabilite prin Convenţiile de la Viena din 1961 şi 1963, ci şi obligaţii rezultate din

dreptul internaţional general[dreptul internaţional cutumiar].

62.Faptele reţinute de Curte arată că la 4 noiembrie 1979, guvernul iranian a omis să ia măsurile

necesare pentru a proteja localurile, personalul şi arhivele misiunii Statelor Unite de atacurile

manifestanţilor, sau să ia orice fel de măsuri fie pentru prevenirea acestui atac fie pentru oprirea

acestuia înainte de a fi ajuns în punctul final. De asemenea, la 5 noiembrie 1979 Guvernul

iranian a omis să ia măsurile necesare pentru protejarea consulatelor Statelor Unite din Tabriz şi

Shiraz. În plus, faptele relevă, în opinia Curţii, faptul că omisiunea Guvernului iranian de a lua

aceste măsuri nu a fost datorată numai simplei neglijenţe sau lipsei de mijloace adecvate.

67. Această inacţiune a Guvernului iranian constituie în sine o violare evidentă şi serioasă a

art.22, par.2 şi a art.24,25,26,27,29 din Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile

diplomatice şi a art.5 şi 36 din Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare. În

mod similar, inacţiunea Guvernului iranian în ceea ce priveşte ocuparea consulatelor din Tabriz

şi Shiraz, antrenează încălcări serioase şi evidente ale mai multor articole ale Convenţiei din

1963.

74. Aprobarea pe care Ayatolahul Khomeini şi alte organe de stat iraniene au acordat-o acestei

situaţii de fapt şi decizia de a o perpetua, a transformat continuarea ocupării Ambasadei şi a

deţinerii de ostatici în acte ale statului. Militanţii, autori ai invaziei şi răpitori ai respectivilor

ostatici, au devenit astfel agenţi ai statului iranian, care este răspunzător pe plan internaţional

pentru actele lor.

77. Aceste fapte constituie, prin urmare, încălcări suplimentare celor comise deja în raport cu

prevederile Convenţiei de la Viena din 1961 şi Convenţiei de la Viena din 1963.

Pentru aceste motive, Curtea,..., cu treisprezece voturi contra două, decide că Republica

Islamică Iran a încălcat obligaţiile sale către SUA în virtutea convenţiilor în vigoare între cele

două state, precum şi în virtutea regulilor îndelung stabilite ale dreptului internaţional general.“

Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea unui raport

juridic între statul lezat şi statul vinovat.

Răspunderea internaţională constituie, aşadar, o instituţie juridică în temeiul căreia statul sau

alt subiect de drept internaţional care a săvârşit un fapt internaţional ilicit este obligat să repare

prejudiciile cauzate altui stat ori cetăţenilor altui stat sau comunităţii internaţionale prin acel fapt

ilicit.

Prin urmare, statul Iran trebuie să răspundă pentru nerespectarea angajamentelor juridice pe care

şi le-a asumat, pentru nesocotirea normelor precum şi pentru încălcarea unor obligaţii rezultate

din dreptul internaţional general.

Existenţa răspunderii internaţionale a statului Iran se fundamentează pe teoria culpei , întrucât

acesta a încălcat diverse obligaţii internaţionale, cum ar fi: inviolabilitatea agenţilor diplomatici

şi a misiunilor diplomatice.

Relaţiile diplomatice apar definite ca fiind “conducerea,prin intermediul organelor

reprezentative şi prin mijloace paşnice, a relaţiilor externe ale unui subiect de drept internaţional

cu oricare alt subiect sau subiecte.”

Prin relaţii consulare se înţeleg raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării

funcţiilor consulare de către organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.

Criza ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981), duce la ruperea relaţiilor

diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). După moartea imamului Khomeiny (3 iunie

1989), persoanele care s-au succedat la conducere Iranului au continuat şi continuă politica de

distanţare faţă de statele occidentale şi de sprijinire a mişcărilor islamice militante din lume.

În dreptul internaţional luarea de ostatici este reglementată prin "Convenţia Internaţională

împotriva luării de ostatici", adoptată de Adunarea Generala ONU la 17 decembrie 1979. În

sensul convenţiei menţionate, săvârşeşte infracţiunea de luare de ostatici oricine răpeşte

libertatea unei persoane sau o reţine şi o ameninţă cu moartea, cu rănirea sau continuă să o

deţină, în scopul constrăngerii unei terţe părţi (stat, organizaţie internaţională,

interguvernamentală, persoană juridică sau fizică) să îndeplinească un anumit act sau să se abţină

de la aceasta.

Constrângerea de acţiune sau omisiune din punct de vedere juridic apare ca o condiţie explicită a

libertăţii persoanei.

Convenţia prevede ca o condiţie – sine qua non – ca statele semnatare să demareze în mod

urgent o cooperare internaţională privind eliberarea şi adoptarea unor măsuri eficace în scopul

prevenirii, combaterii şi sancţionării tuturor actelor de luare de ostatici.Potrivit Convenţiei luarea

de ostatici este un act de terorism internaţional. Măsurile eficace de

prevenire/combatere/sancţionare sunt implementate în toate resursele juridice şi judiciare

penale.Teroriştii sau agresorii care execută asemenea acte de constrângere vor fi urmăriţi, prinşi,

sancţionaţi şi extradaţi .

Bibliografie :

Maftei, Jana (2010). Drept internaţional public II. Galaţi: Editura Universitară Danubius. pp.43-

52

Năstase,A.,Aurescu, B.,Gâlea, I., (2002).Drept diplomatic şi consular.Bucureşti: Editura ALL

Beck. Pp.13,20-22,175-177

Tindall, G., Shi, D., (1996). America.O istorie narativă.Volumul III. Bucureşti:Editura

Enciclopedică. Pp.976-978