Universitatea "Lucian Blaga" Sibiu Drugă Alexandra

Facultatea de Jurnalistica An II, Gr. 1

Specializarea Comunicare şi Relatii Publice

Prof. univ. dr Ion Dur

1

Cratylos

Dialogul lui Platon pune la început problema potrivirii corecte a numelor şi o

reia la urma, adâncind-o şi trimiţând-o până la problemele cunoaşterii şi ale dialecticii

ideilor. Însa acest dialog discută pe larg şi etimologia mai multor cuvinte greceşti.

Dialogul este unul asupra cuvântului. Toată reflexiunea asupra limbii a

început, de fapt, de la cuvânt. Cuvântul a apărut în trecut nu drept mijloc de

comunicare, ci drept o adevărată forţă a spiritului în sânul realităţii. El a fost privit ca

înzestrat cu tăria de-a edifica, sau dimpotrivă de-a desfiinţa. Uneori a părut să dea

legea intimă a lucrurilor, numindu-le, ca în legenda biblica a lui Adam; alteori numele

a părut forţa de-a fi stăpân asupra lucrurilor.

Geneza numelor este o acţiune care dezvăluie adevărata individualitate a

fiecărei părţi de lume sau om, o scoate la iveală şi pune la îndemâna treptelor

următoare ale cunoaşterii, realizate de dialectician. În semantica platonică atribuirea

de nume este primul şi cel mai semnificativ act de cunoaştere, nu doar o

convenţională echivalare între forma substantă şi forma sunet. Prin numele bine ales,

legiuitorul vânează şi face captivă realitatea, eliberând-o în colivia fără frontiere a

minţii, numele corect, autentic, fiind egal existenţial, obiectului sau evenimentului

denominat.

În unele societăţi, numele "adevărat" dat unui lucru a părut atât de sacru încât

era de nerostit: existau două nume pentru câte un lucru mai deosebit, iar al doilea, cel

adevărat, trebuia să rămână tainic. Roma antică avea un al doilea nume, dar taina lui

s-a păstrat atât de bine încât a rămas neştiut. S-ar putea spune că viaţa spiritului

sfârseşte atunci când lucrurile nu mai au decât un nume. Dacă este adevărat că trebuie

un altul pentru numirea lor corectă, atunci Platon, prin problemele sale referitoare la

cuvânt, se poziţionează direct în centrul culturii.

Cu privire la această chestiune putem lua un exemplu din dialog: nomothetul,

dătătorul de nume. Nu vom vorbi despre el. Însa îl întâlnim tot timpul-în special în

anii tinereţii, când cuvântul este mai liber decât în anii conformismului matur-pe

dătătorul de porecla care este departe de-a da numele la întâmplare şi convenţional

celui poreclit. Există totuşi ceva natural în unele nume, fără sa ştii exact ce înseamnă

"natura". Această problemă a lui Platon apare, într-o formă depreciată, şi în

denumirile cele mai arbitrare. Spre exemplu, meteorologii din zilele noastre care au

2

hotărât să nu mai dea cicloanelor nume feminine, ci şi nume masculine, nu au înteles

că prima categorie de nume exprima o natură mai înrudită cu capriciile naturii. Pe de

alta parte, într-o formă mai puţin degradată decât porecla, problema nomothetului se

pune permanent în cazul creatorului de eroi literari; la fel se pune şi problema

cuvântului la poet sau cea a denumirii în toate ştiintele naturii.

Platon ne apare actual prin intuirea rădăcinii cuvintelor, analiză fonetică

elementară şi prin „simbolismul” expresiv al sunetelor, prin rudimentele de gramatica

comparata şi istorică conţinute în partea etimologică. Platon s-a adâncit în cuvinte, le-

a dezarticulat semantic, în sensuri pierdute şi sensuri păstrate, întocmai cum a

procedat semantica diacronică.

Dialogul lui Platon, prin intermediul problemei dătătorului de nume, este poate

mai actual astăzi decât pe vremea filosofului, cand nu putea fi vorba decât despre

denumirea originară.

O altă notă de actualitate în Cratylos este etimologismul. Pentru cei din

antichitate cuvântul reprezenta ceva mai puţin decât în zilele noastre. Cu toate că

fascinaţia cuvântului era mai mare omul antic decât pentru noi, etimologiile noastre

au cateodată în ele neaşteptatul biografiei cuvântului. La urma urmei, analiza

etimologica poate fi făcută în mai multe moduri. Fie-după cum Platon imaginează că

ar fi trebuit să conceapă lucrurile nomothetul- în exatitatea lui, fie în posibilul, câmpul

semantic al cuvântului-aşa cum procedează tot filosoful, când dă mai multe etimologii

unui cuvânt-, fie în devenirea istorică a cuvântului. În cuvintele noastre putem regăsi

acea îngradire care nu limitează, care indică peste tot prezenţa spiritului în lucruri.

Dreapta potrivire a cuvântului (cu rădăcinile comune ale limbilor) şi lecţia lui

istorică au putut părea, la începutul veacului trecut, să acopere întreg studiul limbii,

deoarece dialogul lui Platon a fost atunci mai actual decât s-a recunoscut. Ştiinţa

limbii, în Grecia, n-a fost pe măsura importantei pe care i-o acordă Socrate. În

general, grecii au fost slabi gramaticieni, fapt ce se atribuie în primul rând limbii

greceşti, care, din cauza alterărilor fonetice suferite, nu putea fi analizată prin

propriile-i mijloace. Dacă însă ştiinţa limbii poate să întârzie pentru a obţine rigoare

ştiinţifica, rămâne totuşi filosofia limbii, unde cuvântul reprezintă suflul rostirii.

În fond există realităţi determinate (arbore, stea) pentru care numele nu poate

fi decât ceva exterior, realităţi nedeterminate (elementele firii, procesele gândului)

cărora abia cuvantul le dă contur. Dar sunt cazuri când anumite cuvinte determină

realităţile (zeii, statele). S-a observat că gânditorul antic nu folosea cuvinte la

3

întamplare, ci că ele erau grupate după teme mari. Cu toate acestea nu s-a văzut în ele

corpul de cuvinte privilegiat, fără de care omul grăitor nu are chip spiritual. Aşadar

Platon era dator sa treacă de la teorie la ilustrare, dar nu a putut ilustra firesc decât

interiorul limbii sale, greaca. Prin cercetarea etimologiei cuvintelor această ilustrare

dădea nişte raspunsuri (sugestii) pentru teoria ce avea să fie reluată în partea a treia a

dialogului-teoria limitelor limbii-.

4