respectarea prezumtiei de nevinovatie in romania

RESPECTAREA PREZUMŢIEI DE NEVINOVĂŢIE ÎN ROMÂNIA.

STUDIU DE CAZ:

COMUNICATELE DE PRESĂ ALE PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ŞI ALE DIRECŢIEI NAŢIONALE ANTICORUPŢIE

28

Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în România. Studiu de caz

Cuprins

PARTEA I

Introducere……………………………………………………………….3Reglementarea prezumţiei de nevinovăţie……………………………4Ce propune SoJust?...........................................................................6

PARTEA a II-a

Studiu de caz – comunicatele PICCJ şi DNA……………………….6Rezumat………………………………………………………………...13Un posibil exemplu de bune practici: Cazul Poliţiei Române……..15

Partea III-a

Prezumţia de nevinovăţie - între declaraţii şi fapte……………… 19Divulgarea datelor cu caracter personal…………………………….21Continuitatea „răului”…………………………………………………..23Jurisprudenţa CEDO în privinţa prezumţiei de nevinovăţie……….24Cât de aproape suntem de o condamnare la CEDO?....................26Concluzii………………………………………………………………..28

© SoJust mai 2007

28


Note……………………………………………………………………..29

PARTEA I:

INTRODUCERE

Statul arbitrar vs. statul de drept

Statul de drept desemnează, în general, acel regim democratic în care statul

însuşi este garantul libertăţilor şi drepturilor individuale, acesta asigurând totodată

securitatea internă şi externă a cetăţenilor prin instituţii democratice. Presupune, de

asemenea, o societate matură în care principiile fundamentale sunt respectate de

cetăţeni din convingere sau din constrângere, după caz, iar de autorităţi din

automatism dobândit în exerciţiul firesc al activităţii curente.

Statul de drept presupune aşadar existenţa unor structuri de autoritate care

sunt create, organizate şi funcţionează tocmai în vederea garantării şi respectării

drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Diferenţa dintre statul arbitrar şi statul

întemeiat pe respectul general al legii rezidă tocmai în firescul cu care în cel de al

doilea toate instituţiile fundamentale funcţionează în concordanţă cu valorile

universal democratice. Societatea democratică europeană este construită în jurul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ca valori supreme şi intangibile.

Prezumţia de nevinovăţie- valoare iluzorie a societăţii româneşti?

Prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental al cetăţenilor şi o

componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, în

© SoJust mai 2007

http://ro.wikipedia.org/wiki/Libertate

28


România nu există o legislaţie sau o jurisprudenţă care să explice modul în care

funcţionează prezumţia de nevinovăţie, să-i asigure caracterul efectiv şi să

stabilească sancţiuni în cazul încălcării acesteia, respectiv măsuri de înlăturare a

actelor sau faptelor care o încalcă, ci aceasta rămâne statuată la nivelul principiilor şi

al regulilor de drept nepuse în aplicare printr-o legislaţie subsecventă.

Percepţia publică este că respectarea prezumţiei de nevinovăţie revine doar

instanţelor de judecată şi aceasta doar în timpul procesului penal. Însă, scopul pentru

care a fost construit, iar apoi consacrat acest principiu depăşeşte cu mult limitele

stricte ale procesului, fie că este vorba de faza de urmărire penală, fie că este vorba

de faza de judecată desfăşurată în faţa judecătorului. Mai mult, prezumţia subzistă şi

după finalizarea procesului penal, atunci când acesta nu se finalizează cu o hotărâre

de condamnare.

O analiză nu foarte amănunţită relevă faptul că în mod cotidian jurnaliştii,

ofiţerii de poliţie, procurorii şi chiar judecătorii, fie individual, fie în numele

instituţiilor pe care le reprezintă, dar şi politicienii şi oficialii la vârf ai statului îşi

exprimă în mod public şi fără rezervă poziţia în legătură cu vinovăţia unor persoane

determinate, cu privire la săvârşirea de infracţiuni. Calitatea respectării şi funcţionării

prezumţiei de nevinovăţie are astfel de suferit.

REGLEMENTAREA PREZUMŢIEI DE NEVINOVĂŢIE

Reglementarea principiului în legislaţia internaţională

Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă scrisă de

drept modern în secolul al XVIII-lea în legislaţia S.U.A., iar apoi în Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din anul 17891. Potrivit art. 9 din

Declaraţie,

“orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale”.

Ulterior, reglementarea este preluată în art 11 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului2, care prevede că:

© SoJust mai 2007

28


“orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât

vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”

Pentru a da efect de obligativitate textului declarativ de mai sus, art. 14 pct 2

din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice3 statuează că:

“orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată

cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.

În fine, art 6 par 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului4 stabileşte că:

“orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi

legal stabilită”.

Reglementarea principiului în legislaţia naţională

În legislaţia internă, prezumţia de nevinovăţie este reglementată alături de

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale, fiind ridicată la nivel de principiu

fundamental şi depăşind limitele stricte ale procedurii judiciare5. Astfel, potrivit art.

23 alin 8 din Constituţie,

“până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare persoana este

considerată nevinovată”.

În structura sa iniţială, Codul de procedură penală, tributar viziunii societăţii de

la timpul redactării lui (1968), recunoştea prezumţia de nevinovăţie doar ca o simpla

regulă privind sarcina probaţiunii şi administrarea probelor în procesul penal. Cum

importanţa acesteia depăşeşte cu mult materia probelor, legiuitorul a simţit nevoia

în anul 2003 să întărească semnificaţia ei, ridicând-o la nivel de principiu conducător

al întregului proces penal. Astfel se face că potrivit art. 52, intitulat marginal chiar

„prezumţia de nevinovăţie”, se menţionează că:

“ Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o

hotărâre penală definitivă.”

În acesst context reamintim că potrivit art. 20 alin 1 din Constituţie, “Dispoziţiile

constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate

în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu

celelalte tratate la care România este parte.” Alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte

© SoJust mai 2007

28


preeminenţa reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, faţă de legile interne în situaţia în care există contradicţii sau neconcordanţe

între acestea.

CE PROPUNE SOJUST?

Scopul studiului de faţă este de a stabili dacă statul român, prin unele dintre

autorităţile sale cele mai importante şi vizibile, este un bun protector al drepturilor şi

libertăţilor fundamentale. Analiza de caz va privi modul în care organele statului

înţeleg să protejeze una din valorile fundamentale ale statului de drept - prezumţia

de nevinovăţie.

Concluzia cea mai importantă a prezentului studiu este că se impune de

urgenţă adoptarea unei legislaţii specifice, care să protejeze valorile fundamentale

ale procesului penal, să definească obligaţii şi interdicţii erga omnes în modul de

raportare la cetăţenii bănuiţi de săvârşirea unor fapte penale, să reglementeze în

mod explicit comportamentul dezirabil al autorităţilor publice, oficialilor, oamenilor

politici faţă de suspecţi şi faţă de procesele penale aflate în curs de desfăşurare.

PARTEA A II-A:

STUDIU DE CAZ - COMUNICATELE DE PRESĂ ALE P.I.C.C.J. ŞI D.N.A.

Obiectul de cercetare al experţilor SoJust l-a constituit comunicatele de presă

ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PICCJ) şi ale Direcţiei

Naţionale Anticorupţie (DNA), emise în perioada septembrie 2006 – mai 2007.

Acestea sunt accesibile pe site-urile instituţiilor amintite şi în general se bucură de o

© SoJust mai 2007

28


buna mediatizare, fiind preluate în presă şi diseminate chiar în forma în care sunt

prezentate.

Parchetele au obligaţia legală de a informa publicul cu privire la activitatea lor.

Emiterea unor comunicate de presă de către instituţiile amintite se face în

exercitarea obligaţiilor de informare a publicului cu privire la activitatea lor.

Aceasta este o obligaţie legală, reglementată prin actele normative de

organizare şi funcţionare a instituţiilor respective. Astfel, potrivit art. 116 alin 1 lit d)

din Legea nr. 304/2004, toate instanţele judecătoreşti şi toate parchetele au în

structură drept compartiment auxiliar biroul de informare şi relaţii publice care,

potrivit art. 117 alin 1, asigură legăturile instanţei sau ale parchetului cu publicul şi cu

mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenţei activităţii

judiciare, în condiţiile stabilite de lege.

Comunicatele de presă au caracter oficial. Ele nu reprezintă punctul de vedere

al persoanei desemnate să redacteze materialul, al purtătorului de cuvânt sau al

structurii cu atribuţii în relaţia cu presă, ci reprezintă punctul de vedere al instituţiei

înseşi. Potrivit art 53 alin (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor6,

Biroul de informare publică şi relaţii cu presă este condus de un procuror şef birou,

subordonat direct procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie. Potrivit alin (2) al aceluiaşi articol întreaga activitate de relaţii cu

presă se desfăşoară pe baza unei strategii de comunicare aprobate de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie7.

Cercetarea SoJust a relevat o structură identică a materialelor de presă

întocmite de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia

Naţională Anticorupţie. Diferenţele, sub aspectul urmărit în studiul de faţă, sunt

minore şi vor fi evidenţiate în cele ce urmează.

© SoJust mai 2007

A) Comunicatele de presă ale PICCJ si DNA folosesc numele şi

prenumele complet al persoanelor la care se referă. Acestea sunt

nominalizate în aşa fel înt identificarea lor este posibilă fără niciun dubiu,

atât de presă cât şi de publicul larg.

28


Specific DNA este trimiterea la calităţile oficiale ale persoanei la care se face

referire – este vorba de referiri la funcţia şi locul de muncă. Atunci când persoana

care face obiectul comunicatului de presă este cunoscută publicului într-o altă

calitate decât cea pe care o are în mod oficial, trimiterea este în mod explicit la

aceasta. De exemplu, în cazul trimiterii în judecată a inculpatului S. F. 8 acesta a fost

desemnat ca fiind “preşedintele Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului” (DNA, 28

noiembrie 2006, Nr. 207/VIII/3).

Persoanele sunt identificate prin acele calităţi care le fac cele mai cunoscute

publicului, chiar dacă acestea au încetat. De exemplu, la 28 decembrie 2006 se

anunţă începerea cercetărilor penale faţă de M.L.D., fost deputat, actual preşedinte al

Consiliului Naţional al Uniunii Naţionale a Organizaţiilor Revoluţionare din Decembrie 1989 (UNORD

89) şi al Asociaţiei Luptătorilor, Răniţilor şi Urmaşilor Eroilor din Decembrie 1989. De asemenea,

d-l C.S., funcţionar public, este “fost şef al Corpului de Control al Ministerului Integrării

Europene, în prezent şef al structurii de securitate la Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în

Industrie din cadrul Ministerului Economiei şi Comerţului”. Într-un alt caz, D.N.A. anunţă

trimiterea în judecată a inculpatului A. N., “fost preşedinte executiv al PSD, fost prim ministru

al Guvernului României, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor”.

Societăţile comerciale, organizaţiile sau partidele care, într-un fel sau altul, au

legătură cu persoana la care comunicatul de presă se referă sunt precizate prin

denumirea lor, fiind astfel identificabile. Acest lucru se întâmplă indiferent dacă

acestea au sau nu o implicaţie procesuală în ancheta penală . Credem că asocierea

presupuselor fapte penale ale unei persoane cu societatea, organizaţia sau asociaţia,

din care acea persoană face parte, este în fapt o atingere adusă imaginii şi reputaţiei

de care acestea se bucură. În schimb, atunci când societatea comercială la care

lucrează învinuitul sau inculpatul nu este cunoscută publicului, nefiind suficient de

notorie, aceasta nu este nominalizată prin denumirea ei. Criteriul folosit pare a fi

exclusiv gradul de cunoaştere de către public a societăţii, organizaţiei sau asociaţiei

respective.

© SoJust mai 2007

28


Folosirea unui pronume de politeţe (domnul) a fost identificată, cu totul izolat,

în cazul implicarii unui procuror cu funcţie de conducere într-un eveniment rutier.

(comunicat PICCJ, 18.102006).

© SoJust mai 2007

B) În toate comunicatele de presă persoanele la care se face referire sunt

identificate prin calitatea lor procesuală, respectiv cea de învinuit sau

inculpat. Nu s-au identificat cazuri în care acestea să fie referite prin

sintagme care să exprime prin chiar conţinutul lor faptul că persoanele

aflate în curs de cercetare sunt apărate de prezumţia de nevinovăţie.

Astfel de expresii, consacrate în sistemele de drept europene, ar putea

fi: “persoana bănuită”, “suspectul”, ”acuzat de savârşirea unei

infracţiuni”, “presupusul autor”, “posibilul autor”, “bănuit de

savârşirea”.

28


Nu se introduce prin niciun fel de element îndoiala cu privire la comiterea faptei

de către persoana la care se face referire ori dubiul cu privire vinovăţia

învinuitului/inculpatului în comiterea acesteia. Afirmaţiile în legătură cu vinovăţia

învinuitului sau inculpatului sunt tranşante şi lipsite de orice relativism:

“inculpatul T. I. A. a pretins şi primit suma de 20.000 de euro de la o persoană denunţătoare,

în schimbul semnării unui contract de vânzare-cumpărare a unui spaţiu comercial ce fusese închiriat

anterior de denunţător.” (DNA, 22.09.2006)

„În fapt, inculpatul N. M., în calitate de asociat unic şi administrator al societăţii SC O T SRL, în

perioada 2000 – 2002, s-a sustras de la plata taxelor şi impozitelor, prin omisiunea evidenţierii în

actele contabile a unor operaţiuni comerciale efectuate şi a evidenţiat cheltuieli care nu au avut la

bază operaţiuni reale, diminuând astfel cu bună ştiinţă prin înregistrări inexacte, veniturile societăţii

cu suma de 21.707.393.388 ROL.Totodată, acelaşi inculpat, în perioada 2000 – 2005, a indus în

eroare, cu ocazia încheierii şi executării contractelor de mediere a forţei de muncă, un număr de 129

de persoane cărora le-a produs un prejudiciu total de 390.539,9038 RON, încheind contracte de

plasare a forţei de muncă, în calitate de „agent de ocupare”, prin intermediul firmei SC O T SRL cu

societăţi angajatoare din Israel, specializate, în principal, în domeniul construcţiilor civile.” (PICCJ,

14.12.2006)

„În fapt, în noaptea de 24 martie 2004, inculpatul P. G. împreună cu M. I. D. au ucis-o pe C. A.

(21 ani) în scop de jaf. Astfel, după ce i-au suprimat viaţa, au deposedat-o de suma de 1000 de euro şi

un carton de ţigări LM, apoi au incendiat autoturismul marca DACIA 1300 în care abandonaseră

cadavrul.” (PICCJ, 17.01.2007)

© SoJust mai 2007

C) Fapta inculpatului este descrisă folosindu-se expresii care denotă

certitudinea săvârşirii ei de către persoana în cauză. Pentru orice persoana

care citeşte comunicatul, ceea ce se transmite este certitudinea pe care

autoritatea care a efectuat ancheta penală o are cu privire la săvârşirea de

către inculpat a infracţiunii pentru care este cercetat sau pentru care este

trimis în judecată.

28


Caracterul cert al faptei săvârşite de persoana la care se referă este subliniată şi

prin folosirea formei de trecut perfect compus a verbului care descrie acţiunea ilicită

a persoanei. Acesta semnifică o acţiune sigură, trecută şi terminată.

“în perioada decembrie 2006 - martie 2007, învinuitul G.N., uzând de funcţia ocupată, a

pretins şi primit, în repetate rânduri, sume de bani în valoare totală de 1.400 euro” (DNA, 17 martie

2007 Nr. 61/VIII/3).

“în perioada 1998 – 2004, în calitate de preşedinte al Consiliului Judeţean Constanţa şi

ordonator principal de credite, inculpatul, cu ştiinţă şi cu rea credinţă, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de

serviciu legate de cofinanţarea aferentă unui împrumut de 17.041.000 USD acordat de către Banca

Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare Regiei Autonome Judeţene de Apă Constanţa.” (DNA, 28

februarie 2007 Nr. 49/VIII/3)

“în perioada 2000-aprilie 2004, învinuitul M.T a semnat şi trimis la Ministerul Educaţiei şi

Cercetării (MEC), în mod repetat, situaţii statistice conţinând date nereale privind numărul de

studenţi, precum şi al altor categorii de persoane admise la studii pe locuri fără taxă. În felul acesta,

învinuitul i-a indus în eroare pe funcţionarii MEC care au aprobat obţinerea, de către Universitatea

din Oradea, a unor alocaţii bugetare mai mari decât cele cuvenite. (DNA, 20 februarie 2007 Nr.

37/VIII/3).

“inculpatul a pretins suma de 500 euro de la denunţător în schimbul eliberării unui certificat

medico-legal favorabil denunţătorului care a comis un accident rutier soldat cu victimă.”( DNA, 15

februarie 2007 Nr. 31/VIII/3).

“în calitate de ofiţer de poliţie judiciară la Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul IPJ

Argeş, inculpatul GDC a pretins şi primit cu titlu de mită bunuri constând în materiale de construcţii

în valoare de 1.500 euro” (DNA, 15 februarie 2007 Nr. 33/VIII/3)

© SoJust mai 2007

D) Fapta presupusă a fi săvârşită este imputată în mod evident persoanei la

care se referă inclusiv în ce priveşte forma vinovăţiei, în sensul juridic

prevăzut de art. 19 Codul penal. Se are în vedere şi vinovăţia calificată prin

scopul urmarit.

28


“învinuita NM a obţinut pe nedrept, prin folosirea de documente şi declaraţii false, fonduri

europene în valoare de 268.014,76 RON şi a schimbat, fără respectarea prevederilor legale,

destinaţia fondurilor europene.” (DNA, 13 decembrie 2006 Nr. 219/VIII/3).

“Probatoriul administrat în dosar a relevat că activitatea infracţională a avut loc într-o lungă

perioadă de timp, după un plan bine elaborat în ceea ce priveşte mecanismul de percepere a mitei,

actul de serviciu fiind întârziat ca urmare a neremiterii banilor. S-a ajuns astfel ca inculpaţii să facă

din exercitarea atribuţiilor de serviciu o sursă constantă de venituri ilicite.” (DNA, 5 decembrie 2006

Nr. 213/VIII/3).

“Demersul său a fost făcut în scopul de a-l favoriza pe învinuitul MI şi de a zădărnici cercetările

în dosarul în care acesta din urmă era anchetat de DNA pentru fapte de corupţie („dosarul

strămutaţilor de lux” pentru care a fost sesizată instanţa de judecată).” ( DNA, 14 decembrie 2006

Nr. 221/VIII/3).

„Anchetatorii au stabilit că în noaptea de 24 martie 2004, inculpatu lPG – în complicitate cu

MID (condamnat de Tribunalul Regional Negotin la 15 ani închisoare) - a ucis-o, pe teritoriul Serbiei,

pe CA(21 ani) în scop de jaf.” (PICCJ, 17.03.2007)

Limbajul tehnic folosit, expresiile şi structura logico-juridică sunt specifice

acestui act de procedură, prin care se finalizează activitatea de urmărire penală. Cu

toate acestea, din conţinutul comunicatului nu rezulta niciun indiciu că de fapt se

prezintă rechizitoriul, ci acesta apare ca fiind o comunicare oficială din partea

instituţiei parchetului către public în legătură cu săvârşirea unor infracţiuni de către

persoane determinate.

© SoJust mai 2007

E) În cazul în care comunicatul de presă relatează despre trimiterea în

judecată a unor persoane, se reproduce structura de conţinut a

rechizitoriului, ca act procesual ce are ca efect sesizarea instanţei,

ceea ce este în fapt o reproducere în sinteza a acestuia (de ex. DNA, 28

februarie 2007 Nr. 49/VIII/3, DNA 11 mai 2007 Nr. 119/VIII/3).

28


Or, potrivit procedurii penale, obiectul urmăririi penale îl constituie şi

identificarea probelor de nevinovăţie, precum şi a stărilor, împrejurărilor şi

circumstanţelor care pot atenua răspunderea penala9.

1 Adoptată de Adunarea Naţională a Franţei din data de 26 august 1789.2 Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948.3 Adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat in Buletinul Oficial nr. 146/1974.4 Ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.5 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, p. 120, editura Paideia, 1996.6 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 154 din 05/03/2007.7 La data de 14 mai 2007, SoJust a formulat o solicitare privind informatii de interes public adresată Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu urmatorul conţinut: “Potrivit art 53 alin (3) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, Biroul de informare publică şi relaţii cu presa este condus de un procuror şef birou, subordonat direct procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit alin (2) al aceluiaşi articol întreaga activitate de relaţii cu presa se desfaşoară pe baza unei strategii de comunicare aprobate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În temeiul art. 6 din Legea nr. 544/2001 şi în termenul şi modalitatea prevăzute de art. 7 alin. 3 din aceeaşi lege, vă solicităm sa remiteţi informaţia de interes public referitoare la existenţa în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei strategii de comunicare aprobată de procurorul general, d-na Laura Codruta Kovesi. În situaţia în care aceasta există în formă scrisă, vă rugam să ne înaintaţi o copie după actul în care se materializează.” Contrar prevederilor art. 7 din Legea nr. 544/2001, până la data publicării nu s-a primit niciun răspuns.8 În studiul de faţă, deşi comunicatele din care cităm sunt publice, ne vom referi la persoane determinate prin indicarea iniţialelor acestora, chiar dacă în textele sursă emise de purtătorii de cuvânt ele sunt arătate explicit.9 Potrivit art. 202 din Codul de procedură penală, « Organul de urmarire penala este obligat sa stranga probele necesare pentru aflarea adevarului si pentru lamurirea cauzei sub toate aspectele, in vederea justei solutionari a acesteia. Organul de urmarire aduna probele atât in favoarea, cat si in defavoarea invinuitului sau inculpatului. Indatoririle prevazute in alineatul precedent se indeplinesc chiar daca invinuitul sau inculpatul recunoaste fapta. Organul de urmarire penala este obligat sa explice invinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti drepturile lor procesuale. Organul de urmarire penala este de asemenea obligat sa stranga date cu privire la imprejurarile care au determinat, inlesnit sau favorizat savarsirea infracţiunii, precum si orice alte date de natura sa serveasca la solutionarea cauzei. »

© SoJust mai 2007

F) În niciunul din comunicatele studiate nu s-a identificat indicarea

eventualelor circumstanţe atenuante la care să se facă referire, în legătură

cu persoana inculpatului sau fapta săvârşită. Aceasta cu atât mai mult cu

cât, atunci când exista eventuale cauze de agravare a răspunderii penale,

acestea sunt expres indicate.

28


REZUMAT

Comunicatele de presă emise de PICCJ şi DNA reprezintă punctele de vedere ale

acestor instituţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de persoane complet

determinate. Forma şi conţinutul acestor puncte de vedere exclud orice grad de

incertitudine, ele exprimând siguranţa deplină cu privire la vinovăţia învinuitului sau

inculpatului la care se referă în ce priveşte comiterea unor infracţiuni. Indiferent de

stadiul anchetei, vinovăţia învinuitului sau inculpatului nu este pusă la îndoială.

Afirmaţiile sunt făcute fără rezervă, într-un limbaj tehnic şi specializat, fiind

analizate şi descrise ca sigure atât faptele săvârşite, cât şi vinovăţia învinuitului sau

inculpatului în ce priveşte comiterea acesteia. Comunicările oficiale nu conţin

precizări din care publicul sa înţeleagă că vinovăţia persoanei nu poate fi stabilită

decât de o instanţă de judecată şi că până atunci datele culese în timpul anchetei

penale sunt simple presupuneri. Din punct de vedere subiectiv, aceste comunicări au

puterea de a induce publicului impresia vinovăţiei persoanelor la care se referă, la

aceasta contribuind atât limbajul tehnic şi specializat folosit, cât şi autoritatea

formală a instituţiei emitente.

Deşi obiectul urmăririi penale îl constituie strângerea tuturor probelor atât în

acuzare cât şi în apărare, în comunicările parchetului se face referire doar la acele

elemente care dovedesc vinovăţia deplină a persoanei. Prin modul de redactare şi în

lipsa oricărei precizări, publicului nespecializat i se poate induce foarte uşor impresia

că cercetarea şi operaţiunea de administrare a probelor este încheiată. Nicăieri în

comunicatele analizate nu se face, explicit sau implicit, precizarea că cea care va

stabili eventuala vinovăţie a inculpatului este instanţa de judecată, care va aprecia

suveran asupra necesităţii administrării şi a altor probe, precum şi singura care va

putea face interpretarea probelor în vederea condamnării sau achitării. Folosirea

unui limbaj impersonal, tehnic accentuează senzaţia de constatare a vinovăţiei cu

caracter oficial, de către o autoritate a statului.

© SoJust mai 2007

28


Sintetic, structura comunicatelor de presă ale PICCJ şi DNA conţine următoarele

elemente:

Reprezintă punctul de vedere oficial şi public al instituţiilor implicate.

Persoanele la care se referă sunt identificate prin datele lor personale,

date de stare civila, ocupaţie, funcţie deţinută, calitatea de membru al unor

asociaţii, organisme, partide politice.

Se afirmă certitudinea deplină a vinovăţiei persoanei cu privire la

săvârşirea infracţiunii.

Se induce impresia caracterului definitiv al cercetărilor în ce priveşte

strângerea, administrarea şi aprecierea probelor de vinovăţie.

Sensul declaraţiilor este de vinovăţie dovedită, atât în ce priveşte

existenţa faptei, a persoanei care a comis-o, cât şi a vinovăţiei acesteia.

UN POSIBIL EXEMPLU DE BUNE PRACTICI: CAZUL POLIŢIEI ROMÂNE

Analiza comunicatelor de presă emise de Inspectoratul General al Poliţiei

Române, precum şi de Inspectoratele Judeţene de Poliţie arată că reuşita creării unui

mecanism de asigurare a respectării prezumţiei de nevinovăţie în comunicările către

opinia publică ţine de instituirea unui cadru normativ secundar detaliat.

Faţă de situaţia PICCJ şi DNA, informările publice făcute de poliţia română

respectă într-o măsură mult mai mare principiul fundamental al prezumţiei de

nevinovăţie, în primul rând prin asigurarea confidenţialităţii persoanelor la care se

referă. Deşi din punctul de vedere al conţinutului şi al modului de construire al

comunicatelor de presă nu exista diferenţe semnificative faţă de comunicatele

© SoJust mai 2007

28


parchetelor, inclusiv în ce priveşte afirmarea lipsită de dubiu a vinovăţiei şi săvârşirii

faptei de către persoana la care se referă, cu toate acestea, prin lipsa de

nominalizare a persoanei despre care se afirmă că a săvârşit o infracţiune, aceasta nu

poate fi identificată de public. Astfel, nu i se poate induce acestuia impresia

vinovăţiei unei persoane determinate.

Actul normativ intern care reglementează în prezent modalitatea de

mediatizare a datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu

de către personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative este Ordinul

ministrului de interne nr. 319/19.09.2002 (nepublicat). Acest act normativ cu

caracter intern prevede faptul că accesul la informaţiile de interes public şi

comunicarea acestora către mijloacele de informare în masă se vor face cu

respectarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, astfel încât să nu se încalce

principiul prezumţiei de nevinovăţie şi să nu fie lezată demnitatea, viaţa particulară a

persoanei, dreptul la propria imagine, măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa

naţională. Potrivit acestui ordin, mediatizarea unei persoane cercetate, reţinute,

învinuite sau inculpate se realizează prin prezentarea unor elemente care nu o fac

identificabilă, în concordanţă cu respectarea dreptului la propria imagine.

În practică acest lucru este în general respectat, ascunderea identităţii reale a

persoanelor la care se referă realizându-se fie prin indicarea iniţialelor numelui şi

prenumelui, fie prin indicarea doar a prenumelui.

“în perioada iunie - decembrie 2006, grupul, format din cinci membri, domiciliaţi în municipiul

Satu Mare şi Carei, condus de V.A. de 27 de ani, din Carei, judeţul Satu Mare, profesor de Limba

Română la un liceu din localitate, a „terorizat” locuitorii municipiului Carei prin ameninţări telefonice

cu explozia unor bombe amplasate la diferite instituţii de stat şi locuri publice.” ( IGPR, 16.03.2007).

“Ieri, orele 15.30, o patrula de siguranta publica l-a depistat pe Gabriel E., de 30 de ani, din

comuna Halchiu, jud. Brasov, cate transporta pe Bd. Independentei din Baia Mare, cu un autocamion

Mercedes, 20 nonpaleti pentru care nu detinea documente de provenienta. În urma verificarilor

efectuate s-a constatât ca susnumitul, cu acceptul paznicului Romi P., din Baia Mare, a sustras

nonpaletii dintr-un supermarket din Baia Mare, dupa ce a descarcat marfa. Prejudiciul, în valoare de

© SoJust mai 2007

28


350 lei, a fost recuperat şi restituit unitatii pagubite. Cercetarile continua.” ( IPJ Maramures,

4.04.2007).

“În seara de 1 aprilie 2007, în jurul orei 19.30, lucratori din cadrul formatiunii politiei de

ordine Publica Tg. Neamt, l-au prins imediat dupa comiterea faptei pe L. Iulian, de 36 de ani, din

com. Trusesti, jud. Botosani, care a sustras, prin desfacerea curelelor de la prelata, din remorca unui

autotir marca Volvo, parcat lânga o statie peco din Tg. Neamt doua cutii de detergent a câte 15 kg

fiecare. (IPJ Piatra Neamt, 2.04.2007).

Cu toate acestea au fost identificate şi situatii izolate în care persoanele la care

comunicatele emise făceau referire sunt identificate prin indicarea complete a

numelui şi prenumelui - toate comunicatele emise de IPJ Satu Mare, Infopol IPJ Vrancea 15

noiembrie 2006.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Ordinul ministrului de interne

menţionat, mediatizarea minorilor cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi pentru comiterea

unor infracţiuni sau a celor consideraţi victime ale acestora se face cu respectarea

dispoziţiilor Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr. 78 din 08.08.2002

privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe10. Conform prevederilor

art. 8 din Ordinul M.I. nr.319/2002 persoanele reţinute sau arestate, aflate în incinta

unităţilor de poliţie, pot fi filmate, fotografiate sau intervievate, numai cu

respectarea prevederilor Deciziei Consiliului Naţional al Audiovizualului nr.

80/13.08.2002 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine11.

Ulterior, deciziile C.N.A. nr.78/2002 şi nr.80/2002 au fost abrogate, alte decizii

fiind în vigoare succesiv pe perioade de timp determinate. În prezent este aplicabilă

Decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului nr.187 din 3 aprilie 2006 privind Codul

de reglementare a conţinutului audiovizual12, cu modificările şi completările

10 Publicată Monitorul Oficial al României nr.609 din 16 august 2002.

11 Publicată în Monitorul Oficial al României nr.619 din 21 august 2002.12 Publicată în Monitorul Oficial al României nr.338 din 14 aprilie 2006.

© SoJust mai 2007

28


ulterioare. În conformitate cu prevederile art. 5 din Decizia C.N.A. nr.187/2006,

copilul în vârstă de până la 14 ani nu poate fi prezent în emisiuni audiovizuale care

reconstituie infracţiuni, abuzuri sau evenimente dramatice, iar radiodifuzorii nu pot

difuza interviuri, declaraţii sau relatări luate în mod nemijlocit copilului în vârstă de

până la 14 ani în legătură cu evenimente dramatice, din comunitate sau din familie,

la care acesta a asistat. De asemenea, copilul cu vârsta între 14 şi 16 ani, acuzat de

comiterea unei infracţiuni sau victima a unei infracţiuni ori abuzat fizic, psihic sau

sexual, poate fi prezentat în programele de ştiri, în emisiuni de dezbateri sau

reportaje audiovizuale, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) existenţa prealabilă a consimţământului acestuia;

b) existenţa prealabilă a consimţământului părinţilor, al persoanei în grija căreia se

afla copilul sau al reprezentantului legal, în formă scrisă;

c) asistarea pe parcursul transmisiei sau al înregistrării de către un părinte ori de

către reprezentantul legal, respectiv de către avocat în cazul cercetării penale sau

arestării.

Prevederile Deciziei stabilesc, la art. 6, că în cazul copilului cu vârsta între 16 şi

18 ani, acuzat de comiterea unei infracţiuni, sunt necesare acordul explicit al acestuia

şi asistarea sa de către avocat în situaţia în care este cercetat penal, reţinut sau

arestat. De asemenea, Decizia nr.187/2006 interzice difuzarea de imagini sau de

înregistrări ale persoanelor reţinute pentru cercetări, arestate ori aflate în detenţie,

fără acordul scris al acestora, cu excepţia situaţiilor în care filmarea sau înregistrarea

este realizată în locuri publice (art. 33).

Alte dispoziţii legale exprese sunt:

- art. 45 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu

modificările şi completările ulterioare: „Poliţistul poate prezenta în public,

numai în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor,

informaţii şi date obţinute în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau poate face

© SoJust mai 2007

28


comentarii referitoare la astfel de date şi informaţii, dacă prin acestea nu este

încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie ori nu sunt lezate dreptul la

propria imagine, demnitatea, viaţa intimă, familială ori privată a persoanei

sau nu este prejudiciată finalizarea urmăririi penale într-o cauză aflată în curs

de cercetare ori de judecare.”

- În Manualul de bune practici de intervenţie pentru poliţistul de ordine

publică, aprobat prin Dispoziţia inspectorului general al Poliţiei Române nr.

643/2005, printre principiile ce trebuie respectate la folosirea mijloacelor de

imobilizare, se află şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

- În art. 7 alin. (2) al Codului de etică şi deontologie al poliţistului, aprobat prin

Hotărârea Guvernului nr.991/2005, se prevede faptul că în activitatea de

aplicare a legii, poliţistul trebuie să respecte principiul prezumţiei de

nevinovăţie, asigurând fiecărei persoane care face obiectul cercetării

exercitarea deplină şi efectivă a drepturilor sale, în condiţiile prevăzute de

lege.

- De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Codul de etică

şi deontologie, poliţistul trebuie să îndeplinească atribuţiile şi misiunile ce îi

revin într-o manieră echitabilă şi obiectivă, cu respectarea şi protejarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei consacrate prin

Constituţie şi prin alte legi, în conformitate cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, Convenţia europeană a drepturilor omului, Codul

european de etică al poliţiei şi cu dispoziţiile tratatelor la care România este

parte.

PARTEA A III-A:

PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE - ÎNTRE DECLARAŢII ŞI FAPTE

© SoJust mai 2007

28


În verificarea conformităţii practicilor PICCJ şi DNA în domeniul comunicării

publice cu cerinţele prezumţiei de nevinovăţie este necesară identificarea normelor

juridice incidente.

În primul rând, activitatea de informare publică a instanţelor judecătoreşti şi a

parchetelor este reglementată de „Ghidul de bune practici pentru cooperarea între

instanţe, parchetele de pe lângă acestea şi mass-media”, act normativ adoptat prin

hotărâre a CSM şi publicat în Monitorul Oficial al României13. În chiar preambulul

acestuia se precizează că

„la elaborarea prezentului Ghid s-a avut în considerare, pe de o parte, transparenţa actului de

justiţie, şi, pe de altă parte, dreptul la viaţa privată şi la respectarea celorlalte drepturi ale

persoanelor implicate, precum şi desfăşurarea fără obstacole a procesului.”

Se mai arată ca informaţiile furnizate reprezentanţilor mass-media nu trebuie

să pericliteze bunul mers al activităţilor judiciare, să afecteze principiul

confidenţialităţii sau sa ducă la încălcarea altor drepturi, în conformitate cu legile

interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte. Sub aspectul ce ne interesează - prezumţia de nevinovăţie -

Ghidul este extrem de precis, prevăzând că

“În relaţia cu mass-media, purtătorii de cuvânt vor fi preocupaţi şi de observarea şi respectarea

prevederilor Recomandării 13(2003) a Comitetului de Miniştri şi a Anexei acestui document, mai ales

în ceea ce priveşte respectarea prezumţiei de nevinovaţie, a independenţei judiciare, a

imparţialităţii şi obiectivităţii actului de justiţie.”

Se stabileşte astfel în mod expres cadrul care nu trebuie depăşit în comunicarea

publică a informaţiilor, acesta fiind delimitat, între altele, de respectarea prezumţiei

de nevinovăţie şi de obligaţia de a nu prejudicia competenţa exclusivă a puterii

judecătoreşti în stabilirea vinovăţiei persoanelor.

Recomandarea (2003) 13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, la care

se face referire în mod expres în ghid, reglementează tocmai furnizarea către media

13 Acesta se poate gasi şi pe internet, pe pagina Consiliului Superior al Magistraturii (http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=caut&doc=228&lk=6), dar şi pe pagina DNA (http://www.pna.ro/ghid_bune_practici.htm)

© SoJust mai 2007

http://www.pna.ro/ghid_bune_practici.htm

http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=caut&doc=228&lk=6

28


a informaţiilor din cursul procedurilor penale. Potrivit principiului 2 din aceasta,

respectul pentru prezumţia de nevinovăţie este parte integrantă din dreptul la un

proces echitabil. Opiniile şi informaţiile care relatează despre procedurile penale în

curs pot fi comunicate sau diseminate către media doar atunci când acestea nu

prejudiciază prezumţia de nevinovăţie a suspectului sau acuzatului14. Principiul 8

din Recomandare instituie pentru autorităţile judiciare obligaţia respectării dreptului

la viaţă privată a persoanelor suspecte, în concordanţă cu art. 8 din CEDO, atunci

când oferă informaţii despre proceduri penale în curs de desfăşurare15.

În aceeaşi ordine de idei, Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei impune un comportament care să respecte imperativele

prezumţiei de nevinovăţie şi ale independenţei puterii judecătoreşti. Potrivit pct. 24.

din Recomandare

“În efectuarea îndatoririlor lor, procurorii trebuie, în special:

(…)b. să respecte şi să protejeze drepturile omului, astfel cum au fost prevăzute în Convenţia

pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale”.

Mai mult, potrivit pct. 30

“Procurorii trebuie să păstreze confidenţiale informaţiile obţinute de la terţi, în special atunci

când prezumţia de nevinovăţie este pusă la îndoială, cu excepţia cazului în care divulgarea este

necesară în interesul justiţiei sau este prevăzută de lege.”

14 Recommendation Rec(2003)13 of the Committee of Ministers to member states on the provision of information through the media in relation to criminal proceedings (Adopted by the Committee of Ministers on 10 July 2003 at the 848th meeting of the Ministers' Deputies), Principle 2 - Presumption of innocence Respect for the principle of the presumption of innocence is an integral part of the right to a fair trial. Accordingly, opinions and information relating to on-going criminal proceedings should only be communicated or disseminated through the media where this does not prejudice the presumption of innocence of the suspect or accused.”15 Idem, Principle 8 - Protection of privacy in the context of on-going criminal proceedings The provision of information about suspects, accused or convicted persons or other parties to criminal proceedings should respect their right to protection of privacy in accordance with Article 8 of the Convention. Particular protection should be given to parties who are minors or other vulnerable persons, as well as to victims, to witnesses and to the families of suspects, accused and convicted. In all cases, particular consideration should be given to the harmful effect which the disclosure of information enabling their identification may have on the persons referred to in this Principle.

© SoJust mai 2007

28


DIVULGAREA DATELOR CU CARACTER PERSONAL

Condiţiile în care datele care privesc persoanele private pot fi folosite în mod

public de autorităţi sunt în mod riguros stabilite prin legislaţia internă. În îndeplinirea

angajamentelor legate de asumarea acquis-ului comunitar, România a implementat

Directiva nr. 95/46/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie

1995 privind protecţia persoanelor faţă de prelucrarea datelor personale şi libera

circulaţie a acestor date16. Astfel, a fost adoptata Legea nr. 677/2001 pentru protecţia

persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a

acestor date17.

Scopul declarat al acestei legi este de a garanta şi proteja drepturile şi libertăţile

fundamentale ale persoanei fizice, în special dreptul la viaţă intimă, familială şi

privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal. Această lege nu face

altceva decât sa dea expresie concretă obligaţiei autorităţilor publice de a respecta şi

ocroti viaţa intimă, familială şi privată a cetăţenilor, principiu fundamental înscris în

Constituţia României18.

Potrivit art. 3 lit a din Legea nr. 677/2001, datele cu caracter personal sunt orice

informaţii referitoare la o persoana fizică identificată sau identificabilă, direct sau

indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau mai

mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, cultural sau

sociale. Dincolo de dificultatea aparentă a definiţiei tehnice, constituie date

16 Publicată în Journal Official des Communautes Europeennes, L 281 noiembrie 23.11.1995 P 0031-0050.17 Publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 790 din 12 decembrie 2001.18 Art 26 alin 1 din Constituţia Romaniei.

© SoJust mai 2007

28


personale acele elemente care particularizează o persoana fizică şi o pot face

identificabilă de către public.

Legea protejează persoanele fizice împotriva dezvăluirii către public din partea

autorităţilor a datelor lor personale. Potrivit art. 5 din Lege, atunci când dezvăluirea

către public este necesară în vederea realizării unui interes legitim al autorităţii

publice, e nevoie ca acest interes sa nu prejudicieze interesul sau drepturile şi

libertăţile fundamentale ale persoanei vizate. Aşadar, autorităţile judiciare au

obligaţia legală de a informa publicul cu privire la activitatea lor, inclusiv în ce

priveşte constatarea şi cercetarea infracţiunilor, însă exercitarea acestei obligaţii

nu trebuie să prejudicieze vreunul dintre drepturile fundamentale ale persoanei la

care se face referire.

Or, comunicarea pre-proces (mai înainte de sesizarea instanţei) prin mass-

media a săvârşirii unei infracţiuni de către o persoană identificabilă prin nume şi

prenume, funcţia, locul de muncă, apartenenţa la o societate comercială, asociaţie

sau partid politic, afectează cel puţin dreptul acesteia de a se bucura de un proces

echitabil, precum şi prezumţia de nevinovăţie.

Aceeaşi interdicţie expresă pentru autorităţile publice de divulgare către public

a informaţiilor cu privire la datele personale ale cetăţenilor este înscrisă şi in Legea

nr. 544/200119. Potrivit art. 12 din Lege, nu constituie informaţii de interes public şi,

ca atare, nu pot fi făcute publice acele informaţii privind procedurile judiciare în

legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă20 dacă publicitatea

acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al

oricăreia dintre părţile implicate în proces.

Prezumţia de nevinovăţie face parte din conţinutul dreptului la un proces

echitabil, astfel încât atunci când autorităţile judiciare decid să facă publice informaţii

referitoare la persoane determinate sunt obligate să o facă în asemenea măsura

19 Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001.20 Art 2 lit c din Legea nr. 544/2001.

© SoJust mai 2007

28


încât sa nu se refere la vinovăţia acestora ci, cel mult, la presupunerea că acestea au

săvârşit o faptă prevăzuta de legea penala.

Autorităţile judiciare române nu par însă a fi preocupate de găsirea justului

echilibru între dreptul publicului de a fi informat şi drepturile fundamentale ale

cetăţenilor. Dimpotrivă, se constată că acestea şi-au asumat o libertate discreţionară

de a vehicula orice informaţii în legătură cu presupusa săvârşire a unor fapte penale

de către cetăţeni.

CONTINUITATEA „RĂULUI”

Specificul procesul penal din perioada comunistă era şi faptul că, odată ce o

persoană intra în atenţia organelor de anchetă, aceasta era automat stigmatizată,

respinsă de societate, înfierată în mod public. Acest lucru se întemeia şi pe statisticile

vremii, când cazurile în care instanţa de judecată achita o persoană acuzată de

procuror de săvârşirea unei infracţiuni erau rarisime. Faza de judecată nu avea decât

formal şi declarativ rolul de a stabili, în urma administrării în contradictoriu a tuturor

probelor necesare, a vinovăţiei inculpatului. Odată sesizată instanţa de judecată, atât

opinia publică, cât şi convingerea autorităţilor judiciare era formată. Rolul proceselor

penale era mai degrabă unul „educativ” în sens propagandistic, prin care se urmărea

atragerea atenţiei asupra consecinţelor încălcării legii, dar şi o demonstraţie a puterii

represive a regimului. Aşa cum se spunea într-un document ştiinţific al epocii21,

aparţinând unui înalt oficial

“Susţinând acuzarea, procurorul trebuie să înfiereze pe infractor şi infracţiunea săvârşită,

demobilizând pe cei ce ar fi tentaţi să săvârşească fapte asemănătoare. Numai o astfel de

21 General-maior Filimon Ardeleanu, prim adjunct al procurorului general al RSR, Activitatea de realizare, apărare şi întărire a legalităţii desfasurată de organele procuraturii Republicii Socialiste România”, în “Revista Romana de Drept” nr. 8/1971, p. 88.

© SoJust mai 2007

28


comportare în şedinţa de judecată capătă adeziunea maselor populare, a celor ce participă la

judecarea cauzei şi justifică încrederea pe care statul i-a acordat-o.”

Evident, astfel poziţionat faţă de inculpat, procurorul comunist nu mai putea

ţine cont de prezumţia de nevinovăţie, iar persoana adusă în faţa instanţei de

judecată, chiar înainte de începerea propriu-zisă a procesului, era un “infractor”, care

trebuia “infierat” şi condamnat faţă de societate.

Pe de altă parte, “o justiţie de clasă presupune, în mod necesar, un judecător de clasă, deci

un judecător angajat”22. Altfel spus, judecătorul însuşi trebuia să contribuie la

“înfierarea” infractorilor, iar judecăţile lui trebuiau să respecte nu rigorile unui proces

echitabil, ci nevoile societăţii socialiste, de represiune a faptelor incompatibile cu

« legalitatea populară ».

Simplul fapt că faţă de o persoană se declanşau cercetări penale arunca asupra

acesteia stigmatul încălcării eticii şi echităţii socialiste. Este greu de crezut că astfel

de practici repetate timp de 4 decenii nu au modelat societatea românească şi

mentalul ei colectiv în sensul lipsei de toleranţă faţă de persoanele suspecte de

săvârşirea anumitor fapte penale.

JURISPRUDENŢA CEDO ÎN PRIVINŢA PREZUMŢIEI DE NEVINOVĂŢIE

Articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului

garantează dreptul la un proces echitabil şi public pentru a se decide asupra

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane sau a temeiniciei oricărei

acuzaţii penale aduse împotriva sa.

Curtea interpretează această dispoziţie într-un sens extensiv datorita

importanţei sale fundamentale pentru funcţionarea democraţiei. Dreptul la un

proces echitabil este, în concepţia unanimă, un drept ce face parte din principiile

fundamentale ale ordinii juridice europene, având caracter de jus cogens. De aceea,

marja de apreciere lăsată statelor pentru implementarea acestui drept în sistemul 22 Emil Nicolcioiu, Despre partinitate şi funcţia educativă a dreptului socialist, în “Revista Română de Drept” nr. 1/1972, p. 8

© SoJust mai 2007

28


naţional este foarte restrânsă. În hotararea Delcourt vs. Belgia, judecătorii de la

Strasbourg au arătat că:

“Într-o societate democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei

ocupă un loc atât de important, încât o interpretare restrictivă a articolului 6(1) nu ar corespunde

scopului şi obiectului acestei dispoziţii.”

Articolul 6(2) prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune penală este

prezumată nevinovată până când culpabilitatea ei este legal stabilită.

Prezumţia de nevinovăţie constituie unul dintre principiile fundamentale ale

dreptului penal modern, o garanţie a statului de drept şi o valoare fundamentală a

spaţiului juridic european. Principiul prezumţiei de nevinovăţie semnifică protecţia

unei persoane învinuite de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de

vinovăţie ce nu a fost stabilit încă în mod legal23. Orice persoană, indiferent de

gravitatea faptei de care este acuzată (simplu furt sau crimă organizată ori corupţie),

de circumstanţele în care se presupune că a săvârşit fapta sau de modalităţile în care

a fost asociat cu aceasta (flagrant, declaraţii de martor, probe ştiinţifice) este

protejată de prezumţia de nevinovăţie până ce o instanţă judecătorească nu

stabileşte în mod definitiv că aceasta a săvârşit infracţiunea.

Atitudinea autorităţilor statului faţă de cel bănuit de a fi săvârşit o faptă penală

intra sub protecţia garanţiilor instituite de existenţa prezumţiei de nevinovăţie.

Modul în care organele statului se raportează la persoana supusă unei proceduri

penale trebuie să fie reglat de rigorile prezumţiei de nevinovăţie. Prezumţia de

nevinovăţie se impune atât judecătorilor, cât şi celorlalte organe de stat, inclusiv

organelor de anchetă, poliţie24 sau parchet.25

În cazul Allenet de Ribemont vs. Franţa, Curtea Drepturilor Omului de la

Strasbourg a reţinut că petiţionarul, în timp ce se afla în arestul poliţiei, fusese

menţionat de Ministrul de Interne, în timpul unei conferinţe de presă, ca unul din

instigatorii unui asasinat. Judecătorii europeni au considerat că articolul 6(2) se

23 Cazul Nölkenbockhoff vs. Germania, 25 august 1987.

© SoJust mai 2007

28


impune şi altor autorităţi publice, în afara instanţelor judecătoreşti, în cazul în care

petiţionarul este „acuzat de o infracţiune”. Declaraţia de culpabilitate a fost făcută de

ministru fără nicio calificare sau rezervă şi incita publicul să creadă în aceasta înainte

ca faptele să poată fi stabilite de către o instanţă judecătorească competentă. Prin

urmare, ele au constituit o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie, chiar dacă

reclamantul până la urmă a fost eliberat pentru lipsă de probe. Aşadar, prezumţia de

nevinovăţie trebuie de asemenea să fie respectată atât înaintea procesului, cât şi

după o achitare.

Curtea interpretează Convenţia în aşa fel încât aceasta să garanteze drepturi

efective şi concrete, nu teoretice şi iluzorii. Acest principiu fundamental de

interpretare şi aplicare se aplică şi in privinţa prezumţiei de nevinovăţie. Drepturile

conferite de Convenţia Europeană nu sunt simple abstracţiuni, iar statele nu-şi

îndeplinesc obligaţiile şi nu respectă standardele statului de drept dacă se limitează

doar la o protecţie a lor formală. Existenţa unei legislaţii care aparent recunoaşte

drepturile conferite de Convenţie este insuficientă dacă statul nu reglementează un

cadru general în care drepturile individuale să fie garantate, aplicate şi respectate în

practica de zi cu zi.

Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit

că dispoziţiile art. 6 (2) impun ca orice reprezentant al statului să se abţină să

declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este

vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se reproşează, mai înainte ca vinovăţia

acestuia sa fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

24 De exemplu, în Hotărârea din 28 octombrie 2004, cauza Y.B. şi alţii vs.. Turcia, Curtea a decis ca urmatoarele: „Publicarea fotografiilor reprezentând suspecţii de comiterea unor infracţiuni grave nu constituie, în sine, o violare a prezumţiei lor de nevinovăţie. În speţă, însă la aceasta s-au adăugat afirmaţiile poliţiei care au indicat că reclamanţii sunt cu certitudine vinovaţi de faptele care li se reproşau. Or, ansamblul acestor situaţii provocate de actele autorităţilor statului contravin ideii de a păstra o oarecare discreţie asupra anchetelor în curs şi de a nu îndemna publicul să creadă în vinovăţia unei persoane înainte ca aceasta să fie legal stabilită. În consecinţă, există o violare a art. 6 parag. 2”.25 CEDO, hot. Artico vs. Italia din 13 mai 1980, § 64; hot. Cruz Varas vs. Suedia şi alţii din 20 martie 1991, § 79; hot. Soering vs. Marea Britanie din 7 iulie 1989, § 92.

© SoJust mai 2007

28


CÂT DE APROAPE SUNTEM DE O CONDAMNARE LA CEDO?

Faţă de „consecvenţa” cu care autorităţile publice nesocotesc prezumţia de

nevinovăţie, o condamnare a statului roman pe acest motiv la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului este previzibilă şi inevitabilă.

În virtutea caracterului efectiv al drepturilor conferite de Convenţie, statul

român trebuie să facă dovada bunelor practici ale autorităţilor publice în respectarea

fermă a rigorilor prezumţiei de nevinovăţie. Simpla referire la existenţa în legislaţia

internă a principiului nu poate constitui o scuză. Curtea va verifica în concret modul

în care statul român respectă dreptul cetăţenilor de a nu fi declaraţi vinovaţi mai

înainte ca acest lucru să fie statuat de către o instanţă independentă şi imparţială.

De altfel, in mod practic, Curtea Europeană a şi constatat deja că practicile

autorităţilor judiciare române de a face declaraţii oficiale publice cu referire la

vinovăţia unor persoane înainte ca acestea sa fie judecate definitiv de un judecător

independent şi imparţial constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.

Astfel, într-o cauză puţin cunoscută, Notar vs Romania, statul român a evitat la

limită pronunţarea unei condamnări pe acest motiv, apelând la procedura împăcării

amiabile26.Reclamantul Gheorghe Notar, a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la data de 30

martie 1998, invocand printre altele încălcarea art. 6 par 2 din Conventie care consacră dreptul la

prezumţia de nevinovăţie întrucât identitatea sa a fost dezvăluită în cadrul unei emisiuni de

televiziune, în cursul căreia a fost identificat ca autor al unei infracţiuni, deşi vinovăţia sa nu fusese

încă stabilită în mod legal. Emisiunea a fost inregistrată în sala de conferinţe a unei secţii de poliţie, în

faţă poliţistilor, iar in timpul difuzarii ei pe un post de televiziune prezentatorul a dezvăluit identitatea

reclamantului şi a menţionat că acesta a comis o tâlhărie. Mai mult, înregistrarea a fost difuzată chiar

în cadrul unei emisiuni tematice dedicate delicvenţei juvenile.

26 Referindu-se la cazul Notar, doamna Rizoiu, agentul guvernamental al României de la acea dată, declara că "preţul a fost si elaborarea unui ordin al ministrului de interne prin care forţele de ordine să fie informate corect cu privire la necesitatea respectarii acestui drept"(prezumţia de nevinovăţie). http://www.hotnews.ro/articol_281-CEDO-arata-ca-nerespectarea-prezumtiei-de-nevinovatie-persista-in-Romania.htm

© SoJust mai 2007

http://www.hotnews.ro/articol_281-CEDO-arata-ca-nerespectarea-prezumtiei-de-nevinovatie-persista-in-Romania.htm

http://www.hotnews.ro/articol_281-CEDO-arata-ca-nerespectarea-prezumtiei-de-nevinovatie-persista-in-Romania.htm

28


Acest capăt de cerere a fost declarat admisibil de catre Curtea Europeană prin hotărârea

parţială asupra admisibilităţii.

Guvernul României a reuşit oprirea verificărilor asupra fondului cauzei propunând reclamantului

o inţelegere amiabilă, care, pe lângă componenta financiară, a inclus şi asumarea unor obligatii care

prin ele însele arată acceptarea faptului ca atitudinea ofiţerilor de politie a adus atingere prezumţiei de

nevinovăţie, precum şi faptul că aceasta corespunde unei practice generale la nivelul poliţiei române

din acea perioadă. Astfel, condiţia acceptată de reclamant a fost aceea ca « Guvernul va lua măsurile

necesare în scopul informării forţelor de poliţie cu privire la conduita adecvată pe care să o adopte în

vederea asigurării respectării prezumţiei de nevinovăţie, în sensul alineatului 2 al articolului 6 din

Convenţie »

Un alt caz dedus judecăţii Curţii de la Strasbourg care prefigurează pronunţarea

unei condamnări, este de dată foarte recentă. În cauza Mircea vs. Romania27, Curtea

a statuat cu caracter de principiu, de aceasta dată direct opozabil autorităţilor

române, asupra atitudinii dezirabile a autorităţilor în raport de rigorile prezumţiei de

nevinovăţie. Astfel Curtea a reamintit textual ca principiul prezumţiei de nevinovăţie

consacrat de par. 2 al art. 6 “presupune ca niciun reprezentant al statului să nu

declare ca o persoană este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni mai înainte ca

vinovăţia sa să fi fost stabilită de către o instanţă.” Mai mult, Curtea oferă şi un

punct de vedere asupra elementelor de conţinut ale declaraţiilor care, prin ele

însele, încalcă prezumţia de nevinovăţie: “Curtea subliniază importanţa termenilor

aleşi de agenţii Statului cu referire la o persoană care nu a fost încă judecată şi

condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni.” Chiar dacă termenii declaraţiei ar fi

corect aleşi, în sensul că, prin vocabular, se induce un dubiu cu privire la imputarea

infracţiunii unei persoane necondamnate definitiv, “ceea ce contează este sensul real

al declaraţiei în discuţie, iar nu sensul literal al termenilor folosiţi”.

Aceasta semnifică că orice declaraţie care ar lăsa publicului să se înţeleagă că

reprezentantul autorităţii publice (poliţie, parchet, instanţa, altă autoritate a

statului) este convins de vinovăţia persoanei suspecte poate constitui prin ea însăşi

o înfrângere a principiului prezumţiei de nevinovăţie, indiferent câtă abilitate

lingvistică este folosită.

27 Cauza Mircea vs.. România , Cererea nr. 41250/02

© SoJust mai 2007

28


CONCLUZII

Caracterul efectiv al prezumţiei de nevinovăţie impune obligaţia instituirii unor

garanţii legale şi de ordin practic cum că reprezentanţii autorităţii de stat nu vor

afirma în mod public că o persoană bănuită de săvârşirea unei fapte penale, faţă de

care se exercită urmărirea penală ori care este trimisă în judecată, ar fi vinovată de

săvârşirea infracţiunii care i se impută, mai înainte ca vinovăţia acesteia să fie

stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Orice persoana are dreptul de a fi prezumată nevinovată şi tratată ca o

persoană nevinovată până ce o instanţa judecătorească nu va stabili, printr-o

sentinţă penală definitivă, în urma unui proces public şi corect, că ea este cea care a

săvârşit o infracţiune. De aceea, prezumţia presupune ca autorităţile publice, inclusiv

procurorii şi poliţiştii, să nu facă aprecieri publice asupra vinovăţiei unei persoane

înainte ca o instanţă de judecată să statueze acest lucru. Presupune, de asemenea,

că autorităţile au obligaţia de a nu pune la dispoziţia mass-mediei informaţii care,

prin forma şi conţinutul lor, pot prejudicia judecarea vinovăţiei unei persoane în

urma unui proces echitabil în faţă judecătorului.

Interesul parchetului sau al poliţiei de a informa publicul cu privire la activitatea

sa şi de a evidenţia reuşitele profesionale ale instituţiilor, nu justifică sub nicio formă

încălcarea unor drepturi fundamentale, care constituie temelia statului de drept.

Atragerea atenţiei publicului asupra progreselor înregistrate în domeniul constatării

şi cercetării infracţiunilor, chiar dacă în sine poate constitui un scop legitim, este

incompatibilă cu obligaţia ce revine societăţii de a garanta cetăţenilor dreptul la un

proces echitabil.

Împrejurarea că o persoana se află în curs de cercetare penală nu poate

constitui în sine un motiv de izolare şi condamnare sociala a acesteia. Funcţionarea

efectivă a prezumţiei de nevinovăţie impune statului obligaţia pozitivă să ia toate

măsurile pentru ca simplul fapt că faţă de o persoana parchetul sau poliţia

© SoJust mai 2007

28


efectuează acte de cercetare penală sa nu se transforme într-o proscriere publică a

acesteia.

NOTE

© SoJust mai 2007

respectarea prezumtiei de nevinovatie in romania

Documents