SUPORT DE CURS LA PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE PROFESIONALE

Se ştie cã satisfacţia muncii este strâns legatã de satisfacţia vieţii, una fiind afectatã de

cealaltã . Dacã în dragoste şi prietenie partenerul şi relaţia este mai importantã decât tu

însuţi (însãţi), în relaţia de muncã banii şi bunurile (mãrfurile) sunt mai importante decât

itemul afecţiune. De exemplu: relaţia şef-subaltern este o relaţie de inegalitate, cu sarcini

orientate, direcţionate şi formale; este mai mult de tip concurenţial şi ostilitate decât de

cooperare şi prietenie, totuşi lucrãtorii fac eforturi sã se comporte şi sã comunice în mod

cooperant şi prietenos.

Alte relaţii de muncã, între care menţionãm pe aceea între profesor şi elev (student) este

inegalã, dar de cooperare şi chiar foarte intensã.

Beneficiile şi conflictele acestora diferã în funcţie de tipul relaţiei de muncã, de tip profesional.

Relaţiile în grupurile de lucru sunt diferite de cele de acasã (din familie) sau cu prietenii. Ele se

bazeazã pe cooperare în grupuri organizate şi ierarhie, care diferã de contactele sociale care nu

conţin doar contactele din pauzele de cafea sau dejun - cunoscute uzaul ca partea infor-

maţionalã a muncii.

Oamenii vin la lucru pentru a presta munca şi a fi plãtiţi pentru ea; ei coopereazã cu alţi

oameni, descoperã cã sunt asemãnãtori cu unii din ei şi încep sã se angajeze în activitãţi

extraprofesionale.

Ierarhia are un mare efect în relaţiile dintre oameni şi în felul în care ei comunicã unii cu alţi.

Sugerãm câteva coordonate:

1. Statut egal în interiorul grupului de lucru.

Oamenii pot coopera şi ajuta reciproc, dar pot de asemenea sã devinã rivali la promovare,

avansare. În asemenea grupuri relaţiile colaterale, comunicarea cu grupuri cu acelaşi statut este

mai mare şi mai uşor de stabilit.

2. Oameni cu statut diferit - relaţiile sunt mult mai dificile, în special dacã unul este şef direct

şi celãlalt subaltern. Dacã nu muncesc în acelaşi domeniu sau institut lucrurile pot fi simple,

însã în relaţiile în care unul din parteneri are putere asupra celuilalt, se creeazã în mod obişnuit

o anumitã distanţã între ei.

Diferenţierile se pot referi la urmãtorii itemi:

SEXUL:

a) Bãrbaţii sunt mult mai implicaţi în grupuri, femeile în relaţiile intime aşa cum am mai

subliniat anterior. Femeile sunt mai interesate de partea socialã a relaţiei de muncã mai mult

decât bãrbaţii şi aceasta este una din principalele surse ale satisfacţiei în muncã pentru ele, în

parte datoratã poate naturii muncii femeii (profesori, asistente medicale, secretare etc.).

Probabil de aceea satisfacţia în muncã a femeii este, de obicei, mai mare decât a bãrbaţilor.

VÂRSTA:

a) Pentru tineri, importantã este socializarea pentru muncã, care începe din şcoalã şi important

este ca ei sã înveţe de la cineva, sã fie direcţionaţi cum sã munceascã în calitate de membri ai

unui colectiv şi sub îndrumarea unui şef.

Pentru cei în vârstã, mai ales faţã de cei care nu au avut succes sau cei ale cãror principale

cuceriri (împliniri) au rãmas la un nivel inferior, la aceştia contactele sociale sunt mult mai

importante decât munca însãşi.

Oamenii petrec o mare parte din timpul lor la serviciu cu persoane diferite sau cu acelaşi tip de

statut. De aceea, studii şi observaţii pertinente disting mai multe niveluri de intimitate[4] .

Ø colegi de serviciu (de muncã) - aceastã colaborare relativ superficialã şi orientatã din punct

de vedere al sarcinilor de muncã poate fi, totuşi, plãcutã şi deseori chiar aşa este; e vorba de o

serioasã colaborare în muncã deasupra cerinţelor formale ale muncii.

Ø membri ai unui grup strâns, foarte apropiaţi - au ocazia sã facã glume, sã participe la unele

jocuri în pauze, sã ia parte la dineuri şi la un "pahar" în cluburi sau cantine - sunt pretexte de a

manifesta euforie şi plãcere. Aceste interacţiuni sunt obişnuite (uzuale) între membri ai

grupurilor de lucru apropiate.

Ø "prieteni de muncã" (de serviciu) - diferiţi de prieteni în sens uzual. Aceştia nu se invitã

acasã, nu sunt antrenaţi în activitãţi în timpul liber, dar se înţeleg bine în rezolvarea unor

probleme de serviciu, în desfãşurarea unor activitãţi pur sociale sau în muncã, sau în ambele

situaţii.

Ø "prieteni sociali" - prieteni în adevãratul sens al cuvântului dobândiţi în cadrul relaţiilor de

serviciu. Ei sunt diferiţi de prietenii cunoscuţi prin intermediul vecinãtãţii sau a petrecerii

timpului liber.

Reguli pentru colegii de muncã (serviciu)

1. Acceptaţi amabil sã împãrţiţi cu celãlalt sarcinile cu care a fost copleşit.

2. Respectaţi singurãtatea şi secretele celorlalţi.

3. Fiţi cooperant cu privire la împãrţirea mijloacelor fizice de muncã (luminã, temperaturã,

zgomot).

4. Arãtaţi-vã sã ajutaţi atunci când vi se cere.

5. Pãstraţi secretele (confidenţele) ce vi se încredinţeazã.

6. Lucraţi, fiţi cooperanţi chiar dacã simţiţi ceva neplãcut.

7. Nu vã denigraţi superiorii.

8. Adresaţi-vã colegilor de muncã pe numele de botez.

9. Cereţi sfatul şi ajutorul atunci când este nevoie.

10. Priviţi-vã colegii de muncã în ochi în timpul conversaţiei.

11. Nu fiţi exagerat de preocupaţi sã aflaţi date despre viaţa particularã a celorlalţi.

12. Rãsplãtiţi datoriile, favorurile şi complimentele oricât de mici ar fi.

13. Nu vã angajaţi în raporturi sexuale (intime) cu colegii de muncã.

14. Fiţi gata sã vã înlocuiţi colegul când lipseşte.

15. Nu vã criticaţi colegul în public.

* Relaţia şef-subaltern

Aceasta este una dintre cele mai importante şi de bazã dintre relaţiile sociale.

Şeful poate fi desemnat din afara grupului de lucru sau din interiorul sãu, de regulã cel care are

mai multã experienţã sau care ştie mai mult despre organizare şi conducere, despre sarcinile de

muncã din domeniul respectiv.

Formal, şeful are oarecare putere în a recompensa (rãsplãti) sau a pedepsi. Totuşi şi subalternii

au putere, se pot asocia, uni în sindicate sau mici grupuri care le conferã o putere colectivã faţã

de care şeful rãmâne dependent neputând sã-i concedieze pe toţi, obligat fiind sã le satisfacã

cererile.

Existã în aceastã relaţie un schimb de ajutor sau alte recompense între superiori (şefi) şi

subordonaţi.

Seful se aflã în poziţia de a ajuta subalternii sã câştige bani, sã îi promoveze şi într-un fel sã le

ridice nivelul de trai. Îi poate ajuta şi în muncã promovându-le şi înţelegându-le interesele,

direcţionându-le recompensele în vederea obţinerii unor performanţe în activitate. Subalternii

îşi ajutã şeful fãcând o treabã bunã la locul de muncã.

Conducãtorul unui grup de lucru activeazã de obicei în acelaşi spaţiu, uneori în aceeaşi

încãpere cu subalternii pãstrând contactul cu aceştia sub forma unor şedinţe sãptãmânale dar

mai ales la locul de muncã, exemplu dupã pauzele de cafea.

Cele mai multe interacţiuni între superior şi subordonat sunt iniţiate de şef: interacţiuni cu

privire la muncã, comentarii asupra rezultatelor subordonaţilor, recomandãri, sugestii pentru

rezolvarea unor probleme. Dar subordonatul poate lua şi el aceastã iniţiativã: fie are nevoie de

sfaturi sau lãmuriri, fie raporteazã progresele înregistrate, face sugestii şi "plângeri" dacã

problemele sunt des ignorate de şef.

Atribuţiile şefilor:

* îndatoriri oficiale, de ceremonial.

* iniţiazã, procedeazã la concedieri, angajãri.

* reprezintã legãtura cu alte organizaţii, grupuri pe plan intern şi în exterior.

* verificã şi aflã ce se întâmplã în interiorul grupului pe care-l conduce şi în afara lui, citeşte

rapoarte.

* informeazã cu anumite probleme pe subalterni.

* transmite, reprezintã grupul faţã de terţi.

* acţioneazã pentru îmbunãtãţirea anumitor situaţii, supervizeazã acţiuni, decizii, activitãţi.

* rezolvã urgenţele şi situaţiile limitã.

* autorizeazã expedieri, diferite proiecte, propuneri.

* negociazã cu sindicatele, salarii sau alte probleme.

Spre deosebire de relaţia de prietenie, aceasta dintre superior şi subordonat ne apare ca

superficialã, foarte inegalã, şi uneori ostilã şi de concurenţã. În ea sunt prezente 2 "tabere"

nevoite sã comunice între ele.

Superiorul ne apare ca o foarte slabã sursã de satisfacţie, dar ca o sursã majorã de conflict [5].

Care este sursa de conflict dintre şef şi subaltern?

1. Teama şi ostilitatea unor angajaţi faţã de superiori - datorate unui tratament necinstit, teama

de a nu fi pedepsiţi. Probabil cã problema fundamentalã este cã superiorii au puterea de

decizie: de a pedepsi sau de a dispune de recompense.

2. Pe de altã parte, satisfacţia în muncã, absenteismul şi revenirea la muncã sunt profund

afectate de relaţia cu superiorul, de mãsura în care acesta din urmã îl poate "ţine în şah".

3. Superiorii influenţeazã starea sãnãtãţii subordonaţilor în funcţie de atitudinea pe care o au

faţã de aceştia, cât de preocupaţi sunt de problemele lor. Pe scurt, cele mai importante surse de

satisfacţie în muncã sunt:

· Structura de iniţiere - planificarea muncii, instruirea, antrenarea, controlul şi corectarea ca

şi motivarea, stimularea subordonaţilor.

· Consideraţia - preocuparea faţã de problemele şi nevoile subordonaţilor, stabilirea unui

climat de lucru cald şi de susţinere şi sprijinire, de rezolvare a tuturor problemelor în şi cu

ajutorul grupului.

Ambele surse trebuie sã existe, dar sã nu depãşeascã un anumit echilibru pentru a nu scãdea

eficienţa.

Cum trebuie superiorii sã dea ordine fãrã sã reducã satisfacţia muncii?

Rãspuns: Într-un stil democratic - convingãtor, în sensul de a motiva oamenii prin explicarea şi

argumentarea necesitãţii rezolvãrii problemei sã le permitã subordonaţilor sã participe la

decizii şi sã foloseascã tehnica discuţiilor în grup şi deciziile de grup[6].

* Reguli pentru superiori (şefi):

1.Planificaţi şi repartizaţi eficient munca.

2.ţineţi la curent subalternii cu deciziile care îi afecteazã, îi intereseazã direct. 3. Respectaţi

singurãtatea şi secretele celorlalţi.

4. Pãstraţi confidenţele.

5. Consultaţi subordonaţii în problemele care îi afecteazã.

6. Încurajaţi avansarea subordonaţilor.

7. Oferiţi sfaturi subalternilor.

8. Luptaţi pentru interesele subalternilor dacã este necesar.

9. Nu fiţi gelos, invidios pe abilitãţile subalternilor.

10.Nu daţi ordine fãrã explicaţii.

11.Arãtaţi consideraţie faţã de problemele subalternilor.

12.Priviţi subordonatul în ochi când îi vorbiţi.

13.Nu vã criticaţi subalternii în public.

14.Nu vã vizitaţi subalternii neanunţaţi.

15.Nu vã supravegheaţi prea îndeaproape subordonaţii.

16.Nu vã angajaţi în raporturi intime cu subordonaţii.

17.Rãsplãtiţi datorii, favoruri şi complimente.

18.Nu discutaţi problemele financiare personale cu subordonaţii[7].

* Reguli pentru subordonaţi:

1.Nu ezitaţi sã puneţi întrebãri când ordinele (dispoziţiile) sunt neclare.

2.Utilizaţi-vã iniţiativa dacã este posibil.

3.Expuneţi-vã şi apãraţi-vã ideile proprii.

4.Reclamaţi întâi la şeful ierarhic şi apoi duceţi-vã la alţii.

5.Respectaţi singurãtatea şi secretele altora.

6.Fiţi îndatoritor şi amabil.

7.Nu fiţi prea supus.

8.Acceptaţi critica.

9.Pãstraţi secretele şi confidenţele care vi se încredinţeazã.

10.Fiţi gata sã acceptaţi ordinele.

11.Nu spuneţi lucruri dezaprobatoare la adresa şefului. 12.Priviţi-vã superiorul în ochi în

timpul conversaţiei.

13.Ascultaţi instrucţiunile superiorului.

14.Nu vã vizitaţi şeful neanunţat.

15.Nu vã criticaţi superiorul în public.

C o n c l u z i i :

b Relaţia superior-subordonat în muncã este vãzutã de majoritatea oamenilor ca plinã de

conflicte şi ca oferind puţinã satisfacţie.

b Superiorul poate avea o considerabilã influenţã asupra sãnãtãţii şi satisfacţiei dacã sunt

întrebuinţate corect abilitãţile şi talentul sãu de manager.

b Superiorul are puterea de a recompensa şi a pedepsi ceea ce face din aceastã interrelaţie ca ea

sã nu fie foarte apropiatã, sã nu se formeze legãturi permanente.

b Barierele create de diferenţele de putere şi de statut pot fi reduse prin utilizarea unor

capacitãţi ale superiorului dar mai ales printr-o atitudine de preocupare, de interes pentru

ceilalţi.

Un om se comportã în raport cu imaginea pe care o are despre sine. Atitudinea lui reprezintã

exteriorizarea unei concepţii, care nu este altceva decât o reflectare a propriei lui persoane.

Este transpunerea în plan obiectiv a imaginii despre lumea sã interioarã, despre propriile trãiri

şi sentimente. Între aceste douã lumi, cea obiectivã şi subiectivã şi forul interior al

subiectului nu se poate stabili decât o legãturã de intercondiţionare; ambele se influenţeazã

reciproc.

Lumea materialã, prin transformãrile şi fenomenele ei impregneazã puternic lumea interioarã a

subiectului.

În acelaşi timp, forul uman intern schimbã realitatea, înseşi imaginile pe care şi le formeazã

despre anumite procese şi fenomene.

Intercomunicarea, stabilirea de relaţii sociale, de legãturi puternice este o artã, este - dacã

putem afirma - "arta de a reuşi în viaţã!".

4.5. COMUNICAREA ŞI RELAţIILE MEDIC-PACIENT

Altã relaţie importantã, în plan profesional, este acea interacţiune care se stabileşte între medic

şi pacient. Cele mai multe vizite la medic se fac pentru diagnostic, tratament şi remedii

farmacologice, dar, de multe ori oamenii merg la cabinetul medical pentru probleme afective şi

sociale.

Cercetãrile mai vechi au arãtat cã oamenii s-au îndreptat spre un "medic al familiei" cãruia îi

aduceau la cunoştinţã probleme emoţionale, sociale, personale, dar şi medicale; "medicul de

familie" trebuind sã se ocupe ca un terapeut şi de "suflet" şi de dureri fizice.

S-a constatat cã în special merg la medic pentru sfaturi şi îndrumare medico-psiholsocialã,

persoane divorţate, persoane singure sau separate de puţin timp. Medicul devine adesea

confident chiar în mai mare proporţie decât psihologul, pentru bolnavii cardiaci[8].

Astfel cã interrelaţia medic-pacient, în care se realizeazã comunicarea pe coordonate

deosebit de sensibile, fiind legatã de durere, boalã, moarte etc. este mult mai mult decât

acţiunea de stabilire a diagnosticului şi tratamentului pentru bolnavii somatici.

Subiecţii au tentaţia sã clasifice obişnuit medicii şi consultaţiile, dihotonic în "buni/rãi",

"bunã/slabã". Dar chiar în acest caz se realizeazã un comportament complex, consultaţia

medicalã fiind un act complex în care apar oamenii cu structura lor, cu atitudini, cunoştinţe,

expectaţii dintre cele mai diferite. În toate secvenţele actului medical sunt prezente trãsãturile

intime, emoţionale ale fiecãrui participant în ecuaţia "medic-pacient".

Dacã profesorului îi sunt necesare cunoştinţe de psihologie şi pedagogie pe care sã le

individualizeze şi sã le adapteze la structura psihicã a elevului (studentului) de o anumitã

vârstã (cât şi a grupei,

clasei la care predã), medicului îi sunt necesare solide cunoştinţe de psihologie medicalã şi

clinicã pentru adecvarea conduitei lui la tipologia pacientului. Diferenţele sunt foarte mari:

oamenii diferã în atitudinile lor când se prezintã la medic, dupã vârstã, sex, nivel cultural, nivel

socio-material etc.

În interacţiunea medic-pacient se stabileşte o "reţea" dinamicã pentru cã ambii participã la

diagnozã şi tratament, în anamnezã şi în convorbire ambele presupunând grade diferite de

intimitate.

Cu atât mai mult ne aşteptãm sã existe un "cod" al regulilor de respectat atât de cãtre medic,

dar şi de pacient. Cele mai importante şi selectate au fost sinteze de "comportament aşteptat".

* Reguli pentru medici

1. Ascultaţi cu rãbdare pacientul.

2. Gãsiţi explicaţii, totdeauna, foarte clare.

3. Acordaţi sfaturi de medicinã preventivã;

4. Comportaţi-vã franc şi onest.

5. Pãstraţi informaţiile pacientului în strictã confidenţialitate.

6. Respectaţi dorinţele pacientului.

7. Nu vã criticaţi pacienţii în public.

8. Arãtaţi-vã sprijinul afectiv (emoţional).

9. Priviţi pacientul în ochi în timpul convorbirii.

10.Respectaţi intimitatea pacientului.

11.Nu vã angajaţi în raporturi intime (sexuale) cu pacienţii.

12.Nu folosiţi jurãminte şi promisiuni în compania pacientului.

13.Nu vã arãtaţi supãrarea, stresul ori anxietatea în faţa pacientului.

14.Nu pretindeţi pacienţilor ajutor material.

15.Încercaţi sã alcãtuiţi diagnostice limpezi, clare.

16.Prezentaţi-vã în faţa pacientului în lumina cea mai favorabilã.

Deşi regulile de conduitã ale medicului pentru intercomunicare (între medic şi pacient) inclus

orientãri generale privind desfãşurarea anamnezei, ele încurajeazã atât intimitatea (ex.: "fii

franc!", "fii onest!" şi "corect", "stabileşte contact vizual" etc.), dar şi protejarea ei prin

pãstrarea confidenţei, respectarea problemelor personale.

* Reguli pentru pacient

1. Întreabã medicul dacã este ceva neclar.

2. Oferã medicului informaţiile necesare.

3. Respectã cu grijã instrucţiunile medicului.

4. Fii foarte onest în aceastã relaţie.

5. Asigurã-ţi igiena şi curãţenia corporalã în vederea examinãrii medicale.

6. Nu consuma în mod inutil timpul medicului.

7. Nu pretinde lucruri nerezonabile în bugetul de timp limitat al medicului.

8. Fii apropiat şi "deschis" faţã de medic.

9. Respectã intimitatea medicului.

10.Expuneţi problemele o singurã datã.

11.Priveşte medicul în ochi, în timpul convorbirii.

Aceste reguli, general orientative pentru pacient au, de asemenea, scopul de a ajuta în centrarea

pe problematica specificã solicitând intervenţia medicului pentru promovarea şi protejarea,

în acelaşi timp, a intimitãţii în acest sistem de comunicare: medic - pacient.

In fiecare zi, in fiecare moment, fiintele comunica intre ele, adica fac schimb de informatii.

Pentru aceasta, oamenii folosesc diferite mijloace, unele dintre ele numite “mijloace de

comunicare in masa” sau “mass-media”.

Comunicarea si mijloacele de comunicare

Comunicarea face posibila coexistenta oamenilor. Salutul sau un gest prietenesc sunt forme

simple de a stabili un contact cu ceilalti. Comunicarea directa intre oameni este realizata prin

intermediul cuvintelor sau a gesturilor. Dar, pentru a face un schimb de idei sau pentru a

impartasi cunostinte cu persoane aflate departe, e nevoie de mijloacele cu ajutorul carora sa se

transmita informatiile la distanta: acestea sunt mijloacele de comunicare in masa sau mass-

media.

A comunica si a informa

Comunicarea, informarea si mijloacele de comunicare depind unele de altele. Acesti termeni au

sensuri diferite in functie de domeniile care au drept scop comunicarea informatiei. Pentru

ziarist, informatia este expunerea unor fapte la care a asistat sau pe care le-a putut verifica.

Pentru el, o informatie buna trebuie sa fie adevarata, noua, inedita si surprinzatoare. Mijloacele

de comunicare sunt diferitele suporturi pe care ziaristii le folosesc ca sa transmita informatia

(ziare, radio, televiziune etc.). Pentru inginerul din domeniul telecomunicatiilor, informatia este

un semnal transmis unui destinatar prin mijloace tehnice. Inginerul numeste comunicare

totalitatea operatiilor de prelucrare, de transmitere si receptionare a mesajului. Pentru cei din

domeniul publicitatii, comunicarea are drept scop cucerirea si influentarea consumatorului prin

mesaje atragatoare. In functie de clientul care trebuie convins, sunt folosite diferite mijloace de

comunicare. Pentru specialistii din stiintele umane, comunicarea este un mijloc folosit de oameni

pentru a stabili contacte intre ei, pentru a crea si intretine legaturi intre membrii unui grup. Mass-

media extind aceste legaturi la intreaga societate, iar telecomunicatiile sunt un mijloc de

coexistenta la distanta.

Prelucrarea si difuzarea informatiei

Este greu sa comunicam marelui public anumite evenimente, de exemplu descoperirea unei noi

molecule chimice. De aceea, este nevoie ca anumite persoane sa se ocupe de prelucrarea acestor

informatii, astfel incat un numar cat mai mare de oameni sa poata afla. Acesta este rolul

profesorilor si al ziaristilor: ei prezinta informatiile si le structureaza dand prioritate celor mai

importante si mai interesante, in functie de publicul caruia I se adreseaza. Odata informatia

prelucrata, aceasta trebuie sa fie difuzata publicului interesat. Distanta franeaza considerabil

comunicarea. De aceea, de-a lungul secolelor, oamenii au inventat diferite moduri de a transmite

informatiile. Astfel, pentru a comunica, ei pot vorbi (fata in fata, la telefon, la radio), scrie carti

sau articole in ziar, pot face fotografii, pot filma, trimite scrisori prin posta, prin fax, prin reteaua

Internet etc. diversitatea mijloacelor de comunicare face posibila exprimarea unor puncte de

vedere diferite despre acelasi eveniment.

Comunicarea astazi

Astazi, putem transmite si primi informatii imediat, oriunde in lume. Datorita acestei rapiditati,

verificarea informatiilor devine din ce in ce mai dificila, atat pentru ziaristi, cat si pentru public.

Comunicarea este indispensabila, dar trebuie sa comparam si sa privim cu un ochi critic toate

informatiile care ne parvin.

Oamenii, dar si plantele sau animalele trebuie sa comunice pentru a trai. Ca sa transmita

mesaje si sa faca schimb de informatii, natura le-a oferit diferite mijloace.

Corpul si gesturile

Comunicarea nu se limiteaza la cuvintele unei limbi. Plantele si animalele nu vorbesc. Cu toate

acestea, ele comunica. Astfel, plantele transmit mesaje prin intermediul mirosurilor si al

culorilor, la fel ca animalele si oamenii. Fiintele umane transmit informatii si prin pozitia

corpului, prin gesturi si infatisare. Aceasta este comunicarea nonverbala.

Mirosurile

Numeroase specii de plante se reproduc cu ajutorul insectelor. Plantele semnaleaza locul in care

se afla raspandind anumite parfumuri sau colorandu-se in anumite culori. Insectele astfel atrase

se aseaza pe flori si apoi transporta polenul de la o floare la alta.

Animalele emit mai multe feluri de mesaje degajand substante mirositoare, numite feromoni.

Ele lasa urme pe pamant care le semnaleaza prezenta, le delimiteaza teritoriul. De asemenea,

mirosurilepot fi semnale de avertizare: cand vaironul, o specie de pesti, este ranit de un

pradator, el ii avertizeaza de pericol pe ceilalti pesti degajand un miros. In sfarsit, feromonii duc

la apropierea masculilor si a femelelor in momentul reproducerii: femela fluture emite un miros

care poate atrage un mascul din specia sa de la o distanta de mai multi kilometri. Omul are un

simt olfactiv mult mai putin dezvoltat decat cel al animalelor; el este totusi sensibil la mirosuri,

chiar daca uneori nu isi da seama de acest lucru. Se stie, de exemplu, ca bebelusii recunosc

mirosul mamei lor chiar la cateva minute dupa nastere.

Pozitia corpului

Animalele si oamenii isi folosesc corpul pentru a comunica. Prin unele posturi se pot transmite

informatii extrem de precise. Astfel animalele isi pot exprima teama, dorinta, supunerea,

placerea sau agresivitatea… Elefantul isi inalta capul si isi ridica trompa in fata unui pericol,

cimpanzeii isi exprima furia agitandu-si bratele, sarind pe loc si aratandu-si dintii. Animalele si

oamenii comunica si prin expresia fetei. Oamenii adopta uneori o mimica apropiata de cea a

cimpanzeilor: ridica din sprancene de mirare, isi stramba nasul de dezgust, ochii li se maresc si

buzele li se strang cand ameninta…

Gesturile

Stramosii nostri indepartati se exprimau prin gesturi. Si astazi omul isi foloseste bratele, mainile

si capul ca sa faca gesturi. Gesturile sale preced, ilustreaza sau precizeaza ceea ce spun cuvintele:

degetul dus spre obraz indica rusine, iar spre tampla semnifica nebunia. Gesturile si miscarile pot

fi organizate intr-o inlantuire ritmata: acesta este dansul, un mijloc universal de comunicare. In

anumite triburi din Africa si Amazonia, oamenii danseaza pentru a cere zeilor ploaia sau

tamaduirea unui bolnav.

Infatisarea

Din cele mai vechi timpuri, omul si-a schimbat infatisarea si chiar pielea prin pictarea corpului,

tatuaje, scarificari, machiaj, imbracaminte.

La triburile africane, pictarea corpului si a fetei, tatuajele si scarificarile indeplinesc diferite

functii: ele pot, de exemplu, indica varsta sau statutul social. De asemenea, dupa imbracaminte,

putem recunoaste apartenenta cuiva la un grup, la o categorie profesionala: de exemplu, soldatii

sau politistii pot fi usor identificati datorita uniformelor.

Animalele comunica intre ele emitand semnale sonore: strigate, mormaituri sau triluri.

Numai oamenii pot articula sunetele pentru a alcatui cuvinte si a le organiza intr-un limbaj

vorbit.

Sunetele si vorbirea

Animalele si oamenii comunica prin emiterea de semnale sonore. Oamenii nu isi folosesc vocea

in acelasi fel ca animalele. Astfel, desi animalele pot emite mai multe sunete diferite, ele nu

vorbesc. In schimb, oamenii articuleaza sunetele, formeaza cuvinte si fraze si isi pot controla

glasul pentru a vorbi.

Sunetele emise de animale

Animalele fac schimb de semnale sonore: strigate, mormaituri, fluieraturi, ragete…, prin care pot

transmite mesaje de chemare, de alarma, de amenintare sau de agresiune. Pasarile, de exemplu,

au un sistem de comunicare sonora foarte sofisticat: pitigoiul poate emite peste 50 de sunete

diferite. Fiecare sunet are un scop precis: pasarile striga pentru a semnala prezenta unui dusman,

pentru a-si chema puii sau pentru a mentine contactul cu restul grupului; masculii canta pentru a-

si delimita teritoriul sau pentru a cuceri o femela.

Organele vorbirii

S-au modificat pe masura ce omul s-a adaptat la pozitia verticala. Fiindca, asemenea maimutelor

de talie mare, stramosii omului se deplasau sprijinindu-se in maini. Primul om care s-a ridicat in

pozitie verticala a capatat denumirea de Homoerctus. Mergand astfel, el a putut sa-si foloseasca

mai mult mainile decat falcile, de exemplu pentru a apuca hrana. Cum nu mai avea nevoie de

falci atat de puternice, capul i-a devenit mai usor si s-a ridicat. Atunci, laringele i s-a eliberat si i

s-au dezvoltat organele vocale. Aceste modificari fizice au fost necesare aparitiei limbajului

articulat, care este controlat in creier de centrii vorbirii. Aerul care iese din plamani prin laringe

face sa vibreze coardele vocale, ceea ce provoaca emiterea unui sunet. Apoi sunetul este

modulat datorita schimbarii formei si pozitiei altor organe vocale: limba, gura si buzele.

Primatele au un aparat vocal similar celui al omului, insa mai putin dezvoltat. Ele nu pot vorbi.

Primele cuvinte

Oamenii preistorici comunicau probabil intre ei prin strigate si diferite alte sunete. Apoi, treptat,

oamenii au avut nevoie sa transmita informatii din ce in ce mai complexe. Astfel, au inceput sa

foloseasca combinatii de sunete diferite pentru fiecare obiect, fiecare actiune si fiecare idee. Ei

au inventat cuvinte pentru a desemna animalele, plantele, intreaga natura inconjuratoare si

propriile lor activitati: fuga, vanatoarea, hrana, somnul… Unii cercetatori cred ca primii oameni

care au folosit un limbaj au trait acum mai mult de o suta de mii de ani.

Controlul vocii si cantatul

Cand se naste, copilul nu stie sa vorbeasca. El se face inteles de cei din jur prin strigate, prin

plans si mimica. Crescand, el invata treptat sa isi foloseasca glasul, sa produca si sa controleze

sunetele, apoi sa stapaneasca limbajul parintilor sai.

Dar omul nu se multumeste doar cu articularea cuvintelor pentru a vorbi, el stie sa isi si

moduleze vocea pentru a canta. Vocea este, intr-un fel, primul instrument muzical folosit de om.

Limbile lumii

Astazi in lume se vorbesc mii de limbi diferite. Fiecare dintre acestea provine din limbi foarte

vechi. Limbile sunt grupate in mari familii. Comparand limbile actuale din Europa, India si Iran,

cercetatorii au observat ca acestea au radacini comune. Atunci, ei au presupus ca o singura limba

s-a aflat la originea celor pe care le vorbim astazi.

Aceasta limba comuna, numita indo-europeana, era folosita acum aproximativ 5000 de ani.

Astazi, aproape jumatate din populatia de pe glob vorbeste una din limbile familiei indo-

europene.

Transmiterea informatiei

Secole de-a randul, cartile erau copiate de mana, una cate una. Inventarea tiparului a facut

posibila reproducerea lor in multe exemplare, pentru a fi vandute si apoi citite de mii de

oameni.

Cartea

Cu ajutorul cartii, informatiile pot fi transmise multor oameni. Astazi, cartile sunt produse intr-

un numar mare si, apoi, pot fi transportate cu usurinta. Dar primele carti erau departe de a

indeplini aceste conditii.

Cartile in Antichitate

Primele marturii despre existenta cartilor provin din China, unde au fost gasite placute de lemn

gravate, apoi legate cu curele de piele sau fire de matase. Ele dateaza din mileniul al II-lea i.H.

Tot chinezii au inventat hartia, in secolul I i.H., dar aceasta nu va fi folosita in Orientul Mijlociu

si in Europa decat cateva secole mai tarziu. In Egiptul antic, incepand cu anul 2500 i.H., textele

sunt scrise pe papirus (acestea sunt foi realizate din tulpina unei plante numite “papirus”). Initial,

grecii si romanii isi gravau textele in lemn. Cuvantul grecesc biblos si cuvantul latinesc liber,

folosite pentru a denumi cartea, semnifica “scoarta de copac”.

In secolul al II-lea i.H., grecii inventeaza pergamentul, o piele de oaie sau de capra prelucrata in

asa fel incat sa se poata scrie pe ea. Foile de pergament erau prinse in coli cusute laolalta pentru

a forma ceea ce se numeste un “codice”.

Totalitatea ziarelor, a cotidienelor si revistelor constituie ceea ce se numeste presa scrisa, al

carei principal rol este de a culege informatia si de a o comunica unui numar mare de

cititori.

Ziarele

Scrierea a fost folosita dintotdeauna pentru transmiterea de informatii, dar primele ziare au

aparut abia in secolul al XV-lea, odata cu perfectionarile aduse de Gutenberg tiparului.

Istoria presei

Din secolul al XIV-lea pana in cel de-al XVI-lea, datorita dezvoltarii tiparului si a serviciilor

postale, in marile orase europene ca Paris, Viena, Anvers, Venetia sau Koln sunt puse in vanzare

primele gazete. Aceste tiparituri relatau in general un singur eveniment important; nu erau

editate decat cu aceasta ocazie si apareau deci la intervale neregulate. Primele saptamanale au

aparut in Germania si Anglia la inceputul secolului al XVII-lea. La Gazette de France, primul

saptamanal francez, a fost lansat de Theophraste Renaudot (1586-1653) pe 30 mai 1631.

Publicatiile periodice cunosc apoi o dezvoltare rapida. Daily Courant este primul cotidian: el

este tiparit la Londra in 1702. Dar, fiind scumpe, la aceste ziare nu au acces decat cei bogati. In

secolul al XIX-lea, progresele tehnice si banii obtinuti din anunturile publicitare duc la scaderea

preturilor de vanzare a ziarelor si la cresterea tirajului. Acesta este inceputul presei populare,

adica accesibile tuturor. Sun, care apare la New York in 1833, si la Presse, infiintat de Emile de

Girardin la Paris in 1836, sunt primele ziare de mare tiraj.

Incepand cu secolul al XIX-lea, in urma descoperirii electricitatii si a undelor

electromagnetice, a devenit posibila punerea in circulatie foarte rapid a informatiilor pe

intreaga planeta.

Telecomunicatiile

Pentru a comunica la distanta cu alti oameni, putem calatori pana la ei sau le putem trimite

mesaje. Pentru aceasta, se folosesc mijloace de comunicare terestre, maritime sau aeriene si

mijloace de transport ca automobilul, trenul, vaporul sau avionul. Insa, datorita marilor

descoperiri din secolul al XIX-lea, ca electricitatea, apoi undele electromagnetice, putem astazi

comunica la distanta fara sa ne deplasam.

Telegraf si telefon: comunicarea prin fir

In 1837, S. Morse (1791-1872) a realizat un sistem care folosea curentul electric pentru

transmiterea de mesaje codificate: telegraful. In 1876, G. Bell (1847-1922) a conceput un aparat

electric care putea transmite glasul uman: telefonul. Cele doua instrumente de comunicare au

cunoscut un mare succes. In multe tari s-au creat retele de fire telegrafice sau telefonice. Liniilor

aeriene, sustinute de stalpi, li s-au adaugat, pentru transmiterea mesajelor de la un continent la

altul, cablurile scufundate pe fundul oceanelor. Acestea sunt formate dintr-un fascicul de fire

conductoare protejate de o camasa izolatoare.

Radiodifuziune si televiziune: comunicarea pe calea undelor

Alte cercetari au deschis calea telecomunicatiilor care nu mai folosesc firele. In 1873, J.C.

Maxwell (1831-1879) a intuit existenta undelor produse de oscilatia sarcinilor electrice, care se

propaga in toate directiile cu viteza luminii, transportand energie. Lumina nu ar fi decat o

categorie aparte a acestor unde, numite “unde electromagnetice”. In 1888, H.Hertz (1857-1894)

a demonstrat aceasta teorie: el a reusit sa produca unde electromagnetice invizibile si a stabilit ca

au exact aceleasi proprietati ca lumina. Acestea sunt undele radioelectrice (sau undele radio), pe

care in mod obisnuit le mai numim si “unde hertziene”. In urma cercetarilor facute in domeniul

emisiei si receptiei de unde radio, G. Marconi (1874-1937) a realizat un sistem care permite

transmiterea de semnale morse cu ajutorul undelor hertziene: el a creat in 1896 telegraful fara

fir, sau T.F.F. Pentru a transmite nu numai semnale codificate, dar si cuvinte sau muzica era

nevoie de o serie de imbunatatiri: aventura radiodifuziunii a inceput prin anii ’20. Daca undele

radio pot transmite sunete la mari distante, de ce nu s-ar putea face acelasi lucru si in cazul

imaginilor? De la sfarsitul secolului al XIX-lea, cercetatorii au studiat aceasta posibilitate. Dar au

inteles foarte repede ca o imagine nu poate fi transmisa ca atare pe unde Hertziene: mai intai

imaginile trebuie descompuse in elemente foarte mici pentru a fi transformate in semnale

electrice. La receptionarea semnalelor, imaginea este reconstituita. In 1926, J.L. Baird (1888-

1946) a efectuat prima demonstratie publica de televiziune.

De la film la unde (si invers)

Astazi, informatia poate circula pe diferite suporturi, in functie de cantitatea de informatie care

trebuie transportata, de rapiditatea de transmisie si de distanta. Astfel, o comunicare telefonica

poate sa circule prin fir pana la un centru local, apoi sa fie purtata pe cale undelor pana la un

satelit sau orientata spre un cablu ca sa traverseze oceanul, pentru a-si incheia traseul tot prin fir.

Retelele de telecomunicatii

O informatie poate circula in orice loc dintr-un teritoriu cu conditia ca acesta sa dispuna de cai de

comunicare. Toate aceste cai constituie o retea. Astfel, reteaua rutiera este formata din sosele si

autostrazi legate intre ele prin intersectii si sensuri giratorii. Podurile suspendate si semnalele

luminoase ajuta vehiculele care strabat retelele rutiere sa se orienteze si sa evite blocarile de

circulatie. La fel, a fost necesara organizarea circulatiei informatiilor prin fir si pe calea undelor,

adica crearea de diferite retele: reteaua de fire, reteaua hertziana, reteaua celulara, reteaua de

sateliti. Toate aceste retele comunica intre ele.

Reteaua de fire

Aceasta este reteaua formata din liniile telefonice si de cabluri. Astazi, in majoritatea tarilor,

circulatia si transferul comunicatiilor telefonice sunt realizate complet automat. Numarul de

telefon serveste drept adresa si cod pentru circulatia pe retea. Fiecare linie telefonica este legata

la o centrala locala, unde un autocomutator orienteaza fiecare comunicare spre o persoana

conectata la aceeasi centrala sau spre o centrala de tranzit, daca interlocutorul se afla mai

departe.

Centralele de tranzit sunt conectate intre ele, dar si cu alte retele: ele primesc si orienteaza

apelurile transmise pe calea undelor de catre turnurile hertziene sau de catre satelitii de

telecomunicatii.

Reteaua hertziana

Reteaua hertziana asigura difuzarea pe calea undelor a emisiunilor de radio si de televiziune.

Undele radioelectrice (sau hertziene) se transmit prin fascicule hertziene.

Antenele care emit si receptioneaza aceste fascicule sunt amplasate pe turnuri inalte distribuite

pe tot teritoriul care trebuie acoperit. Cand distantele sunt foarte mari, undele hertziene se

transmit spre satelitii de telecomunicatii care le trimit pe Pamant. Unele comunicatii telefonice

(printre care apelurile de la telefoanele portabile) trec tot prin reteaua hertziana.

Reteaua celulara

Aceasta este o retea destinata telecomunicatiilor cu aparate mobile (de exemplu, telefoane

portabile). Teritoriul in care opereaza este impartit in celule apropiate unele de altele, mai mari

sau mai mici, in functie de intensitatea traficului: cu un diametru de cateva sute de metri in oras,

pana la aproximativ 30 km in zonele rurale. In fiecare celula, unul sau mai multe emitatoare-

receptoare capteaza undele emise de mobile.

Ele sunt conectate la statii regionale si centrale de tranzit care asigura legatura cu alte retele.

Centralele de tranzit sunt conectate la centre de baze de date care strang toate informatiile

privind traficul.

Magistralele de informatii

O data cu dezvoltarea informaticii au fost realizate retele de telecomunicatii care fac posibila

circulatia rapida a unui numar foarte mare de informatii, sub forma de semnale digitale. Aceste

informatii pot fi sunete, imagini statice sau in miscare, texte ori date informatice.

Telegraful

Telegraful transmite mai intai semnale vizuale, apoi semnale electrice. Acesta este primul

mijloc de comunicare la distanta care a permis trimiterea de mesaje relativ complexe.

Mijloacele de comunicare la distanta exista de multa vreme. In antichitatea greaca si romana,

focurile aprinse in turnuri anuntau inaintarea dusmanului sau o victorie in lupta.

In secolul al III-lea i.H., farul din Alexandria trimitea mesaje codificate navelor de pe mare.

Indienii din America de Nord comunicau prin semnale de fum, care puteau fi observate de la

mare distanta. Dar informatia transmisa ramanea limitata si nu exista intotdeauna posibilitatea de

a raspunde.

Telegraful lui Chappe

Primul telegraf a fost realizat de francezul Claude Chappe in 1793: telegraful sau optic

transmitea mesaje vizibile de la un releu la altul cu ajutorul unor brate articulate care

reproduceau semnale stabilite dinainte de expeditor si destinatar. Acest sistem avea si

inconveniente: nu se putea comunica noaptea, pe ceata, ploaie, etc. Cu toate acestea, el a fost

folosit in Europa, in special de catre militari, pana la mijlocul secolului al XIX-lea. Astazi in

marina si pe caile ferate se comunica prin semnalele vizuale ale semafoarelor.

Telegraful electric

Folosirea electricitatii a imbunatatit considerabil posibilitatile telegrafului. Electricitatea a permis

transmiterea instantanee a informatiei si functionarea sistemului pe orice vreme, atat ziua, cat si

noaptea. Mesajele circula de-a lungul unor fire electrice instalate pe stalpi.

Primele modele de telegraf electric au fost testate in Germania, in 1833, de catre Gauss si

Weber, in cadrul studiilor privind electromagnetismul. Dar telegraful electric cunoaste

adevaratul sau succes datorita lui Samuel Morse (1791-1872), pictor si fizician american. El

creeaza in 1832 un sistem care pune in legatura doua statii. De la prima, operatorul trimite

impulsuri electrice mai lungi sau mai scurte; ele ajung pana la cea de a doua statie, unde sunt

transcrise de cel care receptioneaza mesajul. Morse elaboreaza un cod simplu alcatuit din numai

doua semne: linia si punctul. Fiecare litera a alfabetului si fiecare cifra este codificata printr-o

combinatie de linii si puncte.

Pentru a transmite un mesaj, telegrafistul manevreaza un mic brat care lasa sa treaca sau

intrerupe curentul electric. Printr-o apasare usoara, lasa curentul sa treaca pentru scurt timp:

acesta este echivalentul unui punct. O apasare mai lunga formeaza linia. In 1837, englezii Cook

si Wheatstone au incercat sa realizeze un sistem asemanator. Este vorba de telegraful cu cadran.

Wheatstone a perfectionat apoi si a automatizat sistemul lui Morse. Impulsurile electrice

transmise prin fire activau la celalalt capat al liniei un receptor care perfora linii si puncte pe o

banda de hartie. Destinatarul nu mai trebuia decat sa decodifice masajul.

Traversarea oceanelor

Din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, telegraful electric devine accesibil persoanelor

particulare si se dezvolta foarte repede. Dar mai ramaneau de traversat oceanele. Acest lucru a

devenit posibil in urma inventarii unui izolator suficient de etans ca instalarea cablurilor sa se

poata face si sub mare.

In 1865, Londra si New York-ul au fost conectate prin cabluri electrice submarine. In 1872, de la

Londra se putea telegrafia la Calcutta sau Tokio.

Telexul

Astazi, telegraful nu mai este folosit.

Se utilizeaza teleimprimantele care transmit informatii pentru ziarele din lumea intreaga.

Operatorul scrie textul pe o tastatura alfabetica. Masina traduce acest text in semnale electrice.

La destinatie, teleimprimanta traduce la loc semnalele si imprima textul.

Telefonul

Prin telefon, doua persoane pot vorbi la distanta in orice moment. Astazi, datorita

telefonului mobil pe care il purtam cu noi, putem suna din orice loc.

De la jumatatea secolului al XIX-lea, cand telegraful era instrumentul cel mai perfectionat pentru

comunicarea la distanta prin semnale codificate, multi inventatori au cautat un mijloc de a vorbi

la distanta.

Primul telefon

Telefonul a fost inventat in 1876 de americanul Graham Bell (1847-1922): el a reusit sa

transmita vocea cu ajutorul unor semnale electrice. Primele transmisiuni nu au fost perfecte, dar

au facut posibila o comunicare directa, fara folosirea unui cod. Din 1877, telefonul s-a

perfectionat datorita americanului Thomas Edison (1847-1931). Microfonul pe care l-a realizat a

imbunatatit calitatea transmiterii vocii pe distante mari.

O retea greu de instalat

Instalarea unei retele telefonice, incepand din 1877, s-a inspirat de la telegraf: telefoanele au fost

legate direct, doua cate doua. Cum legarea fiecarui utilizator de celalalt printr-un fir e imposibila,

s-au folosit centrale de comutare: toti abonatii erau legati la o centrala telefonica printr-un fir;

cand un abonat voia sa il contacteze pe altul, conectarea dintre cele doua posturi era realizata

manual de operatorii din centrala. In 1891, americanul Strowger propune instalarea unor

autocomutatoare care sa comuteze automat abonatii. In 1896, pe aparatele telefonice apare

primul cadran cu numere: astfel, centralele de comutare manuala au disparut incetul cu incetul.

Mentinerea intensitatii glasului

In majoritatea tarilor au fost instalate retele telefonice. Dar exista o problema: o data cu distanta,

vocea se pierde. Semnalul electric devenea tot mai slab pe masura ce distanta dintre interlocutori

era mai mare. In 1900, americanul Michael Pupin rezolva aceasta problema cu ajutorul unor

relee pe care le intercaleaza la anumite distante pentru a intretine semnalul electric, astfel incat

acesta sa-si continue drumul de-a lungul liniei. Atunci a devenit posibila crearea unei retele

internationale.

Cum functioneaza un telefon?

Cand vorbim la un telefon, vibratiile sonore ale vocii determina vibratia unui mic disc metalic

din microfon (numit “diafragma”), care transforma vibratiile vocii in semnale electrice. Aceste

semnale ajung pana la telefonul interlocutorului cu ajutorul firelor si al releelor.

Cand cealalta persoana raspunde, un semnal electric emis de microfon revine in receptorul celui

care a dat telefon.

Receptorul este compus dintr-o diafragma si un mic difuzor prevazut cu un electromagnet care

transforma semnalul electric in sunet.

Telefoane analogice si digitale

Initial, telefonul functiona datorita unor semnale electrice numite “analogice”, deoarece

reproduceau fidel sunetul vocii. Acest sistem are inconvenientul ca ocupa mult spatiu pe liniile

telefonice. De aceea, datorita progresului informatic si a digitalizarii, telefonul foloseste tot mai

mult semnale digitale, care ocupa mai putin spatiu.

Telefonul mobil

Pana nu de mult, folosirea cabinelor telefonice era singurul mod de a telefona din afara casei.

Astazi, putem telefona din masina, din tren sau de pe strada, cu ajutorul telefoanelor mobile.

Cand un abonat isi porneste telefonul mobil, acesta este conectat la o antena de emisie-receptie

care centralizeaza apelurile venite din zona. De acolo, apelul se transmite spre o centrala de

tranzit care il dirijeaza pe reteaua telefonica pana la persoana cautata. Teritoriul acoperit de o

antena de emisie-receptie este numit “celula”. Din acest motiv, telefoanele mobile se numesc si

telefoane “celulare”.

NOILE MIJLOACE DE COMUNICARE

INFORMATICA

Informatica reprezinta totalitatea tehnicilor cu ajutorul carora sunt stranse, inregistrate,

selectionate si modificate diverse informatii in mod automat si intr-un timp extrem de

scurt.

Informatica s-a nascut din necesitatea oamenilor de a efectua foarte repede calcule matematice

din ce in ce mai complexe. Astazi, ea permite si efectuarea altor operatii din toate domeniile

cercetarii, ale creatiei, divertismentului si chiar ale activitatilor casnice.

Masinile de calcul

In secolul al XVII-lea, in Europa, cercetatorii s-au inspirat din mecanismele ceasornicelor pentru

a concepe masini de calcul. In 1642, filosoful si savantul francez Blaise Pascal (1623-1662) a

realizat o masina care facea operatii de adunare si scadere. Ea functiona cu roti dintate imbinate

intre ele. In 1823, doua secole mai tarziu, englezul Charles Babbage (1792-1871) a conceput o

masina programabila care putea efectua automat orice calcul. Din 1941, matematicianul

american Howard H. Aiken a reluat proiectul lui Babbage: in 1944 el a realizat Mark 1, un

calculator cu o greutate de 5 tone, al carui principiu de functionare imbina medicina si circuitele

electrice.

Aportul decisiv al electronicii

Inventata in 1904 de britanicul John A. Fleming, dioda este un tub de sticla in care se creeaza vid

si care produce electroni la trecerea curentului electric intre doi electrozi. Aceasta componenta

electronica, servind drept comutator, va inlocui lentul sistem mecanic cu roti. Cercetarea

cunoaste o dezvoltare rapida in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In 1943, la cererea

armatei americane, John Mauchly si Prosper Eckert incep construirea unei masini care sa

calculeze traiectoriile tirurilor de obuz. Astfel ei realizeaza primul calculator complet electronic,

numit ENIAC (Electronic Numeric Integrator and Computer). Aparatul, care cantarea 30 de

tone, putea inmulti doua numere de cate zece cifre in mai putin de o jumatate de secunda, cu

ajutorul miilor de tuburi electronice asamblate in serii de cate zece, reprezentand unitatile, zecile,

sutele etc. dar, spre deosebire de calculatoarele moderne, programul acestuia nu era inregistrat in

memorie.

Codul binar: biti si octeti

Incepand cu 1946, matematicianul american J. von Neumann a elaborat un aparat mai

performant, EDVAC.

Acesta este primul aparat cu un program inregistrat. In plus, el traducea informatiile pe care le

primea in cod binar, adica intr-un limbaj numeric ale carui caractere sunt 0 si 1. In informatica,

aceste caractere se numesc “biti”. Pentru a scrie 1, comutatorul lasa curentul electric sa treaca;

pentru a scrie 0, el intrerupe curentul. Litera A se scrie in cod binar cu octetul 10000001. Cand

tastam aceasta litera la calculator, curentul electric trece prin primul si ultimul tub electronic.

Celelalte tuburi raman inchise. In prezent, in codul binar, pentru a fi mai practic, bitii sunt

dispusi in grupe de cate 8 octeti: 1024 octeti fac un kilooctet (Ko); 1024 kiloocteti formeaza un

megaoctet (Mo); 1024 megaocteti, un gigaoctet (Go).

Microprocesorul

In 1947, J.Baarden, W.H.Brattain si W.B.Shockley, cercetatori la laboratoarele telefonice Bell,

au inventat tranzistorul, alcatuit dintr-o bucata foarte mica de siliciu, un material bun conducator

de electricitate. Tranzistorul este mult mai mic decat tubul electronic si poate servi drept

comutator in calculatoare. In 1950, inginerii de la societatea americana de electronica Texas

Instruments au descoperit un procedeu care permite gravarea si legarea mai multor tranzistori

intre ei pe o placa minuscula de siliciu de numai cativa milimetri patrati. Totalitatea acestor

tranzistori formeaza un circuit integrat. In sfarsit, in 1971, societatea Intel a reusit sa instaleze

toate componentele principale ale unui calculator intr-un singur circuit integrat: acesta este

primul microprocesor.

Calculatorul personal

Mai mic, mai puternic si mai ieftin, calculatorul a devenit astazi un obiect al vietii de zi cu

zi: el este prezent in multe case si este folosit in majoritatea locurilor de munca.

Calculatorul personal sau microcalculatorul

Inventarea microprocesorului a condus, in anii 1970, la dezvoltarea calculatoarelor de

dimensiuni mici pentru uz personal. Acestea erau folosite la inceput doar de tehnicieni si

informaticieni. In 1976, doi tineri americani, Steve Jobs si Stephen Wozniak, creeaza

calculatoare accesibile si nespecialistilor si infiinteaza societatea Apple. In 1981, societatea IBM,

principalul constructor de calculatoare, creeaza calculatorul personal (PC, personal computer),

primul microcalculator fabricat in serie, pe care insa utilizatorii incepatori il considera foarte

complicat. De asemenea, societatea Apple pune in vanzare in 1984 micul calculator Macintosh

conceput pentru cei care nu stiu informatica. Pe ecran pictogramele ilustreaza diferite functii ale

calculatorului: este suficient sa dam clic pe ele cu mouse-ul pentru a le activa.

Unitatea centrala a calculatorului

Unitatea centrala a calculatorului cuprinde microprocesorul, care prelucreaza datele (el poate

executa aproape o suta de milioane de instructiuni pe secunda), si diferitele suporturi ale

memoriei calculatorului: discul dur sau hard-discul, memoria volatila sau activa (RAM) si

memoria permanenta sau pasiva (ROM). Tot in unitatea centrala se gasesc eventualele placi de

extensie cu conectorii lor (sunet, video, fax).

Memoriile

Discul dur (memoria fixa) cuprinde sistemul de exploatare a calculatorului, adica sistemul care

face posibila functionarea acestuia, precum si programele si datele inregistrate de utilizator.

Toate sunt stocate pe un suport magnetic, ceea ce il protejeaza de penele de curent. Capacitatea

memoriei unui disc variaza in prezent intre 20Mo si 10Go. Facuta din siliciu, la fel ca

microprocesorul, memoria volatila (RAM) cuprinde mii de locasuri activate electric sau

dezactivate pentru a stoca datele temporare, sub forma de octeti. Aceste date dispar o data cu

oprirea calculatorului. Memoria permanenta (ROM) serveste la lansarea sistemului de exploatare

cand calculatorul este pun in functiune si la afisarea datelor pe ecran. Ea consta dintr-un mic

circuit a carui memorie nu poate fi stearsa si care ramane aprins in permanenta.

Perifericele

La unitatea centrala sunt conectate o serie de dispozitive numite “periferice”. Ele servesc la

introducerea si scoaterea de date din calculator, vizualizarea operatiilor efectuate etc. perifericele

sunt monitorul si ecranul acestuia, tastatura, mouse-ul, unitatea de dischete sau de CD-Rom,

imprimanta, difuzoarele si modemul. Acesta din urma traduce datele transmise prin reteaua

telefonica in limbaj digital de calculator si invers. Astfel, cu ajutorul modemului se realizeaza

conectarea la reteaua Internet.

Programele de calculator

Calculatoarele functioneaza cu programe (softuri). Acestea constituie inteligenta activa a

calculatorului. In functie de munca pe care o are de efectuat, utilizatorul instaleaza in memoria

discului dur programele de care are nevoie. Programele de editare de text servesc la scrierea si

corectarea textelor. Cu ajutorul tabelelor, calculatorul poate sa calculeze, sa intocmeasca

statistici, previziuni.

Cu programele de grafica se poate desena pe ecran, se pot pune in pagina fotografii si texte, se

pot retusa imagini, etc. pentru conceperea programelor, se face apel la programatori. Ei

realizeaza programele astfel incat acestea sa indice calculatorului ce trebuie sa integreze ca

informatie, cum trebuie sa o organizeze si, mai ales, cand si cum trebuie sa o restituie.

Reteaua Internet

Cand calculatoarele sunt conectate intre ele spunem ca se afla in retea. Acest lucru permite

efectuarea unui schimb rapid de servicii, informatii, indiferent de distanta.

Primele retele

Prima retea, Arpanet, s-a nascut la sfarsitul anilor 1960, ca urmare a cercetarilor din armata

americana. Armata dorea sa isi construiasca o retea de telecomunicatii care sa functioneze chiar

si in caz de razboi.

Atunci, a fost conceput un sistem de conectare a calculatoarelor intre ele prin mai multe cai

diferite; daca o parte a retelei era distrusa, informatiile ajungeau la destinatar pe o alta cale. In

anii 1970, au fost create alte retele informatice, ca Transpac, in Franta. Dar, pentru conectarea

tuturor retelelor intre ele, a fost nevoie de inventarea “limbajului” comun, TCP/IP. Astfel a

devenit posibila realizarea unei retele mondiale de calculatoare, Internetul. Aceasta retea este

alcatuita dintr-o multime de retele informatice, motiv pentru care se mai numeste si “reteaua

retelelor”. Internetul a fost folosit la inceput de universitati pentru schimbul de informatii, apoi

de marele public, la inceputul anilor 1990, in special datorita sistemului Web, care permite

deplasarea cu usurinta pe retea.

Internet

Pentru a deveni internaut trebuie indeplinite anumite conditii. Trebuie sa aveti un calculator dotat

cu un modem. Acest aparat transforma datele digitale transmise de calculator in impulsuri

electrice care calatoresc prin linii telefonice (si invers). De asemenea, trebuie luata legatura cu un

furnizor de acces: acesta este o institutie care ofera acces la reteaua Internet, contra cost.

Furnizorii de acces orienteaza cererile utilizatorului spre servere: acestea sunt sisteme

informatice care permit consultarea bancilor de date. Datele (texte, imagini sau sunet) se gasesc

pe cate un site creat de oricine vrea sa ofere o informatie pe Internet: intreprinderi, universitati, ,

biblioteci sau chiar persoane particulare. De asemenea, conectarea la Internet se poate face cu un

Network Computer (NC): acesta este un calculator ieftin care nu functioneaza decat conectat la

Internet. In sfarsit ne putem duce la o cafenea cibernetica, unde calculatoarele conectate la retea

sunt puse la dispozitia clientilor.

Internetul ofera numeroase servicii:

posta electronica, sau e-mail, cu ajutorul careia se transmite rapid un mesaj catre un alt

abonat la Internet, oriunde in lume;

participarea la forumuri organizate pe un site, unde puteti discuta pe o anumita tema cu

internauti din intreaga lume;

videoconferintele;

World Wide Web

World Wide Web (“panza de paianjen mondiala”), prescurtat Web, este o “subretea” in interiorul

Internetului care inlesneste cautarea informatilor: intre documentele aflate pe cate un site Web

sunt stabilite legaturi de hipertext si hipermedia. Cand utilizatorul da clic pe un cuvant subliniat

sau pe anumite imagini, el este conectat cu documente (texte, imagini statice sau in miscare,

sunete) situate pe cate un alt site Web. Aceasta operatie se numeste “navigarea” pe Web.

NOILE TEHNOLOGII

Noile tehnologii multimedia transforma modul de comunicare intre fiintele umane. Printre

altele, ele simplifica si imbunatatesc relatia dintre oameni si aparate.

Cercetatorii elaboreaza noi tehnologii de comunicare, in incercarea de a perfectiona

instrumentele multimedia care sunt folosite de tot mai multi oameni. Cercetarile urmaresc sa

obtina miniaturizarea, simplificarea utilizarii si mobilitatea acestor tehnologii.

Calculatoare portabile…

Cercetarile din domeniul tehnologiei au dus la miniaturizarea componentelor electronice si au

creat astfel calculatoare din ce in ce mai mici si, prin urmare, mai usor de transportat.

Calculatoarele portabile pot fi dotate cu o unitate CD-Rom, un modem si un telefon mobil. Astfel

putem telefona usor, putem trimite si primi faxuri sau putem intra in reteaua Internet, oriunde ne-

am afla. In acest fel, ramanem in permanenta legatura cu locul nostru de munca sau cu familia.

Un PDA (Personal Digital Assistant sau asistent personal digital) reprezinta o adevarata centrala

de comunicare fara fir. Ea combina functiile unei agende electronice, ale unui repertoar telefonic,

ale procesorului de texte, ale Minitelului, ale faxului si ale postei electronice. Toate datele

inregistrate pe PD pot fi transferate pe un calculator. Probabil ca in curand vor fi puse in vanzare

si alte aparate mobile. Cercetatorii lucreaza, de exemplu, la realizarea unor ecrane de televizor

plate si subtiri, groase de numai cativa milimetri. Printre altele, ecranele portabile de

dimensiunea unei carti in format de buzunar vor permite incarcarea directa a paginilor unui ziar

sau ale unui roman pe un calculator portabil.

…si mai usor de folosit

cercetarile se orienteaza acum spre eliminarea intermediarilor cum sunt mouse-ul, tastatura sau

manusa cu date pentru a putea da instructiunile direct. Ecranele tactile permit deja comunicarea

cu calculatorul prin simpla atingere a anumitor zone de pe ecran cu varful degetelor. La unele

calculatoare putem comanda verbal majoritatea functiilor unui program sau dicta direct un text.

Aceasta tehnica este foarte utila pentru handicapati. Reglajele noilor aparate de fotografiat si a

Camescoapelor pot fi comandate direct cu ochii: imaginea se fixeaza automat asupra locului pe

care l-a privit utilizatorul.

De la creier la masina

Unii cercetatori incearca sa realizeze programe care ar permite controlul calculatorului cu

ajutorul gandirii. Castile pilotilor de pe avioanele de vanatoare sunt prevazute deja cu viziere

care primesc direct informatiile din calculatorul aflat la bord. Aceste informatii sunt afisate in

campul vizual al pilotului. Unele casti capteaza undele emise de creier, ceea ce permite

declansarea mai rapida a tirului in timpul unor lupte aeriene.

Transmiterea informatiilor cu degetele?

Transmiterea informatiilor digitalizate poate trece de asemenea direct dintr-un corp omenesc in alt corp omenesc, printr-un simplu contact. Aceasta este descoperirea cercetatorilor de la Massachusetts Institute of Technology din Boston, Statele Unite, care au folosit conductibilitatea electrica naturala a corpului. Datele pe care vrem sa le transmitem , ca numele si adresa noastra, paginile unui ziar etc., sunt inscrise pe o cartela electronica cu memorie (realizata de societatea IBM). Cand doua persoane care dispun de asemenea cartele se ating, datele informatice sunt transmise automat, datorita electricitatii care traverseaza corpul. Totusi, acest procedeu este destul de lent (400 000 de biti pe secunda), dar el ar putea inlocui micile aparate de comunicare cum ar fi agendele

electronice. In plus, aceasta tehnica va permite si comunicarea directa dintre posesorul cartelei si un aparat adaptat (automobil, telefon, etc.).