Crimele democraţiei şi crimele comunismului

Rezultatele unui experiment real în Slovacia şi în lumeKarol Ondrias

CuprinsIntroducere 5Notaţii 1. Crimele democraţiei şi crimele comunismului. Experimentul real în Slovacia. Fapte şi mistere 111.1. Scurtă istorie a Slovaciei

131.2. Dezvoltarea agriculturii în Slovacia

141.3. Dezvoltarea industriei şi a construcţiilor în Slovacia

371.4. Taxa de colonizare democratică a Slovaciei şi misterele eliberării de sub totalitarismul comunist

551.5. Evoluţia crimelor democraţiei în Slovacia

762. Alte mituri binecunoscute şi fapte secrete în legătură cu crimele comunismului în Slovacia 1022.1. Crimă a comunismului – lipsa hranei

103

2.2. Crimă a comunismului – a durat 40 de ani 113

2.3. Crimă a comunismului – au fot ucişi mulţi nevinovaţi 128

2.4. Crimă a comunismului – suprimarea libertăţii de expresie 136

2.5. Crimă a comunismului – suprimarea drepturilor omului 141

2.6. Crimă a comunismului – suprimarea culturii 143

2.7. Crimă a comunismului – suprimarea religiei 148

2.8. Crimă a comunismului – colonizarea ţării de Moscova 161

2.9. Crimă a comunismului – nu toţi urăsc comunismul 164

2.10. Rezultatul experimentului real: capitalismul a învins în fostele ţări socialiste 1663. Crimele democraţiei şi crimele comunismului. Experimentul în lume – mituri, fapte, mistere 1683.1. Tranziţia de la socialism la capitalism in fostele ţări socialiste – misterele cuvîntului magic “democraţie”

1693.2. Comparaţie între dezvoltarea “democratică” a Rusiei şi cea “totalitară” a Chinei 1963.3. Experiment on-line: competiţia dintre “comunismul totalitar” din China şi democraţie din India 2003.4. Comparaţia dintre Cuba “totalitară” şi stele “libere” din jur

2043.5. Crimele democraţiei vs crimele comunismului – numărul victimelor

2113.6. India democratică şi China totalitară: numărul victimelor

2153.7. Haiti cel democratic şi Cuba comunistă totalitară – numărul victimelor

2173.8. Crimele democraţiei vs crimele comunismului : contabilizarea suferinţei 2193.9. Crimele democraţiei vs crimele comunismului: SUA vs URSS

2213.10. Divina comedie

2304. Democraţie capitalistă ca bază pentru sclavie – demosclavia 2314.1. Produs recent al democraţiei capitaliste – inegalitatea

2324.2. Demosclavia – noua formă a servituţii în democraţia capitalistă

2434.3. Democraţia totalitară capitalistă ca bază a demosclaviei

2514.4. Puterea formidabilă a recentei democraţii totalitare capitaliste

253

5. Cultul bătrînilor şi zeii noştri 2595.1. Sclavia şi proprietatea privată nelimitată

2605.2. Cultul alegerilor libere

2635.3. Lumea magică a economiei de piaţă liberă

2655.4. Istoria nu s-a terminast

267Bibliografie 268

IntroducereCartea aceasta, pe care am scris-o pentru un cititor obişnuit se

împarte în trei părţi. Prima prezintă date din Slovacia, luată ca un exemplu de ţară care a trecut de la socialism la capitalism. Este un exemplu unde se pot compara relativ simplu crimele comunismului cu crimele democraţiei. A doua parte prezintă date globale legate de acelaşi subiect. Ea demonstrează criminalitatea intrinsecă a societăţii capitaliste şi deteriorarea condiţiei umane cauzată de recenta evoluţie capitalistă în comparaţie cu „totalitarismul” comunist. Se dau dovezi privind crimele democraţiei, de cîteva ori mai mari decît crimele comunismului. A treia parte discută regulile democraţiei globale capitaliste care duc la inegalitate, demosclavie modernă şi la crimele enumerate în celelalte două părţi, cauzate de regulile democraţiei capitaliste bazate pe proprietate privată nelimitată. Unele capitole sunt traduceri ale cărţilor mele publicate în slovacă [1-3]. Am prezentat graficele şi statisticile împreună cu sursele lor.

Prin democraţie capitalistă sau, pur şi simplu, democraţie înţeleg practica unui sistem format din unul sau mai multe state care au pluralism politic şi alegeri între mai multe partide bazate pe proprietatea privată nelimitată. Prin comunism înţeleg practica socială din fostele ţări socialiste (FSC) bazate în primul rînd pe proprietatea colectivă

După cum cititorul va vedea, cartea mea nu este împotriva principiilor democraţiei; ea arată doar relele democraţiei bazate pe proprietatea privată nelimitată. Democraţia capitalistă presupune că posesorii de avuţie nelimitată au puterea de a guverna prin reprezentanţi aleşi democratic. Democraţia socialistă presupune însă că reprezentanţi aleşi democratic au puterea de a-i guverna pe posesorii de proprietate privată.

Am locuit în Slovacia cam 40 de ani pe vremea socialismului şi 17 ani sub capitalism. Pe vremea socialismului nu am fost interesat de politică. Am început să fiu interesat de competiţia dintre socialism şi capitalism în perioada de 6 ani cît au durat studiile mele post doctorale în biofizică în SUA. Această perioadă a fost între 1988 – 1999, cînd călătoream frecvent din Slovacia în SUA şi înapoi. Am observat cum cele două sisteme economice şi politice diferite produceau tipuri diferite de societăţi.

După transformarea socialismului în capitalism de după 1989 am fost surprins de schimbările neaşteptate (majoritatea negative) pe care capitalismul ni le-a adus în viaţa de zi cu zi. Am observat cum capitalismul a schimbat comportamentul oamenilor (de obicei în sens negativ), cum a format o nouă cultură şi o nouă societate capitalistă care este, cel puţin pînă acum, cu mult mai puţin civilizată şi umană decît fosta societate socialistă.

De aceea m-am alăturat Partidului Comunist Slovac şi am început să fiu interesat în compararea celor două sisteme. Există multe cărţi şi articole care prezintă teorii care critică socialismul real din fostele ţări socialiste şi se axează pe crimele comunismului. Ce este

interesant este că mulţi dintre autorii sus-ziselor cărţi nu au trăit în socialism sau au devenit conştienţi deabia în perioada tranziţiei de la socialism la capitalism. În locul unei discuţii reale despre avantajele/dezavantajele celor două sisteme, majoritatea acestor studii prezintă eronat faptele şi repetă miturile despre regimul comunist totalitar, despre crimele comunismului şi despre eşecul socialismului. Impresia mea este că ei încearcă să ascundă adevărul despre socialism sau nu sunt familiari cu faptele despre care vorbesc. Dar, mai probabil este că aristocraţia capitalistă simte avantajele chiar ale socialismului real – adică aşa cum a fost el în realitate – faţă de capitalismul real – acesta pe care îl trăim noi în Slovacia. De aceea noi suntem supuşi unei campanii de denigrare şi calomnii. Altfel zis, eu cred că recenta aristocraţie globală a realizat că socialismul îi poate lua privilegiile bazate pe democraţia capitalistă.. Acum, cînd fostele ţări socialiste sunt transformate în ţări capitaliste, este mai uşor de comparat cum tranziţia afectează economia, drepturile omului, libertatea, fericirea, satisfacţia şi viaţa economică, socială şi culturală a oamenilor. Este uşor să comparăm crimele comunismului cu crimele recentei democraţii.

Am văzut că sunt multe studii care critică socialismul real. Nu cunosc însă studii care să compare rezultatele experimentului socialist cu cele ale experimentului capitalist în aceleaşi ţări, deşi datele sunt acum uşor accesibile.

De obicei sunt surprins atunci cînd citesc cărţi care descriu socialismul real ca fiind „un regim criminal, totalitar şi inuman în care oamenii trăiau fără libertate, drepturi sau democraţie”. Nu pot înţelege asemenea descrieri. Nu găsesc date statistice care să justifice asemenea afirmaţii. Nici pe experienţa mea personală, nici cea a oamenilor cunoscuţi de mine nu justifică asemenea epitete.. Este aproape incredibil pentru mine, om de ştiinţă, să văd cum aproape toţi cărturarii respectaţi şi din Slovacia şi din Europa repetă papagaliceşte miturile despre societatea socialistă cea rea, totalitară şi criminală. Ei ne spun cum societatea capitalistă democratică ne-a eliberat de relele comuniştilor. Aproape zilnic mai apare vreo persoană sau vreo organizaţie respectată care să condamne crimele comunismului, dar nimeni nu menţionează crimele democraţiei în care noi, slovacii, trăim de 17 ani. De aceea am scris această carte.

Vreau să prezint datele reale acelora care cred în crimele comunismului. Datele ne arată că dimpotrivă, socialismul – repet, chiar aşa cum a fost – era o societate mai umană în comparaţie cu cea capitalistă de azi şi că deja crimele democraţiei le-au depăşit pe acelea ale comunismului.

Pe măsură ce scriam deveneaam din ce în ce mai convins că demonizarea comunismului are o cauză foarte simplă: ideile socialiste şi comuniste sunt foarte periculoase pentru recenta lume „democratică”, lume convenabilă numai unei minorităţi.

Voi prezenta date care, în interpretarea mea, arată că scopul miturilor anticomuniste este glorificarea actualei democraţii capitaliste deoarece ea, democraţia capitalistă, este baza pentru exploatare, creşterea inegalităţii, crearea unei iobăgii democratice şi pentru legalizarea crimelor capitaliste, toate în interesul unei minorităţi infime care conduc de fapt democraţia aceasta capitalistă.

Ca om de ştiinţă – biofizician – eu caut mereu să am un punct de vedere obiectiv şi să folosesc metode ştiinţifice. Nu ştiu dacă voi reuşi. Încerc să prezint efectele trecerii de la socialism la capitalism asupra vieţii sociale comparînd diverşi parametri economici şi sociali. Sper ca analiza mea să contribuie la o mai bună înţelegere a avantajelor şi dezavantajelor socialismului real faţă de capitalismul real. Concluziile le trag numai din asemenea date

măsurabile şi nu pe ideologie, religie sau sentimente personale – sau măcar aşa încerc. De exemplu, dacă un om îmi spune că afară este frig, este posibil ca afară să fie iarnă, dar este posibil ca numai lui să i se pară frig sau este posibil ca şi lui să i se fi spus de altcineva că e frig. Eu am să folosesc metoda ştiinţifică pentru a verifica informaţia lui: iau trei termometre şi măsor temperatura de afară şi o să spun, de exemplu: pe baza măsurătorilor mele temperatura de afară este de 17.20.1oC.

Desigur, este uşor să prezinţi datele, dar este o adevărată aventură să răspunzi la următoarele întrebări: este socialismul mai bun decît capitalismul? Este democraţia capitalistă actuală mai bună decît „totalitarismul comunist?” Este socialismul pasul următor al civilizaţiei umane dacă dorim să rezolvăm actualele probleme globale? A fost socialismul metoda greşită de a îmbunătăţi societatea noastră? Este socialismul mort pentru totdeauna, aşa cum îl prezintă aproape toţi intelectualii publici? Pot eu oare demonstra că socialismul, ca un sistem social şi economic este mai bun pentru progresul civilizaţiei noastre?

Alte întrebări sunt şi mai obsedante: de ce crimele actualei democraţii capitaliste le depăşesc cu mult pe cele ale comunismului? Care este baza actualelor acte criminale ale democraţiei capitaliste? Cine face legile democraţiei?

Cartea încearcă să răspundă la asemenea întrebări provocatoare. Datele prezentate de noi demonstrează declinul societăţii slovace şi a societăţilor din

celelalte foste ţări socialiste (după cele mai multe criterii obiective de apreciere) în tranziţia de la socialism la capitalism. După analiza datelor am ajuns la concluzia că tranziţia spre capitalism de după 1989 a însemnat o colonizare a societăţilor noastre – democratică – de către o minoritate. Procesul a dus la o degradare a societăţii. Aceasta s-a produs prin introducerea şi practicarea fără compromis a regulilor totalitare ale economiei capitaliste. Datele pe care le prezint arată că socialismul, ca un sistem economic şi politic în fostele ţări socialiste a fost ceva nou şi din multe puncte de vedere a fost mai bun pentru oameni decît actualul sistem capitalist. Spus mai clar, rezultatul democraţiei capitaliste din fostele ţări socialiste este mai rău decît rezultatul „totalitarismului comunist”.

Datele sugerează, de aceea, că socialismul ar putea fi următorul pas în organizarea societăţii noastre. Ar putea fi baza unei civilizaţii mondiale mai bună, bazată pe principii socialiste

Bratislava, 18 februarie 2007

Notaţii:FSC: fostele ţări socialiste din Europa centrală şi de est precum şi fostele republici sovieticeC-S-C: capitalist-socialist-capitalistDemosclavie : servitute democratică bazată pe regulile capitalisteWWII: Al doilea război mondial.GDP: produsul intern brut1

GDPPPP: PIB calculate în PPP (purchasing power parity)2

GNP: produsul national brut 3

HDR: Human Development Report – rapoartele anuale de dezvoltare umană elaborate de ONU. Se găsesc la www.hdr.undp.orgHDI: Indicele dezvoltării umane IDU4

1 Gross Domestic Product: în română se numeşte Produs Intern Brut şi este egal cu consum + investiţii + exporturi – importuri. Se calculează în dolari sau euro. 2 În română, PPP devine PPC (paritatea puterii de cumpărare). La început PIB-ul se calculează în moneda naţională, apoi acesta trebuie schimbat într-o unitate internaţională – dolari sau euro. Transformarea cu ajutorul ratei de schimb nu este satisfăcătoare, deoarece preşurile sunt diferite de la –ţară la ţară. Aşa că se introduce o unitate fictivă, PPP care încearcă să măsoare ce se poate cumpăra cu 1 dolar într-o anumită ţară, copmparativ cu SUA. Singura ţară în care PIB = PIBPPP este SUA.3 Diferenţa dintre GDP şi GNP este următoarea: primul indicator măsoară ce se produce în interiorul graniţelor unei ţări (chiar de firma străine) iar al doilea măsoară ce se produce de către firmele naţionale (chiar în exteriorul ţării). Dacă raportul GDP/GNP este mai mare ca 1 inseamnă că în ţara respectivă se produce pentru exterior. Ar fi interesantă o statistică a acestui raport. (n.t.)4 IDU este un indicator cuprins între 0 şi 1 care se calculează ţinînd seama de venitul pe cap de locuitor, speranţa medie de viaţă la naştere şi indicele de şcolarizare. Algoritmii după care se calculează variază, ducînd la ordonări diferite ale ţărilor. Uneori se ia în calcul şi indicele Gini de inegalitate socială. Vezi wikipedia.

1. Crimele democraţiei şi crimele comunismului. Experimentul real în Slovacia. Fapte şi mistere

1.1. Scurtă istorie a SlovacieiÎnainte de 1918: Slovacia era parte din imperiul Austro-Ungar1918-1938: După primul război mondial, Slovacia este incorporată în Cehoslovacia1938-1945: Statul slovac independent sub protecţia Germaniei hitleriste1945-1948: Slovacia este incorporată în Cehoslovacia capitalistă1948-1989: Slovacia is incorporată în Cehoslovacia socialistă condusă de comunişti.1989-1992: Slovacia is incorporată în noua Cehoslovacie în tranziţia demo-capitalistă1993 –prezent : Slovacia capitalistă independentă (populaţia 5.3 mil, suprafaţa 49000 km2).După 1989, transformation societăţii socialiste într-una capitalistă a început cu privatizarea proprietăţii publice. Economia planificată s-a înlocuit cu una de piaţă şi legile comuniste au fost înlocuite cu altele, democratice. Înaintea transformării (1990) aproape 100% din industrie, agricultură, păduri, construcţii, transport şi comerţ erau în proprietate publică. În 1989 proprietatea privată folosea 1% din forţa de muncă, în 2002 folosea 71% . La începutul lui 2004, partea din economie ocupată de sectorul privat era de 99% în agricultură, 49% în silvicultură, 99% în construcţii, 64% la transporturi şi 99.7% în comerţ.

1.2. Dezvoltarea agriculturii în SlovaciaMiturilePe vremea socialismului propaganda străină ne spunea că CAP-urile noastre sunt

primitive şi nu sunt la fel de eficiente ca fermele private din SUA şi Europa de Vest. Ni se spunea că socialismul, economia central planificată şi colectivizarea agriculturii sunt de vină pentru rezultatele slabe ale agriculturii noastre. Ni se mai spunea că trebuie să scăpăm de socialism, de economia planificată, de CAP-uri, că dacă vom elimina cooperativele, dacă le vom privatize atunci vom avea rezultate mai bune. Că pămîntul e mai bine să fie în proprietate privată să nu în proprietate publică. Că democraţia este reţeta noastră sigură de succes. Mulţi chiar aşa au crezut. După 1989 am urmat acest sfat şi, după cum se va vedea, cu rezultate oarecum diferite faţă de ceea ce se anticipa.

Totuşi, mulţi mai cred încă în acest mit. De ce? Pentru că în sutele de publicaţii oficiale sau nu, care se ocupă de agricultura slovacă, nimeni nu a comparat eficienţa economică a agriculturii socialiste cu aceea a agriculturii capitaliste.

FapteleÎn vremea capitalismului, adică pînă la 1948 agricultura slovacă era privată. În 1948

comuniştii au început cooperativizarea ei. În multe cazuri s-a folosit presiunea asupra ţăranilor. În 1957 gospodăriile agricole colective sau de stat foloseau 54,4% din teren iar în 1960 folosesu 80% din terenul arabil. S-a ajuns apoi ca pînă la aproape 100% din teren să fie colectivizat. Agricultura era supusă unei planificări centralizate. După lovitura de stat din 1989, primul lucru făcut de capitalism a fost abandonarea organizării socialiste a agriculturii. În 2004, sectorul privat deţinea 99% din terenuri.

În figura 1 se vede evoluţia producţiei agricole a Slovaciei în perioada 1936 – 2002. Putem compara cele două experimente: cel din

perioada capitalistă, apoi cel din cea socialistă şi iarăşi din cea capitalistă (C-S-C). Ce vedem? Pînă în 1948 producţia era mică, apoi a crescut ajungînd la un maxim în 1989 şi apoi a scăzut din nou. În ciuda tehnologiei, consultanţilor străini, “investiţiilor externe” din partea ţărilor dezvoltate, care au venit să ne ajute, în 2004 producţia industrială era numai 60% faţă de producţia din 1989. Altfel spus, producţia din 2004 era cam aceea din 1965. Din punctul de vedere al agriculturii am fost aruncaţi înapoi cu 40 de ani.

Producţia de cereale se vede în figura 2. Se remarcă acelaşi lucru: a crescut în socialism şi scăzut în capitalism.

Numărul de bovine se vede în figura 3. Acelaşi fenomen, dar se observă o scădere şi mai accentuată: numărul de bovine era în 2004 doar 33% din numărul din 1989. În 2004 aveam chiar mai puţine bovine ca în 1936. Nu am date de dinainte de 1936, aşa că nu ştiu cu cîţi ani am fost întorşi înapoi.

În figura 4 vedem numărul de porci, care respectă acelaşi model, în 1942 erau 42% din numărul din 1989, adică cifre din 1950. Aici suntem înapoi cu 56 de ani. Nu este uimitor cum în experimentul real democraţia, privatizarea, piaţa liberă au distrus şeptelul slovac?

Nu e vorba numai de asta. Producţia de ouă se vede în figura 5. În 2004 produceam 57% din numărul de ouă produs în 1989, adică la fel ca în 1971. aici suntem daţi înapoi cu numai 33 de ani.

Producţia de vin se vede în figura 6, care vorbeşte de la sine : în 2004 produceam 51% din producţia anului 1989, adică la fel ca în 1957. Înapoi cu 47 de ani. În aceeaşi figură am pus şi cota alocată nouă de UE, adică 72% din producţia lui 1989.

În figura 7 vedem evoluţia numărului de oi, care în 2004 a scăzut la 52% din valoarea anului 1989, adică valoarea din 1948, cînd a început cooperativizarea. Ea e chiar mai scăzută decît aceea din 1936. Tot aici se vede şi cota alocată nouă de UE, care este 49% din valoarea anului 1989.

Producţia de lapte se vede în figura 8, la fel ca şi cota rezervată nouă în UE: ele coincid cu 52% din producţia anului 1989. Înapoi cu 49 de ani.

Producţia de carne, arătată în figura 9, respectă şi ea acelaşi model: în 2004 era 45% din cea a anului 1989. Înapoi cu 50 de ani.

În mai 2004, Slovacia a intrat în UE. Conform tratatului de aderare Slovacia a primit cote pentru producţia de vin, numărul de oi şi capre, producţia de lapte şi altele. Vom discuta aceste standarde democratice în capitolul consacrat colonizării Slovaciei de către Moscova.

MistereMi se va spune că ar trebui să compar agricultura slovacă şi

agricultura din celelalte ţări dezvoltate din UE. Voi răspunde că este greu de comparat agricultura din ţări diferite, cu alte condiţii agricole, demografice şi istorice. Pe mine m-a interesat compararea în cadrul aceloraşi condiţii. Graficele de mai sus arată adevărul, care este exact opusul celui inculcat nouă de propaganda cu care suntem dădăciţi. Agricultura noastră era slabă înainte de socialism , atunci cînd Cehoslovacia era conectată la ţările dezvoltate din vest; apoi a crescut cînd ne-am deconectat de ei şi a scăzut din nou la reconectare. Ce vedem noi este că în ciuda teoriilor şi previziunilor, experimentul socialist, cel puţin în agricultură, era mai bun ca acela capitalist. De ce? De ce

agricultura noastră a fost mai distrusă în anumite privinţe de democraţia capitalistă decît de forţa combinată a armatelor lui Hitler, a Armatei Roşii şi a partizanilor din WWII?

Scăderea dramatică a producţiei după transformarea agriculturii socialiste în agricultură capitalistă este rezultatul direct al schimbării sistemului politic şi economic socialist într-unul capitalist. Este rezultatul direct al privatizării, abandonării planificării centralizate, rezultatul direct al globalizării liberale în care cel tare îl bate pe cel slab. Pe vremea socialismului produceam hrană suficientă şi mai şi exportam, acum importăm hrană. După 16 ani de revenire la capitalism, bazat pe aceste cifre, eu susţin că sistemul nostru socialist era foarte bun în comparaţie cu economiile bazate pe piaţa liberă capitalistă. Eu văd că miturile prezentate nouă ca adevăruri, susţinute de ţările capitaliste aveau ca scop să învingă politic şi economic statele socialiste din Est. Slovacia a fost transformată într-o colonie după 1989, şi acesta a şi fost scopul aşa numitelor „revoluţii” din 1989.

Instrumentul folosit pentru înrobirea noastră economică a fost chiar sistemul legislativ al democraţiilor capitaliste. După 1989, parlamentul nostru, ales democratic, a adoptat o serie de legi cu efecte catastrofale în agricultură . De ce? Din cauza democraţiei. După introducerea democraţiei capitaliste era uşor de manipulat opinia publică în favoarea oricui avea bani. Oricine voia să acapareze proprietate de stat o putea face, dacă avea destui bani. Oricine avea bani putea să sprijine partide politice care apoi va da legi favorabile.

Misterul agriculturii Slovaciei este că nimeni din Slovacia sau din vest nu a menţionat rezultatele agriculturii noastre socialiste în ciuda multor emisiuni televizate şi campanii de presă. Şi acum sunt surprins cum mulţi oameni de ştiinţă, respectabili în domeniile lor de activitate, repetă miturile despre agricultura socialistă ineficientă şi primitivă din cauza sistemului socialist. Poate că nu ştiu faptele, sau poate că ei contribuie la demoservitutea în care trăim. Cîtă vreme vor supravieţui aceste mituri, în dauna adevărului? Cred că multă vreme, căci ideea unei agriculturi socialiste este periculoasă pentru recenta democraţie liberală globală, care garantează opulenţa unei minorităţi pe spinarea sărăcimii.

Mă minunez cine are puterea aceasta, de a opri adevărul să iasă la suprafaţă, deşi informaţia circulă liber în zilele noastre? Cine are această putere şi la ce îi foloseşte?

Un alt mister: pînă în 1990 partidul comunist numea toţi şefii din agricultură, de la ministru şi pînă la directorii fermelor agricole. Nu exista alegere liberă. După 1989, noul guvern, ales democratic a început să conducă şi agricultura. Cum de conducerea agriculturii de către comuniştii cei totalitarişti era mai bună decît cea democratică de azi? Poate pentru că aceia erau mai profesionişti? De ce poporul, prin alegeri libere, a ales neprofesionişti?

Dar de ce sistemul democratic nu permite ca în agricultură să conducă specialiştii? De ce democraţia a distrus agricultura, în ciuda „legii” pe care o tot auzim, cum că democraţia este un garant al succesului, inclusiv în agricultură? Cum funcţionează forţele invizibile ale democraţiei totalitariste capitaliste globale astfel încît nu pot concura în eficienţă cu forţele puse în mişcare de comunişti? Ce legi ale recentei democraţii globale sunt de vină pentru declinul agriculturii noastre? Poate că sistemul democratic însuşi?

Eu aşa cred. Voi arăta asta în restul cărţii. Sistemul recentei democraţii globale capitaliste este unul totalitar, care nu acceptă concurenţa. El este baza demoservituţii. Despre asta va fi vorba în carte.

1.3. Dezvoltarea industriei şi a construcţiilor în SlovaciaCapitalismul înseamnă separarea completă a statului de economie. Capitalismul este

sistemul social bazat pe proprietatea privată a mijloacelor de producţie, lucru care duce la o economie autoreglată în care terenurile sunt în proprietate privată. Dar principalul obiectiv nu este separarea statului de economie, ci este respectarea drepturilor omului. Capitalismul recunoaşte că fiecare persoană este responsabilă de viaţa lui şi are dreptul să şi-o trăiască aşa cum crede el mai bine pentru a-şi obţine fericirea, atîta vreme cît nu încalcă drepturile celorlalţi.(sursa: http://www.srsd.org/search/studentprojects/2001/communism/)

Miturile. Economia centralizată şi planificată nu a fost eficientă,în comparaţie cu economia bazată pe piaţa liberă. Socialismul, economia bazată pe proprietatea naţionalizată, pe planificare, pe ideologia socialistă şi pe comunism sunt vinovate pentru rămînerea în urmă a economiei slovace. Dacă dorim să ne dezvoltăm, trebuie să abolim aceste superstiţii, sa privatizăm industria şi să ne supunem regulilor economiei de piaţă. Am crezut această propagandă şi i-am urmat sfaturile.

FaptelePînă în anul 1948 Slovacia era o ţară agricolă, în care industria nu era dezvoltată. În

1948 cam 32% din venitul naţional provenea dn agricultură, 40% din industrie şi 11% din construcţii. În 1947 peste 47% din slovaci lucrau în agricultură. După 40 de ani de socialism Slovacia a devenit o ţară industrializată. În 1989 doar 10,1% din venitul naţional provenea din agricultură; 61,7% provenea din industrie şi 11,6% din construcţii.

Pînă în 1945 producţia industrială şi construcţiile erau în proprietate privată. În 1945 s-au naţionalizat băncile, companiile de asigurări, resursele (minele, oţelăriile) şi toate întreprinderile care aveau peste 150 de salariaţi. După această naţionalizare capitalistă, 57% din salariaţi lucrau în sectorul de stat care producea 69% din venitul naţional. În 1948 au venit la putere comuniştii, au naţionalizat restul industriilor aflate în proprietate privată şi au început planificarea economiei socialiste.

După trecerea de la socialism la capitalism de după 1989 a început privatizarea industriei şi înlocuirea planificării cu economia de piaţă capitalistă. La începutul lui 2004 ponderea sectorului privat în economie era de 81%.

Înainte de 1948 producţia era scăzută, a crescut în perioada socialistă 1948-1989, după care a urmat o scădere dramatică. Industria de construcţii a scăzut în 2004 pînă la 41% din valoarea înregistrată în 1989. În 2004 era la acelaşi nivel ca în 1970, adică înainte cu 34 de ani.

Se vede din cifrele de mai jos că industria de construcţii o ducea mai bine pe vremea socialismului decît în regim capitalist. Scăderea dramatică a valorii construcţiilor este un rezultat direct al privatizării, abandonării planificării şi supunerea la regulile democraţiei globale liberale ale pieţei libere. Scăderea producţiei de construcţii a fost rezultatul practic al legilor date de parlamentul democratic ales şi al guvernelor de după 1989.

După 17 ani de la transformarea capitalistă a societăţii rezultatele practice arată că sistemul nostru socialist planificat era, totuşi, bun în comparaţie cu economia capitalistă a pieţei libere. Desigur, mulţi cercetători foarte respectaţi nu menţionează acest lucru. Ei continuă să repere miturile privind incapacitatea economiilor socialiste de a rezista în competiţia cu acelea capitaliste.

În figura 11 vedem evoluţia numărului de locuinţe construite în Slovacia. A crescut în socialism şi a scăzut în capitalism. În 2004 numărul

de locuinţe nou construite era doar 38% din numărul de locuinţe construite în 1989. Adică am ajuns la aceeaşi valoare din 1950 – un regres de 54 de ani. În schimb, preţurile au crescut de cîteva ori.

În figura 12 vedem evoluţia producţiei industriale din Slovacia în perioada 1936 – 2004, calculată la preţuri comparabile. Şi aici apare acelaşi model C – S – C : creştere socialistă şi regres capitalist. În perioada 1948 – 1989 creşterea a fost de 3286% urmată de o descreştere. Majoritatea întreprinderilor au fost privatizate şi apoi distruse. Cele mai profitabile industrii au fost primele care s-au privatizat de companii străine. În 2004 valoarea producţiei industriale globale din Slovacia era cu 3% mai mare decît cea din 1989. Datele sunt, evident, aproximative: din 1998 s-a folosit un sistem de calcul diferit pentru producţia industrială globală. Totuşi, forma graficului rămîne aceeaşi. Observ că anuarul statistic al Slovaciei din 2006 nu compară cei 40 de ani de socialism cu cei 17 de recent capitalism. Conform cu spusele unor cercetători respectaţi, capitalismul este cel mai bun sistem economic, care duce la mărirea producţiei şi la satisfacerea cererii. Poate aşa o fi în teorie, dar nu în lumea reală. În 1948 Slovacia nu producea frigidere; ele s-au produs în perioada socialistă şi după trecerea la capitalism s-a sistat producţia din nou lor. La fel cu alte produse. De exemplu cu tractoare. Paradoxal, este uşor de găsit producţia de frigidere, congelatoare şi tractoare în anuarele cehoslovaciei, dar ele lipsesc în anuarele Slovaciei. Pesemne că societatea de azi, care trăieşte în era informaţiei libere, nu are nevoie de asemenea date care erau furnizate de comuniştii totalitari. De aceea în figurile 13 şi 14 nu avem date de după 1989.

Se va zice, prevăd, cum calitatea bunurilor produse de industria socialistă slovacă era proastă, şi că acestea nu ar fi rezistat competiţiei cu produsele străine, superioare calitativ. O fi aşa pentru unele produse, dar dacă nu produci nimic, nu mai ai nici bani să produci lucruri superioare calitativ. Mai bine să creşti calitatea produselor tale decît să nu produci de loc. După 1989 a scăzut şi producerea bunurilor care erau competitive. De exemplu, imediat după lovitura de stat din 1989 s-au făcut presiuni asupra Slovacie să îşi lichideze producţia de armament. Slovacia a trebuit să se supună, scăzînd producţia de armament la 10% din valoarea anului 1989 (figura 15). Paradox: democraţii şi umaniştii nu şi-au scăzut producţia de armament în ţările lor. Probabil asta e tradiţia democratică.

Cum o treime din teritoriul Slovaciei este acoperită de păduri, noi aveam o bună tradiţie în industria forestieră. Chiar şi aceasta a scăzut cu 50% după privatizare. (figura 16).

De ce oare producţia industrială a crescut în socialism deşi, conform doctrinelor economiştilor, oamenii nu erau liberi? De ce producţia industrială a scăzut după revenirea la capitalism, atunci cînd oricine îşi putea face o afacere în mod liber? Desigur, multe companii străine au investit şi au creat noi industrii în Slovacia. Dar noi nu producem bunurile acestea: noi furnizăm doar forţa de muncă. Dacă o companie străină închide o fabrică în Slovacia, noi nu mai putem continua producţia. După 1989 cea mai mare parte a industriei noastre a fost privatizată şi multe întreprinderi s-au închis intenţionat. Creşterea industrială de după 1989 a fost în primul rînd efectul creşterii investiţiilor străine şi creării de parcuri industriale care exploatează mînă de lucru ieftină. De exemplu, în 2006 firma Peugeot a hotărît să îşi închidă fabricile din Anglia şi să le mute în Slovacia. Explicaţia? Costul aceluiaşi automobil fabricat în Slovacia era cu 10% mai mic. Apare o relaţie

paradoxală între investiţiile străine şi standardul de viaţă din Slovacia, relaţie care va fi discutată în capitolul următor.

Figura 17 ne arată evoluţia PIB în perioada 1948 – 2005. Pînă în 1948 era mic, apoi a crescut în perioada socialistă, supă 1989 a scăzut din nou şi a început iar să crească. În 2005 valoarea PIB era de 136% din valoarea anului 1989, calculată la preţuri comparabile. Creşterea s-a datorat în primul rînd creşterii ponderii serviciilor, care au ajuns să producă 60% din PIB5. Ponderea industriei, construcţiilor şi agriculturii a scăzut de la 68% la 33% (figura 18). Pe de altă parte, multe dintre noile industrii nu produc nimic util sau, dimpotrivă, produc lucruri care scad nivelul de trai şi duc la decăderea societăţii. Ele au înflorit după 1989. altele produc servicii pentru cei bogaţi.

5 Între timp s-a modificat metodoloia de calcul al PIB, dar aceasta nu afectează în mod semnificativ forma graficului (n.a.)

1.4. Taxa de colonizare democratică a Slovaciei şi misterele eliberării de sub totalitarismul comunist

Capitalismul a contribuit la Noul Boom Economic al SUA. A creat milioane de locuri de muncă din Malaezia pînă în Mexic şi a dus la o diversitate de bunuri de neimaginat înainte pentru consumatorii din Vest. A instalat 300 milioane de posturi telefonice în ţările în curs de dezvoltare şi a produs un transfer de 2000 de miliarde de dolari de la naţiunile bogate la cele sărace prin investiţii directe şi credite. A dus la căderea în serie a dictaturilor şi la răspîndirea informaţiei în societăţile oprimate. Sursa: http://www.srsd.org/search/studentprojects/2001/communism/

Aş vrea să mă ocup acum de misterele privind creşterea PIB din figura 17, combinată cu distrugerea producţiei.

În figura 19 avem evoluţia salariului mediu real în perioada 1970 – 2005. El a crescut în perioada socialistă odată cu creşterea PIB. Totuşi, evoluţia salariilor după 1989 nu seamănă cu evoluţia PIB. Deşi PIB-ul a crescut cu 36% în perioada 1989 – 2004, salariul real era în 2004 doar 96% din salariul real al anului 1989 (figura 20). În vremea socialismului, rata de creştere a pensiilor depăşea rata de creştere a preţurilor şi ţinea pasul creşterii PIB-ului. După privatizare, modelul s-a schimbat: PIB-ul a continuat să crească, dar creşterea pensiilor a fost mai mică decît creşterea preţurilor (figura 21). Acesta este un rezultat al economiei de piaţă comparat cu economia planificată. La fel s-a întîmplat şi cu celelalte

beneficii ale pensionarilor (diferite gratuităţi sau bonus-uri) după cum se vede în figura 22. Ele au crescut pînă în 1989 şi au scăzut după eliberarea de comuniştii cei răi, deşi PIB-ul continua să crească.

Din aceste date eu voi estima taxa de colonizare democratică a Slovaciei. În 2005 PIB-ul slovac era cu 36% mai mare ca în 1989. Salariile erau numai la 96% din valoarea anului 1989. Deci creşterea de 36% nu s-a văzut în evoluţia salariilor. Puterea de cumpărare a unei pensii medii în 2005 era doar 75% din cea a anului 1989 (fig 22). Pentru a calcula taxa de colonizare slovacă, voi lucra cu preţurile din 1989. PIB-ul în Slovacia era de 1439 miliarde de coroane. O creştere de 36% înseamnă una de 518 miliarde coroane. Adică dublul venitului dela bugetul de stat al anului 2005. Aceasta este mărimea creşterii PIB-ului care nu se regăseşte în salarii. Aceasta este taxa de colonizare al Slovaciei: cît PIB nu se regăseşte în salarii. Cu alte cuvinte taxa de colonizare democratică al Slovaciei a fost 518 miliarde coroane (din 1989) sau două bugete de stat din 2005. Mai observ că indicele este, totuşi, subestimat. Sunt două motive pentru care creşterea de 36% din PIB nu se vede în nivelul de viaţă. Sau piaţa libera slovacă a produs 36% din PIB în ceva inutil, sau acest 36% a fost luat de altcineva. Cred că ambele sunt adevărate. Dacă aş lucra în dolari americani, aş spune că taxa de colonizare democratică în Slovacia a fost de 3500 dolari pe cap de locuitor. Nu ştiu cîţi locuitori de pe glob plătesc aceeaşi taxă ca slovacii. Dar banii aceştia trebuie să apară pe undeva.

Mi s-ar putea răspunde că poate procentul acela din PIB se investeşte pe undeva. Da, dar acelaşi lucru era valabil şi în 1989. rezultatul colonizării democratice se vede aproape în toate figurile din capitolul acesta. De exemplu, venitul mediu pe o gospodărie în 1988 comparat cu acelaşi lucru în 2004 (figura 23) ne arată o scădere în ciuda creşterii PIB. Mai mult, cam 20% din slovaci au migrat de la venituri medii la venituri mici. Cînd am obţinut aceste date de la ‘Microcensus 2002’, am vizitat institutul de statistica al Slovaciei şi i-am întrebat : “care a fost cel mai mare venit în Slovacia şi cîţi slovaci obţin peste 10 salarii medii?”. Nu mi s-a răspuns şi mi-au explicat că datele conţin sigur multe erori fiindcă oamenii cu bani mulţi nu îşi declară veniturile, pentru a nu plăti impozite. Paradoxul scăderii veniturilor reale este că el s-a petrecut după privatizarea economiei, şi în ciuda teoriei, după ce Slovacia a rămas fără bănci, asigurări, industrie, hoteluri şi aproape orice altceva productiv, producţia ajungînd pe mîini străine. Guvernul a primit pentru toate întreprinderile privatizate cam 550 miliarde de coroane (adică 18 miliarde de dolari, adică două bugete medii). În perioada 1990 -2006 datoria externă a Slovaciei a crescut de la 2 miliarde la 26 miliarde (Figura 24). După cîţiva ani de democraţie şi economie de piaţă, ca rezultat al acestei îndatorări, noi plătim un serviciu al datoriei externe similar cu a altor 100 de state subdezvoltate. După cum vedem din figura 25, introducerea economiei de piaţă a distrus economiile populaţiei. Paradoxal, banii obţinuţi din privatizare nu au crescut nivelul de viaţă, ci a dus la creşterea şomajului (Figura 26). Au dus la creşterea criminalităţii, a persoanelor cu tulburări psihice, a săracilor, a numărului de slujbe pe care trebuie să le ai ca să supravieţuieşti. De ce? De ce nu s epotriveşte teoria cu realitatea? De ce capitalismul liberal democratic iese rău din confruntarea cu “socialismul ineficient totalitar”? Unde se duc banii din creşterea PIB-ului slovac după trecerea la capitalism?

Sunt mai multe posibilităţi. Voi menţiona două.

Mai întîi, după trecerea de la socialism la capitalism, băncile, companiile de asigurări au ajuns în proprietate străină. Adică profitul iese din Slovacia. Desigur, acesta a şi fost scopul loviturilor de stat din 1989. acesta a şi fost scopul “luptei împotriva comunismului”. Acesta este rezultatul real al capitalismului în practică, nu bazat pe teorie, ci pe rezultatul adevărat al experimentului din Slovacia.

În al doilea rind, producţia capitalistă de PIB se bazează pe lucruri care nu răaspund adevăratelor nevoi ale slovacilor. Lucruri care nu duc la creşterea salariilor şi nici a pensiilor. Se produc lucruri care nu au nici o valoare pentru populaţie. De exemplu, se produce reclamă, s-a creat o piaţă de bodiguarzi şi furnizori de securitate sau de consultanţi de care nu are nimeni nevoie. Probabil că producţia capitalistă este mai scumpă decît cea socialistă. Zilnic suntem bombardaţi de propaganda guvernanţilor noştri că investiţiile străine şi piaţa liberă vor duce la creşterea nivelului nostrum de viaţă. Paradoxal, numărul de persoane sub pragul sărăciei creşte odată cu creşterea investiţiilor străine (Figura 27). Cum a putut Slovacia în perioada socialistă să îşi creeze propria industrie? Sursele noastre, locale, au crescut nivelul de trai în ciuda embargoului tehnologic, a absenţei investiţiilor străine şi în lipsa consultanţilor străini. De ce nu am putea acum, cînd avem toate condiţiile (piaţă liberă, consultanţă fără nici un embargou de la capitalişti) să ne dezvoltăm agricultura şi industria? Dezvoltarea economie noastre se corelează pozitiv cu dezvoltarea educaţiei şi a cercetării. Deabia după ce au venit la putere comuniştii ştiinţa a devenit respectată. Comuniştii au pornit cercetarea ştiinţifică, în 1948, de la zero. În 1948 erau 3218 cercetători în Slovacia, în 1989 erau 64944. după trecerea la democraţia capitalistă liberală au mai rămas 22294 in2005 (34%, Figura 28). La fel, finanţarea cercetării ştiinţifice a scăzut semnificativ după eliberarea noastră de sub totalitarismul comunist (Figura 29). Cum se face că tiranii comunişti au reuşit să crească de 20 de ori numărul de oameni de ştiinţă slovaci iar democraţii l-au micşorat cu două treimi? Cum se face că democraţia a distrus ştiinţa? Cine, cum şi de ce a făcut ca două treimi din oamenii noştri de ştiinţă să plece? În ciuda declaraţiilor guvernelor noastre, în ciuda declaraţiilor comisarilor UE ca ştiinţa şi cercetarea rămîn obiective prioritare? Obiective necesare pentru o dezvoltare durabilă?

Răspunsul meu este ca s-a ajuns la acest rezultat prin aplicarea legilor democraţiei, legi la care a trebuit să ne supunem ca să intrăm în UE. Reprezentanţii noştri în parlament au votat legi pe baza cărora s-a diminuat capacitatea noastră de cercetare, a scăzut producţia agricolă şi a crescut şomajul de la 0 la 22%, s-a permis companiilor străine să cumpere ieftin orice, inclusiv pe cercetătorii noştri. Da, aceste legi au stat la baza scăderii numărului nostru de cercetători. Democraţia capitalistă a dus la asta iar devierile de la ea au fost foarte criticate de posesorii ei, posesorii democraţiei capitaliste. Rezultatul practic: noii noştri stăpîni nu au nevoie de oameni de ştiinţă, ei vor doar forţă de muncă ieftină în fabricile lor.

Practica privatizării proprietăţii de stat slovace s-a făcut prin legi emise de parlamentul ales democratic. În 1998 a ajuns la putere o nouă coaliţie de dreapta ca rezultat al alegerilor libere. Ei au analizat rezultatele privatizărilor făcute de percedentul guvern. Conform cu raportul oficial al organizaţiei guvernamentale “Fond narodneho majetku”6 , proprietăţile de stat (fabrici, bănci, terenuri ….) au 6 Fondul proprietăţii de stat

fost vîndute la 29% din valoarea lor reală. Adică 71% a fost furat. Paradoxal, guvernul, care a remarcat această discrepanţă, nu a luat nic o măsură de îndreptare. Erau probabil interese comune. Cum lucrează oare democraţia dacă marii hoţi sunt liberi?

Repet: în ciuda celor mai bune teorii capitaliste şi ale predicţiilor bazate pe ele, în experimentul real C – S – C , sistemul socialist a produs mai mult şi mai bine pentru oameni decît cel capitalist. Totuşi, propaganda oficială continuă să declare că socialismul a fost rău, că noi am rămas în urmă din cauza centralizării şi proprietăţii colective. Azi mass media din Slovacia, politicienii, consultanţii străini şi cărturari respectaţi continuă să repete „cît de ineficientă şi primitivă era industria socialistă şi ce bună este cea capitalistă”. Poate că unele industrii din Slovacia să fi fost depăşite şi poate că altele sunt mai competitive ati, dar în folosul cui? Despre asta este vorba. Industria de aur, platină şi crom din republica Sud Africană era prosperă, dar în folosul cui?

Misterele sunt aceleaşi şi în agricultură şi în industrie: de ce oamenii au ales neprofesionşti care să le administreze? De ce comuniştii cei răi şi totalitari au ştiut să găsească profesionişti? Cum funcţionează forţele invizibile ale democraţiei pentru a distruge industria slovacă şi a instala demoservitutea?

În acest capitol am vrut să prezint mai detaliat situaţia producţiei industriale din Slovacia în perioada socialistă şi capitalistă. Am vrut să compar cheltuielile bugetare pentru ştiinţă, educaţie, sănătate. Ca membru în parlamentul slovac, m-am dus în biblioteca parlamentului şi le-am cerut detalii privind execuţiile bugetare în perioada 1989 – 1998. cu surprindere am văzut că nu se găseau pe nicăieri execuţiile bugetare de dinainte de 1989. în schimb librăria avea alte cărţi, inclusiv de bucate. Le-am cerut bibliotecarilor să caute execuţiile bugetare de dinainte de 1989 dar nu au reuşit. Cred că aceste date trebuie să existe pe undeva, dacă nu sunt ascunse cu bună ştriinţă.

Am reuşit să obţin totuşi ceva date de la persoane care simpatizau cu Partidul Comunist din Slovacia. Datele au fost extrase literalmente în secret, eu le-am copiat şi le-am dat înapoi. Oamenii care mi le-au furnizat erau speriaţi să nu fie cumva concediaţi. Era pe vremea cînd guvernul se mîndrea cu legea sa privind accesul liber la informaţii – un alt pilon al statului de drept şi al democraţiei.

Am căutat apoi date privind producţia de bunuri de larg consum pe vremea socialismului: pantofi, haine, mobilă, televizoare etc. Voiam să compar datele. De data aceasta nu am putut găsi date privind producţie bunurilor de după 1989. Poate că ele se găsesc pe undeva şi nu sunt suficient de inteligent să ajung la ele. Pînă atunci rămîn la părerea că ascunderea lor face parte din planul, de colonizare al fostelor ţări socialiste. Mi se pare că democraţia, libertatea de expresie şi dreptul la informaţie se împacă foarte bine cu cenzura capitalistă. Democraţia capitalistă s-a gîndit la toate.

1.5. Evoluţia crimelor democraţiei în SlovaciaCapitalismul se bazează pe următoarea viziune optimistă despre lume: spiritul uman

este capabil să înţeleagă realitatea , este just şi moral ca fiecare să îşi construiască fericirea aşa cum crede de cuviinţă atăta vreme cît nu atentează la drepturile celorlalţi şi singura societate demnă de acest njume este cea în care se interzice folosirea violenţei fizice.

Sursa http://www.srsd.org/search/studentprojects/2001/communism/

Mitul: Comuniştii au violat drepturile omului, au abuzat şi încarcerat proprii cetăţeni şi le-au violat intimitatea. Nu exista libertate. În timpul socialismului numai prietenii noştri din lumea liberă ne-au arătat că sistemul capitalist este democratic şi asigură respectarea drepturilor omului, a libertăţii, a statului de drept, că acolo cetăţenii nu sunt supuşi crimei şi violenţei. Pentru a intra în lumea civilizată trebuie să scăpăm de socialism.

Faptele:Putem cerceta datele privind patologia socială. Patologie socială înseamnă studiul bolilor societăţii. Securitatea populaţiei s-a deteriorat după 1989. Numărul de crime în Slovacia era oarecum stabil înainte de 1989: în jur de 50000 de infracţiuni annual. În 2005 deja avem o creştere de 266%. În 1996 22,9% din populaţie a fost victima unor

infracţiuni iar în 1996, la Bratislava, 36%. Numărul de infracţiuni rezolvate a scăzut de la 90% în timpul socialismului la 48,6% în 2005. Concluzie: societatea capitalistă nu este protejată la fel de eficient de infracţionalitate, dar ea acordă mai multă libertate infractorilor. În alte ţări fost socialiste e şi mai rău: dacă în Slovacia în 2002 numărul de infracţiuni la 1000 locuitori era de 20.2, în Cehia era de 36.3, în Polonia de 36.4 iar în Ungaria de 41.4. Numărul de cazuri rezolvate era cam la fel ca în Slovacia: 40.7% în Cehia, 51.2% în Polonia şi 36.4% în Ungaria.

Omorurile: erau înainte de 1989 între 60 – 70 pe an. S-a dublat. Am comparat situaţia cu aceea din SUA. Conform datelor FBI, în 2005 numărul de omoruri era de 5.9 la 100000 locuitori. Un număr de aproape trei ori mai mare ca la noi şi de 5 ori mai mare ca în vremea socialismului.

Pierderea securităţii sociale, şomajul, sărăcia şi corupţia - acestea nu sunt crime ale democraţiei capitaliste? Infracţiunile comise cu violenţă erau cam 7000/an în 1989. Pînă în 2002, numărul lor a crescut, apoi a mai scăzut, în aşa fel încît în 2005 erau 15495 – mai mult decît dublu. Am devenit o societate violentă. Totuşi, e loc şi de mai bine: în SUA cifrele sunt de două ori mai mari.

Deteriorarea psihologică a populaţiei: numărul de consultaţii psihiatrice a sărit de la 300.000 în 1989 la 1.4 milioane în 2002. Populaţia Slovaciei este de 5.4 milioane. După 1989 societatea noastră capitalistă a pus accentual pe protecţia proprietăţii private. Totuşi numărul furturilor şi jafurilor s-a cvadruplat – de la 6000 în 1989 la 22000 în 2005; procentul jafurilor şi furturilor rezolvate a scăzut de la 68% în 1989 la 25% în 2005.

Drogurile: în vremea socialismului, toxicomania era aproape necunoscută. În 2005 toxicomanii cheltuiau 4 miliarde de coroane (cam 133 mil dolari) pe droguri. Adică 10% din bugetul annual al educaţiei şi de 2.6 ori mai mult decît bugetul Academiei Slovace de Ştiinţă. Au apărut crime necunoscute în vremea socialismului: omoruri pentru bani făcute cu asasini plătiţi; trafic de persoane; prostituţie, mafia şi şantajul. Corupţia la nivel de corporaţii sau la nivel de stat a devenit un subiect la ordinea zilei. Rezultatul ei a fost apariţia unor milionari cu preţul sărăcirii majorităţii. Dacă înainte de 1989 slovacilor nu le era frică de criminali, acum 84% dintre ei se tem pentru securitatea lor. Numărul persoanelor care şi-au pierdut viaţa ca rezultat al crimei sau sărăciei este de 3,5 ori mai mare decît în cei 15 ani de socialism 1975-1989.

Mister:De ce s-a degradat societatea dacă noua societate este mai bună

decît “comunismul”? De ce democraţia ne-a adus crima în cotidian? De ce democraţia a dus la tratament psihiatric? De ce a adus libertatea de a ucide, fura, trafica persoane? De ce răul regim “comunist” ne-a dat libertatea de a trăi aproape fără crime şi tratament psihiatric?

De ce populaţia a votat neprofesionişti care să se ocupe de aceste probleme? Cum funcţionează forţele invizibile ale democraţiei şi capitalismului într-o societate în care înfloreşte criminalitatea şi corupţia? Care sunt aceste forţe? Aşa este şi în celelalte state bazate pe democraţia capitalistă?

Răspunsul meu este simplu: da, aşa este. Deteriorarea este rezultatul experimentului capitalist. Slovacia nu este nici o excepţie. Aşa este în toate fostele state socialiste care au adoptat modelul democraţiei capitaliste. Datele ne arată că matricea capitalistă a democraţiei duce la înflorirea criminalităţii. Ce mă uimeşte este cum de cercetători onorabili şi repectaţi, autori de cărţi despre comunismul cel rău nu discută

deteriorarea mentală a societăţii datorită trecerii de la socialism la capitalism? Nu ştiu despre ea? Nu o consideră demnă de reflecţie? Nu cred datele?

Ipoteza mea este că neglijarea acestora face parte dintr-o strategie de aservire democratică a popoarelor din Est.

2. Alte mituri binecunoscute şi fapte secrete în legătură cu crimele comunismului în SlovaciaDatele pe care le-am prezentat arată că socialismul din fostele state ele Europei de Est era

din unele puncte de vedere mai bun pentru societate decît actualul capitalism. Ele arată că socialismul poate fi o alternativă la capitalism. Acest mod de a gîndi este însă periculos pentru noua aristocraţie bazată pe sistemul democratic capitalist şi în general este interzisă. De aceea recenta oligarhie, simţind pericolul, vorbeşte mereu de „crimele comunismului” (prin angajaţii ei din mass media) cu scopul de a-şi păstra privilegiile. Aceasta în ciuda faptului că nicăieri nu a existat o societate comunistă. Eu presupun că o comparare a rezultatelor experimentului socialist din Slovacia cu acela capitalist este de asemenea primejdioasă, devreme ce au creat o instituţie oficială a statului cu numele de „Institutul Memoriei Naţiunii ” care condamnă mereu comunismul şi îi subliniază crimele. Eu voi prezenta cele mai des folosite mituri privind „crimele comunismului”

2.1. Crimă a comunismului - lipsa hraneiMitul. Toată lumea ştie că pe vremea socialismului în Slovacia nu se găsea de

mîncare. Oamenii stăteau la coadă pentru banane sau carne. Magazinele erau aproape goale. Ni se aminteşte mereu acest aspect foarte rău al socialismului, de diverşi politicieni, jurnalişti, cercetători şi diverse ONG-uri venite din afară venite la noi ca să ne arate cum se construieşte o democraţie. Îmi amintesc cum în 1988, pe cînd eram în SUA vedeam la TV emisuni privind lipsa hranei în Cehoslovacia. Ca să demonstreze ce rău era, ni se arăta o coadă de vreo 20 de metri în faţa unui magazine. Am recunoscut locul: era strada Wenceslas din Praga. Oamenii nu stăteau la coadă în faţa unui magazine, ci la un fast food, nou apărut, care vindea turiştilor hot dogs şi hamburgeri.

Faptele. Consumul de carne din Slovacia este arătat în figura 46. A fost mic înainte de 1948, a crescut apoi şi după 1989 a scăzut din nou. În 2003 consumul de carne pe cap de locuitor era 72% din cel al anului 1989. adică la fel ca în urmă cu 33 de ani, în 1970. Figura 47 ne arată consumul de lactate. Acelaşi lucru: creşte în socialism, scade apoi la 61% din valoarea anului 1989, ajungîndu-se la valoarea din 1964, valoare mai mică decît cea din 1936!Consumul de zahăr, fructe şi vegetale respectă acelaşi (figurile 48-50). Excepţie face consumul de grăsimi (Figura 51).

Mistere. Oare cum funcţionează mecanismele de spălare a creierului în aşa fel încît o creştere a consumului să fie interpretată ca o lipsă a hranei? Cum de o scădere a consumului din capitalism este interpretată ca o rezolvare a problemei alimentare? Oamenii mănîncă acum chiar mai puţine fructe şi vegetale ca înainte. Doar consumul de grăsimi a crescut. De

ce repetă cărturarii cei respectaţi minciuna privind lipsa hranei în socialism şi rezolvarea problemei în capitalism? În realitate, neavînd bani destui, oamenii se restring de la hrană. Desigur, datele reale despre consumul de alimente sunt secete. Ele sunt ascunse de mass media care operează în regimul de libertate capitalistă.

De ce aceiaşi cărturari respectaţi nu nmesc “crimă a capitalismului” sau “crimă a democraţiei” faptul că oamenii nu au destui bani să îşi cumpere hrană adecvată? Răspunsul meu este că datorită demoservituţii.

2.2. Crimă a comunismului – a durat 40 de aniMitul. Şi acum, ca în urmă cu 40 de ani suntem supuşi propagandei. Propaganda străină

din vremea socialistă compara viaţa politică, economică, culturală şi socială din Cehoslovacia cu acea din ţările dezvoltate, cum ar fi SUA, Germania, Anglia, Franţa. Ne convingea că Slovacia a rămas în urma ţărilor dezvoltate datorită celor 40 de ani de socialism (1948 - 1989). Minciuna avea la bază mitul conform căruia în perioada interbelică Slovacia capitalistă era la fel de dezvoltată ca ţările dein Vest. Faptul că Slovacia interbelică era mult în urma statelor dezvoltate este ascuns cu grijă chiar şi azi. Totuşi, mitul acesta este eficace, fiind repetat aproape de toţi membrii guvernului, ai parlamentului, de jurnalişti şi de cărturari respectaţi.

Faptele. Datele privind dezvoltarea Slovaciei intebelice (1918-1938) se pot vedea mai jos. Slovacia de atunci, capitalistă, era o ţară săracă, subdezvoltată din punct de vedere economic, educaţional şi cultural. PIB-ul estimat în PPP pentru perioada 1925 – 1934 era de 2-5 ori mai mic decît cel din ţările dezvoltate (figura 52). Diferenţa s-a redus treptat în anii socialismului, după cum se vede în figura 53. De exemplu, producţia industrială pe cap de locuitor în Slovacia anului 1938 era 15-20% din cea a Germaniei, Angliei sau Franţei (date calculate din [4]). Analfabetismul era în 1921 de 15-20% [10]. Nivelul de trai şi dezvoltarea industrială a Slovaciei în perioada 1918-1938, măsurat în consumul de energie electrică pe cap de locuitor nu semăna cu acela din ţările dezvoltate (figura 54). Consumul de energie electrică per capita era în 1935 doar 42% din cel al Cehiei, 22% din cel al Austriei, 21% din cel al Angliei şi 19% din cel al Germaniei (figura 55). Diferenţa s-a micşorat semnificativ pe vremea socialismului, cum se

vede în figura 56. În 1980, de exemplu, Slovacia a ajuns la 87% din nivelul Austriei.

Datorită condiţiilor proaste de viaţă, mortalitatea era mare. Mortalitatea infantilă în 1937 din Slovacia şi alte state capitaliste subdezvoltate se poate vedea în figura 57). Era de 15,1%, faţă de 4%-8% în ţările dezvoltate. Ca rezultat al sărăciei, Slovacia, la o populaţie de 3-3.5 mil. locuitori avea o emigraţie de 204000 persoane în SUA şi Europa de Vest. Figura 58 ne arată diferenţele dintre ţările dezvoltate şi unele ţări socialiste: ele au scăzut datorită creşterii nivelului de trai. Nivelul scăzut de trai se poate vedea şi din analiza morbidităţii: mortalitatea de tuberculoză şi pneumonie era de două ori mai mare la noi ca în ţările dezvoltate (figurile 59-60). În vremea socialismului bolile sărăciei şi ignoranţei datorită infecţiilor microbiene au scăzut dramatic, la fel ca şi numărul de persoane la un medic (figurile 61-62). Totuşi, trebuie să recunoaştem că speranţa medie de viaţă nu a crescut în perioada 1960-1989 (figura 63). Scăderea nivelului de trai de după transformarea capitalistă a Slovaciei se vede şi în evoluţia indicelui HDI (Figura 64). În Cehoslovacia socialistă era pe locul 27 în perioada 1988-1990. Slovacia capitalistă a ajuns pe poziţia 40 7

Mistere: datele ne arată că Slovacia era cu mult în urma ţărilor dezvoltate şi că diferenţa s-a micşora. Paradoxal, diferenţa a început din nou să crească după revenirea la capitalism. Poate tocmai de aceea trebuie să prezentăm “comunismul” ca o societate criminală. De ce aceste date sunt ascunse?

7 În 2011 Slovacia era pe locul 35 (n.t., sursa wikipedia)

2.3. Mulţi oameni nevinovaţi ucişiMitul : acesta este dovada principală că socialismul a fost şi este o societate criminală

comparabilă cu cea fascistă. Cînd l-am întrebat pe băiatul meu de 14 ani cîţi oameni au fost ucişi de comunisşti în Slovacia, el mi-a spus că 30000. Aşa a învăţat el la şcoală. Jan Langos, directorul institutului memoriei naţiunii a fost şi mai précis: într-o declaraţie ţinută în 2005 în faţa parlamentului el a afirmat că “în lagăre şi închisori au fost torturaţi şi ucişi 44000 de nevinovaţi”

Faptele : Da, au fost victime ale comunismului în Slovacia, în perioada 1948 – 1955. Majoritatea au fost reabilitate în anii 60’. Da, au fost şi crime judiciare. Cîte? Greu de spus, căci propaganda de azi face aproape imposibilă o cercetare obiectivă. Se doreşte a se impune, fără dovezi, idea că socialismul a fost o societate criminală. În ultimii 10 ani am încercat să fac lumină în hăţişul acesta de jumătăţi de adevăruri. Am căutat documente de unde să reiasă nu numai numărul victimelor, dar şi motivele pentru care acestea au fost condamnate. Deocamdată aşa ceva nu există. Există în schimb o carte editată de institutul ceh de istorie contemporană care descrie condiţiile de detenţie din Cehoslovacia socialistă, motivele condamnărilor, dar nu spune acuzaţiile pe baza cărora unii au fost condamnaţi la moarte. De acolo aflăm că în perioada 1948 – 1989 în Slovacia au fost 30 de condamnări la moarte. Nu au fost nici 44000 cum ne spunea un respectat director de institute şi nici 30000 aşa cum credea fiul meu de 14 ani. Dar ce anume au făcut cei 30 de nefericiţi nu aflăm nici de acolo. În 2001 s-a publicat o carte de 2.6 kg în două volume A4 de 743 şi 575 pagini cu titlul “Crimele comunismului în Slovacia”. Chiar dacă era de propagandă, am studiat-o, căci şi pentru mine crimele comunismului sunt o obsesie. Nici aici nu ni se spun motivele pentru care cei 30 au fost condamnaţi la moarte.

Pentru a avea o perspectivă asupra morţilor nevinovaţi din Slovacia, ar trebui să ştim că1. între 1939 – 1945 în Slovacia a fost regimul clerical fascist al lui Tiso, care a produs

72000 evrei + 24000 ţigani trimişi în lagărele naziste2. între 1945 – 1948 regimul democratic a ucis cîteva mii de germani nevinovaţi în

Cehoslovacia (nemţii spun că au fost 300000)3. regimul comunist totalitar din perioada 1948-1989 a ucis 30 (?) de oameni, alţii spun

500.4. Regimul democratic 1990 – 2007 a produs deja 4000 de morţi nevinovaţiMister : morţii nevinovaţi din vremea regimului comunist au fost rezultatul unei practici

de 40 de ani. După 1989 avem morţii nevinovaţi ai democraţiei, ca rezultat al practicii capitaliste. Numărul de nevinovaţi morţi în Slovacia care au fost asasinaţi, otrăviţi de droguri, oameni care şi-au pierdut casele şi au murit iarna de frig în cei 17 ani de capitalism este de peste 4 ori mai mare ca numărul morţilor din socialism. De ce nimănui nu îi pasă de ei?

Dacă adăugăm şi şomerii, oamenii fără casă şi cerşetorii, găsim un număr de sute de ori mai mare de victime decît victimele socialismului. Pe vremea aceea în Slovacia nu existau nici cerşetori şi nici şomeri. Dacă aş scrie şi eu o carte cu victimele capitalismului în genul materialului acela de propagandă de 2.6 kg, ar cîntări sute de kilograme. De ce nimeni nu a scris-o? Simplu: nu ar fi vandabilă.

De ce vorbesc cercetătorii, elevii, oameni altfel onorabili, de miile de morţi ale comunismului în Slovacia deşi anticomuniştii nu au fost în stare să producă dovezi pentru mai mult de 30 de persoane? Părerea mea este că este interzis să se publice motivele condamnărilor la moarte pentru că atunci lumea ar putea vedea că aceia au fost criminali sau terorişti conform cu ultimele definiţii ale noţiunilor. Eu cred chiar că sentinţele date pe vremea socialismului au fost mai blînde decît cele date în aceeaşi vreme de tribunalele din Vest.

Nu ţin minte să fi existat în Bratislava oameni care să moară îngheţaţi pe stradă înainte de 1989. În iarna 2005-2006 au fost 18. Nu ştiu cîţi au fost în Slovacia. Să zicem 100. Cine e de vină pentru moartea lor?

Imaginaţi-vă că în vremea socialismului comuniştii ar fi condamnat 100 persoane să degree de frig în stradă. Ar fi fost ceva monstrous, nu? O adevărată crimă a comunismului. Dar nu, conform cu vulgata capitalistă moartea lor este o problemă de responsabilitate şi libertate. Este un produs al democraţiei.

Imaginaţi-vă că pe vremea socialismului comuniştii ar fi condamnat 10000 de oameni nevinovaţi să nu aibă casă şi să se hrănească de la gropile de gunoi. Aceea ar fi fost o crimă a comunismului.

Dar cel mai mare mister este că nimeni nu a fost găsit vinovat de aceste monstruoase crime ale comunismului. Unii din Cehia au fost judecaţi pentru “crimele comunismului” în Cehia. În mod paradoxal ei au fost condamnaţi pentru că nu au respectat legea socialistă, nu pentru crimele comunismului. Adică au fost condamnaţi după 1989 fiindcă nu au fost buni comunişti. Pînă acum, în Slovacia, nu am avut asemenea procese. De ce? Probabil fiindcă judecătorii vor descoperi că nu există crimele comunismului şi anticomuniştii se tem de asta: nu vor mai putea prosti la fel de uşor lumea cu esenţa inumană şi criminală a comunismului. Aşadar, cum nimeni nu a fost condamnat rezultă cum conform legii, comuniştii nu au făcut nici o crimă.

O ultimă observaţie: după trecerea de la “totalitarismul comunist” la democraţia capitalistă, rata de creştere a populaţiei a scăzut iar în unii ani chiar a fost negativă. Acesta nu este rezultatul democraţiei care a adus libertatea? Libertatea de a fi şomer, de a fi ucis, de a te droga, de a fi aruncat afară din casă şi de a muri de frig iarna, libertatea de a cerşi şi libertatea de a nu avea cu ce să îţi creşti copiii. În 2005 în Slovacia s-au născut cu 26000 mai puţini copii ca în 1989. Putem spune că democraţia a

dus la scăderea cu 300000 a numărului de slovaci? Dacă ar fi fost o decizie a comuniştilor de a ucide 300000 de copii, asta da, ar fi fost o crimă. Dar dacă s-au creat condiţii în care să nu se nască 300000 de copii, asta cum s-ar numi? Este democraţie?

2.4. Suprimarea libertăţii de opinieMitul: comuniştii au suprimat libertatea de opinie. Cetăţenii ţărilor comuniste erau

spălaţi pe creier. Totul era cenzurat şi controlat.Fapte. Da, a existat o îngrădire a libertăţii de exprimare. Da, puterea comunistă a

încercat să manipuleze opinia publică. Se poate explica – parţial – prin atmosfera creată de războiul rece. Acum avem libertatea capitalistă de expresie. Adică majoritatea mass-media este în mîini private, unele posturi sunt cu acţionariat străin. Se manipulează opinia publică conform voinţei unor forţe pe care nu le ştim. Rezultatele manipulării sunt excelente din punctul lor de vedere, după cum rezultă din statisticile prezentate de mine privind calitatea vieţii înainte şi după 1989.

Putem face o comparaţie între libertatea de expresie de atunci şi de acum. Atunci eram supuşi propagandei comuniste, dar toată lumea asculta Vocea Americii, Europa liberă, privea la posturi de TV austriece şi germane şi citea ziare şi reviste din afară. Dar dacă ai fi căutat acolo informaţii relevante despre capitalism, nu ai fi găsit. Cînd am vizitat SUA în 1988 nu am găsit aproape nimic nou în mass media faţă de ceea ce ştiam deja din Slovacia comunistă. Ce am constatat eu era că mare parte din informaţia dată de propaganda comunistă, în care nu credeam, era adevărată. În schimb cea mai mare parte din propaganda capitalistă pe

care o ascultam în Slovacia chiar aşa era – propagandă pură, care amestecă jumătăţi de adevăr cu minciuni în stare pură.

Acum însă, nu mai există alternativă: propaganda cu care suntem bombardaţi nu mai are şi antidot. Nu avem posturi de radio sau TV comuniste care să ne dea informaţii şi de pe partea cealaltă a baricadei. După lovitura de stat din 1989 au apărut multe ONG-uri în Slovacia. Multe din ele au fost create cu bani străini cu scopul de a ne coloniza. Nu cred că vreun om serios ar putea crede că US Agency for International Development, National Endowment for Democracy, International Republican Institute, National Democratic Institute, Democratic Institute Freedom House, Open Society Institute, Trust for Civil Societyin Central and Eastern Europe şi multe altele ar da bani în Slovacia de dragul nostru. Mai rău, aceste ONG-uri au acces mai uşor la informaţie decît intelectualii slovaci. Ele au reuşit să manipuleze cam tot ce au vrut, inclusiv “opinia democrată” în alegeri. Rezultatele se văd: băncile, societăţile de asigurare şi serviciile sunt în mîini străine. Rezultatul libertăţii de expresie este că ne-am colonizat singuri şi am devenit o colonie a finanţei vestice. Da, creşterea PIB este reală, dar ea nu a produs o creştere a salariilor şi pensiilor.

Concluzie: libertatea de expresie înseamnă libertatea de a coloniza o societate împotriva propriului ei interes de oricine are suficienţi bani pentru a-şi putea permite acest lucru. Ea a dus la scăderea nivelului nostru de educaţie, cultură, moralitate şi calitate a vieţii. Cam 80% din populaţie este manipulabilă prin mas-media. De aceea această libertate a fost principala forţă de colonizare în fostele ţări socialiste. Putem fi colonizaţi mental de mafia, sionişti, antisionişti, slovaci, antislovaci – de oricine are destui bani să se distreze cu asta.

Aproape zilnic aflăm opinii ale unor experţi. Interesant este că aceşti experţi nu sunt slovaci sau sunt membri în ONG-uri finanţate misterios din afară. Experţii aceştia ne-au învăţat cum să ne gestionăm agricultura,, industria, construcţiile, băncile, cînd să facem sau să nu facem un referendum, cum să privatizăm şi cum să ne reformăm sistemul nostrum de sănătate sau educaţional. Despre rezultatele acestor sfaturi vorbim aici.

Acum libertatea de expresie este aşa de mare, încît suntem învăţaţi cum să ne îmbrăcăm, să ne tundem şi cum să ne comportăm. Ea ne spune cine sunt tipii buni şi cine sunt cei răi, care sunt teroriştii şi care sunt statele bune şi cele rele. Ne spune ce bine a fost căne-am privatizat, că aşa ne-am salvat economia, ne mai învaţă cît de criminali erau comuniştii.

De fapt planul de tratament democratic al fostelor ţări socialiste exista deja în 1946, fiind prezentat de fostul director al CIA Allen Welsh Dulles. Planul era să se lupte cu pericolul comunist prin scăderea nivelului de cultură al maselor, prin introducerea şi cultivarea cultului pentru sex, droguri, violenţă, sadism, rapacitate, teamă, trădare şi animozitate între naţiuni. Vehiculul prin care acestea puteau fi transmise era, evident, libertatea de expresie. După 1989 cam toate fostele ţări socialiste au primit cel puţin un post privat aflat sub control extern, posturi care au introdus şi cultivat incultura şi primitivismul. Ideea era că televiziunea nu trebuie să educe, nici să informeze, ci să producă bani din reclamă.

Rezultatele au fost peste aşteptări. Rezultatul autocolonizării mentale se poate vedea zilnic. Recent s-au inventat instrumentele de măsurare a ratingului televiziunilor – peoplemetrele. Pe baza lor se poate vedea procentul din populaţie interesat de cultură sau doar de nevoi animalice.

Pe baza lor se poate manipula uşor populaţia să cumpere, să voteze, să celebreze, să se bucure, să se întristeze etc. Cînd eu, membru în Parlament, am întrebat ministrul culturii dacă pot avea acces la rezultatul peoplemetrelor, răspunsul a fost: nu. Pentru că acea companie care le produce are contracte de confidenţialitate. Cam aici se opreşte şi libertatea de exprimare. Eu am libertatea să îl întreb pe ministru, el are libertatea să îmi răspundă, dar nu are posibilitatea de acces la “date private”.

Încă trei exemple de libertate de exprimare. Înainte de aderarea Slovaciei la UE în 2004 noi am avut discuţii în

parlament asupra modului în care ne putem influenţa şi controla reprezentanţii în structurile administrative ale UE. Eram conştienţi de faptul că politica UE va avea o mare influenţă asupra dezvoltării Slovaciei. După multe discuţii s-au dat noi legi şi s-au făcut modificări în constituţie. Teoretic, noi ne putem influenţa şi controla reprezentanţii. Apoi am întrebat cum putem să ne influenţăm şi controlăm reprezentanţii noştri la NATO? Am argumentat că şi aceasta era necesar, căci politica NATO are efecte la fel de mari asupra Slovaciei. Răspunsul la problemele ridicate de noi a fost simplu: nici un răspuns. Nu a existat nici o discuţie pe această temă nici în parlament şi nici în mass media. Era peste limitele impuse de cei care controlează democraţia.

Al doilea exemplu: referendum pentru NATO. Am avut un referendum dacă să aderăm sau nu la UE, dar nu şi la NATO. Ideea era că decizia de a adera la NATO era aşa de importantă, încît publicul larg nu avea a-şi da cu părerea în această chestiune.

Al treilea exemplu: educaţia democratică la TV. Acum cîţiva ani am găsit acasă la mine, prinre posturile oferite de televiziunea prin cablu, un post porno – Blue Hustler. Am sunat la compania de cablu şi le-am cerut să mi-l anuleze. Răspunsul a fost că acel post este gratuit, este în pachetul normal şi că ei nu pot să îl anuleze pentru mine. Adică dacă vreau să văd Euronews, BBC, ştirile din Rusia, trebuia neapărat să înghit şi “Blue Hustler”.

În 1988, cînd am ajuns prima oară în SUA, am fost surprins să văd nivelul cultural scăzut al posturilor de radio şi TV de acolo în comparaţie cu acelea totalitare din Slovacia. Impresia mea a fost că libertatea de expresie nu permite discuţii despre lucruri cu adevărat importante. Acum şi la noi este la fel. Audienţa s-a obişnuit cu întreruperea programelor pentru reclame, cu paparazzi care află ştiri despre diverse vedete, a început să îi placă şi nu peste multă vreme se va considera că aşa şi trebuie. Lumea va uita despre conţinutul cultural al comunismului totalitar.

Mister : După cum voi arăta în capitolul 4.3., la baza demoservituţii se află democraţia totalitară capitalistă şi, în special, manipularea libertăţii de expresie. Comuniştii au încercat 40 de ani să manipuleze opinia publică şi nu au reuşit. Proprietarii de canale mass-media de azi au reuşit, unii din ei fiind străini. De ce manipularea bazată pe libertatea de expresie democratică este mai eficientă? Oare pentru că libertatea de expresie democratică spune adevărul iar manipularea comunistă minte? Nu am date în sprijinul acestei teze.

2.5. Suprimarea drepturilor omuluiMit: toată lumea ştie: comunismul este “imperiul răului” care suprimă drepturile omului

etc

Fapte: da, comuniştii au violat drepturile omului. Crimele s-au petrecut în perioada 1948-1955. Este vorba despre assasinate, suprimarea libertăţii de a călători, alegeri nedemocratice etc. Avem o literatură bogată în acest sens.

Surprinzător de puţini oameni ştiu ce zice Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948 de Adunarea Generală ONU. Iată primele trei articole:

Articolul 1. Toţi oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi.Articolul 2. Toţi oamenii au dreptul să beneficieze de drepturile prezentate aici indiferent

de rasă, sex, religie, opinie politică sau de altă natură, origine socială sau naţională, proprietate sau orice altceva. Articolul 3. Toţi oamenii au dreptul la viaţă, libertate şi securitate.……….

Tranziţia de la socialism la capitalism în fostele ţări socialiste – mistere ale cuvîntului magic “democraţie”! – arată că dimpotrivă, a crescut violarea drepturilor omului. A crescut numărul de morţi, săraci, excluşi, a crescut inegalitatea socială prin practicarea neoliberalismului care violează chiar primul articol al Declaraţiei.

Mister: cum de creşterea numărului de violări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului trece neobservată? Mulţi democraţi şi umanişti au clamat că statele socialiste erau totalitare şi de aceea ele controlau întreaga populaţie. Nu ştiu cum reuşeau – mai degrabă se vede că nu – dar pot să spun cum fac asta statele democratice capitaliste de azi. În democratica Anglie există 4.2 milioane de camere de luat vederi (una la 14 locuitori) care controlează ce fac oamenii pe stradă, la birouri şi, probabil că şi în alte locuri. Nu ştiu dacă raportul de 1:14 este mai mare sau mai mic decît cel imaginat de Orwell în “1984”.

Pe 26 februarie 1993 a explodat o maşină capcană într-o parcare subterană din Turnul 1, World Trade, New York. Urmăream la TV ştirile. La cîteva ore după deflagraţie şeful NYPD a declarat că, din nefericire, ei nu aveau camere care să monitorizeze maşinile care intrau în acel garaj. Interesant este că imediat a venit şeful FBI care a declarat contrariul: aveau camere care înregistrau tot ce intră şi iese de acolo. Supriza mea a fost că şeful poliţiei nu ştia de ele. Oare cîte camere secrete mă monitorizează zilnic? Oare există secretul corespondenţei? Al convorbirilor telefonice? Este un fapt că există posibilitatea ca eu să fiu urmărit chiar acum, cînd scriu cartea aceasta la calculatorul de la mine de acasă. Este numai începutul. De ce trebuie să ştie democraţia neoliberală capitalistă ce scriu eu?

2.6. Suprimarea culturiiMitul: regimul comunist totalitar nu permitea dezvoltarea culturii. Totul se cenzura.

Artiştii puteau produce numai ceea ce era acceptat de ideologia comunistă. Mulţi actori şi scriitori erau pe lista neagră etc. Mulţi scriitori nu au putut să îşi scrie cărţile, mulţi cineaşti nu au putut să îşi facă filmele, mulţi regizori nu au putut să îşi monteze piesele etc.

Fapte:Cultura: da, guvernul socialist controla într-o oarecare măsură cultura. Exista cenzură.

Artiştii puteau produce numai artă care nu viola prea tare preceptele socialiste. Unii actori erau pe lista neagră. La fel erau şi unii scriitori, regizori, etc. Nu ştiu însă procentul acestor scriitori, artişti, regizori din total: eu îl estimez undeva sub 20%.

După 1989 a venit democraţia şi libertatea culturii. Directorii de filme pot produce ce vor ei, dar după cum arată datele, numai puţini fac asta. Majoritatea nu se descurcă la fel de bine ca pe vremea totalitarismului. A scăzut numărul de filme. De ce?

Înainte de 1989 posturile TV şi de radio slovace produceau multe piese de televiziune şi seriale, unele chiar bune. Acum ele produc programe ruşinos de subculturale. Şi jocuri şi concursuri prosteşti. De ce? Unde sunt artiştii?

Unde sunt filmele măreţe interzise de comunişti? Probabil că sunt pe undeva. Eu nu ştiu. Există ele? Îi pasă cuiva? Nu ştiu.

Unde sunt scrierile de sertar cu care se lăudau dizidenţii? Or fi pe undeva. Nu ştiu. Or avea şi cititori? Nu ştiu. Cîţi oameni mai sunt interesaţi de cultură şi de filme de artă? Eu îi ştiu pe unii. Dar mai ştiu că amatorii de subcultură ne copleşesc.

Nu ştiu gradul în care guvernul se implica în cultură pe vremea socialismului. Nu e uşor să găsesc date relevante. Totuşi, am cîte ceva. În perioada socialistă numărul oficial de angajaţi în cultură a crescut de la 3000 la 32000. bugetul culturii era în 1989 de 2.5 ori mai mare decît cel din 2005. Mai producem şi acum cultură, nu mă îndoiesc, dar pentru ce public? majoritatea producţiilor capitaliste sunt de mică valoare. Probabil fiindcă în capitalism nu se produce public amator de cultură. După mine, dezvoltarea culturii în perioada socialistă era foarte bună în comparaţie cu nivelul scăzut al publicului amator de cultură creat de capitalism.

Mistere: de ce cultura noastră s-a deteriorat după introducerea democraţiei? Am impresia că orice nu este legat de instinctele animalice nu “vinde”: nu e binevenit pe piaţa liberă culturală. Avem peoplemetre cineva le analizează şi află nivelul nostru cultural. Publicul nu ştie rezultatul analizei. De ce? Presupun că informaţia este cenzurată de democraţia de piaţă, la fel cum este cenzurată şi libertatea noastră culturală. Mai mult, cum majoritatea mijloacelor de comunicare în masă sunt deţinute de companii străine, deduc că Slovacia este colonizată mental.

Sexul este un instinct animalic, poate de aceea este promovat aşa de tare de establishment-ul cultural al democraţiei de piaţă. Cît mai mult sex la TV, la radio, pe internet – pesemne că acest lucru este interpretat ca fiind mai multă libertate. Poate că este o parte integrantă a colonizării mentale democratice. Este el folosit pentru a promova colonizarea în acelaşi mod în care opiul a fost folosit în colonizarea Chinei de Anglia? Anglia a avut de luptat două războaie (1839-1842 şi 1856-1860) pentru a avea dreptul de a vinde opiu acolo. China le-a pierdut şi a trebuit să concesioneze Hong-Kong-ul Angliei şi să deschidă alte porturi pentru comerţ cu opiu. Rezultatul? În jur de un million de restaurante în China unde se fuma opiu, care au dus şi ele la decăderea accentuată a ţării.

Multe fete din SUA intră premature în pubertate, conform unui studiu din revista PEDIATRICS [14]. În loc să înceapă între 11 şi 12 ani, începe în jur de 10 ani. Există ipoteza că accelerarea aceasta este cauzată de unele chimicale din alimente. Gura lumii – dar nu am date – sugerează că ar putea fi şi un fenomen psihologic: sexualitatea din mass media. Oricum există implicaţii: probleme psihice cauzate de corpuri mature unor minţi imature. Iniţierea sexuală prematură la fete poate duce la alcoolism, droguri, sinucidere şi graviditate [15]. Este oare sexul folosit pentru asigurarea colonizării noastre democratice? Poate, dar accept că e mai bun ca opiul.

2.7. Crimă a comunismului – suprimarea religiei

Mitul. Toată lumea ştie că una dintre multele crime ale comunismului a fost persecuţia religiei. Regimul comunist din Slovacia nu a permis exercitarea liberă a credinţei ş ii-a persecutat pe cetăţenii religioşi. Comuniştii au distrus biserici. Cărturari respectaţi ne împuie zilnic capul cu acest mit. Apar peste tot cărţi despre asta. Bunii noştri prieteni din străinătate care ne fac educaţie religioasă ne-au asigurat că pentru a repara această crimă trebuie să scăpăm de socialism. Democraţia va garanta libertatea religiei şi libertatea ideologică, adică libertatea de opinie.

Faptele : Slovacia a fost şi este o ţară religioasă. La recensămîntul din 2001 84% din populaţie s-a declarat religios (69% catolici) iar 13% s-au declarat fără religie.

Da, e adevărat că după ce comuniştii au ajuns la guvernare - în mod democratic! – în 1948 ei au încercat să elibereze societatea de clericalism. Ei au spus că religia este opiu pentru popor şi că duce la conflicte şi intoleranţă. Sunt de acord cu ei.

Da, ei au comis unele acte nedemocratice ca să elibereze societatea de obscurantism. Au încercat să construiască o societate ateistă. S-au închis mînăstiri şi li s-a naţionalizat proprietatea. În jur de 5000 de călugări au fost trimişi la muncă în industrie, agricultură şi servicii. Statul le-a asigurat locuri de muncă. Mulţi fanatici religioşi (estimez că între 1000 şi 10000) au fost acuzaţi de activităţi antistatale şi trimişi la închisoare. Unii din ei poate au şi murit – nu se pot şti cifrele datorită vălului gros de propagandă care le înconjoară.

Biserica era sub controlul statului. Preoţii erau însă – paradoxal – plătiţi de stat, nu de credincioşi iar serviciile religioase se desfăşurau liber. La şcoala generală, copiii puteau învăţa gratuit religie: era o materie facultativă. În anul şcolar 1953-1954 66% dintre elevi au studiat religia, iar în anul 1962-1963 doar 35%. Existau facultăţi (gratuite) de teologie. În 1989 numărul de absolvenţi a fost de 461. După 1989 au ajuns la putere şi partide religioase care au introdus reforme democratice. Bisericile şi-au primit înapoi bunurile naţionalizate şi a crescut sprijinul acordat lor de către stat. Numărul de preoţi a crescut cu 73% , numărul de biserici cu 7% şi numărul de servicii divine cu 25%.

Mistere: numărul de copii botezaţi a scăzut după 1989, fiindcă a scăzut natalitatea. Este de înţeles. Totuşi, doar 69% dintre nou născuţi se botezau în 2005, procentul este acelaşi ca

în 1989. De ce? Dacă atunci religia era “interzisă”, artrebui ca procentajul lor să fie mai mare, nu?

În realitate lucrurile sunt simple: nu a existat nici o persecuţie religioasă. Desigur, existau restricţii pentru nomenclaturiştii din Partidul Comunist, normale de altfel. La fel cum ar fi inacceptabil pentru catolici dacă preoţii ar fi membri în partidul comunist şi ar propaga marxismul şi ateismul.

Dar – vezi figura 73 – şi numărul de căsătorii religioase a scăzut după 1989. Nu numai în cifre absolute.

Două lucruri nu le înţeleg. Mai întîi, de ce cele 10 porunci erau mai respectate pe vremea socialismului, sub conducerea partidului comunist decît acum, sub conducerea paertidelor religioase? Nu numai cele referitoare la crima, adulter, hoţie, ci chiar prima poruncă. Recent au apărut şi alte culte – hinduşi, budişti, satanişti – care nu o respectă. Nu înţeleg de ce toţi creştinii şi popii lor nu votează în masă pentru comuniştii slovaci. Mai ales acum, cînd ar trebui şi ei să vadă că decalogul era mai respectat atunci…

Al doilea lucru: cum se face că după 40 de ani de persecuţii 83% din slovaci se declară credincioşi? Procentul este mai mare decît în toate ţările din Vest. Cum vine asta că practica religiei creştine s-a păstrat mai bine în Slovacia decît – să zicem – în Spania, unde catolicii au fost la putere? De ce nu văd asta şi creştin – democraţii?

Apropo de toleranţa lor creştină. Creştin democraţii au fost la putere după 1989. în timpul guvernării lor s-a etatizat aproape toată proprietatea partidului comunist. Toate locurile unde se preda marxism-leninismul au fost închise iar profesorii, ca să nu fie demişi, a trebuit să îşi schimbe ideologia. Astăzi statul sprijină toate religiile, cu excepţia ateismului. La şcoală religia este obiect opţional – împreună cu etica. Majoritatea elevilor aleg religia. Nu există opţiunea de a studia ateismul, marxismul sau comunismul. Ideologia ateistă nu este sprijinită de stat, deşi este a doua religie – conform recensămîntului. Nu poţi preda marxism nici ca un curs facultativ, aşa cum se făcea cu religia pe vremea totalitarismului comunist. De ce suprimarea religiei era un semn de totalitaritarism iar suprimarea ateismului este un semn de democraţie?

Să ne imaginăm că pe vremea totalitarismului comunist s-ar fi suprimat religia în acelaşi grad cu suprimarea ateismului astăzi. Că nu numai că s-ar fi interzis sprijinul material al bisericilor, dar că toate bisericile ar fi fost închise şi transformate în altceva – muzee, depozite, hoteluri – aşa cum face guvernul democrat cu proprietăţile comuniştilor. Cum s-ar fi numit atunci regimul?

2.8 Crimă a comunismului – dependenţa de Moscova

Mitul : Slovacia exporta în URSS tot felul de bunuri valoroase şi nu primea în schimb mai nimic. Slovacia era forţată de URSS la asta. Din cauza colonizării de Moscova noi o duceam rău, deci a fost foarte bine să ieşim din CAER, care era o formă de colonialism.

Faptele: Acum Slovacia are o balanţă comercială relativ schilibrată, mai puţin în comerţul cu Rusia, unde are un deficit commercial de peste două miliarde de euro. Slovacia este dependentă de importurile de combustibil, energie şi materii prime din Rusia. La fel ca şi în cazul celorlalte ţări fost socialiste.

În timpul socialismului, economiile noastre erau relative închise. Am putea estima taxa de colonizare a noastră de corporaţiile străine comparînd creşterea PIB-ului cu creşterea salariilor şi pensiilor. Din comparaţie rezultă clar că dependenţa de Moscova era preferabilă din punct de vedere economic faţă de dependenţa de UE sau de SUA.

În mai 2004, Slovacia a intrat în UE. Conform tratatului de aderare, Slovacia are o cotă din producţia de vin. Deci suprafaţa viilor s-a redus cu 28%. Adică nu avem voie să producem mai mult vin decît produceam în 1968. Avem cote şi la producţia de ovine şi caprine – de unde rezultă că nu avem voie să creştem mai multe ca în 1948. Avem cotă şi la producţia de lapte – 58% din cît produceam în 1989.

Dacă luăm UE ca modelul perfect de democraţie, putem vedea cum democraţia aceasta ne-a influenţat producţia agricolă. Deşi conform constituţiei Slovaciei noi avem o economie de piaţă liberă, democraţia din UE nu ţine seama de asta: în statele vechi din UE agricultura este masiv subvenţionată, iar Slovaciei i se interzice asta. Nu înţeleg de ce nimeni nu atrage atenţia asupra violării constituţiei. Pe de altă parte, dacă încercăm să vindem ceva pe piaţa UE la preţuri mici, suntem imediat blocaţi cu argumentul că dumping-ul nu este conform regulilor pieţei libere.

Mister: Cum de Rusia îşi poate gestiona economia fără mărfurile noastre dar noi nu putem să ne-o gestionăm fără mărfurile ei? Cum de CAER a fost un dezastru pentru economia noastră cînd el a dus la progresul nostrum economic, aşa cum arată comparaţia cu perioada de după 1990?

2.9 Marea crimă: nu toată lumea urăşte comunismul

Mitul: toată lumea este bucuroasă că a scăpat de sub jugul comunismului. Acum toată lumea se simte liberă şi fericită.

Fapte : conform cu datele oficiale ale institutului de relaţii publice din Bratislava, 1990 (la cîteva luni după lovitura de stat) 41% din respondenţi preferau socialismul, 3% preferau capitalismul şi 52% ar fi dorit un sistem mixt.

Conform unui sondaj realizat în 1993 de USIA reformele capitaliste au fost favorabile pentru 22% din slovaci şi defavorabile pentru 71%; 39% preferau proprietatea privată şi 53% o preferau pe cea de stat.Din mai multe sondaje de opinie aflăm că : - In 1997 – 49% din populaţie trăia mai bine în socialism,- In 1999 erau 56% “nostalgici”,- In 2001 erau 59%,- In 2003 erau 66% şi doar 8% preferau capitalismul.

Mistere: de ce numărul celor care regretă socialismul este aşa de mare în ciuda propagandei zilnice anticomuniste? Cum de a reuşit Partidul Comunist din Slovacia, creat în 1992 să intre în parlament în 2002? De ce nu toată lumea urăşte comunismul? De ce mai există încă propagandă anticomunistă, dacă este evident că vechea societate era “ilegitimă şi criminală”?

Eu cred că actualii conducători fac tot posibilul să ascundă adevărul pentru că le este frică de ideile socialiste, le este frică să nu se răspîndească şi să nu le distrugă privilegiile.

2.10 Capitalismul a cîştigat în toate fostele ţări socialiste din Europa

Cînd mă uit în jur văd doar capitalism. Rezultatul competiţiei dintre socialism şi capitalism este clar: socialismul a pierdut. Văd puterea nelimitată a banilor, putere bazată pe legi date de parlamentari aleşi prin vot liber. Văd cum democraţia totalitară operează fără piedici şi aproape peste tot. toate guvernele alese democratic preferă capitalismul. Cele de dreapta îl preferă pe cel neoliberal, cele de stînga încearcă să îi dea o faţă umană. Partidele comuniste şi muncitoreşti, care oferă socialism, primesc mai puţine voturi decît cele care oferă vreun soi de capitalism.

De ce? Deşi nu acesta este obiectul cărţii, pot încerca unele explicaţii:- Capitalismul a avut putere economică mai mare;- Socialismul secolului XX a fost rigid şi nu a reflectat schimbările

produse în societăţile din Est;- Socialismul a îngrădit libertatea personală;- Proprietatea colectivă fără concurenţa celei private nu a dus la

dezvoltarea mulţumitoare a economiei şi a societăţii;- Socialismul era prea departe de mentalitatea majorităţii populaţiei;- Capitalismul a avut o propagandă mai bună;- Totalitarismul capitalist este mai sofiscticat decît cel comunist;- Oamenii sunt maşini programabile, vechi de milioane de ani care

folosesc un software care a supravieţuit de atunci; poate acest software nu este încă potrivit pentru socialism. Pentru a-l updata mai trebuie să treacă ani buni.

Dar pot da şi alte exemple de idei novatoare care au fost distruse de sisteme înapoiate. Democraţia din Grecia antică a fost învinsă, civilizaţia minoică a fost distrusă de barbari, imperiul roman a fost şi el

distrus de barbari, multe regate civilizate din Mesopotamia au fost distruse de altele primitive, Hitler a învins Franţa în 1940 ….

Era o vreme cînd toată lumea accepta sclavia şi politeismul. Apoi a apărut creştinismul şi islamul. Cu doar o sută de ani în urmă, colonialismul părea ceva natural şi o binefacere pentru popoarele colonizate. Acelaşi lucru se întîmplă acum cu neoliberalismul: este considerat de economişti firesc. Ipoteza mea este însă că deja bate la uşă noul socialism.

3. Crimele democraţiei faţă în faţă cu crimele comunismului3.1. Tranziţia de la socialism la capitalism in fostele ţări socialiste – misterele cuvîntului magic “democraţie”

Toată lumea acceptă că marele experiment al socialismului ştiinţific (comunismul) a fost un eşec. Moştenirea comunismului nu este doar o mică diferenţă de nivel de trai dintre economiile comuniste şi cele libere. Comunismul a lăsat după el cîmpuri ale morţii din Europa pînă în Asia. Mormane de cadavre cauzate de comunism se mai găsesc şi în Africa. Comunismul nu a eşuat pur şi simplu. În scurta sa existenţă, comunismul a cauzat cele mai sinistre atrocităţi din istoria omenirii. Sursa http://crasscommercial.com/page.html?a=9

Mitul: în 1997 un editor francez, Robert Laffont a tipărit Le Livre Noir du Communisme, un volum de 850 de pagini scrisă de mai mulţi cercetători ai istoriei comunismului din secolul XX. Autorii sunt unii dintre cei mai respectaţi istorici din Est şi din vest care au studiat arhivele. Se vorbeşte despre toate ţările care au cunoscut socialismul: URSS, ţările din Europa de Est, Laos, Cuba, Mongolia, Vietnam, Coreea de Nord, Cambodgia. Cartea foloseşte descoperiri din arhivele fostelor partide comuniste. Introducerea este scrisă de respectatul cărturar Stéphane Courtois care, conchide : " totalul victimelor se apropie de 100 milioane de persoane ucise. O SUTĂ DE MILIOANE! Şi acest număr nu cuprinde persoanele ale căror vieţi au fost distruse de communism”

Faptele. Este foarte uşor să comparăm crimele democraţiei cu acelea ale comunismului, căci avem deja rezultatele a 17 ani de experimentare a democraţiei din fostele ţări socialiste. În capitolul precedent m-am ocupat de crimele democraţiei în Slovacia. Dar se pot face comparaţii şi în celelalte ţări. În alte ţări nenorocirea a fost şi mai mare. În ţările rezultate din dezmembrarea URSS e cel mai rău. În 11 din acestea producţia a scăzut cu peste 40% din cea din vremea socialistă, în Slovacia a fost mai bine – doar o scădere de 20%. – vezi figura 76. Din cite ştiu în ţările acelea nu există cărţi care să compare rezultatele celor două experimente. De ce? De fapt, ca să fiu exact, există chiar o inflaţie de cărţi care compară comunismul cu capitalismul, punînd în evidenţa natura criminală a primului, economia sa ineficientă şi violarea drepturilor omului. Ce este comun la ele este că nu prezintă date. Există unele cărţi care descriu rezultatele trecerii la capitalism, fără o comparaţie adecvată.

Există un mod de a compara crimele celor două sisteme dacă ne referim la crimele comise de cei doi lideri – URSS şi SUA. Voi face asta mai tîrziu.

În multe rapoarte ONU putem vedea dovezi ale declinului social al fostelor state socialiste după trecerea la capitalism [17]. E destul să citim datele. Impresia mea este că ceea ce s-a realizat în fostele state socialiste nu este o democraţie capitalistă, ci un genocid urmat de un decline social abrupt. Rapoartele ONU arată cum imediat după distrugerea sistemului socialist, în anii 90, “costul tranziţiei” s-a concretizat în pierderi de milioane de vieţi datorită scăderii abrupte a speranţei de viaţă la naştere. Cîteva milioane de persoane nu au supravieţuit anilor 90, aşa cum s-ar fi întîmplat dacă s-ar fi menţinut speranţa de viaţă a anilor 80. Tranziţia anilor 1990 – 1999 a costat vieţile a cel puţin 9,7 milioane de oameni. Costul tranziţiei a fost creşterea morbidităţii, reapariţia bolilor mizeriei – tuberculoza şi infecţiile microbiene. Costul a fost creşterea extraordinară a sărăciei şi a inegalităţilor sociale, apariţia şomajului, a drogurilor, a sinuciderilor, a bolilor psihice şi dispariţia securităţii sociale. Costurile acestea au pus în evidenţă deteriorarea dramatică a societăţilor din FSC.

O publicaţie ONU, anume HDR 2005 arată la pg 23: “Mortalitatea în Rusia: 7 milioane de bărbaţi mai puţin. Speranţa de viaţă la naştere în Rusia a bărbaţilor este printre cele mai scăzute din lumea industrializată, de 65 de ani, faţă de 78 ani în Europa de Vest. Începînd cu 1990 a crescut mortalitatea masculină peste valorile explicabile. Numărul de morţi anuale suplimentare este estimate la 2.5 – 3 milioane. Nu există un precedent istoric pentru o asemenea mortalitate pe tim de pace, fără epidemii şi fără foamete. Mortalitatea cea mai mare este la bărbaţii singuri şi needucaţi. În 2003 speranţa de viaţă la naştere era de 59 de ani la bărbaţi şi 72 la femei, cea mai mare diferenţă din lume. Dacă actuala situaţie se menţine, Rusia va avea un deficit de 7 milioane de bărbaţi ”. Conform cu World Bank, World development Indicators 1999: “nicăieri problemele sărăciei nu sunt mai evidente ca în statele din fosta URSS, unde numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie a sărit de la 14 milioane în 1989 la 147 milioane în 1995, o creştere de zece ori .”

Voi prezenta date din alte rapoarte ONU care descriu şi mai bine rezultatele experimentului capitalist comparate cu rezultatele socialismului rău şi totalitar. Conform cu HDR 2003 (World Bank 2002, fgure 77) evoluţia venitului pe cap de locuitor a fost cea mai rea în fostele state socialiste. Venitul mediu a scăzut cu 1,9% annual, mai rău decît în Africa sub – sahariană, unde a fost de 0,4% pe an. Creşterea săcăciei a fost cea mai accelerată în FSC: cu 13,5% pe an iar în statele din Africa sub-sahariană a fost numai de 1,6% - figura 78. în unele state FSC populaţia care trăia sub nivelul acceptat de sărăcie a depăşit 30% (vezi figura 79). Numărul persoanelor care trăiau cu mai puţin de doi dolari pe zi a crescut de la 6.8% în 1990 la 20.3%, adică la 97 milioane (HDR 2003, p 41) . Evoluţia în timp a procentul persoanelor care trăiau în sărăcie absolută se vede în figura 80.

De necrezut: aceste lucruri s-au petrecut în ţări cu nivel înalt de educaţie, cu nivel înalt de calificare a forţei de muncă, cu nivel înalt de cunoaştere ştiinţifică, cu intelectualitate de valoare – nu avem explicaţia ţărilor din Africa sub-sahariană. Aceste rezultate incredibile sunt cauzate de trecerea de la socialism la capitalism. Rezultatele implementării democraţiei. Probabil că un război pierdut ar fi dus la mai puţine pagube. Paradoxal – nu? – situaţia aceasta este rezultatul politicii democraţilor, umaniştilor şi luptătorilor pentru drepturile omului, al luptătorilor pentru libertate, al oamenilor care sunt celebraţi şi respectaţi azi. Figurile 81 – 82 ne arată dezvoltarea economică a marilor regiuni de pe glob. Creşterea anuală a venitului pe cap de locuitor în perioada 1913 – 1950 a fostcea mai mare în fosta URSS în ciuda pagubelor produse de două războaie mondiale la care se adaugă un război civil cauzat de revoluţia bolşevică din 1917. Ţările din Europa de Est au avut rate mai mici de creştere, cam jumătate din cifrele ţărilor dezvoltate. Cel mai rău a fost cum a evoluat în acea perioadă China capitalistă, şi apoi India colonială. În perioada 1950 – 1973 ratele de creştere au fost mai mari în URSS, ţările socialiste şi în China faţă de ţările dezvoltate (figurae 82). In 1973-1980 creşterea a scăzut în fostele ţări socialiste, dar acrescut în China (Figure 83). Nu a existat în acea perioadă descreştere în FSC. După spabilirea democraţiei şi a capitalismului, în toate FSC a urmat o perioadă de descreştere. Luînd Rusia ca prototipul “totalitarismului comunist” vedem cum toate în domeniile sale de activitate se observă o creştere în perioada socialisttă şi o scădere incredibilă după trecerea la capitalism (Figurile 76, 84-86). Scăderea PIB şi deteriorarea socială au fost peste tot în FSC, în ciuda diferitelor partide care au guvernat tranziţia [18]. Aceasta ne arată că regresul social a fost o lege generală a trecerii la capitalism. O descriere pertinentă a rezultatelor experimentului capitalist în statele din fost URSS se poate vedea în [19]. Voi cita din coautorul cărţii, economistul ris

Vladimir Popov: “ La finele anilor 1990 PIB-ul Rusiei a scăzut cu 50% în comparaţie cu valoarea sa din 1989, investiţiile au scăzut şi mai rău, a crescut enorm inegalitatea de venituri, mortalitatea a crescut cu 50% şi a scăzut speranţa de viaţă la naştere. Producţia industrială a scăzut cu 45%, mortalitatea a crescut de la 1% la 1,5% - adică 700000 morţi anuali suplimentari. Asemenea pierderi de populaţie se întîmplă după un mare război. Pentru comparaţie, în WWII venitul naţional a scăzut numai cu 20% în perioada 1941 – 1943, în 1944 a revenit la valoarea din 1940 , a scăzut iarăşi în perioada 1944 – 1946 datorită trecerii economiei la producţia pe timp de pace dar a în 1948 deja a depăşit valoarea din 1940 cu 20%. Mai mult, in China şi Vietnam nici nu afost recesiune pe vremea războiului – dimpotrivă, reformele de război au crescut producţia”.

Experimentul real ne arată că tranziţia la capitalism s-a făcut şi cu preţul violării drepturilor omului - figura 87. A crescut peste tot mortalitatea şi a scăzut natalitatea. Au crescut infecţiile cu HIV, numărul de dependenţi de droguri, tuberculoza, şi alte boli – figura. 88). Acestea se coroborează cu creşterea infracţionalităţii (Figurile 89-91). Pur şi simplu, fostele state socialiste au regresat la nivelul vechilor democraţii tradiţionale. Un alt raporrt ONU [20] confirmă regresul social al societăţii ruse “ Cu un HDI de 0.862 in 1990, Rusia era pe poziţia 37 din 173 de state. În 1998 coeficientul HDI a ajuns la 0.771, punînd Rusia pe poziţia 62 din 174 de state”

Au apărut multe alte violări ale drepturilor omului necunoscute pe vemea socialismului. Unul dintre ele este traficul de persoane. Conform raportului elaborat de E.V. Tiurucanova [21] “ traficul se face şi între state şi în interiorul aceluiaşi stat; şi în state opresive, şi în state tradiţional democratice.numărul persoanelor traficate între ţări este estimat a fi între 600,000 – 800,000, iar dacă adăugăm şi persoanele traficate în interiorul aceleiaşi ţări, ajungem la 2 – 4 milioane, de victime annual. Rapoartele arată că 80% din victimele traficului transfrontalier sunt copii şi femei, din care 70% sunt vîndute în scopul exploatării sexuale. Fostele state socialiste din Estul Europei sunt pe al doilea loc, după persoanele traficate în Asia de Sud Est. Anual 175000 de femei sunt scoase din aceste zone în scopul exploatării lor. Între 20% şi 30% din ele provin din Rusia, adică între 35000 şi 58000. Cifrele nu iau în consideraţie traficul în scopuri criminale”. Federaţia rusă a organzaţiilor nonguvernamentale a anunţat ( 22 martie 2006) că nivelul de trafic cu fiinţe umane este aşa de mare că ameninţă securitatea naţională. Anul trecut (2004) au fost judecate de tribunalele ruseti 2000 de cazuri de trafic cu persoane. Statisticile oficiale arată că în jur de 500000 de femei ruse sunt vîndute anual. Să adăugăm la aceste atrocităţi ale democraţiei reale şi ale capitalismului real din FSC şi oamenii rămaşi fără locuinţă şi copiii abandonaţi – copiii străzii. Date despre ele se găsesc în rapoartele UNICEF [22], BBC şi în mass media. Paradoxal, asociaţiile acestea de umanişti nu folosesc termenul de „atrocităţi ale democraţiei şi capitalismului” sau „crime ale capitalismului” şi nici fraze de tipul „după ce ţara a abandonat socialismul real şi a trecut la capitalismul real”. Conform cu estimările oficiale ale guvernului Rusiei, cu rapoartele UNICEF şi cu rapoartele multor alte ONG-uri, în 1999 Rusia avea cam un milion de copii ai străzii. Raportul UNICEF [22] a descoperit că 18 milioane de copii din FSC trăiau în condiţii de mizerie extremă. Un milion şi jumătate din ei trăiau în orfelinate în 1999, cu 150000 mai mulţi ca în 1992. cea mai mare creştere a copiilor abandonaţi a fost în cele trei republici baltice. În Rusia şi Ucraina unul din şapte copii era subnutrit iar în

Albania, Uzbekistan şi Tadjikistan era şi mai rău: unul din trei. Cele mai rău afectate de tuberculoză au fost Kîrgîzstan, Kazahstan şi România. În 1999 s-a descoperit că în Estonia apăruse un nou tip de tuberculoză, rezistent la antibiotice. Fostele ţări socialiste au cea mai mare rată de creştere a infecţiei cu HIV (BBC News, Nov 29, 2001). Un raport recent al UNICEF (15 nov 2005) estimează că numai în Rusia sunt 150000 copii ai străzii, o cifră inferioară statisticilor oficiale. Diferenţa este dată de faptul cî raportul UNICEF ia în considerare doar copiii care şi-au pierdut părinţii şi de care nu are cine să aibă grijă, nu şi pe cei fugiţi de acasă sau trimişi la cerşit. Aceştia apar numai în statisticile ruseşti.

Pe de altă parte, recenta democraţie din Rusia a produs într-o perioadă de numai 5 ani cîţiva foarte bogaţi şi mulţi săraci. De ce legile democraţiei capitaliste produc doar cîţiva bogaţi pe seama sărăcirii celorlalţi? De ce căpeteniile democraţiei capitaliste se autointitulează ca fiind “democraţi şi umanişti”?

Sigur, mi s-ar putea spune că în Rusia nu e democraţie adevărată. Nu sunt de acord. Este aceeaşi democraţie bazată pe un sistem multipartit ca şi în SUA, Anglia, Irak, Afganistan sau orice altă ţară africană vreţi.

Mistere. Cînd citesc documente de tipul celor pe care le-am prezentat, am două curiozităţi. Mai întîi, autorii nu folosesc termenul de socialism. Ei nu spun „după ce FSC au abandonat socialismul şi au trecut la democraţie şi economie de piaţă” societatea s-a deteriorat. NU. Ei folosesc termenul „după tranziţie” sau „deceniul tranziţiei”. Nu ştiu de ce, dar bănuiesc că emascularea limbajului este un rezultat al sistemului totalitar în care trăim. În al doilea rînd, autorii rapoartelor arată ce s-a întîmplat „după tranziţie”. Nu spun ce a fost înainte, pentru a avea un termen de comparaţie, aşa cum am făcut eu cu Slovacia. Dacă ar face-o, cititorul ar fi mai informat.

Publicaţiile oficiale au prezentat dovezi destul privind regresul general şi degenerarea socială după trecere FSC la capitalism. Adică după trecerea de la socialismul real la capitalismul real. Dacă ar arăta 15 ani înainte de 1989 şi 15 ani după, să zicem, atunci „tranziţia” s-ar arăta în toată goliciunea ei: crimele capitalismului sunt mai mari decît cele ale „comunismului”. Recomand tuturor celor intersaţi de crimele comunismului să facă acest exerciţiu: să studieze documentele oficiale. Atrocităţile capitalismului din FSC sunt clae şi bine documentate. Ceea ce nu mi-e clar este: de ce respectaţii cărturari, democraţi şi umanişti nu consideră aceste date ca fiind probe privind natura criminală a capitalismului. De ce nu spun că recentul capitalism democratic este un sistem rău care ucide oameni cu aceeaşi eficienţă ca un război sau o epidemie? De ce elevii din FSC învaţă la şcoală texte de tipul „In scurta lui existenţă, comunimsul a reuşit să producă multe din cele mai mari atrocităţi din istorie”? Este un rezultat al atrofierii funcţiei critice a creierului acestor respectaţi cărturari, democraţi şi umanişti? Cred că da, dar nu e numai asta. În ciuda evidenţei, cam toate sutele de cărţi scrise de aceşti respectabili cărturari, umanişti şi democraţi vorbesc despre falimentul agriculturii socialiste, al industriei socialiste, despre nivelul scăzut de trai, despre nerespectarea drepturilor omului. Soluţiile lor sunt abandonarea planificării, privatizarea şi i ntroducerea democraţiei şi a capitalismului. Rezultatele experimentului real nu contează, chiar dacă le demonstrează că se înşeală. De ce continuă? De ce se interzice folosirea termenului “socialism”, atunci cînd respectabilii cărturari şi umanişti vorbesc de “tranziţie”? Nu cumva fiindcă cei care îi plătesc vor nu numai să îngroape definitiv adevărul despre

socialism, ci chiar să se uite semnificaţie termenului? Iată un rezultat al libertăţii de expresie.

Sute de cărţi vorbesc despre crimele lui Stalin, comunism şi comunişti. Multe alte cărţi descriu crimele ţărilor capitalist – democratice, dar crimele capitaliste nu sunt numite crime ale democraţiei sau, mai exact ale capitalismului liberal sau ale libertăţii capitaliste de exprimare. Adică de ce să nu folosim expresiile “crimele of democraţiei, crimele of capitaliştilor, crimele democraţilor, crimele capitalismului” dacă respectabili cărturari se referă la crime care au avut loc în state capitaliste democratice?

Mă întreb de ce niu se produc mii de romane şi nuvele care să descrie mizeria copiilor abandonaţi care trăiec în canale ca rezultat al capitalismului şi democraţiei? De ce nu există mii de filme care să descrie miile de oameni care îngheaţă anual de frig în oraşele din FSC, consecinţă a democraţiei şi capitalismului? De ce nu se fac mii de filme despre milioanele de fete din FSC vîndute ca animalele pentru a se prostitua, rezultat al pieţei libere, al democraţiei şi capitalismului? Unde sunt noii Alexandru Soljeniţîn, Milan Kundera şi George Orwell? Poate că democraţia a dus la degenerarea funcţiilor critice ale creierului, făcînd ca instinctele anim,alice să dirijeze lumea? Eu aşa cred. Sau poate că puterea democraţiei capitaliste este aşa de mare încît producerea unor asemenea cărţi şi filme este imposibilă tocmai datorită libertăţii de expresie.

Să ne imaginăm că nu era Stalin. Este uşor. Să ne imaginăm că în toamna lui 1941 Stalin ar fi cedat şi s-ar fi predat lui Hitler, I-ar fi spus: „Mă predau. Ai cîştigat. Iată, Armata Roşie îţi stă la dispoziţie. Ai 25 milioane de soldaţi, ofiţeri, resurse şi industrie militară” . Ce ar fi fost dacă 75% din armata luiHitler ar fi fost trecută pe alte fronturi? E simplu: Hitler ar fi cîştigat războiul. Ar fi ocupat Anglia şi, probabil că SUA nici nu intra în război. Ar fi fost invincibil. Care ar fi fost consecinţele? Ar fi dispărut evreii şi alte populaţii non-ariene, slavii nu ar fi dispărut, că erau prea mulţi, dar ar fi fost expulzaţi după Urali şi hrăniţi cu votcă şi tutun ca să se simtă bine. Francezii ar fi vorbit cu mîndrie germana (francii nu erau oare germani?) Cuvîntul magic „democraţie” ar fi avut altă conotaţie iar respectabilii cărturari şi umanişti de azi ar fi fost într-o altă poziţie. Cum ar fi arătat UE? Sigur că Parlamentul European ar fi funcţionat după alte reguli. Care ar fi fost suferinţele evreilor,ţiganilor, slavilor dacă nu exista Stalin? Oare nu este clar că Stalin, şi nu altul, a salvat civilizaţia europeană? Nu este clar că Stalin a făcut ca Europa să fie o civilizaţie democratică şi nu al treilea Reich? Pentru mine este clar că Stalin a salvat mai multe milioane de cetăţeni ai URSS şi ai UE cu sacrificii imense.

Rolul lui Stalin în WWII este o dilemă pentru mulţi capitalişti, democraţi şi umanişti Pentru civilizaţia capitalistă europeană şi creştină este inacceptabil să se spună adevărul şi să fie prezentat Stalin ca un erou care a salvat civilizaţia europeană. Pentru că el era comunist şi ateu. Mai era şi liderul PCUS. De aceea suntem intoxicaţi zilnic cu prezentarea lui Stalin ca fiind un criminal, un ucigaş în serie şi un dictator totalitar. Căpeteniile democraţiei vor să ne convingă de asta ca apoi să tragă concluzia: dacă Stalin a fost criminal şi a fost comunist, înseamnă că şi comunismul este criminal; comunismul se bazează pe marxism, deci şi marxismul este criminal. În ciuda multelor crime făcute de Stalin, eu îi mulţumesc, totuşi pentru că eu pot vorbi Slovacă aici, la mine acasă, şi nu în Siberia. Îi mai mulţumesc pentru că Slavii sunt membri ai unei Europe multiculturale. Dar dacă aş fi evreu i-aş fi şi mai îndatorat lui Stalin ţi i-aş pune portretul în sinagogă, să îmi

amintească mereu cine a fost salvatorul meu. Şi la fiecare rugăciune aş mai adăuga „mulţumescu-ţi ţie, tovarăşe Stalin pentru faptul că exist”. Dacă aş fi membru în Parlamentul European aş sugera să se facă o statuie a lui Stalin în faţa Parlamentului European, căci acolo i-ar fi locul.

Unul din multele trucuri folosite de maşina de spălat creierii este de a folosi simultan date cumulative dar şi necumulative. Să mă explic. Atrocităţile lui Stalin sunt cumulative, în 33 de ani. Dar cînd vorbim de copii străzii din Rusia, de ex UNICEF 15 nov 2005, cei 150000 sunt dintr-un singur an. Ce ar fi dacă i-am aduna pe toţi din perioada 1990 - 2006? Cîţi ar fi dacă am socoti copiii care au fost fără adăpost măcar o lună (să zicem) în perioada 1990-2006? Un milion, mai multe milioane ? Cîţi cerşetori s-au adunat în aceeaşi perioadă? Nu ştiu.

De ce nu există nici o instituţie care să facă aceste calcule? La fel, în Slovacia se calculează numărul de „victime ale comunismului” pe operioadă de 40 de ani. Rezultatele patologiilor sociale sunt prezentate anual. Nimeni nu întreabă cîţi cerşetori, oameni fără casă, copii ai străzii , şomeri, sinucigaşi s-au acu,ulat înb cei 16 ani de democraţie capitalistă.Why doesn’t any social scientific institution present the results of theseissues and cumulatively count children or people suffering? În schimb, ştim cîte capre negre avem în munţi. Darnu ştim cîţi oameni fără adăpost, cerşetori sau morţi de supradoze de droguri avem. Libertatea de exprimare şi accesul liber la informaţie nu ne permite asta.

3.2. Compararea evoluţiei “democratice” în Rusia şi a celei “totalitare” din China

Capitalismul este singurul sistem politico-economic bazat pe doctrina drepturilor individuale. Deci capitalismul recunoaşte că fiecare persoană are dreptul să trăiască aşa cum doreşte atîta vreme cît nu vilolează drepturile altora.

Sursa http://www.srsd.org/search/studentprojects/2001/communism/Este simplu de comparat evoluţia în democraţie a Rusiei dacă o

comparăm cu China comunistă şi totalitară. Datele statistice ne arată declinul economic şi social al Rusiei şi îmbunătăţirea societăţii în China. Datele de mai jos sunt obţinute din experimentul real şi ne arată clar cum a evoluat competiţia dintre democraţie şi communism.

În figura 92 vedem evoluţia PIBPPP. Se vede că acesta a scăzut în Rusia vreo zece ani pînă a reînceput să crească, fără a atinge nivelul din 1990. în China, el a crescut neîntrerupt, fiindcă China nu şi-a propus înlocuirea sistemului său cu unul capitalist democratic. La fel se vede dacă ne uităm la evoluţia GDP în Rusia, China şi SUA. În China a crescut cu 288%, în SUA cu 58% iar în Rusia a scăzut cu 4% (Figura 93).

Regresia la capitalism a fost urmată de violarea drepturilor omului – mai précis de sărăcie. În China se observă exact contrariul, fiindcă ea nu a urmat sfaturile înţelepţilor de a trece la democraţia capitalistă şi la privatizări. O publicaţie ONU scria “reducere coeficientului de sărăcie global de datorează în primul rind Chinei. Creşterea sa economică incredibilă de 9% pe an a dus la scăderea numărului de subnutriţi”, (HDR 2003, p. 41). Numărul de subnutriţi a scăzut cu 20 de milioane în anii 90. Dacă însă dăm la o parte China, numărul acesta a crescut (HDR 2003, p. 20)...“.

3.3. Compararea comunismului totalitar din China şi a democraţiei din India

Şi acum Internetul ajută la depăşirea decalajului dintre naţiunile bogate şi cele sărace, decalaj care se va micşora şi mai mult în viitor. Aceasta este încă o dovadă cum funcţionează capitalismul şi cum ajută lumea să iasă din sărăcie. Este o nouă dovadă a superiorităţii politice, economice şi sociale a capitalismului.

Sursahttp://www.srsd.org/search/studentprojects/2001/communism/

Poate nu e bine să comparăm “democraţiile recente” cu China. Să o comparăm cu democraţii vechi. Se vede clar cum performanţele economice ale Chinei sunt superioare celor ale Indiei. Nu a fost aşa mereu. T. N. Srinivasan and S. Park [23] spun : “Analiza istorică a lui Madisson sugerează că pînă la 1870 India şi China aveau cam acelaşi venit pe cap de locuitor. Pînă în 1950, cînd comuniştii au venit la putere în China, acest indice a scăzut cu 17% în China şi numai 16% în India. I-au trebui Chinei 23 de ani, adică din 1950 pînă în 1973 să egalizeze venitul pe cap de locuitor cu acela al Indiei. Se poate presupune în mod rezonabil că în 1980, atunci cînd au început reformele lui Deng Xiao Ping, India şi China erau cam la acelaşi nivel. De atunci creşterea Chinei a fost de 9% pe an iar a Indiei numai de 4% [24] (Figure 94). Conform cu Asia Times [25], PIB-ul Chinei a crescut cu o medie de 9,7/an în perioada 1982-1992 şi cu 9% în perioada 1992-2002 . În aceeaşi perioadă India a crescut cu 5.6% şi 6% - totuşi, o cifră impresionantă!

Putem compara şi violările drepturilor omului în cele două ţări, în special ale Articolului 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului “Toate fiinţele umane sunt născute egale în demnitate şi drepturi …”. Figura 95 compară cele două ţări folosind date din publicaţia oficială World Development Indicators 2005 [26]: anume mortalitatea la copii sub 5 ani, procentul de copii subnutriţi şi rata sărăciei, înţeleasă ca fiind procentul din populaţie care trăieşte cu mai puţin de un dolar pe cap de locuitor. Obţinem numerele 37/87,12.1/45.8 şi 16.6/34.7 . Concluzie: China o duce mai bine ca India şi în termeni de parametri umani.

Dezbaterea dacă democraţia sau capitalismul va asigura o creştere mai sustenabilă pe termen lung nu este nouă, ci datează din anii 50, atunci cînd drumurile Chinei şi Indiei s-au despărţit, adică imediat după proclamarea independenţei Indiei în 1947 şi a victoriei comuniştilor chinezi

din 1949 [27]. Dacă 50 de ani reprezintă “pe termen lung”, atunci rezultatele celor două experimente sunt destul de clare: cele două state au pornit de la parametri asemănători. Mai mult, unii economişti estimează că în 1950 PIB-ul pe cap de locuitor al Indiei era semnificativ mai mare decît al Chinei. Rezultatele celor două experimente arată că performanţele Chinei sunt semnificativ mai bune ca acelea ale Indiei. Ideologia comunistă totalitară a ajutat China mai bine decît a fost ajutată India de cuvîntul magic “democraţie”. 8

3.4. Compararea Cubei “totalitare” cu statele “libere” din jurUmaniştii şi democraţii slovaci şi din restul lumii ne spun că în emisfera vestică există un

singur stat totalitar, unde regimul dictatorial al lui Fidel Castro violează drepturile omului. Trebuie să facem totul să înlocuim acest regim totalitar cu democraţia şi libertatea. Liderii SUA subliniază mereu că în toată emisfera vestică există un singur stat nedemocratic, anume Cuba. Pentru a se vedea ce rău o duc cubanezii, toată lumea compară nivelul de trai din Cuba cu acela din SUA.

8 Totuşi, India se făleşte mereu că este “cea mai mare democraţie a lumii” (n.t.)

Cum să comparăm Cuba cu ţările din continental American? Datele pe care le arătăm mai jos arată cum Cuba stă mai bine ca statele din jur la aproape toţi parametrii privind calitatea vieţii. Figura 96 arată că indicele dezvoltării umane plasa Cuba în anul 2001 pe locul 10 din cele 36 de state de pe continentaul american (figura 96)9. Indicele HDI al Cubei este mai bun ca acela al altor 25 de state democratice din continental American. Calitatea vieţii cubanezilor, măsurată în mortalitatea copiilor sub 5 ani şi speranţa de viaţă la naştere este foarte bună în comparaţie cu statele din jur (figurile 97-100). După 1991, cînd URSS a oprit ajutorul pentru Cuba, calitatea vieţii a scăzut (în clasamentul HDI, Cuba a regresat de pe poziţia 60 pe poziţia 85, adică 25 de poziţii). După 1991 a început să crească din nou şi deja în 2002 era mai bun ca în 1988. Era mai bun chiar decît HDI-ul Rusiei (figura 101)! Calitatea vieţii a scăzut cel puţin zece ani în Rusia iar în Cuba doar cinci ani, tot din cauza prăbuşirii socialismului în Estul Europei.

9 In anul 2011 nu s-a calculat indicele HDI pentru Cuba sub pretextul că ea nu respectă metodologia de calcul al PIB-ului (wikipedia)

3.5. Crimele democraţiei şi crimele comunismului: numărul victimelorCrimele comunismului în Rusia: Rostul comparaţiei nu este să îmi cer scuze

pentru atrocităţile lui Stalin, ci să fixez nişte standarde de comparaţie. Demonizarea comunismului prin calculul numărului de victime ale sale

nu este un lucru nou. Acest demers a început imediat după victoria bolşevicilor în 1917. 10

Au existat multe victime inocente ale comunismului, stalinismului, cauzate de economia planificată şi de proprietatea colectivă. După WWII, fruntaşii numărătorii victimelor au pretins că acestea ar fi în jur de 100 de milioane. Acest număr a mai scăzut şi, conform unui document al Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei din 2005, el ar fi undeva în jurul a 20 milioane.

După ştiinţa mea, primul demers ştiinţific al victimelor stalinismului s-a făcut în 1993, pe baza arhivelor secrete ale KGB [28]. Cifrele obţinute au fost mult mai mici decît cele pretinse de propaganda anticomunistă a

10 Fiind propagat de emigraţia albă din Europa, preluat de nazişti, şi nu numai. Se ştia despre Stalin că este un călău care bea singe în loc de vin (n.t.)

ultimilor 60 de ani. autorii [28] au conchis că “numărul victimelor represiunilor staliniste ale anilor ’30 variază între cifra de 3,5 milioane avansată de Dmitri Volkogonov şi cea de 20 de milioane ale Olgăi Şatunovskaia. Baza de calcul nu este clară. Ea pare a proveni din evaluări subiective, rumori sau extrapolări din date locale. Tabelele noastre arată că numărul victimelor este mult mai mic”. Ei au mai descoperit că de regulă, în persecuţii nu era emestecată poliţia secretă, aşa cum se credea. În concluzie: “ putem trage concluzia că în perioada 1933 - 1953 aproximativ 8,4% din sentinţele pronunţate de tribunale sau alte organe extra-judiciare se bazau pe dosare întocmite de poliţia secretă şi aveau ca obiect condamnări politice”. Nu se susţine părerea devenită deja adevăr de necontestat că deţinuţii din GULAG erau în primul rind politici. Conform aceloraşi cercetători “procentul deţinuţilor din GULAG cu sentinţe de ’infracţiuni contrarevoluţionare’ era în 1934 de 26.5%, în 1936 de 12.6% şi în 1940- 33.1%.” 11 Din nefericire, autorii nu au putut găsi informaţii asupra procentului adevărat de infracţiuni contrarevoluţionare cu adevărat, adică al numărului de persoane condamnate pentru infracţiuni care astăzi s-ar numi de terrorism şi cîţi din ei erau nevinovaţi.

Conform cu [28] în perioada 1930 – 1952 au fost 786,098 de execuţii numai în URSS (adică o medie de 34,178 pe an). Nu rezultă cîţi din aceştia erau cu adevărat prizonieri politici, cîţi au fost cu adevărat terorişti contrarevoluţionari şi cîţi au fost criminali de drept comun. Numărul total ar fi de 2,3 milioane (repet că nu ştiu cîţi criminali de drept comun ar fi aici şi cîţi condamnaţi politic). În perioada 1934 – 1953 au murit în lagăre 1,053,829 prizonieri. Nu ştiu care era rata de motalitate în GULAG comparată cu aceeaşi rată în URSS. Pot presupune că şi rata de mortalitate în afara lagărelor era destul de mare – dacă nu cumva şi mai mare ca în GULAG? Totuşi, voi folosi aceste date şi o să consider că morţii din GULAG sunt morţi nevinovaţi.

Crimele democraţie capitaliste în Rusia de după 1990: Conform cu economistul rus Vladimir Popov [19]: “ rata mortalităţii a crescut (după introducerea capitalismului şi democraţiei în Rusia)...şi a rămas în continuare ridicată la o cifră care se traduce în 700,000 de morţi suplimentare anuale”. Comparînd această cifră cu numărul de morţi suplimentari cauzaţi de atrocităţile comuniste, care erau în medie de 34,178 “contrarevoluţionari” pe an, deducem că democraţia rusă este de 20 de ori mai eficientă în ucidere decît călăii lui Stalin. Eficienţa ucigaşă a democraţiei este chiar mai mare, căci nu cred că toţi “contrarevoluţionarii” erau prizonieri politici. Conform cu datele statistice, în 2005 Rusia democratică avea deja un deficit de 7 milioane de bărbaţi. Comparînd acest număr cu execuţiile “contrarevoluţionarilor”, rezultă că democraţia a fosr de 15 ori mai eficienă în ucidere decît plutoanele de execuţie staliniste. Conform cu HDR 2005 numărul de morţi suplimentare în perioada 1992 – 2001 ar fi de 2.5–3 milioane. Comparînd cu numărul crimelor staliniste, ar rezulta că democraţia este de 8 ori mai ucigaşă ca stalinismul. La fel, numărul total de victime ale GULAG-ului a fost de 2,3 milioane în 33 de ani – adică o medie de 70000 pe an. Democraţia a realizat de zece ori mai mulţi. (trebuie să repet, nu ştiu cîţi din cele 2.3 milioane erau nevinovaţi).

Rezultă că oricum am face comparaţiile, democraţia capitalistă actuală este mult mai ucigaşă decît regimul totalitar al lui Stalin. Desigur că eficienţa ucigaşă a democraţiei capitaliste s-ar vedea şi mai bine dacă am 11 Din nefericire lipsesc anii cei mai sîngeroşi, 1937-1939 (n.t.)

compara cei 15 ani de democraţie din FSC (1990 – 2005) cu 15 ani de totalitarism comunist din FSC (1975 – 1990). Acest tip de comparaţie mi s-ar părea mai potrivit. Atunci deabia s-ar vedea crimele democraţiei în toată realitatea lor. Şi la care am putea adăuga şi crimele democraţiei din WWI.12

Dacă aş normalize numărul de “contrarevoluţionari” [28] care au murit în temniţele comuniste la populaţia Slovaciei, ar rezulta cam 500 de “contrarevoluţionari” morţi pe an în GULAG la o populaţie de 5 milioane. Păi ăsta este numărul de oameni nevinovaţi ucişi, dispăruţi sau găsiţi morţi îngheţaţi pe străzile Slovaciei – şi nu am luat în calcul sinuciderile. Aş putea oare să mă îndoiesc de faptul că demovcraţia capitalistă din Slovacia ucide nevinovaţi cu aceeaşi eficienţă ca GULAG-ul lui Szalin?

Mister: de ce cărturarii cei respectabili nu vorbesc despre rata reală de ucideri de către Stalin în GULAG şi de cea a recentei democraţii capitaliste? De ce nu se prezintă date despre crimele democraţiei în manuale? De multe ori am auzit că papa Ioan Pavel II a contribuit cel mai mult la căderea regimurilr comuniste din FSC şi că a mai luptat şi împotriva sărăciei. Conform cu raportul ONU [17], căderea regimurilor socialiste din FSC a cauzat milioane de morţi şi a dus la creşterea sărăciei. Există cineva la Vatican care să pună cap la cap aceste informaţii? De ce oamenii care au contribuit la căderea socialismului – mă refer la politicieni democraţi, şefi de state, artişti, preoţi – sunt celebraţi ca eliberatori, umanişti, luptători pentru libertate şi nu se face legătura între ei şi cele 700,000 de victime nevinovate ale demersului lor? Cine decide pe cine să adulăm şi pe cine să demonizăm? Probabil că aceia care decide sunt aceia care ne pot influenţa capacitatea noastră de judecată pe baza regulior recentei democraţii capitaliste.

De ce cărturarii cei respectaţi, lideii politici şi toţi aceia care sunt convinşi de crimele comunismului nu au făcut sesizare la vreun tribunal internaţional? Dacă au făcut-o, de ce comuniştii nu au fost judecaţi şi condamnaţi?

Ce fel de regim politic este acela în care, imediat după stabilirea democraţiei în FSC a dus la apariţia în numai 5 ani a unui mănunchi de îmbuibaţi pe seama sărăcirii extreme a majorităţii? De ce asemenea regimuri politice sunt celebrate de umanişti, democraţi şi luptători pentru drepturile omului? Istoria milenară ne arată că dacă cineva vrea să ajungă bogat imediat, el trebuie să ia averea aceasta de la alţii. În cele mai multe cazuri, el trebuie să jefuiască şi să ucidă alţi semeni. Rezultatul este că unii, puţini, ajung foarte bogaţi şi cei mulţi sărăcesc. Acesta este rezultatul recentei democraţii capitaliste din FSC. Singura diferenţă este că jaful din FSC este sprijinit şi aplaudat de umanişti, democraţi şi denumit luptă pentru libertate şi democraţie pe cînd jafurile din trecut se bazau numai pe jefuitori. Pe vremea aceea idilică jefuirea unei societăţi nu era prezentată ca o luptă pentru democraţie şi libertate.

3.6. India cea democratică şi China comunistă: numărul victimelorDe la început, nu trebuie să se înţeleagă cum că aş nega rezultatele

positive ale Indiei independente din ultimii 50 de ani. Am ales însă India ca termen de comparaţie fiindcă există multe asemănări înre cele douăţări. Repet că ele au plecat de la baze similare. Conform cu Jean Bricmont: “ Economiştii Jean Drèze şi Amartya Sen estimează că, plecînd de la baze similare China şi India au urmat două căi de dezvoltare diferite şi diferenţa 12 Corect! Că doar nu comunismul a provocat WWI!

dintre ele se manifestă printr-un număr suplimentar de morţi în India de aproape 4 milioane anual” [29].

Conform cu raportul UNICEF [30]: India avea în 2004 rata mortalităţii infantile de 8.5% , numărul anual

de naşteri de 26 milioane, din care 2,3 mil copii nu supravieţuiau 5 ani. Populaţie totală 1087 milioane.

Conform cu raportul UNICEF [30]:China avea în 2004 rata mortalităţii infantile de 3.1% , numărul anual

de naşteri de 17,5 milioane, din care 539000 copii nu supravieţuiau 5 ani. Populaţie totală 1308 milioane.

Adică, în cazul experimentului real, în India sunt ucişi anual 1.4 milioan copii mai mult decît în China, ca rezultat al democraţiei capitaliste. De ce nu se conştientizează acest lucru? De ce crima democraţiei este mai mare ca a comunismului? Să ne imaginăm că şi China ar ucide annual 1,4 milioane de copii sub 5 ani pentru a avea aceeaşi rată de mortalitate ca India. Nu ar fi asta o atrocitate nemaiîntîlnită? Liderii chinezi ar fi atunci denumiţi criminali, ar fi judecaţi – pe bună dreptate – de comunitatea internaţională. Sistemul comunist chinez ar fi considerat – pe bună dreptate – un sistem criminal, deoarece a permis asemenea atrocităţi. Liderii democraţi ar chema la embargou; alţii ar cere bombardarea democratică a Chinei şi invazia ei democratică cu scopul de a restabili libertatea, democraţia şi economia de piaţă. Rezultatul este foarte clar pentru mine: crimele democraţiei sunt mai mari decît acelea ale comunismului. Dacă am folosi alte rapoarte – de exemplu HDR 2005 – am vedea că “4,8 milioane de copii sub 5 ani mor annual în Africa Sub-Sahariană” – adică 9 copii morţi pe minut. Atrocitatea democraţiei capitalist ear fi şi mai evidentă.

3.7. Haiti cel democratic şi Cuba cea totalitară. VictimeAm ales să compar Haiti cu Cuba13 pentru că sunt multe asemănări

între ele. Haiti a fost eliberat de SUA de mai multe ori. Eliberat direct prin invazie militară în 1888, 1891, 1914, 1915, 1934, şi indirect in 1959-1963, 1986-1994 [3]. Cuba nu a mai fost eliberată după 1959. Dacă s-ar aplica în America latină sistemul de sănătate cubanez, s-ar salva de la moarte 285,000 de oameni anual [29].

Datele UNICEF din 2004 pentru Haiti sunt [32]: mortalitatea infantilă 11,7%, număr annual de naşteri 253000, număr copii morţi sub 5 ani 30000, populaţia totală 8,4 mil.

Datele UNICEF din 2004 pentru Cuba sunt [33]: mortalitatea infantilă 0,7%, număr annual de naşteri 136000, număr copii morţi sub 5 ani 2000, populaţia totală 11,2 mil.

Dacă Haiti ar fi avut aceeaşi rată a mortalităţii ar fi murit annual doar 1794 copii. Adică în 2004 regimul democratic Haitian a ucis 28,205 copii nevinovaţi sub 5 ani. Dacă Cuba ar fi făcut aşa ceva, ar fi fost o atrocitate neimaginabilă, regimul cubanez ar fi fost condamnat pe bună dreptate şi SUA ar fi fost în drept să invadeze insula pentru a salva poporul cubanez de tortură şi să introducă democraţia şi capitalismul.

Paradoxal, există unii lideri democratici care cheamă la răsturnarea regimului actual cubanez, cel care salvează vieţile copiilor nevinovaţi.14

Nimeni nu cheamă la răsturnarea regimului Haitian. Paradoxul

13 Era mai correct de comparat Cuba cu Republica Dominicană. Haiti este o excepţie – negri francofoni (n.t.)14 Chiar şi Vaclav Havel a făcut asta.

paradoxurilor este că acestea sunt rezultatele funcţionării democraţiei capitaliste în care trăim.

3.8. Crimele democraţiei şi ale comunismului: suferinţa umanăNu este uşor de contabilizat suferinţa, dar este uşor să o manipulezi.

Vizionarea unui documentar de o oră de la TV despre suferinţele oamenilor în comunism contribuie mai mult la formarea opiniei publice decît ascultarea unei propoziţii de 10 secunde despre creşterea cu 310000 de oameni a numărului celor infectaţi cu SIDA în fostele ţări socialiste. Da, suferinţele nevinovaţilor în lagărele lui Stalin au existat. Au existat şi suferinţele nevinovaţilor în coloniile europene. Au existat şi suferinţele oamenilor în sutele de răzoaie purtate pentru proprietate privată.

Ce putem spune de suferinţele oamenilor ca rezultat al stabilirii democraţiei capitaliste în fostele ţări socialiste? Pentru asta avem date. De exemplu datele privind creşterea criminalităţii în Slovacia (fig. 36) şi în celelalte ţări socialiste după abandonarea socialismului şi trecerea la capitalism este o dovadă de suferinţă socială. Dacă ar fi să vorbim doar de creşterea sărăciei, alcoolism, droguri, oameni fără casă, cerşetori, omucideri, crime violente – şi tot am avea o bază de discuţie privind crimele democraţiei. În cei 15 ani de Rusie capitalistă statistica ne arată existenţa unui million de copii ai străzii. Este ceva serios. În fostele ţări socialiste avem de a face cu 18 milioane de copii care trăiec în condiţii de sărăcie democratică extremă. Este ceva serios. Tot serioasă este suferinţa unei jumătăţi de million de femei vîndute ca prostituate în Rusia democratică.

E totuşi o diferenţă între suferinţa cauzată de regimurile totalitare comuniste şi cea cauzată de democraţia capitalistă. Suferinţa cauzată de primele este intens mediatizată şi este văzută ca o consecinţă a comunismului, a marxismului şi a comuniştilor cei răi. Există sute de filme, documentare şi studii în acest sens. Cea de a doua, deşi mai intensă, este rar menţionată şi nu este văzută ca o consecinţă a sistemului capitalist. De ce? Presupun că pentru că este parte integrantă a demo-şerbizării noastre.

Cine decide cum să fie prezentate în mass media suferinţele cauzate de cele două sisteme? Nu ştiu cu nume şi prenume, dar ştiu că acesta este rezultatul experimental al pacticii bazate pe regulile democraţiei capitaliste în care trăim.

3.9. Crimele democraţiei şi ale comunismului: SUA şi URSS

Majoritatea datelor se pot obţine uşor. Rezultatele practicilor politice ale liderului democraţei (SUA) şi a liderului comunismului (URSS) se pot compara. Mă voi rezuma la numărarea victimelor doar de după cel de al doilea război mondial. Asta pentru că am menţionat deja rezultatul atrocităţilor sovietice dinainte de 1945 şi pentru că numărarea victimelor politicii coloniale ale SUA şi a victimelor intervenţiilor militare de dinainte de 1945 mi-ar lua prea mult.

Crimele democraţiei capitaliste sunt bine documentate în cărţi şi statistici oficiale. Nu le voi discuta pe toate, ci mă voi opri la compararea a două intervenţii: SUA în Panama 1989 şi URSS în ţara mea de atunci, Cehoslovacia, 1968.

Majoritatea atrocităţilor democratice comise de SUA au fost intervenţii militare în alte state suverane care nu se supuneau regulilor democraţiei şi libertăţii aşa cum erau ele înţelese de SUA. “Federaţia Oamenilor de Ştiinţă Americani a compilat o listă cu 201 operaţii militare efectuate de SUA de la sfîrşitul celui de al doilea

război mondial pînă la data de 11 septembrie 2001. În majoritatea cazurilor SUA a declanşat conflictul. Nu sunt incluse războaiele din Afganistan şi Irak. Nu s-a semnalat, ca rezultat al acestor 201 intervenţii, vreo schimbare democratică în ţările respective” [34].

În estimarea numărului de victime m-am folosit de mai multe surse. De exemplu datele din cartea lui William Blum [35,36], duc la o estimare cuprinsă între 10-16 milioane de morţi cauzaţi de capitalismul democratic, din care majoritatea ar fi fost cauzaţi de intervenţiile militare ale SUA. După al doilea război mondial, SUA a bombardat 21 de ţări: China in 1945-46 şi 1950-53, Coreea in 1950-53, Guatemala in 1954, 1960 şi 1967-69, Indonezia in 1958, Vietnam in 1961-73, Congo in 1964, Laos in 1964-73, Peru in 1965, Cambodgia in1969-70, El Salvador şi Nicaragua în anii 1980, Liban in 1983-84, Grenada in 1983, Bosnia in 1985, Libia in 1986, Panama in 1989, Irak in 1991-2010, Sudan in 1998, Iugoslavia in 1999, Afghanistan in 1998 şi 2002 [38].

Acum, despre atrocităţile sovietice de după cel de al doilea război mondial. URSS a invadat 4-5 countries. În afară de Afganistan, ele erau aliaţi din Tratatul de la Varşovia. Este destul de greu pentru mine să găsesc un număr relevant de victime ale acestor intervenţii sovietice, deoarece chiar biblia anticomuniştilor [39] nu ne oferă nici o indicaţie. Intervenţile militare ale URSS în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia15, soldate cu 3000-20000 de morţi pot fi considerate operaţiuni relative paşnice comparate cu cele americane. Singura intervenţie comparabilă cu acelea americane a fost în Afganistan, singura ţară bombardată de sovietici. Atrocităţi soldate cu un număr de victime cuprins între 30000 şi un milion, nu am găsit date relevante.

Dacă socotim crimele în număr de victime, crimele democraţiei americane sunt cam de 10 ori mai mari decît crimele comunismului sovietic. Paradoxal, atrocităţile americane nu se numesc crime ale democraţiei, nici crime ale capitalismului şi nici crime ale capitaliştilor. Ele se numesc “lupta pentru libertate şi democraţie”. Pe de cealaltă parte, crimele URSS se numesc crime ale comunismului sau crime ale URSS. Ideea e să convingă cititorul că sistemul comunist produce asemenea atrocităţi. Sunt de accord. Dar atunci şi atrocităţile americane sun rezultatele capitalismului, ale democraţiei capitaliste sau ale capitaliştilor.

Intervenţii democratice capitaliste şi intervenţii totalitare comunisteVoi compara, cu titlu de exemplu, Panama 1989 cu Cehoslovacia 1968.

Pot face asta fără mustrări de conştiinţă căci în 1968 eram un liceean de 16 ani din Cehoslovacia iar în decembrie 1989 eram în SUA şi urmăream ştirile. (Dacă unii democraţi cred că nu e o comparaţie bună, aş putea compara Afganistan 1979-1990 cu Vietnam 1965-1975, dar nu cred că le-ar plăcea; aş mai putea compara bombardarea democratică a Cambodgiei cu intervenţia totalitară Budapesta 1956)

Un exemplu de intervenţie democratică a SUA: Panama decembrie 1989. Pe data de 19 Decembrie 1989, preşedintele American George Bush a lansat operaţia "Just Cause"16. Efectul a fost invazia ţării cu 24000 de militari (12000 erau deja acolo), cu scopul de a-l aresta pe Noriega spre a-l duce să fie judecat în SUA pentru trafic de droguri, pentru a proteja vieţile şi averea americanilor şi pentru restaurarea libertăţilor şi a drepturilor omului în Panama. A existat şi o rezoluţie ONU care a condamnat invazia,

15 Nu ştiu la ce intervenţie se referă autorul. Dacă se referă la 1939, atunci ar fi mai mulţi morţi; dar s-a mărginit la intervenţii de după 1 septembrie 1945. În Polonia nu a existat nici oi ntervenţie.16 Cauză dreaptă

dar membrii consiliului de securitate SUA, Marea Britanie şi Franţa au blocat-o. Forţele aeriene americane au bombardat 27 de ţinte, majoritatea în zone dens populate. Au fost jefuite sedii de partide politice, de ziare, staţii de radio şi TV. Au fost arestaţi politicieni, lideri de sindicate şi personal din ambasada Cubei. Ambasada Nicaraguană a fost devastată şi jefuită. Noriega a fugit la ambasada Vaticanului, unde preoţii l-au convins să se predea pe 3 ianuarie 1990. A fost dus la Miami, judecat şi întemniţat în SUA. Noriega a fost arestat după ce a lucrat pentru CIA în anii 1950. El îşi spionase colegii studenţi, instructorii, ofiţerii de la Academia Militară. Apoi avea ca sarcină să monitorizeze activitîţile sindicale, mai ales împotriva companiei americane United Fruit şi să ajute forţele de dreapta din America Centrală. În anii 1980 primea anual sume cuprinse între 100,000-200,000 dolari pentru activităţile sale. Conform surselor SUA numărul de panamezi morţi ar fi fost de 250-300 combatanţi (soldaţi şi paramilitari) şi 300 de civili. Au mai murit 23 de soldaţi americani şi numărul răniţilor ar fi de ordinul sutelor. După alte surse, intervenţia ar fi costat 4000 de morţi dacă se adaugă morţii de sub dărîmături ca urmare a bombardamentelor, îngropaţi în gropi comune sau incineraţi.

Motivele invaziei militare democratice se pot găsi în Enciclopedia Columbia, unde la Manuel Noriega scrie „ ...un fost angajat al CIA, el a fost implicat în comerţ cu droguri, vinderea secretelor oficiale către Cuba şi alte activităţi ilegale. Oficialităţile americane i-au solicitat să îşi dea demisia, ar el a refuzat (i). În urma asasinării unui puşcaş marin pe o stradă din Panama City preşedintele Bush a ordonat trupelor să intre în Panama (dec 1989) . Noriega a fost capturat şi judecat...”

Se vede că aceste motive democratice de a asasina o ţară – adică comerţ cu droguri şi asasinarea unui puşcaş marin neînarmat şi fără uniformă – au fost acceptate în mod democratic de restul lumii. Eram pe atunci în SUA şi urmăream la TV începutul invaziei (apoi nu s-au mai dat imagini). Am revăzut scenele acelea într-un film documentar ‘Înşelătoria numită Panama’ [40]. Aveam impresia că mai văzusem scene similare cu ani în urmă. Îmi aduceam aminte de secvenţe privind invazia Germaniei în Polonia sau în URSS de la începutul WWII. Invazia americană a fost o atrocitate – şi faptul este bine documentat.

Un exemplu de intervenţie totalitară: Pactul de la Varşovia în Cehoslovacia, 21 august 1968. In primăvara anului 1968 Partidul Comunist Cehoslovac a început să facă unele reforme independente de modelul sovietic. Rezultatul a fost că armatele tratatului de la Varşovia, consue de URSS au invadat teritoriul Cehoslovaciei (conform obligaţiilor stipulate în tratat) pe 21 august 1968 . Forţele de invazie aveau între 100000 - 600000 de ostaşi, 2,300-7,000 tancuri şi cam700 avioane. Armatele au trecut graniţa şi s-au îndreptat spre locaţii dinainte stabilite. Conducătorii Cehoslovaciei au fost arestaţi şi duşi la Moscova unde toţi, cu excepţia unuia singur, au semnat un acord cu URSS de a continua construirea socialismului. Rezultatul a fost abolirea reformelor (primăverii de la Praga), mai mulţi cetăţeni au fost concediaţi din posturi de conducere şi au fost trimişi la „munca de jos” – li s-au dat servicii mai puţin convenabile – şi s-a intensificat cenzura. Paradoxal, nimeni nu a fost mai apoi judecat pentru activităţi contra invaziei forţelor din Tratatul de la Varşovia. Ar fi de menţionat că Cehoslovacia era un membru al Tratatului de la Varşovia şi invazia a avut loc conform prevederilor din Tratat privind apărarea socialismului. Deci invazia ar fi putut fi, avocăţeşte, justificată.

Dimpotrivă, invazia SUA asupra Panama a fost împotriva unei ţări suverane. Conform cu [12], numărul de persoane ucise în contextul invaziei din Cehoslovacia ar fi fost de 80, din care 20 în Slovacia (perioada 21 august – 10 octombrie 1968). După cum îmi amintesc din propria

experienţă – pe atunci aveam 16 ani – şi din numeroase filme documentare pe care le-am văzut, oamenii erau furioşi şi îi insultau pe soldaţii sovietici, ba chiar săreau pe tancuri. Unii chiar au aruncat cu pietre în soldaţi. Asemenea comportament a dus la tragedii – unii militari au tras în civili şi au ucis oameni. Conform cu [12], pagubele materiale provocate de invazie ar fi fost de 16 milioane dolari, incluzînd şi pierderile materiale provocate de uciderea sau rănirea unor persoane (nu ştiu cum au făcut calculul ). O să compar numărul de 20 de morţi ca rezultat al invaziei sovietice din 1968 cu victimele democraţiei capitaliste stabilite în Slovacia după 1969. După cum am arătat în capitolul 1.5., numărul suplimentar de morţi ca urmare a omciderilor, persoanelor dispărute sau a persoanelor găsite moarte pe stradă este în jur de 25 pe lună. Deci numărul de persoane ucise de invazia din 1968 pe o perioadă de două luni este sub 50% din numărul lunar mediu de persoane ucise de experimentul capitalist – calculat pentru ultimii 15 ani, nu se ştie cînd se va opri.

Oare cum compară oamenii obişnuiţi aceste două evenimente? Conform informaţiei care li se oferă din cărţi şi mass-media. Cum le judecă cercetătorii respectabili? Ar trebui să compare datele. Ce ne spun istoricii şi enciclopediile?

Iată cîteva exemple. În cartea de istorie [41] la capitolul71, capitolul “America Centrală în revoluţie: Costa Rica, Nicaragua, Honduras, El Salvador, Guatemala, Panama şi Mexic ” la pagina 731 găsim“La data de 20 Decembrie 1989, preşedintele Bush a tăiat nodul gordian şi a trimis o forţă de invazie de 24,000 de puşcaşi marini să îl aresteze pe Noriega. El s-a refugiat la ambasada Vticanului şi s-a predat apoi, în ianuarie 1990. a fost judecat şi condamnat.” La pagina 731 mai vedem şi fotografia lui Noriega (9x7 cm) în faţa unui perete purtînd numărul de identificare al unei închisori din Miami. Sub fotografie citim “Liderul traficant de droguri din Panama, General Manuel Noriega, capturat şi deţinut la Miami, Florida”. Pentru cititor este clar: criminalul este Noriega, nu SUA. La capitolul 81 “SUA: Reagan and Bush” , pg. 839 mai scrie: “În fine, pe 20 Decembrie 1989, o mare forţă de intervenţie americană a ocupat Panama City, cauzînd unele victime şi pagube colaterale. Noriega a fost prins şi adus în SUA pentru a fi judecat.

În aceeaşi carte invazia din Cehoslovacia este prezentată într-un registru diferit. Chiar titlul capitolului 77 este dramatic: “URSS şi restul lumii: zdrobirea primăverii de la Praga”. Ni se prezintă o fotografie cu oameni furioşi (7x8cm) sub care scrie “August 1968: mase de oameni în lacrimi cu flori în mînă se confruntă cu invadatorii ruşi care vor să înăbuşe primăvara de la Praga”. Invazia propriu zisă este descrisă la pg. 798 unde se subliniază că “Primăvara de la Praga a fost zdrobită de tancurile sovietice pe 20 August 1968”. Suprimarea primăverii pragheze mai este menţionată o dată, la pg. 844 unde ni se arată şi o fotografie cu titlul “Studenţi distribuind literatură interzisă după suprimarea primăverii de la Praga”.

Am mai comparat descrierile celor două invazii şi în [42] cu aceeaşi concluzie. Cartea acordă două fraze invaziei din Cehoslovacia la pg 879: “După o serie de încercări de a o îngenunchea, Cehoslovacia a fost invadată în August 1968 de trupele Tratatului de la Varşovia. Pentru a evita o repetare a evenimentelor din Ungaria 1956, guvernul cehoslovac nu a opus rezistenţă şi scurta încercare de a crea un socialism cu faţă umană”. Mai e interesant că marea parte pg 880 este ocupată de o fotografie (13x9cm) cu un tanc din care se ridică un militar în mijlocul unei

mulţimi agitate care strigă ceva, textul lămuritor fiind “O confruntare dramatică în Praga în vremea invaziei ruseşti din 1968”. Nu am văzut nici o menţiune despre invazia SUA din Panama.

Am fost durprins de descrierea celor două evenimente. De ce nu erau arătate fotografiile cu oraşele bombardate din Panama şi cu civilii morţi pe străzi, dacă se arătau fotografii cu soldaţi sovietici? De ce operaţia relativ paşnică a intervenţiei sovietice din 1968 este prezentată mai dramatic decît atrocităţile americane? Pentru că acesta este rezultatul libertăţii de informare şi de opinie bazat pe mass-media în proprietate privată. De ce nu se poate spune adevărul? Fiindcă democraţia totalitară nu permite acest lucru.

Răspunsul opiniei publice la aceste două intervenţii militare a fost de asemenea diferit.

După invazia din Cehoslovacia au fost mari manifestatţii de protest peste tot în „lumea liberă” care condamnau invazia, condamnau crimele comunismului şi ideea barbară de comunism. S-au făcut multe filme documentare arătate pînă la saturaţie la televiziuni. Cum a fost reacţia publicului după invazia americană din Panama? Nu a fost la fel de promptă, în unele ţari a lipsit de tot. Ipoteza mea este că nu s-a produs condamnarea masivă a invaziei americane deoarece lumea era obişnuită cu asemenea invazii. Invazia Pactului de la Varşovia (singura de acest fel) a fost însă ceva cu totul deosebit.

Concluzii democratice.Prima. Intervenţia totalitară din Cehoslovacia a fost o operaţiune relativ paşnică faţă de

invazia democratică din Panama. Percepţia mea este că invazia americană a fost un act barbar al unui supra-uman împotriva unui sub-uman pe cînd invazia sovietică a fost o operaţie atent pregătită ca să cauzeze cît mai puţine „victime colaterale”. URSS nu a folosit invazia ca un pretext de a-şi testa noi arme aşa cum a făcut SUA în Panama, Irak, Iugoslavia, Afganistan şi din nou Irak. Nu s-a lansat nici o bombă de trupele tratatului de la Varşovia, s-au auzit doar focuri răzleţe de Kalaşnicov.

A doua. Actul criminal al invadării unei ţări suverane de SUA a fost sprijinit cu entuziasm de o mare parte a populaţiei americane. Conform unui sondaj de opinie (Newsweek 1 ianuarie, 1990), 75-85% din populaţia SUA a fost de acord cu invazia şi doar 8% a fost împotrivă. Ce procent din populaţia statelor socialiste membre ale Tratatul de la Varşovia au sprijinit invazia criminală a Cehoslovaciei? Sistemul comunist totalitar nu cerea părerea cetăţenilor. Probabil că populaţia nu ar fi fost de acord. Nu ştim. Dar măcar ştim de ce nu ştim: fiindcă era un sistem totalitar. Dar cum funcţionează în SUA democraţia, alegerile libere, libertatea de opinie şi statul acela de drept cînd majoritatea americanilor au fost de acord cu un act criminal de asasinat în masă? Act condamnat de legile internaţionale? Ceea ce vedem, este că sistemul democratic de informare este foarte bine organizat în aşa fel încît oricine are bani destui pentru a-l controla poate manipula opinia publică pînă acolo încît publicul să susţină un act criminal. Un act terorist, chiar.

Sistemul totalitar al URSS folosea mass-media controlate de stat pentru a-şi face propaganda. Dar raportul dintre crimele democratice ale SUA şi cele totalitare ale URSS este de 10 ori mai mare şi totuşi publicul le acceptă. De ce URSS nu a făcut intervenţii militare în mai multe ţări, deoarece nu avea nevoie să ceară aprobarea propriilor cetăţeni, aşa cum pare că are nevoie SUA? De ce conducătorii aleşi democratic produc mai multe crime şi ucid de multe ori mai mulţi oameni decît liderii nedemocratici din fostele ţări socialiste?

Mistere democratice: Imaginaţi-vă că un comandant militar slovac sau mafiot slovac ar ordona armatei/gorilelor sale să invadeze o ţară vecină suverană,motivînd că acolo a fost ucis un soldat/gorilă de al lui şi că de acolo vin droguri. Să mai zicem că rezultatul acţiunii ar fi 1000 de morţi nevinovaţi. Ce s-ar întîmpla? Sigur, generalul/mafiotul respectiv va fi acuzat de crime şi condamnat la temniţă grea. Sistemul slovac care a permis asemenea atrocităţi va fi considerat fascist, criminal, nedemocratic şi inuman.

De ce nu au fost aduşi în faţa justiţiei comandanţii intervenţiilor din Panama şi Cehoslovacia? De ce sistemul democratic american a permis aşa de multe invazii militare şi nu au fost condamnate de liderii lor ca fiind criminala, fasciste, nedemocratice aşa cum se zice de sistemul comunist? De ce democraţia capitalistă nu este numită un sistem criminal totalitar? Răspunsul este simplu: funcţionarea în practică a recentei democraţii nu o permite. Recentele practici democratice au creat condiţiile în care o superputere poate ucide o mie sau un milion de oameni fără teama de pedeapsaă. Care sunt aceste reguli? Sunt regulile democraţiei capitaliste. Mă repet: ce ne arată experimentele democratice în legătură cu agresiunile americane? Rezultatele ne arată că regulile democraţiei sunt folosite de ţările democratice pentru a comite acte criminale cu impunitate. Există multe exemple, nu e vorba numai de Panama. Să ne imaginăm că nu ar fi statele democratice posesoarele armamentului de vîrf şi al tehnologiei celei mai sofisticate şi că accesul la justiţia internaţională este deschis oricărui stat, oricît de mic. Atunci s-ar putea pedepsi criminalii. Să ne imaginăm că există legi mai presus decît democraţia. De ce China cea totalitară nu a invadat şi ea 50 de state, aşa ca USA? De exemplu, pentru că în China democraţia capitalisă este îngrădită, nu este aşa de tare ca în SUA.

3.10. Divina comedie

Cercetînd experimentele reale ale totalitarismului comunist şi ale democraţiei capitaliste din fostele ţări socialiste şi comparînd intervenţiile militare ale SUA şi URSS reiese clar că democraţia capitalistă actuală este mai productivă în intervenţii militare criminale decît totalitarismul comunist. Aş dori să răspund la următoarele chestiuni legate de această comedie divină.- De ce politicile guvernel.or alese democratic au produs mai multe intervenţii militare criminale soldate cu mult mai multe victime nevinovate decît au reuşit regimurile comuniste totalitate?- De ce democraţia permite unor guverne alese democratic să comită crime împotriva umanităţii mai mare decît cele comise de comuniştii cei totalitari?- De ce nu este posibil conform recentelor legi democratice să pedepsim guvernele alese democratic pentru crimele împotriva umanităţii şi pentru violarea legilor internaţionale?- De ce democraţia permite unor state să se comporte ca organizaţiile teroriste?

Răspunsul meu este simplu: pentru că democraţia reală capitalistă creează condiţiile pentru asemenea fenomene. Concluzia mea se bazează pe rezultatele practice ale recentelor democraţii capitaliste. De aceea democraţiile capitaliste puternice cer respectarea democraţiei şi pedepsesc orice stat care încearcă să se protejeze împotriva totalitarismului unei asemeea democraţii. Situaţia din Afganistan şi Irak astăzi, 25 octombrie 2006 este rezultatul democraţiei şi sistemului multipartit în combinaţie cu capitalismul, piaţa liberă şi, mai ales, proprietatea privată nelimitată.

4. Democraţia capitalistă ca bază pentru şerbia modernă: demo-iobăgia

4.1. Produs al recentei democraţii capitaliste:– inegalitateaMitul. World Economic and Social Survey 2006, pg. 4, spune: “Cîştigătorul

premiului Nobel (2000) a estimat că prin difuzarea tehnologiilor şi a ideilor inovatoare diferenţa de venit dintre naţiuni se va micşora în aşa fel încît să ne putem apropia de idealul “la fel de bogaţi şi dezvoltaţi” spre anul 2100. Folosind instrumente de analiză sofisticate şi alţi analişti economici au ajuns la aceeaşi concluzie: dacă forţele pieţei libere sunt lăsate libere să acţioneze, atunci se poate produce convergenţa în dezvoltare la nivel global”

Faptele. Conform cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului : “ toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi …”. Bazaţi pe regulile democraţiei, pieţei libere şi libertăţii, ne aşteptam ca inegalitatea dintre persoane sau dintre naţiuni să se micşoreze. De asemenea ştim că democraţia este garantul respectării drepturilor omului. Ce vedem în practică? Aceeaşi publicaţie ONU World Economic and Social Survey 2006 conchide: “În linii mari diferenţa mare de venituri dintre statele dezvoltate şi restul lumii, care era deja mare în 1960 a continuat să se mărească. În anii 1980 şi 1990 diferenţa aceasta a crescut accelerat, cu excepţia unor state din Asia de est şi SUd Est.”

Conform cu HDR 2005 [43]: “Inegalitatea de venituri a crescut în ţări care reprezintă peste 80% din populaţia mondială. Se măreşte diferenţa dintre ţări bogate şi ţări sărace mai ales în ţările africane, dar nu numai. În 1980 mortalitatea infantilă era dde 13 ori mai mare în Africa sub-sahariană decît în ţările bogate, astăzi este de 29 de ori mai mare. Diferenţa dintre venitul per capita în ţările bogate şi cel din ţările sărace continuă să crească, chiar în ţări care au o creştere pozitivă, tocmai din cauza decalajului iniţial. Dacă, să zicem, venitul per capita creşte cu 3% in Africa sub – sahariană şi la fel şi în Europa, această modificare va duce la o creştere de 51 dolari în Africa şi de 854 dolari în Europa. Inegalitatea de venituri este mare indiferent cum o calculăm. Dacă acceptăm estimarea modestă a primelor 500 de venituri din lume, dată de revista Forbes, modestă în sensul că venitul anual ar fi 5% din valoarea acţiunilor lor, atunci venitul acestor 500 de indivizi egalează venitul a 416 milioane de săraci, din cei 2,5 miliarde care trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Asta pentru că aceşti 500 de multimilionari au 5% din venitul mondial. Dacă vom lua veniturile primilor 10% la nivel mondial, vom vedea că ele reprezintă 54% din venitul tuturor, repartiţia veniturilor seamănă cu un pahar de şampanie. Sus unde paharul este lat, o cincime din populaţie deţine 75% din venitul total. Jos sunt cei mai săraci 40% care deţin 5% din venit iar cei mai săraci 20% deţin 1,5%. Aceşti 40% sunt cei care trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi.

Conform HDR 2003, pg. 39: “Cei mai bogaţi 5% din lume primesc de 114 ori mai mult decît cei mai săraci 5%. Cei mai bogaţi 1% din lume deţin aceeaşi cotă de venituri ca ultimii 57%. În ce priveşte averea, primele 25 de familii americane dau la fel cît ultimii două miliarde”. Conform cu House of Commons Library [44]: “prima zecime din populaţia Americii Latine deţine 48% din venituri iar ultima zecime doar 1.6%. În ţările industrializate este mai bine: prima zecime are 29% iar ultima zecime 2,5%. Dacă folosim ca indicator al inegalităţii aşa numitul indice Gini , vedem că el este cam cu 10 puncte mai mare în America Latină decît în Asia, cu 17.5 puncte mai mare ca media din ţările OECD şi cu 20.4 puncte mai mult decît în fostele ţări socialiste.”.

Chiar şi răspunsul la întrebarea “creşte sau scade inegalitatea”? nu este simplu. Dacă luăm în calcul China, atunci el a scăzut în perioada 1979 – 1998 iar dacă nu o luăm în calcul el a crescut. De ce China comunistă şi totalitară scade inegalitatea globală şi nu alte state democratice? Sursele ONU confirmă că în ultimii 25 de ani diferenţa dintre veniturile bogaţilor şi săracilor a continuat să crească. De exemplu în perioada 1979 – 1998 primii 20% din SUA au cîştigat în plus 38% iar primii 5% au cîştigat în plus 64% pe cînd ultimii 20% au pierdut 5% [45]. În Brazilia raportul dintre venitul primilor 10% şi al ultimilor 10% este 94 (HDR 2005, pg. 38). Tot acolo, la pagina 4 scrie: “Folosind o bază de date privind repartiţia veniturilor, estimăm că ar trebui investiţii de 300 miliarde de dolari pentru a ridica un milliard de oameni care trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi din sărăcia extremă. Această sumă reprezintă 1.6% din venitul celor mai bogaţi 10%.”

Figura 102 ne arată că din punctual de vedere al indicatorului PIB per capita, raportul dintre statele dezvoltate şi cele sărace era de 2:1 la anul 1820. Apoi raportul a tot crescut (fig. 103) şi în 2001 raportul era deja în jur de 10:1 (Figure 104). Adică inegalitatea a crescut odată cu răspîndirea democraţiei capitaliste. Democraţia capitalistă cu piaţa ei liberă duce la o mai mare inegalitate ca sistemul colonial depăşit de la 1820. În capitolele privind compararea crimelor democraţiei cu acelea ale comunismului am văzut că exact la fel s-a întîmplat şi în fostele ţări comuniste. Creşterea inegalităţii se vede cel mai bine comparînd PIB-ul primelor 5 ţări cu acela al ultimelor 5 ţări (Figura 105) şi din compararea veniturilor săracilor şi bogaţilor din aceeaşi ţară (Figura 106) sau din mai multe ţări (Figurile 107, 108).Datele arată că democraţia capitalistă nu respectă declaraţia universală a drepturilor omului:“toate fiinţele umane s enasc libere şi egale în drepturi …”, dar comuniştii cei totalitari le-au respectat mai mult. Rezultatele experimentului capitalist de 17 ani din şările foste socialiste arată clar acest lucru: democraţia capitalistă duce la inegalitate.

Conform cu Forbes ( 10.03. 2005) numărul miliardarilor a crescut de la 476 in 2003 la 691 in 2005. Averea lor a crescut de asemenea de la 1400 miliarde dolari la 2200 miliarde (in 2004 aveau doar 1900 miliarde). Cînd am comparat PIB-ul anual în regiunile sărace am fost surprins. În cele mai sărace 50 de state (50 ţări cu 723 milioane locuitori) el a fost de 221.4 miliarde în 2003. Adică tot ce s-a produs de 723 milioane de săraci era doar 74% din averea celor 691 de miliardari. Analog, în Africa sub-sahariană (45 de ţări cu 674 mil. locuitori şi un PIB total de 418 miliarde in 2003), PIB-ul total era la fel ca averea acestor 691 de miliardari. In fostele ţări socialiste (27 ţări cu 406 mil. locuitori) avem un PIB de 1190 miliarde in 2003 iar în ţările în curs de dezvoltare (137 state cu 5 miliarde de locuitori) PIB-ul total este de 6982 miliarde in 2003. Cine produce averea celor 601 de miliardari?

Conform cu Forbes, la 9 martie 2006 aveam deja 793 miliardari cu o avere combinată de 2600 miliarde USD. În 1986 erau doar 140 de miliadari. De ce? Este aceasta o componentă a demoservituţii?

Mistere. Datele arată foarte clar că sistemuil colonial din 1820 nu avea puterea de a creşte inegalitatea la fel ca recenta democraţie capitalistă. Altfel zis, democraţia capitalistă neoliberală este capabilă să jefuiască popoarele în mod legal mult mai eficient ca vechiul colonialism. Capitalismul neoliberal foloseşte noua tehnologie şi ideologie a democraţiei capitaliste pentru a creşte inegalitatea şi a crea o aristocraţie

neoliberală. Pe măsura dezvoltării tehnologiei inegalitatea bazată pe democraţia capitalistă pare doar să crească. Este posibil ca să se ajungă pînă acolo încît totul să fie proprietatea cîtorva mii de familii. Este posibil ca noi nici să nu ştim că o infimă minoritate controlează totul, mecanismele de spălare de creier devenind tot mai performante. Nu vom şti, poate, numele acestor familii bogate. Poate acesta este şi visul democraţilor care predică economia de piaţă. Puterea proprietăţii private asupra democraţiei va tot creşte pe măsura creşterii inegalităţii. Creşterea inegalităţii măreşte puterea proprietăţii private. Pînă acum aşa s-a întîmplat. Dar unde e limita? De ce nu a reuşit capitalismul să îi facă pe toţi “la fel de bogaţi şi dezvoltaţi” în ultimii 200 de ani? De ce s-a întîmplat exact invers? Va crea oare democraţia capitalistă vreodată egalitate aşa cum au făcut comuniştii cei răi, conform primului punct al declaraţiei universale a drepturilor omului?

4.2. Servitutea modernă democratică din democraţia capitalistă: demoservitutea

Avem o problemă practică cu libertatea democratică. Orice om are nevoie de o locuinţă, de haine şi de hrană. Orice om vrea să se reproducă. Deci trebuie să îşi poată procura locuinţă, haine, mîncare. După cum merg lucrurile în democraţia pieţei libere, va fi din ce în ce mai greu pentru multă lume să îşi atingă aceste obiective. Puţini îşi fac singuri casele, hainele, hrana. Trebuie să le cumpere. Ca să le cumpere ei interacţionează cu companii private, al căror sens de existenţă este profitul. În nici o companie privată directorii nu se aleg în mod democratic. Deci cetăţenii nu au libertate: trebuie să accepte regulile recentei democraţii capitaliste. Trebuie să muncească pentru bani – aşa este sistemul. Oamenii interacţionează mai mult cu entităţi conduse de lideri care nu sunt aleşi democratic decît cu entităţi care au asemenea lideri. Nu există altă opţiune. Rezultatul acceptării legilor democraţiei capitaliste sunt inegalitatea, diferenţe uriaşe de venituri, goana după profit, războaie preventive, bombardarea ţărilor nesupuse aşa cum am arătat deja şi vom mai arăta. În ultimii 200 de ani de capitalism lumea s-a împărţit în 10-50 de state foarte bogate şi 50-100 state foarte sărace. Figura 109 arată PIBPPP în diferite state, grupate după venituri. Vedem că PIBPPP în statele OECD (populaţie de 1200 mil) este de cinci ori mai mare ca în restul lumii (5100 mil locuitori). Există multe posibilităţi de a descrie în mod ştiinţific

diferenţele dintre ţările bogate şi cele sărace sau dintre oameni bogaţi şi oameni săraci. Le putem descrie prin diferenţa de PIB, PIBPPP , prin sumele pe care le plătesc ţările sărace celor bogate sau prin sumele plătite de săraci bogaţilor. Există multe exemple din care se vede cum muncitorii din ţările sărace au un salariu de sub 10% din salariul prestat pentru aceeaşi muncă în ţări bogate. Cînd am comparat PIBPPP per capita din Slovacia după stabilirea capitalismului raportul dintre venitul real şi PIB a scăzut în mod semnificativ (Figurile 19,20,22). După 1989 Slovacii au început să plătească altora taxa de colonizare. Unii din ei au devenit şerbi democratici. Conform cu HDR 2005, pg. 36: “Venitul mediu al celor mai bogaţi 20%. din lume este de 50 de ori mai mare ca venitul mediu al celor mai săraci 20%”. Este o diferenţă foarte mare datorată democraţiei capitaliste, pieţei libere şo globalizării. Diferenţa ar fi cumva justificată dacă raportul dintre PIBPPP al celor mai bogaţi 20% ar fi de 50 de ori mai mare ca PIBPPP al celor mai săraci 20%. Adică dacă cei mai bogaţi 20% ar munci 8 ore iar cei mai săraci 20% ar munci 10 minute. Aşa să stea oare lucrurile? Este improbabil. E greu de calculat producţia reală a primilor 20% - cel puţin eu nu ştiu cum să fac. Nu ştiu cum să calculez producţia reală a celor 793 miliardari din 2006 (0.000013% din populaţie), deoarece nu ştiu cîte ore munces ei zilnic, aceşti miliardari, şi nici nu ştiu ce produc ei. Fiecare din ei cîţtigă în medie 1.2 milioane USD zilnic. Pe de altă parte două miliarde din cei mai săraci (cam 30% din populaţie) trăieşte cu mai puţin de 2 USD pe zi. Desigur, fiecare din cei 793 miliardari vor argumenta că munca lor este mai eficientă de milioane de ori decît munca celor două miliarde de amărîţi. Totuşi eu voi lua ca ipoteză credibilă faptul că un miliardar nu munceşte de un million de ori mai eficient sau mai greu ca unul din cele două miliarde de săraci. De asemenea, nu ştiu cum să estimez PIB-ul creat de regii medievali din Europa, de cei asirieni, de faraonii Egiptului şi aşa mai departe.Nu ştiu cît munceau ei şi ce valoare aveau produsele muncii lor. Din date văd doar că ultimii 20% au venituri de 50 de ori mai mici decît primii 20%. Adică venitul lor este 2% din venitul primilor 20%. Din datele mele este foarte probabil ca ultimii 20% să producă mai mult decît 2% din PIBPPP –ul produs de primii 20% . Mă bazez pe unele exemple . Iată unul din ele: conform cu National Labor Committee, contractorii care produc haine pentru Hanes, Wal-Mart şi J.C. Penney folosesc copii, cărora le fac o zi de muncă de 20 de ore şi sunt plătiţi cu 7 cenţi pe oră.

Pe baza celor de mai sus, a creşterii inegalităţii odată cu răspîndirea democraţiei capitaliste putem defini conceptul de servitute/şerbie democratică al capitalismului democratic. Pentru a-l putea deosebi de conceptul medieval de şerbie, îl voi numi “demoservitute” sau “demoşerbie”. Pe aceia care primesc mai puţin decît produc îi voi numi “demoşerbi”.

Sigur că ar fi bine de ştiut exact taxele plătite de demoşerbi aristocraţiei democratice, dar lucrul nu este uşor de făcut. Taxele acestea nu apar în statisticile oficiale ale ONU sau ale Băncii Mondiale. Dacă voi lua Slovacia ca studiu de caz (vezi capitolul 1.4) aş putea estima că taxele plătite de demoşerbii slovaci erau în 2005 cam 36% din PIB. Colonizarea fostelor state socialiste de după 1989 a schimbat configuraţia mondială a demoşerbilor. După cum se vede din valorile indicelui Dow-Jones (Figurile 110, 111), numărul lor s-a mărit semnificativ după colapsul socialismului în FSC. Acest lucru s-a întîmplat în perioada de înrobire a FSC 1990- 2000. Creşterea fără precedent a indicelui se vede şi în valori absolute (Figura

110) dar şi în valori corectate cu inflaţia (Figura 111). Oamenii care depend de aceşti indici – jucătorii de la bursă chiar au remarcat acest lucru vezi figura 110: “cea mai lungă perioadă de boom economic s-a sfîrşit dupa cea de a 107-a lună de creştere”. Sfîrşitul a fost pe 4 ianuarie 2000, cînd Dow a ajuns la maximul 11722,98. Creşterea acestui indice după 1990 ne poate arăta nu numai calitatea resurselor ne-umane pe care noii posesori democraţi le-au acapaat, ci şi calitatea demoşerbilor.

Sunt multe deosebiri dintre şerbii din evul mediu şi cei de acum. În evul mediu, şerbii plăteau taxe seniorului local. Ei ştiau cît au de

plătit şi mai ştiau şi pe cine să ucidă dacă se răscoală. Cum taxele erau plătite la nivel local, o parte din ele ajungeau înapoi la ei prin serviciile pe care le asigura seniorul. Şerbii actuali nu ştiu cui şi cît plătesc. Nici măcar nu ştiu că plătesc. Este foarte probabil ca în caz de răscoală demoşerbii să ucidă pe cine nu trebuie. În plus, demoşerbii plătesc taxe unor entităţi din alte zone geografice, ele se colectează cine ştie pe unde şi nu se reîntorc înapoi sub nici un beneficiu.

O caracteristică importantă a demoşerbiei este că banii, capitalul şi demo-aristocraţia legată de acest capital pot trece graniţa fără vize sau paşapoarte. Conform recentei democraţii capitaliste liberale demo-seniorii sunt liberi să facă afaceri şi să prospere oriunde. Pe de altă parte demoşerbii, conform regulilor democraţiei capitaliste au nevoie de paşapoarte, vize, premise de muncă, premise de şedere – ei nu pot să muncească oriunde fără restricţii. Desigur, o pot face ca imigranţi ilegali, pe riscul lor. Legarea democratică de glie nu a fost abolită de democraţia capitalistă.

Dacă toţi oamenii, inclusiv demoşerbii ar avea aceleaşi drepturi ca banii, capitalurile sau demo-seniorii, adică să poată trece graniţele fără discriminări, atunci poate că inegalităţile ar scădea. De ce nu se poate? Pentru că ar fi împotriva legilor democraţiei capitaliste. Mai précis, ar fi împotriva intereselor demo-seniorilor care conduc democraţiile. Le-ar scădea profitul şi le-ar ameninţa poziţia socială.

Cîţi demo-seniori care controlează democraţia există? Nu ştiu, dar pot estima. De exemplu, dacă aş şti cîte hoteluri au închiriate camere cu peste 1000 USD / noapte, aş putea vedea cîţi oameni nu duc grija banilor. Nu ştiu cite bunuri se fabrică pentru a satisface exigenţele celor mai bogaţi 1% şi cîtă populaţie lucrează în domeniul produselor de lux.

Pot însă vedea problemele cauzate de inegalitate. Simplificînd, dacă 20% din populaţie produce un PIBPPP de cinci ori mai mare ca restul de 80%, atunci cei mai săraci 80% trebuie să producă de cinci ori mai mult pentru a avea acelaşi standard. Ar putea planeta noastră să susţină o asemenea creştere? Probabil că nu. Cum va rezolva democraţia neoliberală problema aceasta? Există trei posibilităţi:i. să ţină pe săraci în sărăcie cît mai mult, ba chiar să îi sărăcească şi mai multii. să scadă cumva numărul populaţiei globuluiiii. să raţionalizeze consumul şi producţia

Ce vor alege? Cum ar putea ei rezolva problema dacă ultimii 20%, aceia care cîştică 2% din ce cîştigă primii 20% vor vrea să îşi crească veniturile de 50 de ori? Ce va face democraţia noastră totalitară atunci?

4.3. Democraţia capitalistă totalitară este baza demoşerbiei

Datele ONU arată şi dezvoltări positive dar şi o mare inegalitate a demoşerbiei , ne mai arată şi comportamentul criminal cu imunitate al liderilor statelor democratice şi ne mai arată cum lumea noastră globalizată a dat cale liberă colonizării economice, politice, culturale şi mentale a popoarelor. De ce? Cum se explică? Cine e de vină?

De vină sunt conducătorii democraţiei capitaliste globale neoliberale.

Cine sunt conducătorii? Ei bine, ei sunt anonimi. Oricine are destui bani să se bucure de avantajele democraţiei.

Paradoxal, legea cea mai importantă care asigură demoşerbia şi comportamentul criminal democratic este libertatea de expresie. Dacă mass media poate manipula 80% dintr-o populaţie atunci este suficient pentru a putea fi controlată. Votul unei persoane manipulate are aceeaşi valoare ca votul celei nemanipulate. Dacă eşti în stare să manipulezi majoritatea populaţiei, ai cîştigat. Oricine are destui bani îşi poate angaja demoşerbi pentru manipularea opiniei publice.

Ei bine, libertatea de expresie în democraţia capitalistă nu poate funcţiona fiindcă recenta democraţie se bazează pe proprietatea privată nelimitată. Dar libertatea de expresie esete incompatibilă cu proprietatea privată nelimitată! De aceea eu numesc această democraţie recentă democraţie capitalistă. Democraţia aceasta capitalistă implică în mod necesar că posesorii de proprietate privată nelimitată au puterea de a guverna prin reprezentanţii săi aleşi democratic.

În ultima mie de ani au existat în istorie regi, nobili sau tîlhari cărora servitorii le plăteau bir. Şefii aceştia, regi, nobili sau ce or mai fi fost trebuiau să îşi apere poziţia. Aveau la dispoziţie zei, popi, vrăjitori, voodoo, armată, religie şi altele. De regulă poziţia lor nu era sigură, zeii se schimbau, popii se puteau întoarce împotriva lor, ca şi gărzile lor de corp sau armata.

Demo-seniorii actuali sunt într-o poziţie diferită. Ei au un singur instrument – democraţia capitalistă – care le asigură poziţia atîta vreme cît au bani. Poziţia lor este mult mai sigură . Sigur, există şi excepţii cînd fii de milionari îşi toacă averile şi ajung demoşerbi; lucrul este cam greu de făcut. Şi, fiindcă poziţia demo-seniorilor de azi este mult mai sigură a aceea a strămoşilor lor, de aceea ei iubesc democraţia capitalistă. De aceea ei duc o luptă continuă împotriva comunismului, marxismului şi, cum acestea sunt vremelnic compromise în FSC ei se tem de oricine se opune proprietăţii private nelimitate sau preferă proprietatea de stat. Demoseniorii se tem că vor pierde controlul asupra democraţiei; se tem că nu vor mai avea destui bani să conducă ei democraţia.

4.4. Puterea formidabilă a recentei democraţii totalitare capitaliste

Lupta pentru cîmpurile petrolifere. La 28 iunie 1942 Hitler a ordonat grupului de armate Sud , primei armate de tancuri şi armatei a 17-a să

avanseze spre Caucaz cu scopul de a ocupa zona petroliferă din Azerbaidjan. După lupte grele, au capturat doar o parte din cîmpurile de la

Maikop, dar nu Groznîi sau Baku. Petrolul de la Maikop nu le-a folosit fiindcă nu au dost în stare să îl extragă. După luni de lupte crîncene cu

Armata Roşie cu sute de tancuri, avioane şi tunuri, armata germană a fost respinsă. Hitler nu a ajuns la petrolul sovietic.

După 1990, odată cu stabilirea democraţiei în Caucaz, cîmpurile petrolifere au fost ocupate de liderii democratici fără să tragă un foc de

armă. A fost suficient să adere la legile democraţiei şi să pedepsească pe aceia care nu le-ar fi respectat. Puterea democraţiei este formidabilă. E

mai puternică decît soldaţii, avioanele, tancurile şi rachetele. Ea nu a ucis pe nimeni, aşa cum au făcut armatele lui Hitler – doar dacă nu trecem în

contul ei cele zece milioane de morţi suplimentare de după 1990 din FSC.

Oricum, aceste morţi nu sunt luate în calcul de istoricii care studiază răspîndirea democraţiei şi a libertăţii

Slovacia este un exemplu similar. Statul marionetă slovac a rezistat 6 ani (1939- 1945). În cei şase ani de existenţă capitalul german din

Slovacia a crescut de la 4% la 52%. După restabilirea democraţiei capitaliste situaţia s-a repetat. Băncile slovace, asigurările, industria şi

mass media au fost acaparate de capitalul străin. Fără arme, bombardamente – doar foc democratic şi bombardament mediatic.

Bombardarea Cambodgiei. În perioada 1969-1973 SUA a bombardat Cambodgia cu scopul de a ucide vietnamezi şi comunişti. Din carlinga

avioanelor B-52 nu se putea face o deosebire clară între comunişti vietnamezi şi ţărani cambodgieni. SUA a aruncat în 160 de zile acolo

240000 tone de bombe. Armata americană a ucis tot ce era în zonă, de la comunişti pînă la vegetaţie şi peşti. O comisie finlandeză estimează

numărul victimelor umane la 600000 [46]. Aşa de mare a fost puterea democraţiei totalitare încît nimeni nu a fost judecat şi condamnat pentru aceste assasinate în masă. Nici un singur responsabil American nu a fost acuzat de crimă sau genocid în Cambodgia. Nici o curte internaţională nu

s-a autosesizat. De ce? Pentru că au recunoscut forţa democraţiei totalitare.

Eliberarea Irakului de sub tiranie. In 2003 forţele coaliţiei au ordonat Irakului să renunţe la tiranie şi să stabilească democraţia. Au mai găsit şi

alte motive de condamnare a tiranului din Irak. Fapt: intervenţia militară a fost ilegală. Rezoluţia 1546 (2004) a Consiliului de Securitate spune “Consiliul de Securitate salută începerea unei noi faze în Irak privind

tranziţia spre un govern ales democratic ca un pas necesar pentru încheierea ocupaţiei …… De asemenea Consiliul de Securitate salută

faptul că la 30 iunie 2004 ocupaţia se va încheia, Consiliul Provizoriu îşi va încheia misiunea şi Irakul îşi va recăpăta suveranitatea deplină”. Rezoluţia

foloseşte termenul de ocupare nu de eliberare. Secretarul general ONU, Kofi Annan (BBC news, 6 septembrie, 2004) crede că invazoia Irakului a

fost ilegală. A spus-o direct în interviu:Întrebare: Deci nu credeţi că a existat bază legală pentru război?

Răspuns: Am spus clar că nu a fost în conformitate cu Consiliul de Securitate şi cu Carta ONU.

Î: A fost sau nu ilegal?R: Da, dacă doriţi.

Î: A fost ilegall?R: Da, v-am spus că nu a fost conformă cu Carta ONU, din punctul nostru de vedere

şi din punctual de vedere al Cartei ONU, a fost ilegal.

Dacă ocuparea Irakului a fost ilegală, înseamnă că oricine a trimis acolo trupe a comis un act criminal şi ar trebui judecat. Nici un lider ales

democratic din Vest nu a acuzat oficial SUA şi aliaţii săi de crime şi genocid în Irak De ce? Presupun că pentru că au recunoscut unde este

forţa – în democraţia totalitară. Paradoxal, invazia a fost condamnată de liderii statelor comuniste şi ai altor state care nu erau aleşi în mod

democratic, deci aparţinînd axei răului.Lagăre de concentrare pentru protejarea democraţiei. Hitler a invadat

Europa de Est şi a umplut-o cu lagăre de concentrare. Generalii aveau voie să captureze civili fără acuzaţie şi să îi trimită acolo. Versiunea

democratică a acestor lagăre este Guantánamo Bay in Cuba. Orice suspect de a lupta împotriva promovării democraţiei manu militari poate

ajunge în acest lagăr democratic de concentrare. Sigur, există deosebiri: Hitler şi le-a ţinut secrete pe ale sale, SUA şi-l face public. Se bazează pe forţa democraţiei sale totalitare. Dacă teroriştii capturează pe cineva, se

face tot posibilul pentru a fi găsiţi, judecaţi şi condamnaţi. Şi totuşi nici un oficial democratic ales nu a acuzat democraţia pentru practici criminale în

cazul Guantanamo. De ce? Pentru că ei recunosc forţa democraţiei totalitare. Actul criminal de la Guantanamo a fost ofocial condamnat doar de lideri comunişti şi ai altor state, care nu au fost aleşi democratic, deci

aparţin axei răului.Asasinate preventive. Intr-un interviu dat CNN fostul preşedinte SUA Bill

Clinton a spus că el a semnat un ordin pentru lichidarea lui Bin Ladin. A subliniat că din nefericire ordinul nu a putut fii dus la îndeplinire. Remarc

doar că pe vremea aceea Bin Laden nu era cunoscut publicului. Înainte de a vedea interviul nu ştiam că şi asasinatul preventiv este acceptabil în

democraţia capitalistă. Ştiam de războaie preventive sau de alegeri libere. Nici un lider democratic respectabil nu a condamnat asasinatul preventiv

şi nici nu au condamnat razboiul preventiv. Nici un responsabil de asemenea atrocităţi nu a fost judecat şi condamnat. De ce? Pentru că

lumea recunoaşte puterea extraordinară a democraţiei totalitare. Deci asasinatele şi războaiele preventive sunt acceptate de facto. Cînd vor fi

acceptate şi de jure?Puterea democratică a banului: Banca americană U.S. Federal Reserve

(care este de fapt privată, acţionarii sunt necunoscuţi multora) are voie să tipărească bani. Înainte de Marea Criză din 1929 , cantitatea de bani

tipăriţi creştea an de an. După crahul din 1929 nu a mai vrut să tipărească bani destui. (Figura 112). Mulţi economişti cred că întreprinderile au

falimentat şi bursele au căzut şi datorită lipsei de lichidităţi. Băncile care au căzut atunci au fost cumpărate pe nimic şi s-au creat holdinguri

bancare gigant[47]. Conform cu E. Mullins [47], aceste holdinguri conţineau şi companiile deţinute de unii acţionari de la Federal Reserve,

inclusiv Marine Midland Corporation, Lehman Corporation, şi EquityCorporation. Democraţia a consolidat jaful. Este aceasta o tradiţie

democratică? S-a repetat ea oare în criza Asiei de Est din 1997 sau cea a Rusiei din 1998? Cîţi au murit de sărăcie şi cîţi s-au îmbogăţit din

asemenea inginerii financiare? Seamănă cu colectarea scalpurilor de indieni?

O nouă lege a democraţiei capitalist. La 5 august , 2004, Casa Albă a creat Oficiul de reconstrucţie şi consolidare condus de fostul ambasador

American în Ucraina Carlos Pascual. Rostul biroului este de a elabora planuri "postconflict" pentru 25 de ţări în care deocamdată nu există nici

un conflict. Nu încă. Conform cu Pascual, planul sau va fi capabil să coordoneze chiar trei operaţii de reconstrucţie în ţări diferite simultan, fiecare plan durînd „între cinci şi şapte ani”.

Interesant, un guvern dedicat de-construcţiei preventive urmată de re-construcţie. Vezi şi Naomi Klein: The Rise of Disaster Capitalism. Nu am găsit, din nefericire, lista cu

cele 25 de ţări ce se vor reconstrui. Ştiu însă că liderii bătrînei şi democratei Europe nu au nimic de obiectat. Presupun că ei nu sunt pe listă. Sper că nici Slovacia nu este sau vecinii

noştri. Dacă suntem, probabil că vom avea un plan de folosire a energiei nucleare în scopuri paşnice. Eu sunt de acord că o abordare gen de-construcţie/re-construcţie poate asigura pe

mulţi ani obiectivul de bază al capitalismului – profitul. Industria de-construcţiei/re-construcţiei văd că a fost legalizată şi considerată obiectiv legitim fără obiecţii majore. Din

nou se vede forţa incredibilă a recentei democraţii totalitare neo-liberale. Poziţia liderilor democraţi faţă de excesele şi crimele ei (gen Cambodgia sau Guantanamo) este ca faţă de

Mafia: unora le e frică de ea, alţii se fac că nu văd, alţii vor să intre în graţiile mafioţilor, alţii

chiar sunt mafioţi. Asasinatul în masă legalizat democratic şi genocidul este o forţă puternică a recentei democraţii capitaliste. Paradoxal, crimele ei sunt condamnate doar de lideri

comunişti, aceia care nu au fost democratic aleşi, de oamenii răi....

5. Cultul idolilor5.1. Sclavia şi proprietatea privată nelimitată

Cîte state sau ce procent din populaţie ar fi de accord să posede sclavi? Nu ştiu. Nici nu ştiu vreun sondaj de opinie care să pună asemenea întrebare directă. Azi ar părea straniu şi inacceptabil ca un stat să tolereze sclavia. Ar fi inacceptabil ca o familie să deţină sclavi. Ar fi inacceptabil ca o persoană să poată cumpăra, vinde sau închiria sclavi de la supermarket, de exemplu, plătind cu cash sau card. Nu a fost întotdeauna aşa. Nu mai departe de acum 200 de ani sclaia era considerată acceptabilă. În 1703 de exemplu, 42% din familiile din New Zork aveau cel puţin un sclav. În 1825 familiile albe din SUA deţineau 1,75 milioane de sclavi. La 1850 jumătate din populaţia Cubei era formată din sclavi.

Mii de ani, din vremurile Mesopotaniei, ale Bibliei şi pînă la sfîrşitul secolului 17, oamenii de stat, filosofii, teologii, umaniştii şi democraţii de atunci acceptau existenţa sclaviei ca pe un dat natural. Aşa mergea lumea; sclavia era parte din ea. Aristotel lua sclavia ca pe o axiomă: de la naştere unii sunt meniţi să conducă iar alţii să se supună. Oamenii nici nu puteau să îşi imagineze o lume fără sclavie. Socrate de exemplu, nu concepea lumea fără sclavi. Thomas Morus, în cartea sa “Utopia”, publicată în secolul XVI găsea loc sclavilor în lumea sa perfectă. Creştinismul a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu dar accepta sclavia ca pe un lucru firesc. Sfîntul Pavel credea că sclavii trebuiau să îşi accepte cu umilinţă condiţia pentru că vor putea ajunge în împărăţia cerurilor, acolo vor fi liberi; dar împărăţiile lumeşti nu pot exista fără sclavi. Astfel, creştinismul a rezolvat raţional problema sclaviei: sclavul se compune din corp şi suflet. În regatul etern, acolo unde este locul sufletelor, toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu, acolo nu există sclavie. În lumea temporală sclavia este necesară fiindcă este parte a păcatului lumii. Catolicii nu numai că au teoretizat deţinerea de sclavi, dar chiar mînăstirile catolice din America Latină deţineau sclavi, făceau comerţ cu ei şi sprijineau importul de sclavi africani. Părinţii fondatori ai SUA considerau şi ei că sclavia e normală. Declaraţia de independenţă a SUA din 1776 spune : “toţi oamenii sunt creaţi egali, ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile iar printre aceste drepturi inalienabile se numără Viaţa, Libertatea şi urmărirea Fericirii”. Interesant că Thomas Jefferson, principalul autor al declaraţiei avea şi el cam o sută

de sclavi. Preambulul declaraţiei spune ca scopul Constituţiei este de a “promova Binele comun şi asigurarea binefacerilor Libertăţii pentru noi şi urmaşii noştri”. Primul Amendament la Constituţie spune: “Congresul nu va putea da legi privind stabilirea unei religii oficiale, sau interzicerea vreunei religii care se practică deja, sau care să limiteze libertatea de vorbire sau libertatea presei sau dreptul la asociere liberă şi paşnică sau dreptul cetăţenilor de a formula petiţii către Guvern”. Şi totuşi, cinci din primii şapte preşedinţi americani erau posesori de sclavi. La finele secolului XVII şi începutul secolului XVIII unele religii deja începuseră să condamne sclavia ca fiind un mare păcat asociat cu lăcomia, corupţia şi imoralitatea societăţii. La fel, în lumea de azi este acceptată în general axioma conform căreia dreptul neîngrădit la proprietate privată este baza unei dezvoltări sănătoase a societăţii şi civilizaţiei umane. Încercarea de a stabili o societate care a limitat proprietatea privată a eşuat. Acest lucru este prezentat drept dovadă că o societate care limitează dreptul la proprietate privată nu poate concura cu una care nu îl limitează. Capacitatea de a avea avere nelimitată este prezentată ca o forţă a progresului, ca principalul motor al evoluţiei societăţii umane. Ce este interesant este că doar o proporţie infimă din cetăţenii lumii libere se pot bucura de un asemenea drept. Tot interesant este că practica ne arată cum un asemenea drept la proprietate privată nelimitată duce la războaie, asasinate ba chiar la genocid, în care purtătorii unor asemenea idei progresiste au exterminat sau au subjugat popoare întregi. Nu ni se arată cum cele mai sîngeroase episoade din istoria omenirii s-au bazat pe dreptul la proprietate nelimitată. Proprietatea privată a produs mai multe conflicte decît proprietatea colectivă. Beneficiile unui asemenea drept se îndreaptă spre o infimă oligarhie. Cu cît au mai mult aceşti oligarhi, cu atît propagă mai abitir teza superiorităţii proprietăţii private care, la unii condeieri mai înfierbîntaţi, este chiar sfîntă. Ei îşi pot mări proprietatea lor privată numai dacă există şi alţi posesori de proprietate privată de la care ei o pot cumpăra. Piaţa liberă - adică posibilitatea de a cumpăra, vinde resurse, terenuri, întreprinderi, bănci – acesta este echivalentul modern al ocupării militare din trecut a unui teritoriu al unei ţări cu care nu s-a reuşit comerţul liber.

Ei bine, proprietatea nelimitată este la fel ca sclavia din trecut. Mii de ani sclavia a fost considerată normală şi fundamentul progresului. Aş vrea să ştiu cînd rasa umană se va maturiza suficient în aşa fel încît să considere şi dreptul la proprietate privată nelimitată un mare păcat. Cînd lăcomia, corupţia şi imoralitatea vor fi văzute ca un obstacol în calea devoltării persoanei? Aş vrea să ştiu. Nu cumva mai înainte de asta se va dezvolta induustria de arme de distrugere în masă, care va face acest lucru imposibil? Poate că va fi considerat OK ca o ţară care apără dreptul sfînt la propriate nelimitată să lichideze cîteva miliarde de ticăloşi care nu îl respectă….

Cîte state sau ce procent din populaţie ar fi doritoare să aibă proprietate nelimitată şi să conducă democraţia? Nu ştiu. Nu ştiu dacă o asemenea întrebare a fost pusă vreodată. Dar cred că ea se pune implicit la întîlnirile FMI, BM, NATO, ONU, UE sau alte instituţii internaţionale. Tot implicit se pune şi atunci cînd oamenii sunt chemaţi la vot.

5.2. Cultul alegerilor libereLa fiecare alegeri democratice eu sunt surprins să văd cît de uşor

este să alegem pe cineva care va avea dreptul să decidă în legătură cu viaţa noastră. După cum am demonstrate deja reprezentanţii liber aleşi în

FSC după 1989 au reuşit toţi să scadă nivelul nostru de viaţă şi au dus la un regres social nemavăzut în trecut. Cum s-a ajuns la asta?

Dacă privim la viaţa noastră politică vedem un gigant foarte complicat. Are nevoie de oameni bine pregătiţi, talentaţi care să fie capapbili să îşi dedice mai mult de 8 ore pe zi rezolvării problemelor noastre, care să fie competenţi în a analiza şi sintetiza informaţiile interne şi internaţionale – cel puţin aşa ar trebui să fie. Mulţi oameni obişnuiţi, care luptă să supravieţuiască, nu au nici timpul necesar, nici priceperea şi poate nici voinţa de a face politică. De aceea majoritatea oamenilor sunt apolitici, chiar dacă mulţi din ei au anumite preferinţe sau chiar idei şi reprezentări. La fel cum mulţi oameni au idei dacă mai există viaţă pe alte galaxii sau – de ce nu? – chiar în sistemul nostru solar. Pe lîngă asta, în legătură cu politica, este bine să ştim că multe din rezultatele discuţiilor de la întîlnirile oamenilor politici importanţi cu oameni de afaceri, din mass media sau chiar cu alţi politicieni sunt secrete sau necunoscute de majoritatea votanţilor. Votanţii ajung să afle – dacă vor ajunge vreodată! – deabia peste 30-50 de an ice s-a discutat. De aceea majoritatea corpului electoral este lipsită de informaţii asupra calităţii candidaţilor.

Să facem o analogie cu conducerea unei centrale nucleare – oricum e mai simplă decît conducerea unei societăţi. Şi acolo e nevoie de experţi talentaţi, bine instruiţi spre a înţelege procesele complexe care au loc acolo. Deciziile conducerii trebuie să fie profesionale şi corecte – altfel s-ar repeat catastrophe ca la Cernobîl. Oamenii obişnuiţi cu problemele lor zilnice nu vor putea înţelege mecanismuele acestea sau nu vor avea timpul necesar să le studieze. Poate că nici nu ar dori să participle la conducerea unei centrale nucleare. De aceea majoritatea oamenilor sunt incompetenţi pentru o centrală nucleară. Să presupunem acum că în conducerea unei centrale nucleare s-ar introduce democraţia şi alegerile libere şi că organele de conducere ale unei centrale nucleare se vor allege liber, dintre partidele care propun asemenea candidaţi. În campania de alegeri, competitorii nu vor explica principiile de conducere ale unei centrale nucleare ci se vor lăda cît de buni sunt ei în conducerea unor activităţi similare şi îşi vor ponegri adversarii. Alegătorii, incompetenţi şi neînţelegînd problemele vor vota pentru unii din ei. Caracteristica principală a unei asemenea echipe de conducere este că va fi aleasă de neprofesionişti, de incompetenţi sau dezinteresaţi de problemă. De ce conducerea unei centrale nucleare nu se allege prin vot liber în ciuda faptului că alegerile libere sunt cel mai bun mod de a ne conduce societatea? Greşelile făcute de conducerea unei centrale nuclear ear putea duce la catstrofe immediate, pe care toţi le înţeleg.

De ce conducerea unui stat este aleasă de neprofesionişti, incompetenţi sau dezinteresaţi de subiect? Pentru că posibilele catastrophe se vor vedea în timp şi atunci chiar, va exista o armată de profesionişti în mass media care să nege evidenţele. Acesta este, într-adevăr, un mare avantaj.

De ce majoritatea oamenilor consideră că cea mai bună situaţie este atunci cînd incompetenţii aleg conducerea societăţii? De ce nu se face reclamă pentru conducerea statului de o echipă de oameni competenţi aleşi pe baza unui concurs de profesionalism? Cred că pentru că ar fi un dezavantaj pentru cei ce conduc din umbră actuala democraţie. Alegerile libere actuale nu pot produce rezultate bune deoarece alegerile libere sunt incompatibile cu dreptul la proprietate privată nelimitată. Prosternarea actuală în faţa rezultatului alegerilor libere bazate pe

democraţia capitalistă şi dreptul la proprietate privată nelimitată este analogia prosternării strămoşilor noştri în faţa zeilor soarelui, ai ploii, ai copacilor sau ai vîntului. Este, dacă vreţi, o analogie modernă a ortodoxiei şi lipsei de gîndire critică cu care a fost umplut creierul nostru.

5.3. Lumea magică a economiei libere de piaţăUn alt pilon al democraţiei capitaliste este venerarea economiei

libere de piaţă, chiar dacă aceasta nu există nicăieri. Economia liberă de piaţă nu este nicăieri liberă deoarece ea depinde de mulţi parametri ai părţilor implicate. De exemplu, depinde de numărul de arme nucleare al părţilor implicate, de numărul de baze militare, de soldaţi profesionişti, de spionaj, posesori de mass media, multe legi locale şi internaţionale şi, de regulă, de condiţii inegale de negociere.

Economia de piaţă liberă are, totuşi, rolul ei în sistemul democraţiei capitaliste. În trecut, acum 1000 de ani, de exemplu, un principiu normal acceptat în ceea ce s-ar numi azi politologie era că dacă un grup de oameni (trib, popr, stat) descoperă că este mai puternic militar decît alt grup similar, atunci este de dorit să îşi foloseascpă această superioritate, căci aşa este în legea firii. Cel puternic militar îl ataca pe cel slab dacă acesta nu se supunea. De multe ori, spre a se evita negocieri penibile de vasalitate, cel puternic îl provoca pe cel slab să se întîlnească pe cîmpul de luptă, acolo unde învingătorul ia totul. Participanţii la confruntare admiteau că aşa este normal în ceea ce se numea pe atunci democraţie. Cum lumea evoluează, astăzi o asemenea optică ne-ar părea revoltătoare. Vechiul principiu “cel tare îl invadează pe cel slab” se înlocuieşte cu principiul modern al economiei libere de piaţă. Principiul spune că dacă anumite grupuri de oameni, state sau naţiuni realizează că sunt mai puternice din punct de vedere economic deît alte grupuri de oameni, naţiuni sau state, atunci este dreptul lor să îşi folosească această superioritate pentru subjugarea economică a celuilalt grup. Idea este că acela care este mai tare economic în distruge pe acela mai slab. Astăzi aceia care se simt tari din punct de vedere economic îi somează pe cei slabi să semneze tratate comerciale de schimb liber. Cel slab economic este forţat să se supună dacă nu vrea să intre sub embargou. Adică este forţat să se supună într-un război economic în care învingătorul ia totul. Mai précis, principiul de bază al relaţiilor economice actuale este că acela puternic economic are dreptul la proprietatea şi producţia celui slab economic. Acesta este principiul general acceptat al economiei libere de piaţă bazat pe capitalism şi pe dreptul la proprietate privată nelimitată. Exemplul rezultattelor practice ale bătăliei pe scena economiei libere de piaţă s-a văzut în FSC după ce acestea au acceptat economia liberă de piaţă. Dar ele se ştiau deja din experienţele triste ale ţărilor din Africa, Asia şi America Latină.

5.4. Istoria are mulţi ani

Pe 14 iulie 1989 mulţi dintre noi am privit la TV o celebrare pompoasă a 200 de ani de la izbucnirea Revoluţiei Franceze, adică de la Căderea Bastiliei. Francezii şi mulţi alţii sunt foarte mîndri de revoluţia franceză, care a deschis un nou drum civilizaţiei europene şi nu numai. Este bine deamintit că revoluţia franceză a fost sîngeroasă, cel puţin 20000 de revoluţionari fiind împuşcaţi, ca să nu mai vorbim de contrarevoluţionari şi “victime colaterale” – cum li s-ar spune astăzi într-un

limbaj corect politic. A fost apoi Comuna din paris, unde alte zeci de mii de comunarzi au fost ucişi. Mă întreb dacă a ştiut vreunul dintre comandanţii militari care i-au împuşcat pe comunarzi că va aveni o vreme cînd căderea Bastiliei va fi celebrată ca un pas semnificativ în evoluţia societăţii umane? Cred că nu.Ideile primilor creştini erau epocale şi avansate pentru vremea lor. Dar la început ele păreau nişte caraghioslîcuri potenţial periculoase pentru societatea romană bazată pe sclavie. Mă întreb dacă printre nobilii spectatori de la Coliseum de acum 2000 de ani, care se amuzau cu luptele dintre creştinii dezarmaţi şi fiarele flămînde a fost vreunul care s-a gîndit că bieţii şi batjocoriţii creştini se vor răspîndi pe toate continentele şi vor supravieţui mii de ani după căderea imperiului roman. Cred că nu.

Mă gîndesc că şi evoluţia socialismului va fi similară. Oare va veni o vreme cînd lumea va celebra cu acelaşi fast revoluţia bolşevică din 7 noiembrie 1917 aşa cum se celebrează căderea Bastiliei?

Sunt sigur că da.

Bibliografie

[1] K. Ondrias: My, motroci XXI. storocia, takto prisahame (Agentura IQ+, Bratislava, 2000)[2] K. Ondrias: Vseobecne kecy, fakty a nezodpovedane otazky (Agentura IQ+, Bratislava, 2001)[3] K. Ondrias: Socializmus versus kapitalizmus, Hry sex a terorizmus (Agentura IQ+, Bratislava, 2005)[4] D. Caplovic, Viliam Cicaj, Lubomir Liptak, Jan Lukacka: Dejiny Slovenska (AEPress, Bratislava, 2000)[5] Human Development Report 2001, Tab. 20, p. 208[6] Human Development Report 2004, Tab. 23, p. 215[7] M. Kollar, G. Meseznikov (eds): Slovensko 2003 – Suhrnna sprava o stave spolocnosti (IVO, Bratislava, 2003)[8] http://www.fbi.gov/ucr/05cius/offenses/violent_crimes/murder_homicide.htmlhttp://www.fbi.gov/ucr/05cius/data/table_16.html[9] http://www.fbi.gov/ucr/05cius/offenses/violent_crimes/murder_homicide.htmlhttp://www.fbi.gov/ucr/05cius/data/table_16.html[10] Statisticka rocenka Ceskoslovensko 1930[11] F. Gebauer, K. Kaplan, F. Koudelka, R. Vyhnalek: Soudni perzekuce politicke povahy v Ceskoslovensku 1948–1989 (Ustav pro soudobe dejiny AV CR. Praha, 1993)[12] F. Miklosko, G. Smolikova, P. Smolik (eds.): Zlociny komunizmu na Slovensku 1948 – 1989, Vol. l., Vol. 2. (Michal Vasek, Presov, 2001)[13] http://www.heise.de/tp/r4/artikel/5/5263/1.html[14] M. E. Herman-Giddens et al.: Secondary Sexual Characteristics and Menses in Young Girls Seen in Office Practice: A Study from the Pediatric Research in Office Settings Network. PEDIATRICS Vol. 99, No. 4 (April 1997), pgs. 505-512.[15] Psychology Today: Jul/Aug 2001. http://www.ourstolenfuture.org/NewScience/reproduction/Puberty/potentialcauses.htm[16] G. Meseznikov: Slovakia after Election (Institute for public questions, 2003, pp 10)269[17] UNDP: TRANSITION 1999: Human Development Report for Central and Eastern Europe and the CIS[18] http://www.wider.unu.edu/pressrelease/press-release-2001-4.pdf[19] G. A. Cornia, V. Popov (eds.): Where do we Stand a Decade After the Collapse of the USSR? Transition and Institutions: The Experience of Late Reformers (Oxford University Press, 2001). http://www.wider.unu.edu/pressrelease/press-release-2001-4.pdf[20] Executive Board of the UN, Development Programme and of the United Nations Population Fund: Second Country cooperation framework

for the Russian Federation (2001–2003), First regular session 2001, Country cooperation frameworks and relatedmatters.[21] E.V. Tiurukanova: Human Trafficking in the Russian, Federation Inventory and Analysis of the Current Situation and Responses (Institute for Urban Economics for the UN/IOM Working Group on Trafficking in Human Beings, Moscow, 2006)[22] UNICEF: A Decade of Transition, The MONEE Project CEE/CIS/Baltics REGIONAL MONITORING REPORT No. 8 – 2001 www.unicef-icdc.org/publications/pdf/monee8/eng/5.pdf[23] T. N. Srinivasan, S. Park: China and India: Growth and Poverty, 1980-2000, China and India: Economic Performance, Competition and Cooperation, An Update.[24] Growth and Interaction in the World Economy: The West and the Rest, 1000-2000 AD (paper presented at Harvard University, May 24, 2002, Maddison, Angus. 2002)[25] Asia Times (Apr 30,2004), (http://www.atimes.com/atimes/China/FD30Ad04.html.)[26] World Development Indicators 2005; Institute of International Finance, RBI and CSO:(http://in.rediff.com/money/2005/sep/27china.htm).[27] T.N. Srinivasan: China, India and the World Economy. Working Paper No. 286. Stanford Center for International Development (July 2006).[28] J. Arch Getty, Gabor Rittersporn, Victor Zemskov: Victims of the Soviet Penal System in the Pre-War Years: A First Approach on the Basis of Archival Evidence (American Historical Review, 98, October 1993, 1017-1049)[29] Znet: Humanitarian imperialism, January 11, 2006[30] http://www.unicef.org/infobycountry/india_india_statistics.html[31] http://www.unicef.org/infobycountry/china.html[32] http://www.unicef.org/infobycountry/haiti.html[33] http://www.unicef.org/infobycountry/cuba.html[34] C. Johnson: Exporting the American Model Markets and Democracy, (Znet 3.5.2006),http://www.zmag.org/content/showarticle.cfm?SectionID=72&Ite mID=10197[35] W. Blum: Killing Hope. U.S. Military and CIA Interventions Since World War II. (Common Courage Press, Monroe, Maine, 1995)[36] W. Blum: Rogue State, A Guide to the World’s Only Superpower(Common Courage Press, 2000)[37] http://nottheenemy.com/index_files/Death%20Counts/Death%20 Counts.htm, http://academic.evergreen.edu/g/grossmaz/interventions.html[38] http://www.xs4all.nl/~stgvisie/VISIE/interventielijst.html[39] S. Courtois, N. Werth, J.-L. Panne, A. Paczkowski, K. Bartosek, J.-L. Margolin: The Black Book of Communism: Crimes, Terror, Repression (Harvard University Press, 1999)[40] B. Trent: The Panama Deception (DVD).http://www.informationclearinghouse.info/article4078.htm)[41] J.A.S. Grenville: A History of the World in the Twentieth Century.(The Belknap University Press, Cambridge, Massachusetts. 1994)[42] J.M. Roberts: History of the World (Oxford University Press, New York 1993)

[43] Human Development Report 2005, pp. 4, 6, 28, 36 and 37[44] House of Commons Library, Research Paper 04/70, Sept 15, 2004[45] http://www.zmag.org/zmag/articles/march2000sklar.htm.[46] J. B. Quigley: The Ruses for War: American Interventionism since World War II. (Prometheus Book, 1992)[47] E. Mullins: The Secrets of the Federal Reserve (Bankers Research Institute, 1985)