8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 1/95

 2.Literatura in Orientul Antic 

Intre cele mai vechi ganduri consemnate se inscriu textele funerare din Egiptul

antic care exprima credinta in imortalitatea sufletului; dintre acestea mult mai

interesante sunt inscriptiile gasite in morminte, datand din secolul al XXIV-lea

i.Cr. si care aveau rostul de a-l indruma pe cel mort sa gaseasca drumul spreSoare.Cartea mortilor este o scriere mai recenta (din secolul al XVI-lea i.Cr.), care

sintetizeaza alte scrieri anterioare (Textele sarcofagelor, Textele piramidelor);

aceasta carte cuprinde incantatii si formule magice care il ajuta pe defunct sa se

confrunte cu Osiris, zeul mortii. Ideea care se desprinde din aceasta scriere este camoartea poate fi invinsa prin intermediul cuvantului.

Tot printre cartile vechi se numara si Cartea muntilor si marilor , a carei redactare a

inceput pe la 2190 i.Cr. si a durat pana prin secolul al II-lea al erei crestine; apar

aici toate miturile importante ale Chinei, sunt relatate intamplari misterioase si suntdescrise personaje supranaturale (centauri, dragoni, uriasi, iepuri cu chip uman),

locuri stranii, precum si peste patru sute de zeitati intrate in patrimoniul mitologiei

chineze. Redactata intre secolele IX-VIII i.Cr., Cartea schimbarilor (Yi jing) este

alta scriere insemnata; carte de ghicit viitorul, Yi jing cuprinde texte poetice si

alegorice, al caror sens se indreapta spre ideea ca exista un mecanism de reglare aechilibrului lumii. Pe marginea acestor texte a glosat Confucius, mai tarziu.

Din literatura babiloniana pot fi mentionate doua poeme, scrise probabil intresecolele al XIII-lea si al XII-lea i.Cr.: Enuma Elis si Poemul lui Ghilgames. Enuma

 Elis  aduce urmatoarea viziune despre nasterea lumii: la, inceput existau doi zei

monstruosi - Apsu (apa dulce), zeu masculin si Tiamat (apa sarata), zeitate

feminina. Dupa ce Apsu este ucis, Marduk, un zeu tanar, despica in doua trupul lui

Tiamat si faureste lumea. Oamenii sunt plasmuiti din sangele lui Kingu (sotul

zeitei Tiamat), cel care furase tablitele destinului.

 Poemul lui Ghilgames  este socotit prima scriere importanta a omenirii. Scrisa in

cuneiforme, probabil intre secolele al XIII-lea si al XII-lea i.Cr., pe tablite de

argila, aceasta creatie epopeica apartine culturii sumero-babiloniene si se refera la

evenimente petrecute in mileniile al III-lea si al II-lea i.Cr. Epopeea prezinta o parabola despre sensul si despre limitele vietii; de aceea personajul evolueaza de ladevenirea eroica la cea spirituala.

Subiectul: Ghilgames este regele unei cetati infloritoare (Uruk), pe care o conduce

tiranic, intrucat nu-si gaseste egal. Zeii ii fauresc un prieten pe masura - Enkidu - si

impreuna cu acesta Ghilgames il ucide pe uriasul Humbaba; cei doi prieteni capata

orgoliul de eroi si isi pierd masura: o jignesc pe zeita Istar, ucid Taurul Ceresc, iar

Enkidu chiar crede ca se poate masura cu zeita. Superbia lor este pedepsita: Enkidu

moare, iar Ghilgames este coplesit de sentimentul mortii. El porneste in cautareanemuririi si dupa un drum anevoios ajunge la batranul Ut-Napistim, singurul om

nemuritor si care a supravietuit Potopului prin vointa zeilor. Aici, Ghilgames este

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 2/95

supus unei probe ascetice (sa nu doarma sase zile si sase nopti), dar nu rezista, nu

este pregatit spiritual. Ut-Napistim ii mai da o sansa: ii destainuie ca in adincul

marii se afla o planta a nemuririi; Ghilgames o gaseste, o smulge, dar floarea ii este

furata de un sarpe. Intors in Uruk, eroul are revelatia ca singura cetatea ii va purtanumele in eternitate. Gandul mortii nu-l paraseste, insa; el incearca sa se elibereze

de aceasta angoasa cerandu-le zeilor sa-l readuca pe Enkidu din infern. Epopeea seincheie cu dialogul dintre Ghilgames si spiritul lui Enkidu; dupa ce se lasa rugat de

Ghilgames, Enkidu povesteste ca in lumea mortii fericiti sunt doar cei pe carerudele nu-i uita si pentru care se fac toate ritualurile funebre.

Ideea care guverneaza aceasta opera este nemultumirea disperata a omului in fata

destinului sau de fiinta muritoare, idee care vom vedea ca apare in toate epocile siobsedeaza toate mintile luminate ale omenirii. Trei sunt caile de a scapa de moarte;

 prima cale este experienta Potopului, care presupune ocrotirea zeilor; Ut-Napistim

a traversat sfarsitul lumii, fara sa fi fost atins de moarte, pentru ca el a fost avertizat

de zei si pentru ca o data cu propria-i fiinta a stiut sa salveze si esenta lumii

sale: tot aurul, toate bogatiile, rudele si mestesugarii. A doua cale spre eternitate

este asceza: cel care se poate abtine de la somn sase zile si sase nopti poate deveninemuritor. A treia cale spre nemurire este planta peste care stapan este sarpele.

Pentru omul obisnuit nu ramane decat fapta cea buna care sa-i poarte numele peste secole. Altminteri, moartea este cumplita, caci dupa cum povesteste Enkidu

in final, in infern nu exista decat suferinta, iar cea mai cumplita soarta le este

destinata celor uitati. Doar cel care ramane in amintirea celor vii poate rezista in

infernul lumii de dincolo.

In India antica, dupa invazia arienilor, se impune ca religie hinduismul, bazat

 pecartile sacre ce alcatuiesc Vedle (veda in sanscrita inseamna cunoastere, stiinta).

Cel mai vechi dintre textele vedice, datat cel mai devreme in secolul al XII-lea

i.Cr. si cel mai tarziu pe la anul 1000 i.Cr., este Rig-Veda - o culegere de imnuri cucaracter initiatic; acestea cuprind, in general, ritualuri sacre, sunt inchinate unor

zeitati si, rostite in anumite imprejurari, aveau functii magice. Imnul al-X-

lea aintrat in constiinta culturala romaneasca prin prelucrarea poetica

din Scrisoarea Ide M. Eminescu. Cunoscut si sub titlul de Imnul Creatiunii, acestimn (al X-lea, 129din Rig-Veda) transpune o insolita viziune asupra nasteriiuniversului.

Continutul: Viziunea vedica pune Geneza lumii pe seama unei unitati primordiale

(Unul), care si-a capatat autonomia printr-o forta interioara. Din materia

nediferentiata a inceputurilor se desprinde o samanta, desemnata in text printr-o

notiune vaga: unul. Acesta, practicand asceza timp de un an, creeaza spatiul; asadar

haosul se particularizeaza si prinde forma printr-un act de combustie interioara si

de constentizare a propriei existente, caci asceza (tapas) este in primul rand o stare

spirituala; totodata, individualizarea inseamna dorinta (kama), in intelesul de

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 3/95

manifestare simpla si profunda a spiritului; de aceea, prima emanatie a spiritului a

fost kama.

Acestor scrieri li se mai adauga si textele brahmane - prezentarea unor ritualuri tot

de influenta vedica -, elaborate dupa anul 1000 i.Cr., intre care mai important este

cel intitulat Satapatha brahmana, in care apare si povestea despre omul primordial,Purusa.

Un alt centru cultural al Orientului antic este Iudeea; evreii, coboratori tot din

Mesopotamia, isi fac aparitia in istorie pe la anul 2000 i. Cr., iar conceptia lordespre viata este cuprinsa in cartea sacra numita Tanakh si formata din trei

 parti Tora, Profetii si Scrieri. Redactarea Torei incepe prin secolul al X-lea i. Cr.

Viziunea iudaica despre nasterea lumii, desi diferita de cea vedica, are puncte

comune cu cea babiloniana, caci si aici nasterea omului este pusa sub semnul

 pacatului; Dumnezeu, singura divinitate admisa, a creat o lume armonioasa, fara

contradictii, in Eden, dar omul a mancat din pomul cunoasterii binelui si raului, a pierdut paradisul si a devenit muritor. Istoria omului cazut incepe cu un fratricid

(povestea despre Cain si Abel), ceea ce genereaza o perioada de anomalii, de

rautati pe care numai potopul le va sterge. Povestea purificarii diluviene se

deosebeste oarecum de cea babiloniana, caci Noe nu salveaza valorile societatii

sale (aur, averi si mestesugari), precum Ut-Napistim, ci doar samanta vietii. Lumealui Cain este anulata, descompusa si o lume noua se naste dupa aceea. Apare aici o

istorie a evreilor ale caror legi sunt hotarate de profetul Moise, dar si o viziune

despre evolutia si sfarsitul lumii, dupa cum si revelatiile mistice legate de sensul

mantuirii. Carte sacra, roman de aventuri, istorie si alcatuire poetica, Tanakh-ulconstituie buna parte a Bibliei crestine (Vechiul Testament), carte de capatai de-a

lungul istoriei lumii. Ideile iudaice au intrat in constiinta religioasa si le vom regasiinterpretate in numeroase scrieri de-a lungul erei noastre, cu precadere din

 perspectiva crestina.

3.Mitologie

O mitologie este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări caredescriu o anumită religie sau un sistem de valori. Cuvântul "mitologie"provine din limba greacă(μυθολογία), din fuziunea cuvintelor "mythos"("poveste" sau "legendă") și "logos" ("cuvânt"). În general, miturile suntopere literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferitefenomene ale naturii, originea omului și a animalelor, etc. De obicei,miturile implică prezența unui element sacru, a unor  zeități, a unor forțefabuloase, supraomenești. Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, întimp ce miturile sunt complet imaginare.

Eventual,termenul "mitologie" poate include totalitatea miturilor dintr-ocultură sau o religie (de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană,

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 4/95

mitologie nordică) sau o știință care se ocupă cu reconstruirea, studiul șiinterpretarea miturilor.

Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturiiprimitive, până în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor

ei de gândire teoretică, adică până atunci când mitologia - ca sistemintegral - este absorbită și codificată - integral sau în parte - de religie. 

Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală decunoaștere absolută a universului, deci o filosofie care include demersulmistic și o știință generală care exclude experimentul și care se constituie

 în orice cultură primitivă. 

Marile mitologii se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic și sfârșitul neoliticului, adică atunci când oamenii își

 înlesnesc existența printr -un mod de viața nou, cu un oarecare confortasigurat, față de riscurile traiului precedent, peregrin și aleator, dincivilizația cinegetică și pescărească. În acest cadru au început să secompună epic și primele mituri coerente, a căror datare cronologică esteimposibilă("dar important e să nu confundăm << vârsta >> unei concepțiireligioase cu data primului document care o atestă" - Mircea Eliade, Istoria

credințelor și ideilor religioase, I, Cuvânt înainte, 1976).

Mitologiile naționale au caracteristic specifice care reflectă concepția sau

viziunea etnică despre relațiile vizibile și invizibile dintre om și univers. 

Majoritatea mitologiilor arhaice, antice sau primitive, care au conținutconcepțiile din epoca formativă a miturilor, au ajuns până la generațiile caredispuneau de mijloace tehnologic de conservare culturală sub formă detranscripții literare (epopeilelui Homer ,Theogonia lui Hesiod, Mahābhārata), teologice (Biblia,  Avesta),istorice (Popol Vuh, Kojiki , Huainan zi  a lui Liu An), folcloristice (Edda

Veche, Kalevala), filosofice (Veda, ciclul Upanișad ), sau etnografice.

Datorită acestor transmisii, fiecare mitologie s-a reorganizat treptat,influentată de copiști, traducători, poeți, istorici, filosofi, etnografi șifolcloriști și mai puțin teologi. Conținutul mitologic a fost determinat deoperații complicate de triere, interpolare, replicare filosofică,resistematizare istorică, restilizare poetică (cu filtrarea narațiunii mitice prinalegorie) și eventual includerea în ideile religioase. Intervențiile șiinfluențele reciproce au creat mitologii care pot include diferite surse șiconcepte.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 5/95

Clasificări ale miturilor  

De-a lungul timpului s-au evidențiat diferite tipuri de mituri. Miturile

rituale explică eficiența unei anumite practici religioase sau sunt legate deun templu sau de un sanctuar . Miturile originii  explică începerea unui obicei

sau apariția unui obiect sau a unui nume.Miturile unui cult  sunt cele ceredau importanța și semnificațiile unui ritual dedicat unei anumitezeități. Miturile de prestigiu sunt asociate adesea unui erou, unui oraș sauunor oameni, aleși și sprijiniți de o divinitate. Miturile escatologice descriuun eveniment catastrofal care de obicei pune capăt lumii oamenilor, sauchiar întregului univers. Miturile sociale  întăresc, justifică sau apără niștevalori morale și practicile unei societăți. 

Religia în vechiul Babilon

Religia în vechiul Babilon, religie politeistă, a fost o formă mai evoluată areligiei sumero-akkadiene. Regele Hammurabi, care a fost și un mareorganizator religios, după ce a făcut unificarea politică, întemeind primulstat independent în Mesopotamia, a izbutit să unifice variatele culte locale,dând naștere la religia babiloniană, moștenită și continuată de asirieni, putând fi numită de aceea religie asiro-babiloniană. 

Panteonul asiro-babilonian

Panteonul asiro-babilonian cuprindea un foarte mare număr de zei, legați între ei uneor igenealogic, alteori prin funcțiile atribuite. În acest mare numărde zeități, teologia asiro-babiloniană a introdus o sistematizare, oadevărată clasificare, care a atins o formă canonică definitivă în a doua

 jumătate a celui de-al doilea mileniu î.Ch. Astfel, zeii principali erau grupați în triade sau tetrade, în timp ce zeii secundari sau mai mici, erau grupați în jurul divinităților principale. 

Triada cosmică[modificare] 

 Între zeii principali, primul loc îl ocupa marea triadă cosmică, formatădin  Anu, Enlil  și Ea. 

  Anu era personificarea cerului. El locuia în cel mai înalt așezământ alcerului. I se dădea titlul de "rege al zeilor" saă "tată al zeilor". Avea casoție pe zeița  Antu, care reprezenta pământul, și o mulțime de fii și fiice,legitimi și nelegitimi, precum și numeroși curteni, curieri și servitori. Nus-au găsit statui ale acestui zeu, ci numai simbolul său format dintr -un

tron cu o coroană deasupra.   Enlil sau, după denumirea semită, Bel, era zeul pământului și al

oamenilor. Cultul său era mult mai popular decât al lui  Anu. Se credea

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 6/95

că locuiește pe munții înalți care fac legătura între pământ șicer. Templul său principal era la Nippur  și se numea "casa muntelui".Ca zeu al pământului și al aerului din jur, Enlil  era și zeul vântului și alfurtunii, iar ca stăpân al oamenilor era cel ce hotăra soarta lor și ceasulmorții. Era în același timp zeu binefăcător și distrugător, cum erau și alțizei semiți. Emblema sa, tronul cu coroana, era identică aceleia alui Anu.

  Ea ("binefăcătorul"), al cărui oraș sfânt, Eridu, era situat aproapede Golful Persic, era zeul apelor. Ea avea o mare importanță înmagie, căci apele, venind din adâncurile misterioase ale pământului, cunoscsecretele profunzimilor. De aceea cuvântul apă,apsu, însemna și"lăcașul științei", în consecință Ea era și zeu al înțelepciunii, protector alștiințelor și artelor. Era un zeu civilizator prin excelență, care a modelat

cu propriile sale mâini pe om, l-a învățat scrisul și mai ales artaconstrucțiilor. Tot în calitatea sa de zeu al apelor, Ea era socotit și cazeu purificator. Ea era tatăl lui Marduk, devenit în perioadade hegemonie a Babilonului, zeul principal al babilonienilor.

Triada astrală[modificare] 

Urma triada astrală: Sin, Shamash și Iștar : 

  Sin era zeul masculin al lunii. El avea întâietate față de Shamash, zeul

soarelui, deoarece la semiți ziua se socotea începând de la apusulsoarelui. Ca zeu al lunii, Sin era și zeu al lunilor anului, stabilind

 împărțirea timpului în zile, luni și ani. Potrivit naturii sale, el era șideținătorul diademei (în formă de semilună), dând sau luând coroanaregilor.

  Shamash, zeul soarelui, era fiul lui Sin, deoarece, după concepțiaorientală, lumina se naște din întuneric și ziua din noapte. Ca zeu alluminii și al zilei, Shamash era zeul dreptății și judecătorul suprem al

oamenilor, întocmai ca Osiris la egipteni. El era de asemeneainspiratorul legilor, protectorul celor slabi, zeul sănătății și al fericirii. Tot

 în virtutea naturii sale de zeu al luminii, Shamash era și patronulghicitorilor babilonieni.

  Iștar , numită în Biblie  Astartea, era cea mai populară zeiță dinpanteonul babilonian. Spre deosebire de alte zeițe, care erau adorate încalitatea lor de soții ale zeilor, Iștar  a avut de la început un cultindependent, nefiind căsătorită. Era o zeitate complexă, cu numeroase

atribuții, dintre care cele mai importante erau aceea de zeițăa fecundității și aceea de zeiță a războiului. În prima sa calitate avea uncult desfrânat, fiind și patroană a prostituției, care era practicată ritual, în

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 7/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 8/95

după ce Tiamat (personificare feminină a mării) amenința distrugerea lorprin potop, ieșit învingător din această confruntare, așază pe cero constelație  în formă de arc, ca semn al victoriei. Această legendă se

 întâlnește și în tradiția iudeo-creștină; astfel, Dumnezeul biblic JHVH-Elohim, după sfârșitul potopului, așază pe cer  curcubeul  în formă de arc,simbol al bunăvoinței sale față de oameni. 

După ce Babilonul a devenit centrul religios, multe din numele vechilorzeități au fost schimbate și s-a creat o nouă ierarchie a divinităților. În modtradițional, lumea era astfel reprezentată: 

 În centrul unui ocean de sare se găsea pământul sub forma unui disc uriaș.Deasupra erau situate cerurile, cel mai de sus era stăpânit de  Anu, cel maiapropiat de pământ era cerul stelelor. Cerurile erau susținute de un ocen

de apă dulce,  Abzu, în care locuia zeul Enki  (Ea). În adâncuri segăsea infernul stăpânit de zeii întunecimii. 

 În poemul Enûma Enliš, infernul nu mai mai joacă un rol deosebit, aici totul începe cu istoria perechii  Abzu și Tiamat , din care își au obârșia ceilalți zei. Într-o generație succesivă, această pereche este ucisă de către Enki ,respectiv de către Marduk . Din corpul lui Tiamat, Marduk creează cerul șipământul. Oamenii vor fi alcătuiți din argilă plămădită cu sângele luiTiamat. Sângele conferă oamenilor înțelepciune și supunere față de zei.

 Aceștia, la rândul lor, sunt dependenți într -o măsură importantă de adorațiași ofrandele aduse de oameni, fără de care ar flămânzi. S-au găsit tăblițecu scriere cuneiformă  în care oamenii, nemulțumiți cu unele hotărîri alezeilor, îi amenințau pe aceștia că își vor căuta alte zeități mai binevoitoare. 

 În afară de principalii zei din panteonul babilonic, mai existau și semizei, denatură divină, dar subordonați zeilor de ordin superior, care le stabileauatribuțiile. Cei mai mulți din acești semizei erau de rea natură, ca, deex., Rabisu ("spionul") sau Lilitu, semizeitate feminină, incapabilă de o

sexualitate normală, care își compensa această slăbiciune printr -oagresivitate îndreptată asupra bărbaților tineri. Lamashutu, semizeureprezentat cu cap de leu, era făcut responsabil de apariția febreipuerperale la femeile lehuze. Medicinase baza în mare măsură perugăciuni și ofrande pentru îmblânzirea semizeilor răutăciși și a demonilor. 

Epopeea lui GhilgameșEpopeea lui Ghilgameș este un poem epicdin Mesopotamia antică. Este cea mai veche scriere literară păstrată aumanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. și aparține

culturii sumero-babiloniene. S-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirianAssurbanipal, de la Ninive și povesteștefaptele eroice ale legendarului rege al cetății Uruk. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 9/95

Istoria textului

Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de originesumeriană, dar absorbit și adaptat de civilizațiile succesiveale Mediteranei orientale, poemul conține multe elemente mitologice care

aveau să apără în literaturile și tradițiile mitologico-religioase ale civilizațiilorulterioare.

Subiectul

Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimisacestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca laluptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinsteafiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară de nici o parte,

astfel încât Ghilgameș și Enkidu au devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi aucălătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul șicurajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faimapeste mări și țări. 

Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjatdivinitățile. Zeița Iștar , protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă,ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însa acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună ucigându-i prietenul iubit.

Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei maidragi ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre careaflase că fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om,

 înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care divinitățilepedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu

 în Biblie  în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheiaaccesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nuva obține nemurirea, el eșuând la testul inițiatic la care fusese supus dezei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este,resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși. 

Secvențe narative 

Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiiledin Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite deerou; principalele isprăvi: 

  lupta contra regelui Akka din Kish  expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a

monstrului Humbaba; 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 10/95

  lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar  să-l ucidă pe erou,care-i refuzase dragostea;

  călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;   moartea eroului (deși nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba și de

moartea lui Ghilgameș sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană,Ghilgameș călătorește în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalitățiide la stamoșul său Uta-napiștim, care-i comunică și amănunteledesfășurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitarăepic).

  Interpretare

Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameș se poate numi dramaexistențială a omului, lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor,

raportul cu femeia și raportul de prietenie între oameni, teama de moarte șisetea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii și destinuloamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană,constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări alegândirii.

4.Literatura egipteană 

Vechimea acestei literaturi urcă până aproape de anul 3.000 î.Hr. Suntreflectate realități istorice, concepții și stări de spirit din diferite perioade

ale istoriei egiptene vechi sub forma unei mari varietăți de opere literaredintre care cele mai valoroase sunt imnurile și povestirile. 

Imnurile, adresate mai ales divinităților, exprimau inițial numeroase aluzii lalegendele despre viața zeilor, ca apoi să se facă tot mai mult locsentimentului de venerație a naturii, iar în final să se ajungă la imagini dinviața cotidiană. Încep să fie utilizate figuri destil ca: metafora,aliterația, comparația. 

 Atribuită lui  Amenofis al IV-lea, cel care a introdus reforma religioasă acultului solar în scopul limitării puterii clerului, Imnul lui Akhenaton,adevărată capodoperă a antichității, aduce imagini vii dinrealitate, Soarele devenind zeul iubirii dintre oamenii și popoare, albinefacerii, al fertilității și al păcii. 

Povestirile egiptene, primele opere de proză narativă cultă din literaturauniversală, realizează un cadru de viață, situații și personaje cu atâtaexactitate, încât reconstituie, cel mai viu, mai colorat și mai complet tabloual vechii societăți egiptene, cu viața, oamenii și moravurile lor. Printre celemai valoroase este Povestea celor doi frați , un realist și sugestiv tablou alvieții și ocupațiilor obișnuite ale țăranului. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 11/95

Literatura ebraică 

Vechiul Testament  însumează scrieri de un caracter foarte variat și datânddin epoci diferite. Printre teme putem menționa: aventura fantastică (Cartealui Iosua), fanatismul și setea de răzbunare (Cartea Esterei), tonul elegiac(Cartea lui Tobit), grațiosul (Cartea lui Rut), umorul ușor picant (Istoria

Susanei). Caracterul emotiv al subiectelor, succesiunea incidentelor,bogăția sufletească a personajelor și înclinația povestitorului anonim sprenotația psihologică conferă acestor povestiri o importanță deosebită încadrul literaturii antice. 

De asemenea, cei 151 de Psalmi sunt adevărate culmi de lirism, de odeosebită intensitate a sentimentului, cu metafore foarte plastice,subiective, pitorești sau suave. 

Cântarea cântărilor  este un poem de dragoste (redactat în forma sa

definitvă în ultimele secole î.Hr.) în care tensiunea înaltă a sentimentului seexprimă fie direct, fie prin intermediul comparațiilor și metaforelor, careaduc un puternic parfum de exotism.

Cărțile profeților  (scrise de diferiți autori între secolele al VIII-lea și al II-lea î.Hr.) impresionează prin accentele vibrante de revoltă împotriva nedeptății,asupririi, lăcomiei și luxului celor bogați, revolta mergând până la o violentăamenințare. Când iau apărarea celor săraci și oprimați, tonul acestor scrieridevine cald, generos, plin de umanitate, dar și de revoltă și de amenințare

 împotriva celor ce asupresc pe cei săraci. Prin elocința lor, Cărțile profeților  se ridică la înalte culmi de proză literară, reprezentând o creațieinedită pentru acea epocă. 

Literatura indiană 

 În cadrul acestei literaturii să menționăm mai întâi cele o mie de imnuricarealcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii,focului, aurorei, pământului etc.) Pe lângă imnurile de adorare a

elementelor naturii, care dobândesc un caracter  filozofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc.

Capodoperele vechii literaturi indienesunt Mahābhārata și Ramayana.Mahābhārata (considerată cei mai mareoperă de imaginație a  Asiei) a fost elaborată între secolele al V-lea î.Hr. șial V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni neobișnuite, fiind de 15 ori maivoluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele douăneamuri ariene, iar în final se face un elocvent apel la împăcare și la lupta

comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilăgrandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură deun colorit extraordinar.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 12/95

 Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici. Acțiunea estemai unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentrueliberarea soției sale. Există aici multe elemente de feerie și de basm, maimultă finețe și rafinament. 

 Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate, de eroismși de justiție. 

Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea maicelebră operă a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia sentimentelor, prindelicatul simț al naturii și lirismul gingaș, această evocare a iubirii fiicei unuipustnic pentru regele Dushyanta reprezintă una dintre cele mai valoroaseopere ale Indiei din acea epocă. 

O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma

actuală a operei a fost elaborată la începutul secolului I d.Hr. Aceastăcreație literară a exercitat o influență deosebită asupra fabulisticii orientaleși, prin intermediul unor versiuni persane șiarabe, asupra celei medievaleeuropene.

5.Literatura persană  În epoca reformatorului Zoroastru (660 - 583 î.Hr.sau 630 - 553), sistemul religios al epocii a fost condensat înopera Avesta, lucrare importantă pentru istoria culturii. 

După căderea Imperiului Persan sub dominație arabă, turcă și

apoi mongolă, se instituie un regim feudal, iar literatura se centrează îndomeniul celei de curte.

Prin epopeea sa de peste o sută de mii de versuri, Șah-Namé, poetul Firdoùsi reconstituie trecutul real sau legendar al poporului persan.Scenele de război, dar și cele de dragoste dau epopeii o forță și grandoareincomparabile.

Omar Khayyám (c. 1045 - c. 1122), unul dintre marii oameni de știință

ai Orientului,matematician și fizician, astronom și medic, autor anumeroase opere scrise în arabă, este și autorul a circa 250 catrene. Înaceste micropoeme, marcate de melancolie, dezamăgire și scepticism,este blamată viața frivolă, egoistă și nedreaptă. 

Un alt mare poet persan a fost Sāadi (1184 – 1283/1291?). Cele douăcapodopere ale sale,Livada cu fructe și Grădina florilor  conțin elementeautobiografice, marcate de o simplitate și naturalețe care le-au asiguratpopularitatea. În Grădina florilor  găsim aforisme, sfaturi practice sau

precepte morale, precum și observații critice asupra oamenilor din aceaepocă. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 13/95

Prin poeziile sale sub formă de gazel, Sāadi a cântat natura și dragostea. 

Un alt mare poet care a utilizat gazelul a fost Hāfez. Printre temele liriciisale putem enumera: dragostea, prietenia, natura, bucuria de viață. Spredeosebire de Khayyám, Hāfez este mai optimist. De asemenea, se

remarcă luminozitatea, sinceritatea, spontaneitatea și eleganța versului. Literatura araba

 În cadrul literaturii arabe trebuie menționată opera O mie și una de nopți, ovastă culegere de povestiri datând din secolul al X-lea. Sursa acestora oconstituie povestiri din India, Persia,Egipt și  Arabia. 

Limba arabă este cea mai mare subramură, ca număr de vorbitori, aflată în uz, din cadrul familiei de limbi semitice. Clasificată ca semitică centrală,aceasta este înrudită îndeaproape cu akkadiana, ebraica, aramaica, siriaca, cananeana,feniciana, limbile etiopiene (gheeză, tigrină, tigri,amhară) etc. În momentul de față, araba este limba oficială

 în  Algeria,  Arabia Saudită,Bahrain, Comore (alături de altelimbi), Djibuti, Egipt, Emiratele ArabeUnite, Iordania, Irak, Kuweit, Liban, Libia, Maroc, Mauritania, Oman,Palestina, Qatar , Siria, Somalia (alături de somaleză), Sudan, Tunisia,Yemen. Pelângă araba literară, oficială, peste tot, în comunitățile arabe, sunt folosite,

 în viața de zi cu zi, felurite dialecte arabe. În afara țărilor menționate, araba

este folosită ca limbă de cult peste tot unde a însoțitislamul: în  AsiaCentrală, China deVest, Turcia, Iranul,  Afganistanul,India, Pakistanul, Bangladesh, Indonezia, Malaezia, Filipine,  AfricaCentrală și Orientală, în unele părți din Europa (cuprecădere, Peninsula Balcanică) etc.[1]  În afara acestor zone care au olungă și bogată tradiție islamică, practic, în momentul de față, datorităemigrărilor, există comunitați islamice (mai mult sau mai puțin stabile)peste tot în lume. Având în vedere răspândirea și importanța sa în lume,

din 1974, araba a fost adoptată ca una dintre limbile de lucruale Organizației Națiunilor Unite.[2], iar în fiecare an, pe data de 18decembrie, este sărbătorită Ziua limbii arabe. 

Istoric[modificare] 

Dacă lăsăm la o parte primele documente în arabă – circa 40 de numeproprii presărate în texte asiriene (sec. VIII-VII î.Hr.) și cele mai vechiinscripții (numite lihyanite și thamudeene) găsite în Nordul Penisulei Arabe, notate într-o scriere derivată din alfabetulsudarabic, mai există o serie de inscripții precum: 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 14/95

inscripția de la Ğabal Ramm, la est de al-‗ Aqaba (în Iordania de astăzi,de la mijlocul secolului al IV-lea d.Hr.);[3] 

  inscripția trilingvă (arabă/siriacă/greacă) de la Zabad, delângă  Alep (în Siriade astăzi, 512 d.Hr.);[4] 

  inscripția de la Ğabal ’Usays, aflat la aproximativ 100 kmde Damasc (528 d.Hr.);[5] 

  inscripția de la Harran (586 d.Hr.).[6] 

In secolul al IV-lea, deja apăruseră în centrul peninsulei regatele arabe aleLahmizilor în sudul Irakului de astăzi, regatul Ġassanid în sudul Siriei șiregatul Kindit. Curților acestor regate li se datorează unele exemplenotabile de poezie preislamică, precum și puținele inscripții arabepreislamice care s-au păstrat în alfabet arab, alfabet apărut cu mareprobabilitate în regiunea Petra (azi în Iordania) în secolul al V-lea.

 Araba clasică și araba literară modernă standard

Termenul de „arabă” se poate referi atât la araba clasică, la araba literarămodernă literară, cât și la numeroasele varietăți locale de arabă cunoscute

 în mod curent ca arabă colocvială (‘āmiyya sau dāriğa), ceea ce poate danaștere la confuzii. 

 Asemenea tuturor limbilor, araba continuă să evolueze și astfel putemdistinge araba clasică (în special din perioada preislamică și până înepoca abbasidă, incluzând araba coranică), de araba modernă standardcare este folosită în zilele noastre. 

Araba clasică este considerata normativă, iar autorii moderni încearcă (șireușesc într -o oarecare măsură) să urmeze normelegramaticale ale cărorbaze au fost puse de către gramaticii clasici (cum ar fi Sibawayhi) și săfolosească vocabularul cuprins în dicționarele clasice (ca de exemplu Lisānal-‘arab a lui Ibn Manzūr). 

Araba literară sau araba modernă standard[modificare] 

 Araba literară (ىحصل يبرعل غل al-luġatu al-‗arabiyyatu al-fuSHā – „limbaarabă cea mai elocventă [dintre limbi]‖), se referă atât la limba literarăstandard folosită ca limbă oficială în statele arabe din OrientulMijlociu și  Africa de Nord, cât și la limba arabă clasică, limba marilor opereale culturii arabe din secolele VII-XII. Limba literară standard, în forme ei

simplificată, este folosită în mass media, în învățământ, în discursuri, în totceea ce se scrie: cărți, ziare, reviste, toată gama de documente, de

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 15/95

 înscrisuri). Araba literară este singura limbă oficială în toate statele arabe șisingura formă de arabă predată în instituțiile de învățământ la orice nivel.Trebuie remarcat că araba literară și formele dialectale sunt cu greureciproc inteligibile și de aceea sunt considerate de unii specialiști ca fiindlimbi diferite. Limba arabă literară nu se folosește în comunicareacotidiană. Asemenea tuturor limbilor, araba continuă să evolueze și astfelputem distinge araba clasică (în special din perioada preislamică și până înepoca abbasidă, incluzând araba coranică), de araba modernă standardcare este folosită în zilele noastre. 

Spre deosebire de araba clasică, araba modernă standard, trebuind să sesupună exigențelor modernității a introdus noi termeni, de neînțeles pentruun autor clasic, atât împrumutați din alte limbi (ةر جس sigāra „țigară‖;  ::ballūnبون

„balon‖), cât și creați pe baza resurselor lexicale existente (ex:فت ه hātif  „telefon‖ – etimologic: „cel care cheamă‖;  – ‖ qiTār  „trenقط رetimologic: „șir de cămile‖, „caravană‖). 

De asemenea, araba modernă standard a fost influențată din punct devedere structural de modelul limbilor străine sau al dialectelor colocviale:de exemplu, textele scrise în AMS folosesc uneori exprimarea „A, B, C șiD‖ când este vorba de enumerări, pe când în araba clasică este de preferat„A și B și C și D‖, iar propozițiile nominale sunt mai numeroase în AMS

decât în araba clasică. Din aceste motive, AMS este tratată separat însursele non-arabe.

Explicația apariției diglosiei 

Diglosia se explică, ca și în cazul altor limbi cum ar fi greaca sau germana,prin promovarea unei forme închistate ca limbă oficială, formă care nuacceptă modificări, în timp ce limba cotidiană s-a modificat și continuă săse modifice atât datorită unei evoluții interne, firești, cât și datorită 

influențelor străine. Originea diglosiei arabe nu se reduce totuși, cauzalvorbind, doar la "închistarea unei limbi oficiale"; istoric vorbind, ea emultiplă, autorii admițând o diglosie de facto generată de acel koinémilitaro-urban in perioada cuceririlor postislamice din care au derivatdialectele contemporane, dar și o diglosie de facto datorată unui koinépoetic vis à vis de dialectele care existau chiar în perioada preislamică,deci înaintea unei standardizari operate și posibil de impus doar ulterior.

 Araba coranică, se află în opinia lingviștilor, la jumătate de drum între acest

"koiné poetic" și dialectul higiazian.[9]

Observăm deci importanța poeziei înapariție timpurie a diglosiei.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 16/95

 

Influența arabei asupra altor limbi 

Araba a împrumutat multe cuvinte altor limbi ale lumii islamice, avândun rol comparabil cu cel al latinei pentru limbile europene. ÎnEvul

Mediu, araba a funcționat de asemenea ca un vehicul majorpentru cultură, în special științe, matematică și filozofie, având dreptrezultat faptul ca multe limbi europene au împrumutat, de asemenea,numeroase cuvinte arabe. Araba a fost și, într -o oarecare măsură, maieste încă o sursă majoră de vocabular pentru diverse limbi:berberă, kurdă, persană, swahili, urdu, hindi (în special variantavorbită), bengali, turcă, tătară, malaeză, indoneziană etc. De pildă,cuvântul arab pentru carte, kitāb, este folosit în toate limbile amintite

mai sus cu excepția limbilor malaeză și indoneziană (unde estespecializat cu sensul de carte religioasă). Dintre limbileeuropene, spaniola și portugheza au cel mai mare număr de cuvinte

 împrumutate din arabă. 

Influența arabei asupra limbii române 

Și în limba română, ca, de altfel, în toate limbile vorbite în Europa, aupătruns cuvinte de origine arabă. Împrumuturile din arabă în română s-au

produs, în general, pe două căi:   una livrescă, prin intermediul unor limbi occidentale

precum franceza, spaniola, italiana. În general, termenii împrumutați peaceastă cale aparțin diverselor științe: alchimie și chimie (derivati dintr-un termen arab (kimiya) care este la rândul lui împrumutat din greacaveche (chymia, care însemna topirea metalelor); vezi pentru astaHistoire de la Médecine de l`Antiquité au XXe siècle, Roger Dachez,Tallandier 2008, p.

251), algebră, arsenal , alcool , alcalin, azimut , cifră, elixir , logaritm; 

  alta orală, difuză, ca în toate limbile balcanice, prin intermediul limbiiturce, mare vehiculatoare de cuvinte arabe. Nu de puține ori, unele dinaceste cuvinte capătă o conotație peiorativă.Exemple: amanet , băcan, catifea, chef , fitil , habar , hambar  (anbar),hal ,mușteriu, maidan, dugheană, șerbet , hain, cherem, mahala.

„Araba colocvială” este un termen generic prin care sunt desemnatevarietățile dialectelevorbite în întreaga lume arabă. Araba colocvială, așa

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 17/95

cum s-a mai spus, diferă destul de mult de araba literară. Principaladiviziune dialectală se face întredialectele nord-africane și cele din OrientulMijlociu, urmată de distincția dintre dialectelesedentareși dialectele nomade, care sunt mult mai conservatoare. Vorbitorii unoradintre aceste dialecte nu se pot înțelege perfect cu vorbitorii unuialt dialect arab; chiar dacă vorbitorii din Orientul Mijlociu se pot înțelege

 între ei, în general, aceștia întâmpină adesea dificultăți în înțelegerea nord-africanilor (deși vice-versa lucrurile stau mai bine, datorită popularitățiifilmelor și unor mijloace de informare din Orientul Mijlociu  – în specialdin Egipt).

Dialectele vorbite au abandonat distincția cazuală și folosesc formade dual foarte limitat (se mai folosește doar la substantive, iar

 întrebuințarea acestei forme nu mai este cerută în toate circumstanțele).De asemenea, aproape toate dialectele au pierduttanwīn-ul, (marcanedeterminării în limba arabă) și pasivul intern sau vocalic. 

Un factor de diferențiere a dialectelor  este influența limbilor vorbite înainte în zonă, care au asigurat un numar semnificativ de cuvinte noi, și care auinfluențat uneori chiar și pronunția sau topica; oricum, un factor mult maisemnificativ pentru majoritatea dialectelor este, așa cum se întâmplă înrândul limbilor romanice, păstrarea (sau schimbarea semnificației)

diferitelor forme clasice. Așadar, cuvântul irakian aku, levantinul fīh, șicuvâtul nord-african kayen, toate înseamnă ―există‖, și toate provin dinformele arabei clasice (yakūn, fīhi  și respectiv kā’in), dar acum ele sunăfoarte diferit.

Principalele grupări dialectale sunt: 

  Araba egipteană: vorbită de aproape 76 de milioane de egipteni, fiind,varietatea înțeleasă poate cel mai mult, datorită popularitații filmelor șiemisiunilor de televiziune egiptene. 

  Araba magrebită (araba algeriană, marocană, tunisiană și malteză șidialectul libian din vest). Dialectele marocan și algeriansunt vorbite decâte 20 de milioane de oameni.

  Araba levantină (dialectul sirian, libanez și palestinian devest, iordanian din vest și araba cipriotă maronită). 

  Araba mesopotamiană (vorbită în Irak,  Anatolia, estul Siriei, Khuzistan)cu diferențe mari între dialectele gilit  din sud, șidialectele mult maiconservatoare qeltu, dialectele din zonele nordice.

  Araba din estul Peninsulei Arabe (estul  Arabiei Saudite, Irakul devest, Siria de est, Iordania și regiuni din Oman).

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 18/95

  Araba din Golf  sau Khalīji  (Bahrein, Provincia Saudită deEst, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar  și Oman).

Literatura chinezăLiteratura chineză are la bază opera Carteacântecelor , o antologie de 300 de poezii populare.[1] Opera a fostalcătuită în secolul al V-lea î.Hr., pe baza unui imens material de

poezie populară, vechimea unora din aceste poezii urcând până pe la începutul mileniului al doilea î.Hr. Poeziile descriu viața poporului,obiceiurile cotidiene și problemele sociale ale epocii (sărăcia,oprimarea din partea stăpânirii). 

Li Tai-pe (c. 701 - 762), poet al iubirii, a cultivat un vers elegant, grațios, încare finețea notației se îmbină cu puritatea sentimentului. Când trateazăproblematica socială, stilul său este grav și plin de forță. 

Dar cel mai mare poet chinez este Du Fu (712 - 770). Se remarcă

profunzimea sentimentului, realismul viziunii și forța expresiei. Du Fu estereținut în special de spectacolul mizer și revoltător al nedreptăților sociale,iar ororile războiului sunt exprimate cu o mare intensitate dramatică. Prinacest vibrant fond de umanitate, prin participarea afectivă intensă la viațatimpului său, prin patosul dramatic al expresiei, Du Fu este unul dintre ceimai mari poeți ai lumii. 

Literatura japoneză 

Literatura japoneză are o istorie de aproape două milenii. Primele opereau fost puternic influențate de literatura chineză. Japoniași-a dezvoltat curepeziciune propriul stil aparte. Odată cu deschiderea porților Japonieicătre Occident, în secolul al XIX-lea, a pătruns în spațiul nipon și literaturaoccidentală, care a exercitat o influență masivă asupra scriitorilor japonezi,influență ce continuă până în zilele noastre. 

Cu toate că literatura japoneză și autorii japonezi sunt mai puțin cunoscuți în Occident, Japonia are o tradiție literară bogată și îndelungată. Literatura japoneză se citește cel mai bine în original, diferențele lingvistice șiculturale sunt extrem de importante și cuvintele sau expresiile japoneze nusunt ușor de tradus. 

O foarte scurtă istorie 

 În prezent se poartă o dezbatere intensă pe tema periodizării literaturii japoneze. În linii mari, literatura japoneză poate fi totuși împărțită înperioada antică, medievală și modernă. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 19/95

Literatura antică 

După introducerea alfabetului kanji (漢字, lit. "caractere chinezești) dincontinentul asiatic, scrisul a devenit posibil pentru că nu a existat nici unsistem nativ de scriere. Din acest motiv s-a pornit de la limba chineză

clasică; mai târziu caracterele ei au fost adaptate pentru scrierea japoneză și s-a format man'yōgana, prima formă de kana, adică de scrieresilabică. 

Operele create în era Nara includ Kojiki (712: o istorie pe jumătateadevărată, pe jumătate mitologică a Japoniei), Nihonshoki (720: o cronicăceva mai acurată în privința adevărului istoric decât Kojiki),și Man'yōshū (759: o antologie de poezie). Limba folosită în aceste operediferă semnificativ de cea din perioadele următoare și în

privința gramaticii și în cea a fonologiei. Literatura clasică (secolele VIII – XII

Literatura clasică japoneză se referă la cea produsă în era Heian, carepoate fi considerată o eră a lui Pericle pentru cultura japoneză, o perioadăde înflorire a artei și literaturii. Povestea lui Genji (începutul secolului alunsprezecelea) de Murasaki Shikibu e considerată capodoperaficțiunii Heian și unul dintre primele romane. Alte opere importante sunt

antologia de poezie waka Kokin Wakashu (905), și Cartea pernei (ca. 990),ultima scrisă de rivala lui Murasaki Shikibu, Sei Shonagon, un jurnal tratândviața, iubirile, și timpul liber de la curtea Imperială. 

Poemul tip iroha a început să fie scris de acum și a devenit standardulpentru ordinea din katakana și hiragana până la reformele din secolul alnouăsprezecelea în era reformelor Meiji. 

 În această perioadă curtea imperială și înalta aristocrație i-au patronat pepoeți. Aceștia nu trăiau din scris, nu erau profesioniști, ci curteni sau

doamne de la curte.Literatura medievală[modificare] 

(Secolul XIII - Secolul XVI)

O perioadă a războiului civil a răvășit Japonia și tocmai această epocă estereprezentată în Heike Monogatari (1371). Povestea e de fapt istoria lupteidintre două clanuri, Minamoto și Taira care doresc să preia controlulJaponiei la sfârșitul secolului al XII-lea. Alte opere importante ale perioadei

sunt Hōjōki a lui Kamo no Chōmei (1212) și Tsurezuregusa a lui KenkōYoshida (1331).

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 20/95

Scrierea japoneză cu un amestec de alfabete kanji și kana de astăzi iși areoriginea acum. Literatura acestei perioade poartă influențele budismului șieticii zen exercitate asupra clasei în emergență a samurailor. Operele dinaceastă eră sunt adevărate incursiuni în lumea raporturilor dintre viață șimoarte sau exprimă remușcările în urma comiterii unor crime. 

 Alte genuri aparute acum sunt poezia colectivă renga și teatrul noh.  Amândouă s-au dezvoltat rapid la jumătatea secolului al XIV-lea, înera Muromachi timpurie.

Literatura japoneză pre modernă[modificare] 

(secolul XVII - jumătatea secolului XIX) 

Literatura din această eră a fost scrisă în timpul erei pașnice a dominației

familiei shogunilor Tokugawa (cunoscută sub numele de era Edo). Datorităcreșterii cererii de cultură din partea clasei mijlocii și a creșterii ca ponderea clasei muncitoare în noua capitalăEdo (numele său modern e Tokio), s-au dezvoltat forme noi ale dramelor populare care au condus apoi laapariția teatrului kabuki. 

Joruri-ul și dramaturgul kabuki Chikamatsu Monzaemon a devenit extremde popular la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea. Matsuo Bashō, celmai cunoscut pentru că a compus Oku no Hosomichi (奥の細道, 1702: un

 jurnal de călătorie, Drumul îngust spre Oku) este considerat cel maimare haijin, adică autor de haiku. 

Multe genuri literare își fac debutul acum în era Edo, și ajută la ridicareaprocentului celor care știu să scrie și să citească la peste 90% și lacreșterea unui sistem de librării publice. Saikaku Ihara se spune că ar fi datnaștere conștiinței moderne de romancier în Japonia. 

Jippensha Ikku (十返舎一九) a scris Tokaidochuhizakurige (東海道中膝栗毛), un amestec de jurnal de călătorie și

comedie.  Akinari Ueda a inițiat tradiția modernă a ficțiunilor trăznite înJaponia prin Ugetsu Monogatari, în timp ce Kyokutei Bakin a scris extremde populara poveste de dragoste fantastică Nanso SatomiHakkenden (南総里見八犬伝).

Kyōden Santō a scris povestiri despre homosexuali până când acestea aufost interzise prin edictul Kansei. Genul includea povestiri horror, dramepolițiste, moralități, comedii, și uneori chiar literatură pornografică însoțitede gravuri colorate inclusivyomihon, diferite zōshi și cărți ieftine. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 21/95

Literatura japoneză modernă și contemporană[modificare] 

(de la sfârșitul secolului al XIX până în prezent) 

Era Meiji marchează redeschiderea Japoniei către Occident și o perioadăde rapidă dezvoltare industrială. Naoya Shiga, așa numitul "zeu alromanului" și Ōgai Mori au avut un rol fundamental în adoptarea șiadaptarea convențiilor literare și tehnicilor literare vestice.Soseki Natsume, ce a scris câteva romane extrem de faimoase întrecare Botchan și Kokoro (1914), și Ryunosuke Akutagawa, cunoscut pentrupovestirile sale cu subiecte istorice se numără printre autorii cei maicunoscuți ai acestei epoci extrem de turbulente. 

Koyo Ozaki, Kyoka Izumi, și Ichiyo Higuchi reprezintă o familie de scriitorial căror stil se întoarce spre literatura japoneză timpurie. Literaturapublicată în timpul războiului a dat doi autori notabili pentru poveștile dedragoste și senzualitatea limbajului și anume în operele lui Jun'ichirōTanizaki și ale primului laureat japonez al premiului Nobel pentruliteratură, Yasunari Kawabata. 

 Înfrângerea Japoniei la finele celui de al Doilea Război Mondial a avut unimpact semnificativ asupra scriitorilor japonezi. A urmat o perioadă în careliteratura a devenit pesimistă, și a exprimat pierderea oricărui țel. Unexemplu ar fi romanul lui Osamu Dazai,Soarele care apune, povestea unuisoldat care se întoarce din provincia statului fantomă Manchukuo și nu știecum să-și ia viața de la capăt. 

Yukio Mishima, foarte cunoscut pentru scrierile sale nihiliste și care a comisun suicid prin seppuku, a început să scrie în perioada de după război. 

Kobo Abe, care a scris literatură fantastică cum ar fi Femeianisipurilor  (1960) și Shusaku Endo, cunoscut pentru romanele saleinfluențate de catolicism au devenit celebri după război. Kenzaburo Oe, al

doilea scriitor japonez care a câștigat premiul Nobel pentru literatură a scristot acum romanul său, O afacere personală in 1964.

Haruki Murakami este unul dintre cei mai populari și mai controversațiautori japonezi ai momentului. Operele sale care depășesc granița strictădintre genuri au provocat dezbateri aprinse în jurul ideii dacă ele reprezintăliteratura adevarată sau pop fiction, Kenzaburo Oe a fost unul dintre criticiicei mai acer bi. Cu toate acestea criticii străini sunt unanimi în a afirma cătoate cărțile sale au valoare literară. Romanele sale cele mai cunoscute

sunt Pădurea norvegiană(1987) și Cronica păsării-arc (1994-1995).

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 22/95

 

6.Literatura greacă 

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă în greaca veche de lacele mai vechi opere scrise în limba greacă până în secolul al V-lea și

ridicareaImperiului Bizantin. Cele mai importante opere de la începuturile literaturii grecești îi aparținluiHomer , Iliada și Odiseea. Celălalt mare poet al perioadei preclasice afostHesiod. Cele trei opere ale sale care s-au păstrat până în prezentsunt Muncile și Zilele și Teogonia. 

Cei doi poeți lirici mai importanți au fost Sappho și Pindar . Tot grecii auinventat și teatrul și au creat opere care sunt încă recunoscute ca fiindprintre cele mai bune scrise vreodată. Dintre sutele de tragedii scrise șireprezentate în epoca clasică, s-au păstrat doar câteva piese a treiautori: Eschil, Sofocle, și Euripide. 

 Asemenea tragediei, comedia a apărut dintr -un ritual în cinstealui Dionysos, doar că în acest caz piesele conțineau obscenități, insulte șivulgarități. Piesele care s-au păstrat, aparținând lui  Aristofan, aureprezentat un model pentru generațiile și epocile viitoare. Menander  esteconsiderat ca fiind cel mai bun dintre scriitorii Noii comedii. 

Doi dintre cei mai importanți istorici care au trăit vreodată au scris în timpulepocii clasice grecești: Herodot și Tucidide. Un al treilea istoric, Xenophon, și-a început opera, 'Hellenica', de unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr.până în 362 î. Hr. 

Cele mai mari realizări în proză din secolul al IV-lea sunt dindomeniul filozofiei. Au existat mulți filozofi greci, dar trei s-au detașat derestul: Socrate, Platon, și  Aristotel. În istoria gândirii umane, Platon practicnu are rivali.

ElenismulPână în 338 î.Hr., toate orașele state grecești, cu excepția Spartei au fostcucerite de Filip al II-lea al Macedoniei. Fiul lu lea î. Hr. centrul principal alculturii grecești. Poezia greacă a înflorit în special în secolul al III-lea î. Hr.Poeții principali au fost Teocrit,Callimah, și  Apollonius din Rodos. Teocrit,care a trăit aproximativ din 310 până în 250 î. Hr., a fost creatorul poezieipastorale, un gen dezvoltat apoi de poetul roman Vergilius  în Ecloge. 

Epoca Romană 

Istoricii cei mai importanți din perioada de după Alexandru aufost Timaeus, Polibius, Diodorus Siculus, Dionysius din Halicarnas, Appian

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 23/95

din Alexandria,  Arrian, și Plutarh. Perioada de timp acoperită începe de lasfârșitul secolului al IV-lea î. Hr. până în secolul al II-lea d.Hr.

Eratostenes din Alexandria, care a murit aproximativ în 194 î. Hr., a scris îndomeniul astronomiei și geografiei, dar lucrările sale sunt cunoscute în

principal din descrieri ulterioare. Una dintre cele mai importante contribuțiiale perioadei elenistice o reprezintă traducerea Vechiului Testament  îngrecește. Acest proces a avut loc la Alexandria, și a fost terminat până lasfârșitul secolului al II-lea î. Hr. Numele Septuagint  înseamnă "șaptezeci",din tradiția că 72 de scribi au fost implicați în proiect. 

Literatura Bizantină (300 d.Hr.-1453)Literatura bizantină grecească sereferă la literatura scrisă în greaca medievală. Dacă literaturabizantină reprezintă expresia vieții intelectuale a populației elenizate

din Imperiul Roman răsăritean în timpul Evului Mediu creștin, atunciea este un organism poliform, îmbinând civilizațiile greacă și creștinăpe fundațiile comune ale sistemului politic roman, așezat în atmosferaintelectuală și etnografică a Orientului Apropiat. Literatura bizanintă afost influențată de patru mari elemente culturale diferite: grecesc,creștin, roman și oriental, al cărui caracter se ămbina cu celelalte.Culturii intelectuale elenistice și organizării guvernamental romane ise adaugă viața emoțională a creștinismului și lumea imaginației

orientale, ultima înglobându-le pe celelalte trei. Literatura greacă modernă (după 1453) 

Literatura greacă modernă se referă la literatura scrisă în limba greacă începând cu secolul al XV-lea, desprinsă din literatura bizantină târzie, dinsecolul al XI-lea. Erotokritos este fără îndoială capodopera acesteiperioade, și poate a literaturii grecești moderne. Este o romanță în versuriscrisă în jurul anului 1600 de Vitsentzos Kornaros (1553-1613). Korakistika (1819), un pamflet scris de Jakovakis Rizos Neroulos și

 îndreptat împotriva intelectualului grec  Adamantios Korais, este unexemplu important al Renașterii grecești și a naționalismului apărut. 

7.Iliada Iliada este o epopee atribuită lui Homer , care pare a fi fostun aed din Ionia, din a doua jumătate a secolului VIII î.Hr., și care apreluat în epopeele sale, I l iada  și Odiseea , tradiții, fragmente și motivedin mituri vechi și cântece populare.

Iliada este compusă din 15 337 de hexametri dactilici și, din epocaelenistica, divizată în 24 de cânturi. Textul a fost probabil compus între 850

și 750 I.C. (date deja menționate de către Herodot), deci cu patru secole

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 24/95

după perioada în care istoricii înscriu războiul mitic pe care acesta îlrelatează. 

Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii venițidin Grecia cu troienii și aliații acestora, fiecare tabără fiind susținută de

diverse divinități, cum ar fi  Atena, Poseidon sau Apollo. După zece ani derăzboi, soarta acestuia nu continuă prin numeroase lupte colective sauindividuale care ilustreaza figuri ca  Ajax, Hector  sau Patrocle. În final, aheii

 î nving grație victoriei lui Ahile care îl ucide pe conducătorul troian în luptădirectă. 

 În cele 24 de cânturi, însumând circa 15 000 de versuri, Iliada relateazăfapte de vitejie excepțională făcute de eroi neînfricați, dintre care sedetașează  Ahile. Acesta nu cunoaște teama și preferă o moarte glorioasă

unei vieți tihnite, însă este neîndurător, refuzând familiei dușmanului săupână și consolarea de a-i preda corpul acestuia. Îl umanizează însăprietenia pentru Patrocle.

 Ahile întruchipează virtuțile eroului războinic. Spre deosebire deel, Hector  detestă războiul și nu luptă pentru glorie, ci pentru a-și apăracetatea; este iubitor de pace și de rațiune. Figurile celor doi eroi reies și dincuvintele pe care și le adresează înainte de luptă - procedeu des folosit deHomer pentru caracterizarea personajelor, cuvintele lui Ahile sunt

mânioase și jignitoare, în timp ce Hector vorbește calm și măsurat. Poetul își caracterizează eroii și din câte un epitet frecvent legat de numelepersonajului respectiv, de exemplu "șoimanul Ahile".

Personajele sunt prezentate în mișcare, dinamismul fiind amplificat deimagini auditive referitoare la zgomotul bătăliei sau la zornăitul înfricoșătoral armelor unui erou, ca în cazul lui Diomede. La prezentarea sugestivă aunei situații contribuie și comparația, care la Homer este dezvoltată pe maimulte versuri.

 Alături de eroi intervin și zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel,  Atena  îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar Apolo îl ascunde pefiul lui Priam  într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia Peleianului.

Cele două epopei homerice (Iliada și Odiseea) au fost traduse în limbaromână de George Murnu. 

Războiul Troiei durează de aproape zece ani. Se confruntă astfel aheiiveniți din toată Grecia cu troienii și aliații acestora. În fața cetății fortificate,

sute de nave de asediatori se află întinse pe plajă și le servesc drepttabără. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 25/95

Cântul 1

 Agamemnon, comandantul aheilor, o ia prizonieră pe Chryseis, fiicapreotului troian al lui  Apollo. Furios, zeul răspândește ciumă și boli întabăra aheilor. Ghicitorul Calchas dezvăluie cauza bolii, iar   Ahile  îi cere

lui  Agamemnon să elibereze prizoniera. Regele consimte, însă decide să oia în schimb pe concubina lui  Ahile, Briseis. Mâniat, acesta hotărăște să seretragă din luptă, nemaioferindu-le aheilor ajutorul mirmidonilor săi.Totodată el îi cere mamei sale, Thetis, să obțină de la Zeus promisiuneaunei victorii a troienilor.

Cântul 2

 Înșelat în somn de un vis trimis de către Zeus,  Agamemnon se trezeștesigur de victoria trupelor sale. Povestește acest vis aliaților săi, apoi, pentru

a îi încerca, se preface a dori să părăsească sediul Troiei. Războinicii sepregătesc de retragere, însa Ulise, rege al Itacăi, reușeșste să îi împiedicesă plece. Cele două armate sunt gata de luptă: aheii, veniți cu un numărmare de vase din întreaga Grecie vor face față căpeteniilor troieni șialiaților acestora, dardanieni, pelasgieni, lycieni și traci. 

Cântul 3

Troianul Paris, fiul regelui Priam, este cuprins de teamă la vederealui Menelau, căruia îi furase soția, pe Elena, declanșând astfel conflictul.Ca urmare a reproșurilor dure ale fratelui său, viteazul Hector , Paris lepropune aheilor să se înfrunte el însuși cu Menelau. Duelul are loc,Menelau, luptător experimentat, căpătând cu ușurință avantaj în fațafragilului și tânărlui Paris. Însă acesta este salvat de la moartea sigură ce îlamenința prin intervenția divină a Afroditei, care îl scoate din luptă și îltrimite în Troia. 

Cântul 4

 În Olimp, Zeus dorește să fie recunoscută victoria lui Menelau, pentru aredobândi pacea și a salva astfel orașul. Însă Hera, care dorește cuardoare victoria aheilor, îi cere Atenei să îi împingă pe troieni să nu-șirespecte jurămintele de pace.  Atena  îl convinge atunci pe Pandare să tragă

 în Menelau cu o săgeată, pentru a distruge armistițiul, ceea ce de altfel seși întâmplă. Revizuindu-și trupele,  Agamemnon  îi îndeamnă la luptă pe ceimai mari comandanți ai săi — Idomeneus, cei doi Ajax (Ajax fiul luiTelamon și Ajax fiul lui Oïlée), Nestor , Ulise și Diomede — și luptelereîncep.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 26/95

Cântul 5

 În furia bătăliei, aheii masacrează un număr mare de troieni. În modparticular se evidențiază Diomede, susținut de către  Atena, care îl ucide,

 între altele, pe Pandare și care îl rănește pe Eneas și pe mama acestuia,

zeița  Afrodita, venită să îl salveze. Zeii se implică în luptă:  Apollo  îlsalvează pe Eneas și îl trimite pe fratele său să se angajeze în luptă alăturide troieni. Hector , înflăcărat de cuvintele lui Sarpedon, își duce trupele înluptă. Îngrijorate de această întorsătură de situație, Hera și  Atena se

 înarmează și își oferă ajutorul aheilor apărați de către  Ares, care este larândul lui rănit de Diomede. Într-un sfârșit, zeii și zeițele urcă

 în Olimp pentru a judeca acest conflict în fața lui Zeus. 

Cântul 6

Hector  se intoarce în Troia și îi cere mamei sale, Hecuba, să aducă jertfezeiței  Atena, rugând-o să-l îmblânzească pe Diomedes. Hector porneștespre palatul fratelui său, Paris. 

Hector   îl ceartă pe acesta că stă acasă în timp ce au loc asemenea lupte,iar acesta îi răspunde că atunci se pregătea de luptă. Apoi Hector  pleaca lacasa lui unde  Andromaca, soția sa, și fiul său  Astyanax  îl roagă plângândsă nu mai plece la luptă fiindcă se tem de pierirea sa. Însă Hector  nuascultă de rugile acestora și, înainte de a pleca la luptă, îi roagă pe zei să

aibă grijă de soția și fiul său. La porțile cetății Hector   îl întâlnește pe Pariscare era gata de luptă. 

Cântul 7

 Atena și  Apollo hotărăsc să pună capăt măcelului. Profetul Helenus află desfătuirea zeilor și îl sfătuiește pe Hector  ce să facă. Hector îi provoacăastfel pe conducătorii greci la duel. Ca urmare a tragerii la sorți, urmeazăca  Ajax, fiul lui Telamon, să îl înfrunte. La căderea nopții, niciunul dintre einu este declarat învingător, deși Hector este rănit. Se decide o pauzătemporară. Se profită de aceasta pentru îngroparea numeroșilor morți depe câmpul de luptă. 

Cântul 8[ 

Ziua următoare grecii si troienii incep din nou lupta . Zeus folosestecântarul norocului pentru a vedea pe cine va ajuta . Se pare că norocul erade partea troienilor . În timpul luptei grecii fug deoarece sunt amenințați cuun fulger iar troienii vin după ei ajungând la zidul care proteja corăbiile .

 Acolo troienii instalează corturile si se pregătesc pentru ziua următoare .

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 27/95

Cântul 9[ 

După luptă grecii se străng la un sfat în cortul lui  Agamemnon . Acolo Agamemnon își dă seama că doar un lucru îl poate face învingător  :  Ahile . Nestor  ,  Ajax si Ulise hotărăsc să plece la cortul

lui  Ahile . Ajunși acolo cei trei beau impreună cu  Ahile deși nu se terminăcu bine deoarece  Ahile refuză să se întoarcă . 

 În acea noapte grecii hotărăsc sa spioneze tabăra troiană oamenii aleșipentru această misiune fiind Ulise și Diomede . Acolo află că dușmanii auchemat aliați . Cei doi omoară cateva persoane si fug cu doi cai . 

Zorile se iviră iar bătălia incepuse din nou . Ca in cele din ziua precedentătroienii domină lupta și chiar îl rănesc pe  Agamemnon . Văzand ca greciisunt în pericol  Ahile  îl trimite pe Patrocle la cortul lui Nestor  .

 Acolo Nestor   îi spune că dacă nu vine  Ahile la luptă să vina el (Patrocle)  îmbrăcat în armura stăpânului său . După conversație Patrocle se întoarce în fugă la cortul lui  Ahile .

Cântul 12] 

 În timpul bătăliei Zeus trimite un semn care arată că dacă troienii se vorduce la corăbiile grecilor vor fi omorâți fără milă. Deși vedesemnul, Hector  continuă să înainteze. Încetul cu încetul zidul era cucerit detroieni și se pare că grecii aveau nevoie de un miracol ca să fie salvați. 

Cântul 13

Zeus care urmărea bătălia pleacă dar nici nu se apucă bine căapare Poseidon care îi ajută pe greci în luptă . Hector  merge cu armataspre corăbii deși grecii îi primesc cu urlete sălbatice . 

Cântul 14

Știind ca Zeus se poate întoarce pe câmpul de luptă , Hera  îl roagăpe Somn , fratele Morții să-l adoarmă pe Zeus . Somnul acceptădeoarce Hera  îi spune că îl va căsători cu una dintre Grații . În acestfel Poseidon  îi ajută pe greci . În timpul luptei  Ajax  îl lovește peHector  cu unbolovan în cap , făcândul sa-și piarda cunoștința . Astfel grecii prind curaj .Troienii se retrag și pierd tot teritoriul câștigat . 

Cântul 15

Iată că în cele din urmă Zeus se trezește și mânios se duce la Hera .Ca sănu se mai aștepte la alte inșselătorii Zeus dezvăluie ceea ce vrea să facă :

acesta vrea ca troienii să caștige lupta pentru a le arăta grecilor căfără  Ahile aceștia nu pot câștiga lupta ; atunci se va întoarce  Ahile și el(Zeus) va hotărî ca Troia să fie cucerită . Așa dar  Poseidon se întoarce la

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 28/95

aflarea veștilor . Hector   își revine , iar troienii se întorc la luptă . Cu atât demult curaj au luptat că în sfarșit au ajuns în fața corăbiilor . 

Cântul 16

 În timp ce grecii se luptau cu troienii , Patrocle  îi spune hotărât lui  Ahile că

se va duce la luptă . Patrocle se îmbracă cu armura prietenului său pentrua-i speria pe troieni și pentru a-i readuce onoarea lui  Ahile . Astfel pleacăspre câmpul de luptă . 

Cântul 17

 Acolo Patrocle  îi alungă pe troieni deși este lovit de o lance . Hector  ,văzându-l , îl străpunge cu o lance în burtă . Așa și-a găsitPatrocle sfârșitul. Grecii se luptau pentru trupul lui Patrocle , în timp ce un soldat grecmergea spre cortul lui  Ahile pentru a-i da veștile . 

Cântul 18

 Ahile primește veștile și poarta o discuție cu mama sa Thetys. Acesta oroagă pe mama sa să-i ceară lui Hefaistos o nouă armură mult maifrumoasă și mai puternică decât cea purtată de Patrocle. Iris,mesajerazeilor ii spune să ia trupul prietenului său fără arme. Astfel  Ahile se duce laluptă și îi face pe troieni să fugă prin urletele acestuia. Așa  Ahile ia trupul și

 îi promite lui Patrocle că îl va ucide pe Hector . 

Cântul 19 Ahile primește armura și hotărăște sa se împace cu  Agamemnon . Greciipleaca împreună cu  Ahile la luptă . Eroul scoate un strigăt și în fața tuturorgrecilor acesta se îndreaptă spre zidurile de necucerit ale Troiei .

Cântul 20

"Acum se hotărăște soarta razboiului" zise Zeus . Acesta le-a datpermisiunea zeilor de a interveni în luptă

.  Atena , Poseidon ,Hefaistos și Hera de partea grecilor ,iar   Afrodita ,  Ares ,  Apollo și  Artemis de partea troienilor . Revenim la luptamuritorilor .  Ahileajunge să se lupte cu  Aeneas , dar  Poseidon știindcă  Ahile  îl va omorî , îl retrage pe  Aeneas din luptă pentru că pe acest erou

 îl aștepta o soartă măreață . Apare Hector  , iar așa începe un nou duel. Hector  era aproape de al omorî pe  Ahile dacă nu ar fiintervenit  Atena .  Ahile  încearcă să atace , deși la rândul lui , Hector  estesalvat de  Apollo .

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 29/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 30/95

Odiseea  (în limba greacă: Oδύζζεια , Odysseía) alcătuiește, împreunăcu Iliada, un grup de două epopei grecești atribuite rapsodului popularorb Homer . Scrisă ulterior, în a doua jumătate a secolului VIII î.Hr.,Odiseea este una dintre cele mai vechi și renumite opere literare dinmitologia antică. Ea prezintă peripețiile regelui Odiseu (Ulise) și ale

 însoțitorilor lui din Itaca pe drumul de întoarcere acasă, după războiultroian. În multe limbi termenul de „odisee―, inspirat de această epopee,desemnează o rătăcire plină de peripeții. Opera este alcătuită din 12.200de versuri împărțite în 24 de cânturi, descriind rătăcirile regelui după zeceani de război și încă alți zece ani de peripeții în drumul său de reîntoarcerepe mica insulă Itaca. După multe aventuri, acesta ajunge acasă îmbrăcatca un cerșetor, nefiind recunoscut de pețitorii soției luicredincioase, Penelopa. Aceasta primise veste de la oaspeți despre

moartea lui Ulise, fiind asaltată de pețitori. Penelopa opune rezistențăpețitorilor, refuzând să se recăsătorească, fiind sprijinită în aceastadeTelemah, fiul lui Ulise. Pentru a crea o atmosferă încordată, Homerrecurge la un complex de istorisiri paralele, cu privire în trecut și aspecte deperspectivă, cu povestiri și descrieri alternative. Acțiunea nu esteprezentată cronologic, începând cu chemarea muzelor  de către Homer șisosirea lui Odiseus în Itaca. 

Peripețiile lui Odiseu încep după ce părăsește, cu 12 corăbii, ruinele

orașului Troia, jefuindu-i pe tracii kikoni, aliații Troiei, de care vor fiulterior alungați. Ajunși pe insula Lotofagilor, unii din însoțitor ii luimănâncă din fructele lor, uitându-și patria, Itaca. Cei rămași ajung,

 împreună cu Ulise, pe insula ciclopilor, uriași cu un singur ochi înfrunte. Ulise și echipajul său au intrat în peștera ciclopului, unde augăsit bucăți mari de brânză și mult vin. Bucuroși că au găsit mâncareși băutură, s-au ospătat până cand au simtit că se cutremurăpământul sub ei, și s-au ascuns în peșteră. Ciclopul Polifem, pentru

a împiedica fuga grecilor, barează ieșirea din peștera sa. Fiind înpericol de a fi mâncați de uriaș, Odiseu așteptă până când ciclopul aadormit, apoi au luat un buștean și l-au înfipt în fruntea ciclopului,scoțându-i ochiul, ceea ce atrage dușmănia lui Poseidon, tatălciclopului. Fiind orbit, ciclopul s-a dat bătut și l-a întrebat pe Odiseucum îl cheamă. Acesta i-a răspuns „nimeni‖; apoi ciclopul și-achemat frații și le-a spus că a fost orbit. Aceștia l-au întrebat cine l-aorbit. Evident, răspunsul a fost „nimeni‖. Ceilalți ciclopi, enervați

peste măsură, i-au răspuns că de ce i-a mai chemat dacă nu l-a orbitnimeni, și au plecat la peșterile lor. Fuga grecilor este îngreunată devalurile mari, produse de stâncile aruncate în mare de ciclopul orb.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 31/95

De la Eol, zeul vântului, Odiseu primește în dar un sac cu vânturi. Ajunși aproape de casă, însoțitorii săi, curioși, deschid sacul: sepornește o furtună care-i mână din nou departe de casă. Astfel ajungpe insula vrăjitoarei Circe, care îi preschimbă pe însoțitorii lui Odiseu

 în porci, iar pe acesta îl reține prin farmecele sale. Va fi dezlegat deacestea prin intervenția lui Hermes, mesagerul zeilor, care între timpi-a iertat pentru distrugerea Troiei.

 Întoarcerea acasă este îngreunată și de sirene, ale căror glasurifermecate duc corăbierii la pieire, ademenindu-i să își zdrobească corăbiile de stânci. Curios să afle cum sună cântecul sirenelor, Ulisele cere marinarilor săi să își astupe urechile cu ceară de albine, iarpe el să îl lege de catarg, precizând că nu trebuie să fie dezlegat cu

nici un preț. Astfel reușește să asculte cântecul sirenelor, evitând

 însă pericolul scufundării corăbiei. Împreună cu echipajul său,Odiseu izbutește să traverseze cu bine și strâmtoarea dintre cei doimonștri, Scilla și Caribda. 

 Înfometați, ajung pe insula lui Helios, zeul soarelui, unde însoțitorii luiUlise fură din vitele sacre ale zeului, pentru a își potoli foamea. Dreptpedeapsă pentru acest sacrilegiu, aceștia mor ulterior într -o furtunăpe mare, din care numai Odiseu, care nu mâncase, reușește să

scape. El ajunge pe insula nimfei Calipso, unde aceasta îl reține timpde șapte ani. Reușește să părăsească insula lui Calipso cu o plută, însă furtuna produsă de Poseidon distruge pluta, iar Ulisenaufragiază pe o insulă unde este primit cu prietenie de Nausicaa,fiica regelui feacilor. Timp de două seri, Odiseu îi povestește regeluifeacilor, Alcinous, pățaniile sale. De aici, încărcat cu daruri, sereîntoarce acasă, pe insula Itaca. 

Căutările fiului său, Telemah, sunt zadarnice, și confruntarea mamei

sale, Penelopa, cu pețitorii devine tot mai acută. Zeița Atena îlpreschimbă pe Odiseu într -un cerșetor, pentru a-l proteja dedușmănia pețitorilor soției sale. După douăzeci de ani, deghizat încerșetor, acesta va fi recunoscut numai de câinele său bătrân,

 Argos. Odiseu se pregătește în taină pentru întrecerea pețitorilor cuarcul, trofeul învingătorului urmând să fie Penelopa, soția lui Odiseu.Cu ajutorul lui Telemah și al păstorului Eumaios, Ulise reușește săpedepsească pețitorii. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 32/95

?10.Dramaturgia - Genul dramatic in literatura

Termenul provine din fr. dramaturgie, din aceeasi familie cu dramatique,un derivat de la drame, drama, si desemneaza totalitatea operelor scrise

in forma dialogata si menite a fi reprezentate pe scena. In limba greaca,

unde este utilizat pentru prima data, termenul „drama" insemna „actiune". 

Genul dramatic  (sau dramaturgia) cuprinde mai multe specii: tragedia,comedia, drama, vodevilul, melodrama, tragi-comedia s.a.incepand cu Antichitatea greaca si pana in Renastere si clasicism, cele douaspecii „pure" ale dramaturgiei au fost tragedia si comedia. 

Tragedia apare inca din Antichitate (sec. VII-VI I.Hr.): Nietzsche, inNasterea tragediei, considera ca aceasta specie literara a aparut in timpul

serbarilor destinate zeului Dionysos, denumirea provenind din gr. tragos, „tap" si „oda". Apogeul tragediei a fost in sec. V I.Hr., odata cu creatiilemarilor autori tragici: Eschil [Persii, Prometeu inlantuit), Sofocle [Antigona,Oediprege.Aias, Oedipla Colonos), Euripide [Andromaca, Troienele). Alteepoci de glorie a tragediei au fost perioada lui Shakespeare si clasicismulfrancez, reprezentat de Racine si Corneille.La noi, comedia este adusa la desavarsire de I. L. Caragiale (vezi mai jos,capitolul „Comedia"). Comedia are ca variante vodevilul, feeria, farsa. 

Originea comediei trebuie cautata in dionisiile campestre pe care vechiigreci le organizau, la sfarsitul recoltarii strugurilor, in cinstea zeuluiDionysos. Conform Dictionarului de idei literare al lui Adrian Marino,cuvantul deriva din termenii grecesti comozo, „a merge in procesiune", siode, „cantec". Sunt indicate si alte cuvinte care stau la baza termenului:comodeo, comodia, cu derivatele comos („sarbatoare si trupa a luiDionysos") si comestis („participanti la sarbatoarea dionisiaca"). In Poetica, Aristotel recunostea ca „ridicolul" este domeniul de predilectie al comediei,

ca actiunea sa este hazlie si „parintele sau este rasul" si prezenta comediadrept „imitatia oamenilor neciopliti", a aspectelor ridicole ale naturiiinferioare, „imitarea unei actiuni hazlii si neispravite". Primii autori decomedii sunt Epicur si Aristofan [Norii, Pasarile, Broastele). in perioadaclasica, comedia este adusa la stralucire de catre Moliere [Avarul, Scoalafemeilor s.a.).Odata cu libertatea de creatie din ce in ce mai mare, speciile s-auhibridizat, au aparut altele noi; de fapt, formele estetice interferau intre eleinca de mult timp; in Hamlet de Shakespeare, Polonius enumera tipuri de

piese pe care le pot interpreta actorii pe scena: tragedia, comedia, pieseleistorice, pastorale, pastoral-comice, istoric-pastorale, tragi-istorice, tragi-

 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 33/95

comice-istoric-pastorale, scene indivizibile sau poeme nelimitate (conformDictionarului de termeni literari din 1976).

Clasicismul a fost extrem de rigid in privinta regulilor de creatie pentru

toate genurile literare, dramaturgia fiind supusa normei celor trei unitati-:de timp - actiunea sa se petreaca intr-un interval care nu depaseste 24 deore, de loc - sa se desfasoare in acelasi cadru si de actiune - sa existe unsingur plan al dezvoltarii evenimentelor.

Romantismul este epoca de afirmare a dramei, piesa cu un conflict puternicsi, de multe ori, cu subiect istoric: Victor Hugo, Cromwell (1827), a careiprefata este un adevarat manifest al romantismului, Hernani, RuyBlas, Al.Dumas cu Henri III. La noi (vezi mai jos, capitolul „Drama"), drama este

reprezentata de B.P. Hasdeu (Razvan si Vidra), V. Alecsandri (Despot- Voda), Al. Davila [Vlaicu-Voda], Delavrancea (Apus de soare).In epoca moderna se produce un amestec al speciilor dramatice, alformulelor estetice: sunt pulverizate conceptele traditionale de conflict,deznodamant, comedie, tragedie. Se folosesc denumiri ca teatrulabsurdului (Alfred Jarry, Beckett, Eugen lonescu), teatru mitic (LucianBlaga, Marin Sorescu), antiteatru.Cum piesele de teatru, indiferent de formula estetica in care sunt scrise,sunt destinate reprezentarii pe scena, exista o diferenta importanta intre

textul dramatic si spectacolul teatral. De aceea, textul dramatic esteimpartit in acre si scene, marcand spatiile, permitand schimbul actorilor sial decorului etc, iar dialogul - modalitatea principala de reprezentare - esteintrerupt din cand in cand de indicatii scenice, aflate de regula intreparanteze si numite didascalii.

In cazul spectacolului, intra in ecuatie mai multi factori: regia (viziunearegizorala asupra textului dramatic, de fiecare data alta), scenografia,

personalitatea actorilor si amprenta individuala pe care o lasa asuprafiecarui rol, re-creand de fapt personajele, vestimentatia, decorurile,libertatea de a utiliza un fond muzical etc. Uneori exista diferente majoreintre textul dramatic, care devine astfel un pretext, si spectacolul teatral, ore-lectura si o re-creare a piesei initiale.Concepte operationale folosite: act, actiune, comedie, comic, conflict,dialog, dramaturgie, drama, indicatii scenice, personaj24.

Divina Comedie 

Divina Com edie  (în italiană: Divina Commedia), cea mai celebră operă alui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 34/95

ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu și, în fine, ascensiunea în Paradis, pentrua termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deși continuă modulcaracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă, tendințămoralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor),poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă și dramatică a realității,departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, operaa exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării limbii șiliteraturiiitaliene. Inițial, Dante și-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un

 început dramatic, opera are un final fericit (cum explică autorul însuși într -oscrisoare adresată lui Cangrande della Scala). Atributul de „divina”  i-a fostacordat de Giovanni Boccaccio  în biografia sa „Trattatello in laude diDante” , ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare

pentru prima dată într -o tipăritură din 1555 a editorului venețian LudovicoDolce. 

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămânadinainte de Paște, când Dante înteprinde călătoria în „lumea de dincolo‖.Este anul sfânt („Il Grande Giubileo” ) instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea,socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.

Structura opereiDivina Comedie povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieții deapoi", în care se proiectează răul și binele lumii terestre, fiind condus la

 început de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii, apoi de Beatrice, simbol alcredinței. Poemul este compus din trei părți(trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutulInfernului , și estescris în versuri endecasilabice grupate în „terține‖ ( „terza rima” ). Iată

primele trei terține (în traducerea lui Răzvan Codrescu):Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale.

 Într-adevăr, călătoria în Infern și pe muntele Purgatoriului reprezintătraversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentaresimbolică a cosmosului ptolemeic. 

Infernul  

Dante, rătăcit într -o pădure unde voia să ia o ramură pentru

sărbătoarea Floriilor , se trezește la un moment dat înconjurat de o panteră,de un leu și o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 35/95

poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieșidin pădure. 

 Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice,fiecare cerc fiind ocupatde diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele

săvârșite, dar și de personalități contemporane, adversari personali saupersoane disprețuite, trimiși de Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile.Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară înprofunzimea iadului, care este și centrul pământului. Aici intalnesc deasemenea celebrul cuplu adulterin, Paolo si Francesca, sotia unui macelarcare intr-un acces de furie si gelozie ii omoara pe amandoi. Aceastăintamplare ii ofera lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment cecontinua si dupa moarte, aducandu-i in acelasi timp amaraciune pentruiubirea sa neimplinita. Astfel opera capata un caracter romantic, opuscurentului tanar renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătorieise termină cu vederea lui Lucifer , chinuit într-un lac înghețat. De aici, vorieși, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumeafantastică morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celorvii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul. 

Purgator iu l  

Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui

Purgatoriului, pe culmile căruia sălășuiesc sufletele morților care se căiescde păcatele făcute în viață. Muntele este împărțit în șapte cercuri, dupătipul viciilor avute (mânie, avariție, lăcomie etc.) și durata timpului de căință.Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând dinPurgatoriu. Și aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru carearată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo"  saumarii artiști ai trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru,care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este

o altă ipostază a personalității umane care prevestește zorile Renașterii. Paradisul [modificare] 

 Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Dinacest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine.Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientatespre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerccorespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în aceavreme: Luna, Mercur , Venus, Soarele, Marte, Jupiter , Saturn, dominate de

cerul stelelor fixe. La sfîrșitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante,ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 36/95

 Artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mișcarecerul și stelele". Dacă în descrierea Infernului  și Purgatoriului  Dante a avutunele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. TradițiaParadisului nu exista în literatură și fantezia dantescă a creat-o din propriileresurse, realizând un vers fluid și de infinită gamă muzicală, corespunzătoriradierii oceanului de lumină a Par adisului.

Răsunetul Divinei Comedi ]

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebră. Florența lui Lorenzo DeMedici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante.Unele ediții ale Divinei Comedii  au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( alucrat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută decânturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John

Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini și Robert Schumann au creat fanteziimuzicale, iar  Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante. Divina

Comedie a fost tradusă în peste 25 de limbi. Operele multor scriitorimoderni au fost influențate de creația lui Dante: EzraPound, T.S.Elliot, Gabriele D'Annunzio, Paul Claudel și  Anna Akhmatova. 

Divina Comedie  în limba română 

Divina Comedie impune și prin perfecțiunea arhitecturii sale, supusă unorrigori geometrice și muzicale greu de egalat și de echivalat. Este un motiv în plus ca opera dantescă să constituie o veritabilă piatră de încercarepentru traducători. 

Transpunerea ei în limba română echivalează cu un imens pariu, faptatestat de numele și de numărul celor care s-au încumetat în această

 întreprindere: Nicu Gane (în versuri alexandrine), GeorgeCoșbuc,  Alexandru Marcu (traducere în proză cu gravuri de Mac

Constantinescu), Eta Boeriu, Giuseppe Ciffareli, GeorgePruteanu și Marian Papahagi. Recent, Răzvan Codrescu a publicattraducerea „Infernului‖, cu text bilingv, note, comentarii, postfata sibibliografie la zi, la Editura Christiana din Bucuresti. Un loc aparte în cadrulacestor tălmăciri (unele rămase nefinalizate) îl ocupă traducerea realizatăde poeta Eta Boeriu, în care, după cum constată criticul Ion Negoițescu, „poezia curge limpede și strălucitoare, pe albiile firești ale cuvântuluiromânesc, ca printr-o natură pură și însorită‖. 

51.Realismul - Curent Literar

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 37/95

Realismul este curentul literar care tinde sa dea o reprezentare veridicarealitatii, sa infatiseze cu obiectivitate adevarul, sa observe existenta reala.Impresia deosebita produsa la jumatatea secolului al XIX-lea de prograsulstiintelor naturii ii indeamna pe scriitori sa incerce aplicarea, in creatialiterara, a unor metode impuse de dezvoltarea stiintei.

Scriitorii realisti se indreapta spre viata sociala, reprezentand omul caprodus al mediului in care traieste.In realism personajele sunt tipice,reprezentative pentru o intreaga categorie umana si sociala.Intre curenteleliterare apar frecvent interferente. Astfel, in opera unor mari scriitori relisti,ca Balzac sau Stendhal se intalnesc multe elemente romantice.In concluzie, realismul poate fi definit prin trasaturile sale definitorii:- reprezentarea veridica a realitatii, obiectivitatea scriitorului, prezenta unorpersanoje tipice in imprejurari tipice, preocuparea pentru social, libsaidealizarii sau a abstractizarii, atitudinea cristica fata de societate exprimata

intr-un stil sobru si impersonal.Marii autori realisti europeni (Sthendal,H. Balzac, Charles Dickens, N.Gogol, G. Flaubert, L. Tolstoi, H. Ibsen) nu s-au dezmintit de la acesteprincipii stabilite cu toate influentele existente in acea epoca (in specialinfluenta romantismului).

 Asemeni oricarui curent literar de o importanta maxima in dezvoltareaulterioara a prozei si poeziilor, curentul romantic a avut un sef de scoala siun teoretician care a dat nastere acestui curent, l-a denumit si si-a sustinutopinia in decursul intregii cariere artistice. Pentru realism principiile au fostfundamentate si teoretizate de Sthendal (pseudonimul lui Henry Boyle -1783-1842 - prozator si eseis francez) care a apreciat ca romanul realist nueste decat o oglinda ce reflecta atat cerul albastru -frumusetea vietii,bucuria de a trai- cat si noroiul din baltoace -partea neplacuta, mizera avietii. Oglinda este cea care prezinta universul nedeformat de sufletuloricarui scriitor, de aceea realistii nu pot fi acuzati ca ar fi prezentat altcevadecat adevarul.Cautand un vinovat pentru aceast prezentare, acesta nu va fi gasit inpersoana autorului, ci in insasi firea societatii umane, romanul realist fiindechidistant in prezentarea partilor bune si rele ale vietii si ale individului

prezentat.Romanul este o oglinda purtata de-a lungul unui drum. Cateodata eareflecta cerul albastru, alta data noroiul din baltoacele de la picioareledumneavoastra. Vreti sa acuzati de imoralitate omul care poarte oglinda?

 Acuzati mai bine drumul pe care se afla baltoacele, sau, si mai bine, peinspectorul de drumuri, care permite ca apa sa se adune si baltoacele sase formeze.In cultura si literatura romana curentul realist a fost contaminat in maremasura de alte curente contemporane ceea ce nu afecteaza insa creatia

marilor nostri realisti (Ioan Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu sauGeorge Calinescu).

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 38/95

  Realismul este o concepţie filozofică din Evul Mediu, opusă idealismului,iar în sens literar, denumeşte oglindirea realităţii aşa cum este, fără adeforma sensurile sau situaţiile. Termenul \"realism\" a fost folosit pentruprima oară în anul 1798 de către Friederich Schiller, scriitor german.Manifestarea curentului literar, realismul, s-a produs însă în prima jumătate 

a secolului al XlX-lea, ca reacţie împotriva romantismului. Astfel, conştiinţa lucidă, obiectivismul percepţiei se opun sensibilităţii subiective şi imaginaţiei debordante promovate de romantism: \"Realismul se defineşte prin grija de a descoperi, de a revela o realitate pe care romantismul aevitat-o sau a travestit-o\" (G.Picon). Scriitorul realist observă omul înmediul său natural, social şi istoric, portretul şi descrierea întemeindu-se pereflecţie morală şi analiză psihologică. (\"Curente literare\").

 în literatură, realismul este specific prozei şi dramaturgiei şi nu se poatevorbi, în niciun caz, despre realism în poezie. Romanul este specia epică în

care realismul s-a reflectat cu deosebire, deşi se poate afirma că şi schiţa şi nuvela s-au bucurat de apreciere din partea scriitorilor dornici să oglindească în opere realitatea, \"adevărul de viaţă\". Prin viziuneaobiectivă asupra lumii, asupra aspectelor morale şi sociale de la periferiasocietăţii, considerate până atunci vulgare şi neinteresante, scriitorii realişti au reuşit să demonstreze că viaţa omului simplu poate fi \"la fel dedramatică şi de complexă ca şi lumea eroică a clasicismului sau lumeapersonajelor excepţionale a romantismului\" (Gh.Crăciun). Scriitorii reprezentativi din literatura română sunt: Nicolae Filimon,I.L.Caragiale, Ion Creangă, loan Slavici, Liviu Rebreauu, HortensiaPapadat-Bengescu, George Călinescu, Marin Preda ş.a. 

 în literatura universala, marii scriitori realişti sunt: Balzac, Dickens,Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski etc. \"Comedia umană\" a luiHonorâ de Balzac, generic sub care se înscriu operele sale realiste şi obiective, a şocat la vremea respectivă, dar autorul a considerat că trebuie\"să zugrăvească societatea franceză aşa cum e ea, fără să caute s-oidealizeze, ci într-un spirit de obiectivitate\", rolul scriitorului fiind acela de arămâne indiferent la \"protestele publicului, înspăimântat că se vedezugrăvit pe sine\".

TRĂSĂTURILE REALISMULUI: • perspectiva narativă obiectivă şi naratorul omniscient conferă veridicitateoperei;• interesul pentru problematica socială reflectă, cu predilecţie, realitateacontemporană; • creează iluzia de realitate, prin ilustrarea unor imagini verosimile alesocietăţii, în care banalul cotidian, aspectele traiului obişnuit suntsemnificative şi tipide;• acţiunea se defineşte prin accentul pus pe fapte, î ntâmplări şi personaje

luate din realitate, incipitul operei având rolul de a induce cititorului iluziavieţii reale• primează epicul, în detrimentul analizei, dominând în operă povestirea

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 39/95

coerentă a evenimentelor din viaţa personajelor şi profilarea relaţiilor  dintreele (relaţiile interumane);.• naratorul este omniscient, omniprezentei ubicuu, ştie ce gândesc, ce fac,ce simt sau ce intenţionează personajele, le hotărăşte destinul, realizează perspectiva narativă de tip \"demiurgic\" (narator omnipotent), adică \"se

comportă ca un Dumnezeu\", hotărând schimbări în planurile epice sau înviaţa eroilor (N.Manolescu);• naratorul este obiectiv (heterodiegetic); din punct de vedere gramatical şi semantic textele cu narator heterodiegetic se caracterizează prinpovestirea faptelor la persoana a Hl-a, prin secvenţa temporală lineară nealterată de intervenţii subiective, ca şi prin relatarea în stil indirect.(\"Dicţionar  de ştiinţe ale limbii\", Ed.Nemira);• modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale alenaratorului şi focalizarea \"dindărăt\" sau focalizare zero;

• personajul realist este reprezentativ pentru o tipologie umană (un tip) şi se supune valorilor morale ale colectivităţii respective, care îl aprobă saunu, dar nu-I modifică esenţ ial;• predilecţia pentru tipuri de personaje statice, construite sub formă decaractere şi arhetipuri;• personajul realist este strâns legat de mediul ambiant, de mediul său deviaţă care-i motivează şi structura etică, de aceea realismul se distinge prinrealizarea unor \"personaje tipice în situaţii tipice\";• atitudinea auctorială reieşită din relaţia cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea \"dindărăt\", confirmă atotputernicia naratoruluiheterodiegetic;• compoziţional, romanul realist se caracterizează prin construcţie echilibrată şi, de cele mai multe ori, sferică, exemplificatoare fiind, din acestunghi, romanele lui Liviu Rebreanu;• precizia, detaliul, veridicitatea, transparenţa compun maniera stilistică acreaţiilor  realiste, figurile de stil, atunci când apar, au rol caracterizator şi nude înfrumuseţare a limbajului;In literatura latino-americană, se manifestă din ce în ce mai pregnant aşa-numitul \"realism magic\", care a produs deja romane devenite capodopere,

semnate de scriitori celebri în întreaga lume: Mărio Vargas Llosa, GabrielGarcia Marquez, Julio Cortazar, J.L.Borges.Naturalismul - variantă a realismului. în Franţa celei de a doua jumătăţi asecolului al XlX-lea, Emile Zola a teoretizat o nouă variantă a realismului,numit naturalism. Curentul îşi propune să reflecte în operele literarerealitatea sub toate aspectele sale, chiar dacă acestea sunt triviale saudizgraţioase, cu o viziune de tip obiectiv, realismul căpătând astfelmanifestări exacerbate. Concepţia lui Zola se fundamentează peconvingerea că mediul social are o influenţă decisivă asupra psihicului,

omul fiind văzut ca rezultat al rasei, eredităţii şi fiziologicului, atribute care-şi pun amprenta asupra caracterului. Prozatorii naturalişti au \"pasiuneadocumentului\", distingându-se adesea prin pasiunea pentru vulgaritate sau

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 40/95

patologic, descrierea mediului social căpătând aspectul unor \"anchetesociologice\", în care se ţine seama de condiţiile concrete din viaţa personajelor, care au, în general, firi primitive, impulsive sau instinctive,devenind uneori \"bestii umane\". De altfel, în 1890, Emile Zola a scris unroman cu titlul \"Bruta\" (\"La Bete humaine\"). în unele studii de teorie

literară, naturalismul este numit \"verism\", accentuând sensul de reflectareveridică a realităţii (verum, lat.=adevăr).  în literatura română, elemente naturaliste se întâlnesc în nuvelele luiI.L.Caragiale şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea, în romanele lui LiviuRebreanu etc.

Realismul este o ideologie estetică, în care se pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului esteobservarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie. 

Realismul a avut un impact major în epică, în special asupra romanului şi  în dramaturgie. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestuia esteinteresul acordat de către scriitori raporturilor dintre om şi mediu, dintreindivid şi societate. Elementeleale unui stil realist pot fi identificate îndiferite culturi şi epoci istorice.

 În cea de-a doua parte a secolului XIX, realismul capătă, pe plan european,caracterul unui curent, al unei orientări estetice, teoretizate de către artişti şi de către critici şi ilustrate prin numeroase creaţii. Autori celebri deromane realiste sunt consideraţi a fi Honoré de Balzac, Stendhal şi Gustave Flaubert în Franţa, Charles Dickens şi William MakepeaceThackeray în Anglia, Lev Nikolaevici Tolstoi, Feodor Mihailovici Dostoievskiși Ivan Sergheevici Turgheniev în Rusia.Caracteristici * A apărut ca o reacţie împotriva romantismului* Oglindirea realităţii contemporane, a omului în mediul său social, familiade zi cu zi* Observaţia, analiza psihologică şi reflecţia morală 

92. Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste gamede evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă, literaturăși cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depășesc sausunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine oculminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismulse ocupă de modul în care autoritatea unor entități ideale(numite metanarațiuni ) este slăbită prin procesul de fragmentare,consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a descris acest curent

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 41/95

drept o „neîncredere în metanarațiuni‖ (Lyotard, 1984); în viziuneaacestuia, postmodernismul atacă ideea unor  universalii monolitice și înschimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple. 

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate

fenomenele care au succedat modernității. Postmodernitatea include unaccent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții caredisting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe dealtă parte reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural,artistic, academic sau filosofic la condiția postmodernității. 

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorectsub forma „postmodernist‖), utilizat pentru a descrie condiția sau răspunsulla postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la arhitectură

postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofiepostmodernă. 

Definiții 

 În eseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global

Context , [1] criticul american Ihab Hassan listează câteva ocurențe șicontexte în care termenul a fost folosit, încă înainte să devină atât depopular:

  John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880,cu sensul de Postimpresionism. 

  Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacție împotriva dificultății și experimentalismului poeziei moderniste.

   Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de sfârșit al ordinii Vestuluiburghez, cu rădăcini în secolul al XVII-lea. 

  Bernard Smith, în 1945, cu sensul de mișcare a realismului socialist înpictură. 

  Charles Olson, în anii 1950-1960.  Irving Howe și Harry Levin, în 1959 și 1960, pentru a semnifica declinul

culturii moderniste înalte.

 Alți specialiști indică studiul lui Charles Jencks, The Language of

Postmodern Architecture (1977), ca figurînd printre primele opere care audat termenului sensul folosit în ziua de azi. În Statele Unite ale Americii, dezbaterea în jurul termenului "postmodernism" începe în anii 70ai secolului XX, dacă luăm doar în considerare faptul că Ihab Hassan își

publică eseul, The Dismemberment of Orphaeus, în 1974. Studiul esențial

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 42/95

al lui Fredric Jameson Postmodernism or the Cultural Logic of Late

Capitalism, a apărut zece ani mai tîrziu, în 1984. 

Nucleul acestui studiu a fost publicat într-o altă formă, cutitlul Postmodernism and the Consumer Society , în același an, în New Left

Review , după cum mărturisește însuși autorul în prefața unui alt volum dearticole. Alte două cărți foarte populare în România, sunt studiul LindeiHutcheon The Politics of Postmodernism și Postmodernist Culture a luiSteven Connor. Aceste lucrări au apărut în România, prin hazard obiectiv,

 în 1989. La condition postmoderne, cartea francezului Jean-FrançoisLyotard , publicată în 1979, este esențială și consemnează ruptura totalăfață de filozofia premergătoare. 

Istoric[modificare] 

Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunttot atâtea definiții ale curentului câți teoreticieni există. Dificultatea de a-iputea stabili obiectul este întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacăcineva i-ar formula o definiție, un filosof postmodern ar dori să odeconstruiască și pe aceea. Cronologia postmodernismului începe înanul 1920 odată cu emergența mișcării dadaismului, care propunea colajulși accentua rama obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea maiimportantă, mai importantă decât opera însăși, idee preluată ulterior și

dezvoltată de filosoful Jacques Derrida. Un alt curent ce a avut un impactfantastic asupra postmodernismului a fost existențialismul, care plasacentralitatea narațiunilor individuale drept sursă a moralei și a înțelegerii.Cu toate acestea abia la sfârșitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară. 

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoașterii sebazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacăeste diversificat și polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoașterii,

care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată îninterpretare. Postmodernismul care și-a dezvoltat rapid un vocabular cu oretorică anti-iluministă, a argumentat ca raționalitatea nu a fost niciodatăatât de sigur ă pe cât susțineau raționaliștii și că însăși cunoașterea eralegată de loc, timp, poziție socială sau alți factori cu ajutorul cărora unindivid își construiește punctele de vedere necesare cunoașterii. 

Pentru a te salva din acest construct al cunoașterii a devenit necesarăcritica ei, și astfel să-i deconstruiești cunoașterea afirmată.Jacques

Derrida argumenta că singura apărare în fața inevitabilei deconstrucții acunoașterii, sistemelor de putere, ce se numește hegemonie ar trebui să se

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 43/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 44/95

postmodernismul este un simptom al ―capitalismului târziu‖ și al declinuluiinstituțiilor și apoi a statului națiune. Alți gânditori afirmă căpostmodernitatea e reacția naturală la transmisii mediatice și societate.

 Abilitatea cunoașterii de a fi copiată la nesfârșit oprește încercările de aconstrînge interpretarea sau de a-i institui originalitatea prin mijloacesimple, cum ar fi producția unei opere. Din această perspectivă școlile degândire etichetate drept ―postmoderne‖ nu se împacă deloc cu timpul lordin moment ce polemici sau certuri apar trimițând spre schimbarea bazelorcunoașterii științifice către un consens al oamenilor de știință cum a fostdemonstrat de Thomas Kuhn. Post-modernismul e privit tocmai ca oconștientizare a naturii perioadei de discontinuitate dintre perioadamodernă și cea post-modernă. 

Studii internaționale despre postmodernism[modificare] 

Teoria a căpătat putere și a ocupat spațiul academic francez. În 1979 Jean-François Lyotard a scris o operă scurtă, dar foarte influentă, Condiția

 postmodernă un raport asupra cunoașterii detotalizante. (versiunea înlimba română de Ciprian Mihali, Editura Babel, 1993).

Jean Baudrillard, Michel Foucault, și apoi Roland Barthes (în operele salemai târzii, post-structuraliste) sunt de asemenea nume de referință în teoriapostmodernă. Postmodernismul are drept aliați apropiați mai multe

discipline academice contemporane, mai ales pe cele din câmpulsociologiei. Multe din ideile sale provin din domeniile feminismului sau ateoriei post coloniale. Alții identifică mișcările anti-establishment și deunderground din anii șaizeci ai secolului XX ca primele manifestări alenașterii postmodernismului. 

Căutându-i rădăcinile, unii i le identifică în spagerea idealismului de tiphegelian și în impactul celor două războie mondiale (poate și a conceptuluide Război mondial). Heidegger și Derrida erau gânditorii cei mai influenți în

analizarea fundamentelor cunoașterii care alături de opera lui LudwigWittgenstein și de filosofia sa a acțiunii, de linia fideistă din filosofiateologică a unor  Søren Kierkegaardsau Karl Barth, și chiar alături denihilismul filosofiei lui Nietzsche.

Metoda lui Michel Foucault de a aplica dialectica lui Hegel gândirii desprecorp este considerată o altă bornă importantă. Deși se întâmplă arareori săpoți stabili cu exactitate care sunt originile unei asemenea schimbărisociale majore, e destul de probabil să presupunem că postmodernismul

reprezintă acumularea deziluziilor în fața proiectului Iluminist și alprogresului științific, element centrl al gândirii moderne.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 45/95

Mișcarea are diferite ramificații politice, trăsăturile anti-ideologice suntasociate cu și conduc la mișcările feministe, mișcarea de egalitate socială,mișcarea pentru drepturile homosexualilor, alte forme ale anarhismului dela sfârșitul secolului XX, între care și mișcările pacifiste și diferiți hibrizi aiacestora în interiorul mișcării curente de anti-globalizare. Delocsurprinzător nici una din aceste instituții nu îmbracă singură toate aspectelemișcării postmoderne, dar reflectă sau împrumută câteva din ideile salecentrale.

Domenii de manifestare[modificare] 

Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar fi câmpul filosofiei, teologiei, dar și

 înartă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru, sociologie, modă, tehnol

ogie, literatură, și comunicații sunt puternic influențate de ideile și tendințelepostmoderne. Crucial pentru negarea acestor speranțe a fost folosireaunchiurilor non-ortogonale la clădiri în operele lui Frank Gehry, iarschimbarea în domeniul artistic ar putea fi exemplificată prin tendințaintroducerii minimalismului  în artă și muzică. Postmodernismul în filosofiese autodenumește critical theory ; el domină și controlează procesul deconstruire al identității în mass media. 

De remarcat că termenul „post-modern‖ tinde să fie folosit de critici, iar

„postmodern‖ de către susținători. Cauza ar putea fi faptulcăadjectivul postmodern este considerat un simbol și înțelesul său( așacum ar fi acesta obținut prin simpla analiză lingvistică) ar putea fi ignorat.Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutulanilor 80, dar ca o mișcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentulde cotitură dintre modernism și postmodernism este dificil de stabilit, dacănu chiar imposibil.

Unii teoreticieni resping de la bun început faptul că o asemenea distincție

ar exista, afirmând că postmodernismul, pentru toate afirmațiile sale defragmentare și de pluralitate, ar fi doar o parte componentă a cadrului mailarg, supra integrator al modernității. Filosoful german JürgenHabermas este un puternic apărător al acestei teze. Ceea ce ridică o nouăproblemă: este secolul XX o perioadă compactă, sau trebuie divizat în altedouă epoci distincte? 

Lingvistică[modificare] 

Filosofii postmoderni sunt adesea catalogați drept fiind o lectură dificilă, iarteoria critică a fost adesea ridiculizată pentru sintaxa ei înțepenită și

 încercările de a combina tonul polemic cu un vast arsenal de termeni nou

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 46/95

inventați. Totuși, acuzații similare fuseseră formulate și la adresa operelordin epocile precedente, de la idealismul lui Immanuel Kant, la tomurilevoluminoase ale epocii Victoriene, cum ar fi Nașterea tragediei  alui Friedrich Nietzsche. Mai important decât rolul postmodernismului înlimbaj este accentul pus asupra sensurilor implicite ale cuvintelor șiformelor, structurile care exprimă puterea sunt parte ale felului în carecuvintele sunt folosite, de la utilizarea cuvântului „om‖ cu literă capitalizatăpentru a te referi la întreaga umanitate, până lapronumele personalstandard „el‖ ce devine pronume pentru o persoană de gen incert, sau ca o

 înlocuire a clasicei diateze reflexive. Acesta este exemplu cel mai evidental schimbărilor dintre dicțiune și discurs pe care postmodernismul lepatronează. 

Un concept important în perspectiva postmodernă asupra limbii este ideea

de „joc‖. În contextul postmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadruluide conexiune al ideilor, și astfel permite sensurile figurate sau trecerea uneimetafore sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru dereferință la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul ealcătuit dintr -o serie de „marcaje‖ ale căror sens este atribuit cititorului, iarnu autorului, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorulconstruiește sau interpretează textul, și cu ajutorul cărora autorul devine oprezență în mintea citittorului. Jocul implică mai apoi și invocarea unor

opere scrise în aceeași manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prinparodierea presupozițiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesivede indicații greșite în ceea ce privește intenția autorului. 

Esențial pentru această abordare rămâne însă studiul lui Jacques Derrida, intitulat Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences, uncapitol al volumului Scriitura și diferența, publicat inițial separat într -unarticol în 1966.

 Acest punct de vedere are detractori înflăcărați care îl consideră dificil șiabscons, și o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista întrecititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-și aleagăcuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparență cititorului. 

 Acolo unde moderniștii au sperat să scoată la lumină universaliile saufundamentele artei, postmodernismul încearcă să le detroneze, să

 îmbrățișeze diversitatea și contradicția. O abordare postmodernă a arteirespinge distincția dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea

granițele rigide și favorizează eclectismul, amestecul de idei și forme.Parțial datorită acestei respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuș pe care unii teoreticieni o denumesc  jouissance. Spre deosebire de

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 47/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 48/95

comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură postmodernă este sediulcompaniei  AT&T (astăzi Sony) din New York[1], care, ca și orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe ferestre, darcare, spre deosebire de constructiile de birouri moderniste, împrumută șielemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.). Un primexemplu de artă postmodernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întindede-a lungul porțiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas,Nevada, așa numita Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectănumeroase perioade ale artei sau referințe culturale într -un colaj interesant,generat deopotrivă de timpul construcției, clădirile înconjurătoare șiinteresele comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) aleproprietarilor.Arhitectura postmodernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referința și ornamentul s-au întors pe fațade,

 înlocuind stilurile fără ornamente și agresive ale modernismului, cum estespre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts. 

 Acest eclectism este combinat cu utilizarea unghiurilor non-ortogonale și asuprafețelor de forme cele mai variate și ciudate; aici putându-se menționaca printre cele mai faimoase, Stuttgart State Gallery și GuggenheimMuseum Bilbao. 

 Arhitecții moderniști consideră clădirile postmoderne drept vulgare și clareforme dekitsch. Arhitecții postmoderni privesc spațiile moderniste proiectate

de aceștia ca fiind lipsite de suflet și de delicatețe. Diferențele estetice debază privesc nivelul tehnicității arhitecturii, cu accentul pus pe dorințamodernismului de a reduce deopotrivă cantitatea de material și costurileunei structuri, respectiv de a-i standardiza construcția. Postmodernismul nuare asemenea imperative și caută exuberanța în orice, în tehnicile deconstrucție, în modificarea unghiurilor tuturor suprafețelor, în folosireadiferitelor tipuri de ornamente, semănând la nivelul elaborării și alrafinamentului execuției, mai mult decât cu orice, cu arhitectura Art Deco. 

Lista arhitecților postmoderni îi include pe foarte cunoscuții PhilipJohnson, John Burgee, Robert Venturi, Ricardo Boffil, JamesStirling,Santiago Calatrava și Frank Gehry. 

"Profetul postmodernității" a fost arhitectul și criticul american CharlesJencks, în al cărui studiu au fost definite trăsăturile esențiale ale curentului.

 Arhitecții postmoderni au căutat un punct de conjuncție între tehnologiasecolului XX și stilurile tradiționale din trecut, în special clasicismul. Careacție la austeritatea mișcării moderniste, arhitecții s-au întors la surse

regionale și tradiționale, introducînd ornamente, culori, și sculpturi, adesea într-o manieră neașteptată, hibridă, sau chiar jucăușă. Exemplul arhetipal

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 49/95

de arhitectură postmodernă este Portland Public ServicesBuilding  în Portland, Oregon (construită între1980 - 1982) avînd ca autorpe Michael Graves; o clădire uriașă ale cărei suprafețe sînt însuflețite decontrastul culorilor și de prezența motivelor ornamentale. 

Literatură[modificare]  În anumite privințe, se poate spune că literatura postmodernă nu seraportează la cea modernă, pe măsură ce își dezvoltă sau rafinează stilul șidevine conștientă de sine și ironică. Împreună, literatura modernă șipostmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX, undenarațiunea descrie un fir epic tratat dintr -un punct de vedere obiectiv sauomniscient. Sub raportul personajului, cele două literaturi exploreazăsubiectivismul, renunță la realitatea exterioară, pentru a examina stări

interioare de conștiință (exemplu modernist fiind „fluxul conștiinței‖ înmaniera Virginiei Woolf  sau a lui James Joyce). În plus, și literaturamodernă și cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare șiconstrucția (exemplele moderniste, sunt Virginia Woolf, opereledramaturgului suedez  August Strindberg sau ale autorului italianLuigiPirandello).

Spre deosebire de literatura postmodernă, creația modernă a consideratfragmentarea și extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize

existențiale, ale unui conflict interior. În schimb, literatura postmodernăevită această criză. Personajele torturate și izolate, anti-eroii lui KnutHamsun sau Samuel Beckett, lumea de coșmar al lui T.S. Eliot din Țarapierdută fac loc în scrierile postmoderne unor narațiuni deconstruite și auto-reflexive din romanele scrise de John Fowles, John Barth, sau JulianBarnes. Între timp, operele unor autori cum ar fi David Foster Wallace, DonDe Lillo, Paul Auster  sau Thomas Pynchon  în Gravity's Rainbow, satirizează societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism. 

Vezi și: Literatura română postmodernă Filosofie

Unele personalități ale filosofiei XX sunt privite drept postmoderne, pentrupretenția că matematica și științele naturii nu ar fi obiective. Între aceștia senumără și doi filosofi ai științei, Thomas Samuel Kuhn și David Bohm. Ultima expresie a amestecului dintre filosofie și matematică estematematica cognitivă, care dorește să demonstreze că exact ca oriceștiință umană, matematica este totuși subiectivă. Wittgenstein, prin

discursul său autoritar, paradoxal, dezordonat, contradictoriu este unpionier al posmodernismului filosofic[2]. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 50/95

 Analizând esența postmodernismului, noi afirmam, și vom argumenta încontinuare, că postmodernismul reprezintă filosofia societății postmoderne.Pentru început, menționăm că reprezentanții postmodernismului, precum:G. Pracasch, J. Latuz, J. Walerstain, B. de Souse Santus, D.R. Griffin, H.Smith, P. Rosneau, J. Derrida, J.F. Lyotard, J. Culler, M. Poster,G.Wattimo, R.Robertson ș.a. vorbesc despre distrugerea matricei social-culturale a vechiului tip de conștiință, unde știința era reprezentată canucleu și forță dominantă în societate. Posmoderniștii neagă căutarea înștiință a trăsăturilor generale și universale, remarcându-le numai pe celelocale, singulare, particulare. Postmoderniștii, menționează L.A. Mikeșina,evită orice forma de monism și universalizare, tratează, în mod critic,reprezentările pozitiviste (logice), idealurile și modurile științei clasice, aleepocii modeme, în genere. Aceasta presupune reaprecierea

fundamentalismului, recunoașterea imaginii multiple a realității,recunoașterea neexcluderii multiplicității descrierilor diferitelor puncte devedere ș.a. Dar dânsa susține că nu trebuie atribuite postmodermsmuluimulte fenomene pozitive, ca, de exemplu, paradigma postneclasică aștiinței contemporane (deși o anumită coincidență există). La metanivelulanalizei general-filosofice a concepției posmoderniste, principiile de bazăpot fi elucidate și conștientizate, în mod constructiv-critic, ca atitudini dedepășire a dogmatismului, totalitarismului și standardizării, a tendințelor  

moștenite de la epoca raționalității rigide și a determinismului univoc. înpostmodernism, e important faptul că el evită toate formele de monism șiuniversalism, se implică critic nu numai față de reprezentările pozitivistelogistice, dar și față de idealurile și normele științei clasice, ale științeiepocii moderne, în genere. În loc de aceasta, ei proclamă multiplicitatea șidiversitatea, varietatea și concurența paradigmelor, coexistentaelementelor heterogene, recunoașterea și stimularea unei varietăți deproiecte contemporane de viață, interacțiuni sociale, învățături filosofice și

concepții științifice. Aceasta presupune reevaluarea fundamentalismului,recunoașterea aspectului multidimensional al realității și a unei mulțimi detipuri de relații de aceeași esență, recunoașterea multiplicității de neevitat adescrierilor și a punctelor de vedere, a relațiilor de complementaritate șiinteracțiune dintre ele. Aceste idei, venite, inițial, din sfera artei (literatură,arhitectură etc.), în etapa actuală, au căpătat caracter general-cultural și setransformă în principii ale activității intelectuale, creatoare.Postmodernismul efectuează perfuzie de „sânge proaspăt" filosofieicontemporane, afiimând că trebuie recunoscute caracterul istoric al

 înțelegerii normelor raționalității, caracterul ei deschis și apariția a noi formeale lui în cultură și societate. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 51/95

Ca o consecință importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, deasemenea, necesară zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau" și

 înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii termale, când sunt echivalente nudouă, ci trei începuturi. In loc de opoziție, ei propun sistemicitate,armonizare, complementaritate, simultaneitate etc.

L.A. Mikeșina consideră că deosebirea gnoseologiei tradiționale de teoriacunoștințelor, legată de revoluția computerială constă în faptul căgnoseologia tradițională se concentrează la procedură, descripție, folosindexpresii și reguli pentru însușirea cunoștințelor. Teoria cunoașteriicomputeriale, însă pune în centrul atenției regulamentarea, recurge lapropoziții normative, folosește cunoștințele pentru afirmarea regulilor. Inprezent, cel mai justificat mod de verificare a ipotezelor cu privire la gândire

 îl reprezintă experimentele pe computere, dar nu pe oameni. Și astăziintelectul artificial, ca filosofie experimentală, face figura epistemologului totașa de necesară pentru evoluția computerială, ca și a matematicianului-programator. Compararea formelor cognitive, diferite după exprimarea lor

 în cuvinte, amintește epistemologului despre faptul că forma vorbită princuvinte, neținând cont de importanța ei, este numai unul din modurile dereprezentare și de structurare a cunoștințelor. In plus, modul dat conțineposibilitatea de a tăcea, adică posibilitatea neverbalizării informației. M.Poster afirmă că oamenii de știință proiectează pe calculator subiectivitatea

inteligentă, iar calculatorul devine criteriul prin care se definește inteligența.El, la fel ca și Lyotard, vorbește despre transformarea informației în marfă,vede în societatea postmodernă extinderea elementelor de control social,iar în noile tehnologii vede un mare potențial pentru dominație. Radioul,televiziunea și presa scrisă sunt considerate de el ca elemente aleconcepției despre lume. Lumea adevărată este înțeleasă în sensurile încare înțelegerea noastră asupra realității este compusă din multipleimagini, interpretări și reconstrucții, puse în circulație de mijloacele de

comunicare, în competiție, unele cu altele, și fără nici o coordonare„centrală". Această emancipare nu constă în cunoașterea perfectă a cuiva,care știe cum sunt lucrurile în realitate, dar în libertatea în cadrul pluralității,

 în erodarea principiului însuși al realității. 

 Analizând esența postmoderismului, să examinăm apariția și etapeleprincipale ale dezvoltării lui. Ca predecesori ai postmodernismului pot ficonsiderați F. Nietzsche, Z. Freud, M. Heidegger, cât și neopozitiviștii. 

F. Nietzsche, de exemplu, a criticat știința și filosofia clasică în numele viețiiși al păstrării, chiar și al „bestializării" omului natural, menționând că

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 52/95

dispare din știință părerea independentă asupra realității, caracterul cinstitși convenabil al ei ș.a. 

Z. Freud, în continuare, a distrus mitul, că esența omenescului „Eu" einclusă în conștiința lui rațională, păstrând omul ca subiect al gândirii,

menționând că primatul intelectului nu se profilează la îndepărtare mare. LaZ. Freud, „Eu" există, dar nu în pofida a ceea ce gândește omul. Existențalui e corelată cu schimbările sociale, cât și cu însăși gândirea. 

M. Heidegger a criticat știința și filosofia clasică pentru „uitarea existenței".El cerea cultivarea la oameni, a calităților spiritual-emoționale pentru a lepăstra ,,în prezență". Neopozitivismul, la rândul lui, a declarat desprecotitura lingvistică din prima treime a sec. XX, despre semiotizarearealității, ce a urmat după aceasta. Postmoderniștii, în continuare, cereau

 înlocuirea existenței obiectuale prin limbă, text, cunoștințe, vorbeau șidespre necesitatea de a lua în considerație și neraționalul, inconștientul,existența din activitatea omenească. 

In dezvoltarea posmodernismului, deosebim două etape: prima - legată deanaliza distrugerii, de distrugerea raționalismului științific, a „Eului" umanconștient, de descentralizarea conștiinței, iar cea de a doua - de analizagramatologiei.

Științe sociale[modificare] 

Sfârșitul istoriei este un concept impus de sociologul și politologulamerican Francis Fukuyama  în cartea sa Sfârșitul istoriei și ultimulom(1991), unde sunt descrise, în spirit postmodern, condițiile sociale,economice, psihologice care impun deplasarea tuturor societăților de azispre o unică formă de viață politică și socială, pe care el o consideră a filiberalismul democratic burghez.

Postmodernismul și poststructuralismul 

Structuralismul are o tendință puternică de a fi științifică din dorința de acăuta un cadru stabil al fenomenului observat, o atitudine epistemologicăperfect similară cu cea a gândirii Iluministe, incompatibilă cu ceapostmodernă. În același timp aceste mesaje poartă o încărcătură Și unmesaj anti-Iluminist, prin revelarea faptului că raționalitatea poate fi găsităși în mințile unor sălbatici, vezi teoria unui Claude Lévy Strauss, doar că înforme diferite de cele ale oamenilor din societățile civilizate. E aici prezentăși o critică implicită a gândirii coloniale care era considerată o parte a unui

proces de civilizare prin care societățile bogate aduc cunoaștere, maniereși rațiune celor mai puțin educate. Poststructuralismul, care a fost unrăspuns la orientarea științifică a structuralismului, a făcut loc relativismului

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 53/95

cultural in structuralism, în timp ce nega orientările științifice. Sensul nu eprezent în semn, așa cum se credea în structuralism, căci acesta esterăspândit pe tot lanțul de semnificanți și uneori nu poate fi descoperit cuușurință. 

Nu pot descoperi sensul prin simpla adiționare a cuvintelor, pentru a aveasens cuvintele ar trebui să poarte urmele celor care le preced sau leurmează. Ele formează, împreună, un țesut complex, din acest motiv niciun semn nu este o epurâ sau total expresivă. De asemenea, putemdescoperi în fiecare semn urme ale cuvintelor pe care le-a respins pentru adeveni ceea ce trebuie să fie. O altă diferență clară dintre postmodernismși poststructuralism mai rezidă și în atitudinea lor diferită față de disparițiaproiectului Iluminismului, căci poststructuralismul este la modulfundamental ambivalent, în timp ce teoria postmodernismului estecerebratorie. O altă diferență constă în natura celor două poziții.Poststructuralismul e un curent din filosofie, adunĂ păreri despre ființe,limbă, corp, Și societate, dar nu dă numele unei perioade.Postmodernismul, pe de altă parte, este în strânsă asociere cu erapostmodernă. 

Pentru a te salva din acest construct al cunoașterii a devenit necesarăcritica ei și astfel, să deconstruiești cunoașterea afirmată.Jacques

Derrida argumenta însă că singura apărare în fața inevitabilei deconstrucțiia cunoașterii, sistemelor de putere, ce se numea hegemonie ar trebui să sebazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acesteifraze originare se numește "logocentrism". În loc să-ți bazezi cunoaștereape cazuri sau texte particulare, baza cunoașterii a fost privită ca fiindgenerată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria jocurilor delimbaj ale unui filosof al limbajului ca Ludwig Wittgenstein. Aceastăsubliniere a permisivității jocului liber în contextul mai larg al conversației Șidiscursului conduce postmodernismul spre adoptarea ironiei, paradoxului,

a manipulării textuale, referințelor sau tropilor. Înarmați cu acest proces alchestionării bazelor sociale ale acestei aserțiuni filosofii postmoderni au

 început să atace unitatea modernismului Și a acelei unități, cu rădăcini înIluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală asuperiorității sale asupra victorianismului sau romantismului, acest atac aatacat indirect modernismul însuși. 

Un concept important care explicitează modul în care postmodernismulprivește limba, este idea de "joc". În contextul acestui curent, alpostmodernismului, joc înseamnă schimbarea cadrului de conexiune alideilor, Și astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore sau

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 54/95

cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referință la altul.Deoarece în interiorul gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr -o serie demarcaje ale căror sens este atribuit cititorului iar nu autorului însuși, acest

 joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construiește sauinterpretează textul, Și cu ajutorul cărora autorul devine o prezență înmintea citittorului. Jocul implică mai apoi Și invocarea unor opere scrise înaceeași manieră pentru a le slăbi autoritatea, fie prin parodiereapresupozițiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicațiigreșite, în ceea ce privește intenția autorului. Studiul esențial pentru

 înțelegerea acestei abordări rămâne Structure, Sign and Play in the

Discourse of Human Sciences deJacques Derrida, devenit un capitol alvolumului Scriitura și diferența, dar publicat inițial, separat, drept articol

 în 1966. Acest punct de vedere are detractori înflăcărați care îl consideră

dificil și abscons, Și o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor are ceva de comunicat el trebuie să-și aleagăcuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparență cititorului. 

Critici

Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelație de puncte de vedere care îți vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen,a deconstrui, corectitudine politică, și Dead White Males. Într -un sens mai

larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul derăspândit sentiment de neîncredere în metoda științifică, care există înanumite cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este și unsentiment de ostilitate față de ideea că judecățile de discriminare sînt

 potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii devaloare, ostilității față de ideea existenței unui adevăr obiectiv.Postmodernismul constituie doar eticheta atașată acestei perspective.

Poziția centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate și

ceea ce ar însemna aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivitățiieste trăsătura poziției postmoderne iar ostilitatea față de aceste bazeale obiectivității este trăsătura definitorie. Această ostilitate subteranăfață de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile criticemoderne, acesta este punctul de atac pentru toți dușmaniipostmodernismului. Mulți critici caracterizează postmodernismul dreptun fenomen efemer, care nu poate fi definit datorită faptului că, dinpunctul de vedere filosofic, nu reprezintă mai mult decît o serie deconiecturi disparate, care au în comun numai resentimentul față deModernism. Această antipatie a postmodernității față de modernism, șitendința lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, și-a atras, de

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 55/95

asemenea, numeroși critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decâtun monolit de dimensiuni uriașe, ca un singur buștean, dar de fapt era el

 însuși dinamic și mereu schimbător; evoluția dintre 'modern' și'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradație iar nu ca un tipnou, o continuare, iar nu o ruptură. Un teoretician al acestei ideieste Marshall Berman, a cărui carte  All That is Solid Melts into Air  (uncitat intertextual din Karl Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă șiubicuă a modernității. 

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic și chiar social înclinăspre formele deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei și alfragmentelor, implicând arta și științele, marea cultură și culturapopulară, partea și întregul. 

Prezentare de carte John Barth - Varieteu pe apa 

 Varieteu pe apa este un mozaic postmodern, (auto) parodic, un jocteatral – un roman ca o opera plutitoare. Todd traieste cu teama ca ar putea muri in orice moment din cauza uneiafectiuni cardiace cronice despre care stie inca din momentul in care aparasit armata, la sfarsitul primului razboi mondial, in urma cu multi ani. Astfel, caracterul imprevizibil al existentei sale, il determina pe acesta sa fieabsolut incapabil in a-si ordona si controla propria existenta... “Postmodernismul inseamna a incerca sa-ti legi cravata in vreme ce explicipas cu pas procedura legarii cravatei si palavragesti despre istoriaaccesoriilor barbatesti, reusind in acelasi timp sa faci un nod Windsordesavarsit.”  John Barth 

83.Gabriel García Márquez

Gabriel García Márquez (n. 6 martie 1927,  Aracataca, Columbia) esteun redactor  și scriitor  columbian, care a obținut Premiul Nobel pentruLiteratură  în anul 1982, pentru nuvelă și scurte istorii, unde fantasticul șirealul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectândviața și conflictele unui continent. Este cunoscut de către prietenidrept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: Cien años de

soledad  (Un veac de singurătate). Literatura sa se încadrează înparadigma realismului magic .

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 56/95

Biografie

Gabriel García Márquez s-a născut la data de 6 martie 1927, înmunicipiul Aracataca, aflat pe Coasta Atlantică Columbiană, ca fiu al luiGabriel Eligio García și al Luisei Santiaga Márquez Iguarán. A fost crescut

de bunicii materni, colonelul Nicolás Márquez și Tranquilina Iguarán, în  Aracataca. 

Copilăria sa este relatată în memoriile sale: Vivir para contarla (Sa trăiești pentru a povesti ). În anul 2007 s-a întors în  Aracataca, după o absență de24 ani, pentru a primi omagiul adus în onoarea sa de către guvernulcolumbian la împlinirea celor 80 ani de viață și 40 de la prima publicare acelei mai cunoscute nuvele: Cien años de soledad  (Un veac de

singurătate).

 În 1936 moare colonelul Nicolás Márquez, motiv pentru care GabrielGarcía Márquez vine în Sincelejo, Sucre cu părinții săi. Luni după aceease mută în Barranquilla pentru a studia. În 1940 studiază primele clase

 în Colegiul San José (azi Institutul San José), după care călătorește în Zipaquirá și termină ultimii doi ani și bacalaureatul în Liceul Național deBaieți  (azi Colegiul Național San Juan Bautista de La Valle), până în 1946. 

 În 1947 se duce în Bogotá cu intenția de a studia Dreptul  și ȘtiințelePolitice înUniversitatea Naționala din Columbia, carieră pe care o

abandonează pentru a pleca în Cartagena de Indias să lucreze ca reporterla ziarul El Universal , după ce la 9 aprilie 1948 este asasinat liderulpopular  Jorge Eliécer Gaitán și îi sunt arse câteva din scrierile sale dinpensiunea unde locuia.

La sfârșitul anului 1949 revine în Barranquilla unde lucrează ca reporter șicolumnist la ziarul El Heraldo. La cererea scriitorului Álvaro Mutis, GarcíaMárquez se întoarce în Bogotá  în 1954 și lucrează ca reporter și criticcinematografic la ziarul El Espectador . În 1958, după ce rămâne o perioadă

 în Europa, Gabriel Márquez se întoarce în  America Latină și rămâne în Venezuela. 

 În Barranquilla s-a căsătorit cu Mercedes Barcha, care foarte curând i-adăruit doi băieți: Rodrigo (născut în 1959  în Bogotá) si Gonzalo (născut

 în Mexic trei ani mai târziu).

 În 1960 după triumful revoluției din Cuba se duce în Havana și lucreazăpentru agenția de presă creată de guvernul cubanez Presa Latină unde se

 împrietenește cu Ernesto Guevara. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 57/95

 În 1961 se instalează în New York fiind corespondent la Presa Latina.Decide să se mute în Mexic atunci când exilați cubanezi nu erau de acordcu reportajele sale, iar  CIA  îl critică și amenință. 

 În 1967, García Márquez publică cea mai cunoscuta opera a sa: Cien

años de soledad  (Un veac de singurătate), istorie care povestește trăirilefamiliei Buendía în imaginarul sat Macondo. Opera este considerată caaparținând realismului magic. 

Contribuția și cariera sa cinematografică[modificare] 

García Márquez dezvoltă un interes personal pentru cinematografie; înperioada de adolescență petrecută în Barranquilla, împreună cu pictorulEnrique Grau, scriitorul Álvaro Cepede Samudio și fotograful Nereo López,participă la realizarea scurtmetrajului La langosta azul  (Langusta albastră).

 În 1950 studiază cinematografia în Centro Sperimentale Di Cinematografia

di Roma, având ca profesori pe argentinianul Fernando Birri și cubanezulJulio García Espinosa, care mai târziu vor fi declarați fondatorii Noului

Cinematograf Latinoamericán.

Se știe că multe opere cinematografice mexicane din anii 1960 au fostscrise de García Márquez, care la fel ca mulți intelectuali din acea epocăs-a semnat cu pseudonimul.

Filme la care a colaborat: El gallo de oro(1964) (Cocoșul de aur ), RobertoGalvadón și Tiempo para morir  (1966) (Timp pentru moarte), En este

 pueblo no hay ladrones (1965) (În satul ăsta nu există hoți ), Juego

 peligroso (1966) (Joc periculos), La viuda de Montiel  (1979) (Vaduva lui

Montiel ), Mária de mi corazón (1979) (Maria inimii mele), etc..

 În 1990 maestrul García Márquez călătorește în New York unde îlcunoaște pe regizorul Woody Allen. 

Un veac de singurătate 

Un veac de singurătate ( în spaniolă: Cien años de soledad ) esteun romanscris de către câștigătorul PremiuluiNobel  în 1982, columbianul Gabriel García Márquez. Prima ediție aromanului a fost publicată pe 5 iunie 1967 laBuenos Aires,  Argentina, de Editorial Sudamericana[1], cu un tiraj inițial de 8.000 de exemplare.Manuscrisele au ajuns la editură prin poștă, trimise de autor, în două părți.

De la prima publicare a cărții și până în prezent, s-au vândut peste 30 demilioane de exemplare în întreaga lume. A fost tradusă în 35 de limbi. Esteuna dintre cele mai traduse și citite cărți în limba spaniolă. În timpul celui

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 58/95

de-al patrulea Congres Internațional de Limbă Spaniolă care a avut locla Cartagena, Columbia, în martie 2007, cartea fost cotată, dupăimportanță, ca fiind a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă,dupăDon Quijote al lui Cervantes. 

Dacă diverși critici au dreptate când afirmă că cea de-a doua jumătate asecolului al XX-lea se definește prin remarcabila vigoare a scriitorilor din America Latină, la apogeul realizărilor lor se află, fără îndoială, opera încontinuă evoluție a lui Gabriel García Márquez.  „Un veac desingurătate” reprezintă o sinteză a tradiției literare hispanice și a temelor șitehnicilor moderne internaționale.[2] 

Romanul poate fi citit la mai multe niveluri de semnificație, ca o alegorie aistoriei latino-americane, a condiției umane și ca o meditație asupra

timpului. Capodopera lui García Márquez, „Un veac de singurătate” , esteun roman care îmbină realul cu fantasticul, meditația filozofică și narațiuneacaptivantă într -o creație unică, vie, tulburătoare, somptuoasă și plină deculoare.[3] 

Titlul romanului semnifică sentimentul tragic al singurătății pe care îl trăiescmembrii familiei Buendía în toate aspectele vieții lor: în dragostea redusă laaspectul său fizic sau în moarte (Melchiade se întorsese din lumeamorților,deoarece nu putuse îndura singurătatea).

Contextul și structura 

Romanul „Un veac de singurătate”  a fost scris de Márquez în 18 luni(între 1965 și 1967) la Ciudad de Mexico, unde scriitorul locuia în aceaperioadă împreună cu familia sa. Ideea originală a ce stă la baza acesteiopere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o,alături de mama sa, în satul său natal,  Aracataca (Columbia). Înpovestea „Un día después del sábado”  (O zi după sâmbătă), publicată

 în 1954, autorul face pentru prima dată

 referire la Macondo iar o serie depersonaje din această operă apar în anumite povești și romane anterioare.La început, se gândea să  își intituleze romanul  „Casa” , dar până la urmă s-a hotărât să opteze pentru titlul de  „Un veac de singurătate” , pentru a evitaconfuzia cu romanul „Marea Casă” , publicat în 1954 de prietenul său,scriitorul columbian  Alvaro Cepeda Samudio. 

Cartea este compusă din 20 de capitole fără titlu, în cadrul cărora povesteaeste relatată prin utilizarea unei structur i temporale ciclice; atât

evenimentele satului și ale familiei Buendia, cât și numele personajelor serepetă din nou și din nou, făcând realitatea șifantasticul să fuzioneze. Înprimele trei capitole, este povestit exodul unui grup de familii și construirea

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 59/95

satului Macondo. Începând cu capitolul 4 și până la capitolul 16, este vorbadespre dezvoltarea economică, politică și socială a satului. Ultimele patrucapitole relatează decăderea acestuia. 

Rezumat

Unanim recunoscută drept cea mai bună lucrare a lui García Márquez, „Unveac de singurătate”  descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. 

 Acțiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintăascensiunea și prăbușirea familiei Buendia. La începutul romanului, satulMacondo cuprinde doar câteva case pentru ca în decursul mai multor ani,să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinței familiei Buendía.Membrii ei sunt primii locatari și intemeietorii satului, nucleul tuturorevenimentelor .[4] Relevante prin intermediul unor uimitoare falduri

temporale, per sonajele moștenesc numele și înclinațiile familiei, dezvăluindstiluri de viață care se dedublează și se repetă. Puternicul José ArcadioBuendía se transformă din întreprinzătorul și carismaticul fondator al satuluiMacondo, într-un om în pragul nebuniei. Macondo luptă împotriva unorcalamități ca insomnia, războiul și ploile. Misterele apar aproape ca dinsenin. Această atractivă și colorată saga este, totodată, o alegorie socialăși politică mai largă - uneori prea suprarealistă pentru a fi plauzibilă, alteorimai reală decât și-ar putea permite orice lucrare realistă convențională.[5] 

 Acțiunea cărții urmăreste viața lui José Arcadio Buendía, întreprinderilesale îndrăznețe, temperate de prudența Ursulei - soția sa, viața fiilor – dintre care se remarcă Aureliano, colonel și erou legendar al războiului civil-, nepoților și strănepoților lor, pe parcursul a șase generații. O dată cusuccesiunea generațiilor, este prezentată și viața satului, în care civilizația

 înlocuiește treptat simplitatea naturală, culminând cu înflorirea artificialăadusă de instalarea companiei bananiere ce va fi urmată de declinullocalității, recucerită de natura luxuriantă.[6] 

 În jurul Ursulei, mama care conduce gospodăria, vor gravita toatecelelatate personaje. Prin ochii ei, vedem felul în care evoluează soțul,copii, nepoții și strănepoții, după ce trec prin diverse încercări și întâmplări.De-a lungul vieții, Ursula se ghidează după vorbele bătrânilor care o

 îndrumă și o ajută să supraviețuiască peste o sută de ani. Își păstrează încrederea în ordinea firească lucrurilor, și ea este cea care va vegheaasupra conduitei fetelor din familie, ea le va învăța cum să întreținăgospodăria și echilibrul în viața de cuplu. De asemenea, le va dezvălui

fetelor secrete ale leacurilor din str ăbuni care ar putea să le vindece și de

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 60/95

cele mai cumplite boli. Atunci când povara anilor o apasă și simte că numai poate controla anumite lucruri, cu calm, le lasă în voia destinului. 

Celelalte personaje feminine, Pilar Ternera - ghicitoarea, Rebeca,Remedios, Amaranta, se lasă dominate de simțuri, sunt pătimașe fie în

iubire, fie în ura lor, au o evoluție meteorică în roman și poate doarFernanda, prin educația și temperamentul ei, reușește să păstreze într -ooarecare măsură tradițiile și buna orânduire a lucrurilor în casa coplesitămereu de sosirea neîncetată a familiei și prietenilor care pleacă și se întorc,mereu mai mulți și mai tulburători. 

Trecerea periodică a țiganilor prin Macondo conduși de Melchiade, aduc însat noutățile lumii, precum: o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covorzburător, alambic pentru a face aur, sau hărți. 

De fiecare dată, José Arcadio Buendia e cuprins de febra noului, areplanuri entuziaste și se închide în camera lui, meditând și lucrând cutenacitate și meticulozitate până reușește să realizeze ceea ce își pusese

 în gând. Dintre ceilalți bărbați ai familiei Buendia, al doilea Aureliano are otraiectorie fantastică. Ajunge un curajos și apreciat luptător în războiul civilși va fi desemnat erou național. 

 Atunci când în Macondo este trasă calea ferată, destinul satului seschimbă. Evenimente precum instalarea companiei bananiere vor aduce un

suflu nou. Apoi încep ploile care durează neașteptat de mult: patru ani,unsprezece luni și două zile, timp în care vor transforma totul în canalepline de apă murdară și mult noroi. 

După ploaie urmează o perioadă nesfârșită de secetă, iar oamenii încep sămoară în număr tot mai mare și satul, după o uimitoare ascensiune, devinedin nou aproape pustiu ca la început, lipsit de culoare și vivacitate, rupttotal de restul lumii.

Personajele masculine sunt caracterizate de o obsesivă rutină. Sunt plinide energie și inteligență, ce le generează sete și elan pentru proiecteambițioase sau sexualitate pasională. Sunt incapabili să obțină realizări petermen lung, iar viețile lor sunt dominate de o violență irațională.[4] 

 „Un veac de singurătate”  nu are un subiect principal în adevăratul sens alcuvântului. În schimb, autorul folosește romanul pentru a explora și ilustraideea că este foarte important ca oamenii să-și amintească propria istorie,altfel, vor suferi pentru ea.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 61/95

Povestea satului Macondo si a familiei Buendía constituie și o alegorie acondiției umane, a istoriei omenirii. Atmosfera anilor de după întemeierealocalității evocă paradisul pământesc al primilor oameni: 

 „Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar

 pentru a le deosebi trebuia să le arăți cu degetul. Era într-adevăr un satfericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.”  

—Fragment din romanul „Un veac de singurătate‖ 

JoséArcad io Buendí

Patriarhul familiei Buendía, José Arcadio Buendía, este fire hotărâtă,inflexibil (atât fizic, cât și mental), cu toate acestea, el are un profundinteres pentru misterele filosofice. Buendia este unul dintre întemeietorii

satului, însă dispare din poveste odată ce înnebunește cautând PiatraFilozofală. În final, își pierde mințile și începe să vorbească în latină. Legatde un castan, el va servi celorlalți drept mărturie a începuturilor satuluiMacondo. Este eliberat de către Ursula cu puțin timp înainte de-a muri. 

 Úrsu la Ig uarán [ modificare ]  

Soția lui José Arcadio Buendía este stăpâna familiei, dar și membrul caretrăiește de-a lungul celor mai multe generații. Ursula conduce familia cu ovointă puternică și o mână fermă. Ea moare undeva între vârstele de 114

de ani sau 122.

A doua generație 

Jo séArcadi o

Primul copil al lui José Arcadio Buendía este José Arcadio. El moștenește încăpătânarea și impulsivitatea tatălui său. Când tiganii ajung la Macondo,o tigancă vede trupul gol al lui José și exclamă că are cel mai mare organgential pe care l-a văzut vreodată. Are o aventură cu o femeie numită Pilar

Ternera, dar o părăsește după ce o lasă însărcinată. În final, el îșipărăsește familia și pleacă cu o tigancă. După mulți ani, pe neașteptate, else întoarce acasă. Statura sa devenise uriașă, iar el pretindea ca a navigatpe mările lumii. Se căsătorește cu sora sa adoptivă Rebeca. Acest faptdetermină exilul său din casă. Moare din cauza unei misterioase

 împușcături la câteva zile după ce-l salvează pe fratele său de la execuție. 

Colon elu l Au reliano Buendía

Colonel Aureliano Buendía este cel de-al doilea fiu al lui Jose A. Bunedia și

prima persoană născută în Macondo. Și-a primit numele după un vechistrămoș. Aureliano s-a născut cu ochii deschiși după ce a plâns în uterul

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 62/95

mamei sale. Acest fapt i-a cauzat lui incapacitatea de a iubi. Se credea căare premoniții fiindcă tot ceea ce spunea, se adeverea. Aureliano amoștenit gândirea tatălui său, având și el, de asemenea, înclinații spre filozofie. A studiat metalurgia și s-a alăturat partidului liberal la izbucnirearăzboiului. Luptă împotriva guvernului conservator în 32 de războaie civileși ocolește moartea de mai multe ori. Pierzându-și interesul pentru război,

 Aureliano a semnat un tratat de pace și s-a întors acasă. Își pierdecapacitatea memoriei și cea emoțională din cauza vârstei înaintate și

 începe să-și petreacă zilele construind și dezasamblând mici peștișori deaur. Moare în timp ce urinează pe copacul de care tatăl său a fost legatmulți ani la rând. El reprezintă nu numai luptătorul, dar și artistul datorităabilității sale de a scrie poezie și de a crea cu maiestrie peștișori aurii. 

Remedios MoscoteRemedios este cea mai tânără fiică a conservatorului Don ApolinarMascote, care îndeplinește funcția de administrator al orașelului Macondo.Cele mai deosebite trasături fizice ale Remedios Moscote sunt pielea eifrumoasă și ochii săi verzi precum smaraldul. Viitorul colonel Aureliano se

 îndrăgostește de ea ignorând vârsta ei fragedă. Ea este atât de tânără încât căsătoria trebuie amânată până când Remedios va ajunge lapubertate. Spre surprinderea tuturor, ea devine o frumoasă și dulce soție

care cucerește inima întregii lumi. Este singura care are grija de José Arcadio Buendía î n timp ce acestă era bolnav. Moare la scurt timp dupăcăsătorie fiind otravita din greseala de Amaranta. Moartea sa a fostconsiderata urmare a complicațiilor apărute în timpul sarcinii. 

 Al treilea copil al lui José A. Buendía, Amaranta, crește alături de sora savitregă, Rebeca. Sentimentele sale față de Rebeca devin ostile când vinevorba de italianul Pietro Crespi, deoarece cele două surori l-au dorit cuaceeași intensitate în timpul vârstelor lor adolescentine. Amaranta își

dorește s-o omoare pe sora sa, ca ea sa fie cu Pietro, dar atunci micuțaRemedios moare și Amaranta suferă o criză emoțională. Când Rebeca secăsătorește cu José Arcadio, Amaranta respinge orice bărbat care ocurtează, inclusiv Pietro Crespi care începe s-o caute după ce Rebeca îl vapărăsi. Îi este atât de teamă de orice angajament, încât îl respinge peCrespi, iar acestă, din disperare, se sinucide. Apoi Amaranta este curtatăde un prieten apropiat al fratelui său - Colonelul Gerineldo Márquez, dar dinnefericire îl alungă și pe acesta din același motiv. Represiunea sa virginalăse manifestă prin relațiile incestuoase cu neopții săi, Aureliano José și José

 Arcadio. La un moment dat, Amarantei i se arată moartea sub forma uneifemei bătrâne care îi comandă să înceapă să lucrul la un giulgiu. În final,

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 63/95

singuratică și virgină, Amaranta moare, însă mulțumită în sinea sa după ceacceptase ceea ce devenise.

Rebeca

Rebeca este copilul celui de-al doilea văr al Úrsulei Iguarán care locuiește

 în Manaure, capitala Guajirei. La început, Rebeca este foarte timidă, refuzăsă vorbească și are obiceiul de a mânca pământ, varul de pe pereții caseiși de a-și suge degetul. Ea sosește în Macondo cărând o geantă de pânzăce conținea oasele părinților săi. Rebeca pare să nu înțeleagă limbaspaniolă, dar răspunde la întrebările puse de Visitacion și Cataure în limbileguajiro și wayuu. A fost afirmat de cel puțin un critic că sacul cu oase șiepidemia insomniei se referă la o practică Guajiro de purificare arămășițelor umane, acest ritual fiind considerat ca un procedeu secund al

 înmormântării. Rebeca sosește după plecarea lui José Arcadio cu șatra dețigani. Este crescută în casa Buendia și din această cauză, viitoarea sarelație cu José Arcadio va fi privită ca una incestuoasă, lucru ce vadetermina alungarea lor. Moartea misterioasă a lui José Arcadio este deneexplicat până și Rebecăi. Va trăi în izolare pentru tot restul vieții sale. 

A treia generație 

Pilar este o locuitoare a orașului Macondo care se culcă cu frații Aurelianoși José Arcadio. Așadar, ea devine mama fiilor lor, Aureliano José și

 Arcadio. Pilar ghicește viitorul în cărți, și în acest fel, ea ajută familiaBuendía, de care este foarte apropiată, de-a lungul întregului roman. Pilarmoare după ce împlinește 145 de ani (într -un final ea se opreste dinnumărat), supraviețuind până în ultimele zile ale orașului Macondo. Numelede „Ternera‖ este un joc de cuvinte de la cuvântului „Ternura‖ care

 în spionolă  înseamnă tandrețe. Pilar este totdeauna prezentată ca o figurăfoarte iubitoare.

Pietro este un muzician italian foarte arătos și politicos. El conduce o

școală de muzică și tot el aduce pianola în casa Buendía. Se însoară cuRebeca, dar Amaranta, iubindu-l și ea, reușește să amâne căsătoria mulțiani. Când José Arcadio declară că Rebeca este soția sa, și ea acceptă,Pietro începe să tânjească după Amaranta. Ea este mult prea necajită și îlrespinge cu cruzime. Deznădăjduit de pierderea ambelor iubite, sesinucide.

Petra este o femeie slabă și negricioasă cu ochi aurii, asemenei uneipantere. Ea este amanta lui Aureliano al II-lea, dar și iubirea vieții sale.

 Ajunge în Macondo, împreună cu primul ei soț, pe vremea când era încăadolescentă. Acesta construiește loteria locală, dar moare cu câțiva ani

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 64/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 65/95

52.Honoré de Balzac

Honoré de Balzac (n. 20 mai 1799, Tours, Franța  – d. 18august 1850,Paris, Franța) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalistși scriitor francez. 

El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi îndomeniulromanului realist, romanului psihologic și a romanului fantastic. 

 Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,[1] G. Vannier ,[2] cât și defilozofi sau eseiști ca Alain[3], Albert Béguin[4] el a fost caracterizat drept unautor vizionar de către Alber t Béguin [4]. 

 În cultura română a avut doi admiratori de valoare, G.Călinescu, cel caremilita pentru balzacianism în articolele sale teoretice exemplificând tehnicaacestuia în romanul Enigma Otiliei , și de Mircea Eliade, care, în tinerețe și-a dorit să scrie o monografie consacrată operei lui Balzac. Pornind de lamotivul androginului, care constituie de fapt nucleul nuvelei de ampledimensiuniSéraphita, Mircea Eliade a dezvoltat teoria sa din eseul Mitul

reintegrări i [5],.

Datorită complexității operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât decritica literară din acea perioadă, cât și de cea de astăzi, ca aparținând uneicategori deja existente, aparte.

El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédiehumaine), ciclu în a cărui componență intră 95 de lucrări terminate (nuvele,romane și eseuri) și 48 lucrări neterminate. Ideea continuității dintr -olucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cugruparea romanelor Sarrasine, Gobseck , sub titlul Scènes de la vie privée.

Tatăl Bernard-François Balsa

 În anul 1746 se naște Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sauBalssa, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparținând parohiei

Canezac, comuna Montirat - Tarn). În ciuda pretențiilor sale de noblețe, se trăgea dintr -o familie simplă dețărani, extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmașului Balssa".Discordanțele continuă în viața sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in

 Almanahul național pe 1793 printre ofițerii comunali și membrii Consiliuluigeneral comunal, la secțiunea Drepturile omului. 

Este privit ca fiind un om robust și inteligent, muncitor și ambițios, cam

repezit, vorbăreț, clocotind de idei. După însușirea unui nivel culturalsatisfăcător își părăsește cătunul natal devenind secretar al unui notardintr-un târg apropiat.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 66/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 67/95

satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patruani, după obiceiul timpului. 

 În 1805 este luat de la doică și dat la externatul Leguai din Tours. Dupădoar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viața din

internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert,foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi și închiderea lacarceră. În contrast cu duritatea vieții din internat însă, acesta i-a datocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de știință și filozofie,scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinței), care a fost confiscatde către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compuneaneobosit, Traité de la volonté dovedește preocupările copilului, una dintrelaturile firii sale.

Relevantă pentru acea perioadă a vieții scriitorului este o scrisoare princare directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce priveșteaspectul și caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:

„Un copil grăsuț, dolofan și cu fața rumenă. Iarna plin de degerături la mâiniși picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruțat adesea debătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îiera schimbată în ținere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios,originalitate completă.‖ 

 În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru școlar, Balzac este luat acasăde la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip șiavea o pr ivire de somnambul‖, după cum va mărturisi mai târziu sora luiLaure. Se reface repede și la începutul noului an școlar își reia învățăturala liceul din Tours.

Spre sfârșitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit șef al aprovizionăriidiviziei întâia militare și se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierulMarais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituții dincartier.

Odată cu anul 1815, Balzac terminându-și studiile, se înscrie la Facultateade Drept în urma unui compromis între el și tatăl său care l-ar fi dorit înȘcoala politehnică. Pentru inițiere în jurisprudență, face practică mai întâi laGuillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost și dramaturgul EugèneScribe), urmând ca după un an și jumătate să treacă pentru încăoptsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorulromancier acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale pecare funcția îi dă prilejul să le cunoască. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 68/95

Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera înschimbul cursurilor facultății sale pe cele de literatură de la Sorbonna, pecele de filozofie ținute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerilenaturalistului Geoffroy Saint. 

 În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honorédeschide o discuție asupra viitorului său. Când acesta își expune hotărâreafermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuiesă fii rege, ca să nu fii ordonanță !‖. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochirăspunde: „Eu voi fi rege !‖, după cum va mărturisi mai târziu LaureiSurville, sora lui preferată, și, de departe, una dintre cele mai apropiatepersoane pe întreg parcursul vieții scriitorului. 

La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soția lui, îi oferi

tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-și demonstreze talenteleliterare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr -o rentă de 1500 defranci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într -o casă nouachiziționată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.

Primii pași în literatură 

Datorită insuficienței banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a seabține de la multele plăceri ale tinereții. Cu toate acestea, trăind într -omansardă închiriată, ducându-și traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile

 începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, elspunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui bietflăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care eln-o cunoaște: se zice că locuiește la Patru Națiuni, la capătul podului

 Artelor; se numește Gloria.‖ 

 Aici are șansa de a citi și admira „romanele populare‖ ale unor scriitori caPigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să leinvidieze autorii pentru câștigurile aduse de acestea. Balzac era într -operioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reușește sătermine decât o operă Cromwell, o tragedie î n cinci acte, în versuri. Alteopere Cromwell vor mai da la lumină și Mérimée și Victor Hugo, dar, dupăel.

Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citește opera sa.Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Școlii politehnice, prieten de familie,prezent în acea seară îl dojenește: „Fă orice, numai literatură nu!‖ 

Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele viețiiaustere, a mizeriei și a sărăciei își spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 69/95

rapid în confortabila casă părintească și nu mai are decât un singur gând:să devină independent.

 În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgostește de Laure de Berny(pagina în franceză pentrufr:Laure de Berny, pagina conține și portretul ei),

o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soțul și cei nouă copii laVilleparisis pe întreaga durată a verii. Deși situația doamnei de Berny oconstrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverența declarațiilor să și-ofacă amantă. 

Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat.Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit pașii spre lumea și gloriacătre care aspira. Până la ruperea relației, odată cu împlinirea vârstei de 55de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea

manuscrisele și adnota simplu: „prost‖ sau „frază de refăcut‖. Balzac își creează relații printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin del‘Egreville, Horace Raison, Etienne Arago; este presupusă lansarea unor„romane populare‖ în colaborare cu aceștia sub pseudonim. În 1823 Balzacpublica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cumar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată. 

 În 1824 publica – semnat cu același pseudonim Horace de Saint-Aubin –  Anette și criminalul, și o nouă ediție din Vicarul din Ardeni, un nou roman

Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică și fiica sa,va deveni substanța multora dintre „scenele‖ sale. După cum va afirma maitârziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări,care însă, nu aduc câștigurile mult visate. 

 Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, unrealist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită sătipărească în condiții excepționale, folosind toate inovațiile moderne dintehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarulUrbain Canel tipărește o ediție completă din opera lui Moliere și una dincea a lui La Fontaine, ediții ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dardin care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului inițiat de concurențădecât douăzeci de exemplare. Pentru a-și zdrobi concurența Balzaccumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17,și îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de parteatehnică. 

 Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, și mai cumpără și oturnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienții existenți

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 70/95

plătesc greu, creditul încetează și falimentul e iminent. Datoriile lui Balzacating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parțial demama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieții,fiind nevoită la bătrânețe să se întrețină din pensia acordată de nora sa de3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit dedoamna de Berny, care pentru a face rost de bani își girează aproape toatebunurile.

 Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să seplătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 defranci necesari strictei sale existențe. 

După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne lui Balzaceste scrisul. Pleacă în Br etania la un vechi prieten de familie, generalul

baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima cartesemnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce vaapărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828. 

La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere adoameni de Berny, Honore scrie La paix du menage (Pacea căsniciei). Înoctombrie, în satul, și poate și la castelul Maffliers al unei noi susținătoareducesa d‘Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie și nefericire).Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al

cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ouMeditation de philosophie eclectique sur le bonheur et le malheur conjual.Gloria începe să se schițeze, deși, pe ultimele sale lucrări nu încasasedecât 1000 de franci.

Bazele Comediei Umane

Succesul obținut cu Șuanii și cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanțialpoziția socială și perspectivele de viitor ale lui Balzac, care își găseșteacum prieteni mai peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaboratorla revista La Silhouette, îi sunt solicitate colaborări la revista La Mode,invitație făcută de redactorul șef din acea vreme Emile de Girardin; pentrufiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.

La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistăla a cărei fondare participă și unde i se rezervă rubrica de cronică externă.Din păcate revista va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devinecolaborator la Le Voleur, la 4 noiembrie la La Caricature unde timp de doiani va semna cu diverse pseudonime precum: Alex. De B..., Henri B...,

 Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 71/95

1830 a fost primul an de glorie din viața lui. Ușile lumii mondene îi sunt largdeschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: lapoeta Marceline Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin,la George Sand, la ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine deGirardin, la celebra doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamnacontesa d‘Agoult. 

Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fiebinevenit pretutindeni. Își mobilează cu gust apartamentul de pe str.Cassini și duce o viață îmbelșugată. Ducea o activitate bulevardistă șimondenă intensă. 

 În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții șilucrez șaisprezece ore în șir‖. E greu de imaginat cum a putut să dea

publicității numai în cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie ascris La Vendetta (O frumoasă poveste de dragoste ce se ivește între doitineri aparținând unor familii vrășmașe. La o primă vedere asemănările cuRomeo și Julieta de William Shakespeare, rivalitatea dintre familii, odragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă Balzacmerge mai departe, prezentând realitatea, urcușurile și coborâșurile uneicăsnicii tolerate, mizeria și disperarea, tinzând spre distrugere. Realmenteo dramă de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul

corsican), în februarie La Femme vertueuse (mai târziu intitulată UneDouble famille) și Les Dangers de l‘inconduite (redenumită Gobseck). 

 În două volume intitulate Scene de la vie privee, titlul reflectând pentru întâia oară ideea grupării operelor sale în ―Scene‖, publică aproape toatenuvelele pe care le scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Lebal de Sceaux, La Vendetta, Une Double famille, Gobseck, etc. – în mareparte drame de familie, în care tinerele fete mânate de himere doresc să seridice prin căsătorie deasupra condiției lor sociale. 

1831: Balzac își continuă munca în același ritm, publicând în cursul anuluipeste nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilității de a parveniprintr-o lansare în politică. Balzac se hotărăște să candideze în alegerileapropiate, planul său era să-și deschidă ―prin lovituri de tun, ușa la

 Academie, prin Academie să devină pair, prin titlul de pair ministru, și săajungă la putere prin puterea însăși‖. 

 În luna aprilie publica broșura Ancheta asupra politicii celor două ministere,semnată: ―Dl. De Balzac, elector eligibil‖ – folosind pentru întâia oară

particula nobiliară inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieții ca ―de Balzac‖. 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 72/95

Pentru a avea o șansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să secăsătorească cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cucare se împrietenise la Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. deTrumilly se opune, găsind opiniile scriitorului prea liberare, reproșându-ifaptul că aprecia monarhia constituțională și nu regretase cădereaautocratului Carol al X-lea.

 În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri),interesantă poveste fantastică în jurul căreia se oglindește întreaga viață aParisului. Succesul obținut de prima carte literară semnată Honore deBalzac este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori aivremii. În septembrie îi apar, grupate în trei volume, o serie de povestiriintitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând: La Peau dechagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comedie du diable,Jesus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conține un excepțional portret făcutlui Dante exilat în Franța), Le Chef -d‘oeuvre inconnue, El Verdugo, L‘Elixirde longue vie, Les Marana.

La 5 octombrie primește o scrisoare anonimă de la o cititoare care îianaliza scrierile. Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii eramarchiza de Castries, care îl va invita în curând la ea. Are ocazia de a facecunoștința cu ducele de Fitz-Jammes, unchiul marchizei, astfel devenind

fondator al ziarului legitimist Le Renovateur. Spre sfârșitul anului apareprima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi este inspirat,fără îndoială, de viața doamnei de Berny. 

 În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, înciuda sfaturilor doamnei de Berny și ale doamnei de Castries, cere mânădomnișoarei de Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de aposeda o avere suficientă pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-șiiluziile politice spulberate, Balzac se rezervă doamnei de Castries și

literaturii. În mai publică o nouă ediție din Scene de la vie privee, sporită cu nuveleca: Le Cure de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabertetc. Tot în mai, mai publică și primele zece povestiri din Les Cent contesdrolatiques colligez ez abbayes de Tourayne par le sieur de Balzac pourl‘esbattement des pantagruelistes et non aultres (Cele o sută de poveștiznovoase adunate și rânduite din Tourayne de jupânul de Balzac sprehlizirea pantagrueliștilor și nu a altora). 

 În toamna aceluiași an pleacă împreună cu capricioasa doamnă deCastries spre Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 73/95

la Geneva. În Geneva speranțele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate,se întoarce în Franța unde, își expune în scris starea de spirit: ―dezolat,blestemând tot, afurisind femeia‖. Spre liniștea lui sufletească, la 12noiembrie primește o scrisoare din Ucraina, semnată L‘Etrangere (Străina),plină de cuvinte elogioase ce-l consolează de eșecul suferit cu marchiza deCastries.

Opera

Primul succes al lui Balzac ―Les Chouans‖ 1829, inițial publicat sub numelede ―Le Dernier Chouan‖) a fost urmat de ―La Peau de chagrin‖ (1831). Înurmătorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte poveșticunoscută sub numele ―La Comédie humaine‖. Aceasta, cea mai de seamălucrare a sa, este o reproducere a societății franceze a timpului său,

ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase socialeși profesii.

61.Naturalism (literatură) 

Naturalismul este o ramură a realismului, o mișcare literarăproeminentă la sfârșitul secolului XIX  în Franța și în restul Europei. 

Scriitorii naturaliști au fost influențați de către teoria evoluționistă a

lui Charles Darwin. Aceștia credeau că ereditatea unei persoane șimediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar sădescrie subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizeazăprincipiile estetice ale realismului  în dir ecția reprezentării aspectelordure, brutale ale realității. 

 Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiecții au o simbolisticăprofundă, sunt idealistici și cu puteri supranaturale. Naturalismulconsidera că mediul socio-cultural exercită o influență absolut

covârșitoare în apariția și dezvoltarea personalității umane. Deasemenea studiau elemente umane tarați, alcoolici, criminali, saupersoane alterate genetic de un mediu social viciat.

Observațiile lor în materie de psihologie erau totuși rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă abia după apariția teoriilorlui Sigmund Freud. Naturaliștii au adoptat de asemenea tehnicadescrierii detaliate de la predecesorii lor imediați, realiștii. 

Principalul susținător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un

tratat despre subiect ("Le roman experimental") și a folosit stilul în

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 74/95

multele sale romane. Alți autori francezi influențați de Zola sunt Guy deMaupassant, Joris-Karl Huysmans și frații Goncourt. 

Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuveleale lui Caragiale și Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. 

 Adesea termenul naturalism este folosit de către criticii literari cu unsens mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniindconformitatea cu natura, fidelitatea față de realitate a reprezentăriiartistice.

Naturalism filosofic

 În timp ce naturalismul literar este similar în definiție cu cel filozofic și cumișcările artistice care poartă același nume, acestea nu au avutniciodată vreo legătură și nici nu au avut o importanță mare pentruacesta. Muzica din acea perioadă, totuși, a fost influențată la unmoment dat de acesta.

Puțin înainte de 1900, simbolismul și neoromantismul au apărut careacții la naturalism și realism. 

Ca teoretician, Emile Zola este judecat aproape intotdeauna dupa eseul

introductiv la Le Roman experimental (1880). Angus Wilson si F.W.J.

Hemmings, care s-au aplecat cu intelegere asupra romanelor lui, aunumit acest eseu ciudat de inept" si penibil de naiv" si s-au straduit sa

ne convinga ca nimic din ceea ce a scris Zola n-a daunat reputatiei lui

mai mult decit cele sase volume de critica literara pe care le-a publicat

in bloc in 1880 si 1881"1. Dar este clar ca lucrurile nu stau asa.

Calificativele de mai sus se pot aplica cel mult primelor pagini si temei

principale a eseului despre romanul experimental. Evident, nu exista un

roman experimental" similar cu experimentul dintr-un laborator stiintific.

Zola citind Introduction a l etude de la medicine experimentale (1865) alui Claude Bernard, si uneori inlocuind pur si simplu termenul de medic"

cu cel de romancier" sugereaza ca intre scrierea unui roman si

experimentul fiziologic, intre romancier si omul de stiinta ar exista nu

doar o analogie, ci chiar o identitate. Deoarece medicina, care era o

arta, devine o stiinta, de ce oare literatura n-ar deveni si ea o stiinta,

datorita metodei experimentale?"2 Bineinteles, comparatia nu e prea

fericita. Un roman nu poate fi decit o constructie mintala, un experiment

imaginar. Personajele, chiar daca romancierul a definit cu grijaereditatea si mediul lor si, in imaginatie, lc-a conceput comportamentul

conform cunoasterii stiintifice a motivarilor umane, nu pot fi fortate sa

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 75/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 76/95

Legende des siecles (1859), Hugo a facut o alta comparatie. Poetului

sau filozofului nu-i este interzis sa incerce, pe baza faptelor sociale,

ceea ce naturalistul incearca pe baza faptelor zoologice;: sa reconstituie

monstrul dupa urma lasata de o unghie sau dupa alveola unui dinte"9.

Speculatiile lui Cuvier privind fauna antediluviana disparuta au

impresionat puternic imaginatia contemporanilor. Este comparatia pe

care Zola o are in minte atit in scrierile lui timpurii, cit si in cele tirzii.

 Azi, scrie el in IS66, in critica literara si artistica trebuie sa-i imitam pe

naturalisti; avem sarcina sa gasim oamenii in spatele operelor, sa

reconstituim viata reala a societatilor cu ajutorul unei carti sau a unui

tablou"10. Criticul si romancierul nu se deosebesc fundamental: ambii

sint, sau vor sa fie, oameni de stiinta. in prefata la o noua editie a

romanului sau Thcrcse Raquin (1868), Zola a exprimat cit se poate de

clar scopul lui stiintific: cartea face pe doua corpuri vii munca analiticape care chirurgii o fac pe cadavre". Este, in esenta, ceea ce Zola a

inteles mai tirziu prin romanul experimental". Comparatia cu metodele

stiintei are doua scopuri principale: ea justifica tratarea oricarui subiect,

oricit de vulgar sau de respingator, si previne acuzatiile de imoralitate.

Doctorul nu poate fi criticat pentru ca studiaza o boala venerica

revoltatoare, nu poate fi acuzat de imoralitate pentru ca cerceteaza

cauzele si tratamentul ei. in incheierea prefetei, Zola afirma cu min-drie

ca are onoarea de a apartine grupului scriitorilor nat ura -listi"11.Termenul s-a impus si a supravietuit: la inceput fara sa se distinga prea

mult de realism", iar mai tirziu, in secolul al XX-lea, aplicat cu precadere

la teoria stiintifica, determinista a lui Zola, spre deosebire de conceptul

mult mai general si mai imprecis de realism", aplicabil oricarei arte

preocupate de reprezentarea realitatii.

Zola avea dreptate cind, in 1882, pretindea ca pozitia lui nu s-a

schimbat deloc. Metoda a ramas aceeasi, la fel scopul si crezul"12.Deosebirile dintre scrierile lui Zola clin anii 1866 -1_868 si cele din anii

1879 1881 sint cel mult deosebiri de accent. in primele scrieri exista un

puternic interes pentru personalitatea scriitorului. Binecunoscuta

definitie O opera de arta este im colt al creatiei vazut printr-un

temperament"13 apare in prima culegeri: de articole critice, intitulata

nepotrivit Mes Haines (1866). Ulterior, creatia" teologica a fost inlocuita

de realitate". Totusi, nici chiar intr-un stadiu mai tirziu Zola n-a negat

rolul individului. El era prea mindru de a fi scriitor, un binefacator al

omenirii si un muncitor"; era, de asemenea, avid de faima, in ciuda

implicatiilor impersonale ale teoriilor sale, care cereau d< trona-rea"

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 77/95

imaginatiei, in ciuda pretinsei lui impartialitati fata de personajele si

problemele romanelor sale, si in ciuda credintei lui in tipic si in universal.

Zola a raspindit devizele document uman", felie de viata" si proces

verbal"14, cu toate consecintele acceptarii unei lumi fictive fara

aranjament, fara selectie si, mai mult, fara idealizare. Deosebirile dintre

arta si viata, reportaj si roman sint abolite. Dar o mare parte din aceste

idei nu reprezinta altceva decit o polemica impotriva romantismului si a

artei fervent propagandistice. in practica, in ciuda studierii rapoartelor

guvernamentale, in ciuda observatiilor facute in mine, circiumi, birouri

de misiti, piete de zarzavat, cazarmi, bordeluri, ateliere feroviare etc,

Zola stie foarte bine ca romancierul nu este un simplu reporter, ca el

cistiga nemurirea creind fiinte vii, creind o lume dupa chipul si

asemanarea sa"15.

Critica aplicata a lui Zola este mai serioasa si mai subtila decit se

recunoaste de obicei. E drept, el poate fi exasperant prin filistinismul cu

care priveste trecutul mai indepartat: Nu-mi pasa nici de frumusete, nici

de perfectiune. Nu dau doua parale pe marile secole. Ma intereseaza

doar viata, lupta, emotia. Ma simt in largul meu in mijlocul generatiei

noastre"1". Shakespeare n-are decit sa ramina cu gloria lui, afirma el

plictisit de o reprezentatie a lui Macbeth. Pe Goethe il considera o

simpla piesa de muzeu17. Zola scrie insa bine cind isi critica si isicaracterizeaza contemporanii si predecesorii imediati. Maestrii lui sint

Stendhal si Bal-zac. In 1867 1-a numit pe Stendhal cel mai mare

romancier al nostru", elogiindu-1 pentru detasarea cu care si-a privit

semenii: Stendhal a studiat oamenii ca pe niste insecte ciudate, care

traiesc si mor, minate de forte fatale. Umanitatea lui nu simpatiza cu

cea a eroilor sai; el se multumea sa-si faca munca lui de disectie,

prezentind pur si simplu rezultatele acestei munci"18. intr-un lung eseu

de mai tirziu, aceasta imagine a lui Stendhal, modelata dupa idealul luiZola insusi si dupa imaginea lui Flaubert, este inlocuita de o prezentare

mai corecta si mai critica. Stendhal deruteaza si nedumereste prin poza

lui ele amator, dar in esenta procedeul lui e simplu. Nu este un

observator, ci mai degraba un logician inca neatins de stiinta moderna.

Zola este acum convins ca romanele lui Stendhal sint elaborate

minutios, deliberate, gindite. Julien Sorti ii pare complicat ca o masina a

carei functionare sfirsesti prin a nu o mai intelege in mod clar". Finalul

lui Rosu. si negru este inventie pura. Julien provoaca aceleasi surprize

ca si d Artagnan". Manastirea din Parma este un basm. Piua la urma,

Stendhal il nemultumeste pe Zola. El este tatal nostru al tuturor, ca si

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 78/95

Balzac. Ne-a dat analiza, a fost unic si desavirsit, dar n-a avut

optimismul romancierilor puternici. Mata este mai simpla"1".

Despre Balzac a scris putin, clar cu o admiratie mai calda si mai intima.

in el 1-a salutat pe parintele naturalismului", pe scriitorul care a descris

intreaga Franta, a vazut totul si a spus totul2!

l. Zola nu i-a aprobat insa opiniile politice si a stabilit un contrast^net

intre intentiile lui constiente si simpatiile lui inconstiente intr-un articol

datind din 1870, acest contrast e formulat in termeni exaltati: Balzac

este al nostru. Balzac, regalistul si catolicul, a lucrat pentru republica,

pentru societatile si religiile libere ale viitorului"21. in articolul despre

Balzac din seria Les Romaneicrs naturalistes (1881), articol constind in

mare masura clintr-o prezentare a corespondentei cu Doamna Hanska,Zola vorbeste despre inconstienta" lui Balzac, care provine in primul rind

din lipsa lui de spirit critic". El a scris opera cea mai revolutionara, o

opera in care, pe ruinele unei societati putrede, democratia creste si se

afirma". in ciuda opiniilor lui politice, Balzac, vrind-nevrind, s-a situat de

partea poporului si impotriva regelui, ele partea stiintei si impotriva

credintei"22. in fine, intr-un articolprogram, Le Naturalisme (1882), Zola

afirma din nou ca desi Balzac a putut exprima in public opinii catolice si

monarhiste, opera lui nu este prin aceasta mai putin stiintifica sidemocratica, in sensul larg al cuvintului"23. Sesizand profund ceea ce

astazi s-ar numi eroarea intentiei", si avind poate, intr-o oarecare

masura, constiinta dualismului dintre propria lui opera si teoriile sale,

Zola observa uimit: Cum poate geniul unui om sa actioneze impotriva

convingerilor acestuia!

"24

Friedrich Engels a avut probabil in minte aceste pasaje (sau unele dintre

elE) cind a scris vestita scrisoare catre Margaret Harkness25 despre

conflictul dintre simpatiile politice ale lui Balzac si tendinta pe care o

implica opera lui.

Balzac si Stendhal sint, pentru Zola, cei doi pionieri ai romanului

naturalist. Sainte-Beuve si Taine sint maestrii criticii moderne. Sainte-

Beuvc este fondatorul criticii stiintifice: folosirea biografiei face din el un

determinist. Dar, fireste, Zola nu poate fi de acord cu proasta lui parere

despre Balzac, si ia in deridere preferinta lui pentru oameni de mina a

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 79/95

doua, oroarea lui secreta de lucrurile, cartile si oamenii care fac

vilva"26. Lui Zola ii displace, in critica lui Sainte-Beuve, defaimarea

agreabila, politetea perfecta, plina de subintelesuri malitioase, surisul

permanent care mascheaza severitatea judecatilor"27. Dupa parerea lui,

Sainte-Beuve este prea feminin, prea slab.

Taine, in schimb, a fost seful criticii noastre"28. in 1866 Zola s-a

declarat un umil discipol"29 al lui Taine; intr-adevar, influenta acestuia

asupra teoriilor deterministe alo lui Zola mi mai are nevoie sa fie

argumentata. Dar mai tirziu Zola a fost dezamagit de atitudinea

prudenta a lui Taine fata (ie admiratorul sau si de evolutia lui politica. in

eseul din Mcs Ilaines (1866) Zola pune accentul pe Taine artistul, pe

dragostea lui pentru putere- si splendoare", pe aspiratiile lui pasionate

spre forta si viata libera". Taine, admite Zola cu modestie, este preaerudit pentru el. Chiar si cind observa, critic, ca sistemul lui are ceva

rigid si fortat, ceva generalizat si inorganic"30 o face fara convingere.

Dar mai tirziu spiritul de sistem" al lui Taine a devenit, in cehii lui Zola,

un adevarat defect. Taine, ni se spune, poarta roba de profesor", a

devenit un academician timorat, un fricos in filozofie, un echilibrist in

critica"31.

Zola a stiut, atit in tinerete cit si mai tirziu, cine este important si cine vaconta in istorie. El are incredere in evolutie, in progres, concepindu-se

pe sine si doctrinele sale ca parte integranta a unui curent care curge

inexorabil. Romanul se afla pe creasta valului. El oglindeste lumea noua

si foloseste metodele stiintei. Teatrul, sustine Zola, ramine in urma. in

lunga sa cariera de critic dramatic el a infierat atit timiditatea si

conventionalismul, cit si exagerarile sentimentale si romantice ale scenei

pariziene, exprimindu-si mereu speranta si profetizind ca pina la urma

drama se va ridica la inaltimea romanului. Teatrul este ultima citadela aconventiei". Sardou ne ofera doar o jucarie curioasa, amuzanta";

Dumas-fiul este un predicator. Teatrul, ne avertizeaza Zola, sau va fi

naturalist, sau nu va fi deloc"32.

Poezia probabil ca 1-a dezamagit pe Zola, deoarece refuza cu

incapatinare sa devina naturalista. in tineretea lui, Zola a scris topuri

intregi de poezie romantica, avindu-1 drept model evident pe Hugo.

Curind insa i-a adus critici lui Hugo pentru ca pune un val intre obiecte

si ochii nostri"33, iar mai tirziu i-a atacat violent ultimele culegeri de

poezie pentru filozofia lor obscura, contradictorie si oculta. L Atte i-a

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 80/95

parut a fi o galimatie incredibila". Hugo este colosal si gol", un om din

trecutul indepartat complet pierdut in epoca stiintei34. Dar violentele

atacuri trec sub tacere, in mod prudent, romanele lui Hugo. Zola n-ar fi

putut nega ca el insusi a invatat din Notre Dame de Paris si din

Mizerabilii. in general, poezia i-a parut lui Zola un joc deconcertant si

fara valoare. Nu ne surprinde ca in versurile lui Mallarme a vazut o

simpla insiruire de cuvinte35. Dar le-a permis poetilor, cu bunavointa, sa

faca muzica in timp ce noi vom munci"38.

Munca" inseamna romanul realist si pictura noua. De timpuriu, Zola a

luat apararea lui Courbet ca pictor si a criticat exploatarea lui de catre

anarhistul radical Proudhon. Courbert este un pictor al carnii", ca si

 Veronese si Tizian, in timp ce Proudhon admira numai continutul37.

Zola 1-a sustinut, de asemenea, pe Manet, la inceput pentru ca a sfidatconventia academica, dar apoi din ce in ce mai mult din atractie reala

pentru arta lui. Zola nu numai ca a apreciat faptul ca Manet picteaza

natura asa cum este ea", dar a stiut sa-i caracterizeze cele citeva stin-

gacii elegante care te surprind", juxtapunerile de culoare din De-jeuner

sur l herbe" sau efectele de contrast din Olympia", in care corpul gol al

fetei este indecent, exact asa cum trebuie sa fie"38. Dar mai tirziu Zola

a fost dezamagit de Manet si de impresionisti in general: ei s-au refugiat

in mediul rural si nu i-au indeplinit speranta de a fi pictori ai civilizatieiurbane moderne. Vechiul lui prieten de scoala Paul Cezanne i-a parut a

fi doar un ceniu ratat".

Critica de arta, desi voluminoasa, a reprezentat doar un episod din

marea campanie a lui Zola pentru noua arta a secolului. i Adevaratul

cimp de bataie sau marele atelier al artei noi a fost i romanul. Mareletovaras de lupta, pe care Zola 1-a admirat si ca persoana si prieten, a

fost Flaubert. inca in 1866 Zola a salutat in el un chimist-poet", un

mecanic-pictor"40, iar dupa moartea lui a scris despre el cu emotie si

emotionant. La Flaubert formula naturalista" se afla in miinile unui artist

perfect", ale unui stilist, ale unui retorician. in eseul-necrolog Zola

formuleaza insa unele rezerve. Flaubert este prea nihilist, prea sumbru;

nu are simtul evolutiei literaturii" pe care, in mod fals, o concepe ca

fiind independenta de societate. El nu are marea incredere a lui Zola in

viitor41.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 81/95

Lucru lesne de inteles, Zola este foarte generos cu discipolii sai. Pe

Daudet 1-a elogiat cu orice prilej, desi, din motive autobiografice, i-a

reprosat preferinta pentru Provence, preferinta care includea chiar si

mistralul42. Nu arc decit cuvinte de lauda pentru Maupassant, care a

scris Boide-de-Suif pentru Soirees de Medan (1880), volum menit sa

etaleze productiile scolii naturaliste43; si 1-a elogiat pe J.-K. Huysmans,

cel putin pentru primele lui romane naturaliste, desi curind si-a dat

seama ca Huysmans slefuieste prea mult, isi chinuie si-si prelucreaza

prea mult frazele, ca pe niste bijuterii"44. Zola a refuzat mereu sa fie

considerat conducatorul unei scoli, deoarece a avut oroare de autoritate

si de stagnare. A avut, de asemenea, un autentic simt al istoriei, istorie

care, o stia prea bine, il va depasi si il va lovi cu ceva nou si ostil.

 Asemenea lovituri s-au abatut cu putere asupra lui Zola spre sfirsitulvietii lui. Probabil ca l-au amuzat protestele filistinilor impotriva moralei

romanelor lui, deoarece ii placea sa tulbure apele si sa socheze

burghezia. Probabil ca a catalogat cu dispret drept pruderie britanica

persecutia la care a fost supus in Anglia traducatorul si editorul sau

Henry Vizetelly45. Dar Manifestul celor Cinci impotriva lui La Terre"

(1887), scris, se pare, de J.-H. Rosny, care il acuza in termeni taiosi ca

si-a compensat impotenta sexuala prin fanteziile brutale si lubrice ale

romanelor lui taranesti1", nu se poate sa nu-1 fi indurerat. A urmat apoiapostazia lui J.-K. Huysmans, care, in La-Bas (1891), 1-a denuntat pe

Zola pentru materialismul" sau, pentru elogiul fortei brutale apoteoza

casei de bani", pentru noul americanism al moravurilor"47.

Mai putin personali, dar exprimind la fel de elocvent schimbarea ce avea

loc, au fost criticii antinaturalisti de la acea data. O lucrare care s-a opus

cu deosebita forta naturalismului a fost Le Roman russe (1886) a lui

Melchior de Vogiie. Ca si Flaubert si Henry James, Zola 1-a cunoscut si1-a admirat pe Turgheniev si a salutat tot ceea ce a citit din Tolstoi. Dar

prefata lui de Vogiie prezenta romanul rus ca pe un antidot impotriva

imoralitatii si indiferentei stiintifice a romanului naturalist francez. De

 Vogiie (1848 1910) era un nobil francez conservator, care lucrase la

ambasada franceza din Petersburg. El i-a admirat pe Turgheniev si

Tolstoi pentru spiritul lor de compasiune si de iertare crestina, pe care

1-a opus cinismului si pesimismului francezilor. De Vogiie si-a concentrat

atacurile asupra romanului lui Flaubcrt Bouvard et Pecachct, asupra

realismului sau fara credinta, fara emotie, fara caritate". Rusii si englezii

(mai ales George ElioT), desi personal detasati de dogma crestina,

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 82/95

pastreaza fermitatea ei clopote de templu care vorbesc mereu despre

lucruri divine, chiar si tind sint folosite in scopuri profane"48. Ei sint

martori mereu prezenti ai infinitului. De Vogue nu reuseste insa sa-1

inteleaga pe Dostoevski, pe care il trateaza, cu un aer dezorientat, ca pe

Ie-remia ocnei sau Shakespeare-ul casei de nebuni". El vorbeste cu

patrundere despre Crima si pedeapsa, dar toate romanele ulterioare ii

par monstruoase si de necitit49.

De Vogiie il admira pe Tolstoi ca pe unul dintre cei mai mari maestri ai

romanului. Dar vede in el un propagator al nihilismului" sau,

contrazieindu-se, un om avind spiritul unui chimist englez in sufletul

unui budist hindus"50. De Vogiie a lansat teoria nefericita potrivit careia

romancierii rusi au fost un fel de nebuni inspirati, exotici. Cartea lui a

facut insa bresa decisiva. Desi limitata ca patrundere critica, ea amarcat un punct de cotitura in relatiile literare dintre est si vest. in timp

ce de Vogiie anticipa renasterea religioasa catolica de la inceputul

secolului al XX-lea, altii au inceput sa atace prin teoria lor critica lumea

obiectiva postulata de Zola. Jules Lcmaitre si Anatole France au

exprimat memorabil relativismul complet la cart; poate duce o

psihologie solipsist 

17.Publius Vergilius Maro

Publius Vergilius Maro (cunoscut în limba română ca Virgiliu, n. 15octombrie70 î.Hr.,  Andes  – d. 19 î.Hr., Brundisium/azi Brindisi) a fost unpoet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis ("Eneida"), consideratăepopeea națională a romanilor . Multe din datele biografice nu sunt sigure,cele mai multe informații datează din perioada antică târzie sau provin dinlegende ale evului mediu timpuriu.

Biografie

Virgiliu s-a născut în anul 70 î.Hr. la Andes (probabil Pietole de astăzi),lângă Mantova (Gallia Cisalpină) într -o familie de agricultori. Primește însăo educație aleasă la Cremona, Mediolanum (azi Milano) și în sfârșitla Roma, unde studiază Retorica, Medicina și Astronomia, fiind elev alretorului Marcus Epidius. Frecventează cenaclul lui  Asinius Pollio, defactură neoterică. La Neapolis (aziNeapole), studiază greaca cu poetul șigramaticul Parthenius și mai ales filosofia cu epicureanul Siron. Dinaceastă perioadă datează și primele încercări literare, scrieri cuprinse

 în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 83/95

mare măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeților noi" ( poetae

novi ). Opera De rerum natura a lui Lucrețiu  îi servește ca model, fără aaccepta că Lucrețiu nega imortalitatea sufletului. 

Succesul primei culegeri în versuri, Bucolice, precum și bogata sa cultură,

 îi înlesnesc accesul în cercul lui Maecena, la îndemnul căruia va scriecelelalte opere. Se bucură de prețuirea împăratului  Augustus. 

Ultimii 30 de ani ai vieții îi petrece la țară, lângă Neapolis, consacrându-seexclusiv creației. Virgiliu moare la Brindisi, în timp ce se întorcea dintr-ocălătorie în Grecia. 

Bucolicele

Bucolicele (de fapt: Eclogae vel bucolica), prima operă aparținând cusiguranță lui Virgiliu, sunt compuse din 10 cărți și reflectă certe influențeepicureice. Au fost scrise între anii 42 î.Hr. și 39 î.Hr. sub influențaevenimentelor dramatice ale anului 41 î.Hr. când, după campania dinnordul Italiei, au fost expropriate terenuri agricole pentru a împropietări peveteranii bătăliei de la Filippi. Sub forma unui dialog între doi păstori,Tityrus și Meliboeus, Virgiliu evocă dificultățile țăranilor deposedați depământ. Se pare că poetului însuși i se confiscase o parte din pământurilefamiliei, fiindu-i redate la intervenția împăratului Octavian Augustus înpersoană. În poem sunt descrise priveliști naturale, scene din viața

păstorilor și agricultorilor, se glorifică virtuțile Romei și personalitatea lui Augustus.

Georgicele

Georgicele (Georgica, din Limba greacă: gé "pământ" + érgon "lucrare"= georgós "agricultor"), operă didactică în patru cărți scrisă în hexametri,compusă între anii 37 î.Hr.-30 î.Hr. la sugestia lui Maecena, cu scopul de asprijini redresarea agriculturii italice. Astfel, prezentând frumusețile vieții și

muncii de la țară, poetul urmărește să readucă pe ogoare mulțimea dețărani care își părăsiseră locurile natale, pentru a deveni "clienți" ai

persoanelor înstărite din Roma. Virgiliu a folosit izvoare dinliteraturile greacă și latină:Hesiod Erga kai Hêmerai  ("Lucrări șiZile"), Teofrast Historia Plantarum ("Istoria plantelor"), Cato cel Bătrân De

re rustica ("Asupra vieții la țară"), Varro Rerum rusticarum sive De

agricultura ("Lucruri de la țară sau Despre agricultură"), Lucrețiu De rerum

natura("Despre natura lucrurilor"). Cele patru cărți ale operei trateazăurmătoarele teme: I. Cultivarea pământului și păstoritul; II. Cultivareaplantelor, în special a viței de vie și a măslinilor; III. Creșterea animalelor;

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 84/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 85/95

XII-lea (între1140 și 1170) și are aproximativ 4004 versuri (numărul lorvariază puțin în edițiile moderne). Acest poem epic este un exemplude chanson de geste, o specie literară ce a înflorit în secolele XI - XV șicare proslăvește faptele eroice ale protagonistului, onoarea și credința. 

Carol cel Mare și armata sa luptă de șapte ani în Spania. Marsilion,sauMarsile, regele sarazin al Sarragossei, poartă o discuție cu nobilii săi.La sugestia lui Blancandrin, Marsilion hotărăște să simuleze că se predă,pentru a asigura retragerea francilor  de pe pământurile sale. 

Marsilion trimite emisari pentru a negocia predarea sa lui Carol:Blancandrin, șeful delegației, promite, cu rea credință, că, în cazul în careCarol se întoarce la  Aachen (Aix-la-Chapelle), Marsilion îl va urma la scurttimp și se va converti la creștinism. 

Nobilii creștini discută despre cum ar trebui să răspundă ofertei luiMarsilion. Roland nu are încredere în acesta, însă Ganelon, Naimon șimajoritatea celorlalți consideră că merită să fie considerat sincer. Caroleste de acord, dar îi este greu să aleagă un ambasador care să-i ducă luiMarsilion acest mesaj.

El nu dorește să aleagă un cavaler de valoare, deoarece Marsilion l-a ucispe ultimul ambasador care fusese trimis. De aceea, Carol respingepropunerile lui Roland și Turpin de a duce ei mesajul și hotărăște ca

niciunul dintre cei doisprezece pairi să fie trimis. 

Roland recomandă atunci trimiterea lui Ganelon, tatăl său vitreg. Acestaconsideră propunerea sa ca o insultă, îl amenință pe Roland, și, în timpulcălătoriei cu Blancandrin la Zaragoza, plănuiește să se răzbune. 

 În Zaragoza, Ganelon îl minte pe Marsilion, spunându-i că acceptarea luiCarol este condiționată de două lucruri. În primul rând, Marsilion nu poatepăstra decât jumătate din Spania, restul fiindu-i dat lui Roland, În al doilea

rând, unchiul lui Marsilion trebuie să fie printre ostaticii dați ca garanție abunei credințe. 

După ce îl amenință pe Ganelon cu moartea, Marsilion este informat deBlancandrin că francul este gata să-l trădeze pe Roland și pe ceidoisprezece pairi. Marsilion îi oferă atunci lui Ganelon prietenia sa și daruribogate, iar el promite să se asigure ca Roland și cei doisprezece pairi săfie plasați în ariergarda armatei și nu în corpul principal al forțelor france. 

 Acest lucru îi va permite lui Marsilion, care nu-i poate învinge în luptă pe

franci, să-i ucidă pe cei doisprezece mari cavaleri ai francilor, fără de care,conform spusele lui Ganelon, francii nu vor mai purta război.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 86/95

După ce Ganelon își îndeplinește sarcina, Roland, împreună cu Oliver  șiceilalți doisprezece pairi, preia comanda ariergărzii armatei france, carenumăra 20.000 de oameni. 

O armată de sarazini de 100.000 de oameni, condusă de nepotul lui

Marsilion și de alți 11 mari războinici sarazini, este văzută apropiindu-se deariergardă. Prietenul lui Roland, Oliver, îi cere să sune din corn pentru achema restul armatei în ajutor, dar codul onoarei îl obligă pe Roland sălupte deși este dezavantajat numeric. 

Bătălia care urmează are două părți. Atacul inițial al sar azinilor este respinsde franci, dar numai 300 de cavaleri, inclusiv Roland și cei mai mulți dintrecei 12 pairi supraviețuiesc. 

Sarazinii atacă a doua oară, Marsilion însuși conducând o oaste de

300.000 de oameni. În curând este clar că francii sunt cei care vor pierdelupta. La sfatul arhiepiscopului Turpin, Roland sună din corn, nu pentru achema trupe în ajutor, ci în sperînd la revenirea lui Carol pentru îngropareatrupurilor și răzbunarea martirajului. Roland sună din corn atât de tare încâti se rupe tâmpla și îi curge sânge din gură. 

Când doar Roland, Turpin și Gualter de Hum mai sunt în viață, Roland îitaie mâna dreaptă a lui Marsilion. Acesta fuge de pe câmpul de luptă șieste urmat de supraviețuitorii din armata sa. Roland și Turpin sunt singurii 

războinici rămași pe câmpul de luptă și sunt deci victorioși. 

Totuși, Turpin a fost rănit în multe locuri de proiectilele sarazinilor șisângerează până la moarte, în timp ce ține o slujbă pentru soldații săi.Roland, nerănit de nici o armă, sângerează din cauza tâmplei rupte.

După moartea lui Turpin, Roland urcă până în vârful unui deal, privind cătresud, înspre Spania si portugalia.Își crapă cornul, lovind un păgân pe care-lucide pentru că a încercat să-i fure sabia, apoi eșuează să-și frângă sabia

pe o piatră. Roland moare sub un copac, cu fața către sud, ținându-șisabia Durendal și cornul. 

 Între timp, Carol cel Mare se întoarce din Franța în cea mai mare rapiditate,arestându-l pe Ganelon pentru trădare. Când ajunge pe câmpul de luptă dela Roncevaux (Roncesvalles), leșină de durere. 

El îl jelește și apoi pornește la drum cu scopul de a distruge armatasarazină. Îi ajunge din urmă pe câmpurile de lângă Sarragossa și îimăcelărește, majoritatea supraviețuitorilor înecându-se în apele unui râu

din apropiere.

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 87/95

Marsilion scapă în fortăreața sa din Sarragossa. Deoarece armata lor nu aprimit ajutor de la zei, locuitorii înfuriați ai orașului batjocorescidolii treimii  lor infernale: statuile lui Mahound, Tervagent, și  Apollyon suntluate din moschee și bătute cu bețe. 

 În acea noapte Baligant, emirul Babilonului (Cairo din Egipt, nu Babilonuldin Mesopotamia)), vine cu întăriri. Marsilion moare și Baligant preiaconducerea.

Carol își împarte forțele după naționalitate, sub cei mai mari războinicirămași: bavarezii, germanii, mormanzii, bretonii, flamanzii șiburgunzii. Forțele creștine distrug armata muslumană, iar Carol cel Mare îl învinge peBaligant în duel.

 Armata creștină pătrunde în Sarragossa: idolii și obiectele vrăjitorești

din sinagogile și moscheile orașului sunt distruse, iar 100.000 demusulmani și evrei sunt creștinați. 

Bramimonde, văduva lui Marsilion, este capturată, iar Carol dă ordin ca easă fie convertită, nu prin forță, ci prin 'parabole și predică'. 

 Apoi, francii se întorc la Aix-la-Chapelle (Aachen), unde Aude, logodnica luiRoland (și sora lui Oliver) moare de durere. 

Ganelon este judecat pentru trădare, dar susține că acțiunile sale

reprezintă o răzbunare justificată. Pentru a rezolva disputa, ruda luiGanelon, Pinabel se duelează cu prietenul lui Roland, Thierry, care câștigă. 

După victoria lui Thierry, Ganelon este executat împreună cu membriifamiliei sale care s-au pus chezași (garanți) pentru nevinovăția sa. 

Regina Bramimonde este botezată, iar Carol este în final satisfăcut. Însomn, un înger vine și îi cere să ajute orașul Imphe, atacat de păgâni.Carol se lamentează și își plânge soarta dar se supune voinței luiDumnezeu.

Sursa

Poemul se bazează pe un incident istoric relativ minor, Bătălia de laRoncesvalles (Roncevaux în franceză), de pe 15 august 778, cândariergarda francilor lui Carol cel Mare, aflat în retragere, a fost atacatăde basci, după o ambuscadă. În această luptă, descrisă de biografulsău Einhard (Eginhard) în Viața lui Carol cel Mare (scrisă în jurulanului 830), se spune că soldații surprinși au fost cu toții uciși, printre ei

aflându-se un "Hruodland (Roland n.n.), prefect al mărcii Bretaniei" (Hruodlandus Brittannici limitis praefectus).[1] 

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 88/95

Poemul nu este o reprezentare corectă a realității. Roland este consideratnepotul lui Carol, bascii sunt considerați sarazini, iar Carol, în loc să-șicontinue drumul spre nord pentru a-i supune pe saxoni, se întoarce înSpania să răzbune moartea cavalerilor săi. Autorul poemului nu avea nicicunoștințe despre islam, reprezentat ca o religie idolatrică, nici desprebasci. De fapt, expediția lui Carol a fost impotriva creștinilor basci. Franciiau comise nelegiuiri mai ales împotriva femeilor ceea ce a revoltatpopulația locală. Deși o parte a armatei i-a fost nimicită la Roncesvalles,Carol nu se reîntoarce să răzbune moartea lui Hruodlandus. Există obibliografie care arată că balada descrisă mai sus a fost compusă de unstudent, în secolul XIX. Balada se încadrează în lista marilor epopei createrecent (sec.XIX) și declarate medievale (Cântecul lui Roland, Cântecdespre oastea lui Igor etc). Jack Hitt și Albert Bates (vezi bibliografia) au

investigat printre alții, falsurile istorice și literare legate de Cântecul luiRoland.

Cântecul lui Roland este celebrat încă din Evul Mediu: există mai multeversiuni ale acestuia, cât si modificari datând din perioade diferite. Acestaeste desemenea modelul numeroaselor cântece de mai târziu. Prima edițietipărită a celui mai vechi text, rămas mult timp necunoscut, nu datează,totuși, decât din 1837. Acest text conține 4002 decasilabe reunite în 291lasate inegale. Este semnat la ultimul vers („Aici este făcută fapta de vitejie

pe care Turoldus o refuză‖) de un anume Turold care este ignorat dacăeste vorba de autor, de un copist, de un jongler, si chiar o simplă sursă. 

Povestea, inspirată de un eveniment istoric, bătălia de la Roncevaux (778),este compusă cu multă măiestrie în două părți, având fiecare câte douăpărți: moartea lui Roland (trădarea, bătălia) și răzbunarea Împăratului(pedeapsa păcătoșilor, pedeapsa lui Ganelon), încadrate de o expunere șio dublă concluzie. Unitatea întregului este întărită de numeroaseparalelisme, contraste și ecouri. Anumite pasaje prea sobre totuși posedă omare intensitate dramatică și tocmai de aceea au rămas celebre (moarteafrumoasei Aude sau cea a lui Roland).

Ca toate cântecele faptelor de vitejie, Cântecul lui Roland  are un importantconținut ideologic și propagandistic, dar în același timp este o descrieresugestivă a tensiunilor interne ale societății feudale (între vasali și suzerani,

 între ambiția personală și devotament) cât și o dramă umană: în ciudacaracterului puțin stilizat al personajelor, subtilitatea caracterelor explică șiimplică derularea inevitabilă a evenimentelo 

Cântecul Nibelungilor

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 89/95

Cântecul Nibelungilor  (germană Nibelungenl ied ) este o epopee eroicăscrisă în jurul anului 1204 în limba germană medie (Mittelhochdeutsch) deun poet anonim care a prelucrat legende care se regăsesc într -o formă maiarhaică în Edda. Locul probabil în care a fost scrisă această epopee estereședința episcopului din Passau. 

Rezumat

"Cântecul Nibelungilor" prezintă istoria vieții Crimhildei, oprințesă burgundă. Mama ei trăiește, dar tatăl ei, Dankrat, a murit, astfel căea este tutelată de frații săi Gunther, Gernot și Giselher. Un personajimportant la curte este Hagen von Tronje, un vasal al regilor burgunzi.

Siegfried, fiul regelui Siegmund și al reginei Sieglinde, care domneau înXanten, aude de frumusețea prințesei burgunde și pleacă la Worms hotărâtsă o ia de soție. Pentru a-și atinge scopul, el luptă

 împotriva danezilor  și saxonilor , care au declarat război burgunzilor, și seoferă să îl ajute pe Gunther să o cucerească pe Brünhild, regina unui ținut

 îndepărtat. Brünhild dorește să îl ia de soț doar pe cel care o poate învinge în trei probe. Singurul în măsură să facă acest lucru este Siegfried, care seprezintă ca vasal al lui Gunther. Eroul din Xanten luptă alături de regeleburgund, îmbrăcat într -o mantie care îi conferă invizibilitate și îi sporeșteputerile.

După cucerirea reginei din Isenstein, în Worms are loc o nuntă dublă:Gunther se căsătorește cu Brünhild, iar Siegfried cu Crimhilda. Nunta esteumbrită de lacrimile lui Brünhild, care se simte jignită de mezalianța dintrecumnata sa și cel pe care ea îl consideră un vasal al regilor burgunzi. Earefuză să îl accepte pe Gunther ca soț, iar Siegfried participă la a doua

 înșelare a lui Brünhild, luptându-se cu ea deghizat în regele burgund. Dupăce aceasta se recunoaște învinsă, Siegfried se retrage, nu înainte de a-ilua reginei un inel de pe deget și centura, pe care i le dăruiește apoi lui

Kriemhild.

Siegfried și Kriemhild pleacă la Xanten. Ea ar fi dorit să îl ia cu sine și peHagen, dar acesta refuză vehement. După 10 ani, acestia sunt invitați să

 își viziteze rudeniile din Worms. Aici are loc o ceartă între Brünhild șiKriemhild, cauzată de necunoașterea adevărului de către nici una dinregine. Brünhild îl numește pe Siegfried vasal, în timp ce Kriemhild susținecă soțul ei este un rege chiar mai mare decât Gunther. Cearta culmineazăatunci când Kriemhild dorește să intre în dom  înaintea reginei din Worms.

Brünhild spune că nu se cuvine ca o soție de vasal să intre în biserică înaintea reginei, la care Kriemhild o numește pe cumnata sa amantă de

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 90/95

vasal. Ea este convinsă că Siegfried a fost primul bărbat din viața luiBrünhild și drept dovadă arată inelul și centura pe care le-a adus cu sine dela Xanten.

Siegfried este silit să dea explicații pentru comportamentul soției sale. El

 jură solemn că nu este vinovat de vorbele ei și promite să o educe maibine. Hagen consideră că jignirea reginei trebuie răzbunată și pune la caleuciderea lui Siegfried, primind acceptul lui Gunther. Siegfried este ucis întimpul unei vânători de către Hagen, care a aflat secretul vulnerabilitățiieroului chiar de la soția eroului. 

După 13 ani de doliu, Kriemhild acceptă să îl ia de soț pe Etzel,regele hunilor , sperând că va reuși astfel să răzbune moartea lui Siegfried.După alți 13 ani, rugat de soția sa, Etzel își invită cumnații să vină în vizită.

 În urma provocărilor lui Kriemhild și Hagen, în Etzelburg se declanșează oluptă între burgunzi și războinicii regelui hun. Mii de oameni sunt omorâțide ambele părți, printre care și Gernot și Giselher. În cele din urmă,Gunther și Hagen sunt luați prizonieri. 

Crimhilda cere să i se restituie comoara lui Siegfried. Hagen răspunde căva spune unde este ascunsă comoara doar după ce Gunther va fi mort.Kriemhild poruncește ca fratele ei să fie ucis. Hagen refuză și în acestecondiții să spună unde este comoara, iar Kriemhild îi taie capul cu sabia lui

Hagen. Hildebrand, armurierul lui Dietrich von Bern, o ucide pe Kriemhildca pedeapsă pentru faptul că ea, ca femeie, a ridicat sabia asupra unuimare luptător. 

Le Cid

Le Cid este o tragi-comedie scrisă de Pierre Corneille și publicată înanul 1636, care marchează un moment crucial în dezvoltarea teatrului

francez.Prezentare

Legenda cidului, constituită prin secolul al XII-lea, se referă la luptelespaniolilor cu maurii. Figura eroului medieval al Spaniei inspiră poemul"Cîntecul Cidului", precum și alte poeme epice. Izvorul lui Corneille pentru"Cidul" l-a constituit piesa unui alt dramaturg spaniol. Cu ―Cidul‖ apareadevăratul stil tragic. Corneille rămîne, astfel, pictorul măreției și noblețeiumane. În această operă, autorul așază în centrul creației ființa umană.Tragedia clasică prezintă un alt tip de erou, care nu mai e victimă a zeilorsau a destinului. Eroii lui Corneille tind să se realizeze, sunt capabili să ia

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 91/95

decizii, conducîndu-se de sentimental cinstei, datoriei și al onoarei.Concepția raționalistă a iubirii în întregime determină faptele săvîrșite deDon Rodrigo și Ximena. Rodrigo și Ximena sunt modele de eroism și deumanitate, amestec de trăiri, manifestate mai sensibil în personajulXimenei, și în lupta neîncetată a voinței împotriva pasiunii. Sensul moral înaceastă tragedie este că datoria și onoarea ocupă primul loc în viață.Corneille afirmă că ―Tragedia care pentru subiectul ei este o acțiunemăreață, extraordinară, serioasă‖ și că ―izvorul trebuie căutat în istorie saulegendă‖. Aceată operă este de factură clasicistă, deoarece este prezintăregula celor trei unități, cu mici abateri: este o acțiune liniară, ce are loc înunitatea orașului, timp de 36 de ore. Echilibrul copoziției, armoniei, ordinea,claritatea, sobrietatea stilului, vocabularul ales definesc deasemeneaclasicismul. Pentru personajul principal - Don Rodrigo - sentimenteul

onoarei este mai presus decît sentimentul iubirii, deci opera este de facturăraționalistă. 

Personaje

Don Fernand - regele Castiliei 

  Dona Urraque - (adolescentă), fiica unui rege, îndrăgostită de DonRodrigue

  Don Diegue - tata lui Don Rodrigue  Don Gomes - tata Chimenei, generalul Castiliei  Don Rodrigue  Don Sanche - îndrăgostit de Chimene; luptă împotriva lui Rodrigue   Chimene - fiica lui Don Gomes  Don Arias  Don Alonse  Leonora - guvernatoarea Donei Urraque

  Elvira - guvernatoarea Chimenei

20.Evul Mediu

Evul Mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între  Antichitatea târzieși Renaștere, aproximativ de la 500 e.n. până la 1500 e.n. Tradițional,

 înEuropa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre căderea Imperiului Romande Apus (476) și, cucerirea Constantinopolului (1453), sau

explorarea  Americiide către Cristofor Columb (1492).

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 92/95

Evul Mediu constituie o sinteză între  Antichitate și creștinism și reprezintă operioadă de mari transformări în plan politic, economic, cultural și social.

 Acest interval de timp este caracterizat de migrația popoarelor , deetnogeneza popoarelor europene și, în fine, de constituirea statelorfeudale, care stau la baza Europei moderne.

 În Evul Mediu, în Europa au apărut state noi în urma destrămării ImperiuluiRoman, printre care  Anglia, Franța, Germania, Ungaria, Spania, Portugalia. Deasemenea au mai apărut și alte state noi,ca Polonia, Rusia, Danemarca,Suedia etc.

Etimologie

Noțiunea „Evul Mediu‖ derivă din limba latină (MEDIVM AEVVM) și provinedin filologia umanistă a Renașterii, unde definea sub forma media

latinitasintervalul de timp cuprins între împăratul roman Constantin celMare(306-337) și cel francez Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fostpreluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura și în istoriografiaoccidentală, având inițial sensul peiorativ de „Evul Mediu întunecat‖ caracterizat prin, cruzimile inchiziției cu arderea pe ruga vrăjitoarelor  șiereticilor , o perioadă de obscurantism, iadul fiind în picturireprezentat ca un loc de groază. Reabilitarea noțiunii și includerea sa în circuitul științific se petrec abia

 însecolul al XIX-lea, în epoca romantismului, atunci când Evul Mediudevine o perioadă idealizată în literatură și în artă. 

Periodizare

Cronologia Evului Mediu are o valoare prevalent orientativă, fiind disputatăși în prezent în literatura istorică. În consecință, reperele în funcție de careeste fixată cronologia Evului Mediu sunt variate. Această epocă istoricăcuprinde, într-un sens general, perioada de timp scursă între data

căderii Imperiului Roman de Apus (anul 476) și data ocupării de către turciaConstantinopolului (1453), capitala Imperiului Bizantin. Limita superioarăde datare a Evului Mediu este fixată uneori de Renaștere, în secolele XIV-XV, iar alteori chiar de Revoluția franceză (1789-1799), atunci când s-artermina epoca feudală. 

 În Europa occidentală, Evul mediu durează circa un mileniu și este divizat în mai multe faze în conformitate cu evoluțiile peplan politic, social și cultural. 

  395 - 476: Evul Mediu Timpuriu, etapă care începe cudivizarea Imperiului Roman  înImperiul Roman de Apus și Imperiul

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 93/95

Roman de Răsărit și se încheie cu sfârșitul Imperiului Roman de Apus. Această etapă de tranziție este marcată de pătrunderea pe teritoriulfostului Imperiu Roman a populațiilor barbare de origine germanică.

 Acestea își constituie regate proprii: regatul franc (în Germania deastăzi), vizigot (pe teritoriul Spaniei actuale) și herul (în Italia de azi).

  476 - 800: A doua etapă cuprinsă între căderea Romei și aparițiaprimelor regate barbare. Are loc aculturația popoarelor germanice, princare acestea asimilează modelele culturale de tradiție romană:conceptul de imperiu, creștinismul, conceptul urban, cel de culturăscrisă și prin care apare cultura germanică. 

 Această etapă se poate diviza în mai multe faze: 

1. Sfârșitul secolului al V-lea - secolul al VI-lea: se creează regatelegermanice suverane: vandalii  în Africa, saxonii  în MareaBritanie, ostrogoții și longobarzii  în peninsula Italică, francii  – Galia. Pe lângă procese de cucerire și consolidare statală, are loc și

 întărirea pozițiilor bisericii creștine romane prin creștinarea majoritățiiacestor popoare, evanghelizarea satelor, dezvoltarea monahismului. 

2. secolele VI - VIII. Criza de autoritate în statele germanice conducela anarhie feudală și fărâmițare teritorială. Imperiul Bizantinsuferă înOccident o serie de pierderi teritoriale (624 – Spania, 568 –750 –

 Italia, 698 –  Africa). Creștinismul continuă întărirea pozițiilor: papii sealiază cu regii franci și are loc evanghelizarea Britaniei. Pe plansocial, are loc o ruralizare excesivă, extinderea economiei naturale îndetrimentul celei monetare, iar pe teritoriile Germaniei și Franței sedezvoltă forme autarhice. 

3. sfârșitul secolului al VIII-lea. Apar formele de bază ale societățiifeudale occidentale, nu numai în plan economic, social și cultural, ciși printr -un sistem de drept specific. Apare o nouă putere, cea arabă, 

care schimbă raportul de forțe în Mediteranași care constituie unpericol care determină apariția unor state puternic consolidate, cumeste imperiul lui Carol cel Mare. În ceea ce privește religia, primatulpapalității se afirmă tot mai mult, ca și puterea seculară a acesteia șiapar premisele Marii Schisme creștine. 

  800 - 1024: etapa dinastiilor  Carolingiană și Ottoniană (saxonă). Aparstructuri teritoriale statale cu tendințe de centralizare și un sistem deraporturi juridice feudale: piramida feudală, feude, beneficii, alodii. Peplan spiritual, se continuă evanghelizarea satelor, evoluțiamonahismului și încep pelerinajele, factor de dinamizare a societății

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 94/95

8/13/2019 Lit Univer

http://slidepdf.com/reader/full/lit-univer 95/95

a rațiunii asupra fanteziei și pasiunii. Printre reprezentanții de marcăamintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativăclasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra -tragedie), Moliere (Avarul - comedie),La Fontaine (Fabule)

Istorie În contrast cu arta barocă, în secolul al XVII-lea, în Europa, se afirmăo artă bazată pe echilibru și rigoare: arta clasică. Regulile stricte vin atuncisă definească pictura, literatura, muzica, sculptura și arhitectura. Epoca deaur  a clasicismului este perioada care, în Franța, corespunde regilor  Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea. Marile stateale Europa  își afirmă puterea încurajînd o artă care să respecte ordineastabilă. De exemplu lui Velázquez (1599-1660) sau al lui Rembrandt (1606-

1669), precum și cel al picturii de gen demonstrează cătriumful modelului clasic nu este total.

Caracteristici

  Imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după modelulantic

  Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică și etică   Cadrul de desfașurare a ceea ce gândesc și înfaptuiesc personajele

este unul decorativ, rece și indiferent, fără vreo influență asupraacestora

  Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei,obligația de a nu amesteca genurile și de a respecta principiulverosimilității 

  Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-și fac întodeaunadatoria, învingându-și sentimentele potrivnic 

15.Literatura latină