Principii de preparare a cavităţilor pentru restaurări din amalgam

În leziunile carioase cu pierdere de substanţă dură dentară se recurge la un tratament care constă în îndepărtarea ţesuturilor dentare alterate ireversibil cu refacerea ulterioară a defectului rezultat ca urmare a instrumentării , în scopul refacerii integrităţii morfo-funcţionale a dintelui în cauză.Această modalitate de tratament presupune o serie de etape ,faze , care pot fi împărţite astfel : ►tratament chirurgical ; ►tratament medicamentos ; ► tratament restaurator. Tratamentul chirurgical care reprezintă prima etapă în tratamentul leziunilor carioase simple are drept scop : îndepărtarea ţesuturilor dure dentare alterate ireversibil de procesul carios, respectând principiul economiei ţesuturilor dure dentare indemne de leziune; creerea unei preparaţii care prin caracteristicile sale să permită inserarea şi menţinerea restaurării în interiorul său, respectând cele 3 principii ale biointegrării, respectiv: biocompatibilitatea , funcţionalitatea şi estetica , prevenirea recidivelor. Principiile clasice de preparare a cavităţilor au fost enunţate de Black în 1908. Sunt principii fundamentate pe proceduri sistematizate, ştiinţifice ce au la bază principii şi reguli mecanice şi fizice clare, care modifică morfologia coronară astfel încât să fie realizate condiţiile optime necesare pentru restaurarea morfo-funcţională a dintelui . Aceste principii sunt valabile şi azi în mare parte , mai ales pentru cavităţile ce vor fi restaurate cu amalgam cu sau fără tehnici adezive , pentru restaurări directe cu aur sau inlay-uri metalice . Pentru punerea în practică a acestor deziderate Black a descris o procedură sistematizată în mai mulţi paşi sau timpi de lucru cunoscuţi sub denumirea de principiile sau regulile lui Black de preparare a cavităţilor. Acestea erau : -creerea formei de contur a cavităţii ; -forma de rezistenţă ; -forma de retenţie ; -realizarea formei convenabile, de facilitare a accesului ; -îndepărtarea în totalitate a dentinei alterate , -finisarea marginilor de smalţ ; -curăţirea finală a cavităţii. Aceste principii au stat timp îndelungat la baza preparării cavităţilor şi parţial ele se păstrază şi în zilele noastre, mai ales în ceea ce priveşte asigurarea extensiei preventive , a menţinerii şi stabilităţii restaurării precum şi a rezistenţei sale mecanice la solicitările masticatorii. La o cavitate care urmează să primească drept material de restaurare amalgamul de argint, prepararea cavităţii presupune următoarele etape :

● Deschiderea procesului carios şi realizarea conturului primar al cavităţii Această etapă de pregătire a cavităţii se referă la expunerea în totalitate a procesului carios prin deschiderea sa şi plasarea marginilor cavitătii în poziţia pe care acestea o vor avea atunci când cavitatea va fi terminată şi finisată. Forma de contur a cavităţii se va stabili înainte de a trece la prepararea propriu-zisă, acest lucru oferind avantajul evitării unui sacrificiu inutil de substanţă dură dentară şi diminuarea riscului de subminare a rezistenţei pereţilor cavităţii. Această etapă presupune imaginaţie din partea clinicianului bazată pe experienţă clinică.

1

În realizarea formei de contur a cavităţii care va primi o restaurare din amalgam vom respecta câteva principii de bază:

- amplasarea marginilor cavităţii se face în plin ţesut sănătos scop în care se vor îndepărta în totalitate ţesuturile dure dentare alterate ireversibil ;

- conturul cavităţii va fi realizat până la obţinerea unei joncţiuni amelo-dentinare indemne de carie ;

- se va îndepărta în totalitate smalţul subminat, fără suport de dentină sănătoasă precum şi prismele de smalţ modificate ca aspect şi culoare ;

- marginile cavităţii vor fi plasate astfel încât să permită o bună închidere marginală şi o bună finisare a restaurării ;

- se vor plasa marginile cavităţii astfel încât să se evite zonele cariosusceptibile, obiectiv realizabil prin situarea acestora în zonele indemne de carie, înafara şanţurilor şi fosetelor ;

- marginile cavităţii se vor plasa în zonele dentare supuse autocurăţirii şi curăţirii artificiale , evitând vârfurile cuspizilor şi crestele marginale ;

- conturul exterior trebuie realizat din curbe line, unghiuri rotunjite şi linii drepte ;

- conturul intern al cavităţii presupune relizarea spaţiului pentru un amalgam de grosime suficientă, rezistent la fractură sub influienţa forţelor de masticaţie. La nivelul feţelor ocluzale este necesară o grosime de 1,5-2 mm.şi acest lucru se obţine atunci când peretele pulpar este plasat în dentină la 0,5 mm de JAD

Cavităţile preparate pentru carii localizate în şanţuri şi fosete Acestea vor fi realizate în funcţie de gradul de afectare al smalţului şi de necesitatea de a plasa marginile preparaţiei în ţesut sănătos. În acest scop:

- extinderea marginilor cavităţii trebuie să ţină seama de realizarea unei preparaţii care să permită accesul instrumentarului necesar preparării şi restaurării

- vor extinde marginile cavităţii până în ţesut sănătos având grijă să nu lăsăm smalţ nesusţinut de dentină sănătoasă la marginea preparaţiei ;

- se plasează astfel marginile cavităţii încât să includă în totalitate în conturul lor şanţul sau foseta în care este localizat procesul carios. Dacă la nivelul pereţilor preparaţiei se găseşte o fosetă necarioasă aceasta nu va fi inclusă prin extinderea pereţilor preparaţiei ci ea va fi sigilată după ce s-a plasat amalgamul ;

- dacă există o leziune carioasă necavitară în smalţ dar radiografia sau alte mijloace de diagnostic ne arată că la nivelul dentinei această leziune carioasă este prezentă, se va recurge la intrarea în smalţul aparent sănătos şi preparaţia va fi lărgită prin îndepărtarea în totalitate a smalţului ce are subiacent dentină alterată astfel încât să permită îndepărtarea ei în totalitate, până în dentina sănătoasă. ;

- atunci când există 2 sau mai multe leziuni carioase situate în şanţuri şi fosete diferite la acelaşi dinte şi ţesutul integru care le separă are o grosime de cel puţin 1,5-2 mm., se va proceda la realizarea a 2 sau mai multe cavităţi distincte; când puntea de smalţ care le separă nu are grosimea necesară sau nu are suport de dentină sănătoasă , ele se vor uni într-o cavitate unică ;

- liniile marginale de contur ale cavităţii depind de forma anatomică a dintelui, de morfologia suprafeţei dentare pe care se lucrează iar ţesutul dentar sănătos nu trebuie îndepărtat doar pentru a obţine o lărgire a

2

cavităţii. Pe faţa ocluzală marginile preparaţiei vor fi formate din linii curbe, largi, care ocolesc cuspizii şi menţin, pe cât posibil, morfologia normală a feţei ocluzale. Marginile externe ale cavităţii trebuie să fie netede , să nu prezinte neregularităţi, forma extenă a cavităţii nu trebuie să prezint unghiuri ascuţite, pentru a permite plasarea corectă a amalgamului

La premolarii superiori care prezintă un proces carios ocluzal situat în şanţul intercuspidian şi extins în şanţurile din fosetele meziale şi distale, preparaţia va lua un aspect “ de pişcot” sau de “fluture “ care va avea partea cea mai îngustă în sens vestibulo-oral, situată în şanţul intercuspidian şi care păstrează integre, pe cât posibil, pantele cuspidiene şi crestele marginale. Acest istm vestibulo-oral nu trebuie să depăşească ⅓ din distanţa dintre vârfurile cuspizilor. La premolarii inferiori, atunci când şanţul intercuspidian nu se găseşte situat în centru feţei ocluzale, cavitatea ocluzală va fi mai apropiată de cuspidul cel mai voluminos. Peretele pulpar al cavităţilor ocluzale va fi preparat în dentină sănătoasă, la 0,5-1 mm. de joncţiunea amelo-dentinară asigurând astfel rezistenţa materialului de restaurare la forţele masticatorii aplicate ocluzal.

● Realizarea formei de retenţie şi rezistenţă a cavităţilor Retenţia cavităţii se referă la forma preparaţiei care permite cel mai bine restaurării să reziste deplasării prin alunecare sau desprindere. Sub influenţa forţelor care se exercită asupra sa în procesul de masticaţie , restaurarea se poate deplasa în sens axial (vertical) , mezio-distal (sagital) , vestibulo—oral (transversal) sau poate suferi acţiuni combinate ale acestor forţe de deplasare. Rezistenţa unei cavităţii se referă la realizarea unei preparaţii care să permită ca sub acţiunea forţelor de masticaţie ce se exercită asupra restaurării, aceasta să sufere deformări minime (deformări elastice ) care să permită revenirea lor la forma iniţială după încetarea acţiunii acestor forţe. Aceasta conferă garanţia că atât pereţii preparaţiei cât şi restaurarea vor fi capabile să suporte acţiunea forţelor externe fără a se fractura. Obţinerea formei de rezistenţă se realizează prin 2 măsuri :

- sprijinirea pe dentină sănătoasă a tuturor pereţilor de smalţ care suportă presiuni masticatorii ;

- eliminarea parţială sau totală a tuturor zonelor de smalţ subminate prin evoluţia procesului carios sau ca urmare a realizării preparaţiei (pereţi verticali ai cavităţii ocluzale sau ocluzo-proximale înalţi şi subţiri ,înguşti la bază sau cuspizi subminaţi)

Pentru obţinerea retenţiei unei cavităţi de cls.I-a cele mai folosite modalităţi se referă la o anumită orientarea pereţilor verticali ai cavităţii în raport cu peretele pulpar şi anume:

- pentru o cavitate convenţională mică pentru retenţie este suficient paralelismul a cel puţin 2 pereţi verticali în raport cu axul dintelui şi cu o uşoară convergenţă spre ocluzal. De asemenea este necesară prezenţa unor unghiuri bine exprimate la locul de întâlnire a pereţilor verticali între ei şi unghiuri drepte la întâlnirea pereţilor verticali cu cel pulpar.

- peretele pulpar trebuie să fie plan sau în trepte. Când acest lucru nu este posibil datorită evoluţiei procesului carios se va recurge la planarea sa cu obturaţie de bază.Acest perete trebuie să primească forţele ocluzale perpendicular pe suprafaţa sa.

- În cavităţile profunde se recomandă unghiuri interne mai rotunjite.- cu cât cavitatea este mai mare şi retenţia e mai dificil de obţinut iar

pentru cavităţile extinse uneori sunt necesare mijloace suplimentare de

3

retenţie precum pivoturi parapulpare, ştifturi, cavităţi de retenţie suplimentare , şanţuri reciproce în dentina restantă la o adâncime de 1-2-3 mm.

- transmiterea forţelor. :- nu se vor păstra porţiuni de smalţ fără inserţie de dentină sănătoasă

subiacentă sau porţiuni de smalţ subţiate, lipsite de rezistenţă.prismele de smalţ în cele mai multe zone ale suprafeţei ocluzale sunt paralele cu axul lung la dintelui şi Pentru a se realiza o cavitate rezistentă la forţele de masticaţie se cere ca :

- orientarea pereţilor trebuie să fie făcută astfel încât să fie perpendiculari sau paraleli cu/pe direcţia de acest aspect trebuie avut în vedere la prepararea rezistenţei cavităţii Pentru a rezista la fracturi , pereţii de smalţ trebuie preparaţi la 90° sau în unghi obtuz (100-110-118°) în raport cu suprafaţa externă a dintelui .Un unghi mai mic de 90° este predispus la fracturi. Pentru rezistenţa la fractură a amalgamului, unghiul dintre peretele lateral al cavităţii şi suprafaţa amalgamului trebuie să fie de 68-70° .

- lăţimea vestibulo-orală a preparaţiei este ⅓ din distanţa dintre vârful cuspidului vestibular şi cel oral.

- extensia marginilor cavităţii va avea în vedere păstrarea unor cuspizi şi creste marginale susţinute de dentină sănătoasă. Cuspizii trebuie examinaţi şi evaluaţi pentru a nu exista fisuri care să determine fracturi ale acestora . Dacă un cuspid este prea subţire pentru a rezista forţelor de masticaţie , el va trebui întărit prin căptuşire sau redus pentru a fi ulterior acoperit cu amalgam sau refăcut printr-o altă metodă de restaurare .

- se va asigura o grosime suficientă materialului restaurator în raport cu forţele pe care acesta le va suporta. În acest sens, o restaurare ocluzală de amalgam trebuie să aibă o grosime ocluzo-gingivală de cel puţin 1,5-2 mm. pentru a rezista fracturilor în timpul masticaţiei.

- atunci când, în urma preparării cavităţii şi ca urmare a evoluţiei procesului carios pereţii verticali sunt subtiri, ei vor fi scurtaţi pentru a mări suprafaţa de secţiune şi vor fi refăcuţi ulterior cu amalgam sau cu materiale de obturaţie adezive sau incrustaţii.

● Realizarea formei de convenienţă (convenabile, practică) Această etapă presupune realizarea unei forme a preparaţiei care să permită accesul şi manipularea instrumentarului necesar restaurării dintelui, să ofere acces corect şi o bună vizibilitate în toate etapele de condensare a amalgamului. În acest sens un rol important îl au curburile line, unghiurile rotunjite şi liniile drepte ale formei de contur care permit adaptarea amalgamului la pereţii şi marginile cavităţii. Această cerinţă este valabilă pentru toate tipurile de cavităţi.

● Exereza dentinei alterate restante Odată cu terminarea conturului extern şi intern al cavităţii se va face verificarea joncţiunii amelo-dentinare care trebuie să fie indemnă de carie. Pentru a ne da seama de aceasta vom verifica dentina cu ajutorul sondei dentare rigide şi prin inspecţie, culoarea acesteia. În leziunile carioase mici şi medii, în general ţesuturile patologice au fost îndepărtate odată cu realizarea etapelor de lucru amintite. În cavităţile mai extinse, cu o afectare mai importantă a tesuturilor dure dentare, pe un perete gata preparat, într-o anumită zonă a

4

acestuia, poate să rămână o mică cantitate de dentină alterată. Aceasta va fi îndepărtată punctual fără a fi necesară modificarea formei sau poziţiei peretelui respectiv al cavităţii. Singura situaţie în care se cere îndepărtarea de la început a dentinei alterate în totalitate este în cavităţile profunde în care există de la început o afectare pulpară fără semne clinice majore care să necesite o altă conduită terapeutică decât cea adecvată unei carii simple şi unde, prin îndepărtarea dentinei alterate, se va stabili dacă există posibilitatea unei reacţii favorabile a organului pulpar. În situaţia clinică în care se presupune posibilitatea unei deschideri accidentale a camerei pulpare în etapa de îndepărtare adentinei alterate, se va proceda la păstrarea acesteia , în condiţiile în care nu există semne clinice de suferinţă pulpară , când cantitatea acesteia nu depăşeşte 1-1,5 mm, iar starea de reactivitate locală şi generală a pacientului este bună, cu alte cuvinte , atunci când există indicaţia unui coafaj indirect. Acest compromis presupune un tratament adecvat al plăgii dentino-pulpare şi o monitorizare a evoluţiei în timp a tratamentului efectuat.

● Finisarea marginilor cavităţii. Această etapă urmăreşte realizarea unei închideri marginale bune la nivelul interfeţei preparaţie/restaurare şi o trecere cât mai puţin denivelată între acestea. Prin finisarea marginală se urmăreşte şi asigurarea unei rezistenţe mecanice optime atât a smalţului cât şi a marginilor restaurării. Pentru realizarea acesteia se va ţine sema de : - direcţia prismelor de smalţ ; - prismele de smalţ secţionate să fie sprijinite pe suport de dentină sănătoasă atât la nivelul JAD cât şi la nivelul marginilor externe ; - localizarea marginilor preparaţiei ; - materialul restaurator şi zona de suprafaţă coronară pe care se aplică forţele masticatorii . Pentru materialele de restaurare neadezive precum amalgamul dentar, finisarea marginilor de smalţ ale cavităţii se realizează astfel încât prismele de smalţ să aibă capătul lor interior sprijinit pe dentină, ceea ce va împiedica o posibilă desprindere a acestora şi creerea unei zone marginale retentive la limita preparaţie/restaurare. Ideal pentru amalgam ar fi ca unghiul format la toate marginile de smalţ ale cavităţii să fie de 90° însă cum planul ideal de finisare este greu de găsit clinic, este necesar ca unghiul dintre peretele lateral şi suprafaţa pantei cuspidiene să fie mai mare pe măsură ce cavitatea devine mai extinsă. Cu cât cavitatea este mai extinsă cu atât pereţii trebuie realizaţi mai convergenţi spre ocluzal. Pereţii cavităţii spre exterior trebuie realizaţi astfel încât să aibă conturul format din linii curbe, unghiul de întâlnire a două margini externe de smalţ să fie rotunjit. Marginile de smalţ după finisare trebuie să fie cât mai netede, cât mai puţin anfractuoase.

● Toaleta finală a cavităţii. Aceasta se efectuează după ce cavitatea a fost finalizată şi are drept scop să îndepărteze toate rezidurile de ţesuturi dure dentare rezultate ca urmare a instrumentării, urmele de salivă, de sânge, ceea ce se obţine prin spălarea cavităţii cu jet de apă călduţă de la unitul dentar , uscare, după care se procedează la un ultim control al cavităţii pentru a detecta eventualele imperfecţiuni de preparare sau finisare. Ca ultimă etapă înaintea restaurării se va efectua tratamentul plăgii dentino-pulopare în raport de situaţia clinică existentă.

Cariile situate în gropiţele de pe feţele vestibulare sau orale ale molarilor

5

Forma acestor cavităţi va fi dependentă de gradul de afectare a substanţei dure dentare. În faza iniţială a evoluţiei acestui proces carios, afectarea ţesuturilor dure dentare este minimă şi tratamentul său presupune înlăturarea ţesuturilor dure alterate ireversibil până în ţesut sănătos , în dentină sănătoasă, dincolo de JAD, cu peretele pulpar plasat în dentină Dimensiunea cavităţii va fi în funcţie de gradul de afectare al smalţului şi dentinei şi de posibilitatea de a realiza o retenţie eficientă pentru amalgam.

Procesele carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali. ● Forma exterioară a cavităţii. În procesele carioase cu localizare pe suprafeţele netede ale dinţilor laterali, respectiv faţa mezială sau distală, preparaţiile efectuate vor include sau nu, în localizarea conturului, o suprafaţă proximală şi una ocluzală, rezultatul fiind o cavitate ocluzo-proximală tipică de cls. a II-a. La aceste cavităţi se va ţine seama de faptul că ele sunt compuse dintr-o cavitate verticală şi una orizontală. Dacă există o carie minimă în dentină, cu smalţul demineralizat, aceasta poate fi restaurată cu CIS după realizarea unei cavităţi tip “tunel”dar longevitatea acesteia este mult mai mică decât o restaurare cu amalgam după realizarea unei cavităţi tip “slot” O preparaţie de cls. a II-a trebuie să evite extinderea ocluzală mai mult decât este necesar pentru a realiza accesul în scopul îndepărtării smalţului şi a dentinei demineralizate şi pentru a îndepărta smalţul nesusţinut de dentină sănătoasă. Dacă există însă şi o carie ocluzală , aceste 2 leziuni trebuie tratate separat şi doar atunci când zona de smalţ care le separă nu este suficient de rezistentă sau nu este sprijinită de dentină sănătoasă, cele 2 leziuni se unesc. Ca şi la cavităţile de cls. I-a, şanţurile necarioase dar susceptibile se vor sigila. Accesul la caria proximală se realizează prin creasta marginală. Preparaţia va începe prin creerea unui orificiu în centrul crestei marginale cu o freză sferică care va pătrunde înspre procesul carios până când se simte o senzatie de cădere în gol. Preparaţia se extinde vestibular şi oral până la eliminarea ţesuturilor alterate la JAD şi până este eliminat smalţul nesustinut de dentină sănătoasă. O preparaţie mai puţin extinsă este preparaţia tip slot, la care cavitatea ocluzală este limitată la creasta marginală. În această situaţie vom lăsa în timpul preparării cavităţii proximale şi a exerezei dentinei alterate o zonă subţire de smalţ proximal spre dintele vecin în scopul de a evita lezarea accidentală a acestuia. Aceasta va fi îndepărtată după realizarea în mare a preparaţiei cu ajutorul unui instrument de mână.

● Realizarea retenţiei şi rezistenţei cavităţii de cls.a II-a Cavităţile de cls.a II-a sunt supuse unor forţe ce tind să disloce restaurarea în direcţie sagitală şi/sau verticală. Pentru anihilarea forţelor de dislocare sagitală (mezio-distală) se procedează la realizarea unei cavităţi ocluzale de retenţie la care se va urmări relizarea aceloraşi elemente de retenţie ca pentru o cavitate de cls.I-a. Pentru rezistenţă, această cavitate de retenţie de pe suprafaţa ocluzală trebuie să aibă dimensiuni vestibulo-orale de cel puţin ¼ din distanţa între cuspidul vestibular şi oral şi pereţii vestibulari şi orali ai cavităţii ocluzale să fie aproximativ paraleli între ei. Nu este totdeauna necesară extinderea cavităţii în fosetele ocluzale dar această extindere când există, împiedică deplasarea restauraţiei spre proximal. Când cavitatea de cls. a II-a are şi o cavitate ocluzală se vor respecta următoarele reguli :

- cavitatea ocluzală va respecta principiile de preparare enunţate la o cavitate ocluzală, având însă un perete mezial sau distal lipsă. În această zonă de unire a celor 2 cavităţi va apare istmul .

6

- istmul de întâlnire dintre cele 2 cavităţi va fi rotunjit ,- marginile cavităţii se extind în ţesut sănătos, cu smalţ nesubminat , dar se

are în vedere ca atunci când pe suprafaţa ocluzală a dintelui există leziuni carioase, să se ocolească vârfurile cuspizilor şi creasta marginală opusă leziunii carioase, creasta oblică a molarilor superiori. Se va avea în vedere ca prin conturul realizat să avem acces suficient pentru preparare şi restaurare , inclusiv a cavităţii proximale. Pereţii cavităţii ocluzale se fac paraleli cu axul lung al dintelui.

- În scopul relizării retenţiei la cavitatea proximală peretele vestibular şi oral , vor fi scoşi din contact cu dintele vecin şi vor fi uşor convergenţi spre ocluzal, lucru valabil atât pentru cavităţile tip slot ca dealtfel şi pentru cavităţile tipice de cls. a II-a ocluzo-proximale. Convergenţa pereţilor vestibular şi oral împiedică deplasarea materialului de restaurare spre ocluzal. Preparaţia trebuie să aibă o dimensiune mezio-distală de la 1,5 mm şi mai mult. La cavitatea tip “slot” pentru a mări retenţia cavităţii se pot realiza 2 şanţuri adiacente, situate la contactul peretelui vestibular şi oral cu cel axial, în dentină, la distanţă de zona de joncţiune amelo-dentinară, pentru a evita riscul de a deschide camera pulpară. Acestea se realizează cu o freză sferică de 0,5 mm astfel încât ele să fie distincte, să aibă cel puţin 0,5 mm în adâncime şi 0,5 mm în lăţime şi ele trebuie să fie plasate astfel încât să rămână 0,25-0,50 mm de dentină între sanţuri şi JAD.

- Dacă cavitatea proximală este atât de largă încât retenţiile nu sunt pe feţe opuse se va putea recurge la o altă metodă de retenţie cu adeziv pentru amalgam sau ştifturi orizontale sau verticale parapulpare.

- Peretele gingival al cavităţii verticale va trebui coborât sub punctul de contact la 1-1,5 mm, el va fi drept, aproximativ perpendicular pe axul lung al dintelui(unghi de 90° ) şi chiar cu o uşoară înclinare spre peretele axial , în funcţie de extinderea leziunii carioase. Aceasta previne existenţa smalţului nesusţinut de dentină la periferia preparaţiei gingivale. În scopul măririi retenţiei se poate efectua un şanţ la locul de întâlnire a celor 2 pereţi. În sens mezio-distal peretele gingival trebuie să fie de 1-1,5 mm.dacă procesul carios se extinde până la JAD sau mai mult.

- Peretele parapulpar (axial) trebuie situat în dentină sănătoasă. Majoritatea cavităţilor de cls. a II-a au acces ocluzal. În cazul în care lipseşte dintele vecin sau, datorită unei treme sau unei distrucţii coronare a dintelui vecin sau atunci cînd există o cavitate proximală pe dintele vecin , procesul carios va putea fi tratat prin realizarea unei cavităţi atipice tip casetă însă şi aici marginile cavităţii vor trebui să facă un unghi de 90° cu suprafaţa externă a dintelui. Realizarea formei de convenienţă, exereza dentinei alterate restante nu comportă deosebiri esenţiale faţă de celel de la cavitaţile de cls.I-a. Finisarea marginilor cavităţii se va efectua la o cavitate de cls. a II-a atât la cavitatea ocluzală, când ea există, cât şi la cavitatea proximală. Marginile de smalţ ale cavităţii verticale vor trebui să fie cât mai puţin anfractuaoase, netede, pentru a permite o adaptare corectă a amalgamului iar locul de întâlnire dintre cavitatea verticală cu cea orizontală , respectiv istmul, va trebui teşit, uşor rotunjit.

7

Prepararea cavităţilor situate pe suprafeţele vestibulare şi orale ale dinţilor laterali în scopul restaurării lor cu amalgam Cavităţile de cls. a V-a nu pun probleme din punct de vedere al abordării procesului carios care este expus direct vederii şi accesului şi nici din punct de vedere al rezistenţei, ele nefiind situate pe zone expuse direct presiunilor masticatorii. Forma de contur a cavităţii trebuie realizată astfel încât să asigure îndepărtarea în totalitate a ţesuturilor dure alterate ireversibil, smalţul modificat de aspect şi culoare de la marginile cavităţii. Forma exterioară a cavităţii va fi reniformă (bob de fasole). Retenţia cavităţii se obţine prin înclinarea divergentă a pereţilor laterali ai cavităţii spre peretele parapulpar. Pereţii laterali ai cavităţii sunt perpendiculari pe suprafaţa externă a smalţului. Peretele parapulpar al cavităţii, datorită adâncimii uniforme a cavităţii, urmăreşte în sens mezio-distal, conturul extern al dintelui, acesta perete rezultând convex. Pentru suplimentarea retenţiei se pot realiza şanturi de retenţie:

- 2 şanţuri realizate cu freza sferică în unghiurile de întâlnire dintre peretele incizal cu cel parapulpar respectiv peretele gingival cu cel parapulpar

- 4 puţuri de retenţie în cele 4 puncte axiale ale preparaţiei- un şanţ de retenţie realizat cu o freză roată în unghiul de întâlnire între

pereţii laterali ai cavităţii şi cel parapulpar Finisarea marginilor cavităţii constă în realizarea unor margini netede,cu linii curbe, fără unghiuri exterioare .

8

Cavităţi clasa I

9

Cavităţi clasa a II-a

Cavitate tip slot

10

Cavitate tip casetă

11

Cavitatea clasa a V-a

12