teoria celor cinci factori ai personalității (mccrae & costa, 2008)

7/23/2019 Teoria Celor Cinci Factori Ai Personalității (Mccrae & Costa, 2008)

http://slidepdf.com/reader/full/teoria-celor-cinci-factori-ai-personalitaii-mccrae-costa-2008 1/38

TEORIA CELOR CINCI FACTORI AI PERSONALITĂȚII

Capitolul 5 din “Handbook of personality: Theory and research”, 2008, pag. 159 -181

Referința bibliografică:

McCrae, R. R. & Costa, P.T. (2008). The Five-Factor Theory of Personality. In O. P. John, R. W.

Robins, & L. A. Pervin (Eds.), Handbook of personality: Theory and research (pp. 159-181).

New York, NY: Guilford Press.

Traducere realizată de:

Alexandra Amzulescu, Bianca Antal și Laura Culda

Bazele empirice şi conceptuale ale teoriei personalităţii Într-un sens mai restrâns, Modelul celor Cinci Factori (MCCF) ai personalităţii este o

generalizare empirică despre corelarea variaţiilor dintre trăsăturile personalităţii. Aşa cum

Digman şi Inouye (1982) pun problema, ―dacă un număr mare de scale de evaluare este folosit,

iar în cazul in care domeniul de aplicare al acestor scale este foarte larg, domeniul de descriptori

de personalitate este aproape complet reprezentat de cinci factori robuşti‖ (pag. 116). Cei cinci

factori, notaţi frecvent ca Neuroticism (N), Extraversiune (E), Deschiderea catre experienţă (D),

Agreabilitate (A) şi Conştiinciozitate (C), au fost găsiţi nu numai în scalele de evaluare inter pares (peer-review) în care au fost descoperite original (Tupes & Christal, 1961/1992), dar şi în

autoevaluari pe trăsăturile adjective descriptive (Saucier, 1997), în chestionare pentru măsurarea

nevoilor şi motivelor (Costa & McCrae, 1988), în evaluări realizate de experţi pe California Q-

Set (Lanning, 1994), şi în grupuri de simptome ale tulburărilor de personalitate (Clark &

Livesley, 2002). Cea mai mare parte din ceea ce psihologii vor sa spuna prin termenul de

―personalitate‖ se regăseşte în modelul celor cinci f actori, iar acest model a fost de o mare

utilitate pentru câmpul de integrare şi sistematizare a diverselor concepte şi măsurători.

Într-un sens mai larg, MCCF se referă la întregul corp de cercetare pe care l -a inspirat,

valorificând o revigorare a trăsăturilor psihologiei. Cercetările asociate cu MCCF (1) a inclus

studii pe diverse populaţi (McCrae, Terracciano, et al., 2005a), urmarite, de multe ori, de-a

lungul deceniilor vieţii (Terracciano, Costa, & Mc-Crae, 2006); (2) a angajat multiple metode de

evaluare (Funder, Kolar, & Blackman, 1995); şi (3) chiar a inclus studii de caz (Costa &



McCrae, 1998a; McCrae, 1993 –1994). Aşa cum Carlson (1984) probabil a prezis, aceste tactici

de cercetare au avut un merit mare în descoperiri substanţiale: MCCF este ―bradul de Crăciun pe

care descoperirile despre stabilitate, heritabilitate, validare consensuală, invariaţiile inter -

culturale şi utilitatea predictivă sunt atârnate ca nişte ornamente‖ (Costa & McCrae, 1993, p.

302). După câteva decenii în care s-a zbătut, psihologia personalităţii a început să facă un

progress continuu, acumulând o magazine de descoperiri replicabile despre originea, dezvoltarea

şi funcţionarea trăsăturilor personalităţii (McCrae, 2002a).

Dar nici modelul în sine, nici întreg corpul de rezultate ale cercetărilor cu care este asociat nu

constituie o teorie a personalităţii. O teorie organizează descoperirile pentru a oferi o poveste

coerentă, pentru a aduce în prim plan acele probleme şi fenomene care pot fi şi ar trebui să fie

explicate. Aşa cum Mayer (1998) a susţinut, personalitatea poate fi văzută ca un sistem, iar o

teorie adecvată a personalităţii trebuie să ofere o definiţie a acestui sistem, specificareacomponentelor, un model al organizări şi interacţiuni lor, şi un relatare a dezvoltării sistemului.

Modelul celor Cinci Factori (MCCF; McCrae & Costa, 1996) reprezintă un efort de a construi o

asemenea teorie care e consistentă cu cunoştiinţele actuale despre personalitate. În acest capitol o

vom rezuma şi elabora.

MCCF şi Teoria Trăsăturilor

Deşi MCCF nu este o teorie a personalităţii, McCrae şi John (1992) au susţinut că adoptă

implicit principiile de bază ale teoriei trăsăturilor: că indivizii care pot fi caracterizaţi în termeni

de modele de gândire, emoţii şi acţiuni de relativ lungă durată; că trăsăturile pot fi evaluate

cantitativ; că ele arată un nivel de consistenţă în situaţii asemănătoare; şi aşa mai departe. Sutele

de studii asupra personalităţii corelează că folosirea măsurătorilor MCCF atât presupun cât şi

confirmă că trăsăturile de personalitate există.

De aceea e surprinzător că, într -un volum despre bazele sale teoretice (Wiggins, 1996), câţiva

dintre psihologi asociaţi cu MCCF dezaprobă perspectiva trăsăturilor. Saucier şi Goldberg (1996)

au declarat ca ―perspectiva lexiacală nu e o instanţă a ‗teoriei trăsături,‘ ‖ pe care au descris-o ca

fiind ―o rubrică ce nu poate avea valoare în afara textelor de personalitate introductivă‖ (pag.25).

Ei erau preocupaţi doar de nivelul fenotipic al personalităţii şi nici nu bănuiesc că adjectivele

descriptive pentru trăsături s-ar referi la atribute stabile în timp. Hogan (1996), care susţine o

perspectiva socioanalitică, a argumentat că atributele personalităţii nu sunt structuri neuropsihice

în cadrul individului, ci ―categori pe care oameni le folosesc pentru a se evalua unul pe celălalt‖



care ―dezvăluie nivelul de statut şi acceptare pe care l-a primit o persoană‖ (pag.173).

Răspunsurile la chestionarele de personalitate, după Hogan, nu sunt auto-evaluări reale, ci auto-

prezentări strategice; teoria socioanalitică nu presupune ca există vreo ―legătură între aprobarea

itemilor şi alte comportamente‖ (pag.176). Wiggins şi Trapnell (1996) îl urmează pe Sullivan

spre vederea locusului personalităţii, dar nu cel de dinăuntrul individului , ci în pattern-ul

relaţiilor interpersonale; orientarea lor conceptuală majoră este ghidată de concepte metateoretice

asupra factorilor şi legăturilor.

Este posibil ca aceste poziţii să fie înţelese istoriceşte ca reacţii la dezonoarea la care au fost

supuse trăsăturile în anii 1970. Astăzi, totuşi, acestea par inutil de modeste: De ce îşi limitează

ambiţile la nivelul fenotipic, luând în considerare avansurilor rapide ale genetici

comportamentale? De ce insistă asupra stabilităţi în timp ale trăsăturilor când stabilitatea este

deja bine documentată? De ce se îndoiesc asupra existenţei structurilor neuropsihice cândneurologii continuă să explice bazele biologice ale personalităţii (Canli, 2006)? De ce localizează

personalitatea doar în spaţiul interpersonal , aşa cum au făcut Wiggins şi Trapnell, când noi deja

înţelegem comportamentul interpersonal ca un rezultat al caracteristicilor ale individului (Côté &

Moskowitz, 1998)? MCCF este nestingherit teoria trăsăturii, folosindu-se complet de dovezile

empirice ale ultimelor două decenii care constituie MCCF într -un sens mai larg.

Trăsăturile de personalitate sunt recunoscute de persoane nespecializate, care au un vocabular

bogat pentru a se descrie pe ei însuşi şi pe alţii (ex. anxios, direct, curios, docil, eficient), şi

trăsături care au fost studiate formal de către psihologi de la Francis Galton la Gordon Allport la

Hans Eysenck. În ciuda distincţiilor teoretice, la un nivel empiric diferenţele variabilelor

individuale (inclusiv nevoile, tipurile, şi conceptele populare) par să fie strâns legate de trăsături

(Costa & McCrae, 1988; Mc-Crae & Costa, 1989; McCrae, Costa, & Piedmont, 1993). De fapt,

cele mai multe chestionare psihologice măsoară o formă a personalităţii, pe scală mai largă.

Trăsăturile (sub un nume sau altul) s-au dovedit a fi foarte interesante pentru psihologii de

personalitate pentru ca pot explica mult din ce-l defineşte pe individ – focusul ales de psihologi.

Caracteristicile universale – cum ar fi nevoia pentru oxigen sau capacitatea pentru limbaj- ne

spun mult despre specia umană, însă nimic despre om ca individ. În schimb, comportamentele

specifice, stările de spirit tranzitorii, şi detalile biologice ne spun despre individ într -un context,

dar nu permit o înţelegere generalizată. Din perspectiva teoriei trăsăturii, aceste două nivele apar

să producă doar banalitaţi şi informaţii nesemnificative. În contrast, trăsăturile indică mai mult



sau mai puţin pattern-uri repetitive şi constante de acţiune şi reacţiune care simultan

caracterizează oamenii şi îi deosebeşte de ceilalţi, şi permite, în acelaşi timp, descoperirea unor

generalizări empirice despre felul în care probabil că alţi indivizi cu trăsături asemănătoare vor

acţiona şi reacţiona.

Ca o chestiune practică, psihologii specialişti în trăsături ignoră, în mod rutinier, comunul şi

particularul în cercertările lor. Excepţia fiind atunci când se confruntă cu populaţii foarte bizare,

cercetătorii care se ocupă cu studiul trăsăturilor nu se deranjează să le reamintească cititorilor că

subiecţii lor întelegeau sensul chestionarelor, că aveau concepţii despre sine pe care îşi bazau

auto-rapoartele, şi că au continuat să respire normal pe parcursul întregii sesiuni de testare. Nici,

cu excepţia cazului de studiu ocazional, nu oferă cazuri concrete despre cum trăsăturile sunt

exprimate în momente şi circumstanţe specifice.

Dar o teorie a personalităţii nu îşi poate permite să ignore aceste două nivele de explicare. O parte din a da o semnificaţie descoperirilor despre trăsături solicită ca acestea să fie încadrate

într-un context mai larg şi arătat cum acestea, la rândul lor, formează contextul pentru

comportamente specifice şi vieţi individuale. În terminologia lui Mayer (1998), sistemul de

trăsături trebuie să fie identificat în ceea ce priveşte limitele sale cu alte sisteme, mai înalte sau

joase. Aceste legături formează o temă repetitivă în acest capitol.

Presupuneri despre natura umană

Din perspectiva trăsăturilor, ca orice altă teorie a personalităţii, e bazată pe o serie de presupuneri

despre cum sunt oamenii şi ce teorie a personalităţii ar trebui să facă. Majoritatea acestor

presupuneri –de exemplu, explicaţile pentru comportament trebuie să fie căutate doar în

circumstanţele acestei vieţi, nu karma dintr -una anterioară- sunt implicite. MCCF recunoaşte, în

mod explicit, patru presupuneri despre natura umană (cf. Hjelle & Siegler, 1976)- capacitatea

acesteiea de a fi cunoscută, raţionalitatea, variabilitatea şi proactivitatea; toate acestea apar să

fie implicate în înterprinderea standard a cercetărilor trăsăturilor.

Capacitatea de a fi cunoscută este presupunerea că personalitatea e un obiect bun de studiu

ştiinţific. În contrast cu câteva teorii umaniste şi existenţialiste care celebrează libertatea umană

şi celebrarea unei unicităţi ireproductibile ale individului, MCCF că este mai mult de câştigat din

studiul ştiinţific al personalităţii în individ sau grup.

Studiile ştiinţifice nu implică neapărat experimentare, nici nu suntem deacord cu Eysenck (1997)

că o paradigmă persuasivă pentru psihologia personalităţii trebuie să includă o unificare dintre



metodele corelaţionale şi experimentale. Ştiinţa procedează prin mai multe metode şi

funcţionează cel mai bine atunci când metoda este dictată de natura problemei decât de moda şi

prestigiul academic. În particular, metodele corelaţionale pot valorifica experimentele naturale,

în special cele longitudinale, pe gemeni şi studii inter -culturale. Yang, McCrae, şi Costa (1998),

de exemplu, au explorat impactul Revoluţiei Culturale din China pe dezvoltarea personalităţii- o

manipulare cvasi-experimentală al carei domeniu de aplicare, intensitate şi durată nu ar fi

niciodată potrivit în laborator.

Raţionalitatea este presupunerea că oamenii sunt în general capabili să se cunoască pe ei şi pe

ceilalţi (cf. Funder, 1995). Aceasta este o opinie nepopulară. Psihanaliştii susţin că omul este

condus de forţe inconştiente; înţelegerea lor de sine este fundamental auto-înşelăciune. Psihologii

sociali contemporani (şi personologi; vezi Robins & John, 1997) documentează biasuri şi erori

cognitive, iar Jussim (2005) a remarcat că, citind psihologia socială i-a convins pe majoritateastudenţiilor săi că ―oamenii sunt fundamental iraţionali‖ (pag. 7). Acea perspectivă în psihologia

socială poate fi urmărită până la Simon (1957), care răspundea la modele simpliste de

comportament economic presupunea că raţionalitatea pură din partea consumatorilor prin prin

propunerea unei raţiuni restrânse –raţionalitate limitată de imperfecţiunea proceselor umane de

gândire. Poate că e timpul ca pendulul să se balanseze înapoi, iar a descrie gândurile şi

comportamentul omului în termeni de raţiune restrânsă, în cazul în care percepţiile şi judecăţile

noastre nu erau în contact cu realitatea, nu puteam supravieţuii ca specie. Jussim citează

r evizuiriile aduse dovezilor ştiinţifice pentru acurateţea intr -o gamă largă de judecăţi umane, iar

studiile înţelegerilor cross-observator (de ex., McCrae et al., 2004) arată că această acurateţe se

aplică şi judecăţilor despre trăsături de personalitate.

În acest sens, psihologia trăsăturilor este o ştiinţă neobijnuită. Aşa cum a menţionat Kagan

(2005) ―Nici un biologist nu ar folosi rapoartele unor informatori pentru a decide bolile de bază

ale omului‖ (pag. 7). Dar psihologii care studiază trăsătura îi întreabă în mod uzual –şi

corespunzător - cât de sociabili, competitivi sau iritabili sunt şi interpretează răspunsurile

(agregate corespunzător şi normativ) cu acelaşi sens pe care-l spun ei. Psihologii pot face asta cu

tot respectul pentru trăsăturile personalităţii, oamenii obijnuiţi sunt judecători extraordinar de

sofisticaţi care folosesc un limbaj specific pentru trăsături care a evoluat pe parcursul secolelor

pentru a exprima judecăţi sociale importante (cf. Saucier & Goldberg, 1996). Obiecţia lui Kagan

e o bază rezonabilă pentru solicitarea dovezilor validităţii raporturilor de sine, dar a eşuat să arate



că aceste dovezi sunt abundente: Dimensiunile personalităţii sunt dezvăluite de analize asupra

raporturilor de sine ale oamenilor obijnuiţi care au fost confirmate în evaluările observatorilor

experţi (Lanning, 1994), reflectate în numărul de comportamente (Funder & Sneed, 1993),

bazate pe structura genotipului (Yamagata et al., 2006),, şi aşa mai departe.

Presupunerea raţionalităţii nu înseamnă că MCCF îi doar psihologie populară. Înţelegerea

neprofesională e limitată în mare, la un nivel superficial, întrucât MCCF încearcă să ţină cont de

structura de bază şi operaţiile sale. Oamenii înteleg dacă o persoană îi arogantă sau modestă, dar

ei nu pot intuii heritabilitatea modestiei, sau cursul duratei dezvoltării acesteia, sau semnificaţia

sa evolutivă. Pentru oamenii de rând, psihologia trăsăturilor este astfel ca o artă

reprezentaţională: Privitorii recunosc faţa sau floarea, chiar dacă poate că nu ştiu nimic despre

legile perspectivei sau tehnicile de supra-pictare.

Variabilitatea afirmă că oamenii diferă unii de alţii din punct de vedere psihologic în modalităţisemnificative –o premisă evidentă pentru psihologia diferenţială. Reţineţi, totuşi, că această

poziţie deosebeşte teoriile trăsăturilor de toate celelalte concepţii despre natura umană, din punct

de vedere filozofic şi psihologic, care încearcă să dea un singur răspuns la ce este natura umană

defapt. Sunt oamenii ori egoişti ori altruişti? Creativi sau convenţionali? Determinaţi sau leneşi?

În cadrul MCCF, aceste întrebari sunt fără sens; termenii ca „creativ‖ sau „convenţional‖

definesc poli opuşi ai dimensiunilor pe care oamenii variază.

Proactivitatea se referă la presupunerea că locusul cauzei pentru acţiuniile omului trebuie căutate

înauntrul acestuia. E înţeles de la sine că oamenii nu sunt maeştrii supremi ai destinelor lor şi că

oamenii diferă în măsura în care sunt în control asurpa vieţii lor. Dar teoria trăsăturii susţine că

se merită să căutăm originea comportamentului în caracteristicile persoanei. Oamenii nu sunt

victime pasive ale circumstanţelor vieţii, nici nu sunt organisme goale programate de istorie.

Personalitatea este implicată activ –şi interactiv- în modelarea vieţii oamenilor. (Soldz &

Vaillant, 1999).

Este important să recunoaştem că proactivitatea personalităţii nu e totuna cu proactivitatea

persoanei; trăsăturile proactive ale unui individ nu sunt neapărat aceleaşi cu scopurile sale

conştiene. Eşecul în a adera unei diete poate fi expresia personalităţii individului aşa cum ar fi

sucessul în menţinerea unei diete; anxietatea şi depresia pot fi modul natural, întradevăr

destructiv, de viaţă al unui individ.



UN SISTEM UNIVERSAL AL PERSONALITĂŢII

Trăsăturile personalităţii sunt variabile diferenţiate individual; pentru a le înţelege pe ele şi cum

funcţionează, e necesar să descriem personalitatea, organizarea dinamică psihologică care

coordonează experienţa şi acţiunea. Am descris anterior motivul nostru pentru asta ca un ―model

al persoanei‖, dar pentru a-l deosebi de MCCF, ar fi mai bine probabil ca să îl denumim sistemul

personalităţii al MCCF (Costa & McCrae, 1994; McCrae & Costa, 1996). Acest sistem este

reprezentat schematic în Figura 5.1.

Figura 5.1. O reprezentare a sistemului personalității pe baza teoriei celor cinci factori.

Componentele de bază sunt în dreptunghiuri; componentele de interfață sunt în elipse. DinMcCrae și Costa (1996).

Componentele Sistemului Personalităţii

Sistemul personalităţii e alcătuit din componente care corespund definiţiilor MCCF şi procesele

dinamice care indică cum interrelaţionează aceste componente- principiile de bază ale MCCF.



Definiţiile ar parea mai rezonabile pentru personologii veniţi din mai multe medii teoretice;

principiile diferenţiază MCCF de celelalte teorii ale personalităţii şi reflectă interpretările datelor

empirice.

Componentele de bază ale sistemului personalităţii , indicate în dreptunghiurile din Figura 5.1,

sunt proiectate ca tendinţe de bază, adaptări caracteristice si concepte de sine- care e defapt o

subcomponentă a adaptării caracteristice, dar suficient de interesant cât să merite propria lui

cutie. Componentele eliptice periferice, care reprezintă interfeţele personalităţii cu sistemele

adiacente, sunt etichetate ca bazele biologice, influenţe externe şi biografia obiectivă. Figura

5.1 poate fi interpretată longitudinal pentru a indica dezvoltarea personalităţii (în tendinţe de

bază şi adaptări caracteristice) şi evoluţia cursului vieţii (biografia obiectivă).

Poate fi de folos să considerăm câte ceva din substanţa personalităţii pentru a concretiza

abstracţiile în Figura 5.1. Tabelul 5.1. prezintă nişte exemple. Pentru fiecare dintre cei cincifactori, o singură faţetă (una dintre trăsăturile specifice care definesc factorul) este identificată ca

o tendinţă de bază în prima coloană a tabelului. Caracteristicile intrapsihice şi interpersonale care

se dezvoltă pe parcursul timpului ca expresii a acestor trăsături ale faţetelor sunt ilustrate ca

adaptări caracteristice în cea de-a doua coloană a tabelului, iar a treia coloana menţionează un

exemplu de comportament –o informaţie din biografia obiectivă- al unui individ caracterizat de

polul înalt sau jos al faţetei.

În prezent, MCCF are relativ puţie de spus despre componentele periferice ale sistemului

personalităţii. Bazele biologice cu siguranţă includ gene şi structuri ale creierului, dar

mecanismele precise – de dezvoltare, neuroanatomical, sau psihosocial- nu sunt specificate încă.

Similar, MCCF nu detaliază tipuri de influenţe externe sau aspecte ale biografiei obiective. Ca

majoritatea teor iilor personalităţii, MCCF presupune că ―situaţia‖ sau ―comportamentul‖ sunt

mai mult sau mai puţin evidente.

Pe ce MCCF îşi focusează atenţia e pe distincţia dintre tendinţele de bază (potenţiale psihologice

abstracte) şi adaptările caracterisitce (manifestarea lor concretă în sistemul de personalitate).

Cateva distincţii similare au fost făcute de alţii –de exemplu, in contrastul familiar al trăsăturilor

genotipului şi fenotipului (Wiggins, 1973/1997), iar în distincţia lui McAdams (1996) dintre

Nivelul 1 şi Nivelul 2 a variabilelor personalităţii. MCCF, totuşi, insistă pe distincţia pe care alte

teorii trec peste, şi atribuie trăsături exclusiv categoriilor tendinţelor de bază. În MCCF,

trăsăturile nu sunt pattern-uri de comportament (Buss & Craik, 1983), nici nu sunt planuri,



abilităţi sau dorinţe care duc catre pattern-uri de comportament (Johnson, 1997). Ele nu sunt

direct accesibile nici observaţiei publice, nici introspecţiei private. În schimb, sunt entităţi

psihologice adânci care pot fi deduse din comportament şi experenţă. Auto-raporturi ale

trăsăturilor de personalitate sunt bazate pe aceste deducţii, asa cum şi evaluările observatorilor

sunt.

Chiar dacă pare ca un val de confuzie, sunt o grămadă de motive întemeiate pentru a decupla

trăsăturile personalităţii de componentele mai vizibile ale personalităţii. Adaptările caracteristice

–obiceiuri, atitudini, abilităţi, roluri, relaţii- sunt influenţate şi de tendinţele de bază şi de

influenţele externe. Ele sunt caracteristice pentru că reflectă baza psihologică de durată a

individului, şi sunt adaptări pentru că îl ajută pe individ să se ajusteze după mediul social

schimbător. Caracteristicile adaptării şi configuraţiile lor inevitabil vor varia foarte mult de la

cultură, familie şi portiuni din viaţă la alta. Dar trăsăturile de personalitate nu: Aceiaşi cincifactori sunt găsiţi în toate culturile studiate pană acum (McCrae & Costa, 1997b; McCrae,

Terracciano, et al., 2005a); relaţia părinte-copil au efecte de scurtă durată asupra trăsăturilor de

per sonalitate (Rowe, 1994); şi trăsăturile sunt în general stabile pe parcursul vârstei adulte

(McCrae & Costa, 2003). Aceste generalizări empirice bine-replicate au sens doar dacă

trăsăturile personalităţii sunt izolate de efectele directe ale mediului. Natura umana este proactiva

deoarece trăsăturile de personalitate sunt tendinţe de bază endogene (McCrae et al., 2000).

Funcţionarea sistemului

Dezordinea săgeţiilor în Figura 5.1 indică câteva dintre cele mai importante căi prin care

componentele personalităţii interacţionează. Pluralul procese e folosit pentru că multe procese

distincte pot fi implicate pe aceeaşi cale. De exemplu, săgeata de la biografie obiectivă la

concept de sine implică, că noi învăţam cine suntem, în parte, observând ce facem. Dar

inter pretarea a ceea ce am făcut poate implica comparare socială, atenţie selecivă, negare

defensivă, învăţare implicită, sau oricare alt număr de procese cognitiv-afective. (Psihologii

evoluţionişti cum ar fi Buss [1991; vezi Capitolul 2, volumul acesta] au su bliniat, deasemenea,

că este foarte probabil ca un număr de mecanisme psihologice au evoluat datorită unor probleme

specifice în adaptare.)

O implicaţie este cea că teoriile personalităţii care postulează o mână mică de chei ale proceselor

dinamice (ex. r epresia, învăţarea, actualizarea de sine, a o lua înainte şi a te înţelege bine cu

cineva) sunt foarte putin probabil să fie dovedite ca fiind corespunzătoare. Alta este că psihologii



care preferă să studieze procesul în locul trăsăturilor –―a face‖ în loc de ―a avea‖ (Cantor, 1990)-

înfruntă dificultăţi în identificarea celor mai importante dintre aceste multiple procese, iar

crearea unei taxonomii ar trebui sa fie o prioritate a teoreticieniilor personalităţii- MCCF

recunoaşte problema multiplelor procese dinamice şi specifică categorii importante de procese

care au o funcţie comună în organizarea sistemului de personalitate. O teorie completă a

personalităţii va include subteorii care vor elabora pe subiecte specifice.

Prima parte tradusă de: Alexandra Amzulescu

Următoarea parte tradusă de: Bianca Antal

Tabelul 5.2. listeaza 16 postulate care intentioneaza sa specifice cum opereaza sistemul

personalitatii (McCrae si Costa, 1996, 2006b). Postulatele 1b pana la 2b scot in evidenta felul incare trasaturile se dezvolta din baze biologice si interactioneaza cu mediul pentru a crea adaptari

caracteristice (sau maladaptari). Postulatul 5a spune ca comportamentul este o functie a

interactiunii dintre adaptarile caracteristice si influentele externe. Un exemplu al felului in care

opereaza sistemul este dat de nevoia de incheiere (Kruglanski & Webster, 1996).

Tabel.

1. Tendințe de bază

1a . Individualitate. Toți adulții pot fi caracterizati prin poziția lor diferentiata pe o serie de

trasaturi de personalitate care influențează modelele de gândiri , sentimente și acțiuni . , 1b .

Origine. Trăsăturile de personalitate sunt tendințe de baz a endogene care pot fi modificate prin

interventii exogene, procese , sau evenimente care afectează bazele lor biologice.

1c . Dezvoltare. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate are loc prin maturare intrinsecă , mai

ales în

prima treime a vieții , dar continuă pe intreaga durata de viata ; și prin alte procese biologice

care modifică baza de trăsături .

1d . Structura. Trăsăturile sunt organizate ierarhic de la înguste și specifice la dispozitii largi și

generale; Neuroticismul, Extraversiunea , deschiderea spre experienta , Agreabilitatea , și

Conștiinciozitatea constituie cel mai înalt nivel al ierarhiei

2. Adaptări caracteristice



2a . Adaptare. De-a lungul timpului , indivizii reacționează la mediul lor prin evolutia unor

modelelor de gandire, a sentimentelor , și a comportamentelor care sunt în concordanță cu

trăsăturile lor de personalitate și adaptăr ile anterioare .

2b . Neadaptare . La un moment dat , adaptarea nu poate fi optima în ceea ce privește valorile

culturale sau obiectivelor personale .

2c . Plasticitate. Adaptările caracteristice se schimba în timp , ca răspuns la maturarea

biologica, rolurile sociale și / sau așteptărilor , și schimbări în mediul sau intervențiile

deliberate.

3. Biografie obiectiva

3a . Determinarea multipla . Acțiunea și experiența de la un moment dat sunt funcții complexe

ale tuturor acestor adaptări caracteristice , care sunt evocate de situație.

3b . Cursul vietii . Indivizii au planuri , programe , și obiective care permit unei acțiuni care

urmează să fie organizata pe intervale de timp în moduri care sunt în concordanță cu trăsăturile

lor de personalitate

4. Conceptul de sine

4a . Self- schemata . Indivizii mențin un punct de vedere cognitiv - afectiv fata de ei înșiși , care

este accesibil conștiinței .

4b . Percepție selectivă . Informația este selectiv reprezentată în conceptul de sine în moduri

care (i) sunt în concordanță cu trasaturile de personalitate ; și ( ii ) dau un sentiment de

coerență a individului .

5. influențe externe

5a . Interacţiune. Mediul social și fizic interacționează cu dispoziții de personalitate pentru a

modela adaptări caracteristice , și cu adaptările caracteristice pentru a reglementa fluxul de

comportament .

5b . Aperceptia. Indivizii participa la interpretarea mediului în moduri care sunt în concordanță

cu

trăsăturile lor de personalitate .

5c . Reciprocitate. Indivizii influențează selectiv mediului la care răspunde

6. procese dinamice



6a . Dinamica universala. Funcționarea continuă a individului în crearea adaptarilor și

exprimarea acestora în gânduri, sentimente , și comportamente este reglementată în parte de

către mecanisme volitive, afective și cognitive universale .

6b . Dinamica diferențiala. Unele procese dinamica sunt diferențiat afectate de tendințele de

bază ale individului , inclusiv de trăsăturile de personalitate .

Următoarea parte tradusă de: Laura Culda

Lipsind nevoia de schimbare și incertitudine, oamenii închiși preferă o lume simplă, familiară și

structurată. Prin experiență, ei descoperă că tradiția, convenționalismul și stereotipurile oferă

răspunsuri încercate și adevărate (tried-and-true answers) care sunt adoptate fără să stea prea

mult pe gânduri. Ei încep să se gândească la ei înșiși ca fiind oameni cu picioarele pe pământ,

conservatori și ei caută prieteni și soți/soții care nu vor contesta convingerile lor. Astfel,

tendințele de bază ale închiderii (closedness) se dezvoltă în preferințe, ideologii, constructe- proprii și roluri sociale; aceste Caracteristici de Adaptare habitualizează, legitimează și susțin

social un mod de gândire care exprimă o nevoie mare pentru închidere. (Costa & McCrae,

1998b, p. 117)

Revizuiri la FFT (Teoria celor cinci factori)

Postulatele din tabelul 5.2 sunt empiric testabile, și de fapt cele mai multe dintre ele sunt

bazate pe un ansamblu de literatură empirică. În câteva cazuri, date recente au sugerat necesitatea

de revizuire sau de clarificare a unora dintre postulatele originale, și noi am propus noi versiuni

(McCrae & Costa, 2006b).

Cele mai multe dintre cele 16 postulate nu par a fi controversate. Nimeni nu pare să

conteste faptul că oamenii au un concept de sine (4a) sau că unele adaptări caracteristice pot fi

maladaptive (2b). McAdams și colegii săi (2004) a publicat recent date care sprijina postulatul

4b, percepția selectivă. McAdams consideră că oamenii ajung să se înțeleagă nu prin acumularea

unui catalog de descriptori relevanți, ci prin construirea unei narațiuni de viață coerente.

(McAdams, 1996; see also Chapter 8, this volume). Având în vedere că interpretarea conceptului

de sine, postulatul 4b implică faptul că narațiunile de viață ar trebui să fie în concordanță cu

trasaturi de personalitate, iar acest lucru este exact ceea ce au găsit McAdams si colegii. Povești

cu teme de tristete si suferinta au fost asociate cu Neuroticism; teme de dragoste și prietenie au

fost asociate cu Agreabilitate; și complexitatea narațiunilor a fost puternic legat de Deschidere

spre experiență.



Există, totuși, trei postulate care au fost contestate de literatura recentă și ar trebui să fie

reconsiderate.

Probleme de Structură

Postulatul 1D, Structura, susține că cei cinci factori "constituie cel mai înalt nivel al

ierarhiei." Într-un articol major asupra structurii de personalitate, Markon, Krueger, și Watson

(2005) a sugerat că, deși cei cinci factori sunt cei mai fundamentali, există chiar o gamă mai

largă de factori de ordin superior: La nivelele superioare, Extraversiunea și Deschiderea se

combină pentru a forma factorul de Creștere Personală a lui Digman (1997), β; Agreabilitate și

Conștiinciozitatea se combină pentru a forma Dezinhibiția (scăzută); și Neuroticismul merge în

factorul de socializare(scăzut) a lui Digman, α. Markon si colegii a susținut că fiecare dintre

aceste niveluri corespunde unui model important în literatura de specialitate, și că toate acestea

sunt utile pentru unele scopuri. Ar trebui să revizuiască postulatul 1d? Inca nu. În 1999 am susținut că factorii Digman ar putea fi foarte bine artefacte de

evaluare, în special, deoarece Socializarea corespundea unei valențenegativă (redusă), și Creștere

Personală corespundea unei valențe pozitive (McCrae & Costa, 1995a). Paulhus și John (1998) a

susținut de asemenea că factori precum α și β provin din auto consolidarea distorsiunilor (biases)

moraliste și egoiste. Dovezi puternice în favoarea unei interpretări artefacte au fost oferite de

Biesanz și West (2004), care a raportat multitrăsături (multitrait), factor de confirmare multi-

metodic (multimethod) ale analizelei rapoartelor de sine și rating parental. În cadrul tip

informator (de exemplu, rapoarte de auto), în cazul în care distorsiunile evaluative sunt

impartasite, cei cinci factori au fost intercorelațo, exact cum Digman a prezis. Pe raza tipurilor de

informatori, însă, cei cinci factori au fost ortogonală. Acest studiu ridică întrebarea dacă structura

factorilor de ordin superior raportate de Markon și colegii (2005) este un produs de evaluare

momometodic(monomethodic): "Cadrele teoretice care integreaza [factori FFM] ca f ațete ale

unui construct mai larg ar putea avea nevoie să fie reexaminate" (Biesanz & West, 2004, p. 871).

Un studiu lexical care a examinat soluța a doi-factori a eșuat de asemenea să reproducă factorii

lui Digman (Ashton, Lee, & Goldberg, 2004). Cu toate acestea, analizele recente nepublicate

sugereaza ca structura Digman poate fi rezultatul atât within- method bias and substantive

higher-order associations; dacă aceste constatari sunt replicate, unele modificări de postulatul 1d

ar fi justificată.



Alti cercetatori contesta afirmația că personalitatea este bine descrisă de numai cinci

facori. Ashton, în special, a împins energic cazul unui actor de șase-f, într-un model HEXACO

(Ashton & Lee, 2005; Ashton, Lee, Perugini, et al., 2004). El a susținut că, în studiile lexicale,

este identificat un factor al șaselea de Onestitate-Umilință, și că unii dintre ceilalți factori sunt

reorientați. Dar onestitate și umilință corespund conceptual și empiric pentru directitudinea și

modestie, fațete ale Agreabilității (Ashton & Lee, 2005), cum au fost evaluate și de Revised

NEO Personality Inventory (NEO-PI-R; Costa & McCrae, 1992a). În limbile naturale sunt

susceptibile de a fi mulți termeni ce țin de Agreabilitate / Onestitate, deoarece aceste trăsături

sunt atât de esențiale pentru interacțiunile sociale. În această colecție mare de variabile, distincții

relativ subtile pot fi suficiente pentru a defini diferiți factori, și în acest caz, se pare că aspectele

mai introvertite de Agreabilitate (Onestitate și Umilința) se deosebesc de aspecte mai extravertit.

Ambele, cu toate acestea, pot fi subsumate de factorul Agreabilitate larg găsit în NEO-PI-R.Cheung a susținut, de asemenea, un factor al șaselea, care a fost definit de scale de la

Inventarul de Evaluare a Personalității Chinez (CPAI) cum ar fi Face (față), Ah-Q Mentalitatea

(defensivă), și Cumpătare vs Extravaganța, reprezentând indigene constructe de personalitate din

China. Al șaselea factor a fost numit initial Ttradiția Chineză (Cheung & Leung, 1998). Cercetări

ulterioare în probele non-chineze au arătat un factor similar și au condus la o etichetă mai largă,

Corelare Interpersonală (Interpersonal Relatedness) (Cheung, Cheung, Leung, Ward, si Leong,

2003). Într-o analiză comună de factori ale CPAI și a parcelelor din Neo-Inventarul celor Cinci

Factori (NEO-FFI; Costa & McCrae, 1992a), o soluție de șase-factori au arătat Corelarea

Interpersonală (Interpersonal Relatedness).

Probleme de dezvoltare

Declarația originală a dezvoltării (1c în tabelul 5.2) a afirmat ca trasaturile "ajung la o

formă matură la varsta adulta; după aceea ele sunt stabile„. Această declarație a fost probabil

înșelătoare; a fost aparent interpretată în sensul că trăsăturile sunt absolut imuabile după ce a

ajuns la maturitate deplină (Roberts, Walton, & Viechtbauer, 2006; Srivastava, John, Gosling, &

Potter, 2003), ceea ce nu urmăream noi. În momentul în care am formulat acest postulat, nu am

avut dovezi bune de schimbare la nivel mediu-după 30 de ani, dar știam deja că diferențele

individuale nu au fost perfect stabile. În 1992 am estimat că numai "aproximativ trei cincimi din

variația trasaturilor de personalitate este stabilă peste complet intervalul de vârstă adultă. Există



schimbare, precum și a stabilității în diferențele individuale? ", am întrebat. „Da, desigur.‖

(Costa & McCrae, 1992b, p. 182). Poate postulatul nostru ar fi citit "relativ stabil."

Curios, noi analize se întinde peste 40 de ani sugerează că evaluarea noastră anterioară a

subestimat, de fapt, stabilitatea pe termen lung a diferențelor individuale, pentru că decaderea

stabilității ajunge la o asimptotă non-zero după aproximativ 20 de ani (Jones, Livson, & Peskin,

2006; Terracciano et al., 2006). Poate patrimi-cincimi ale adevăratului scor al variașiei este stabil

dealungul vieții adulutului. Dar chiar și această estimarea este în contradicție cu "imutabilitatea"

interpretarea postulatul 1c.

Mai mult, stim acum ca exista schimbari continue la nivel mediu dupa varsta de 30 în toți

cei cinci factori (Roberts et al 2006,,. Terr acciano, McCrae, Brant, si Costa, 2005), deși ele sunt

foarte treptate. Extravertiții în vârstă de 30 de ani, este încă posibil să fie un extravertiți la vârsta

de 70, deși nu la fel de activi sau dornici de emoție. În cele din urmă, se pare că există câteva persoane care își schimbă în mod substanțial (deși astfel de modificări nu au fost demonstrate

metodic, vezi McCrae, 1993; Watson & Humrichouse, 2006). Am putea revizui postulatul 1c

pentru a spune "relativ stabil pentru cei mai mulți oameni," sau am putea preciza mai concret

ceea ce noi acum credem că știm (de exemplu, "cu un declin de accelerare a activității și o

creștere mică în căldură"), dar cele mai importante postulate ale unei teorii care nu sunt menite

să fie depozite de informații tehnice care ar putea avea nevoie pentru a fi la curent cu fiecare nou

studiu. Punctul real al postulatulatului nostru de dezvoltare este că cursul de dezvoltare a

personalității este determinat de maturare biologică, nu de experiență de viață, iar declarația din

ta belul 5.2 reflectă acum acest punct de vedere.Dar dezvoltarea personalității este (a broader

topic) decât cea a dezvoltării trăsăturilor. Postulatul 2a demonstrează faptul că caractersiticile

adaptative evoluează, de asemenea, în timp, iar postulatul 3b spune că cursul vieții (unfolds) sub

îndurarea influenței trăsăturilor. Dar caracteristicile adaptative și cursul vieții sunt determinate

de asemenea de mediu, în parte de de normele de vârstă împărtășite și de așteptări (cf. Roberts,

Wood, & Smith, 2005), chiar dacă influența normei vârstei apare să fi respinsă în societățile

moderne (Neugarten, 1982). Psihologia dezvoltării (developmental psychology) a

caracteristicilor adaptative este un teren fertil pentru cercetările și teoriile viitoare.

Probleme de Origine

Postulatul 1b este chiar mai controversat, deoarece declină orice rol pe care l-ar putea

avea mediul în determinarea nivelurilor de trăsături. Decenii de teorii ale personalității care au



bazele în creșterea copilului și în formarea personalității adulte sunt susținute fără nici un studiu

empiric, cu excepția cazurilor probabil extreme (Caspi et al., 2002). Dezbaterea pe tema rolului

experientei adulte in conturarea personalității continua. Precum și secțiunea următoare arată,

dovezile pentru postulatul 1b sunt mult mai puternice decât erau în 1996. Majoritatea studiilor

comportamental genetice au continuat să arate puțin sau chiar deloc rolul mediului (Bouchard &

Loehlin, 2001), și încercări promițătoare de a fixa contribuții substanțiale a mediului care nu

este împărtășit (non-shared environment) au eșuat pe scară largă (Reiss, Neiderhiser,

Hetherington, & Plomin, 2000). Totuși, un număr de studii au raportat descoperiri care par să

implice un anumit rol al mediului:

· Trăind in Canada a crescut Deschiderea și Agreabilitatea îpreună cu studenți

chinezești (McCrae, Yik, Trapnell, Bond, & Paulhus, 1998).

· Experiențele de muncă au fost asociate cu schimbările de personalitate în tineriiadulți (Roberts, Caspi, & Moffit, 2003).

· cerințele fizice și condiții de muncă extenuantă au fost asociate cu un declin al

încrederii de peste un interval de 10 ani (Sutin & Costa, 2008).

· Schimbări culturale generale au dus a schimbări în trăsăturile de personalitate

(Roberts & Helson, 1997).

· Diferențe mari cohort au fost găsite în Extraversiune în generații succesive de

studenți universitari (Twenge, 2001).

· La femei, experiența divorțului a fost legată de scăderea dominanței (Roberts,

Helson, & Klohnen, 2002).

· La femei, experiența divorțului a fost legată de creșterea Extraversiunii (Costa,

Herbst, McCrae, & Siegler, 2000).

Cititorii care simpatizează cu ipoteza cauzală legată de mediu, ar putea să considere

această listă ca o dovadă puternică că FFT este defectuasă, și că chiar există influență a

mediului asupra tendințelor de bază. Dar, totuși aceste date nu au suportat control

apropiat. Dominanța este puternic legată de Extraversiune, dar atunci de ce studiile lui

Roberts și colegii (2002) și Costa și colegii (2001) au atins concluziile opuse asupra

evectului divorțului? Efectele cohorte dramatice a lui Twenge (2001) nu au fost

replicate într-un studiu de aproape de 2,000 de adulți evaluați în mod repetitiv timp de 15

ani (Terracciano et al., 2005). Analizele în Roberts, Caspi și Moffit sunt de obicei



ambigue: au arătat că schimbările de personalitate între vârstele de 18 și 26 de ani au fost

asociate cu variabile precum serviciul, la vârsta de 26 de ani, dar nu era clar dacă

schimbărie preced sau urmează după experiența muncii. Într -un final, cu excepția lui

McCrae și colegii (1998), aceste studii s-au bazat exclusiv pe date precum rapoarte

despre sine, deci nu stim daca acestea au prevăzut schimbări de personalitate sau pur si

simplu schimbări în conceptele despre self sau biasuri de raportare. Sub anumite condiții,

mediul poate afecta în mod direct trăsăturile, dar acel efect nu a fost într -un mod cert

demonstrat.

Cu toate acestea, exista o singură cale de neconstestat prin care mediu poate afecta

trăsăturile de personalitate, și aceea este prin mediatizarea bazelor biologice. O bară de

metal prin creierul lui Phineas Cage, un muncitor la calea ferată al secolului al 19-lea, a

creat schimbări dramatice în personalitatea lui. Mai mult benign, medicație psihotropică poate afecta trăsăturile de personalitate (Bagby, Levitan, Kennedy, Levitt, & Joffe, 1999).

Psihoterapia, o intervenție non- biologică, poate vindeca depresia (o boală a

creierului Mayberg et al., 2000) și astfel duce la schimbări în nivelul de trăsături ale

personalității (Costa, Bagby, Herbst, & McCrae, 2005). Aceste descoperiri sugerează

refrazarea postulatului 1b in tabelul 5.2 și duce la introducerea unei săgeți noi în figura

5.1, punctată să indice faptul că se întâmplă în afara care limitele personalitate

corespunzătoare.

Noi dovezi Cross-Culturalepetru FFT

FFT a fost formulată să organizeze și să explice un corp de descoperiri; în particular,

intenția a fost să asigure o explicație pentru stabilitatea remarcabilă a personalității care

studiile longitudinale le-au demonstrat. Cum este posibil ca ani de experiență, căsătorie,

divorț, schimbări de carieră, boli acute și cronice, războaie și depresii, și ore nenumprate

de vizionat televizorul ar fi putut să aibe așa puțin impact pe trăsăturile de

personalitate? Combinate cu descoperiri în curs de dezvoltare ale heritabilității

trăsăturilor de personalitate, și lispa generală de evidență pentru influențe de mediu

comune asupra personalității (Plomin & Daniels, 1987), aceste descoperiri ne-au sugerat

faptul că trăsăturile sunt categoric distincte față de comportamentele învățate și credințe,

care se schimbă cu vârsta și care într -un mod cert, sunt conturate pe baza experiențelor

din copilărie. FFT este chiar o elaborare pe acest insight de bază, formlat în anii 1990.



În mod ideal, teoriile depășesc o interpretare post hoc de observații și poate duce la

ipoteze testabile. Poate testele cele mai imperioase de FFT au fost studiile culturale

transfrontaliere (cross- cultural studies) pe FFM care au fost efectuate în ultimul deceniu,

Cercetatorii din intreaga lume au inceput sa traduca NEO-PI-R (până în prezent, în mai

mult de 40 de limbi) și vor efectua cercetări în propriile lor culturi. Nu a fost, desigur,

nici o garanție că instrumentul ar fi traductibil sau că factorii intenționează să fie replicați

în diferite culturi. Într-adevăr, un sceptic a scris că "diferite culturi și limbi diferite ar

trebui să dea naștere la alte modele care au puține șanse de a fi în număr de cinci și nici

de având oricare dintre factorii se aseamănă cu cele derivate din rețeaua lingvistică /

sociale de americani clasei de mijloc" (Juni, 1996, p. 864). Asta a fost o viziune

rezonabilă dacă se presupune că cultura dictează personalitatea, astfel cum generații de

antropologi și psihologi de personalitate au făcut. Dar implicațiile FFT sunt clare:trăsăturile de personalitate sunt o funcție biologică, și toată ființa umană au un genom

comun. Prin urmare, structura personalității ar trebui să fie universala.

Studii lexicale, în care trăsăturile de personalitate encodate în limbi naturale și

erau analizate, au fost conduse într-un anumit număr de culturi. Multe dintre acestea arată

FFM așa cum este vazut în studiile lexicale americane (e.g., Somer & Goldberg, 1999),

dar în cazul în care este mai puțin clar în alte culturi (Sa ucier, Hampson, & Goldberg,

2000), și unii cercetători, așa cum sa menționat mai devreme, discern un model comun de

șase-factori (Ashton, Lee, Perugini, et al., 2004). Istoric vorbind, studiile lexicale a jucat

un rol crucial în identificarea FFM, dar tre buie amintit că acestea sunt studii de limbă a

personalității și doar indirect de personalitate în sine. Ipoteza lexicală afirmă că toate

trăsăturile semnificative social vor fi codificate într -un limbaj, dar aceasta ipoteza ar

putea fi prea puternica. Există, la urma urmei, limbi în care singurele cuvinte de culoare

sunt intunecat si luminos (eng. dark and light) (see Kay, Berlin, Maffi, & Merrifield,

1997), dar asta nu înseamnă că vorbitorii sunt daltoniști.

O încercare corespunzătoare a universalității structurii ar avea nevoie sî folosească

aceleași variabile în fiecare cultură, și traduceri ale unui inventar de personalitate

standard de asigura astfel de variabile. Dovezi pentru universalitatea FFM sunt clare în

diferite instrumente (McCrae & Costa, 1997b; Paunonen et al., 1996) și în diferitele

metode de măsurare. Un studiu de evaluare a observator la scară largă a aratat replicarea



factorilor în 50 de culturi diferite (McCrae, Terracciano, et al., 2005a). Trăsăturile FFM

există și sunt similar relationate în toate culturile studiate până acum. Aceasta nu exclude

posibilitatea că există și alți factori de personalitate, indigeni , unici la anumite culturi,

deși astfel de factori ar fi, probabil, interpretabil ca și adaptări caracteristice în FFT

Postulatul 1c susține faptul că dezvoltarea trăsăturilor este ghidată de maturizarea

intrinsecă, și astfel și dezvoltarea de asemenea ar trebui să fie la nivel larg al

speciei. Sunt puține studii longitudinale în afară. Culturile occidentale, și studii în mod

normal transversale sectionale sunt dificil de interpretat, deoarece diferențele de vârstă la

un moment dat pot reflecta efectele de cohortă—care sunt influențe ale timpului

particular și locul în care personalitatile oamenilor s-au dezvoltat. Nivelul de educație, de

exemplu, declinul încrucișate în secțiune (cross-sectionally), nu pentru că oamenii devin

mai puțin educați cu vârsta, ci pentru că educația a devenit mai răspândită în vremuri mairecente.

Dar, conform FFT, experiența de viață anticipată nu ar trebui să conteze, deoarece

experiența nu conturarează trăsături de personalitate. Dezvoltarea trăsăturilor din

Republica Populară Chineză ar trebui să fie paralele cu dezvoltarea în Statele Unite, în

ciuda diferitelor experiențe generate de Revoluția Culturală și creșterea ulterioară a

capitalismului. Și, de fapt, diferențele de vârstă transfrontaliere secționale de

personalitate sunt foarte similare în aceste două țări (Yang et al., 1998) și în astfel de

culturi diverse, precum Zimba bwe și Estonia (McCrae & Costa, 2006a). Tendințe de

varsta similare au fost gasite in 50 de culturi, atunci când s-au analizat ratinguri de

observatori (McCrae, Terracciano, et al., 2005a), cu o rată redusă de schimbare (în

secțiune transversală), după 40 de ani.

Cam același luicru se poate spune și pentru diferențele de gen, care sunt de

asemenea universale (Costa, Terracciano, & McCrae, 2001; McCrae, Terracciano, et al.,

2005a), în ciuda a marilor diferențe în rolurile de gen și așteptările din diferitele culturi.

O intorsatura curioasă, totuși , este faptul că magnitudinea diferențelor de sex variază

între diferitele culturi, într-un mod surprinzător: Cele mai mari diferențe se găsesc în

națiunile moderne, progresive care accentuează aparent egalitatea între sexe. Aceste

diferențe sunt, probabil, artefacte; de exemplu, femeile din culturile tradiționale pot

evalua personalitatea lor în raport cu alte femei, astfel normând departe(norming



away) diferențele de gen. Oricare ar fi explicația, fenomenul nu este în concordanță cu

ecologismul naiv care ne-am aștepta la diferențe mari de gen in culturile tradiționale.

McCrae și colegii (2004) au raportat analize culturale transfrontaliere de self -other

agreemet alte ratingurilor de personalitate. Unii psihologi culturale (vezi Church,2000)

au sugerat faptul că trăsăturile sunt occidentale, fenomen individualistic, și chiar dacă ar

fi existat în culturi colectiviste, ele nu ar fi fost probabil observate. În schimb, rolurile și

relațiile sociale sunt mult mai importnante în culturile colectiviste. Cu toate acestea, Buss

(1991, p.471) a folosti ra‘ionamentul evolutiv să susțină că „ perceptând, participând, și

acționând asupra diferențelor celorlați este crucial‖ pentru supraviețuire și reproducție,

și,astfel, construirea speciei. În revizuirea lor McCrae și colegii au niveluri aproape

identice de auto-acord cu celălalt în America de Nord și în studiile frontaliere. Aceste

date sugerează faptul că atât trăsăturile de personalitate și mecanismele lor perceptivesunt înrădăcinate în biologia umană evoluată.

Faptul că aceleași trăsături și aceeași structură se gasesc peste tot, nu înseamnă că

nivelul mediu trasatura trebuie să fie universal. Oamenii de pretutindeni au păr, dar în

Europa sunt mai mulți blonzi decât în Asia. Comparații ale nivelurilor medii din culturi

este o sarcină solicitantă, deoarece diferențele aparente se pot datora traducerii

instrumentului, sau din cauza diferențelor culturale în seturi de raspuns, sau la diferite

prejudecăți ale eșantioanelor în diferite culturi. Cu toate acestea, o serie de studii care

abordează aceste preocupări au condus la concluzia că există diferențe de încredere în

nivelurile medii ale trasaturi din culturi (McCrae, 2002b; McCrae, Terracciano, et al.,

2005b). Cea mai clară constatare a fost ca culturile de origine europeana a marcat un scor

mai mare in Extraversiune decât culturile asiatice și africane. Nu este clar în acest

moment dacă această constatare este atribuită culturii comune sau stramosilor

comuni (sau ambele), dar, în sine, nu este în contradicție cu FFT. Acum un secol,

geografii s-au subscris la doctrina determinism mediului, care a considerat că cultura și

caracterul s-au format de catre sol, clima, și peisajul în care un popor a trăit (Mitchell,

2000). Cu toate acestea, generații de viață din Africa de Sud a creat puține asemănări

între negru si alb. În profile de personalitate, de culoare din Africa de Sud se asemănau cu

alti africani negri; alb sud-africanii se asemanau cu europeni.



Efectele de cultură și etnie se disting cel mai ușor în studiile aculturatie. În cazul în

care profilul de personalitate al unui grup imigrant vine să semene acel a culturii gazdă,

atunci influențele culturale sunt indicate; Dacă nu, profilul poate reflecta influența pe

termen lung a fondului genetic a imigranților. Europenii care trăiesc în Africa de Sud nu

oferă un test clar al acestei ipoteze, pentru că nu au acculturate la cultura indigenă; în

schimb, ei a transportat limba și cultur a lor cu ei. McCrae si colegii sai (1998), cu toate

acestea, a examinat profiluri de personalitate de studenți chinezi din Hong Kong și în

Canada. Imigrantii recente din Canada a arătat profiluri foarte asemanatoare cu studenti

din Hong Kong, dar elevii etnici chinezi născuți în Canada semana cu mai mult de

studenți europeni canadieni, în special în ceea ce privește nivelurile de D și A. Aceasta

este o piesă importantă de dovezi împotriva FFT; în cazul în care este o constatare

replicabil, ar fi necesare unele modificări de proscrierea al influențelor de mediu asupranivelurilor trasatura.

Explicații evolutive ale factorilor

După cum este menționat și în Tabelul 5,2, Postulatul 1d al FFT susține că „trăsăturile

sunt organizate ierarhic de la îngust și specific, la amplu și dispoziții generale;

Neuroticism, Extraversiune, Deschidere spre experiență, Agreabilitate și Conștiinciozitate

constitue cel mai înalt nivel al ierarhiei‖. Acesta este singurul postulat în care FFM este

menționat; altfel, teoria ar fi putut foarte bine să fie adoptate de proponenții ale modelelor

de factori trei sau șapte, sau N.

Și postulatul 1d nu oferă explicație pentru FFM, ci doar afirmă. Nu ar trebui ca o teorie

de cinci factori să explice de ce există cinci factori și nu șase? Și de ce acești factori și nu

altele? Asta ar fi o feat impresionant, dar nu este esențial pentru înțelegerea științifică.

Viteza luminii este crucială pentru teoria relativității speciale, dar acea teorie nu ne dă

nici un indiciu de ce c=300,000 km/sec.

Postulatul 1d reflectă poziția lui McCrae și John (1992), care a explicat constatarea

recurentă ale celor cinci factori robuste prin a spune "Noi credem că este un fapt empiric,

cum ar fi faptul că există șapte continente sau opt președinți americani de la Virginia"

(p.194). McCrae și John nu încercau să facă o pronunțare dogmatică despre adevăratul

număr al factorilor (deși citatul pare uneori să fie interpretat în acest fel; vezi e.g., Block,

1995). În schimb, ei au sperat să ofere o alternativă la noțiunea seducatoare, dar în cele



din urmă neconvingatoare că numărul reflecta într -un fel capacitățile de procesare-

informaționale ale evaluatorilor umani (Goldberg, 1983; Miller, 1956). Nu este nimic

legat de magie cu privire la numărul 5; este pur și simplu ceea ce datele par să arate.

Postulatul 1d este vulnerabil la falsificare empirică. Continentul Atlanis poate să

se ridice din nou din mare, un al noualea Viginian poat efi ales ca președinte, și

cercetătorii trăsăturilor pot descoperii un alt factor sau factori de personalitate cu scop

comparabil la N,E,D,A,și C. În acel moment, ar fi timpul să se facă modificări al FFT.

Chiar dacă ei nu au putut explica numărul 8, istoricii ar putea în mod cert să ofere niște

motive de ce nativii din Vir ginia au fost aleși în mod disproporțional aleși pentru

alegerile Washingtonului, Jefferson și Madison. Pot psihologii personalității să explice de

ce oamenii diferă în nivele de N, E, D, A, sau C?

Având în vedere că trăsăturile de personalitate au o bază biologică și că ființeleumane sunt produse ale evoluției, este firesc să caute răspunsuri în psihologie

evoluționistă. Buss (1996; vezi de asemenea Capitolul 2, acest volum) a făcut un caz

puternic pentru relevanța trasaturilor de personalitate la adaptarea socială. Persoanele cu

diferite trasaturi de personalitate merg spre sarcinile supraviețuirea și reproducerea în

moduri diferite. De exemplu, să-și păstreze colegii lor, extravertiții scot în evidență,

oamenii agreabili exprima afecțiunea, și oamenii cu conștiinciozitate scăzută încearcă să

facă colegii lor gelosi. Trăsături de personalitate influențează capacitatea de a face alianțe

strategice și de a concura cu altele pentru resurse. Trăsături de personalitate, și în special

cei cinci factori majori, au o importanță esențială pentru sarcinile în care oamenii au

evoluat pentru a le rezolva. Din acest motiv, oamenii au învățat să participe la diferențele

individuale de personalitate, și să își bazeze alegerile lor de lideri, prieteni, colegi, parțial

pe caracteristicile de personalitate deduse.

Această perspectivă nu explică în sine evoluția FFM, cu toate acestea. În mod

normal, selecția naturală și sexuală sunt invocate pentru a explica o caracteristică de

specie la nivel larg, nu variație în cadrul speciei. Au fost luate o serie de abordări

evolutive pentru a explica diferentele individuale, și Figueredo și colegii (2005) le-a

revizuit pe acestea și dovada subțire că, în prezent poate fi folosit pentru a le evaluea.

Too by și Cosmides (1990) a oferit ceea ce trebuie să fie luate în considerare

poziția de nul: Trasaturi există pentru că sunt adaptiv neutre; ele se perpetuează ca



zgomot genetic. Aceasta este o poziție valoroasă de rezervă pentru trasaturi, cum ar fi

Deschiderea la Estetica care are o o valoare adaptativă îndoielnică (see also Buss,

Haselton, Shackelford, Bleske, & Wakefield, 1998). Un mare demers sunt modele care

susțin că trăsăturile sunt rezultatul de selecție de stabilizare (Bouchard & Loehlin,

2001) — car e este, că valorile extreme poate au fost selectate afară. (Această poziție este

în concordanță cu vedere la tulburare de personalitate care identifică patologie cu scoruri

extreme.) Indivizii care au fost prea introvertiți pentru a găsi un partener sau pr ea

extravertiti de a se ascunde de un inamic nu pot să fi supraviețuit și reprodus. Dar variație

în limitele normale pot să nu fie din nici o consecință evoluționară.

MacDonald (1998) ia o poziție mai de fond, susținând că cei cinci factori

repr ezintă mecanisme evoluate de rezolvare a problemelor sociale și nonsocial. De

exemplu, el leagă Extraversiune la un sistem de abordare comportamentală "concepute pentru a motiva organismele de a aborda surse de recompensă" (p.125)

pag. 172

Diferențele individuale în astfel de trasaturi adaptative sunt incidentale și explicabile notand

faptul ca exista anumite strategii alternative asociate cu diferite niveluri de trasaturi.

Agreabilitatea usureaza obtinerea aliatilor, dar antagonismul accentueaza abilitatea cuiva de a

concura cu inamicii; explorarea deschisa conduce la noi resurse, dar conventionalitatea

exploateaza the tired-and-true.

Figueredo si King (2001) ofera o explicatie mai formala pentru diferentele individuale. Ei sunt

de acord ca trasaturile sunt adaptative, dar invoca notiunea de selectie frecventa-dependenta

pentru a se lua in considerare diferentele individuale. Agreabilitatea este in genere adaptativa,

conducand la cooperare si resurse impartasite. Dar daca un grup e format in mare parte din

indivizi foarte agreabili, antagonistul ocazional poate prospera profitand de acestia. Daca

antagonistii prolifera, totusi, competitia lor le va scadea valoarea adapatativa. Diferenteleindividuale intr-o populatie in curs de evolutie sustin deci un echilibru dinamic.

Astfel de teorii ilustreaza felurile in care gandirea evolutionara conteaza pentru factorii

modelului celor 5 factori, dar pentru asta nu au fost aduse probe convingatoare inca.

În mod ideal , am începe cu principiile de bază ale evoluției cum ar fi investițiile pentru

creșterea copilului , altruismul reciproc , și strategiile de înșelăciune ( a se vedea Hendrick ,



2005) , și am deduce existența și natura celor cinci factori , dar aceasta pare puțin probabil să se

întâmple . Precum Buss ( 1991 ) a declarat, " Teoria evoluționistă generala prezintă în linii mari,

ceea ce este este puțin probabil să fi evoluat ... [ dar ] poate rar specifica ceea ce trebuie să fi

evoluat " ( pag . 465 ) .

Una din complicatiile în formularea evolutiv ipotezei evolutive este că noi nu facem stim

inca la ce era evolutionara trebuie raportata. Buss ( 1991) a încercat să analizeze personalitatea

prin identificarea problemelor de adaptare confruntate cu populațiile umane ancestrale " ( 476 p ;

. accent original) , dar dovezile arată că FFM poate fi , de asemenea, observat la cimpanzei (

King, Weiss , si Farmer , 2005). Aceasta constatare sugereaza ca precursori ai acestor factori de

personalitate se poate sa fi evoluat din strămoși comun ai unora sau a tuturor primatelor. . Intr-

adevar, din câte știm, Extraversiunea a evoluat când peștii au format primele scoli . identificarea

problemelor de adaptare relevante poate necesita mult mai multe informatii obtinuta de la psihologia personalitatii comparata. O alta problema abordeaza miezul adaptativ al fiecarui

factor. MacDonald (1998) identifica extraversiunea cu entuziasm cautand si rasplatind

sensibilitatea; Ashton si Lee (2001 ) se concentrează mai restrictiv asupra " comportamentelor

care tind să atragă atenția sociala " ( p . 342 ) . Alti teoreticieni ar putea sublinia elementul de

dominare în Extraversiune și să caute o explicație bazată pe variații adaptive în dominare versus

supunere . MacDonald atrage atentia ca " nu exista nici un motiv să presupunem că dimensiuni le

dezvăluite de hartă alizei factoriale într -un mod 1:1 cu adaptările biologice " ( pag 127 ). , care ,

dacă este adevărata, subminează în mod eficient căutarea de explicații evolutive pentru factorii

FFM.

Cu toate acestea , Figueredo și colegii (2005 ) au concluzionat că există " un minimum de

documente justificative pentru fiecare dintre teoriile evolutive majore care explică diferențele

individuale " ... ( p . 873 ) . Problema definirii nucleului adaptiv al fiecărui factor ar putea fi

evitată propunând teorii privind evoluția trasaturilor la nivel de fațetă , care sunt mai restrictiv

definite. Și trebuie amintit că diferite explicații evolutive se pot aplica diferitelor caracteristici .

Deschiderea la Estetica poate fi o chestiune genetica ; depresia poate reflecta stabilizarea

selecției; conformitatea poate rezulta din selecția dependentă de frecvență . Explicația

evoluționistă , cum ar fi evoluția în sine , poate fi un proces complicat .

Subteoriile celor cei cinci factori

Postulatele teoriei celor cinci factori se confrunta uniform cu



toti cei cinci factori și , prin urmare, trebuie să ofere propouneri destul de generala . Ar fi în

general posibil sa construim teorii mai specifice pentru a avea de a face cu fiecare dintre cei

cinci factori separat . Analize conceptuale ale factorilor individuali au fost oferite în mai multe

articole ( Costa & McCrae , 1998a ; Costa , McCrae , & Dembroski ,1989; McCrae & Costa ,

1997a ; Watson & Clark , 1997 teoretizarea formală ar putea să fie ghidată de Figura 5.1 .

Ordinea ar fi după cum urmează :

1. Definiți tendințele de bază implicate pentru

factorul și trăsăturile sale definitorii secundare .

2. Identificati bazele biologice specifice , de la

gene la structuri cerebrale și funcții .

3. Identificati procesele dinamice , cum ar fi apărarea ,

stilurile cognitive , sau de planificare și programare , care sunt afectate în mod diferențiat

de factor ( a se vedea 6b postulatul ) .

4. Catalogati adaptarile caracteristice-interese , roluri , competențe , imaginea de sine , psihiatrice

simptome — asociate cu factorul si explicati modul in care acestea reflecta tendinte comune de

baza

5. Tineti cont de dezvoltarea duratei de viata a factorului, reflectarea ei obiectiva în viață si

reprezentarea subiectivă în narațiunile vietii .

Diferite părți ale acestei ordini atrage diversi psihologi. Analistii factoriali sunt preocupati de

identificarea trasaturilor secundare și interpretarea factorilor rezultanti (Hofstee, Kiers, DeRaad,

Goldberg, & Ostendorf, 1997). Psihobiologii subliniaza identificarea mecanismelor care stau la

baza sistemului biologic (Eysenck, 1967). Clinicienii sunt în special preocupati de adaptarile

caracteristice problematice (vezi postulatul 2b), pe care ei le-ar putea modifica (Harkness si

Lilienfeld, 1997).

Probabil datorită faptului ca aduc psihologia în lumina unei științe mai fundamentala, teoriile

care ofera explicații biologice asupra trasaturilor par să fie indeosebi preferate, iar noi incurajam

cercetarea bazata pe astfel de teorii. În prezenta noastră stare de relativa ignoranta, totuși, teoriile

mecanismelor biologice pot fi considerate premature. De exemplu, teoria neurohormonala a

personalitatii a lui Cloninger care a mizat atât de mult pe descoperirile initiale în genetica

moleculara a personalitatii (Cloninger, Adolfsson și Svrakic, 1996) a fost cu siguranța



zdruncinata de nenumăratele replicari nereusite (Herbst, Zonderman, McCrae, și Costa, 2000;

Malhotra et al.,1996).

Pasii de la numarul 1 pana la 3 din agenda prezentata mai sus sunt probabil universali pentru

toate fiintele umane. Cu toate astea, pasii 4 si 5, au de a face cu interactiunea persoanei cu

mediul si se refera la contexte particulare. Felul in care Constiinciozitatea este exprimata in Italia

e posibil sa fie foarte diferit de felul in care e exprimata in Iran. Metodele etnografice pot fi

necesare in identificarea formelor culturale in care factorii personalitatii se maifesta, iar studiile

interculturale comparative pot explica legaturile dintre personalitate si cultura.

Alternative ale FFT

In primul nostru raport complet al FFT am sugerat ca este probabil sa existe doar una din noile

generatii de teorii ale personalitatii informata din rezultate ale cercetarilor (McCrae si Costa,

1996).Teorii alternative au fost in realitate propuse, unele comparatii cu FFT parand garantate.

Roberts si colegii (e.g. Roberts, Wood, si Smith, 2005) au oferit o teorie de mijloc preocupata de

dezvoltarea trasaturii. Perspectiva lor asupra investitiei sociale ofera o reinterpretare asupra

consistentei interculturale a diferentelor de varsta si a schimbarilor. In mod specific, ei propun ca

atributiile vietii, cum ar fi gasirea unui partener si cresterea copiilor sunt universale si ca toate

culturile promoveaza trasaturile, cum ar fi A sau C, care ajuta in indeplinirea acestor atributii.

Mecanismul pentru aceste schimbari este implicarea internalizata a individului in rolurile sociale

ca locul de munca sau angajarea in viata de familie. Ocuparea efectiva a acestor roluri nu

conteaza; lucru care explica (in teoria implicarii sociale) de ce oamenii care devin parinti nu

devin mai constiinciosi decat cei care nu au copii (Neyer si Asdedorpf, 2001)- desi am putea

spune ca, in medie, oamenii care au copii investesc mai mult in rolul parental.

FFT nu contesta faptul ca schimbarile de maturizare tipice observate intre adolescenta si viata

adulta sunt utile pentru perpetuarea noii generatii sau faptul ca societatea in genere

recompenseaza aceste schimbari. Insa recompensarile (conform FFT) nu sunt cauza acestor

schimbari. In schimb, se poate argumenta faptul ca ele au evoluat din punct de vedere bilogic

deoarece indivizii ale nivelur A si C au crescut semnificativ dupa adolescenta au crescut cu

succes mai multi copii. Probabil cele mai informative teste ale acestor teorii ale competitiei vor

veni din studiile longitudinale efectuate in tarile in curs de dezvoltare: este maturitatea

psihologica accelerata de responsabilitatile timpurii intalnite in acele zone?



Pe o scara mai larga, cea mai vasta activitate a fost intreprinsa de McAdams si colegii lui. In

1992 (in acelasi simpozion in care am introduc conceptul FFT) McAdams a propus faptul ca

personalitatea poate fi conceputa ca ocupand trei nivele: nivelul 1 constand in trasaturi relativ

stabile, nivelul 2 in interese personale, iar nivelul 3 constand in povesti de viata. Nivelele 2 si 3

au fost mult mai plastice decat nivelul 1 si ar trebui sa surprinda schimbarile de-a lungul firului

vietii (vezi McAdams, Capitolul 8, acest volum). Exista evidente paralele intre acest model si

modelul FFT: tendintele de baza, adaptarile caracteristice si conceptul de sine sunt in mod clar

legate de nivelele 1 si 2, respectiv 3. In urmatorii cativa ani, principala diferenta dintre cele doua

teorii a fost inconsistenta lui McAdams(1996) in ceea ce priveste faptul ca cele trei nivele erau in

mod esential independente, necesitand metode proprii de investigare si explicatii proprii.Aceatsa

postura a fost aparent motivata de teama ca nivele mai inalte ale personalitatii ar putea fi reduce

la simple expresii ale trasaturilor.In 2002, Hooker a inceput sa lege nivelele lui McAdams una de cealalta si sa dinamizeze

procesele si in curand McAdams a sprijinit aceasta revizuire (Hooker si McAdams,2003). Marea

inovatie a fost potrivirea trasaturilor cu starile (fenomen pe care FFT nu il claseaza ca si proces

ci ca si rezultat-partea subiectiva a biografiei obiective). Recent, McAdams si Pals( 2006) au

oferit o noua formulare, bazata nu pe componentele unui sistem al personalitatii, ci pe cinci

principii care leaga si aseaza intr-un context cele trei nivele, numite acum ―trasaturi de

dispozitie‖, ―adaptari caracteristice‖ si ―naratii integrative ale vietii|. In locul bazei biologice,

McAdams si Pals pun ―natura umana evoluata‖, iar in locul influentelor externe, aseaza ―cultura‖

plus o cutie reziduala a ―ecologiei sociale a vietii cotidiene‖. Biografia obiectiva este cea care

urmeaza sa fie explicata pentru a nu fi identificata ca si un principiu separat, desi sageata care

uneste adaptarile caracteristice si ecologia sociala este etichetata ca ―cel mai frecvent

comportament cotidian‖,

Posibil ca cea mai importanta diferenta dintre modelul lui McAdams si cel al lui Pals (2006) si

cea din figura 5.1 este ca majoritatea sagetilor lor au doua capete, sugerand influenta reciproca.

Nici macar acest astept nu este atat de diferit pe cat pare. Acestia recunosc faptul ca efectele

culturii asupra trasaturilor pot fi limitate, dar dezbat faptul ca ―intr -adevar, cultura asigura

caracteristici necesare si reguli de expunere pentru expresia coportamentala a trasaturilor‖ (p.

211), si ca intr-adevar caracterul e cel care justifica sageata de la cultura la trasaturi de



dispozitie. Aceasta interpretare este intru-totul conistenta cu Teoria celor Cinci Factori care

trateaza expresia trasaturii ca pe o functie a adaptarilor caracteristici conditionate cultural.

Sheldon (2004) a oferit o sinteza ambitioasa a cercetarii contemporante in stiintele sociale si

biologice, combinate cu recomandari pentru optimizarea functiilor umane. La nivelul

personalitatii, situata intre creier si cultura, sunt identificare patru nivele: caracteristici ogrganice,

trasaturi de personalitate, scopuri si intentii, si sine si povesti de viata. Principala critica adusa de

Sheldon asupra FFT este faptul ca e reductionista, aparent acordand prioritate tendintelor de baza

in locul acceptarii influentelor reciprocice intre nivele.

Teoria celor Cinci Factori accepta faptul ca unele adaptari caracteristice sunt maladaptative, dar

fara sa dea o explicatie, fiind o teorie psihopatologica insuficienta si care nu spune nimic despre

sanatatea mentala pozitiva (vezi McCrae, Lockenhoff si Costa, 2005, pentru o elaborare a

psihopatologiei bazata pe Teoria celor Cinci Factori). In contrast cu aceasta teorie, Sheldon sperasa ofere o teorie cuprinzatoare a fiintei umane optime. Intentia lui este sa articuleze principii

generale care sa reflecte ceea ce e cunoscut despre natura umana ca si ―satisfacerea nevoilor

corporale‖,‖incercarea de a dezvolta mai multe trasaturi pozitive de personalitate‖ si ―adapta rea

la normele si recomandarile culturii‖ (p. 184-185). Formulate atat de saracacios, acestea pot

parea simple clisee, dar ofera o expertiza a ceea ce poate fi considerat favorabil si de dorit la

multe dintre nivelele identificate in noua generatie de teorii ale personalitatii si merita luate in

considerare de oricine este preocupat de psihologia pozitiva.

Teoria celor Cinci Factori si individul

Desi e de necontestat faptul ca fiecare persoana este, in anumite aspecte, diferita de alta

(Kluckhohn si Murray,1953), Teoria celor Cinci Factori ( ca si majoritatea teoriilor

personalitatii) nu vorbeste despre acest aspect al persoanei. Aceasta este, dintr-o perspectiva de

trasatura, o eroare de varianță.

Totusi, aceasta nu inseamna ca personalitatea este irelevanta in intelegerea individului.

In aplicarea tipica in psihologia persoanei si cea clinica, cazul individului este inteles prin

concluderea trasaturilor de personalitate dintr-un set de indicatori si folosirea profilului

personalitatii rezultat pentru interpretarea istoriei vietii sau prezicerea ajustarii viitoare.Acesta nu

e un rationament circular deoarece daca sunt folosita masuratori valide ale personalitatii,

trasaturile identificate aduc cu sine un surplus de insemnatate care permite interpretatorului sa

mearga dincolo de informatia data (McCrae si Costa, 1995b). Daca respondentii ne spun ca sunt



veseli si bine-dispusi, detectam Extraversiune si presupunem ca putem ghici cu acuratete ca vor

fi interesati de pozitii in vanzari si management. Cu toate astea, ar fi mult mai greu sa prezicem

ocupatia lor curenta: intocmai cum teoria evolutiei este mai buna in a explica felul in care

functioneaza speciile existente decat in a prezice care specii vor evolua, astfel ca profilele de

personalitate sunt mai utile in a intelege viata decat in a face predictii specifice despre ce va face

o persoana. Aceasta nu este o limitare a Teoriei celor Cinci Factori, ci o caracteristica intrinseca

a sistemelor complexe si haotice.

Postulatul 3a, determinarea multipla, scoate in evidenta faptul ca rar exista o corespondenta unu-

la-unu intre adaptari si comportamente specifice; aceasta este,desigur, la fel de adevarat pentru

trasaturi care fundamenteaza adaptari caracteristice.Prin urmare, interpretarea comportamentelor

individuale chiar si cand profilul de personalitate e bine stiut este intr-un fel o arta speculativa.

Sa luam cazul lui Horatio, lordul Nelson (Costa si McCrae, 1998a, Southey, 1813/1992). Incursul campaniilor sale impotriva Frantei lui Napoleon, el si-a petrecut luni la rand aparand

tribunalul extrem de corupt al Napolilor de insurectia democratica incurajata de francezi. De ce o

astfel de figura eroica ar lua o sarcina atat de ponosita?

Stim dintr-o viata de instante ca Nelson a fost un model de constiinta a datoriei si putem suspecta

ca pur si simplu asculta ordine-cu singuranta ar fi rationalizat actele sale ca o dovada de

devotament al razboiului impotriva Frantei. Insa stim de asemenea ca Nelson era incredibil de

independent in viziunea proprie in ceea ce priveste datoria: ―Intotdeauna ma port cum cred de

cuviinta fara sa tin seama de randuiala‖ (Southey, 1813/1922,p.94). Ar fi putut la fel de bine sa

sustina isurectia si si-ar fi castigat alianta la cauza engleza.

Ar trebui de asemenea sa luam in considerare o alta trasatura a lui Nelson si anume, nivelul

scazut de modestie. Pe cat de marete erau realizarile sale navale, nu a incetat niciodata sa le

aminteasca aceasta oamenilor.Simpatiile lui erau astfel in aristocratie si era flatat de tribunalul

Napolilor, care l-a denumit in cele din urma Duke Di Bronte. Toate acestea impreuna, staruinta (

C ), independenta ( O) si vanitatea (A scazut) explica acest episod comportamentali.

Ca sa fim siguri, sunt si alti factori, incluzand relatia lui Nelson cu sotia ambasadorului englez,

Lady Hamilton (Simpson, 1983). Cunoscuta aventura amoroasa reflecta independenta si

vanitatea lui Nelson, dar vine in contradictie cu constiinta datoriei. La nivelul individului,

operatiile trasaturilor de personalitate sunt complexe si deseori inconsistente (un fenomen pe care

Mischel si Shoda, 1995, au incercat sa il explice).



Ei au descoperit ca indivizii care s-au autodescris ca fiind mai consecventi de-a lungul rolurilor

au pretins si sentimente de autenticitate. Ei au concluzionat ca ―foar te des, adevaratul sine al

individului si adevarata trasatura de sine sunt unul si acelasi‖ (p.1392).

CONCLUZIE

FFT este o incercare de a da sens exploziei de descoperiri raportate in zorii FFM. Teoria celor

Cinci Factori este o versiune contemporana a teoriei trasaturilor, bazata de asumptia ca oamenii

pot fi cunoscuti, sunt rationali, variabili si proactivi. Teoria explica functionarea personalitatii ca

pe o operatie a unui sistem de personalitate universal cu catehorii definite de variabile si clase de

procese dinamince care indica principalele cai ocazionale. Cei cinci factori de personalitate-

Neuroticismul, Extraversiunea, Deschiderea, Agreabilitate si Constiinciozitatea- formeaza

nucleul substantial al sistemului; Teoria celor Cinci Factori traseaza ramificatiile acestora prin

intregul sistem al personalitatii. Teoria celor Cinci Factori ofera un cadru in care se face inteleasadezvoltarea si operarea mecanismelor psihologice (ca aceea a nevoii de o incheiere) si

comportamentele si experienta ale indivizilor femei si barbati.

Teoria celor Cinci Factori este o Teorie Grandioasa in sensul ca incearca sa ofere o privire de

ansamplu a intregii persoane de-a lungul vietii. Pentru a face asta este necesar sa omita multe

aspecte specifice pe care o teorie completa a personalitatii le-ar include. Am descris in anumite

detalii nevoia pentru subteoriile fiecarui factor individual si probabil si forma acestora. La fel de

necesare sunt subcategoriile care catalogheaza continutul adaptarilor caracteristice si

sistematizeaza procesele dinamice; mai mult tratament formal in ceea ce priveste conceptul de

self; teorii ale psihopatologiei si psihoterapiei (vezi Widiger, Costa si McCrae, 2001); teorii ale

perceptiei personalitatii si ale evaluarii; si valorizarea mecanismelor executive de baza-sistemul

operator-care coordoneaza fluxul comportamentelor si al experientei. Multe dintre aceste

tematici sunt deja cunoascute; sarcina teoreticianului fiind aceea de a organiza informatia si de a

o integra in schema ampla a Teoriei celor Cinci Factori.

Din punct de vedere istoric, psihologia personalitatii a fost caracterizata de teorii ambitioase si

elaborate cu legaturi insubstantiale cu descoperirile empirice, iar teoreticienii au fost adesea

considerati atat de profunzi pana la nivelul in care viziunile lor asupra naturii umane s-au

indepartat considerabil de bunul simt. Glorficarea taboo-ului a lui Freud, misticismul obscur a lui

Jung, negarea celei mai fundamentale experiente a detinerii unei minti, de Skinner, astfel de idei

ezoterice tin teoreticienii departe de formele umane normale si sugereaza ca erau detinatorii unor



cunostiinte secrete. In contrast, Teoria celor Cinci Factori este strans legata de descoperirile

empirice pe care le rezuma si cel putin la nivel fenotipic nu e foarte indepartata de psihologia de

baza. Daca toate acestea o fac o teorie grandioasa si prozaica, asa sa fie. Ceea ce conteaza este

cat de departe ne duce in intelegerea fenomenului etern fascinant care este personalitatea.

Următoarea parte tradusă de: Bianca Antal

Diferențele individuale în astfel de trasaturi adaptative sunt incidentale și explicabile notand

faptul ca exista anumite strategii alternative asociate cu diferite niveluri de trasaturi.

Agreabilitatea usureaza obtinerea aliatilor, dar antagonismul accentueaza abilitatea cuiva de a

concura cu inamicii; explorarea deschisa conduce la noi resurse, dar conventionalitatea

exploateaza the tired-and-true.

Figueredo si King (2001) ofera o explicatie mai formala pentru diferentele individuale. Ei sunt

de acord ca trasaturile sunt adaptative, dar invoca notiunea de selectie frecventa-dependenta

pentru a se lua in considerare diferentele individuale. Agreabilitatea este in genere adaptativa,

conducand la cooperare si resurse impartasite. Dar daca un grup e format in mare parte din

indivizi foarte agreabili, antagonistul ocazional poate prospera profitand de acestia. Daca

antagonistii prolifera, totusi, competitia lor le va scadea valoarea adapatativa. Diferentele

individuale intr-o populatie in curs de evolutie sustin deci un echilibru dinamic.

Astfel de teorii ilustreaza felurile in care gandirea evolutionara conteaza pentru factorii

modelului celor 5 factori, dar pentru asta nu au fost aduse probe convingatoare inca.

În mod ideal , am începe cu principiile de bază ale evoluției cum ar fi investițiile pentru

creșterea copilului , altruismul reciproc , și strategiile de înșelăciune ( a se vedea Hendrick ,

2005) , și am deduce existența și natura celor cinci factori , dar aceasta pare puțin probabil să se

întâmple . Precum Buss ( 1991 ) a declarat, " Teoria evoluționistă generala prezintă în linii mari,

ceea ce este este puțin probabil să fi evoluat ... [ dar ] poate rar specifica ceea ce trebuie să fievoluat " ( pag . 465 ) .

Una din complicatiile în formularea evolutiv ipotezei evolutive este că noi nu facem stim

inca la ce era evolutionara trebuie raportata. Buss ( 1991) a încercat să analizeze personalitatea

prin identificarea problemelor de adaptare confruntate cu populațiile umane ancestrale " ( 476 p ;

. accent original) , dar dovezile arată că FFM poate fi , de asemenea, observat la cimpanzei (



King, Weiss , si Farmer , 2005). Aceasta constatare sugereaza ca precursori ai acestor factori de

personalitate se poate sa fi evoluat din strămoși comun ai unora sau a tuturor primatelor. . Intr-

adevar, din câte știm, Extraversiunea a evoluat când peștii au format primele scoli . identificarea

problemelor de adaptare relevante poate necesita mult mai multe informatii obtinuta de la

psihologia personalitatii comparata. O alta problema abordeaza miezul adaptativ al fiecarui

factor. MacDonald (1998) identifica extraversiunea cu entuziasm cautand si rasplatind

sensibilitatea; Ashton si Lee (2001 ) se concentrează mai restrictiv asupra " comportamentelor

care tind să atragă atenția sociala " ( p . 342 ) . Alti teoreticieni ar putea sublinia elementul de

dominare în Extraversiune și să caute o explicație bazată pe variații adaptive în dominare versus

supunere . MacDonald atrage atentia ca " nu exista nici un mo tiv să presupunem că dimensiunile

dezvăluite de hartă alizei factoriale într -un mod 1:1 cu adaptările biologice " ( pag 127 ). , care ,

dacă este adevărata, subminează în mod eficient căutarea de explicații evolutive pentru factoriiFFM.

Cu toate acestea , Figueredo și colegii (2005 ) au concluzionat că există " un minimum de

documente justificative pentru fiecare dintre teoriile evolutive majore care explică diferențele

individuale " ... ( p . 873 ) . Problema definirii nucleului adaptiv al fiecărui factor ar putea fi

evitată propunând teorii privind evoluția trasaturilor la nivel de fațetă , care sunt mai restrictiv

definite. Și trebuie amintit că diferite explicații evolutive se pot aplica diferitelor caracteristici .

Deschiderea la Estetica poate fi o chestiune genetica ; depresia poate reflecta stabilizarea

selecției; conformitatea poate rezulta din selecția dependentă de frecvență . Explicația

evoluționistă , cum ar fi evoluția în sine , poate fi un proces complicat .

Subteoriile celor cei cinci factori

Postulatele teoriei celor cinci factori se confrunta uniform cu

toti cei cinci factori și , prin urmare, trebuie să ofere propouneri destul de generala . Ar fi în

general posibil sa construim teorii mai specifice pentru a avea de a face cu fiecare dintre cei

cinci factori separat . Analize conceptuale ale factorilor individuali au fost oferite în mai multe

articole ( Costa & McCrae , 1998a ; Costa , McCrae , & Dembroski ,1989; McCrae & Costa ,

1997a ; Watson & Clark , 1997 teoretizarea f ormală ar putea să fie ghidată de Figura 5.1 .

Ordinea ar fi după cum urmează :

1. Definiți tendințele de bază implicate pentru

factorul și trăsăturile sale definitorii secundare .



2. Identificati bazele biologice specifice , de la

gene la structuri cerebrale și funcții .

3. Identificati procesele dinamice , cum ar fi apărarea ,

stilurile cognitive , sau de planificare și

programare , care sunt afectate în mod diferențiat

de factor ( a se vedea 6b postulatul ) .

4. Catalogati adaptarile caracteristice-interese , roluri , competențe , imaginea de sine , psihiatrice

simptome — asociate cu factorul si explicati modul in care acestea reflecta tendinte comune de

baza

5. Tineti cont de dezvoltarea duratei de viata a factorului, reflectarea ei obiectiva în viață si

reprezentarea subiectivă în narațiunile vietii .

Diferite părți ale acestei ordini atrage diversi psihologi. Analistii factoriali sunt preocupati deidentificarea trasaturilor secundare și interpretarea factorilor rezultanti (Hofstee, Kiers, DeRaad,

Goldberg, & Ostendorf, 1997). Psihobiologii subliniaza identificarea mecanismelor care stau la

baza sistemului biologic (Eysenck, 1967). Clinicienii sunt în special preocupati de adaptarile

caracteristice problematice (vezi postulatul 2b), pe care ei le-ar putea modifica (Harkness si

Lilienfeld, 1997).

Probabil datorită faptului ca aduc psihologia în lumina unei științe mai fundamentala, teoriile

care ofera explicații biologice asupra trasaturilor par să fie indeosebi preferate, iar noi incurajam

cercetarea bazata pe astfel de teorii. În prezenta noastră stare de relativa ignoranta, totuși, teoriile

mecanismelor biologice pot fi considerate premature. De exemplu, teoria neurohormonala a

personalitatii a lui Cloninger care a mizat atât de mult pe descoperirile initiale în genetica

moleculara a personalitatii (Cloninger, Adolfsson și Svrakic, 1996) a fost cu siguranța

zdruncinata de nenumăratele replicari nereusite (Herbst, Zonderman, McCrae, și Costa, 2000;

Malhotra et al.,1996).

Pasii de la numarul 1 pana la 3 din agenda prezentata mai sus sunt probabil universali pentru

toate fiintele umane. Cu toate astea, pasii 4 si 5, au de a face cu interactiunea persoanei cu

mediul si se refera la contexte particulare. Felul in care Constiinciozitatea este exprimata in Italia

e posibil sa fie foarte diferit de felul in care e exprimata in Iran. Metodele etnografice pot fi

necesare in identificarea formelor culturale in care factorii personalitatii se maifesta, iar studiile

interculturale comparative pot explica legaturile dintre personalitate si cultura.



Alternative ale FFT

In primul nostru raport complet al FFT am sugerat ca este probabil sa existe doar una din noile

generatii de teorii ale personalitatii informata din rezultate ale cercetarilor (McCrae si Costa,

1996).

Teorii alternative au fost in realitate propuse, unele comparatii cu FFT parand garantate.

Roberts si colegii (e.g. Roberts, Wood, si Smith, 2005) au oferit o teorie de mijloc preocupata de

dezvoltarea trasaturii. Perspectiva lor asupra investitiei sociale ofera o reinterpretare asupra

consistentei interculturale a diferentelor de varsta si a schimbarilor. In mod specific, ei propun ca

atributiile vietii, cum ar fi gasirea unui partener si cresterea copiilor sunt universale si ca toate

culturile promoveaza trasaturile, cum ar fi A sau C, care ajuta in indeplinirea acestor atributii.

Mecanismul pentru aceste schimbari este implicarea internalizata a individului in rolurile sociale

ca locul de munca sau angajarea in viata de familie. Ocuparea efectiva a acestor roluri nuconteaza; lucru care explica (in teoria implicarii sociale) de ce oamenii care devin parinti nu

devin mai constiinciosi decat cei care nu au copii (Neyer si Asdedorpf, 2001)- desi am putea

spune ca, in medie, oamenii care au copii investesc mai mult in rolul parental.

FFT nu contesta faptul ca schimbarile de maturizare tipice observate intre adolescenta si viata

adulta sunt utile pentru perpetuarea noii generatii sau faptul ca societatea in genere

recompenseaza aceste schimbari. Insa recompensarile (conform FFT) nu sunt cauza acestor

schimbari. In schimb, se poate argumenta faptul ca ele au evoluat din punct de vedere bilogic

deoarece indivizii ale nivelur A si C au crescut semnificativ dupa adolescenta au crescut cu

succes mai multi copii. Probabil cele mai informative teste ale acestor teorii ale competitiei vor

veni din studiile longitudinale efectuate in tarile in curs de dezvoltare: este maturitatea

psihologica accelerata de responsabilitatile timpurii intalnite in acele zone?

Pe o scara mai larga, cea mai vasta activitate a fost intreprinsa de McAdams si colegii lui. In

1992 (in acelasi simpozion in care am introduc conceptul FFT) McAdams a propus faptul ca

personalitatea poate fi conceputa ca ocupand trei nivele: nivelul 1 constand in trasaturi relativ

stabile, nivelul 2 in interese personale, iar nivelul 3 constand in povesti de viata. Nivelele 2 si 3

au fost mult mai plastice decat nivelul 1 si ar trebui sa surprinda schimbarile de-a lungul firului

vietii (vezi McAdams, Capitolul 8, acest volum). Exista evidente paralele intre acest model si

modelul FFT: tendintele de baza, adaptarile caracteristice si conceptul de sine sunt in mod clar

legate de nivelele 1 si 2, respectiv 3. In urmatorii cativa ani, principala diferenta dintre cele doua



teorii a fost inconsistenta lui McAdams(1996) in ceea ce priveste faptul ca cele trei nivele erau in

mod esential independente, necesitand metode proprii de investigare si explicatii proprii.Aceatsa

postura a fost aparent motivata de teama ca nivele mai inalte ale personalitatii ar putea fi reduce

la simple expresii ale trasaturilor.

In 2002, Hooker a inceput sa lege nivelele lui McAdams una de cealalta si sa dinamizeze

procesele si in curand McAdams a sprijinit aceasta revizuire (Hooker si McAdams,2003). Marea

inovatie a fost potrivirea trasaturilor cu starile (fenomen pe care FFT nu il claseaza ca si proces

ci ca si rezultat-partea subiectiva a biografiei obiective). Recent, McAdams si Pals( 2006) au

oferit o noua formulare, bazata nu pe componentele unui sistem al personalitatii, ci pe cinci

principii care leaga si aseaza intr-un context cele trei nivele, numite acum ―trasaturi de

dispozitie‖, ―adaptari caracteristice‖ si ―naratii integrative ale vietii|. In locul bazei biologice,

McAdams si Pals pun ―natura umana evoluata‖, iar in locul influentelor externe, aseaza ―cultura‖ plus o cutie reziduala a ―ecologiei sociale a vietii cotidiene‖. Biografia obiectiva este cea care

urmeaza sa fie explicata pentru a nu fi identificata ca si un principiu separat, desi sageata care

uneste adaptarile caracteristice si ecologia sociala este etichetata ca ―cel mai frecvent

comportament cotidian‖,

Posibil ca cea mai importanta diferenta dintre modelul lui McAdams si cel al lui Pals (2006) si

cea din figura 5.1 este ca majoritatea sagetilor lor au doua capete, sugerand influenta reciproca.

Nici macar acest astept nu este atat de diferit pe cat pare. Acestia recunosc faptul ca efectele

culturii asupra trasaturilor pot fi limitate, dar dezbat faptul ca ―intr -adevar, cultura asigura

caracteristici necesare si reguli de expunere pentru expresia coportamentala a trasaturilor‖ (p.

211), si ca intr-adevar caracterul e cel care justifica sageata de la cultura la trasaturi de

dispozitie. Aceasta interpretare este intru-totul conistenta cu Teoria celor Cinci Factori care

trateaza expresia trasaturii ca pe o functie a adaptarilor caracteristici conditionate cultural.

Sheldon (2004) a oferit o sinteza ambitioasa a cercetarii contemporante in stiintele sociale si

biologice, combinate cu recomandari pentru optimizarea functiilor umane. La nivelul

personalitatii, situata intre creier si cultura, sunt identificare patru nivele: caracteristici ogrganice,

trasaturi de personalitate, scopuri si intentii, si sine si povesti de viata. Principala critica adusa de

Sheldon asupra FFT este faptul ca e reductionista, aparent acordand prioritate tendintelor de baza

in locul acceptarii influentelor reciprocice intre nivele.



Teoria celor Cinci Factori accepta faptul ca unele adaptari caracteristice sunt maladaptative, dar

fara sa dea o explicatie, fiind o teorie psihopatologica insuficienta si care nu spune nimic despre

sanatatea mentala pozitiva (vezi McCrae, Lockenhoff si Costa, 2005, pentru o elaborare a

psihopatologiei bazata pe Teoria celor Cinci Factori). In contrast cu aceasta teorie, Sheldon spera

sa ofere o teorie cuprinzatoare a fiintei umane optime. Intentia lui este sa articuleze principii

generale care sa reflecte ceea ce e cunoscut despre natura umana ca si ―satisfacerea nevoilor

corporale‖,‖incercarea de a dezvolta mai multe trasaturi pozitive de personalitate‖ si ―adaptarea

la normele si recomandarile culturii‖ (p. 184-185). Formulate atat de saracacios, acestea pot

parea simple clisee, dar ofera o expertiza a ceea ce poate fi considerat favorabil si de dorit la

multe dintre nivelele identificate in noua generatie de teorii ale personalitatii si merita luate in

considerare de oricine este preocupat de psihologia pozitiva.

Teoria celor Cinci Factori si individulDesi e de necontestat faptul ca fiecare persoana este, in anumite aspecte, diferita de alta

(Kluckhohn si Murray,1953), Teoria celor Cinci Factori ( ca si majoritatea teoriilor

personalitatii) nu vorbeste despre acest aspect al persoanei. Aceasta este, dintr-o perspectiva de

trasatura, o eroare de varianță.

Totusi, aceasta nu inseamna ca personalitatea este irelevanta in intelegerea individului.

In aplicarea tipica in psihologia persoanei si cea clinica, cazul individului este inteles prin

concluderea trasaturilor de personalitate dintr-un set de indicatori si folosirea profilului

personalitatii rezultat pentru interpretarea istoriei vietii sau prezicerea ajustarii viitoare.Acesta nu

e un rationament circular deoarece daca sunt folosita masuratori valide ale personalitatii,

trasaturile identificate aduc cu sine un surplus de insemnatate care permite interpretatorului sa

mearga dincolo de informatia data (McCrae si Costa, 1995b). Daca respondentii ne spun ca sunt

veseli si bine-dispusi, detectam Extraversiune si presupunem ca putem ghici cu acuratete ca vor

fi interesati de pozitii in vanzari si management. Cu toate astea, ar fi mult mai greu sa prezicem

ocupatia lor curenta: intocmai cum teoria evolutiei este mai buna in a explica felul in care

functioneaza speciile existente decat in a prezice care specii vor evolua, astfel ca profilele de

personalitate sunt mai utile in a intelege viata decat in a face predictii specifice despre ce va face

o persoana. Aceasta nu este o limitare a Teoriei celor Cinci Factori, ci o caracteristica intrinseca

a sistemelor complexe si haotice.



Postulatul 3a, determinarea multipla, scoate in evidenta faptul ca rar exista o corespondenta unu-

la-unu intre adaptari si comportamente specifice; aceasta este,desigur, la fel de adevarat pentru

trasaturi care fundamenteaza adaptari caracteristice.Prin urmare, interpretarea comportamentelor

individuale chiar si cand profilul de personalitate e bine stiut este intr-un fel o arta speculativa.

Sa luam cazul lui Horatio, lordul Nelson (Costa si McCrae, 1998a, Southey, 1813/1992). In

cursul campaniilor sale impotriva Frantei lui Napoleon, el si-a petrecut luni la rand aparand

tribunalul extrem de corupt al Napolilor de insurectia democratica incurajata de francezi. De ce o

astfel de figura eroica ar lua o sarcina atat de ponosita?

Stim dintr-o viata de instante ca Nelson a fost un model de constiinta a datoriei si putem suspecta

ca pur si simplu asculta ordine-cu singuranta ar fi rationalizat actele sale ca o dovada de

devotament al razboiului impotriva Frantei. Insa stim de asemenea ca Nelson era incredibil de

independent in viziunea proprie in ceea ce priveste datoria: ―Intotdeauna ma port cum cred decuviinta fara sa tin seama de randuiala‖ (Southey, 1813/1922,p.94). Ar fi putut la fel de bine sa

sustina isurectia si si-ar fi castigat alianta la cauza engleza.

Ar trebui de asemenea sa luam in considerare o alta trasatura a lui Nelson si anume, nivelul

scazut de modestie. Pe cat de marete erau realizarile sale navale, nu a incetat niciodata sa le

aminteasca aceasta oamenilor.Simpatiile lui erau astfel in aristocratie si era flatat de tribunalul

Napolilor, care l-a denumit in cele din urma Duke Di Bronte. Toate acestea impreuna, staruinta (

C ), independenta ( O) si vanitatea (A scazut) explica acest episod comportamentali.

Ca sa fim siguri, sunt si alti factori, incluzand relatia lui Nelson cu sotia ambasadorului englez,

Lady Hamilton (Simpson, 1983). Cunoscuta aventura amoroasa reflecta independenta si

vanitatea lui Nelson, dar vine in contradictie cu constiinta datoriei. La nivelul individului,

operatiile trasaturilor de personalitate sunt complexe si deseori inconsistente (un fenomen pe care

Mischel si Shoda, 1995, au incercat sa il explice).

Ei au descoperit ca indivizii care s-au autodescris ca fiind mai consecventi de-a lungul rolurilor

au pretins si sentimente de autenticitate. Ei au concluzionat ca ―foarte des, adevaratul sine al

individului si adevarata trasatura de sine sunt unul si acelasi‖ (p.1392).

CONCLUZIE

FFT este o incercare de a da sens exploziei de descoperiri raportate in zorii FFM. Teoria celor

Cinci Factori este o versiune contemporana a teoriei trasaturilor, bazata de asumptia ca oamenii

pot fi cunoscuti, sunt rationali, variabili si proactivi. Teoria explica functionarea personalitatii ca



pe o operatie a unui sistem de personalitate universal cu catehorii definite de variabile si clase de

procese dinamince care indica principalele cai ocazionale. Cei cinci factori de personalitate-

Neuroticismul, Extraversiunea, Deschiderea, Agreabilitate si Constiinciozitatea- formeaza

nucleul substantial al sistemului; Teoria celor Cinci Factori traseaza ramificatiile acestora prin

intregul sistem al personalitatii. Teoria celor Cinci Factori ofera un cadru in care se face inteleasa

dezvoltarea si operarea mecanismelor psihologice (ca aceea a nevoii de o incheiere) si

comportamentele si experienta ale indivizilor femei si barbati.

Teoria celor Cinci Factori este o Teorie Grandioasa in sensul ca incearca sa ofere o privire de

ansamplu a intregii persoane de-a lungul vietii. Pentru a face asta este necesar sa omita multe

aspecte specifice pe care o teorie completa a personalitatii le-ar include. Am descris in anumite

detalii nevoia pentru subteoriile fiecarui factor individual si probabil si forma acestora. La fel de

necesare sunt subcategoriile care catalogheaza continutul adaptarilor caracteristice sisistematizeaza procesele dinamice; mai mult tratament formal in ceea ce priveste conceptul de

self; teorii ale psihopatologiei si psihoterapiei (vezi Widiger, Costa si McCrae, 2001); teorii ale

perceptiei personalitatii si ale evaluarii; si valorizarea mecanismelor executive de baza-sistemul

operator-care coordoneaza fluxul comportamentelor si al experientei. Multe dintre aceste

tematici sunt deja cunoascute; sarcina teoreticianului fiind aceea de a organiza informatia si de a

o integra in schema ampla a Teoriei celor Cinci Factori.

Din punct de vedere istoric, psihologia personalitatii a fost caracterizata de teorii ambitioase si

elaborate cu legaturi insubstantiale cu descoperirile empirice, iar teoreticienii au fost adesea

considerati atat de profunzi pana la nivelul in care viziunile lor asupra naturii umane s-au

indepartat considerabil de bunul simt. Glorficarea taboo-ului a lui Freud, misticismul obscur a lui

Jung, negarea celei mai fundamentale experiente a detinerii unei minti, de Skinner, astfel de idei

ezoterice tin teoreticienii departe de formele umane normale si sugereaza ca erau detinatorii unor

cunostiinte secrete. In contrast, Teoria celor Cinci Factori este strans legata de descoperirile

empirice pe care le rezuma si cel putin la nivel fenotipic nu e foarte indepartata de psihologia de

baza. Daca toate acestea o fac o teorie grandioasa si prozaica, asa sa fie. Ceea ce conteaza este

cat de departe ne duce in intelegerea fenomenului etern fascinant care este personalitatea.

teoria celor cinci factori ai personalității (mccrae & costa, 2008)

Documents