Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Cu titlu de manuscris

CZU 343.37

PRODAN Svetlana

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU

INFRACŢIUNILE LEGATE DE CREDITARE

Specialitatea: 12.00.08 Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific

BRÎNZĂ Sergiu, doctor habilitat,

profesor universitar

Autorul

PRODAN Svetlana

Chişinău

2007

SUMAR

Introducere........................................................................................................................................3

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA INFRACŢIUNILOR LEGATE DE

CREDITARE......................................................................................................................9

Secţiunea I. Condiţionarea reciprocă a economicului şi juridicului în contextul stabilirii

răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare....................................9

Secţiunea II. Problema concurenţei normelor penale şi a normelor nepenale în procesul de

apărare a ordinii de drept împotriva ilegalităţilor legate de creditare..................34

Secţiunea III. Evoluţia reglementărilor privitoare la infracţiunile legate de creditare pe

teritoriul actual al Republicii Moldova................................................................47

Secţiunea IV. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare în conformitate

cu legislaţia altor state..........................................................................................60

CAPITOLUL II. CARACTERIZAREA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNILOR

PREVĂZUTE la art.238 şi art.239 CP RM......................................................................76

Secţiunea I. Obiectul infracţiunilor legate de creditare.............................................................76

Secţiunea II. Latura obiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM...........111

Secţiunea III. Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM........135

Secţiunea IV. Subiectul infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM.......................148

CAPITOLUL III. ABORDAREA UNOR PROBLEME DIN PARTEA GENERALĂ A

DREPTULUI PENAL ÎN CONTEXTUL STABILIRII RĂSPUNDERII PENALE

PENTRU INFRACŢIUNILE LEGATE DE CREDITARE...........................................162

Secţiunea I. Concurenţa de norme şi concursul de infracţiuni, privite în raport

cu calificarea faptelor conform art.238 sau art.239 CP RM...............................162

Secţiunea II. Problemele tentativei şi participaţiei în contextul stabilirii

răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare................................168

Secţiunea III. Riscul întemeiat în calitate de cauză care înlătură răspunderea penală pentru

faptele prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM...................................................174

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE....................................................................................180

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.................................................................................................181

BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................................183

ADNOTARE....................................................................................................................................205

РЕЗЮМЕ .......................................................................................................................................206

2

SUMMARY.....................................................................................................................................207

3

Introducere

Actualitatea temei investigate. Ultimele două decenii sunt marcate de construirea şi consoli-

darea în Republica Moldova a mecanismelor economiei de piaţă. În procesul de tranziţie de la

economia planificată spre economia de piaţă a sporit considerabil rolul creditelor. Susţinerea

creditară a activităţii de întreprinzător şi a necesităţilor crescânde de consum ale populaţiei influen-

ţează stimulativ întreaga economie. În special, aceasta se exprimă în dezvoltarea pieţei de muncă

interne pe calea creşterii ratei de ocupare şi reducerii şomajului. Deschiderea unei noi afaceri care

implică şi şomerii, extinderea activităţii de întreprinzător care va atrage noi forţe de muncă, sprijinul

dezvoltării sectorului productiv al economiei naţionale, creşterea bunăstării comunităţilor locale, a

familiilor şi a cetăţenilor aparte – toate acestea sunt doar unele dintre premisele dezvoltării durabile

a economiei naţionale, premise datorate intensificării activităţii de creditare.

Factorii extensivi ai creşterii economice practic s-au epuizat. De aceea, societatea moldove-

nească urmează să pună temelia unei noi economii, bazate pe valorificarea deplină a potenţialului

intelectual al ţării, ţinându-se cont de particularităţile economice şi sociale ale Republicii Moldova.

Pentru scăderea nivelului de sărăcie ce a afectat o bună parte din populaţia ţării noastre, este necesar

un sector privat puternic. Acesta poate fi sursa de bază a creşterii economice, a gradului de ocupare

şi a oportunităţilor pentru persoanele cu venituri scăzute. În acest fel, prosperitatea cetăţeanului se

regăseşte într-o economie de piaţă funcţională în care creditelor le revine rolul de forţă motrice.

Înlăturarea barierelor din calea iniţiativei private, prin fortificarea sistemului creditar, este

principalul factor de stimulare a liberei iniţiative, atât de necesare apariţiei unei clase de mijloc

puternice.

Însă, sistemul creditar, ca şi oricare alt organism, trebuie să dispună de sistemul său imunitar,

adică de partea sănătoasă a participanţilor la piaţa de capital. Pentru ca această piaţă să funcţioneze

corect, este necesară aplicarea remediilor de natură economică, dar şi de natură juridică. Numai

astfel participanţii la raporturile de creditare pot fi ţinuţi să acţioneze în cadrul actelor normative în

materie de creditare. În acelaşi timp, în condiţiile în care în sfera creditării pătrund defraudatorii,

care încearcă să submineze funcţionarea corectă a mecanismelor ei, un rol substanţial în asanarea

situaţiei în această sferă îi revine legii penale menite să sancţioneze cele mai periculoase fapte

legate de creditare. Situaţia economică în Republica Moldova este de aşa natură, încât activitatea de

creditare este de neconceput fără o asigurare juridico-penală.

Până la intrarea în vigoare a Codului penal din 2002, erau destul de frecvente cazurile de

prezentare cu bună-ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unui credit sau majorării

proporţiei acestuia, fie pentru obţinerea unui credit în condiţii avantajoase. Însă, problema pornirii

4

urmăririi penale în cazul săvârşirii a astfel de fapte era soluţionată, de cele mai dese ori, negativ.

Aceasta deoarece nu existau suficiente elemente pentru a califica cele săvârşite ca escrocherie

(art.122 CP RM din 1961) sau ca dezafectare a creditului (art.1553 CP RM din 1961). Până la

folosirea ilegală a creditului, precum şi în lipsa unor probe suficiente privind scopul de sustragere,

era dificilă (dacă nu chiar imposibilă) tragerea la răspundere penală a celor care prezentau

informaţii false în scopuri legate de creditare. Dificultăţi similare erau atestate în cazul acordării

unui credit cu încălcarea intenţionată a regulilor de creditare. Noile norme incluse în Codul penal din

2002 referitoare la dobândirea creditului prin înşelăciune (art.238) şi la încălcarea regulilor de

creditare (art.239) au redus din acuitatea problemei examinate.

Totuşi, prin adoptarea normelor sus-menţionate chestiunea tragerii la răspundere penală a

celor care săvârşesc infracţiuni legate de creditare nu a fost tranşată definitiv. Aceasta deoarece

destinatarul legii penale întâmpină greutăţi în aplicarea art.238 şi 239 CP RM. Ca rezultat, practica

de aplicare a acestor norme nu permite constatarea eficacităţii apărării juridico-penale a relaţiilor

sociale din sfera creditării.

Toate acestea suscită interesul faţă de tematica ce vizează valorile şi relaţiile sociale afectate

de infracţiunile legate de creditare şi îndeamnă la o abordare de pe poziţii noi a chestiunilor ce ţin

de calificarea acestora. Or, adoptarea normelor penale referitoare la infracţiunile legate de creditare

a pus în faţa organelor judiciare, dar şi în faţa ştiinţei dreptului penal o serie întreagă de probleme ce

ţin de înţelegerea, interpretarea, aplicarea practică corectă şi perfecţionarea continuă a modelelor

teoretice ale acestor infracţiuni. Cu certitudine, studiul detaliat asupra problemelor privind

răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare va contribui la rezolvarea lor, va facilita

căutarea mijloacelor de depăşire a deficienţelor existente.

Gradul de studiere a temei investigate. Monitorizarea gradului de studiere a temei investigate

ne permite să afirmăm că problema răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare

deocamdată este insuficient cercetată în ştiinţa dreptului penal. Mai ales aceasta se referă la

răspunderea penală pentru infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare (art.239 CP RM): nici în

plan istorico-juridic, nici sub aspect juridico-comparativ nu există vreun model de sancţionare

pentru această faptă infracţională. Nivelul de elaborare a concepţiei privind calificarea infracţiunilor

legate de creditare nu poate fi recunoscut pe deplin satisfăcător, dat fiind că: a fost ignorată

condiţionarea reciprocă a economicului şi juridicului în contextul stabilirii răspunderii penale pentru

numitele infracţiuni; s-a acordat puţină atenţie problemei concurenţei normelor penale şi a normelor

nepenale în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva ilegalităţilor legate de creditare; s-a

neglijat abordarea unor probleme din Partea Generală a Dreptului penal în contextul stabilirii

răspunderii pentru infracţiunile legate de creditare etc. În acelaşi rând, nu a fost întreprinsă analiză

5

comparativă a prevederilor de la art.1553 CP RM din 1961, pe de o parte, şi a celor de la art.238 şi

239 CP RM, pe de altă parte.

În consecinţă, s-a dorit ca prezentul studiu să constituie o investigaţie ştiinţifică complexă,

având ca determinantă tocmai necesităţile sociale curente. Sintetizând stadiul gândirii juridico-

penale relativ la infracţiunile legate de creditare, autorul consideră că soluţia adecvată ar consta în

tratarea interdisciplinară (juridico-penală, juridico-financiară, juridico-civilă, economică, axiologică

etc.) a problemei investigate.

Scopul şi obiectivele lucrării

Scopul tezei de faţă consistă în elaborarea concepţiei teoretice de soluţionare a problemei

privind răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare, precum şi în elaborarea

principiilor de aplicare practică a acestei concepţii, în stabilirea naturii juridice a infracţiunilor

legate de creditare şi în formularea recomandărilor de perfecţionare a normelor penale privind

răspunderea pentru aceste infracţiuni.

Scopul propus se concretizează prin următoarele obiective:

orientarea destinatarilor şi beneficiarilor legii penale spre aplicarea şi respectarea înaltelor

standarde ale justiţiei, fapt important mai ales în condiţiile procesului de pre-aderare la Uniunea

Europeană;

punctarea direcţiilor prioritare ale politicii penale în vederea asigurării securităţii

sistemului creditar al Republicii Moldova;

elucidarea naturii juridice a ilegalităţilor săvârşite în sistemul creditar prin prisma

exigenţelor reformei de drept şi judiciare din Republica Moldova;

argumentarea clară, completă şi convingătoare a limitelor aplicării răspunderii penale

pentru infracţiunile legate de creditare, a interpretării legii penale în cauze concrete, a motivării şi

corectării erorilor comise în practica judiciară la aplicarea incriminărilor privind faptele legate de

creditare;

exegeza juridico-istorică şi juridico-comparativă a cadrului normativ ce vizează

infracţiunile legate de creditare;

analiza legislaţiei penale privind răspunderea pentru infracţiunile legate de creditare şi

evaluarea acesteia prin prisma conformităţii cu sarcinile protecţiei penale a economiei naţionale;

trecerea în revistă a aspectelor juridico-financiare şi juridico-civile ale activităţii de

creditare, în vederea clarificării esenţei juridice a categoriei indicate de infracţiuni;

analiza juridică a elementelor constitutive şi a elementelor circumstanţiale agravante ale

faptelor infracţionale prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM;

6

relevarea convergenţelor şi divergenţelor dintre normele penale şi normele nepenale

aplicate în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva ilegalităţilor legate de creditare;

examinarea şi soluţionarea unor probleme din Partea Generală a Dreptului penal în

contextul stabilirii răspunderii pentru infracţiunile legate de creditare;

stabilirea imperfecţiunilor normelor penale privind răspunderea pentru infracţiunile legate

de creditare şi formularea de propuneri menite să contribuie la îmbunătăţirea lor calitativă.

Obiectul cercetării îl reprezintă răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare, ca

reacţie imediată a societăţii faţă de persoanele care săvârşesc numitele fapte. Totodată, cercetării au

fost supuse temeiul real al răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare – faptele

prejudiciabile prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM – precum şi temeiul juridic al răspunderii

pentru infracţiunile specificate, constând în componenţele de infracţiuni corespunzătoare.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Caracterul novator al rezultatelor obţinute e

determinat de faptul că teza de faţă reprezintă una dintre primele încercări de a efectua o cercetare

complexă a componenţelor de infracţiuni prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM, în baza căreia au

fost formulate concluzii şi recomandări teoretice în vederea perfecţionării continue a legislaţiei.

Aportul autorului la ridicarea gradului de investigaţie a celor mai litigante probleme ale ştiin-

ţei şi practicii dreptului penal relativ la infracţiunile legate de creditare rezidă în următoarele: 1) a

fost argumentată necesitatea apărării juridico-penale a investiţiilor în Republica Moldova; 2) a fost

analizată noţiunea de înşelăciune în contextul examinării laturii obiective a infracţiunii prevăzute la

art.238 CP RM; 3) a fost stabilită natura prejudiciului cauzat prin infracţiunile legate de creditare; 4)

a fost evaluată credibilitatea vizând rambursarea creditului la scadenţă în contextul analizei laturii

obiective a infracţiunilor legate de creditare; 5) au fost supuse examinării caracteristicile catego-

riilor de subiecţi ai infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM; 6) au fost explicate regulile concurenţei

de norme şi ale concursului de infracţiuni, privite în raport cu calificarea infracţiunilor legate de

creditare; 7) au fost examinate problemele participaţiei şi ale tentativei în cazul stabilirii răspunderii

penale pentru infracţiunile legate de creditare; 8) a fost explicat mecanismul înlăturării răspunderii

penale pentru infracţiunile legate de creditare în ipoteza existenţei riscului întemeiat; 9) au fost

stabilite interconexiunile între conceptele „economie”, „activitate economică”, „economie de piaţă”,

„activitate de întreprinzător”, „activitate financiară” şi „activitate creditară”; 10) a fost stabilit rolul

şi locul creditelor în economia naţională a Republicii Moldova; 11) a fost explicată necesitatea

stabilirii răspunderii penale pentru cele mai periculoase forme de ilicit juridic săvârşit în sfera de

creditare; 12) a fost definită noţiunea obiectului juridic de subgrup şi a obiectelor juridice speciale ale

infracţiunilor legate de creditare; 13) a fost supus examinării conţinutul noţiunii „documentaţia de

7

credit” în raport cu cele mai importante bănci comerciale din Republica Moldova; 14) a fost

efectuată clasificarea creditelor în vederea clarificării naturii juridice a obiectului material al

infracţiunii prevăzute la art.239 CP RM; 15) a fost argumentată necesitatea prevederii răspunderii

penale pentru dobândirea creditului prin înşelăciune, îmbrăcând forma inacţiunii; 16) a fost

elucidată ambianţa în care se execută latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.239 CP RM; 17)

a fost determinat tipul de intenţie în cazul infracţiunilor legate de creditare etc.

Printre cele mai importante propuneri de perfecţionare a legii penale trebuie de specificat

următoarele: 1) modificarea denumirii art.238 CP RM din „Dobândirea creditului prin înşelăciune”

în „Înşelăciunea legată de creditare”; 2) completarea art.238 CP RM cu alineatul (2) în care să fie

agravată răspunderea dacă fapta respectivă a fost urmată de obţinerea creditului, prin care instituţiei

financiare i s-au cauzat daune în proporţii mari; 3) completarea Codului penal cu o normă care ar

incrimina înşelăciunea privitoare la investiţii; 4) concretizarea dispoziţiei de la alin.(1) art.239 CP

RM, astfel încât să fie specificate expres modalităţile normative ale infracţiunii corespunzătoare etc.

Baza teoretico-metodologică a studiului. Pentru realizarea scopului şi obiectivelor trasate, în

calitate de metode de cercetare au fost utilizate metoda logică (analiză şi sinteză), istorică,

sistematică, juridică comparativă etc. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei,

legislaţiei şi a practicii judiciare existente în domeniul dat. La realizarea studiului, drept punct de

reper a servit legislaţia penală şi bancară a Republicii Moldova şi a altor state (România, Federaţia

Rusă, Republica Belarus, Germania, Franţa, SUA etc.).

Printre oamenii de ştiinţă care s-au preocupat activ de elaborarea concepţiei teoretice de

soluţionare a problemei privind infracţiunile legate de creditare se numără: D.Aminov, V.Revin,

S.Astapkina, S.Maximov, A.Vakurin, A.Diacikov, V.Esipov, A.Krâlov, A.Kuzneţov, T.Krivenko,

E.Kuranova, O.Stepanov, A.Şcerbakov, V.Abramov, A.Andreev, V.Vanţev, Ia.Vasilieva,

R.Garifulina, P.Kobzev, A.Mamedov, Iu.Merzoghitova, I.Serbina, O.Şulaga, V.Belov, G.Tosunean,

F.Şahkeldov, I.Şişko, L.Gauhman, V.Hiliuta, P.Iani, V.Kozlov, V.Laricev, N.Lopaşenko,

A.Pleşakov, A.Sapojkov (Rusia); A.Ciopraga, M.Boier, Gh.Voinea, A.Ungureanu (România);

V.Stati, C.Gurschi, V.Berliba (Moldova) etc. Lucrările acestor autori consacraţi reprezintă baza

teoretică a investigaţiei. Prezenta lucrare vine să întregească studiile întreprinse anterior în domeniu,

evidenţiind unele tendinţe şi aspecte noi, specifice pentru etapa actuală de dezvoltare a societăţii.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Chestiunile pe care le ridică studiul

infracţiunilor legate de creditare generează noi şi noi discuţii. În acest sens, autorul pune accentul pe

aspectele mai puţin cercetate ale acestei problematici. De asemenea, semnificaţia teoretică a lucrării

se exprimă în detalierea chestiunilor care au fost doar conturate în doctrina penală, prin prisma

necesităţilor destinatarului legii penale naţionale. Deloc neglijabil este şi faptul că lucrarea de faţă

8

are, cu prioritate, o altă destinaţie decât cea didactică formativă sau cea de comentare a legii penale.

Concepută şi realizată conform rigorilor ştiinţifice, prezenta lucrare este pasibilă să implice soluţii

originale pentru ştiinţa şi practica dreptului penal al Republicii Moldova. Incontestabil, toţi cei

abilitaţi cu aplicarea legii penale simt nevoia acută a unui instrumentariu adecvat în aplicarea

prevederilor vizând infracţiunile legate de creditare. Satisfacerea acestei trebuinţe a practicienilor

reprezintă sarcina primordială a acestei teze. Astfel, dincolo de semnificaţia sa teoretică, teza

vădeşte o semnificativă utilitate practică, constituind un instrument de cercetare, explicare şi

orientare în labirintul ştiinţei dreptului penal.

Caracterul aplicativ al prezentei lucrări constă în următoarele:

1) interpretarea dată de autor noţiunilor şi termenilor ce apar în art.238 şi art.239 CP RM este

importantă pentru aplicarea reuşită a acestor norme în practica judiciară, precum şi pentru

dezvoltarea ulterioară a concepţiilor ştiinţifice;

2) critica neajunsurilor, de care, în opinia autorului, nu sunt lipsite art.238 şi art.239 CP RM,

poate fi luată în consideraţie de către legiuitor în procesul de perfecţionare a acestor norme;

3) interpretarea prevederilor normelor vizând răspunderea penală pentru infracţiunile legate

de creditare va avea o contribuţie certă la dezvoltarea polemicii ştiinţifice pe marginea calificării

corecte a infracţiunilor legate de creditare;

4) datele culese, materialul faptic şi generalizările efectuate pot fi utilizate în procesul de

predare-învăţare a materiei dreptului penal în cadrul instituţiilor de învăţământ mediu şi superior cu

profil juridic, precum şi în cadrul perfecţionării profesionale continue a destinatarilor legii penale.

Aprobarea rezultatelor. Ideile de bază ale lucrării de faţă au fost comunicate şi discutate la

şedinţele Catedrei Drept Penal şi Criminologie a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din

Moldova. Principalele idei şi concluzii teoretice ale investigaţiei de faţă sunt reflectate în 18

publicaţii. Rezultatele investigaţiei au fost raportate la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică

„Probleme teoretice şi practice ale economiei proprietăţii intelectuale” (Chişinău, 24-25 noiembrie

2005).

Volumul şi structura tezei. Lucrarea cuprinde: introducerea; trei capitole; unsprezece

secţiuni; sinteza rezultatelor obţinute; concluziile şi recomandările; bibliografia; adnotarea;

cuvintele-cheie ale tezei; lista abrevierilor utilizate în teză. Teza este expusă pe 208 pagini.

9

Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE

ASUPRA INFRACŢIUNILOR LEGATE DE CREDITARE

Secţiunea I

Condiţionarea reciprocă a economicului şi juridicului în contextul

stabilirii răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare

Economia şi dreptul, privite în relaţii de reciprocitate, reprezintă doi factori interactivi inegali.

Primul factor îl condiţionează pe cel de-al doilea. La rândul său, dreptul este, în raport cu economia,

un factor subsumat. Privite ca faţete diferite ale vieţii sociale, economia şi dreptul dispun de o

autonomie relativă de dezvoltare. Totodată, sub aspectul interacţiunii lor în realitatea obiectivă,

economia şi dreptul nu cunosc o demarcare absolută. Diferenţele de ordin calitativ dintre cei doi

factori nu exclud transformările reciproce, convertirea unuia în altul. Iată de ce, inadmisibilitatea

confundării în teorie a raporturilor economice şi a raporturilor juridice nu trebuie să fie interpretată

ca ignorare a intercondiţionării lor efective.

Reformele social-economice au determinat caracterul divergent al proceselor ce au loc în ţară,

al fenomenelor coexistente în societate. Iar aceasta îngreunează înţelegerea tendinţelor şi legităţilor

sociale. În aceste circumstanţe sporeşte rolul dreptului în formarea viitorului model economic al

societăţii. Specificul perioadei de tranziţie constă nu numai în aceea că reglementările care statuează

raporturile economice reflectă transformările din societate. Mai trebuie luat în consideraţie faptul că

însuşi sistemul economic al societăţii se cristalizează prin intermediul dreptului. Pentru că acesta

din urmă reglementează coexistenţa economiei „trecute” şi a celei „prezente”.

Astăzi a devenit clar că economia de piaţă, ca şi oricare alt sistem economic, este departe de a

întruchipa idealul organizării economice a societăţii. Instituţiile şi mecanismele economiei de piaţă

nu sunt autodinamice. Viaţa demonstrează multiplele defecte şi lapsusuri ale economiei de acest tip.

Sub ultimele se au în vedere situaţiile când acţiunea mecanismului de piaţă nu este capabilă să

asigure satisfacerea adecvată a necesităţilor sociale sau realizarea intereselor sociale, nu poate

înlătura sursele de pericol social, iar uneori ea însăşi generează periclităţi pentru persoană, societate

sau stat. În aceste împrejurări, dreptul trebuie să-şi îndeplinească rolul de regulator al pârghiilor

economiei de piaţă, fără a se admite însă ca statul să intervină direct în viaţa economică. Deci, fără

derapaje etatiste.

10

Această intervenţie dozată a juridicului în sfera economică trebuie să ţină cont inclusiv de

tendinţele latente din cadrul economiei. Or, se cunoaşte că, în raport cu economia oficială, pot fi

deosebite economia internă şi economia paralelă. În opinia lui D.Makarov, prin „economie internă”

trebuie de înţeles raporturile tenebre, încorporate în economia oficială, legate de statutul oficial al

participanţilor la aceste raporturi; cu alte cuvinte, se are în vedere activitatea neînregistrată a

aceloraşi persoane care activează în sectorul înregistrat al economiei [304]. Pe de altă parte,

economia paralelă reprezintă raporturile tenebre care nu sunt legate de statutul oficial al

participanţilor la acestea. După V.Ginsburgh, economia paralelă constituie sectorul specific al

economiei, având o funcţie productivă specifică, în care este concentrată o parte a forţei de muncă

în lipsa unei înregistrări oficiale [249].

Acţionând chiar în cadrul economiei oficiale, economia internă comportă un pericol mai mare

decât cea paralelă, generând corupţie, delapidări, fraude etc. Astfel, printre operaţiunile tenebre,

efectuate în interiorul economiei oficiale, pot fi menţionate:

a) operaţiunile de gestionare (tehnologice, de producţie, de marketing, de furnizare, de

asigurare tehnico-materială, de comerţ etc.);

b) operaţiunile financiare (de decontare, de creditare, de obţinere de fonduri, valutare, de

asigurare etc.);

c) operaţiunile de evidenţă, legate de evidenţa contabilă şi statistică a activităţii economice.

După cum se poate observa, operaţiunile de creditare pot face parte din rândul operaţiunilor

tenebre efectuate în interiorul economiei oficiale. Chiar numai din aceste motive atenţia dreptului

(inclusiv a dreptului penal) trebuie să fie îndreptată spre prevenirea şi combaterea unor asemenea

practici delicvenţiale. Aceasta deoarece operaţiunile tenebre duc la deformarea şi chiar la dezagre-

garea instituţiilor social-economice de bază, la folosirea acestora în scopuri asociale şi infracţionale.

În acest sens, în Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009

„Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” se menţionează că, în scopul combaterii criminalităţii

şi corupţiei, Guvernul îşi propune, printre altele, obiectivul de „relevare a infracţiunilor de ordin

economico-financiar şi combaterea fenomenului economiei tenebre ce afectează economia statului”

[356].

Atenţia sporită a dreptului faţă de infracţionalitatea în sfera economică este determinată de

ritmul accelerat al creşterii nivelului acesteia, precum şi de repercusiunile ei pe plan social.

Infracţiunile economice reprezintă segmentul infracţionalităţii aflat în continuă proliferare. Faptele

de acest gen nu doar aduc societăţii daune economice incomensurabile, dar cauzează şi prejudicii

social-politice, logistice, morale etc. O atenţie deosebită atrage caracterul extrem de labil al acestor

infracţiuni. Fără îndoială, infracţiunile economice constituie genul de infracţiuni cel mai mobil şi

11

istoriceşte flexibil. Modificarea manifestărilor criminogene în sfera economică condiţionează

necesitatea perfecţionării mijloacelor de influenţare juridică, în primul rând a mijloacelor dreptului

penal, ca cele mai eficiente mijloace de influenţare juridică. În acest sens, în vederea lichidării

lacunelor şi contradicţiilor din legea penală, legiuitorul trebuie să dea dovadă de promptitudine şi

prospectivitate la adoptarea, modificarea sau abrogarea normelor cu privire la infracţiunile

economice. Nevoia de asigurare juridică a raporturilor economice în transformare pune în faţa

ştiinţei sarcina de elaborare a teoriei de asigurare a legalităţii în sfera economică. În context, nu

putem să nu fim de acord cu A.M. Iakovlev care susţine: „Studierea problemelor infracţionalităţii

economice presupune ... investigarea proceselor economice fundamentale” [239, p.8].

În doctrina economică [171, p.55-56], noţiunile „economie” şi „activitate economică” sunt

privite ca noţiuni echipolente şi interschimbabile. Astfel, B.A. Raizberg consideră că economia

reprezintă însăşi gospodăria în accepţiunea largă a acestui cuvânt, adică totalitatea mijloacelor,

obiectelor, bunurilor, entităţilor lumii materiale şi spirituale, folosite de oameni în scopul asigurării

condiţiilor de viaţă şi al satisfacerii necesităţilor; economia trebuie percepută ca un sistem de punere

în siguranţă a vieţii, de regenerare a vieţii oamenilor, de menţinere şi îmbunătăţire a condiţiilor de

trai, sistem creat şi utilizat de către om [170, p.7]. Mai apropiat de necesităţile prezentului studiu

este însă punctul de vedere exprimat de alţi economişti, potrivit căruia economia constituie o

conjugare a producerii, repartiţiei, schimbului şi consumului [171, p.44; 189, p.34]. Aceeaşi viziune

este sprijinită în literatura sociologică [183, p.151-168; 239, p.8].

Această din urmă poziţie şi-a găsit susţinere şi în doctrina penală. Astfel, după părerea mai

multor penalişti, activitatea economică constă în „producerea, repartizarea, schimbul şi consumul

bunurilor şi serviciilor patrimoniale” [210, p.288; 187, p.365;148, p.167; 202, p.238; 159, p.376;

203, p.143; 192, p.41].

Din punctul de vedere al lui A.F. Istomin, activitatea economică se exprimă în „producerea,

reglarea, dispunerea, schimbul şi consumul bunurilor şi serviciilor patrimoniale” [160, p.187].

Putem observa că la el una dintre etapele activităţii economice – repartizarea bunurilor şi serviciilor

patrimoniale – a fost substituită prin altele două – reglarea bunurilor şi serviciilor patrimoniale şi,

respectiv, dispunerea de acestea. Este oare oportună această substituire? Considerăm că nu. În

conjunctura examinată, termenul „reglare (reglementare)” nu poate fi utilizat în raport cu noţiunea

„bunuri” şi „servicii patrimoniale”. Literalmente, „a regla” înseamnă a aranja, a orândui, a potrivi;

„a reglementa” înseamnă a supune ceva unor norme sau unui regulament, a stabili raporturi legale, a

legaliza [107, p.909]. De vreme ce activitatea economică este un ansamblu de raporturi (relaţii)

economice, ea nu poate să regleze (să reglementeze) ceva. Activitatea economică nu dispune de un

mecanism care să-i permită a regla (a reglementa) ceva: o sumă de raporturi economice nu pot

12

stabili raporturi legale. Dimpotrivă, activitatea economică evoluează ca obiect de reglare

(reglementare), şi anume: ca obiect de reglementare juridică.

Nici dispunerea de bunurile sau serviciile patrimoniale nu poate fi privită ca etapă de sine

stătătoare a activităţii economice şi ca substituent al repartizării bunurilor şi serviciilor patrimoniale.

În cele ce urmează vor fi prezentate argumente în sprijinul afirmaţiei noastre.

Înainte de toate, consemnăm că, în acord cu prevederile art.315 din Codul civil al Republicii

Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 6.06.2002 [5], dispunerea (dispoziţia) este

componenta fenomenului de proprietate. La rândul său, proprietatea este parte constituentă a

economiei. În această privinţă, M.N. Perfiliev expune următoarea opinie, pe care o susţinem: „În

lanţul de relaţii „producere–schimb–repartizare–consum”, relaţiile de proprietate apar nu ca o etapă

care încheie dezvoltarea. În acest lanţ de relaţii, relaţiile de proprietate evoluează ca o verigă care e

legată, în egală măsură şi nemijlocit, cu toate celelalte verigi şi care condiţionează conţinutul lor

istoric şi forma lor de dezvoltare istorică” [183, p.166]. Aşadar, proprietatea condiţionează, sub

anumite aspecte, repartizarea bunurilor şi serviciilor patrimoniale. La fel cum condiţionează în

acelaşi mod producerea, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii patrimoniale. Însă, aceasta nu

înseamnă că o componentă a proprietăţii poate înlocui vreuna din etapele activităţii economice.

Pentru a înţelege de ce această înlocuire nu este posibilă, trebuie analizată noţiunea

„repartizarea bunurilor şi serviciilor patrimoniale”. Cu referire la această noţiune, în literatura de

specialitate se specifică: „colaborarea dintre membrii comunităţii, care are drept scop divizarea şi

dislocarea produsului social total în funcţie de principalele sfere ale vieţii oamenilor” [183, p.162].

Analizând această definiţie, ajungem la următoarele concluzii:

1) proprietatea nu are ca scop defalcarea din produsul social total a acelei părţi care este

necesară lărgirii producţiei sociale;

2) proprietatea nu constituie premisa consumului nemijlocit individual al producătorilor.

Rezumând, putem menţiona că definiţia noţiunii „activitatea economică”, propusă de A.F.

Istomin, nu poate fi agreată.

Provoacă reticenţă şi următoarele definiţii date acestei noţiunii: „producerea, repartizarea şi

consumul bunurilor şi serviciilor patrimoniale” [176, p.386]; „crearea valorilor economice şi

consumul lor” [154, p.13]; „repartizarea produsului social” [140, p.27-28]; „crearea şi repartizarea

produsului social, îndreptate spre asigurarea vieţii sociale în contextul modului de producţie

istoriceşte ales” [207, p.218]. Aceste formulări sunt incomplete, autorii scăpând din vedere că

activitatea economică este un sistem. Iar sistemul presupune un ansamblu de elemente dependente

între ele şi formând un întreg organizat. Privite în raport cu bunurile sau serviciile patrimoniale,

tocmai producerea, schimbul, repartizarea şi consumul reprezintă elementele necesare şi suficiente

13

ale sistemului „activitatea economică”. Extrădându-se din sistem măcar un element al acestuia, se

pierde calitatea de sistem, apărând în loc o mulţime parţial ordonată. Aceasta deoarece elementele

sistemice sunt fenomene cu calităţi specifice, a căror interconexiune este definitorie pentru existenţa

sistemului însuşi. În concluzie: activitatea economică sau, altfel spus, economia reprezintă un

sistem incluzând ca elemente producerea, schimbul, repartizarea şi consumul bunurilor şi serviciilor

patrimoniale.

După cum s-a menţionat anterior, conceptele „economie” şi „activitate economică” sunt

echipolente şi interschimbabile. Putem oare susţine acelaşi lucru comparând noţiunea „activitate

economică” cu noţiunea „activitatea economică de piaţă” şi „activitatea de întreprinzător”?

Considerăm că răspunsul la această întrebare este doar unul negativ.

Într-adevăr, conceptele „economie” şi „economie de piaţă” nu sunt echivalente. Are dreptate

V.Ia. Taţii care consemnează că specificul sistemului economic socialist se exprimă în aceea că el

funcţionează în baza principiilor dezvoltării planificate a economiei naţionale [198, p.9-13]. Aşadar,

economia de piaţă şi economia planificată reprezintă două tipuri distincte de economie. Să nu uităm

însă că în epoca socialismului a existat şi „piaţa neagră”. Însă, noţiunile „economia de piaţă” şi

„piaţa neagră” nu pot fi confundate. Or, una dintre principalele trăsături ale „pieţei negre” este func-

ţionarea ei cu încălcarea legislaţiei [250]. Iar economia de piaţă poate funcţiona numai într-un cadru

legal, deoarece reglementările juridice statuează în detalii întregul mecanism al economiei de piaţă.

De asemenea, trebuie de menţionat că „piaţa neagră” şi economia planificată au putut coexista în

paralel. În opoziţie, economia de piaţă şi economia planificată nu pot coexista în paralel. În perioada

de tranziţie, unele elemente ale economiei de piaţă funcţionează alături de unele elemente ale eco-

nomiei planificate. Nu putem afirma însă că economia de piaţă, privită ca sistem, co-funcţionează

de rând cu economia planificată privită ca sistem. În altă ordine de idei, specificăm că există un şir

de condiţii pentru ca o economie să poată fi considerată economie de piaţă: numărul nelimitat al

celor antrenaţi în concurenţa economică; accesul liber pe piaţă; mobilitatea resurselor; informarea

deplină despre cerere şi ofertă; libertatea activităţii de întreprinzător etc. [285]. Fireşte, nici una din

aceste condiţii nu caracterizează economia planificată. Deci, putem constata că noţiunile

„activitatea economică” şi „activitatea economică de piaţă” sunt două noţiuni complementare, care

se intersectează, dar nu se suprapun, ambele subordonându-se conceptului generic de economie.

De ce noţiunile „activitatea economică” şi „activitatea de întreprinzător” nu sunt echipolente

şi interschimbabile? Pentru a răspunde la această întrebare, vom apela la definiţia dată activităţii de

întreprinzător de N.Roşca: „Activitatea de întreprinzător este activitatea de fabricare a produselor,

executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi asociaţiile acestora în mod

independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor

patrimonială în scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri” [270]. În fond, această

14

definiţie doctrinară nu este decât o adaptare parafrastică a definiţiei legale conţinute în Legea

Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, adoptată de Parlamentul Republicii

Moldova la 3.01.1992 [11]. Din ambele definiţii rezultă că noţiunea „activitatea de întreprinzător”

nu epuizează semantismul noţiunii „activitatea economică”. În acest context, considerăm întemeiată

părerea autorilor M.Smirnov şi A.Tolmacev: „Activitatea economică este activitatea care poate să

aibă sau să nu aibă, ca scop principal, obţinerea profitului (beneficiului), dar care necesită cheltuieli

pecuniare sau alte cheltuieli de natură patrimonială” [193, p.75]. O opinie similară este expusă de

un alt autor – V.Stati, care menţionează: „... în conceptul de activitate economică trebuie incluse, în

special: activitatea de întreprinzător, activitatea financiară şi de intermediere, managementul

fiduciar al patrimoniului, acordarea de către o persoană a unor drepturi altei persoane, fie asumarea

obligaţiei de a săvârşi anumite acţiuni sau de a se abţine de la săvârşirea lor, având la bază ideea de

compensare” [131, p.19-20]. Aceeaşi poziţie este susţinută în practica judiciară. Astfel, în Hotărârea

Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Ucrainei „Cu privire la practica aplicării de către instanţele

judecătoreşti a legislaţiei referitoare la răspunderea pentru infracţiunile în sfera activităţii

economice”, nr.3 din 25.04.2003 [364], e stipulat că activitatea economică este activitatea

persoanelor fizice sau juridice, legată de producerea şi desfacerea bunurilor, executarea lucrărilor şi

prestarea serviciilor, în scopul obţinerii profitului (activitatea economică comercială) ori în lipsa

unui asemenea scop (activitatea economică necomercială); activitatea de întreprinzător (comercială)

este unul din tipurile activităţii economice, care presupune obligatoriu caracterul nemijlocit,

caracterul permanent şi scopul de profit. Pe bună dreptate, există genuri de activitate economică,

care presupun gestiunea şi consumul bunurilor, şi genuri care nu presupun: independenţă în

activitate (deoarece există un organ ierarhic superior, care stabileşte preţurile şi tarifele la produsele

sau serviciile prestate); asumarea propriei iniţiative în desfăşurarea activităţii; desfăşurarea

activităţii în nume propriu; desfăşurarea activităţii pe riscul propriu şi sub răspunderea patrimonială

proprie; caracterul permanent al activităţii; obţinerea de profituri (beneficii) de pe urma activităţii.

Considerăm că este discutabilă opinia lui A.A. Krâlov atunci când identifică activitatea economică

tenebră cu activitatea de întreprinzător tenebră [167, p.21-27]. Ca şi între „activitatea economică” şi

„activitatea de întreprinzător”, aici nu poate fi pus semnul egalităţii.

Or, activitatea economică poate include şi consumul bunurilor de proprie fabricare, şi presta-

rea de servicii care nu pot fi prestate pe piaţă, şi alte asemenea activităţi [171, p.53]. Deşi producţia

în aceste sfere este mediată într-o măsură mai mică de schimbul marfar efectiv, iar evidenţa bunuri-

lor şi serviciilor este dificil de realizat, ele de asemenea constituie sfere ale activităţii economice.

În concluzie: noţiunea de activitate economică poate fi privită ca „întreg” în raport cu noţiunea

„activitatea de întreprinzător”, care poate fi privită ca „parte”.

15

După cum am indicat anterior, potrivit opiniei lui V.Stati, pe care o susţinem, activitatea finan-

ciară reprezintă şi ea o parte a activităţii economice [131, p.19]. În orice stat, distribuirea şi redistri-

buirea produsului social are loc în formă bănească. În procesul dezvoltării sale, umanitatea a parcurs

calea de la schimbul marfar direct către raporturile marfar-pecuniare, în care banii joacă rolul de

echivalent universal. Într-adevăr, în viziunea lui D.H. Robertson, banii constituie echivalentul,

general acceptat, al valorii bunurilor introdus ca plată pentru primirea acestora sau pentru achitarea

altor genuri de obligaţii comerciale [126, p.2-3]. Însă, finanţele sunt nu înseşi mijloacele băneşti, ci

relaţiile interindividuale cu privire la crearea, redistribuirea şi utilizarea fondurilor de mijloace

băneşti. Finanţele reprezintă mijlocul de control asupra producerii şi distribuirii valorilor materiale,

precum şi mijlocul de stimulare a dezvoltării societăţii în direcţia necesară într-un moment sau altul

al istoriei. Tocmai finanţele reflectă, într-o formă abstractă, toate procesele din societate. Se are în

vedere nu doar procesele economice, dar şi cele politice, demografice, ecologice etc.

Dar fac oare parte finanţele din activitatea economică? Considerăm că da. Argumentele de

ordin legislativ ar fi cele mai oportune pentru a consolida acest răspuns afirmativ.

Astfel, Titlul XI din Partea Specială a Codului penal român [26] are denumirea „Crime şi

delicte contra economiei, industriei, comerţului şi regimului fiscal”. Totodată, Capitolul IV din titlul

specificat este denumit „Crime şi delicte contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene”.

De unde rezultă că activitatea financiară este o sferă a economiei. Această aserţiune este consolidată

şi de punctele de vedere expuse în doctrina penală: „Infracţiunile din domeniul afacerilor aduc

atingere relaţiilor sociale formate în jurul şi datorită tranzacţiilor financiare (subliniere ne aparţine –

n.a.), industriale sau comerciale bazate pe ideea de speculaţie” [248]; „infracţiunile din domeniul

afacerilor ... sunt parte componentă a infracţiunilor economice” [131, p.21]. Deci, finanţele sunt

parte a economiei, avându-se în vedere atât finanţele publice, cât şi cele private, atât finanţele din

sfera de afaceri (sfera activităţii de întreprinzător), cât şi finanţele din alte sfere economice.

Un alt argument de ordin legislativ se desprinde din conţinutul Legii Republicii Moldova

pentru aprobarea Clasificatorului general al legislaţiei, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova

la 25.09.1997 [16]. Astfel, cel de-al doilea compartiment al Clasificatorului general al legislaţiei

poartă titulatura „Economia naţională. Organizarea, mecanismul economico-financiar”. Aşadar,

economia şi finanţele formează împreună un mecanism unitar, deci un sistem, un mod de organizare

închegat şi indisolubil.

După ce am constatat care este corelaţia dintre conceptele „economie (activitatea economică)”

şi „finanţe (activitatea financiară)”, să determinăm care sunt elementele sistemului financiar. După

O.N. Gorbunova, sistemul financiar include:

1) sistemul bugetar;

16

2) fondurile extrabugetare;

3) finanţele subiecţilor economici;

4) asigurarea patrimonială şi personală;

5) creditarea [231, p.15].

Rezultatul la care dorim să ajungem prin această sistematizare rezidă în a demonstra că

creditul (activitatea de creditare) este parte componentă a economiei (activităţii economice).

Indirect, acest rezultat este demonstrat prin tezele doctrinare pe care le vom corabora. Astfel,

I.Turcu consideră că unul dintre principiile fundamentale ale obligaţiilor comerciale este că

comerţul se bazează pe credit [133, p.28]. La rândul său, L.Lefterache opinează că sistemul

economic nu este o noţiune distinctă de industrie şi comerţ, ci un concept care le înglobează [248].

Considerente în baza cărora putem afirma că creditul (activitatea de creditare) face parte din

economie (activitatea economică).

Însă, cel mai pregnant argument în favoarea acestei afirmaţii transpare din examinarea rolului

pe care creditul îl are în economia de piaţă.

După cum s-a menţionat anterior, în raport cu bunurile şi serviciile patrimoniale, activitatea

economică poate fi structurată în funcţie de următoarele etape: producerea, schimbul, repartizarea şi

consumul. Etapele activităţii economice au o importanţă egală. Totuşi, punem accentul pe etapa de

schimb, întrucât creditul ţine tocmai de aceasta. În plus, în opinia întemeiată a lui M.N. Perfiliev,

desfăşurarea spontană a schimbului, disfuncţionalizarea acestuia duce la declinul întregii economii

[183, p.160].

De fapt, creditul a apărut o dată cu schimbul în natură şi, cunoscând în evoluţia sa numeroase

forme, îndeplineşte până în prezent un rol esenţial în economie. Apreciind rolul deosebit al credi-

tului în dezvoltarea economică a omenirii, C.Grigoriţă a conturat trei trepte de evoluţie a acestuia:

1) treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare existenţei proprii

sau cel mult a familiei. La această treaptă se disting două subdiviziuni: economia familială

autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise, şi economia de schimb în natură;

2) treapta economiei de schimb, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul

monedei;

3) treapta economiei de credit, în care se pun în circulaţie bunuri contra promisiuni de a

restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată treaptă de evoluţie a creditului, în

care în procesul schimbului rolul esenţial îl au operaţiunile de credit [113, p.179].

Evoluţia creditului este condiţionată de situaţia economică din societatea respectivă. Fiecare

etapă a dezvoltării istorico-economice a societăţii corespunde unui anume tip de sistem de creditare,

care e determinat de necesităţile sociale ale momentului. Mecanismul de funcţionare a sistemului de

17

creditare se schimbă în funcţie de schimbarea structurii de organizare, de metodele şi procedeele

utilizate.

Consolidarea în Republica Moldova a economiei de piaţă este legată, într-o măsură considera-

bilă, de realizarea potenţialului relaţiilor de creditare. Crearea pieţei financiare implică modificarea

principială a rolului creditului în sistemul relaţiilor economice. Creditul asigură convertirea

capitalului pecuniar în capital de împrumut, exprimând relaţiile dintre creditori şi debitori. Cu

ajutorul creditului, capitalurile pecuniare libere şi veniturile agenţilor economici se acumulează,

transformându-se în capital de împrumut care este remis contra plată în folosinţă temporară.

În condiţiile economiei de piaţă, piaţa capitalurilor de împrumut apare în calitate de

„aspirator” sui generis, care atrage resursele financiare temporar libere din unele sfere ale

economiei, după care le dirijează spre altele, care la moment pot asigura un venit mai mare. Astfel,

creditul evoluează ca macroregulator al economiei, profitând de diferenţa dintre sferele şi domeniile

ei, care, în unele cazuri, poate determina aprofundarea disproporţiilor în structura pieţei. În acest

sens, în doctrina economică se precizează: „Pe cât de util şi avantajos este creditul, pe atât de

primejdios devine el atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi cu cerinţele

echilibrului economico-financiar. Un pericol, în acest sens, prezintă aşa-numita „supracreditare”,

care duce la mari dezechilibre economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia

proporţii, inflaţia” [113, p.184]. Tocmai din aceste motive, una dintre sarcinile de bază ale

reglementării sistemului creditar constă în determinarea raţională a priorităţilor economice şi în

stimularea atragerii resurselor creditare în acele sfere şi domenii, a căror dezvoltare accelerată este

imperioasă din punctul de vedere al interesului general.

În concluzie la cele sus-menţionate, consemnăm că una dintre funcţiile creditului este funcţia

distributivă. În opinia unor autori, această funcţie are un caracter social şi este folosită activ de către

stat în reglementarea proporţiilor producţiei şi în administrarea capitalului pecuniar total [146, p.7].

Esenţa acestei funcţii se exprimă în mobilizarea resurselor băneşti, disponibile la momentul dat în

economie, şi în redistribuirea lor – prin acordarea de credite – spre anumite sectoare de activitate

economică ce au nevoie de fonduri de finanţare. Disponibilităţile băneşti se referă la surplusurile de

capital de circulaţie, aflate temporar sub formă inactivă. Oferind agenţilor economici asemenea

disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de acţiune productivă a capitalului, punând astfel în mişcare

forţele economice latente şi contribuind la creşterea bunăstării societăţii.

În alt context, datorită creditului, procesul de capitalizare a profitului, deci şi de concentrare a

producţiei se derulează mai rapid. Creditul poate juca şi un rol pronunţat în realizarea programului

de privatizare a patrimoniului public în baza acţionării întreprinderilor. Condiţia plasării acţiunilor

pe piaţă este acumularea unor mari capitaluri pecuniare şi concentrarea lor în sistemul creditar. La

18

acest sistem, reprezentat de instituţiile financiare, se apelează şi în cazul emiterii şi plasării

acţiunilor.

Reieşind din cele menţionate, se poate vorbi despre funcţia de accelerare a concentrării

capitalului, pe care o îndeplineşte creditul. Or, procesul de concentrare a capitalului este condiţia

necesară dezvoltării stabile a economiei, precum şi obiectivul prioritar al oricărui agent economic.

Drept suport real în asigurarea dezvoltării durabile a economiei servesc mijloacele acordate cu titlu

de credit, care permit lărgirea considerabilă a volumului producţiei. Iar prin aceasta se asigură un

profit suplimentar. Chiar dacă o parte din acest profit va fi îndreptat spre achitarea cu creditorii,

atragerea resurselor creditare va fi mai justificată decât a conta în exclusivitate pe propriile mij-

loace. Trebuie totuşi de menţionat că, în condiţiile etapei de tranziţie, costurile ridicate ale acestor

resurse nu permit folosirea lor activă pentru soluţionarea problemei privind accelerarea concentrării

capitalului în majoritatea sferelor activităţii economice. Totuşi, această funcţie a creditului, chiar în

condiţiile dificile ale acestei etape pe care o parcurge Republica Moldova, şi-a dovedit eficacitatea

prin faptul că a făcut posibilă accelerarea procesului de asigurare cu resurse financiare a sferelor

economice care, în cadrul economiei planificate, fie au lipsit, fie au fost anemice.

Dintr-o altă perspectivă, se poate menţiona că creditul poate influenţa activ volumul şi

structura masei monetare, circuitul plăţilor, precum şi viteza de circulaţie a banilor. Activând banii

creditari, el poate asigura, în perioada de tranziţie, crearea fundamentului pentru dezvoltarea rapidă

a decontărilor fără numerar, precum şi pentru implementarea noilor procedee ale acestor decontări.

Iar aceasta va contribui la eficientizarea reproducţiei sociale în ansamblu [146, p.7]. Toate acestea

ne permit să vorbim despre alte două funcţii ale creditului, strâns legate între ele: funcţia de

asigurare a stabilităţii preţurilor şi funcţia de emisiune monetară. Prima se realizează prin reglarea

dimensiunilor cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, prin creditarea de către instituţiile financiare a

consumului şi prin crearea stocurilor. Pentru prevenirea situaţiilor, care pot perturba echilibrul

economic (oferta disproporţionat de mare în comparaţie cu cererea, ceea ce duce la scăderea

considerabilă a preţurilor, iar aceasta – la penuria bunurilor sau serviciilor respective), este utilizat

warant-ul. Acesta este un instrument creditar care oferă proprietarilor posibilitatea de a-şi depozita

mărfurile, obţinând anticipat contravaloarea acestora.

Strâns legată de funcţia precedentă este funcţia de emisiune monetară. Tocmai ca urmare a

consolidării ideii de credit, bazată pe încrederea între participanţii la relaţiile economice, au fost

create biletele de bancă. Ca urmare, au apărut alte instrumente de plată (cardurile de credit, cambia,

cecul, viramentul etc.), care au determinat reducerea masei numerarului aflat în circuit. Prin aceasta

cheltuielile produse de circulaţia monetară s-au redus substanţial, asigurându-se o creştere a valorii

şi volumului tranzacţiilor economice.

19

Un rol semnificativ are creditul şi în ridicarea nivelului de trai al populaţiei prin acordarea

sumelor de bani necesare pentru procurarea bunurilor de consum, a locuinţelor şi automobilelor,

pentru investirea în capitalul uman sub formă de credite pentru educaţie, studii etc. [113, p.184].

Din cele menţionate se poate desprinde ideea că creditul îndeplineşte alte două funcţii strâns

corelate: funcţia de deservire a circuitului marfar şi funcţia de imprimare a acceleraţiei progresului

tehnico-ştiinţific.

În procesul de realizare a primei din funcţiile amintite, creditul determină în mare parte

accelerarea nu numai a circuitului marfar, dar şi a celui monetar. În special, creditul contribuie la

eliminarea banilor în numerar din circuitul monetar. Introducând în sfera acestui circuit instru-

mentele decontării fără numerar, creditul asigură substituirea plăţilor în numerar prin operaţiunile

de virament. Aceasta imprimă operativitate relaţiilor economice pe piaţa internă şi cea internaţio-

nală, totodată simplificându-le. Cât priveşte funcţia de imprimare a acceleraţiei progresului tehnico-

ştiinţific, pe care o îndeplineşte creditul, trebuie de menţionat că, în ultimele decenii, progresul

tehnico-ştiinţific a devenit factorul determinant al dezvoltării economice a oricărui stat şi a oricărui

agent economic. Rolul creditului în accelerarea progresului tehnico-ştiinţific poate fi perceput mai

ales cu referire la finanţarea activităţii organizaţiilor ştiinţifice. În cazul acestora, specificul constă

în faptul că între investirea primară a capitalului şi obţinerea rezultatului final există o mare distanţă

în timp. Tocmai din aceste motive, funcţionarea normală a majorităţii centrelor ştiinţifice (cu

excepţia celor puţine care beneficiază de finanţare de la buget) este de neconceput fără utilizarea

resurselor creditare. Creditul este la fel de necesar şi în vederea implementării directe în producere a

elaborărilor şi tehnologiilor ştiinţifice de înaltă performanţă. Cheltuielile legate de implementarea

lor sunt acoperite iniţial de agenţii economici, inclusiv din contul creditelor acordate pentru o

anumită destinaţie, pe termen mediu sau lung.

Realizarea tuturor acestor funcţii ale creditului ar fi imposibilă fără existenţa unui cadru

favorabil de natură economică, instituţională, social-culturală etc. Dar principala condiţie în reali-

zarea acestor funcţii revine dreptului. Sub acest aspect, C.Grigoriţă evidenţiază necesitatea unui

sistem juridic prin care să se reglementeze cadrul general al operaţiunilor de credit, măsurile de

asigurare şi de protecţie a participanţilor la contractul de credit, drepturile şi obligaţiunile creditori-

lor şi debitorilor, procedura de soluţionare a litigiilor dintre părţi şi organele competente [113,

p.184]. Alăturându-ne la această opinie, adăugăm că necesitatea unui atare sistem reprezintă expres-

sia cea mai clară a condiţionării reciproce a economicului şi juridicului în contextul stabilirii

răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare.

Revenind la caracterizarea rolului pe care creditul îl are în economia de piaţă, vom specifica

că, în conformitate cu Raportul Fondului Monetar Internaţional cu privire la evaluarea stabilităţii

20

sistemului financiar al Republicii Moldova (14.01.2005) (în continuare – Raportul FMI),

„Republica Moldova este cea mai săracă ţară din Europa. Totuşi, a realizat câteva succese în edifi-

carea cadrului unei economii de piaţă funcţionale, în special în sectorul bancar” [341]. Într-adevăr,

conform unor date statistice, suma totală a creditelor acordate de către băncile comerciale din

Republica Moldova în anul 2004 s-a cifrat la 7,399 mlrd. lei, fiind cu 22,2% mai mare faţă de anul

2003; ponderea creditelor acordate în valută străină a ajuns la 42% [241]. Notăm că, potrivit

Raportului FMI, modificarea procentajului de sporire a sumei creditului, acordat economiei, a

constituit (în raport cu anul precedent): 40,1% (în anul 2000); 35,4% (în anul 2001); 34,3% (în anul

2002); 45,4% (în anul 2003) [341]. Observăm deci că, deşi relativ fluctuantă, tendinţa creşterii

rolului creditului în dezvoltarea economiei rămâne constantă.

Deschiderea unei noi afaceri, extinderea activităţii de întreprinzător care va atrage o nouă forţă

de muncă, inclusiv şomerii, intensificarea pieţei de creditare orientate spre businessul mic, sprijinul

dezvoltării producţiei naţionale, creşterea bunăstării familiilor – acestea sunt unele din rezultatele

creditării întreprinzătorului individual şi a micului business în ţările în curs de dezvoltare [247].

Deloc surprinzătoare această tendinţă de vreme ce aspiraţia primordială către bunăstare a obţinut

astăzi noi conotaţii, prezentând valoarea unei dezvoltări confluente a tuturor componentelor social-

economice ce condiţionează consolidarea statalităţii moldoveneşti. Astfel, posibilitatea deschiderii

propriei afaceri are un pronunţat caracter benefic atât pentru agentul economic, cât şi pentru

întreaga economie. Cu certitudine, prosperitatea unei ţări este condiţionată de prosperitatea fiecărui

membru al societăţii. De aici şi nevoia de creare a unor condiţii propice pentru activitatea

economică. În acest context se înscrie, în special, obţinerea resurselor creditare, în scopul iniţierii

unei afaceri. Or, în condiţiile unui volum redus de investiţii străine în Republica Moldova,

activitatea de creditare se pretează a fi posibilitatea prioritară de stimulare a producţiei. În acelaşi

timp, nu scapă din vedere faptul că, pe de o parte, instituţiile financiare sunt cointeresate să acorde

credite cât mai sigure şi să evite imobilizarea mijloacelor lor în fondul de risc, pentru a nu-şi limita

posibilitatea de a le fructifica. Pe de altă parte, agenţii economici doresc un acces mai mare la

resursele creditare, optând pentru dobânzi mai reduse şi cerinţe mai puţin austere [265].

Aşadar, există un decalaj între cerere şi ofertă: agenţii economici au nevoie de credite, iar

instituţiile financiare nu le satisfac pe deplin cererea. În această privinţă, în Raportul FMI se

menţionează: „Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) au beneficiat puţin de creşterea vertiginoasă a

împrumuturilor bancare în ultimii ani. În condiţiile lipsei resurselor pe termen lung, chiar şi

creditele pe termen mediu devin riscante pentru bănci şi cresc costurile pentru împrumuturi. Practic,

toate creditele cu scadenţa de peste un an sunt finanţate de donatori străini. Rolul instituţiilor

21

financiare nebancare în satisfacerea nevoilor financiare ale IMM rămâne limitat, iar portofoliul lor

total de credite nu depăşeşte volumul creditelor mici oferite de bănci” [341].

Trebuie de menţionat că în Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii

2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” este specificat că printre priorităţile politicii

Guvernului în domeniul afacerilor se numără susţinerea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi

mijlocii: „Sprijinirea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii reprezintă o soluţie viabilă pentru

contrabalansarea efectelor negative ale procesului de ajustare structurală şi de restructurare a

industriei, generând alternative economice, sociale şi susţinând dezvoltarea clasei de mijloc” [356]

(actualmente abrogată). În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi Legea Republicii Moldova cu privire

la susţinerea şi protecţia micului business, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la

20.05.1994 [11]. În corespundere cu acest act legislativ, acordarea de credite preferenţiale şi

subvenţii reprezintă unul dintre principalele tipuri de susţinere statală a agenţilor micului business.

Prevederi similare se conţin în Legea Republicii Moldova privind susţinerea sectorului

întreprinderilor mici şi mijlocii, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 7.07.2006.

Deşi este declarată susţinerea din partea statului a celor implicaţi în businessul mic şi mijlociu,

acestora le este greu să obţină credit pentru dezvoltare. A obţine un împrumut de la partenerii de

afaceri este la fel de dificil, dat fiind că împrumutaţii nu întotdeauna pot oferi o garanţie adecvată.

Conştientizând că nu există nici o posibilitate legală de a obţine credite, agenţii economici încearcă

să eludeze legea. În consecinţă, nu este exclus ca legea, inclusiv legea penală, să fie chiar încălcată.

Or, scopul oricărui agent economic, care desfăşoară activitatea de întreprinzător, e de a obţine

profit. De aceea, va proceda în aşa mod încât să realizeze un profit pe calea cea mai puţin

costisitoare, cu minimum de cheltuieli. Şi dacă, pe de o parte, o bancă alege să investească prioritar

într-un domeniu (în cazul dat, diferit de creditare), iar agentul economic, pe de altă parte, ezită

contracteze un credit, merită a fi luate în calcul cauzele ce au favorizat sau au defavorizat deciziile

lor. În acest sens, considerăm necesar a prezenta sumar informaţia care poate facilita constatarea

acestor cauze.

Astfel, la ora actuală, dispun de autorizaţia Băncii Naţionale a Moldovei următoarele bănci

comerciale [348]:

1) Banca Comercială „Comerţbank” SA;

2) Banca Comercială „Victoriabank” SA;

3) Banca Comercială „Mobiasbanca” SA;

4) Societatea pe Acţiuni Banca de Economii;

5) Banca Comercială „Unibank” SA;

6) Banca Comercială „Eximbank” SA;

22

7) Banca Comercială „Universalbank” SA;

8) Banca Comercială „Banca Socială” SA;

9) Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” SA;

10) Banca Comercială pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA;

11) Banca Comercială „EuroCreditBank” SA;

12) „Banca de Finanţe şi Comerţ” SA;

13) Banca Comercială „Investprivatbank” SA;

14) Banca Comercială „Energbank” SA;

15) Banca Comercială Română Chişinău SA.

Astfel, din informaţia privind activitatea financiară a Băncii Comerciale „Comerţbank” SA

pentru trimestrul II al anului 2006 rezultă următoarele: resursele financiare constituie 141595,02 mii

de lei; creditele expirate şi în stare de neacumulare constituie 1466,45 mii de lei (în comparaţie cu

2139,55 mii de lei în trimestrul precedent celui gestionat); creditele nefavorabile (substandarde,

dubioase şi compromise) se cifrează la 11750,63 mii de lei. Proporţia creditelor nefavorabile

reprezintă 8,39% faţă de totalul creditelor. Rata netă a dobânzii este de 8,03% (faţă de 7,19% în

trimestrul precedent celui gestionar) [342]. În acelaşi timp, banca nominalizată nu a acordat nici un

credit agriculturii, industriei energetice şi a combustibilului, pentru construcţia drumurilor şi a

transporturilor. În comparaţie cu trimestrul precedent celui gestionar, s-a înregistrat o descreştere a

sumelor creditelor acordate în lei: industriei şi comerţului, pentru imobil, de consum, băncilor; în

valută străină – a sumelor altor credite. Doar în cazul altor credite (în lei), precum şi al creditelor

acordate comerţului, industriei şi băncilor (în valută străină) s-a înregistrat o creştere [342].

Din analiza acestor date rezultă că banca dispune de lichidităţi suficiente pentru creditare, însă

eventualii debitori de multe ori nu se arată interesaţi să beneficieze de serviciile propuse. Totodată,

a crescut de circa treizeci de ori mărimea creditelor expirate şi în stare de neacumulare. Proporţia

creditelor nefavorabile ameninţă stabilitatea economico-financiară a băncii. Pentru cele mai multe

tipuri de credite acordate se atestă o descreştere a sumelor acordate. Totuşi, banca a identificat

resursele necesare în vederea reducerii ratei nete a dobânzii.

În ce priveşte Banca Comercială „Victoriabank” SA, consemnăm că, în domeniul creditării,

aceasta este orientată spre debitorii cu indicatori financiari rentabili, lichiditate suficientă a

activelor, strategie echilibrată de dezvoltare şi potenţial suficient de piaţă.

La concret, cerinţele de bază către eventualii debitori sunt:

1) situaţia satisfăcătoare financiar-economică a companiei;

2) un business stabil şi de perspectivă;

3) o experienţă de succes în lucru;

23

4) existenţa capitalului privat;

5) un flux bănesc lunar prin conturile de decontare deschise la Victoriabank;

6) participarea debitorului la finanţarea proiectului creditat (cota participării – nu mai puţin

de 30%);

7) o asigurare a solvabilităţii debitorului, ce satisface banca după volum, componenţă,

posibilitatea de monitorizare şi realizare în caz de necesitate;

8) concordanţa dintre scopurile obţinerii creditului şi profilul (domeniul) de activitate a

companiei, particularităţile businessului, precum şi dintre acestea şi politica creditară

curentă a băncii;

9) deţinerea de către directorul sau reprezentantul companiei, firmei, întreprinderii a

împuternicirilor corespunzătoare, a dreptului, confirmat prin documentele de constituire

sau prin decizia consiliului de directori, sau prin hotărârea consiliului de administraţie etc.,

de a purta negocieri şi de a semna documentele creditare [326].

La cele specificate adăugăm că, la 31.07.2006, totalul activelor Băncii Comerciale

„Victoriabank” SA constituia 2218861,0 mii de lei; activele lichide – 876421,0 mii de lei; totalul

creditelor – 1203846,0 mii de lei [246, p.15].

Din cele relatate putem deduce că, într-o măsură considerabilă, politica băncii privind dirijarea

riscurilor este într-o anumită măsură în defavoarea întreprinderilor mici şi mijlocii, limitându-li-se

posibilitatea de a obţine credite. Deşi în mare parte creditele oferite de Victoriabank au ca sursă de

finanţare resursele liniei de credite a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, a Băncii

Mondiale, a Corporaţiei Financiare Internaţionale etc. (care sunt direct interesate de dezvoltarea

sectorului de afaceri în Republica Moldova), unele din cerinţele înaintate faţă de solicitanţii de

credite, mult mai avansate, fac ca numărul solicitărilor să nu fie în creştere. În orice caz, puţine

întreprinderi mici şi mijlocii ar putea îndeplini cerinţa ca businessul lor să fie unul stabil şi de

perspectivă, să aibă o experienţă de succes în lucru, să le fie asigurată, satisfăcător, solvabilitatea.

Cu privire la activitatea financiară a Băncii Comerciale „Mobiasbanca” SA, menţionăm că, la

31.07.2006, datele atestă: totalul activelor deţinute se cifra la 1707573,0 mii de lei; activele lichide –

688249,0 mii de lei; totalul creditelor – 971406,0 mii de lei [246, p.15].

Deşi cerinţele faţă de solicitanţii de credite sunt mai puţine, ele par a fi mai restrictive în

comparaţie cu cerinţele Bancii Comerciale „Victoriabanca” SA. Astfel, motivându-se că activitatea

de creditare este însoţită de riscuri semnificative, creditele se acordă numai companiilor care

corespund următoarelor criterii:

– sunt persoane juridice înregistrate care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu

legislaţia în vigoare;

24

– posedă experienţă de succes în sfera businessului de nu mai puţin de şase luni;

– situaţia financiar-economică satisfăcătoare a companiei;

– participă cu mijloace proprii la finanţarea proiectului creditat cu cel puţin 30% din suma

totală a proiectului;

– oferă garanţii de rambursare a creditului, satisfăcătoare pentru bancă după volum,

componenţă, lichiditate şi posibilitate de monitorizare [325].

Deşi întreprinderile individuale, întreprinderile în comandită şi întreprinderile în nume

colectiv îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia în vigoare (în special, în conformitate

cu Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi), ele nu vor putea beneficia de credite în

condiţiile enunţate mai sus. Aceasta deoarece nu au statut de persoană juridică. Eventual, vor putea

solicita credite în calitate de simple persoane fizice. Dar, în acest caz se va face abstracţie de la

faptul că sunt agenţi ai businessului mic şi mijlociu.

La 31.07.2006, activitatea financiară a Societăţii pe Acţiuni Banca de Economii se caracteriza

după cum urmează: totalul activelor – 3501767,0 mii de lei; activele lichide – 2013188,0 mii de lei;

totalul creditelor – 1404686,0 mii de lei [246, p.15]. Cerinţele faţă de eventualii debitori nu par a fi

prea restrictive:

– să fie cetăţeni ai Republicii Moldova în vârstă de peste 18 ani;

– să aibă viză de reşedinţă în localitatea în care solicită creditul;

– să dispună de asigurare a creditelor, acceptabilă pentru bancă [352].

Cu toate că Societatea pe Acţiuni Banca de Economii este, după mărime, printre primele trei

bănci comerciale din Republica Moldova, situaţia ei economico-financiară denotă anumite dificul-

tăţi: „Situaţia complicată din această bancă şi, în consecinţă, necesitatea de a proteja acţiunile

statului şi integritatea depunerilor populaţiei au determinat Parlamentul Republicii Moldova ca în

decembrie 1998 să impună Banca Naţională a Moldovei să numească un administrator din oficiu”

[114, p.82]. Despre situaţia creată ne mărturisesc şi datele privind activitatea creditară a Societăţii

pe Acţiuni Banca de Economii pentru trimestrul II al anului 2006.

Astfel, în comparaţie cu trimestrul precedent, s-a înregistrat o descreştere a sumelor creditelor

acordate: în lei – a creditelor acordate pentru imobil, altor bănci, precum şi a altor credite; în valută

străină – a creditelor acordate agriculturii, industriei energetice şi a combustibilului, pentru

construcţia drumurilor şi a transporturilor. Descreşterea a constituit de la 1,66% până la 66,67%.

Pentru celelalte cazuri de creditare s-a înregistrat fie o stagnare, fie o creştere de până la 129,78%.

Totodată, în sumar, rata medie a dobânzii a marcat o descreştere de numai 1,45% [343]. Aceasta

deşi diminuarea ratelor dobânzilor la creditele bancare constituie una dintre sarcinile politicii

monetare şi valutare, componentă a politicii economice a statului, stabilită în Programul de

25

activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea

poporului” [356]. În prezenţa unor asemenea contraperformanţe ale unor bănci comerciale, este

dificil a vorbi despre atractivitatea şi accesibilitatea obţinerii creditului în condiţii legale.

Cu privire la datele ce vizează activitatea financiară a Băncii Comerciale „Unibank” SA, la

data de 31.07.2006 acestea sunt următoarele: totalul activelor – 375294,0 mii de lei; activele lichide

– 149735,0 mii de lei; totalul creditelor – 256727,0 mii de lei [246, p.15].

Faţă de solicitanţii de credite sunt înaintate următoarele cerinţe:

– caracterul real şi oportunitatea economică a proiectului propus;

– corespunderea subiectului criteriilor acceptate în Regulamentul privind activitatea de

creditare a Băncii Comerciale „Unibank” SA: lichiditatea, solvabilitatea, suficienţa

capitalului şi rentabilitatea;

– acordarea asigurării lichide [330].

Operaţiunile de creditare ale băncii nominalizate au avut drept scop: sporirea volumului de

credite acordate şi respectarea unei ponderi rezonabile a acestora în mărimea totală a activelor

băncii; optimizarea structurii de ramură a portofoliului de credite şi adaptarea acesteia în funcţie de

conjunctura pieţei; menţinerea unui nivel înalt al calităţii portofoliului de credite şi minimizarea

riscurilor de creditare; optimizarea profitabilităţii operaţiunilor de creditare. O parte considerabilă a

creditelor oferite de către bancă (61,4%) este reprezentată de creditele oferite firmelor comerciale şi

întreprinderilor de producţie. De asemenea, este desfăşurat un program specializat de finanţare a

întreprinderilor agrare. Ponderea creditelor pentru sectorul agricol şi industria alimentară reprezintă

30% din totalul de credite [330].

Deşi toate aceste date demonstrează că activitatea de creditare a Băncii Comerciale „Unibank”

SA este orientată în principal spre susţinerea sectorului productiv al economiei, nu putem trece cu

vederea nici datele statistice de altă natură.

Astfel, faţă de trimestrul I al anului 2006, suma creditelor acordate s-a redus cu 0,1%. În

acelaşi timp, nu trebuie de uitat că, reieşind din cifra de afaceri, Banca Comercială „Unibank” SA

nu se află printre băncile mari care activează în Republica Moldova. Din aceste considerente, deşi

politica creditară pe care o promovează este promiţătoare, potenţialul ei nu-i permite totuşi să fie

competitivă pe piaţa creditelor, în raport cu băncile mai mari.

La 31.07.2006, activitatea financiară a Băncii Comerciale „Eximbank” SA a fost caracterizată

de următoarele rezultate: totalul activelor – 1138920,0 mii de lei; activele lichide – 409253,0 mii de

lei; totalul creditelor – 678999,0 mii de lei [246, p.15]. De asemenea, din analiza datelor statistice

referitoare la activitatea de creditare a băncii nominalizate pentru trimestrul I, anul 2005, se des -

prind următoarele: descreşterea sumei creditelor acordate în comparaţie cu trimestrul precedent în

26

proporţie de la 1,4% până la 100% (în cazul creditelor în lei acordate agriculturii, industriei şi

comerţului, pentru imobil, pentru consum, acordate băncilor, al altor credite, precum şi în cazul

creditelor în valută străină acordate băncilor; creşterea sumei creditelor acordate în comparaţie cu

trimestrul precedent în proporţii de la 2,2% la 152% (în cazul creditelor în lei acordate pentru con-

sum şi al celor acordate industriei energetice şi a combustibilului etc.) [347]. În cazul altor credite

(în special, al creditelor pentru construcţia drumurilor şi a transporturilor) s-a atestat o stagnare.

Condiţiile de bază pentru acordarea unui credit de către Banca Comercială „Eximbank” SA se

reduc la existenţa: unei „istorii de decontare” a solicitantului (rulaje stabile şi solide pe conturile

acestuia); a unui plan de afaceri bune argumentat; a unui business profitabil [332].

La cele specificate supra adăugăm că Eximbank este prima bancă comercială din Republica

Moldova al cărei capitalul este în întregime străin. În context, în Raportul FMI se arată că, în cazul

celor trei bănci comerciale din Republica Moldova, deţinute în întregime de investitori străini, nici o

bancă străină importantă nu figurează ca proprietară a acestor bănci; dat fiind caracterul obscur al

investiţiilor străine în sectorul bancar moldovenesc, se atestă absenţa unor investitori strategici

calificaţi [341]. Desigur, care poate fi atitudinea investitorilor străini serioşi faţă de băncile ai căror

proprietari sunt domiciliaţi în Bahamas, Belize, Insulele Caiman, Cipru, Republica Dominicană,

Panama şi alte asemenea zone off-shore? Dar şi o altă întrebare se impune: este oare legală

provenienţa mijloacelor băneşti investite în sectorul bancar moldovenesc?

Continuând ordinea expunerii, consemnăm că Banca Comercială „Universalbank” SA acordă

credite businessului privat şi persoanelor fizice. Printre direcţiile principale ale creditării se numără:

orice activitate economică; sfera serviciilor; producerea în proporţii nu prea mari; activitatea

comercială, inclusiv comerţul cu amănuntul etc. Cerinţele de bază faţă de eventualii debitori

consistă în: profitabilitatea proiectului; participarea cu capital propriu; intenţiile şi posibilităţile

eventualului debitor de a rambursa creditul; perspectivele dezvoltării businessului; existenţa unei

asigurări a creditului (gaj, garanţie altele) [327].

Datele cu privire la activitatea financiară a Băncii Comerciale „Universalbank” SA la

31.07.2006 atestă următoarele: totalul activelor – 259989,0 mii de lei; activele lichide – 72206,0 mii

de lei; totalul creditelor – 158659,0 mii de lei [246, p.15]. Faptul că doar aproximativ 25% din

active sunt lichide, alături de cuantumul ridicat al creditelor acordate în raport cu mărimea activelor,

fac extrem de sensibilă banca în faţa eventualelor crize de disponibilităţi. Capitalul băncii s-ar putea

reduce brusc, promovând , în cazul unor şocuri puternice determinate de fluctuaţiile cursului de

schimb sau de modificarea ratei dobânzii, insolvabilitatea acesteia. În aceste condiţii, chiar în

prezenţa unor cerinţe relativ nerestrictive faţă de solicitanţii de credite, vulnerabilitatea băncii

condiţionează slaba încredere faţă de ea din partea agenţilor economici.

27

Referindu-ne în cele ce urmează la activitatea financiară a Băncii Comerciale „Banca Socială”

SA, printre cifrele de afaceri ale acesteia la 31.07.2006 notăm: totalul activelor – 1511071,0 mii de

lei; activele lichide – 427255,0 mii de lei; totalul creditelor – 1008302,0 mii de lei [246, p.15].

Plasarea creditelor acordate întreprinderilor busnessului mic şi mijlociu sub garanţia Agenţiei

Internaţionale pentru Dezvoltare din SUA (USAID) oferă băncii posibilitatea de a reduce esenţial

riscurile sale creditare şi de a optimiza reducerea pierderilor la credite. Mari posibilităţi pentru

acordarea asistenţei întreprinderilor mici şi mijlocii în dezvoltarea şi realizarea proiectelor lor

investiţionale oferă colaborarea cu Proiectul Băncii Mondiale pentru Investiţii şi Servicii Rurale

(RISP) şi cu Fondul Internaţional pentru Dezvoltarea Agriculturii (FIDA). Suma totală a creditelor

eliberate din contul resurselor acestor organizaţii financiare internaţionale a constituit, către

începutul anului 2006, suma de 33 mln. de lei [357]. Desigur, cele menţionate demonstrează

interesul Băncii Sociale în stimularea sectorului productiv al economiei. Totodată, se confirmă încă

o dată constatarea deloc consolantă din Raportul FMI, potrivit căreia practic toate creditele cu

scadenţă de peste un an către întreprinderile mici şi mijlocii sunt finanţate de donatori străini [341].

Dar chiar şi în aceste circumstanţe, nu orice reprezentant al businessului mic şi mijlociu ar putea

contracta credite de la Banca Socială. Or, creditarea din contul resurselor instituţiilor financiare

internaţionale este operaţională doar în cazul „întreprinderilor care în ultimii 2-3 ani au demonstrat

indici financiari înalţi şi fluxuri băneşti stabile înregistrate prin conturile bancare pe termen de până

la 5 ani” [329].

Caracterizând situaţia economico-financiară a Băncii Sociale în 1999, A.Guştiuc relatează:

„Deşi se poate de menţionat că în trecut această bancă avea o poziţie mai solidă pe piaţa bancară,

dar sperăm că acestea sunt nişte deficienţe de moment care vor fi depăşite în viitorul apropiat” [114,

p.80]. Cu certitudine, restricţionarea cerinţelor faţă de solicitanţii de credite este dictată de intenţia

de a evita criza financiară. Însă, această restricţionare nu trebuie să fie în defavoarea agenţilor

economici oneşti care nu pot confirma, din cauze obiective, că au demonstrat în ultimii ani indici

financiari înalţi şi fluxuri băneşti stabile. Pentru că, în atare împrejurări, nu le rămâne decât să se

îndrepte spre economia tenebră şi, eventual, să încerce obţinerea creditelor pe cale ilegală.

Cu referire la activitatea financiară a Băncii Comerciale „Moldova-Agroindbank” SA, menţio-

năm că, la 31.07.2006, rezultatele acesteia erau următoarele: totalul activelor – 4106813,0 mii de

lei; activele lichide – 1105639,0 mii de lei; totalul creditelor – 134000,0 mii de lei [246, p.15].

Fiind cea mai mare bancă comercială din Republica Moldova, Moldova-Agroindbank influen-

ţează considerabil asupra sectorului bancar, cu precădere în ce priveşte creditarea acestuia. Este

printre puţinele excepţii care promovează o politică de creditare stimulativă şi echilibrată în raport

cu întreprinderile mici şi mijlocii.

28

În această privinţă pot fi prezentate următoarele date. Banca Comercială „Moldova-

Agroindbank” SA oferă întreprinderilor mici credite pentru capitalul circulant (inclusiv, în legătură

cu fluctuaţiile sezoniere ale necesităţilor în capital circulant, caracteristice pentru un şir de ramuri).

De asemenea, oferă credite fără gaj, în scopul dezvoltării afacerii, microîntreprinderilor, titularilor

patentei de întreprinzător şi persoanelor fizice care desfăşoară activitatea de întreprinzător nu mai

puţin de 12 luni. Ceea ce este mai important constă însă în faptul că Moldova-Agroindbank este

unica bancă comercială din Republica Moldova care oferă credite pentru întreprinderile nou-create

[337]. În mod regretabil, nu fiecare bancă comercială de la noi din ţară poate avea o politică

creditară la fel de deschisă, nedispunând de un aşa potenţial patrimonial de care dispune Banca

Comercială „Moldova-Agroindbank” SA. Totodată, monopolizarea pieţei creditelor pentru între-

prinderile nou-create nu poate fi considerată un factor pozitiv pentru consolidarea economiei de

piaţă în Republica Moldova.

Cu privire la Banca Comercială pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA, la

31.07.2006 s-au înregistrat următoarele rezultate în activitatea financiară: totalul activelor – 1996251,0

mii de lei; activele lichide – 526576,0 mii de lei; totalul creditelor – 1316563,0 mii de lei [246, p.15].

Suferind o restructurare profundă în 1998, această bancă comercială cunoaşte în prezent o

dezvoltare dinamică. În special, trebuie de menţionat că întreprinderilor mici şi mijlocii, persoanelor

fizice sau juridice care desfăşoară activitatea de fermier, de prelucrare, de producere, de comer-

cializare agricolă etc. li se acordă credite din contul Primului Proiect de Dezvoltare a Sectorului

Privat al Băncii Mondiale, al Corporaţiei Financiare Internaţionale, al Proiectului de Investiţii şi

Servicii Rurale (IDA), al Proiectului de Finanţare Agricolă al Fondului Internaţional de Dezvoltare

Agricolă, al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Se pare totuşi că condiţiile de creditare, care sunt propuse eventualilor debitori, nu au reuşit să

convingă. Despre aceasta mărturisesc anumite date privind activitatea creditară a Băncii Comerciale

pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA în trimestrul II al anului 2006. Astfel, în

comparaţie cu trimestrul precedent, s-a înregistrat o descreştere a sumei creditelor acordate (de la

0,96% la 95,15%) pentru majoritatea tipurilor de credite [345]. Toate acestea demonstrează o contri-

buţie de circumstanţă a acestei bănci comerciale în dezvoltarea sectorului real al economiei naţionale.

Cea mai mică bancă comercială din Republica Moldova este Banca Comercială

„EuroCreditBank” SA. Despre aceasta mărturisesc următoarele date vizând activitatea ei financiară,

valabile la 31.07.2006: totalul creditelor – 47064,0 mii de lei; activele lichide – 77833,0 mii de lei;

totalul activelor – 180756,0 mii de lei [[246, p.15]. Activitatea creditară a băncii (pentru trimestrul II

al anului 2006) se prezintă a fi una oscilantă. Astfel, în comparaţie cu trimestrul precedent, numărul

creditelor acordate industriei şi comerţului, precum şi pentru imobil a rămas acelaşi. Totodată,

numărul creditelor de consum a înregistrat o creştere de 224,1% [344]. Nu poate fi trecut cu vederea

29

faptul că nici unul din creditele acordate nu este în valută străină. De asemenea, lipsesc cu

desăvârşire datele despre creditele acordate activităţii economice productive (agriculturii, industriei

energetice, pentru construcţia drumurilor şi a transporturilor etc.). Lipsa de informaţii poate fi

interpretată ca neacordare a creditelor acestor sectoare ale economiei naţionale. Deloc surprinzător,

dacă vom ţine seama de faptul că banca acordă credite numai ramurilor economiei naţionale „cu

impact sezonier minim şi randament ridicat de utilizare a resurselor” [331]. Însă, puţine ramuri ale

economiei naţionale corespund acestor exigenţe cumulative.

Referitor la activitatea financiară a „Băncii de Finanţe şi Comerţ” SA, la 31.07.2006

rezultatele se exprimă în următoarele: totalul activelor – 1033585,0 mii de lei; activele lichide –

237768,0 mii de lei; totalul creditelor – 702508,0 mii de lei [[246, p.15].

Banca acordă credite întreprinderilor individuale ale businessului mic şi mijlociu din contul

mijloacelor alocate de Corporaţia Financiară Internaţională. De asemenea, întreprinderilor mici şi

mijlocii cu profil agrar li se acordă credite investiţionale în cadrul Proiectului de Finanţare Rurală

şu Dezvoltare a Întreprinderilor Mici al Fondului Agrar Internaţional de Dezvoltare (IFAD). La fel,

se acordă credite pentru completarea mijloacelor circulante în zona rurală în cadrul Proiectului de

Investiţii şi Servicii în zona Rurală (RISP) al Asociaţiei de Dezvoltare Internaţională (IDA) [328].

Prin prisma celor specificate mai sus, nu este deloc surprinzătoare creşterea, în comparaţie cu

trimestrul precedent, a sumei creditelor acordate agriculturii: 1149,0% (în valută). Totodată, des-

creşterea s-a înregistrat în cazul creditelor acordate industriei şi comerţului (în valută) şi al credi-

telor acordate băncilor (în lei şi în valută).

Privitor la activitatea financiară a Băncii Comerciale „Investprivatbank” SA, datele la

31.07.2006 denotă următoarele: totalul activelor – 504295,0 mii de lei; activele lichide – 109595,0

mii de lei; totalul creditelor – 254280,0 mii de lei [246, p.15]. Numărându-se printre băncile

comerciale mici, Băncii „Investprivatbank” îi sunt specifice vulnerabilităţile şi riscurile la care sunt

supuse băncile de dimensiuni comparabile, nominalizate supra.

Din aceeaşi categorie face parte şi Banca Comercială „Energbank” SA. La 31.07.2006,

activitatea ei financiară avea următorii parametri: totalul activelor – 584931,0 mii de lei; activele

lichide – 136609,0 mii de lei; totalul creditelor – 374867,0 mii de lei [246, p.15].

Nu poate fi ignorat faptul că proporţia creditelor acordate în raport cu totalul de active

constituie 64%. Totodată, totalul creditelor depăşeşte cu mult mărimea activelor lichide. În

eventualitatea unei crize economice de genul celei din 1998, când majoritatea solicitanţilor de

credite au suferit faliment, Energbank ar putea intra uşor în colaps.

În alt context, este necesar a menţiona că banca are 14 acţionari – persoane juridice, care deţin

97% din acţiuni; restul acţiunilor au fost procurate de persoane fizice [114, p.85]. Or, în Raportul

FMI, tocmai dispersarea proprietăţii unor bănci comerciale a fost numită printre principalele pericole

30

care ameninţă stabilitatea financiară a acestora [341]. În aceste condiţii, doar reducerea numărului de

acţionari, alături de procurarea acţiunilor de către investitori credibili, ar putea reduce acest pericol.

În fine, dar nu în ultimul rând, lista băncilor comerciale, care au obţinut autorizaţia Băncii Naţio-

nale a Moldovei, este încheiată de Banca Comercială Română Chişinău SA. La 31.07.2006, rezulta-

tele activităţii financiare a acestei bănci s-au caracterizat prin următoarele: totalul activelor –520165,0

mii de lei; activele lichide – 115515,0 mii de lei; totalul creditelor – 371546,0 mii de lei [246, p.15].

Cu privire la activitatea de creditare a Băncii Comerciale Române Chişinău SA, menţionăm

că, în special, sunt acordate credite de consum, credite altor bănci şi credite pentru industrie şi

comerţ [346]. Totodată, după cum afirmă A.Guştiuc, această bancă nu pune accent pe resursele din

Republica Moldova, neavând intenţia să atragă economiile populaţiei la bancă [114, p.86]. În aceste

circumstanţe, nu putem vorbi despre o contribuţie esenţială a Băncii Comerciale Române Chişinău

SA la procesul de stimulare a economiei naţionale a Republicii Moldova.

După această „radiografie” a sistemului creditar din Republica Moldova, este oportună

prezentarea unor observaţii relevante din cadrul Raportului FMI.

În primul rând, se arată că şapte din cele şaisprezece bănci comerciale având proprietatea

dispersată sunt expuse abuzurilor interne şi, eventual, spălării banilor, deoarece au mai puţine

resurse pentru controlul intern, pentru sisteme de procesare a datelor şi alte mijloace de protecţie. În

al doilea rând, este specificat că cadrul de reglementare în baza căruia au fost create şi funcţionează

în prezent băncile comerciale trebuie să fie îmbunătăţit pentru a asigura viabilitatea sectorului. Se

sugerează adoptarea noilor norme de prudenţă (inclusiv privind delicvenţa), care ar oferi o garanţie

mai mare în faţa riscurilor posibile [341].

Într-adevăr, cele mai mari prejudicii băncile comerciale le suportă de pe urma:

– nerambursării creditelor şi a obţinerii creditelor pe calea coruperii funcţionarilor bancari;

– tăinuirii impozitelor băncii;

– înşelării clienţilor băncii de către funcţionarii acesteia;

– concreşterii băncilor cu organizaţiile criminale;

– coruperii de către funcţionarii bancari a funcţionarilor publici care au atribuţii legate de

sistemul bancar etc.[143, p.39-41].

Din această perspectivă, tocmai reprezentările de ultimă oră privind legităţile economico-

financiare, conţinutul şi specificul mecanismelor de creditare şi influenţa lor asupra desfăşurării

relaţiilor economice ajută la conştientizarea adecvată a problemei răspunderii penale pentru

infracţiunile legate de creditare. Investigarea pluriaspectuală şi plenară a acestei categorii de fapte

infracţionale va permite determinarea volumului şi conţinutului manifestărilor infracţionale în

general în sfera de activitate economică a societăţii.

31

Secţiunea II

Problema concurenţei normelor penale şi a normelor nepenale

în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva ilegalităţilor legate de creditare

În condiţiile unei societăţi civile, axate pe principiile statului de drept, pe separaţia puterilor în

stat şi pe respectarea, cu stricteţe, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, dreptul este

chemat să contribuie la valorificarea deplină a tuturor însuşirilor fizice şi spirituale pe care le

însumează persoana umană. Societatea nu se mai situează la un pol al unei contradicţii, iar individul

nu mai este aruncat la celălalt pol. După V.Dzodziev, societatea civilă, în întregul său, reprezintă o

multitudine de relaţii, care nu sunt mediate de stat, dintre indivizi liberi şi egali în drepturi, care

acţionează în condiţiile economiei de piaţă [156, p.165-166]. Considerăm că în această definiţie

autorul are în vedere nu societatea civilă, ci doar „pivotul social” al acesteia, constituit din relaţii de

natură privată. În realitate, în mişcarea de apropiere a individului de societate şi a societăţii de

individ nu poate să nu fie antrenat şi statul.

Amplificarea şi ocrotirea, din ce în ce mai perfecţionată, a drepturilor membrilor societăţii

noastre constituie una dintre modalităţile prin care se asigură, prin drept, perfecţionarea conţinutului

real al raportului individ–stat–societate. Tot mai frecvent apare problema soluţionării cazurilor de

concurenţă dintre normele aparţinând diferitelor ramuri de drept care ocrotesc aceleaşi drepturi ale

membrilor societăţii. În contextul prezentului studiu, un interes deosebit îl constituie investigarea

problemei privind concurenţa normelor penale şi a normelor nepenale în procesul de apărare a

ordinii de drept împotriva ilegalităţilor legate de creditare.

În acest sens, este necesar a menţiona punctul de vedere din doctrina penală, conform căruia

normele, care prevăd răspunderea pentru infracţiunile în sfera bancară, ar trebui dezincriminate;

aceasta nu ar periclita în nici un fel interesele persoanei, ale societăţii şi ale statului, deoarece

faptele menţionate sunt susceptibile şi de influenţarea juridică de altă natură (de exemplu, de natură

juridico-civilă) [278]. Oare într-adevăr dezincriminarea normelor, care prevăd răspunderea pentru

infracţiunile legate de creditare, ar comporta mai multe efecte pozitive decât negative?

Încercând să răspundem la această întrebare, apelăm la opinia lui M.Eliescu, care se referă la

concurenţa dintre normele, care stabilesc răspunderea penală, şi normele care stabilesc răspunderea

civilă: „Dar horarul dintre cele două răspunderi nu este de-a-ntregul neted. Dreptul zilelor noastre

vede ideea de reparaţiune pătrunzând în dreptul penal, sub forma reparării daunei sociale provocate

prin infracţiune, prin măsuri potrivite, de siguranţă... Domeniul răspunderii instituite de dreptul

penal şi cel al răspunderii cârmuite de dreptul civil se interferează. Cele mai multe din infracţiuni

sunt totodată delicte sau cvasidelicte civile care obligă la reparaţiune” [109, p.31-33].

32

Aşadar, este posibil cumulul răspunderii penale şi a răspunderii extrapenale (ultima formă de

răspundere fiind stabilită de normele dreptului civil, ale dreptului bancar, ale dreptului financiar, ale

dreptului comercial, ale dreptului fiscal etc.). Din această perspectivă, este deosebit de relevantă

opinia lui G.Vrabie şi S.Popescu, care, printre principiile generale ale răspunderii juridice,

nominalizează „principiul potrivit căruia unei singure violări a normei juridice îi corespunde o

singură imputare a răspunderii, ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului formelor de răspundere

juridică, în cazul în care prin una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două sau mai multe norme

juridice” (cursivul ne aparţine – n.a.) [136, p.150].

Pentru procesul de apărare împotriva infracţiunilor economice (inclusiv împotriva infracţiuni-

lor legate de creditare) este specifică interferenţa sferelor dreptului penal şi ale altor ramuri de drept

(înainte de toate, ale dreptului civil). Or, obţinerea şi acordarea creditului constituie obiectul de

reglementare în primul rând al dreptului civil. Normele juridice civile corespunzătoare sunt conţi-

nute în Secţiunea a 3-a „Creditul bancar” din Capitolul XXIV „Contractele şi operaţiunile bancare”

şi, într-o anumită măsură, în Capitolul VII „Împrumuturi” din Titlul III al Cărţii a treia „Obligaţiile”

a Codului civil al Republicii Moldova. Deci, obţinerea creditului şi acordarea creditului constituie

obiectul raporturilor juridice contractuale, iar neexecutarea obligaţiunilor contractuale atrage

aplicarea răspunderii civile contractuale.

Dar dacă aplicarea răspunderii civile nu exclude aplicarea răspunderii penale, care trebuie să

fie criteriile pentru ca o ilegalitate să fie susceptibilă nu numai de influenţarea juridico-civilă, dar şi

de influenţarea juridico-penală? Referindu-ne concret la infracţiunile legate de creditare –

„Dobândirea creditului prin înşelăciune” (art.238 CP RM) şi „Încălcarea regulilor de creditare”

(art.239 CP RM) – putem prezenta următorul răspuns: ilicitatea penală a faptei, prevăzute la art.238

CP RM, este determinată de înşelarea victimei de către făptuitor; nu oricare prezentare a

informaţiilor – în scopul obţinerii unui credit sau majorării proporţiei acestuia, fie al obţinerii unui

credit în condiţii avantajoase – determină intervenţia legii penale; această intervenţie este justificată

numai dacă informaţiile date sunt cu bună-ştiinţă false. În ce priveşte ilicitatea penală a faptei,

prevăzute la art.239 CP RM, ea este determinată de prezenţa încălcării intenţionate a regulilor de

creditare, secundată de cauzarea daunelor în proporţii mari instituţiei financiare. Însă, nu oricare

acordare a creditului determină intervenţia legii penale; numai dacă acordarea creditului a fost

însoţită de încălcarea regulilor de creditare şi dacă, în plus, instituţiei i-au fost cauzate daune în

proporţii mari, intervenţia legii penale se justifică.

În alţi termeni, dacă încălcarea normei de drept civil este însoţită de înşelăciune sau de abuzul

de încredere, apar temeiurile aplicării răspunderii penale.

Abordând problema concurenţei normelor penale şi a celor de drept civil în contextul stabilirii

răspunderii pentru fapta de dobândire a creditului prin înşelăciune, V.Stati afirmă: „Această faptă

33

nu poate fi privită ca o neexecutare a obligaţiei contractuale. Legea penală stabileşte momentul de

consumare a ei înainte de încheierea contractului de credit, la etapa de verificare de către instituţia

financiară a documentelor de credit. Chiar dacă falsul nu este depistat la această etapă, fiind stabilite

raporturi contractuale între solicitantul de credit şi instituţia financiară, nu poate fi vorba de o

neexecutare a obligaţiei contractuale” [273]. Totuşi, precizia ne obligă să recunoaştem că, în cazul

depistării falsului după încheierea contractului de credit, aplicarea răspunderii penale nu poate

exclude aplicarea răspunderii civile. Aceasta deoarece prezenţa semnelor infracţiunii, prevăzute la

art.238 CP RM, nu exclude prezenţa neexecutării obligaţiilor care decurg din încheierea contrac-

tului de credit.

În orice caz, mai important este să stabilim că aplicarea răspunderii civile nu exclude în mod

automat posibilitatea aplicării răspunderii penale.

Onestitatea, credibilitatea reprezintă exigenţele de care o piaţă civilizată nu se poate dispensa.

Nesocotirea flagrantă a acestor exigenţe poate constitui un motiv întemeiat pentru aplicarea

mijloacelor juridico-penale. În acest sens, susţinem punctul de vedere al lui I.Deleanu: „Cetăţenii...

trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce

drepturile şi libertăţile celorlalţi. Este implicată aici ideea sancţionării „abuzului de drept” sau,

corect vorbind, a „exercitării abuzive” a dreptului. Într-adevăr, exercitându-şi drepturile, titularul lor

trebuie să o facă în scopul social-economic sau politic pentru care legea a recunoscut şi a garantat

acele drepturi. Devierea exercitării dreptului de ratio legis înseamnă exercitarea lui anormală şi deci

condamnabilă” [106, p.86-87].

Considerăm că atât în cazul dobândirii creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM), cât şi în

cazul încălcării regulilor de creditare (art.239 CP RM), devierea exercitării dreptului de la ratio

legis este evidentă. Mai mult, această deviere este într-atât de gravă, încât reclamă intervenţia legii

penale.

În literatura de specialitate este cvasiunanim recunoscut că pericolul social (prejudiciabilita-

tea), ca aspect material al faptei, este criteriul ce permite delimitarea diverselor tipuri de ilegalităţi

[169, р.160; 201, р.66; 168, р.170; 138, р.173; 181, р.584]. Tocmai gradul de prejudiciabilitate este

indiciul care condiţionează intensitatea măsurilor de influenţare juridică. Prezenţa înşelăciunii şi a

abuzului de încredere în conţinutul infracţiunilor, prevăzute la art.238 şi 239 CP RM, este un temei

suficient pentru a aplica faţă de subiecţii acestor infracţiuni măsuri de influenţare juridică-penală.

A nu aplica aceste măsuri ar însemna a fi adeptul dictonului „vigilantibus, et non dormientibus,

jura subveniunt; servat lex, succurunt jura subveniunt” („legile servesc doar celor care veghează, nu

dorm; dreptul este scris numai pentru cei care veghează, care se îngrijesc de interesele lor”). În

condiţiile economiei de piaţă, ar fi cu totul inadecvat a condiţiona prejudiciabilitatea faptelor de un

34

asemenea criteriu cum ar fi abilitatea făptuitorului de a înşela, însoţită de credibilitatea şi lipsa de

experienţă a victimei. Concepţia, bazată pe un asemenea criteriu, ar avea un impact negativ nu doar

asupra temeiului aplicării art.238 şi 239 CP RM, dat şi asupra dezvoltării relaţiilor economice.

Aceasta deoarece circuitul economic se întemeiază pe încredere. Lipsa acesteia încetineşte

considerabil acest circuit, deci se răsfrânge negativ asupra fiecărui membru al societăţii. Iată de ce,

asigurarea juridico-penală a relaţiilor economice de piaţă reprezintă un imperios deziderat. Care

trebuie să fie gradul influenţării juridico-penale, încât să nu fie subminată capacitatea de autoreglare

a economiei de piaţă? Pe parcursul istoriei, acest grad era stabilit pe cale empirică, exprimându-se

în coraportul dintre dreptul public şi dreptul privat. În orice caz, se cere o aşa implicare a dreptului

penal care ar putea asigura protecţia economiei de piaţă împotriva atingerii potenţiale a principiilor

de funcţionare şi dezvoltare a acesteia. Însă, aceasta nu trebuie să presupună măsuri anticonstitu-

ţionale, specifice economiei planificate, în care normele juridico-civile sunt substituite de norme

juridico-penale. Aplicarea ultimelor îşi are raţiunea numai atunci când se face abuz de libertatea

relaţiilor economice de piaţă şi de dreptul de proprietate. De menţionat însă că aplicarea legii penale

nu înseamnă abolirea relaţiilor economice de piaţă şi nici lichidarea dreptului de proprietate.

Delimitarea dintre infracţiunile legate de creditare şi încălcările normelor de drept civil se face

pe criterii de calitate, deci după prezenţa (sau lipsa) înşelăciunii ori a abuzului de încredere. În

prezenţa acestor indici de defraudare este obligatorie reacţia legii penale. Prezenţa sau absenţa

criteriilor cantitative – mărimea prejudiciului cauzat victimei sau mărimea veniturilor obţinute de

făptuitor – este subsecventă prezenţei sau lipsei criteriilor calitative specificate mai sus. Atunci când

criteriile cantitative lipsesc, repararea prejudiciului cauzat victimei şi încasarea venitului obţinut de

făptuitor trebuie să ţină de domeniul dreptului civil.

Aşadar, deosebirea principială dintre influenţarea juridico-civilă şi influenţarea juridico-

penală rezidă în faptul că, în primul caz, este restabilit dreptul subiectiv violat şi este reparat

prejudiciul cauzat. În opoziţie, în ipoteza influenţării juridico-penale, infractorul este sancţionat.

Deci, în primul caz, influenţării este supus patrimoniul subiectului, iar în cel de-al doilea caz

influenţării este supus însuşi subiectul acestuia – persoana (fizică sau juridică).

În literatura de specialitate această repartizare a funcţiilor între cele două forme de influenţare

juridică este percepută uneori nu tocmai corect. Astfel, N.I. Pikurov nu este de părere că rolul

dreptului penal constă doar în stabilirea sancţiunilor pentru violarea drepturilor subiective. În opinia

acestui autor, nu este exclusă posibilitatea conectării normelor de drept penal la reglementarea

relaţiilor, care decurg dintr-un contract, pe calea stabilirii răspunderii penale pentru acţiunile ce

denotă un pericol real de încălcare a obligaţiunilor juridico-civile [184, p.42-43]. În calitate de

exemplu el aduce norma care prevede răspunderea penală pentru obţinerea ilegală a unui credit

35

(art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse): „La prima vedere, în cazul dat, dreptul penal pătrunde

în sfera exclusivă a reglementării juridico-civile, întrucât priveşte condiţiile de încheiere a unui

contract. Deci, legea penală intervine încă până la momentul cauzării efective a prejudiciului...

Fapta de obţinere ilegală a unui credit este mai aproape de metoda de reglementare a dreptului penal

decât de cea a dreptului civil. Aceasta deoarece maniera în care făptuitorul creează pericolul

cauzării prejudiciului patrimonial face iluzorie posibilitatea restabilirii drepturilor subiective violate,

atunci când prejudiciul va fi deja cauzat” [184, p.42-43].

Considerăm neîntemeiată afirmaţia privind conectarea legii penale la reglementarea relaţiilor,

care decurg din încheierea unui contract (în cazul dat, a unui contract de credit bancar), pe calea sta-

bilirii răspunderii penale pentru neexecutarea unei obligaţiuni juridico-civile. Conectarea dreptului

penal la reglementarea relaţiilor sociale ar fi posibilă în ipoteza în care normele de drept penal ar

oferi noi drepturi sau ar incumba noi obligaţiuni părţilor la contract. Însă, această ipoteză este de

neconceput. Obligaţiunea celui care săvârşeşte o infracţiune legată de creditare este de a se supune

coerciţiei statului sub forma tragerii la răspundere penală. Această obligaţiune este însă pe deplin

conformă cu funcţia de apărare a dreptului penal, nefiind specifică funcţiei reglatorii a dreptului

civil şi a altor ramuri de drept nepenale.

Studiind rolul dreptului penal în sistemul ramurilor de drept, V.V. Malţev menţionează: „În

procesul de apărare a relaţiilor sociale, care sunt reglementate de dreptul civil, trebuie să fie luat în

consideraţie caracterul acestor relaţii (obiectul apărării juridico-penale), deci, prin urmare, şi

caracterul normelor de drept civil ... De aceea, în situaţia dată, dreptul civil are o anumită prioritate

în faţa dreptului penal. Dar această prioritate nu se transformă într-un raport de „subordonare” pe

verticală, din moment ce forţa juridică a acestor ramuri de drept este egală” [305].

În acelaşi context, A.E. Jalinski consideră că „procedeele de tranşare a coliziunilor dintre

legislaţia penală şi cea civilă trebuie să se bazeze pe prioritatea legislaţiei civile în ce priveşte

evaluarea juridică a acţiunii, care apare în calitate de fapt juridic, şi respectiv, pe caracterul

accesoriu al legislaţiei penale” [292].

A.G. Bezverhov, deşi nu utilizează termenul „prioritate”, specifică: „Esenţa infracţiunilor

patrimoniale este determinată, înainte de toate, de natura acelor relaţii cărora ele le aduc atingere ..

Oricare teză, statuată în sfera dreptului penal, trebuie să fie corelată cu principiile fundamentale ce

guvernează relaţiile patrimoniale” [282].

La rândul său, A.M. Iakovlev exprimă următorul punct de vedere: „Astăzi, când, după criza

economică din 1998, au reapărut apelurile de amplificare a reglementării de către stat a relaţiilor

economice, trebuie de accentuat că, în condiţiile dezvoltării reuşite a economiei, forţa reglementării

de către stat a economiei constă în asigurarea aplicării efective în practică a normelor Codului civil.

36

A încerca să influenţezi asupra relaţiilor economice prin a ameninţa cu aplicarea pedepsei înseamnă

a contribui la restrângerea pieţei, a circuitului civil” [320].

Aşadar, autorii citaţi optează pentru primatul reglementării juridico-civile a activităţii economice.

În contrast, alţi autori propun îmbinarea metodei juridico-penale şi a celei juridico-civile în

apărarea relaţiilor economice. Astfel, P.Iani menţionează: „Provoacă obiecţii viziunea despre legea

penală ca despre o lege accesorie, adiacentă, ca despre o lege care poate fi aplicată numai dacă nu

contrazice legea civilă” [322]. Împărtăşind un punct de vedere similar, A.V. Naumov consideră:

„Nu există nici o ramură de drept ale cărei norme nu ar fi înglobate organic în normele de drept

penal. În aceste cazuri, condiţiile răspunderii penale pentru comiterea faptelor prejudiciabile se

conţin nu numai în normele penale, dar şi în normele altor ramuri de drept” [179, p.84]. Considerăm

mai acceptabilă poziţia exprimată de P.Iani şi A.V. Naumov. Aşa cum susţine S.Poleakov, această

poziţie nu contravine art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale [65]. Menţionăm că în norma respectivă este stabilit principiul, conform căruia orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei. Iar S.Poleakov consemnează: „Inter-

venţia statului în cauzele privind drepturile private poate duce la încălcarea acestui principiu. În

raporturile juridice civile, interesele statului nu trebuie să predomine asupra intereselor părţilor. De

aceea, poziţia deosebită a statului pentru apărarea intereselor sale în cauzele civile nu corespunde

cerinţei de egalitate a părţilor şi nu poate fi considerată conformă principiului echităţii” [308].

În replică la cele menţionate, trebuie de spus că, într-adevăr, imixtiunea neîntemeiată a

organelor judiciare în desfăşurarea raporturilor de drept civil are loc de multe ori conştient.

Persoanele, care nu sunt sigure de justeţea argumentelor lor şi de reuşita soluţionării litigiului

patrimonial în cadrul procesului civil, apelează uneori la procedee ilegale pentru a atrage de partea

lor autoritatea publică. Totuşi, aceasta nu înseamnă că atunci când, pe lângă indicii unei încălcări a

normelor de drept civil, au fost descoperite elemente constitutive ale unei infracţiuni economice,

statul nu trebuie să intervină. Principiul egalităţii în drepturi reclamă ca situaţii egale să fie tratate

egal, iar situaţii inegale – diferit. Infractorul şi victima se află în posturi inegale: primul a adus

atingere unor valori şi relaţii sociale ocrotite de legea penală, iar a doua a suportat un prejudiciu

fizic, patrimonial sau moral. Iată de ce, în prezenţa unor motive suficiente, una şi aceeaşi persoană

poate fi supusă atât răspunderii civile, cât şi răspunderii penale.

În ce priveşte concordanţa sau neconcordanţa aplicării paralele a răspunderii civile şi a celei

penale cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

este necesar a specifica următoarele: Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocă, în soluţionarea

speţelor, principiul securităţii în raporturile juridice (Hotărârea din 25.07.2002, Sovtransavto

Holding contra Ucrainei [87]), precum şi un alt principiu esenţial în materie penală, conform căruia

37

statul în calitate de garant al ordinii publice, este liber de a adopta măsuri penale necesare

(Hotărârea din 9.06.1998, Incal contra Turciei [86]). De altfel, au fost cazuri când statele au fost

condamnate pentru că nu au adoptat o legislaţie penală suficient de eficace pentru a apăra drepturile

garantate de Convenţie (Hotărârea din 26.03.1985 X şi Y contra Olandei [85]).

În acest sens, considerăm că art.238 şi 239 CP RM sunt norme suficient de eficace pentru a

apăra drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-

mentale. În principal, se are în vedere apărarea dreptului de proprietate: conform Primului protocol

adiţional la Convenţie [66], orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în

condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional (art.1). De

asemenea, suntem de părere că art.238 şi 239 CP RM sunt conforme cu principiul securităţii în

raporturile juridice şi cu principiul libertăţii statului de a adopta măsuri penale necesare. Or,

participanţilor oneşti şi de bună-credinţă la relaţiile economice trebuie să le fie asigurată securitatea

împotriva faptelor participanţilor neoneşti şi de rea-credinţă la aceleaşi relaţii. Măsurile de asigurare

juridico-penală a acestei securităţi, exprimate prin aplicarea art.238 şi 239 CP RM, derivă din

respectarea suveranităţii legislative a Republicii Moldova, care este armonizată cu respectarea

obligaţiunilor internaţionale de către Republicii Moldova.

În dezvoltarea acestei idei, ne exprimăm convingerea că suveranitatea legislativă a Republicii

Moldova, manifestată în adoptarea art.238 CP RM – „Dobândirea creditului prin înşelăciune”, este

în consonanţă deplină şi cu prevederile art.1 din Protocolul adiţional nr.4 la Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa

pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală” [67].

În acest sens, suntem de acord cu opinia potrivit căreia dispoziţia în cauză nu se aplică pentru

neexecutarea frauduloasă sau intenţionată a unei obligaţii [122, p.1042; 111, p.843]. Căci în art.238

CP RM se are în vedere tocmai o astfel de neexecutare a obligaţiei contractuale, redată prin

sintagma „prezentarea cu bună-ştiinţă a unor informaţii false” din articolul respectiv.

O sintagmă similară, care ar indica asupra manifestării intenţiei şi fraudei de către făptuitor, a

lipsit în art.1553 „Dezafectarea sau nerambursarea creditului” din Codul penal din 1961, care

stabilea pedeapsa pentru anumite modalităţi ale faptei corespunzătoare. Astfel, conform acestui

articol, era prevăzută răspunderea penală pentru folosirea mijloacelor de credit contrar destinaţiei

indicate în contractul de credit, fie pentru nerambursarea creditului şi a dobânzilor în termenele şi în

condiţiile stipulate în contractul de credit, dacă prin aceste acţiuni instituţiei financiare i-au fost

cauzate pagube materiale în proporţii mari.

38

Sensul direct al prevederii: „fie nerambursarea creditului şi dobânzilor în termenele şi în

condiţiile stipulate în contractul de credit” denotă că aceasta se raportează la un litigiu ce decurge

din obligaţiunile contractuale şi deci nerespectarea lor urmează a fi sancţionată conform

prevederilor Codului civil. Nu există nici un indiciu care ar imprima ilicitate penală modalităţii

descrise în formula precitată. Prevăzând pentru o asemenea faptă pedeapsa privaţiune de libertate pe

un termen de la trei la şapte ani, legiuitorul moldovean a ignorat prevederile art.1 din Protocolul

adiţional nr.4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Luând în calcul această omisiune, la 2.04.2002 Curtea Constituţională a Republicii Moldova a

adoptat Hotărârea nr.17 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din art.1553 din Codul

penal în redacţia Legii nr.1436-XIII din 24.12.1997 „Pentru modificarea şi completarea Codului

penal” [69]. Astfel, Curtea Constituţională a relevat că expresia „fie nerambursarea creditului şi

dobânzilor în termenele şi în condiţiile stipulate în contractul de credit” din art.1553 CP RM din

1961 contravine art.1 din Protocolul adiţional nr.4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale. Pe cale de consecinţă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţio-

nală această expresie.

Respectând această hotărâre, instanţele judecătoreşti, care au examinat cauze penale referi-

toare la infracţiunea prevăzută la art.1553 CP RM din 1961, au dispus întemeiat achitarea inculpa-

ţilor [83; 84]. Totodată, în unele cazuri condamnarea a fost făcută conform art.1553 CP RM din

1961, deşi din materialele cauzei nu rezultă că persoana condamnată şi-ar fi neexecutat fraudulos

sau intenţionat obligaţiile de rambursare a creditului [82].

Astfel, putem constata: în cazul în care relaţiile dintre participanţii la activitatea economică –

economic egali şi juridic egali în drepturi – sunt cuprinse de cadrul reglementării juridice, atunci

când interesul lor impulsionează întreaga economie, exercitarea voinţei acestor participanţi este

realizată şi reglementată de dreptul civil. Totodată, dacă drept imbold al activităţii economice apare

nu interesul economic individual, ci interesul statului (specificat în indicaţia care suplineşte contrac-

tul), atunci realizarea voinţei statului este asigurată prin ameninţarea aplicării răspunderii penale.

Executarea corespunzătoare a condiţiilor contractului constituie fundamentul activităţii econo-

mice normale în contextul dezvoltării relaţiilor economice de piaţă. Conform alin.(2) art.572 CC RM,

obligaţia trebuie executată în modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul şi în momentul

stabilit. Potrivit alin.(1) şi (2) art.602 CC RM, neexecutarea obligaţiei include orice încălcare a

obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă; în cazul în care nu execută obligaţia,

debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat,dacă nu dovedeşte că

neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.

Cu toată varietatea cazurilor de neexecutare a obligaţiilor contractuale (violarea dreptului

patrimonial, cauzarea prejudiciului etc.), implicarea statului în derularea raporturilor de drept civil

39

dintre subiecţii independenţi şi juridic egali în drepturi este justificată doar în cazul în care – pe

lângă restabilirea dreptului violat, repararea prejudiciului etc. – este justificată şi sancţionarea

făptuitorului. În aceste circumstanţe, este oare întemeiat să vorbim despre existenţa concurenţei

dintre normele penale şi normele civile în procesul de apărare a ordinii de drept împotriva

ilegalităţilor legate de creditare?

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar a identifica semnificaţia juridică a

conceptului de concurenţă. În context, T.G. Cernenko consideră că, în cazul concurenţei, uneia

dintre normele concurente trebuie să i se acorde prioritatea [233, p.213-215]. De asemenea,

L.D. Gauhman vede esenţa concurenţei în posibilitatea de a alege o singură normă din două care

concurează [151, p.294-301].

Referindu-se la coraportul dintre norma penală şi cea civilă, N.S. Taganţev afirmă: „Dacă

ilegalitatea presupune atât încălcarea pedepsibilă a normei, cât şi cauzarea prejudiciului patrimonial,

atunci această ilegalitate are un caracter complex, incorporând ilegalitatea penală şi ilegalitatea

civilă...” [195, p.54]. Aşadar, legitimitatea aplicării răspunderii civile de rând cu răspunderea penală

– condiţionată de specificul funcţiei primei forme de răspundere juridică menţionate – exclude un

asemenea coraport dintre normele civile şi normele penale, cum este concurenţa. Or, funcţia

răspunderii civile este una restaurativ-compensatorie. Tocmai acest specific al funcţiei date consti-

tuie temeiul excluderii formei respective de răspundere juridică din rândul celor al căror coraport

este caracterizat de principiul „non bis in idem” („a nu fi pedepsit de două ori pentru aceeaşi

faptă”). Funcţia răspunderii civile este nu de a pedepsi, ci de a restabili în drepturi persoana lezată.

Lipsa concurenţei interramurale dintre normele legislaţiei civile şi ale legislaţiei penale, care

stabilesc răspunderea juridică, exclude necesitatea elaborării vreunor procedee sau reguli în baza

cărora s-ar da prioritate unora sau altora din ele. La săvârşirea unei fapte, care conţine atât indicii

încălcării unei norme de drept civil, cât şi elementele constitutive ale unei infracţiuni economice,

este corect să vorbim nu despre concurenţa dintre normele penale şi normele civile, ci despre

aplicarea complexă a ambelor.

Dar, în cazul ilegalităţilor legate de creditare apare problema ce vizează nu doar aplicarea

răspunderii penale şi a răspunderii civile. Poate fi aplicată şi răspunderea „bancară”, specifică ramu-

rii dreptului bancar. Natura coraportului dintre răspunderea penală şi răspunderea „bancară” devine

relevantă mai ales în contextul infracţiunii prevăzute la art.239 CP RM (parţial, în cazul infracţiunii

prevăzute la art.238 CP RM, când dobândirea creditului prin înşelăciune se face de către o bancă

comercială de la o altă bancă comercială sau de la Banca Naţională a Moldovei). Pot fi oare aplicate

în paralel normele aparţinând dreptului penal şi cele aparţinând dreptului bancar? Sau trebuie făcută

o alegere între cele două tipuri de norme care stabilesc răspunderea juridică de forme diferite?

40

Normele, care stabilesc temeiul răspunderii „bancare” inclusiv pentru ilegalităţile legate de

creditare, sunt lit.b) alin.(1) art.10 şi art.38 din Legea instituţiilor financiare, adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 21.07.1995 [15].

La concret, potrivit lit.b) alin.(1) art.10 din legea nominalizată, Banca Naţională a Moldovei

poate retrage autorizaţia băncii în cazul în care au fost comise încălcări enumerate la art.38 din

acelaşi act legislativ.

În art.38 din Legea instituţiilor financiare sunt enumerate următoarele acţiuni ilegale

susceptibile de răspundere „bancară”:

a) încălcarea Legii instituţiilor financiare, a actelor normative ale Băncii Naţionale a

Moldovei;

b) încălcarea condiţiilor din autorizaţie sau a obligaţiunilor fiduciare;

c) angajarea în operaţiuni riscante sau dubioase;

d) omiterea de raportare, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind

indicatorii de prudenţă bancară sau alte exigenţe prevăzute în actele normative ale Băncii

Naţionale a Moldovei;

e) nerespectarea măsurilor de remediere stabilite de Banca Naţională a Moldovei.

Printre măsurile de remediere şi sancţiunile aplicate de Banca Naţională a Moldovei în cadrul

răspunderii „bancare” faţă de instituţia financiară, proprietarii sau administratorii ei, art.38 din

Legea instituţiilor financiare consemnează:

a) emiterea unui avertisment;

b) încheierea cu instituţia financiară a unui acord care prevede măsuri de remediere;

c) emiterea ordonanţei privind încetarea încălcărilor, efectuarea măsurilor de remediere şi

aplicarea de sancţiuni;

d) aplicarea şi perceperea incontestabilă a amenzii faţă de instituţia financiară până la 0,3%

din capitalul acesteia;

e) limitarea sau suspendarea activităţii instituţiei financiare;

f) retragerea autorizaţiei etc.

Totodată, accentuăm că, în conformitate cu alin.(4) art.38 din legea sus-numită, măsurile şi

sancţiunile prevăzute la prezentul articol nu exclud aplicarea altor măsuri şi sancţiuni conform

legislaţiei.

Considerăm formularea din acest alineat imprecisă şi generatoare de abuzuri. Faţă de una şi

aceeaşi persoană – fizică sau juridică – nu poate fi aplicată în paralel răspunderea „bancară” şi

răspunderea penală. În acelaşi timp, faţă de una şi aceeaşi persoană poate fi aplicată concomitent

răspunderea „bancară” şi răspunderea civilă. Or, atât funcţia răspunderii „bancare”, cât şi funcţia

41

răspunderii penale este una represivă, de pedepsire. Deci, de o natură total diferită de funcţia

răspunderii civile, aceasta având un caracter restaurativ-compensatoriu. De aceea, concepţia

concurenţei dintre normele care stabilesc răspunderea penală şi normele care stabilesc răspunderea

„bancară” este valabilă în privinţa aceleiaşi persoane fizice sau aceleiaşi persoane juridice: una şi

aceeaşi persoană fizică (proprietarul sau administratorul instituţiei financiare), precum şi una şi

aceeaşi persoană juridică (instituţia financiară) nu poate fi supusă concomitent şi măsurilor de

remediere sau sancţiunilor, prevăzute în art.38 al Legii instituţiilor financiare, şi răspunderii penale

conform art.238 sau 239 CP RM. Or, din descrierea măsurilor de remediere şi a sancţiunilor

amintite rezultă clar caracterul lor represiv, de pedepsire, nu însă caracterul resraurativ-

compensatoriu. Aplicarea în paralel a răspunderii „bancare” şi a răspunderii penale faţă de aceeaşi

persoană ar constitui o încălcare gravă a principiului „non bis in idem” [263].

Totodată, nu ar reprezenta încălcare a acestui principiu aplicarea faţă de persoana fizică numai

a răspunderii „bancare” în paralel cu aplicarea faţă de persoana juridică numai a răspunderii penale.

Sau viceversa.

Este necesar a consemna că în compartimentul „Asigurarea legalităţii, garantarea drepturilor

şi libertăţilor omului. Perfecţionarea continuă a cadrului legislativ naţional” din Programul de

activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea

poporului” se pune accentul, printre altele, pe „evaluarea cadrului legislativ naţional în sensul refor-

mulării unor prevederi echivoce, care permit dubla interpretare şi aplicarea lor inadecvată” [356].

Luând în calcul cele menţionate supra, considerăm necesară completarea alin.(4) art.38 din

Legea instituţiilor financiare, după cum urmează: „Faţă de una şi aceeaşi persoană – fizică sau

juridică – nu pot fi aplicate în paralel şi măsurile sau sancţiunile prevăzute la prezentul articol, şi

răspunderea penală sau alte forme de răspundere juridică presupunând coerciţie”.

În concluzie, considerăm că nu este necesară dezincriminarea faptelor prevăzute la art.238 şi

239 CP RM. Există o necesitate socială evidentă în apărarea juridico-penală a drepturilor şi

intereselor participanţilor de bună-credinţă la relaţiile de creditare. Existenţa şi aplicarea acestor

norme constituie o garanţie de prevenire şi combatere a ilegalităţilor legate de creditare,

caracterizate printr-un grad sporit de prejudiciabilitate, care sunt săvârşite de participanţii de rea-

credinţă la aceste relaţii. Gradul de prejudiciabilitate este criteriul care permite aplicarea de sine

stătătoare, pentru ilegalitatea legată de creditare, fie a răspunderii „bancare”, fie a răspunderii

penale. Totodată, fiecare din formele de răspundere juridică specificate pot fi însoţite de

răspunderea civilă.

42

Secţiunea III

Evoluţia reglementărilor privitoare la infracţiunile legate de creditare

pe teritoriul actual al Republicii Moldova

Pentru perceperea conţinutului unei reglementări este necesar a conştientiza înainte de toate

premisele adoptării acesteia. Normele juridice, aplicabile într-un anumit domeniu, nu pot să apară în

mod spontan. Ele reflectă legităţile obiective ale dezvoltării sociale. A elucida sensul unei norme

juridice înseamnă a descoperi care anume fenomene sociale şi legităţi istorice obiective au stat la

baza creării reglementării respective, care scop a fost urmărit de legiuitorul care a adoptat-o. Doar

urmând această ordine de idei vom putea avea o reprezentare corectă despre sistemul indiciilor

juridice care răspund acestui scop şi despre modul în care trebuie interpretată o formulă sau alta

cuprinsă în textul legii.

Una dintre metodele ştiinţei dreptului penal este metoda istorică. Aceasta constă în cercetarea

condiţiilor care determină apariţia, evoluţia şi dispariţia normelor şi instituţiilor dreptului penal.1 Cu

ajutorul acestei metode se poate realiza o analiză complexă a normelor şi instituţiilor dreptului

penal, se pot emite şi formula idei, concepţii şi teorii care, propulsând ştiinţa dreptului penal, vor

avea ca efect perfecţionarea legislaţiei penale şi a măsurilor de combatere a fenomenului

infracţionalităţii. În alţi termeni, la compararea sub aspect istoric a trăsăturilor obiectului cercetării

cu datele actuale se stabilesc asemănările şi deosebirile anumitor trăsături ale acestuia. Ceea ce ne

permite să propulsăm în procesul de cunoaştere.

Obiectul cercetării noastre îl constituie reglementările privitoare la infracţiunile legate de

creditare pe teritoriul actual al Republicii Moldova. Pentru a elucida sensul acestor reglementări şi

scopul urmărit de legiuitor la adoptarea lor, nu putem să nu investigăm, în paralel, fenomenele

sociale extrapenale, având o natură economică, ce au stat la baza creării respectivelor reglementări.

De aceea, dezvoltarea istorică a sistemului creditar pe teritoriul actual al Republicii Moldova, în

măsura în care este relevantă pentru sarcinile prezentului studiu, de asemenea va forma obiectul

cercetării noastre.

Astfel, menţionăm că în sec. XVII-XVIII activitatea bancară se dezvoltă în toate formaţiunile

statale din Europa. În acea epocă, activitatea bancară presupunea efectuarea decontărilor fără

numerar, acceptarea depozitelor şi păstrarea lor, emiterea banilor. În scurt timp, instituţiile bancare

au început să utilizeze pe larg resursele băneşti atrase în scopul acordării creditelor. Cum acordarea

de credite implica existenţa unui venit format din dobânda plătită de solicitantul de credite, a apărut

un stimulent care a impulsionat dezvoltarea creditării.

1 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL, 1997, p.22.

43

Pe teritoriul actual al Republicii Moldova, cristalizarea sistemului creditar a cunoscut mai

multe stadii de evoluţie, care reflectă specificul relaţiilor economice ale perioadei istorice

respective.

Primele operaţiuni bancare, având un caracter rudimentar, erau efectuate de către zarafi

(cămătari). Aceştia realizau schimbul monedelor pe plan intern în vederea sprijinirii relaţiilor de

comerţ ale Moldovei cu alte state. Începând cu sec. XIX, activitatea economică în Moldova începe

să-şi schimbe înfăţişarea: negustoria, care cumula şi calitatea de bancher, s-a impus în economia

ţării, avansând la rangul de conducătoare a forţelor economice.

Înavuţirea rapidă a negustorilor se datora faptului că Codul Calimach, întărit şi promulgat de

domnitor la 1.07.18171, stabilea dobânda de 10-12%. În realitate, în cazul tranzacţiilor, chiar ale

Vistieriei, aceasta ajungea la 16, 18, 24 şi chiar 30%.2

Trebuie de specificat că în această perioadă materia obligaţiilor a căpătat o reglementare

amplă şi foarte apropiată de sensul juridic al codurilor moderne. Schimbul, circulaţia mărfurilor, cir-

culaţia monetară, dezvoltarea capitalului comercial şi cămătăresc, toate au impus elaborarea anumi-

tor norme. Aşa au apărut reglementările în legătură cu contractele. Contractul de împrumut s-a

dezvoltat mult în această perioadă şi a fost reglementat; în consecinţă, Pravilniceasca Condică, dată

în 1780 de domnul Alexandru Ipsilante, a cerut pentru valabilitatea acestui contract: forma scrisă,

înscrierea numelui părţilor şi prezenţa a trei martori.3

În planul dreptului penal, nu putem vorbi despre o reglementare propriu-zisă a răspunderii

pentru infracţiunile legate de creditare. Sistemul creditar nu evoluase într-atât încât să reclame o

apărare juridico-penală specială. Dar exista totuşi un cadru legal care era aplicabil şi faptelor penale

legate de creditare. Astfel, conform §137 din Pravila lui Vasile Lupu, „cine va lua niscare bani de

va da altuia împrumut şi de nu-i va da, acela ce i-au luat, ca un fur să se pedepsească”. 4 În această

manieră legiuitorul moldovean a înţeles să incrimineze abuzul de încredere săvârşit de unii

participanţi la tranzacţii, în detrimentul patrimoniului altor participanţi. În lipsa conceperii moderne

a principiului legalităţii, observăm că abuzul de încredere este echivalat cu furtul, promovându-se

analogia legii penale. Pe acest fundal reglementar încep să funcţioneze organizaţiile cooperatiste de

credit, care au pus bazele „adevăratului” credit. Astfel, în 1799 au fost înfiinţate organizaţiile

„Artel” şi „Mir”, care prestau servicii de creditare asociaţiilor profesionale şi arendaşilor funciari. În

1840 se pun bazele „Caselor Ţărăneşti de Ajutor” şi „Caselor Ţărăneşti de Păstrare”. Se simţea însă

nevoia fondării unei mari organizaţii de credit susţinute de stat. Astfel, a fost creată Banca

Moldovei, cu sediul la Iaşi, care îşi începe activitatea în 1857. Însă, în scurt timp această organizaţie

1 Cod Calimach, ediţie critică. – Bucureşti: Editura Academiei, 1958.2 Grigoriţă C. Activitatea bancară. – Chişinău: Cartier, 2004, p.8.3 Firoiu D. Istoria statului şi dreptului românesc. – Iaşi: Chemarea, 1993, p.172.4 Carte românească de învăţătură, ediţie critică. – Bucureşti: Editura Academiei, 1961, p.69.

44

a devenit falită. Printre principalele cauze care au determinat falimentul Băncii Moldovei se

numără: acordarea de avansuri şi deschiderea de conturi curente prietenilor administratorilor Băncii;

încheierea de afaceri prăbuşitoare, cu rentabilitate nesigură şi în lipsa unui personal calificat;

participarea la afaceri cu persoane suspecte etc. În acest sens, C.Grigoriţă susţine: „Falimentul

Băncii este datorat proastei administrări. Operaţiunile se făceau la întâmplare. Se acordau credite

persoanelor care nu meritau şi se respingeau cererile acelora care aveau suficiente garanţii morale şi

materiale”.1

Aceasta, dar şi alte asemenea crize de proporţii, au condiţionat modernizarea normelor care

stabileau răspunderea pentru diversele genuri de fraude. Menţionăm în context că, potrivit art.334

din Codul penal român din 1865, era tras la răspundere „cel ce va întrebuinţa sau nume, sau calităţi

mincinoase, sau uneltiri viclene, ca să înduplece pe oameni a crede vreo întreprindere mincinoasă,

vreo putere sau vreun credit închipuit, ori ca să facă a se naşte speranţa sau temerea vreunei

izbutiri, vreunei nenorociri, sau a vreunei întâmplări chimerice, şi printr-aceasta va amăgi pe cineva

să-i dea bani, mobile sau obligaţiuni, dispoziţiuni, bileturi, promisiuni, chitanţe sau înscrieri

liberatoare, şi prin vreunul dint-acele mijloace, va lua sau va cerca să ia, cu viclenie, toată sau parte

din averea altuia”.2

Deşi în dispoziţia citată este folosit termenul „credit”, acesta are o altă accepţie decât cea care

derivă din formula „relaţie (economică) bănească ce se stabileşte între o persoană fizică sau juridică

(creditor), care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, şi o altă

persoană fizică sau juridică (debitor), care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie”.3 În opinia

lui S.Brânză, pe care o sprijinim, cuvântul „credit” din conţinutul art.334 al Codului penal român

din 1865 este utilizat cu sensul de „trecere de care se bucură cineva”.4

Din aceasta rezultă că componenţa de escrocherie, prevăzută de norma penală specificată,

îngloba şi conţinutul faptei de trafic de influenţă (în accepţiune modernă). Totuşi, mai multe sintag-

me din dispoziţia actualului art.334 al Codului penal român din 1865 denotă similitudini evidente

cu dispoziţia actualului art.238 CP RM: „uneltiri viclene”, „întreprindere mincinoasă”, „va amăgi

pe cineva să-i dea bani” etc. Dar, cel mai mult apropie cele două dispoziţii momentul consumativ al

infracţiunii, stabilit de legiuitor. Astfel, şi într-un caz, şi în altul, indiferent de producerea

prejudiciului patrimonial, fapta se consideră consumată. La o analiză atentă, se poate observa că din

conţinutul art.238 CP RM transpare concepţia legiuitorului român din 1865, caracterizată prin

locuţiunea „va cerca să ia, cu viclenie, toată sau parte din averea altuia”. Astfel, deja în sec. XIX

1 Grigoriţă C. Activitatea bancară, p.11.2 Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale. Vol.I. Codul penal. – Bucureşti, 1914, p.841.3 Dicţionarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p.237.4 Brânză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova. – Chişinău: ARC, 2001, p.289.

45

conştiinţa juridică legiferată evoluase suficient, încât să se realizeze că fraudele trebuie sancţionate

cu toată energia încă la etapa de tentativă, pentru a se preveni cauzarea prejudiciului patrimonial.

Revenind la caracterizarea sistemului creditar naţional, menţionăm că în perioada 1812-1918

acesta s-a aflat sub regimuri diferite.

Astfel, în Basarabia, care s-a aflat sub dominaţia Imperiului Rus, au existat unsprezece bănci

cu capital privat, care erau nu altceva decât sucursalele marilor bănci din Sankt Petersburg şi

Moscova. Şi doar una era sucursala unei mari bănci din Odesa. Constituirea sistemului creditar cu

capital autohton reîncepe în 1871, o dată cu înfiinţarea Băncii Comerciale Chişinău, ai cărei

fondatori sunt fraţii Leonard, E.L. Râşcani-Derojinschi, I.V. Cristi etc. Ulterior, a fost constituită

Banca Obştească a oraşului Chişinău, orientată mai ales spre a sprijini comerţul. În 1875 s-a deschis

Banca Comercială a Chişinăului.

Începe a se dezvolta şi infrastructura de microfinanţare. Astfel, la începutul sec. XX, pentru

ţărănime, se organizează primele cooperative de credit mărunt. De asemenea, la Bălţi, Tighina,

Orhei, Soroca şi Ismail se deschid instituţii de credit reciproc. Aceste procese accesibilizează mult

obţinerea creditelor de către comercianţii din zona rurală, estompând discrepanţele de dezvoltare

economică dintre „oraş” şi „sat”. Totodată, în opinia lui C.Grigoriţă, deşi în Basarabia exista o

oarecare organizare de credit, ea era insuficientă faţă de necesităţile economice ale regiunii: „... nu

se constată nici o îmbunătăţire sensibilă în agricultură, ... nu se observă progresul care trebuia atins

de industria de materii prime agricole, acesta fiind un sector ce ar fi trebuit să se dezvolte într-o

regiune agricolă ca Basarabia”.1

Prima criză bancară ce a avut loc în Rusia prerevoluţionară (1873) a fost condiţionată de

concurenţa care s-a accentuat: încercând să atragă banii clienţilor, băncile majorau dobânzile la

depunerile băneşti, dar nu obţineau de pe urma efectuării operaţiunilor comercial-industriale

suficiente venituri pentru acoperirea lor. Pentru păstrarea mărimii dobânzilor la depuneri se majorau

dobânzile pentru credite, ceea ce ducea la pierderea clienţilor permanenţi.2

Societatea rusă s-a ciocnit cu noi tipuri de fapte prejudiciabile, răspunderea pentru care nu era

prevăzută de legislaţia penală. Situaţia creată în sfera financiar-creditară la sfârşitul anilor ’80 ai

sec. XIX este caracterizată de Ia.Gordânski în felul următor: „Nu e secret, că oamenii de la noi sunt

atât de panicaţi de desele crahuri bancare, că mulţi din ei, pur şi simplu din teamă, îşi ţin banii şi

titlurile de valoare acasă”.3

Au devenit o practică ordinară maşinaţiunile în cadrul băncilor şi al societăţilor pe acţiuni.

Evoluând ca acuzator de stat în una din cauzele penale despre abuzurile într-o bancă de zemstvă,

1 Grigoriţă C. Activitatea bancară, p.13.2 Хилюта В. Банковские преступления по законодательству дореволюционной России // Банковский вестник. – 2003. - №1. – Р.62-64.3 Гордынский Я. Банковские хищения // Журнал гражданского и уголовного права. – 1887. – Книга 7, р.71.

46

A.Koni menţiona: „... unii afacerişti bancari acţionează absolut netulburaţi, ruinând după toate

regulile contabilităţii, duble şi triple, acţionarii cuminţi şi profani”.1

Reglementările penale privitoare la fraudele comise cu ocazia încheierii contractelor au

cunoscut o evoluţie pronunţată în perioada aflării Basarabiei sub dominaţia Imperiului Rus. Faptele

respective erau prevăzute în Capitolul V „Despre crime şi delicte legate de contracte şi alte

obligaţii” al Diviziunii XII a Codului de pedepse criminale şi corecţionale din 1845 (în continuare –

Codul de pedepse).2 În special, în acest capitol se prevedea răspunderea pentru „înşelăciunile de

contract” de gen diferit, falsurile în acte şi obligaţii, camătă etc.

În opinia lui I.Ia. Foiniţki, conceptul de înşelăciune se compune din trei elemente:

1) denaturarea realităţii; 2) comiterea premeditată a faptei; 3) existenţa intenţiei de a induce în

eroare victima.3 Această concepţie este aproape identică cu cea din doctrina penală română, potrivit

căreia „dolul criminal presupune o aranjare dibace de fapte viclene, apte de a surprinde încrederea

victimei, producându-i o stare de ideaţiune, care să excludă putinţa de a preîntâmpina sau reacţiona

contra manoperei”.4

Din cele menţionate rezultă că contractul nu este anulat, iar făptuitorul nu este pasibil de

răspundere penală, dacă este respectată libertatea de decizie a părţilor contractului. În această

privinţă, A.Lohviţki afirmă că contractul este doar atunci valabil şi legitim „când este încheiat liber,

când persoana are stăpânirea legitimă asupra bunului servind obiectul contractului şi când persoana

dată poate dispune de acel bun”.5

În conformitate cu art.2200 din Codul de pedepse, înşelăciunea la încheierea obligaţiilor

consistă în fapta în care cineva îl antrenează pe altul într-o afacere nerentabilă şi destul de

incomodă, în interes material sau în alte scopuri personale, pe calea comunicării cu intenţie a unor

date, informaţii sau încredinţări false.

Pentru existenţa acestei componenţe era obligatorie perfectarea contractului în forma scrisă.

În comparaţie cu profilul actual al infracţiunii date („Escrocheria”, art.190 CP RM), configuraţia

faptei prevăzute la art.2200 al Codului de pedepse prezintă două distincţii principale: 1) obiectul

material al infracţiunii poate consta şi dintr-un bun imobil; 2) momentul de consumare a infracţiunii

reprezintă nu doar momentul obţinerii bunului, dar şi momentul obţinerii dreptului asupra bunului.

În acelaşi context, al ilegalităţilor de factură penală, legate de încheierea şi executarea

contractelor, se înscrie şi art.2219 din Codul de pedepse, potrivit căruia era sancţionată încasarea

1 Тюнин В.И. Преступления экономические в Уголовном уложении 1903 года // Журнал российского права. – 2000. – №4. – Р.168.2 Уложение о наказаниях уголовных и исправительных. – Санкт-Петербург, 1845.3 Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства личные и имущественные. - Санкт-Петербург, 1907, р.246-247.4 Papadopolu M.I. Codul legilor prnale române adnotate. – Bucureşti: Tipografiile române unite, 1932, p.329.5 Лохвицкий А. Уголовное право. Курс. - Санкт-Петербург, 1871, р.699.

47

dobânzii „de prisosinţă” în cazul contractului de împrumut. Explicaţia constă în următoarele:

„Contractul de împrumut, pe lângă condiţiile comune tuturor contractelor, mai presupunea una, care

limita libertatea părţilor contractante: dobânda nu trebuia să depăşească şase procente pe an”. 1

Deoarece contractul de credit bancar este unul din tipurile contractului de împrumut, condiţia

respectivă este aplicabilă şi relaţiilor de creditare.

Nici în Codul penal rus din 1903 nu se conţineau reglementări speciale care ar fi prevăzut

răspunderea pentru infracţiunile legate de creditare.

Capitolul XXXIII al legiuirii menţionate prevedea cadrul comun al componenţei de

înşelăciune, inclusiv al modalităţilor şi variantelor acesteia care ţineau de încheierea şi executarea

contractelor. Ca indiciu definitoriu al înşelăciunii a fost recunoscută iarăşi „denaturarea conştientă

şi premeditată a relaţiilor, în scopul inducerii în eroare a altei persoane”.2 Ca modalităţi normative

ale înşelăciunii, art.591 al Codului penal din 1903 recunoştea: sustragerea bunurilor străine în

scopul însuşirii; ... determinarea altei persoane, pe calea înşelăciunii, să procure un profit

făptuitorului sau unui terţ, să-şi cedeze dreptul asupra bunurilor sau să încheie o altă tranzacţie

patrimonială păguboasă pentru ea.

În alt context, este necesar a menţiona că în partea Moldovei, situată între Prut şi Carpaţi, era

în vigoare legislaţia română. Codul penal român din 1865, despre care s-a menţionat anterior, a fost

aplicat în România până în anul 1936. Această legiuire a fost aplicată cu intermitenţă şi pe teritoriul

Basarabiei: între anii 1865-1878 (în judeţele Ismail, Bolgrad şi Cahul); între anii 1919-1936 (pe

întreg teritoriul Basarabiei).

De la 1.01.1937, în România a intrat în vigoare Codul penal „Carol al II-lea”.3 Conform

art.549 al acestui act normativ, fapta de înşelăciune se exprimă în acţiunea persoanei care, în scopul

de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, face să treacă drept adevărate fapte

mincinoase ori prezintă ca mincinoase fapte adevărate, cauzând prin aceasta o pagubă materială

unei persoane.

Dar norma respectivă conturează numai cadrul general al componenţei de înşelăciune. Pentru

studiul de faţă prezintă un mai mare interes art.551 al Codului penal român din 1937. Încriminând

fapta de înşelăciune în convenţii, această normă prevede răspunderea penală pentru fapta acelei

persoane, care, cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, induce sau menţine în eroare

cealaltă parte contractantă, în aşa mod încât, în lipsa acestei erori, ea nu ar fi încheiat sau executat

convenţia în condiţiile stipulate.

1 Brânză S. Dreptul penal al contractelor – o provocare pentru sistemul de drept // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.166-175.2 Таганцев Н.С. Уголовное Уложение 22 марта 1903 года. – Санкт-Петербург, 1904, р.879.3 Monitorul Oficial al României. – 1936. – Nr.65.

48

Cu siguranţă, sub incidenţa acestei norme penale intră şi frauda privitoare la creditare,

deoarece contractul de credit bancar reprezintă o convenţie bilaterală oneroasă. Or, după T.Pop,

convenţia este manifestarea acordului de voinţă a două sau mai multe persoane, care produce un

efect juridic sau care are scopul de a produce un efect juridic; prin convenţie se constituie,

dobândeşte, forţează, modifică sau stinge un drept sau o obligaţiune.1 Cu toate acestea, putem

constata că legea penală română, ca şi legea penală rusă, nu evoluase într-atât încât să cuprindă

norme speciale consacrate infracţiunilor legate de creditare, similare celor prevăzute la art.238 şi

art.239 CP RM.

Următoarea etapă a evoluţiei reglementărilor privitoare la infracţiunile legate de creditare o

constituie perioada în care pe teritoriul actual al Republicii Moldova a fost aplicat dreptul penal

sovietic.

Trebuie de menţionat că Revoluţia socialistă din octombrie 1917 a perturbat dezvoltarea

evolutivă, prin faze progresive, a capitalismului în Rusia. A început naţionalizarea industriei mari şi

a comerţului extern, a băncilor şi a altor instituţii financiare. Afacerile bancare au fost declarate

monopol de stat, iar toate băncile private cu capital acţionar au fost unite cu Banca Populară din

Rusia. După formarea RSS Ucrainene, acţiunea legislaţiei sovietice a fost extinsă asupra teritoriului

care, după 12.10.1924, a format Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (în

continuare – RASSM). Aceasta era tocmai perioada în care pe teritoriul statului sovietic era aplicată

aşa-numita „nouă politică economică” („НЭП”).

Astfel, au reînceput să activeze băncile comerciale, societăţile de creditare mutuală şi

cooperativele de creditare. Totodată, au apărut condiţiile de săvârşire a fraudelor legate de creditare.

În acest plan, N.P. Iablokov menţionează: „În anii de promovare a noii politici economice, în

rezultatul asocierii burgheziei tenebre – care a acumulat capital de pe urma sustragerii din sistemul

de comerţ – a apărut posibilitatea de a transmite unor persoane particulare unele obiecte naţionali-

zate, pe calea concesionării, dării în arendă sau cesionării pe alte căi contractuale. În aceeaşi

perioadă apar primele semne ale criminalităţii organizate, axate preponderent pe bancrute şi pe tot

felul de fraude în sfera creditar-financiară”.2

În aceste condiţii, pe teritoriul RASSM a început să funcţioneze Codul penal al RSS

Ucrainene din 1922. Acest act normativ conţinea câteva reglementări privitoare la infracţiunile

săvârşite în sfera activităţii financiare: fabricarea biletelor de bancă sau a titlurilor de valoare de

stat; specula cu valuta străină în schimbul biletelor de bancă sovietice sau viceversa; divulgarea de

către persoanele cu funcţie de răspundere a datelor confidenţiale, inclusiv despre situaţia

1 Rădescu C.G. şi colectivul. Codul penal „Carol al II-lea” adnotat. Vol.III. Partea Specială, II. – Bucureşti: Socec, 1937, p.472.2 Яблоков Н.П. Расследование организованной преступной деятельности. – Москва, 2002, р.11.

49

depunerilor băneşti. Nu exista însă nici o normă care să prevadă răspunderea în mod special pentru

infracţiunile legate de creditare.

De fapt, nu existau nici condiţiile necesare pentru incriminarea de către legiuitor a faptelor

legate de creditare. În opinia lui V.Hiliuta, cauzele acestei stări de lucru sunt următoarele: „Sistemul

bancar, creat în rezultatul reformelor de la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut, se întemeia pe

poziţia de monopol a Băncii de Stat. Aceasta reglementa o „zonă prohibită” de felul ei a sistemului

financiar, în care nu aveau acces escrocii şi afaceriştii. Cu excepţia jafurilor comise asupra caselor

de economii şi încasatorilor, criminalitatea creditar-bancară lipsea practic în URSS”.1 Iată de ce,

nici în Codul penal al RSS Ucrainene din 1927 (aplicat în RASSM până în 1940, în RSSM până în

1961), nici în Codul penal al RSSM din 1961, nu au existat norme speciale consacrate combaterii şi

prevenirii infracţionalităţii creditare. Faţă de persoanele, care dobândeau prin înşelăciune creditele

acordate de băncile de stat, era aplicată norma cu privire la escrocherie.

A dispărut necesitatea incriminării faptei de cămătărie în înţelesul propriu-zis al noţiunii date.

Or, în dreptul penal sovietic noţiunea de cămătărie a obţinut conotaţii inedite: „cumpărarea

speculativ-înrobitoare a zilelor-muncă”.2 În mod evident, o dată cu lichidarea grupului social de

ţărani înstăriţi, a dispărut şi terenul pentru darea de împrumuturi băneşti în schimbul unei camete.

Sistemul bancar, creat în rezultatul transformărilor cardinale din 1985-1991, se deosebea

esenţial de precedentul, care îşi avea suportul în Banca de Stat, aceasta deţinând poziţia de mono-

pol. Cu toate acestea, modificările în structura sistemului bancar şi în principiile de interacţiune

„bancă-client” nu au condus de îndată la constituirea unei baze legislative adecvate în materia

creditară. Între timp, apariţia germenilor economiei de piaţă în societatea moldovenească, în care

sistemul vechi de valori a eşuat, iar cel nou încă nu se cristalizase, a condus la situaţii când agenţii

economici au început să treacă în folosul lor creditele acordate de instituţiile bancare, prezentând

acestora informaţii false despre situaţia lor financiară.

Numărul în creştere de tranzacţii fictive în sfera activităţii creditare a fost determinat şi de

poziţia iniţial greşită a organelor judiciare în raport cu cazurile care aveau la bază încheierea unui

contract. În asemenea cazuri, nu rareori se renunţa la urmărirea penală din considerentele că

raporturile de drept civil urmează să fie soluţionate, chipurile, pe cale procesual civilă.3

Ruptura dintre realităţile social-economice şi nivelul de asigurare legislativă a procesului de

tranziţie a atins punctul critic. Nu se mai putea suporta situaţia când majoritatea inovaţiilor

economice erau introduse în lipsa unui cadru normativ corespunzător. Ca urmare, perioada anilor

1 Хилюта В. Банковская преступность и борьба с ней в советский период // Банковский вестник. – 2003. - №2. – Р.43-47.2 Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Т. Белякова, З.А. Вышинской, Н.Д. Дурманова, М.М. Исаева. – Москва: Юриздат, р.244.3 Без надлежащей законодательной базы преступность в экономике не остановить // Экономика и жизнь. – 1996. - №6. – Р.48.

50

1991-1995 a marcat începutul unei etape calitativ noi în organizarea unui sistem creditar naţional,

adaptat rigorilor economiei de piaţă. Descentralizarea resurselor creditare, lichidarea monopolului

statului asupra operaţiunilor bancare, punerea la discreţia clienţilor a posibilităţilor de a-şi alege

instituţia financiară de care să fie deserviţi – toate acestea au început a fi implementate în paralel cu

crearea unui fundament legislativ pe potrivă.

Astfel, în domeniul activităţii instituţiilor financiare au fost adoptate următoarele acte

normative: Normele nr.1 „Privind reglementarea activităţii băncilor comerciale (pe acţiuni) private

şi cooperatiste”: Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei din 21.06.1993;1 Regulamentul nr.4 „Cu

privire la modul de deschidere şi de închidere a activităţii băncilor comerciale”: Banca Naţională a

Moldovei, proces-verbal nr.42 din 5.11.19932 etc. De asemenea, au fost adoptate mai multe acte

normative referitoare la obţinerea şi acordarea creditelor bancare: Ordinul nr.100 18-6 privind

înregistrarea creditelor şi garanţiilor externe: Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei din

19.01.19933; Regulamentul provizoriu cu privire la creditul bancar: Banca Naţională a Moldovei,

proces-verbal nr.14 din 26.03.19934; Regulamentul provizoriu privind modul de eliberare a

garanţiilor şi cauţiunilor bancare: Banca Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.18 din 16.04.19935;

Normele nr.100 18-24 „Privind eliberarea de credite în valută străină de către băncile autorizate”:

Banca Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.31 din 11.07.1994;6 Hotărârea Parlamentului nr.209

din 29.07.1994 privind acordarea de credite cooperativelor de construcţie a locuinţelor7;

Regulamentul privind acordarea de către Guvern a garanţiilor de credit băncilor comerciale:

Hotărârea Parlamentului nr.570 din 22.07.19958 etc.

Cu siguranţă, printre principalele acte normative, care au constituit pivotul reglementării

relaţiilor de creditare în perioada incipientă a perioadei de tranziţie, sunt: Legea Republicii Moldova

cu privire la Banca Naţională de Stat a Moldovei (Banca Naţională), adoptată de Parlamentul

Republicii Moldova la 11.06.19919, şi Legea Republicii Moldova cu privire la bănci şi activitatea

bancară, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 12.06.1991.10

Astfel, în conformitate cu prima din legile specificate, printre funcţiile Băncii Naţionale de

Stat a Moldovei este nominalizată aplicarea în Republica Moldova a politicii de credit. Printre

drepturile acestei instituţii este menţionat dreptul de a acorda băncilor comerciale credite de

1 Nepublicată oficial.2 Nepublicată oficial.3 Nepublicată oficial.4 Acte normative bancare. – 1996, p.91-94.5 Ibidem, p.95-98.6 Nepublicată oficial.7 Nepublicată oficial.8 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.44.9 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1991. – Nr.7-10.10 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1991. – Nr.11, 12.

51

refinanţare pe bază de contract cu acestea. De asemenea, se stabileşte că funcţiile de reglementare şi

de control ale Băncii Naţionale de Stat a Moldovei sunt îndreptate spre susţinerea stabilităţii

sistemului de creditare, spre apărarea intereselor creditorilor şi depunătorilor bancari.

Potrivit Legii cu privire la bănci şi activitatea bancară, una dintre principalele operaţiuni, pe

care le pot efectua băncile, este contractarea şi acordarea de credite. Printre operaţiunile interbancare,

este relevată atragerea şi repartizarea, de către o bancă către alta, a mijloacelor sub formă de credit.

De asemenea, sunt prevăzute tipurile de garanţii sub a căror acoperire băncile pot acorda credite.

De notat că toate actele normative „de prima generaţie”, enumerate mai sus, nu mai sunt în

vigoare. Ele au fost înlocuite prin altele, care răspund mai eficient provocărilor tranziţiei trenante

spre o economie de piaţă funcţională. Totodată, accentul trebuie pus pe una din observaţiile ce se

conţin în Raportul Fondului Monetar Internaţional cu privire la evaluarea stabilităţii sistemului

financiar al Republicii Moldova (14.01.2005): „În contrast cu cadrul legal reuşit, implementarea şi

aplicarea legilor este inconsecventă. Aceasta este, în mare măsură, rezultatul resurselor limitate şi

inadecvate, a birocraţiei excesive, a intervenţiei statului şi a nivelului relativ redus de respect al

legii”.1 În consecinţă, autorităţilor Republicii Moldova li se recomandă să lichideze neajunsurile

consemnate. Această recomandare urmează a fi îndeplinită în mod prioritar, de vreme ce în Planul

de Acţiuni „Uniunea Europeană – Republica Moldova”, în compartimentul 2.4. „Comerţul, piaţa şi

reforma regulatorie”, se pune accentul pe asigurarea implementării recomandărilor Fondului

Monetar Internaţional cu privire la evaluarea stabilităţii sistemului financiar.2

Semnalul recepţionat din partea organismelor internaţionale şi comunitare este cu atât mai im-

portant în condiţiile în care, pe parcursul ultimilor ani, în Republica Moldova au fost lichidate şai -

sprezece bănci comerciale: Banca Municipală „Chişinău” SA; „International Commercial Bank” –

Black Sea–Moldova SA; Banca Comercială „BTR-Moldova” SA; Filiala Băncii Comerciale

„Bankcoop”; BCI „Oguzbank” SA; „Banca Internaţională de Investiţii şi Dezvoltare MB” SA;

Banca Comercială „Guineea”; BCIA „Vias”; Banca Comercială „Bucuriabank”; Banca Comercială

„Bancosind”; Banca Comercială „Întreprinzbancă”; Banca Comercială „Capitalbank”; Filiala

Băncii Comerciale „Dacia Felix”; Banca Comercială „Basarabia”; Banca Comercială „Topazbank”;

Banca Comercială „Businessbank” SA.

În principal, aceste instituţii financiare au fost lichidate din cauza iregularităţilor legate de

obţinerea şi acordarea creditelor. Mijloacele extrapenale de combatere şi prevenire a acestor

iregularităţi s-au dovedit a fi neputincioase.3

1 Fondul Monetar Internaţional. Republica Moldova. Evaluarea Stabilităţii Sistemului Financiar. 14 ianuarie 2005 // www.imf.md/press/fssa-rom.pdf2 Planul de Acţiuni UE-Moldova // www.moldova.md3 Stati V. Problema concordanţei dintre necesităţile sociale şi modul de apreciere de către legiuitor a pericolului social al infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.322-328.

52

În circumstanţele descrise, a devenit imperioasă asigurarea juridico-penală a formării,

dezvoltării şi desfăşurării relaţiilor de creditare. În acest scop, Parlamentul Republicii Moldova a

adoptat, la 9.12.1994, Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal.1

Potrivit acestui act normativ, textul legii penale a fost completat cu art.1553 „Dezafectarea sau

nerambursarea creditului”. Însă, lipsa unei fundamentări ştiinţifice consistente a normei respective a

determinat grave disfuncţionalităţi în aplicarea ei, semnalate în doctrina penală.2 În rezultat, Curtea

Constituţională a Republicii Moldova a declarat neconstituţională o parte a art.1553 al Codului

penal din 1961 (Hotărârea nr.17 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din art.1553 din

Codul penal în redacţia Legii nr.1436-XIII din 24.12.1997 „Pentru modificarea şi completarea

Codului penal”).3

Ţinându-se cont de prevederile acestei hotărâri, denumirea art.1553 CP RM din 1961 a fost

reformulată în „Dezafectarea creditului”. De asemenea, dat fiind că din alineatul 1 al acestei norme

a fost exclusă expresia „fie nerambursarea creditului şi dobânzilor în termenele şi în condiţiile

stipulate în contractul de credit”, textul dispoziţiei acestuia a obţinut următorul conţinut: „Folosirea

mijloacelor de credit contrar destinaţiei indicate în contractul de credit, dacă prin aceste acţiuni au

fost cauzate instituţiei financiare pagube materiale în proporţii mari”.

În ce priveşte dispoziţia de la alin.(2) art.1553 CP RM din 1961, aceasta a rămas intactă:

„Aceleaşi acţiuni, săvârşite repetat, fie însoţite de folosirea unor documente false, care au cauzat

instituţiei financiare pagube materiale în proporţii deosebit de mari ori au dus la insolvabilitatea ei”.

Articolul 1553 CP RM din 1961 poate fi considerat prototipul actualului articol 238 CP RM.

Totuşi, există o serie de deosebiri importante dintre componenţele prevăzute de aceste două norme:

1) folosirea unor documente false constituie doar una din agravantele infracţiunii prevăzute la

art.1553 CP RM din 1961; în opoziţie, prezentarea unor documente false reprezintă chintesenţa

infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM; 2) actul de executare în cazul faptei prevăzute la art.1553

CP RM din 1961 constă în folosirea mijloacelor de credit contrar destinaţiei indicate în contractul

de credit; în contrast, în ipoteza infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM, folosirea mijloacelor de

credit contrar destinaţiei, indicate în contractul de credit, depăşeşte latura obiectivă a infracţiunii,

deci nu este obligatorie la calificarea faptei.

Confruntarea naturii juridice a componenţelor, prevăzute la art.1553 CP RM din 1961 şi la

art.238 CP RM, este deosebit de relevantă în contextul perfecţionării continue a reglementărilor

penale având ca subiect infarcţiunile legate de creditare.

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.9.2 Bodarev A. Particularităţile răspunderii juridice pentru încălcarea normelor contractelor de gaj şi dezafectarea sau nerambursarea creditului // Revista Naţională de Drept. – 2001. – Nr.8. – P.69-72.3 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. – Nr.50-52.

53

Astfel, în Proiectul Codului penal al Republicii Moldova (în continuare – Proiectul)4 se con-

ţineau trei norme de acest gen: art.258 „Folosirea mijloacelor de credit contrar destinaţiei”; art.259

„Dobândirea creditului prin înşelăciune”; art.260 „Încălcarea regulilor de creditare”. În conjunctura

analizată, prezintă interes componenţele prevăzute de primele două norme nominalizate.

Conform art.258 al Proiectului, se prevedea răspunderea penală pentru folosirea mijloacelor

de credit contrar destinaţiei indicate în contractul de credit, dacă prin aceste acţiuni au fost cauzate

instituţiei financiare pagube materiale în proporţii mari.

Aşadar, varianta-tip a faptei date a fost descrisă exact în aceeaşi manieră în care a fost formu-

lată varianta-tip a componenţei de dezafectare a creditului, prevăzute la art.1553 CP RM din 1961.

Mai mult, au fost reproduse cu exactitate şi circumstanţele agravante ale componenţei date

(inclusiv cea de folosire a unor documente false).

În acelaşi timp, în art.259 din Proiect a fost prevăzută răspunderea pentru prezentarea cu

bună-ştiinţă – de către cetăţean, antreprenor, proprietar, creditor sau de către alt subiect economic –

de informaţii false, în scopul de a obţine creditul, sau de a obţine un credit în proporţie majorată,

sau de a obţine un credit în condiţii avantajoase, dacă aceste acţiuni au cauzat o daună în proporţii

mari şi dacă lipsesc semnele delapidării.

Observăm astfel că natura juridică a faptei, prevăzute la art.259 al Proiectului, este aceeaşi ca

şi natură juridică a faptei, prevăzute la art.258 al Proiectului, în cazul în care ultima este însoţită de

folosirea unor documente false. Conştientizând această suprapunere, legiuitorul a decis să fixeze

cadrul reglementărilor ce vizează infracţiunile legate de creditare într-o altă manieră decât cea

proiectată.

Pe cale de consecinţă, în Codul penal în vigoare nu există o reglementare specială care să

stabilească răspunderea pentru folosirea mijloacelor de credit contrar destinaţiei. Actualmente,

săvârşirea acestei fapte intră sub incidenţa art.238 CP RM („Dobândirea creditului prin înşelă-

ciune”). Dar, comiterea faptei date se ia în consideraţie nu la calificarea acesteia, ci la

individualizarea pedepsei.

De asemenea, varianta în vigoare a normelor privind dobândirea creditului prin înşelăciune a

suferit amendamente în raport cu varianta ei proiectată. În art.238 CP RM nu mai este prezentată

lista subiecţilor infracţiunii respective: cetăţean, antreprenor, proprietar, creditor sau alt subiect

economic. Această modificare este binevenită din două considerente: 1) a fost lărgită lista

potenţialilor subiecţi ai infracţiunii (de exemplu, creditul de consum poate fi obţinut de orice

persoană, nu doar de un subiect economic); 2) a fost soluţionată problema suprapunerii normei

privind dobândirea creditului prin înşelăciune şi a normei privind încălcarea regulilor de creditare;

4 Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999.

54

or, prezentarea cu bună-ştiinţă de către creditor a unor informaţii false, în scopul de a obţine credit

pentru altcineva, este nu altceva decât un caz particular al acordării creditului cu încălcarea

intenţionată a regulilor de creditare.1

Norma proiectată vizând încălcarea regulilor de creditare (art.258 al Proiectului) a fost

utilizată în deplinătate de către legiuitor la adoptarea art.239 CP RM („Încălcarea regulilor de

creditare”). Nu acelaşi lucru se poate menţiona despre coraportul dintre componenţele art.259 al

Proiectului şi art.238 CP RM ce vizează dobândirea creditului prin înşelăciune. În afară de

deosebirile relatate mai sus, mai există una, esenţială pentru aplicarea eficientă a legii penale.

Astfel, în art.238 CP RM nu mai este specificată cauzarea unei daune în proporţii mari. Considerăm

că s-a procedat corect, deoarece varianta-tip a infracţiunii nu trebuie să conţină o asemenea

specificare. Totodată, o astfel de specificare ar fi necesară într-o eventuală variantă agravată a faptei

de dobândire a creditului prin înşelăciune. Despre argumentele în favoarea unei asemenea

recomandări de lege ferenda vom vorbi în următoarele capitole ale lucrării de faţă.

În concluzie, este necesar să consemnăm că reglementările propriu-zise, referitoare la

infracţiunile legate de creditare, au apărut în legislaţia Republicii Moldova doar în anii ’90 ai

secolului trecut. Până la acel moment au existat numai germeni ai unor asemenea reglementări, fiind

aplicat cadrul general vizând înşelăciunea în convenţii, sau, în dependenţă de perioada istorică,

escrocheria. Desele modificări ale modelului legislativ al infarcţiunilor legate de creditare, operate

în ultimul deceniu, mărturisesc despre lipsa unor repere clare pentru crearea unei baze solide de

încadrare juridică a numitelor infracţiuni. În vederea depăşirii acestor deficienţe, este important a

conştientiza că metoda istorică, de una singură, este insuficientă pentru perfecţionarea reglemen-

tărilor în materie. Identificarea unei formule eficiente de îmbinare a acestei metode cu metoda

comparativă poate constitui „cheia de succes” spre acest obiectiv deloc neglijabil.

Secţiunea IV

Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare

în conformitate cu legislaţia altor state

După cum afirmă reputatul jurist M.Ancel, studierea experienţei străine „deschide noi

orizonturi în faţa specialistului în jurisprudenţă, îi permite să cunoască mai bine dreptul ţării sale,

ale cărui trăsături individualizate se relevă cu mai multă pregnanţă tocmai prin comparaţie cu alte

sisteme de drept naţionale. Compararea îl poate dota pe jurist cu idei şi argumente care nu pot fi

1 Prodan S. Evoluţia reglementărilor privitoare la infracţiunile legate de creditare pe teritoriul actual al Republicii Moldova // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2006, p.505-512.

55

obţinute chiar şi în cazul unei cunoaşteri excelente doar a propriului drept”.1 În plin proces de

desfăşurare a reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova – pe fondul realizării

dezideratului de construire a economiei de piaţă funcţionale în ţara noastră – caracterizarea

componenţelor de infracţiuni legate de creditare, în reglementarea legislaţiei penale a altor state,

trebuie să constituie o completare indispensabilă a obiectivelor de cercetare a numitelor

componenţe. Cu toate acestea, la ora actuală nu există investigaţii ştiinţifice consacrate special

analizei comparative a răspunderii pentru infracţiunile legate de creditare. Din aceste considerente,

în cele ce urmează va fi efectuată o astfel de analiză, axată pe ideea asimilării şi receptării celor mai

avansate modele legislative în materie.

Astfel, în România, legea penală nu conţine nici o incriminare specială a faptelor, care aduc

atingere relaţiilor sociale legate de creditare, prin prezentarea de declaraţii inexacte, incomplete,

documente false ori prin omisiunea de a furniza informaţii, fapte de natură a prejudicia instituţia

financiară. În dispoziţia de la lit.b) art.49 din Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară2 este

specificat că constituie contravenţie efectuarea de operaţii fictive şi fără acoperire reală, dacă,

potrivit prevederilor legii penale şi condiţiilor în care au fost săvârşite, nu este o infracţiune. În

opinia întemeiată a lui A.Ungureanu şi A.Ciopraga, „această lege (se are în vedere Legea privind

activitatea bancară – n.a.) nu constituie o lege specială cu dispoziţii penale, deoarece nu cuprinde

norme penale de incriminare. Totuşi, prin unele dispoziţii contribuie la stabilirea elementelor

constitutive ale unor infracţiuni din Codul penal...”.3 Dacă nu există legi speciale cu dispoziţii

penale, care să stabilească răspunderea pentru infracţiunile legate de creditare, atunci poate Codul

penal conţine norme care să prevadă asemenea infracţiuni? Într-adevăr, alin.(3) art.215 „Înşelă-

ciunea” al Codului penal român din 19684 stabileşte răspunderea pentru inducerea sau menţinerea în

eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât

fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. În

Codul penal român din 20045, o incriminare similară este prevăzută la alin.(3) art.260. Totuşi,

dispoziţiile incriminatoare specificate se referă la înşelăciunea privitoare la orice tip de contract, şi

nu la înşelăciunea relativă la contractul de credit. În afară de aceasta, infracţiunile, prevăzute la alin.

(3) art.215 CP Rom. din 1968 şi la alin.(3) art.260 CP Rom. din 2004, sunt concepute de legiuitorul

român ca infracţiuni materiale, fiind condiţionate de producerea unor consecinţe păgubitoare. În

contrast, infracţiunea, prevăzută la art.238 CP RM „Dobândirea creditului prin înşelăciune”, este o

infracţiune formală, de simplă acţiune. În acest fel, în comparaţie cu legislaţia penală română, legea 1 Ансель М. Методологические проблемы сравнительного права // Очерки сравнительного права. – Москва, 1991.2 Monitorul Oficial al României. – 1991. – Nr.70. 3 Ungureanu A., Ciopraga A. Dispoziţii penale din legi speciale române. Vol.III. – Bucureşti: Lumina Lux, 1998, p.17.4 Buletinul Oficial. – 1968. – Nr.79-79 bis.5 Monitorul Oficial al României. – 2004. – Nr.575.

56

penală a Republicii Moldova denotă o prestaţie superioară în vederea asigurării unei represiuni

juste, simple şi eficace a faptelor care aduc atingere relaţiilor sociale legate de creditare.1

În legea penală română nu există nici o incriminare similară celei de la art.239 CP RM

„Încălcarea regulilor de creditare”. Ca atare, acordarea unui credit cu încălcarea intenţionată a

regulilor de creditare, dacă prin aceasta au fost cauzate instituţiei financiare daune materiale, nu ar

putea fi sancţionată decât parţial pe baza incriminărilor existente (art.215 „Delapidarea” CP Rom.

din 1968; art.314 „Delapidarea” CP Rom. din 2004). În acelaşi timp, nu putem să nu remarcăm

asigurarea unei represiuni mai juste, mai simple şi mai eficace a faptelor prevăzute la art.215 1 CP

Rom. din 1968 şi la art.314 CP Rom. din 2004, prin comparaţie cu prestaţia reprehensivă a

prevederii de la art.239 CP RM. Or, în cazul infracţiunii de delapidare urmarea imediată poate

implica doar o eventuală pagubă unităţii. Astfel, împrejurarea că, prin delapidare, nu s-a produs un

prejudiciu evaluabil în bani nu schimbă caracterul infracţional al faptei. Această abordare suplineşte

lipsa unei incriminări speciale a încălcării regulilor de creditare, asigurând un cadru normativ

apropiat necesităţilor ocrotirii penale a intereselor instituţiilor financiare care acordă credite. Pe cale

de consecinţă, este oportun ca din dispoziţia alin.(1) art.239 CP RM să fie exclusă sintagma „dacă

prin aceasta au fost cauzate instituţiei financiare daune în proporţii mari”. Forma simplă (tipică) a

infracţiunii în cauză trebuie să subziste şi în lipsa unui rezultat păgubitor. În această ipoteză, ar

putea fi sancţionată chiar folosirea temporară, de către un funcţionar din cadrul instituţiei financiare,

în interesul său ori pentru altul, a mijloacelor băneşti provenind din creditul pe care îl gestionează.

Într-o altă ordine de idei, este necesar a menţiona că Codul penal al Ucrainei a fost adoptat la

5.04.2001, intrând în vigoare la 1.09.20012, substituind astfel Codul penal anterior de la 28.12.1960.

În general, Codul penal al Ucrainei asigură în mod eficient corespunderea prevederilor legislaţiei

penale condiţiilor tranziţiei de la economia planificată la economia de piaţă. Aceasta o confirmă, în

mod special, maniera în care el reglementează răspunderea pentru infracţiunile legate de creditare.

Astfel, la art.222 al Codului penal al Ucrainei se prevede răspunderea pentru escrocheria

asupra resurselor financiare. La concret, în această normă este incriminată fapta de prezentare cu

bună-ştiinţă, de către cetăţeanul-întreprinzător sau fondatorul ori proprietarul subiectului activităţii

economice, a unor informaţii false către autorităţile publice centrale, autorităţile publice ale

Republicii autonome Crimeea sau autorităţile publice locale, către bănci sau alţi creditori, în scopul

obţinerii subsidiilor, subvenţiilor, dotaţiilor, creditelor sau înlesnirilor fiscale, în lipsa semnelor

infracţiunii contra proprietăţii.

1 Prodan S. Analiza comparativă a infracţiunilor legate de creditare, prevăzute în legislaţia unor state vecine Republicii Moldova // Revista Naţională de Drept. – 2005. – Nr.5. – P.17-19.2 Вiдомостi Верховноï Ради. – 2001. - №25-26.

57

Varianta agravată a escrocheriei asupra resurselor financiare (alin.(2) art.222 al Codului penal

al Ucrainei) presupune agravarea răspunderii penale în cazul în care numita faptă a fost săvârşită

repetat sau dacă prin săvârşirea ei au fost cauzate daune în proporţii mari.

La o analiză atentă a naturii juridice a infracţiunii de escrocherie asupra resurselor financiare

pot fi observate asemănări, dar şi deosebiri în raport cu fapta similară, incriminată la art.238 CP

RM. În primul rând, infracţiunea prevăzută la art.222 al Codului penal al Ucrainei aduce atingere nu

numai relaţiilor sociale legate de creditare, dar şi relaţiilor sociale bugetare, precum şi relaţiilor

sociale fiscale. Aceasta datorită faptului că scopul subiectului escrocheriei asupra resurselor

financiare este altul decât al subiectului dobândirii creditului prin înşelăciune. În primul caz, scopul

constă în obţinerea subsidiilor, subvenţiilor, dotaţiilor, creditelor sau înlesnirilor fiscale. În contrast,

în cel de-al doilea caz scopul se exprimă în obţinerea doar a unui credit. Totodată, în cazul

dobândirii creditului prin înşelăciune scopul poate consta în majorarea proporţiei creditului sau în

obţinerea unui credit în condiţii avantajoase. Aşadar, scopurile celor două infracţiuni confruntate se

intersectează, însă nu se suprapun.

O altă deosebire remarcabilă între aceste două infracţiuni vizează şi subiecţii acestora. Astfel,

subiectul infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, este în mod alternativ: 1) solicitantul unui credit;

2) solicitantul unui credit în proporţii majorate; 3) solicitantul unui credit în condiţii avantajoase. În

opoziţie, subiectul infracţiunii, prevăzute la art.222 din Codul penal al Ucrainei, este în mod

alternativ: 1) cetăţeanul-întreprinzător; 2) fondatorul subiectului activităţii economice; 3) proprieta-

rul subiectului activităţii economice. În mod surprinzător, printre subiecţii escrocheriei asupra

resurselor financiare nu este indicat conducătorul subiectului activităţii economice (atunci când

acesta nu cumulează calitatea de fondator sau de proprietar al subiectului activităţii economice).

Acest hiatus are un impact negativ asupra calităţii de ansamblu a incriminării de la art.222 al

Codului penal al Ucrainei. Or, vocaţia de a semna orice act juridic (inclusiv un contract de credit)

din partea subiectului colectiv al activităţii economice aparţine, în mod prioritar, conducătorului

acestui subiect.

În sfârşit, o altă deosebire consemnabilă între cele două infracţiuni confruntate rezidă în lipsa

sau în prezenţa elementelor circumstanţiale agravante. Astfel, săvârşirea repetată a infracţiunii sau

cauzarea prin infracţiune a daunelor în proporţii mari reprezentă temeiul agravării răspunderii

penale pentru escrocheria asupra resurselor financiare. În contrast, în cazul dobândirii creditului

prin înşelăciune, prezenţa unor astfel de circumstanţe poate fi luată în consideraţie doar la

individualizarea pedepsei, însă nu contează la calificarea faptei.

Încheind analiza comparativă a incriminării de la art.222 din Codul penal al Ucrainei cu

incriminarea similară din legea penală a Republicii Moldova, nu putem să nu ne referim la

58

asemănarea între ele. Astfel, în ambele cazuri, construcţia componenţei de bază (a variantei-tip) a

infracţiunii este formală. Aşadar, atât escrocheria asupra resurselor financiare, cât şi dobândirea

creditului prin înşelăciune se consideră consumate din momentul prezentării cu bună-ştiinţă a

informaţiilor false. În acest context, pune în gardă prezenţa termenului „escrocherie” în denumirea

art.222 din Codul penal al Ucrainei. Or, deşi în dispoziţia normei date se indică asupra lipsei

semnelor infracţiunilor contra patrimoniului, nu poate fi trecut cu vederea faptul că în legea penală

ucraineană (art.190), escrocheria se consideră formă a sustragerii şi se socoate consumată din

momentul cauzării prejudiciului patrimonial efectiv. Din această perspectivă, în comparaţie cu

art.222 din Codul penal al Ucrainei, denumirea art.238 CP RM are acelaşi grad de discordanţă în

raport cu conţinutul acestuia. Cu toate că dobândirea creditului depăşeşte limitele laturii obiective a

infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM, în vederea desemnării tehnico-legislative a acestei

infracţiuni a fost aleasă tocmai sintagma „Dobândirea creditului prin înşelăciune”.

În cele ce urmează ne vom referi la infracţiunile legate de creditare, prevăzute în legea penală

rusă.

Astfel, la alin.(1) art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse1 se prevede răspunderea pentru

obţinerea, de către întreprinzătorul individual sau de către conducătorul unei organizaţii, a unui

credit sau a înlesnirilor la creditare, pe calea prezentării băncii sau unui alt creditor a unor informaţii

cu bună-ştiinţă false cu privire la starea economică sau la situaţia financiară a întreprinzătorului

individual sau a organizaţiei, dacă prin această faptă li s-au cauzat daune în proporţii mari.

Trebuie de menţionat că, în conformitate cu Ordinul nr.44 al Băncii Centrale a Federaţiei Ruse

de la 18.08.1992, în scopul preîntâmpinării cazurilor de acordare a creditelor prin intermediari, se

stabileşte că solicitările de obţinere a creditelor se acceptă de la conducătorii, locţiitorii lor şi (sau)

contabilii-şefi ai întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor având drepturile persoanei juridice.2

Potrivit alin.(2) art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse, răspunderea este aplicată pentru

obţinerea ilegală a creditului de stat cu destinaţie specială sau pentru utilizarea unui astfel de credit

contrar destinaţiei, dacă astfel au fost cauzate daune în proporţii mari cetăţenilor, organizaţiilor sau

statului.

Conform Hotărârii Guvernului Federaţiei Ruse nr.714 din 17.07.1995 cu privire la ordinea de

exercitare a controlului asupra utilizării conform destinaţiei a mijloacelor de asistenţă financiară pe

termen scurt, solicitantul creditului de stat este obligat: să-l folosească numai potrivit destinaţiei lui,

în corespundere cu contractul încheiat; să nu-l depună pe conturile de depozit în calitate de resurse

creditare; să-l utilizeze la procurarea valutei liber convertibile (cu excepţia cazurilor de procurare în

1 Уголовный кодекс Российской Федерации. – Москва: Проспект, 1999.2 Приказ ЦБ РФ от 18.08.1992 г. №44 о порядке приема и рассмотрения заявок на выдачу кредитов юридическим лицам // Бизнес и банки. – 1992. - №35.

59

ordinea stabilită a materialelor şi utilajului de import necesare, cu consimţământul Ministerului de

Finanţe); să-l devieze pentru alte operaţiuni financiare (procurarea valutei în scopul obţinerii

veniturilor din vânzarea ei, plata cotizaţiilor în fondul statutar al altei persoane juridice, acordarea

de asistenţă financiară persoanei juridice etc.).1

Ceea ce apropie vădit infracţiunea, prevăzută la art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse, de

infracţiunea, prevăzută la art.238 CP RM, este cercul de relaţii şi valori sociale care suferă atingere:

relaţiile sociale legate de obţinerea creditului.

Se pare însă că această similitudine este unica.

Astfel, diferă în primul rând rolul documentelor conţinând informaţii false în contextul celor

două infracţiuni confruntate. În cazul dobândirii creditului prin înşelăciune, aceste documente au

rolul de obiect material. În opoziţie, în cazul infracţiunii, prevăzute la art.176 din Codul penal al

Federaţiei Ruse, documentele conţinând informaţii false au rolul de instrument (mijloc) de comitere

a faptei infracţionale. Iar ca obiect material apare creditul.

O altă deosebire esenţială între cele două infracţiuni ţine de momentul de consumare al faptei.

Astfel, producerea daunelor în proporţii mari este obligatorie la calificarea infracţiunii prevăzute la

art.176 din Codul penal al Federaţiei Ruse. De aceea, întreruperea acestei infracţiuni la momentul

prezentării documentelor conţinând informaţii false ar necesita calificarea celor săvârşite ca

tentativă de infracţiune.

Fapta, incriminată la alin.(2) art.176 al Codului penal al Federaţiei Ruse, comportă anumite

tangenţe cu infracţiunea de utilizare contrar destinaţiei a mijloacelor din împrumuturile interne sau

externe garantate de stat (art.240 CP RM). Totuşi, diferenţa specifică între cele două infracţiuni ţine,

înainte de toate, de obiectul material al faptei. În cazul faptei, prevăzute la alin.(2) art.176 din Codul

penal al Federaţiei Ruse, acesta îl constituie creditul de stat cu destinaţie specială. În contrast, în

ipoteza infracţiunii, prevăzute la art.240 CP RM, obiectul material îl reprezentă mijloacele din

împrumuturile interne sau externe garantate de stat. Condiţia obligatorie de garantare din partea

statului a rambursării acestor mijloace le conferă un statut juridic deosebit, şi anume: de a constitui

datoria internă a statului. În ce priveşte infracţiunea, prevăzută la alin.(2) art.176 al Codului penal al

Federaţiei Ruse, statul nu mai evoluează ca garant, ci ca creditor.

Legea penală a Republicii Moldova nu conţine o normă similară celei de la art.177 al Codului

penal al Federaţiei Ruse, care prevede răspunderea pentru eschivarea cu rea-voinţă de la achitarea

datoriei. Potrivit Codului penal al Republicii Moldova, săvârşirea unei astfel de fapte ar putea

implica fie aplicarea răspunderii pentru escrocherie (atunci când făptuitorul manifestă scopul

1 Порядок контроля за целевым использованием средств краткосрочной финансовой поддержки, утвержденный Постановлением Правительства Российской Федерации от 17 июля 1995 г. №714 // Собрание законодательства Российской Федерации. – 1995. – №30.

60

sustragerii, iar intenţia infracţională a apărut înainte de obţinerea mijloacelor băneşti) sau pentru

cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere (atunci când făptuitorul

urmăreşte scopul folosirii temporare a mijloacelor obţinute).

În cazul infracţiunii, prevăzute la art.177 CP RM, sunt afectate relaţiile sociale dintre creditor

şi debitor. Totuşi, aria acestor relaţii are o întindere mult mai mare decât cea a relaţiilor sociale

afectate prin fapta incriminată la art.238 CP RM. Aceasta deoarece, în afară de creditul acordat de o

instituţie financiară, ele se extind şi la orice alte obligaţii financiare dintre persoanele juridice sau

fizice.

Din întreg masivul legislativ al spaţiului ex-sovietic, legea penală a Republicii Belarus conţine

reglementări care sunt cel mai apropiate de forma şi conţinutul art.238 CP RM „Dobândirea

creditului prin înşelăciune”. Astfel, conform art.237 „Dobândirea prin înşelăciune a creditului sau

dotaţiilor” din Codul penal al Republicii Belarus, adoptat la 2.06.1999, se prevede răspunderea

întreprinzătorului sau a persoanei cu funcţie de răspundere din cadrul unei persoane juridice pentru

prezentarea cu bună-ştiinţă, în scopul obţinerii creditului sau al obţinerii unui credit ori a unor

dotaţii în condiţii avantajoase, a unor documente şi informaţii false cu privire la circumstanţele de

mare importanţă pentru obţinerea creditului sau dotaţiei, fie pentru necomunicarea intenţionată

creditorului sau organului, care a alocat dotaţia, a informaţiei privind apariţia unor circumstanţe

care implică sistarea creditării sau alocării dotaţiei.1

Putem observa că răspunderea pentru dobândirea prin înşelăciune a creditului sau dotaţiei

poate fi aplicată până la momentul obţinerii creditului sau dotaţiei (cu excepţia cazului necomuni-

cării intenţionate creditorului sau organului, care a alocat dotaţia, a informaţiei privind apariţia unor

circumstanţe care implică sistarea creditării sau alocării dotaţiei). Aşadar, infracţiunea, prevăzută la

art.237 din Codul penal al Republicii Belarus, are trăsăturile unei infracţiuni formale. Ca şi fapta

incriminată la art.238 CP RM, ea se consideră consumată din momentul prezentării cu bună-ştiinţă a

unor documente şi informaţii false. O altă similitudine cu art.238 CP RM constă în caracterul

obligatoriu al scopului infracţiunii.

Considerăm necesară completarea dispoziţiei art.238 CP RM, după modelul dispoziţiei art.237

din Codul penal al Republicii Belarus, care ar face posibilă incriminarea faptei de necomunicare

intenţionată către creditor a informaţiei privind apariţia unor circumstanţe care implică sistarea

creditării. Într-adevăr, este posibil ca, la momentul obţinerii creditului, persoana creditată să nu aibă

nici o intenţie frauduloasă. Însă, această intenţie poate să apară ulterior, iar realizarea ei poate fi nu

mai puţin periculoasă în plan social. Ar fi oportun ca, în contractul de credit, să fie nominalizate

circumstanţele care implică sistarea creditării. Iar solicitantul de credit să se angajeze să le

1 Уголовный кодекс Республики Беларусь / Под ред. Б.В. Волженкина. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001, р.288-289.

61

comunice, atunci când ele apar. Important este ca angajarea persoanei să comunice despre astfel de

circumstanţe să nu prejudicieze dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, stabilite de art.8 al

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, ar fi

binevenit ca art.238 CP RM să fie suplimentat, după modelul din legea penală bielorusă, cu un al

doilea alineat, în care să fie prevăzută agravarea răspunderii penale în cazul în care creditorului îi

sunt cauzate daune în proporţii deosebit de mari. Aici e de menţionat că, actualmente, mărimea

prejudiciului cauzat prin infracţiunea, prevăzută la art.238 CP RM, nu are valenţă calificatorie.

Mărimea prejudiciului se ia în consideraţie numai la individualizarea pedepsei, într-o manieră care

depinde în ultimă instanţă de aprecierea subiectivă a judecătorului.

Nu putem prelua în întregime modelul bielorus de incriminare a faptelor legate de creditare.

De exemplu, ar fi iraţional să stabilim, în legea penală a Republicii Moldova, răspunderea pentru

dobândirea prin înşelăciune a dotaţiilor. Menţionăm că dotaţia este „alocarea unor sume de bani din

bugetul de stat sau din bugetul local, reprezentând un ajutor material gratuit acordat din partea auto-

rităţilor publice către întreprinderi, instituţii sau organizaţii ori alţi subiecţi economici, în vederea

acoperirii anumitor cheltuieli”.1 Practica alocării dotaţiilor de la bugetul public este o practică

obişnuită într-o economie preponderent planificată, dirijată administrativ, în care sectorul de stat

ocupă o cotă covârşitoare. Tocmai după aceste principii funcţionează economia bielorusă. În condi-

ţiile economiei naţionale a Republicii Moldova, care este o economie de piaţă, alocarea dotaţiilor

şi-a pierdut semnificaţia de altădată. Deci, nici dobândirea prin înşelăciune a dotaţiilor nu ar mai

putea genera un pericol social de natura celui care ar implica intervenţia specială a legii penale.

Pentru studiul de faţă prezintă interes experienţa legislativă a Republicii Kazahstan în materia

reglementării răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare. Astfel, în conformitate cu

art.194 din Codul penal al Republicii Kazahstan2 – „Dobândirea ilegală şi utilizarea contrar destina-

ţiei a creditului” – se prevede răspunderea pentru obţinerea, de către întreprinzătorul individual sau

conducătorul organizaţiei, a unui credit, a unor dotaţii sau a înlesnirilor la creditare, pe calea

prezentării cu bună-ştiinţă băncii sau unui alt creditor a unor informaţii false cu privire la starea

economică, situaţia financiară, bunurile gajate ale întreprinzătorului individual sau ale organizaţiei,

cu privire la alte circumstanţe care au o importanţă deosebită la obţinerea creditului, dotaţiilor,

înlesnirilor la creditare, fie pentru necomunicarea băncii sau altui creditor a informaţiei cu privire la

apariţia unor circumstanţe care pot implica sistarea creditării, a alocării dotaţiilor, anularea

înlesnirilor sau limitarea cuantumului creditului acordat sau al dotaţiilor alocate, dacă aceste fapte

au cauzat daune în proporţii mari.

1 Касьяник А. Объективная сторона выманивания кредита или дотаций // Судовы весник. – 2002. - №2. – Р.25.2 Уголовный кодекс Республики Казахстан / Под ред. И.И. Рогова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001, р.220-223.

62

Printre principalele avantaje ale acestei reglementări, care pot fi receptate şi de legiuitorul

moldovean, se numără:

- într-un stil apropiat celui din legea penală bielorusă, se prevede răspunderea pentru

necomunicarea băncii sau altui creditor a informaţiei cu privire la apariţia unor circumstanţe care

pot implica sistarea creditării, a alocării dotaţiilor, anularea înlesnirilor sau limitarea cuantumului

creditului acordat sau al dotaţiilor alocate;

- sunt nominalizaţi expres subiecţii infracţiunii: întreprinzătorul individual sau conducătorul

organizaţiei;

- sunt specificate expres victimele infracţiunii: băncile sau alţi creditori.1

Un interes aparte prezintă art.220 din Codul penal al Republicii Kazahstan, care prevede

răspunderea pentru utilizarea ilegală a mijloacelor băneşti ale băncii. Această normă este, probabil,

unica din întreg masivul legislativ al spaţiului ex-sovietic, care se aseamănă, după formă şi conţinut,

cu art.239 CP RM „Încălcarea regulilor de creditare”. În ambele cazuri, subiectul infracţiunii poate

fi numai un angajat al instituţiei financiare. De asemenea, în ambele cazuri este obligatorie

survenirea daunelor în proporţii mari. Mai mult, în legea penală kazahă, ca şi în legea penală a

Republicii Moldova, noţiunea „daune în proporţii mari” este strict formalizată (spre deosebire, de

exemplu, de legea penală a Federaţiei Ruse).

Ceea ce poate fi reţinut ca fundament pentru o eventuală perfecţionare a dispoziţiei art.239

CP RM, este concreteţea incriminării (care nu degenerează în cazuistică) de la art.220 din Codul

penal al Republicii Kazahstan. Astfel, potrivit normelor kazahe, fapta infracţională de utilizare

ilegală a mijloacelor băneşti ale băncii se poate exprima sub trei modalităţi:

1) utilizarea de către angajaţii băncii a propriilor mijloace ale băncii şi (sau) a mijloacelor

atrase de bancă, în scopul acordării unor credite, care cu bună-ştiinţă nu vor putea fi rambursate, sau

al efectuării unor tranzacţii care sunt cu bună-ştiinţă neconvenabile băncii;

2) eliberarea, către clienţii băncii sau alte persoane, a unor garanţii fără acoperire ale băncii

sau a unor facilităţi neîntemeiate de creditare;

3) transferul cu bună-ştiinţă incorect sau tardiv, de către angajaţii băncii, a mijloacelor

băneşti, inclusiv a celor în valută, pe conturile bancare ale clienţilor.

Cu siguranţă, construirea dispoziţiei art.239 CP RM după modelul art.220 din Codul penal al

Republicii Kazahstan va uşura mult sarcina celor care aplică legea penală. Actualmente, aceştia sunt

nevoiţi să consulte numeroase surse legislative de referinţă, dar şi izvoare doctrinare, pentru a

interpreta şi aplica, în condiţii de legalitate şi temeinicie, prevederea de la art.239 CP RM.

1 Prodan S. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare în conformitate cu legislaţia altor state // Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”, Seria „Ştiinţe sociale”. – 2007. – Nr.3. – P.181-190.

63

Dintre legislaţiile penale ale ţărilor baltice, foste componente ale URSS, pentru studiul de faţă

prezintă relevanţă Codul penal al Republicii Letone, adoptat la 8.07.1998.2 Astfel, în art.210 din

Capitolul 19 „Faptele infracţionale în domeniul economiei naţionale” al numitei legiuiri este

stabilită răspunderea penală pentru obţinerea şi utilizarea frauduloasă a creditului sau a altor

împrumuturi. Această normă cuprinde trei alineate: primele două înglobează infracţiuni având

componenţe formale. În acest sens, este remarcabilă similaritatea, în ce priveşte structura

infracţiunii, cu legea penală a Republicii Moldova. În acelaşi timp, alin.(3) art.210 al Codului penal

al Republicii Letone prevede varianta agravată a obţinerii şi utilizării frauduloase a creditului sau a

altor împrumuturi, variantă care se referă la o infracţiune cu componenţă materială. Aceasta

introduce o considerabilă notă de disonanţă între cele două norme penale confruntate.

La concret, dispoziţia de la alin.(1) art.210 din Codul penal al Republicii Letone incriminează

fapta de prezentare cu bună-ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii subsidiilor, creditului

sau a altor împrumuturi, fie în vederea practicării activităţii de întreprinzător, fie în timpul utilizării

subsidiilor, creditului sau a altor împrumuturi.

Deşi profilul concepţional al normei date nu diferă prea mult de cel al art.238 CP RM, nu

putem trece cu vederea câteva deosebiri de substanţă:

a) obiectul juridic special al infracţiunii, prevăzute la alin.(1) art.210 din legea penală letonă,

are o mai mare întindere decât obiectul respectiv al infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM. Astfel,

potrivit Codului penal al Republicii Letone, sunt apărate relaţiile sociale nu doar cu privire la obţi -

nerea creditului, dar şi cele referitoare la obţinerea subvenţiilor şi a altor împrumuturi (altele decât

creditele). În acest plan, observăm o anumită lipsă de corelaţie între obiectul juridic special şi obiec-

tul juridic generic al faptei infracţionale prevăzute la alin.(1) art.210 din Codul penal al Republicii

Letone: ce legătură are obţinerea unui împrumut, de exemplu, de către o persoană fizică de la o altă

persoană fizică, cu economia naţională? Această legătură devine evidentă atunci când făptuitorul

urmăreşte scopul final de practicare a activităţii de întreprinzător. Mai dificil este a explica prezenţa

acestei legături în ipoteza săvârşirii infracţiunii în timpul utilizării împrumutului, atunci când făptuito-

rul urmăreşte un scop care nu are un caracter economic. Din aceste motive, considerăm inoportună

o eventuală lărgire a obiectului juridic special al faptei, incriminate la art.238 CP RM, pe seama

includerii în el a relaţiilor sociale cu privire la obţinerea împrumuturilor (altele decât creditele);

b) scopul infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM) are un alt

conţinut decât scopul faptei infracţionale prevăzute la alin.(1) art.210 din legea penală letonă.

Astfel, în primul caz, scopul infracţiunii poate adopta oricare din următoarele trei forme: 1)

obţinerea unui credit; 2) majorarea proporţiei creditului; 3) obţinerea unui credit în condiţii

2 Уголовный кодекс Латвийской Республики / Пoд ред. А.И. Лукашова и Э.А. Саркисовой. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

64

avantajoase. În opoziţie, în cel de-al doilea caz scopul constă în a obţine subsidii, credit sau alte

împrumuturi. Acest scop poate fi însoţit de un altul – scopul practicării activităţii de întreprinzător.

În această situaţie, se poate vorbi despre un scop primar şi, respectiv, despre un scop final. Este

necesar a menţiona că în cazul în care fapta este comisă în timpul utilizării subsidiilor, creditului

sau a altor împrumuturi prezenţa scopului final nu are un caracter obligatoriu.1

La alin.(2) art.210 din Codul penal al Republicii Letone se prevede răspunderea pentru

încălcarea obligaţiilor contractuale în cazul utilizării subsidiilor, creditului sau a altor împrumuturi.

Această prevedere normativă lasă teren pentru interpretări şi nu este la fel de precisă ca prevederile

similare din legislaţiile penale ale Republicii Belarus şi Republicii Kazahstan, potrivit cărora se

incriminează fapta de necomunicare intenţionată, creditorului sau persoanei care a acordat subvenţia

ori împrumutul, a informaţiei privind apariţia unor circumstanţe care implică sistarea creditării sau a

acordării de subvenţii sau împrumuturi. În această ordine de idei, receptarea modelului bielorus sau

kazah este preferabilă receptării modelului leton.

Potrivit alin.(3) art.210 din Codul penal al Republicii Letone, răspunderea penală se agravează

în cazul în care faptele, prevăzute la alin.(1) şi (2) ale normei date, cauzează daune în proporţii

considerabile statului sau creditorului, ori prejudiciază drepturile şi interesele ocrotite de lege ale

unei alte persoane. În context, ne exprimăm încă o dată opinia privind necesitatea completării

art.238 CP RM cu un al doilea alineat, în care ar fi prevăzută agravarea răspunderii condiţionată de

cauzarea unor daune în proporţii mari sau deosebit de mari. În acest sens, exemplul de la alin.(3)

art.210 al legii penale letone nu este cel mai fericit, deoarece legiuirea dată nu conţine o interpretare

a noţiunii „daune în proporţii considerabile”.

În ce priveşte reglementările în materie din legislaţiile altor state ex-sovietice, ele nu prezintă

un prea mare interes. Astfel, reglementările respective din legile penale ale Georgiei,2 Kârgâzstanu-

lui3 sau Azerbaidjanului4 nu se disting prin originalitate, copiind aproape integral normele corespun-

zătoare din Codul penal al Federaţiei Ruse. Oarecum surprinzător, legile penale ale Estoniei5 şi

Uzbekistanului6 nu conţin nici un fel de incriminare care s-ar referi în mod special la faptele legate

de creditare.

1 Prodan S. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare în legislaţiile unor state ex-sovietice // Revista Naţională de Drept. – 2005. – Nr.4. – P.23-26.2 Уголовный кодекс Грузии / Под ред. З.К. Бигвавы. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.3 Уголовный кодекс Кыргызской Республики / Под ред. Я.И. Ясаева. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.4 Уголовный кодекс Азербайджанской Республики / Под ред. И.М. Рагимова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.5 Уголовный кодекс Эстонской Республики / Под ред. В.В. Запевалова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.6 Уголовный кодекс Республики Узбекистан / Под ред. М.Х. Рустамбаева, А.С. Якубова и З.Х. Гулямова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

65

Finalmente, este necesar a menţiona că experienţa pozitivă a ţărilor de pe cuprinsul fostei

URSS în materia incriminării faptelor legate de creditare poate fi aplicată în vederea îmbunătăţirii

calitative a prevederilor art.238 şi 239 CP RM. Totuşi, în acest proces este important a se ţine cont

de condiţionarea socială a penalizării acelor fapte, al căror pericol social sporit este confirmat de

practica juridică autohtonă.

În ţările cu economie de piaţă funcţională, în arsenalul instituţiilor financiare există

mecanisme extrapenale eficiente de prevenire şi combatere a infracţiunilor legate de creditare:

aplicarea gajului şi a garanţiilor bancare la acordarea de credite, precum şi utilizarea băncilor de

date cu privire la debitorii de rea-credinţă. Cu toate acestea, şi legislaţiile penale ale acestor state

conţin mijloace eficace de contracarare a faptelor date, mijloace aplicabile în situaţiile în care toate

celelalte căi nu-şi dovedesc randamentul.

Astfel, în Codul penal al Poloniei din 19981, în capitolul consacrat faptelor infracţionale

contra circuitului economic, art.297 reglementează răspunderea pentru fapta care denotă mai multe

similarităţi cu infracţiunea prevăzută la art.238 CP RM.

Conform §1 art.297 CP Pol., este tras la răspundere cel care, în scopul obţinerii pentru sine

sau pentru altul a creditului, a garanţiei bancare, a dotaţiei, a subvenţiei sau a achiziţiei publice,

prezintă documente sau mărturii scrise false referitor la circumstanţele ce au o însemnătate esenţială

pentru obţinerea creditului, a garanţiei bancare, a dotaţiei, a subvenţiei sau a achiziţiei publice.

Spre deosebire de norma similară din legea penală a Republicii Moldova, §1 art.297 CP Pol.

conţine date şi despre intenţia făptuitorului de a obţine nu doar credit, dar şi mijloace băneşti având

la bază alte genuri de angajamente financiare. Ca şi în cazul reglementărilor analoage din legile

penale ale Ucrainei, Republicii Belarus, Republicii Kazahstan, Republicii Letone etc., se poate

susţine că norma, pe care o analizăm în contextul legislaţiei poloneze, prevede o infracţiune având

ca obiect juridic special nu doar relaţiile sociale privind activitatea creditară.

Din moment ce dotaţiile, subvenţiile, achiziţiile publice ţin de sfera bugetară sau extrabuge-

tară, valoarea socială specifică, ce suferă atingere infracţională, are o întindere mai mare. În rest,

profilul juridic al faptei, prevăzute la §1 art.297 CP Pol., este acelaşi ca şi al infracţiunii de dobân-

dire a creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM).

Nu acelaşi lucru se poate spune despre fapta prevăzută la §2 art.297 CP Pol. Potrivit acestei

norme, este tras la răspundere cel care, în pofida obligaţiilor ce şi le-a asumat, nu comunică

autorităţilor sau instituţiei corespunzătoare despre apariţia împrejurărilor care pot influenţa sistarea

alocării sau reducerea mărimii mijloacelor care se acordă sub formă de credit, garanţie bancară,

dotaţie, subvenţie sau achiziţie publică.

1 Уголовный кодекс Республики Польша / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, А.И. Лукашова, Э.А. Саркисовой. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

66

Această prevedere a servit ca model legislativ pentru cea de-a doua modalitate normativă,

specificată în art.237 al Codului penal al Republicii Belarus. Ea îşi dovedeşte eficienţa atunci când

s-a demonstrat că făptuitorul avea intenţia de a folosi temporar mijloacele băneşti obţinute, însă

această intenţie – la început conformă cu legea – se transformă în una frauduloasă. Astfel, deşi

pentru obţinerea alocaţiilor solicitate se prezintă documente veridice, nefalsificate, omiterea comu-

nicării creditorului a informaţiilor, care au importanţă pentru rambursarea acestor alocaţii, demon-

strează un pericol social nu mai mic decât al faptei prevăzute la §1 art.297 CP Pol. În context, ne

reiterăm iniţiativa privind incriminarea în Codul penal al Republicii Moldova a faptei, săvârşite prin

inacţiune, prevăzute la art.237 din Codul penal al Republicii Belarus şi la art.297 din Codul penal al

Poloniei.

§265b din Codul penal al Germaniei din 18711 (actualmente în vigoare) prevede răspunderea

pentru escrocheria legată de obţinerea creditului. Conform acestei norme, se prevede răspunderea

pentru: prezentarea unor informaţii incomplete sau care nu corespund realităţii, inclusiv a balanţei

de plăţi, a calculelor privind veniturile şi cheltuielile, a dărilor de seamă referitoare la  patrimoniu;

prezentarea în formă scrisă a unor informaţii incomplete sau care nu corespund realităţii, care

avantajează astfel solicitantul de credit şi care sunt esenţiale la luarea deciziei despre acordarea

creditului; omiterea comunicării despre înrăutăţirea indicilor economici, care sunt reflectaţi în

documente, dacă aceşti indici au importanţă pentru creditor.

Componenţa descrisă în această normă comportă asemănări evidente cu componenţa

prevăzută la art.297 CP Pol.: momentul de consumare a infracţiunii; includerea în conţinutul faptei

prejudiciabile nu doar a acţiunii care pune în pericol interesele creditorilor, dar şi a inacţiunii având

acelaşi pericol. Totuşi, în ce priveşte obiectul juridic special, escrocheria legată de obţinerea

creditului (§265b din CP Ger.) prezintă mai multe similarităţi nu cu reglementarea similară din

legea penală poloneză, ci cu cea din legea penală moldovenească. Aceasta deoarece atât escrocheria

legată de obţinerea creditului, cât şi dobândirea creditului prin înşelăciune sunt săvârşite doar în

sfera de creditare, fără a afecta şi alte sfere ale activităţii financiare.

Totuşi, există şi o distincţie nodală care priveşte fapta, prevăzută la art.238 CP RM, în raport

cu fapta prevăzută la §265b din CP Ger. Este vorba de scopul infracţiunii. Cele săvârşite pot fi

calificate conform art.238 CP RM numai dacă făptuitorul urmărea scopul folosirii temporare a

mijloacelor obţinute cu titlu de credit. Dacă însă făptuitorul urmărea scopul trecerii mijloacelor

respective în stăpânirea lui definitivă, atunci fapta trebuie calificată potrivit art.190 CP RM

(„Escrocherie”). În §265b din CP Ger. nu se face o astfel de diferenţiere a scopului infracţional: atât

în primul, cât şi în al doilea caz, cele săvârşite vor fi considerate escrocherie legată de obţinerea

1 Уголовный кодекс Германии / Под ред. Д.А. Шестакова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.

67

creditului. Avantajul acestui model constă în faptul că organului judiciar îi este mult mai facil să

probeze latura subiectivă a infracţiunii. Totodată, există şi un dezavantaj semnificativ: nu se face o

diferenţiere a făptuitorilor în funcţie de gradul de prejudiciabilitate a celor săvârşite de ei. Or,

persoana care urmăreşte sustragerea creditului denotă o periculozitate socială mai mare decât

persoana care urmăreşte să folosească provizoriu creditul obţinut.

În ţările cu economie de piaţă avansată, fraudele legate de subvenţii sunt de o frecvenţă

sporită.1 Aceste fapte sunt legate de obţinerea subsidiilor oficiale de stat de către persoanele care nu

au dreptul la acestea. În Germania, fraudele legate de subvenţii se referă cel mai des la alocaţiile

pentru dezvoltarea comerţului exterior. De asemenea, se comit defraudări asupra subvenţiilor

acordate la importul mărfurilor.2

Chiar dacă subvenţionarea economiei şi activitatea de creditare constituie două domenii

diferite ale activităţii financiare, ele sunt complementare. Mai mult, din perspectiva alocării în viitor

a fondurilor Uniunii Europene pentru Republica Moldova, analiza normelor vizând fraudele, legate

de subvenţii, este deosebit de utilă. În acest sens, este necesar a menţiona că §264 CP Ger. prevede

răspunderea pentru obţinerea prin înşelăciune a mijloacelor băneşti din fondurile publice – în

temeiul normelor landurilor, al normelor federale sau al normelor Uniunii Europene – de către

întreprinderi sau organizaţii, atunci când aceste mijloace sunt obţinute fără executarea corelativă a

obligaţiilor, ele având destinaţia să servească necesităţilor economiei naţionale.

În Codul penal al Franţei din 19923 nu se conţin norme speciale consacrate infracţiunilor

legate de creditare sau subvenţionare. Însă, există un cadru general aplicabil în ipoteza săvârşirii

unor asemenea infracţiuni. Ne referim, înainte de toate, la capitolul din legea penală franceză ce

prevede escrocheria şi faptele conexe acesteia. Astfel, conform art.313-1 CP Fr., escrocheria

formează înşelarea persoanei fizice sau juridice, pe calea folosirii unui nume sau funcţii false, ori pe

calea abuzului de funcţia veridică, fie pe calea unor acţiuni frauduloase, în scopul de a determina

acea persoană să transmită – în detrimentul său ori al unor terţi – mijloace băneşti, valori sau alte

bunuri, să acorde servicii sau să pună la dispoziţie un document conţinând o obligaţie sau o

eliberare de obligaţie.

Cu siguranţă, în acest context noţiunea de mijloace băneşti include şi conceptul de mijloace

băneşti acordate cu titlu de credit; respectiv, noţiunea de servicii cuprinde şi noţiunea de servicii de

creditare. Întrucât în dispoziţia art.313-1 CP Fr. nu se face o specificare a scopului de sustragere,

stabilirea acestuia la calificare nu este obligatorie. De unde rezultă că, potrivit acestei norme, se

1 Дементьева Е.Е. Экономическая преступность и борьба с ней в странах с развитой рыночной экономикой. – Москва, 1992, р.19.2 Сапожков А.А. Кредитные преступления. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002, р.190-191.3 Уголовный кодекс Франции / Под ред. Н.Е. Крыловой, Ю.Н. Головко. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.

68

califică obţinerea creditului atât în scopul trecerii lui în stăpânirea definitivă a celui care împrumută,

cât şi în scopul folosirii lui temporare.

La formele agravate ale escrocheriei legea penală franceză raportează faptele comise: 1) de

persoana care este reprezentantul autorităţii publice sau care îndeplineşte însărcinarea organelor

aparatului de stat, în timpul exercitării sau în legătură cu exercitarea funcţiei sau a însărcinării

corespunzătoare; 2) de persoana care se erijează în reprezentant al autorităţilor publice sau în

persoana care îndeplineşte însărcinarea organelor aparatului de stat; 3) de persoana care se adre-

sează după ajutor către populaţie, în vederea emiterii unor titluri de valoare sau în scopul adunării

mijloacelor pentru acordarea asistenţei umanitare sau sociale; 4) în detrimentul unei persoane aflate

în stare de neputinţă din cauza vârstei, a bolii, a deficienţelor fizice sau psihice, a stării de gravi -

ditate; 5) de o bandă organizată.

La o analiză, se poate observa că numai primele două agravante sunt aplicabile în cazul

săvârşirii escrocheriei asupra mijloacelor obţinute cu titlu de credit.

În SUA, o răspândire largă au căpătat abuzurile ce ţin de credite. De exemplu, Andrew D.

Udjak, un controlor al operaţiunilor de împrumut la Sobiseki Bank (victimă în cazul dat), a aprobat

într-o perioadă de 9 luni împrumuturi comerciale în sumă de peste 9 mln. de dolari fără acordul

Consiliului de creditare şi cu încălcarea regulilor de creditare. Udjak a întocmit un şir de acte false

şi a ascuns de la şefi creditele. Unul din acestea, în sumă de 315 mii de dolari, îi fusese eliberat lui

personal. El şi-a recunoscut vinovăţia şi a fost condamnat la 51 luni privaţiune de libertate cu plata

unei restituţii în sumă de 4,6 mln. de dolari.1

Codul penal-model al SUA2, elaborat de Institutul dreptului american ca lege-model pentru

legiuitorii statelor federale, în alin.(6) art.224.7 conţine o prevedere care este similară sub multe aspecte

cu dispoziţia art.238 CP RM. Astfel, conform acestei prevederii, se stabileşte răspunderea penală pentru

solicitarea scrisă – falsă ori care induce în eroare – în scopul obţinerii bunurilor sau a creditului.

Indiciul principal, care apropie art.238 CP RM de alin.(6) art.224.7 al Codului penal-model al

SUA, este momentul de consumare a faptelor descrise în aceste reglementări: momentul prezentării

informaţiilor (solicitării) false (sau care induce în eroare).

Totuşi, există şi deosebiri între cele două componenţe de infracţiuni: 1) obiectul juridic special

al faptei, prevăzute la art.224.7 din Codul penal-model al SUA, are o întindere mai largă; 2) scopul

infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, consistă în obţinerea unui credit, în majorarea proporţiei

creditului sau în obţinerea unui credit în condiţii avantajoase; scopul infracţiunii, prevăzute la

art.224.7 al Codului penal-model al SUA, se exprimă în obţinerea bunurilor sau a creditului.

1 Miculeţ L. Reglementarea juridică a răspunderii pentru infracţiunile economice şi corupţie în SUA şi Republica Moldova: studiu comparat. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2005, p.63.2 Примерный уголовный кодекс (США) / Под ред. Б.Е. Никифорова. – Москва, 1969.

69

După cum se ştie, în SUA nu există un Cod penal în accepţie tradiţională. Prin Actul

Congresului de la 25.06.1948, cea mai mare parte a legislaţiei penale care a funcţionat anterior

(Codul penal din 1909) a fost supusă unei revizuiri depline, fiind inclusă în calitate de lege în Titlul

18 (Partea 1) al Codului de legi al SUA.

Astfel, conform art.1014 al acestui cod, se prevede răspunderea pentru declaraţiile false în

scopul de a obţine un credit. La concret, este incriminată fapta persoanei care, în cunoştinţă de

cauză, face declaraţii sau furnizează informaţii false ori intenţionat supraapreciază valoarea

pământului, proprietăţii sau asigurării cu scopul de a influenţa pe orice cale posibilă o instituţie

financiară asigurată din bugetul federal, prin orice cerere, obligaţie, carte de credit.

De menţionat că, la calificare, nu este obligatoriu ca, acordând creditul, instituţia financiară să

se fi bazat pe declaraţie; este suficient ca declaraţia să aibă capacitatea de a influenţa.1

Întrucât norma sus-menţionată nu este aplicabilă în unele ipoteze, în 1984, Titlul 18 (Partea 1)

al Codului de legi al SUA a fost completat cu art.1344 „Frauda bancară”. Conform acestei norme,

este trasă la răspundere penală persoana care execută sau încearcă să execute cu bună-ştiinţă o

schemă sau stratagemă în scopul înşelării unei instituţii financiare sau al obţinerii oricăror bani, fon-

duri, credite, bunuri, titluri de valoare sau a altor bunuri aflate în posesia, custodia ori sub controlul

unei instituţii financiare, prin pretexte, reprezentări sau promisiuni false ori care induc în eroare.

Astfel, putem remarca o asigurare eficientă juridică a siguranţei sistemului creditar al

instituţiilor financiare federale, controlate şi asigurate de stat.

În concluzie putem menţiona că între modelele legislative ale statelor nominalizate mai sus

privind incriminarea faptelor legate de creditare există asemănări evidente. Pentru perfecţionarea

continuă a reglementărilor autohtone în materie prezintă interes două din aspectele acestor modele:

1) existenţa răspunderii penale pentru inacţiunea constând în omiterea înştiinţării creditorului despre

apariţia unor împrejurări ce pot ameninţa rambursarea creditului; 2) prevederea răspunderii pentru

prezentarea informaţiilor false în vederea obţinerii unor investiţii (în special din partea Uniunii

Europene).

În Programul de acţiuni a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Modernizarea

ţării – bunăstarea poporului” se menţionează că, în scopul asigurării legalităţii, al garantării

drepturilor omului şi al perfecţionării continue a cadrului legislativ naţional, Guvernul îşi va orienta

eforturile, în special, spre asigurarea continuă a armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia ţărilor-

membre ale Uniunii Europene.2 Iată de ce, studierea şi implementarea experienţei legislative, mai

1 Miculeţ L. Reglementarea juridică a răspunderii pentru infracţiunile economice şi corupţie în SUA şi Republica Moldova: studiu comparat, p.81.2 Programul de acţiuni a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea popo-rului” // http://e-gov.moldova.md/moldova(test)

70

ales a ţărilor membre ale Uniunii Europene (a Poloniei, Germaniei, Franţei etc.), ar constitui un pas

concret în vederea „europenizării” legislaţiei penale a Republicii Moldova.

71

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNILOR

PREVĂZUTE la art.238 şi art.239 CP RM

Secţiunea I

Obiectul infracţiunilor legate de creditare

În ştiinţa dreptului penal sunt deosebite două accepţiuni ale conceptului „obiectul infracţin-

nii”.

Potrivit primei, obiectul infracţiunii este o parte a realităţii obiective având anumite forme

materiale sau imateriale, limite, stări, legităţi ale existenţei. Ca parte a realităţii obiective, obiectul

infracţiunii posedă semne relevante din punctul de vedere al legii penale ce-i caracterizează atât

conţinutul faptic, cât şi valoarea socială. În acest sens, obiectul infracţiunii are expresie obiectuală,

dar şi calităţi valorice pentru societate. În această accepţie, cercul obiectelor infracţiunii este

circumstanţiat normativ în art.2 CP RM, reprezentând anumite valori sociale (şi relaţiile sociale

aferente) care sunt apărate de legea penală şi cărora li se aduc atingere prin săvârşirea acesteia.

Dar, în contextul prezentului studiu, interesează mai mult o altă accepţiune a noţiunii de obiect

al infracţiunii – cea de element constitutiv al infracţiunii sau, altfel spus, element al componenţei de

infracţiune. În acest plan, obiectul infracţiunii, corelându-se cu latura obiectivă, latura subiectivă a

infracţiunii şi obiectul infracţiunii, reprezintă temeiul răspunderii penale.

Obiectul infracţiunii are o semnificaţie decisivă pentru stabilirea gradului prejudiciabil al

infracţiunii, dat fiind că acesta mai mult decât alte elemente constitutive ale faptei infracţionale,

determină conţinutul infracţiunii şi denotă o importanţă principială pentru caracterizarea altor

elemente constitutive ale infracţiunii.1

Exprimându-se asupra naturii obiectului infracţiunii, S.Brânză menţionează: „Relaţiile sociale

întotdeauna se formează în raport cu o anumită valoare, care este un produs al activităţii umane

materiale sau spirituale, un rezultat al activităţii istorice a oamenilor sau al activităţii din timpul

vieţii lor”.2 Cu referire la infracţiunile economice, incriminate de normele Capitolului X al Părţii

Speciale a Codului penal al Republicii Moldova, întrebarea ar fi: care este valoarea socială

fundamentală vătămată prin săvârşirea acestor infarcţiuni?

1 Prodan S. Obiectul juridic al infracţiunilor legate de creditare // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.308-310.2 Brânză S. Corelaţia dintre relaţia socială şi valoarea socială în contextul obiectului infracţiunii // Revista Naţională de Drept. - 2003. - Nr. 6. - P. 16-19.

72

În art.2 CP RM, care nominalizează cu titlu de exemplu valorile sociale fundamentale, apărate

de legea penală împotrivă infracţiunilor, nu se conţine un răspuns direct la această întrebare. Totuşi,

luând în calcul denumirea Capitolului X din Partea Specială a Codului penal, putem afirma că

economia naţională, privită drept componentă a ordinii de drept, constituie acea valoarea socială

fundamentală care este apărată de legea penală împotriva infracţiunilor economice.

În esenţă, toate punctele de vedere din literatura de specialitate, cu privire la obiectul juridic

generic al infarcţiunilor economice, exprimă aceeaşi idee: „relaţiile economice care se constituie pe

principiile realizării activităţii economice”1; „activitatea economică sub care se are în vedere

ansamblul tuturor verigilor producerii sociale, distribuirii sociale, schimbului social, precum şi ale

consumului social de valori materiale sau de alt gen”2; „relaţiile sociale care apar în sfera activităţii

economice – a producerii, distribuirii, schimbului şi consumului bunurilor şi serviciilor

patrimoniale”3; „relaţiile sociale cu privire la producerea, distribuirea, schimbul şi consumul

valorilor materiale sau de altă natură, generate şi reglementate de actele normative ale autorităţilor

publice centrale sau locale”.4

Aşadar, economia naţională este valoarea socială fundamentală apărată prin mijloace juridico-

penale împotriva infracţiunilor economice. Noţiunile „economia naţională” şi „economia publică”

nu trebuie confundate, deoarece prima o înglobează pe cea de-a doua. Aceasta decurge cu claritate

din Decizia nr.103 din 31.10.1995 privind soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei nr.15

din 6.02.1995, pronunţată de Curtea Constituţională a României: „Conceptul de economie naţională

este o categorie economică fundamentală, care desemnează ansamblul de resurse naturale şi umane,

de activităţi productive, de schimb şi de servicii, constituite ca ramuri sau domenii de activitate

economică, pe un anumit teritoriu naţional, ca rezultat al dezvoltării forţelor de producţie, în cadrul

graniţelor unei ţări”.5

Dacă anterior relaţiile sociale cu privire la economia naţională erau sub controlul total al

statului, atunci la momentul actual acest control este exercitat doar asupra unei părţi a acestor

relaţii. Mai mult, sfera acestui control este în continuă restrângere. Noile relaţii sociale cu privire la

economia naţională reprezintă expresia unei noi politici de stat în domeniul economiei. Totuşi, în

esenţă, natura relaţiilor sociale cu privire la economia naţională a rămas aceeaşi. Ca şi înainte, ele

formează relaţiile sociale referitoare la producerea, schimbul, repartizarea şi consumul bunurilor şi

serviciilor patrimoniale.1 Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности: понятие, система, проблемы квалифи-кации и наказания. – Саратов, 1997, р.18.2 Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Преступления в сфере экономической деятельности. – Москва: ЮрИнфоР, 1998, р.16-17.3 Ежов Ю.А. Преступления в сфере предпринимательства. – Москва, 2001, р.49.4 Горелов А.П. Что охраняют уголовно-правовые нормы об ответственности за экономические преступления // Законодательство. – 2003. – №4. – Р.85.5 Monitorul Oficial al României. – 1995. – Nr.296.

73

Deşi Capitolul X din Partea Specială a Codului penal al Republicii Moldova nu este structurat

pe secţiuni divizionare, corespunzătoare obiectelor juridice de subgrup ale infracţiunilor economice,

putem totuşi identifica asemenea obiecte pentru subgrupurile care se desprind din clasificarea

infracţiunilor economice.

Obiectul juridic de subgrup se află, vis-à-vis de obiectul juridic generic, în corelaţia de tipul

„parte-întreg”.1 Dacă obiectul juridic generic al infracţiunilor economice îl constituie relaţiile

sociale cu privire la economia naţională, atunci care relaţii şi valori sociale formează obiectul

juridic de subgrup al acestor infracţiuni? Considerăm că identificarea obiectului juridic de subgrup

al infracţiunilor economice trebuie făcută în funcţie de domeniile economiei naţionale în care sunt

săvârşite astfel de infracţiuni. Acest criteriu ne permite să defalcăm subgrupurile de infracţiuni care

aduc atingere relaţiilor sociale ce se desfăşoară şi se dezvoltă, de exemplu, în domeniul vamal,

fiscal, comercial şi în alte domenii ale economiei naţionale.

În ce priveşte infracţiunile legate de creditare, ca parte a infracţiunilor economice, necesitatea

identificării obiectului lor juridic de subgrup este determinată, înainte de toate, de faptul că, privite

în parte, infracţiunile legate de creditare, deşi au componenţe în mare parte asemănătoare, se

deosebesc după obiectele juridice speciale. De aceea, definirea noţiunii obiectului juridic de

subgrup al infracţiunilor legate de creditare va permite separarea din ansamblul de relaţii sociale cu

privire la economia naţională a acelor relaţii care se desfăşoară doar în domeniul creditării, privit ca

domeniu distinct al economiei naţionale.

În doctrina penală au fost exprimate diverse poziţii cu privire la obiectul juridic de subgrup al

infracţiunilor legate de creditare, caracterizându-se ca fiind relaţiile (valorile) sociale din: „sectorul

de creditare al sferei finanţelor”2; „sistemul financiar şi creditar-monetar”3; „sfera creditar-

monetară”4; „sfera activităţii de întreprinzător şi a activităţii bancare”5; „sfera activităţii creditar-

financiare a statului şi a subiecţilor economici”6 sau „interesele creditorilor”7. Analizând aceste

puncte de vedere, este necesar a menţiona că majoritatea din ele nu exprimă cu precizie obiectul

juridic de subgrup al infarcţiunilor legate de creditare. Or, noţiunile „sfera financiară”, „sfera

bancară”, „sfera activităţii de întreprinzător” sunt prea largi pentru a încadra cu exactitate limitele

1 A se vedea: Уголовное право. Часть Общая / Под ред. А.И. Рарога. - Москва, 1997, p.74.2 Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Преступления в сфере экономической деятельности. – Москва: ЮрИнфоР, 1998, р.18.3 Уголовное право. Часть Особенная. Часть 1 / Под ред. Н.А. Беляева, Д.П. Водяникова, В.В. Орехова. – Санкт-Петербург, 1995, р.238-239.4 Уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. А.И. Рарога. – Москва: ИМПЭ, 1998, р.145.5 Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть / Под общей ред. Г.Н. Борзенкова, В.С. Комисса-рова. – Москва, 1997, р.247-248.6 Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова, Ю.И. Ляпунова. – Москва: Новый Юрист, 1998, р.291; Гарифуллина Р. Ответственность за преступления в сфере финансово-кредитных отношений // Россий-ская юстиция. – 1997. - №2. – Р.35-36.7 Волженкин Б.В. Экономические преступления. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 1999, р.57.

74

valorii sociale comune lezate de infracţiunile legate de creditare. Noţiunea „sfera de creditare” este

înglobată, în mod diferit, în fiecare din cele trei noţiuni sus-numite. Nici interesele creditorilor nu

pot constitui valoarea socială comună lezată prin infracţiunile legate de creditare. Precizia obligă la

o abordare mai îngustă a acestei valori. Or, noţiunea de creditare are un semantism mai îngust decât

noţiunea „exercitarea dreptului creditorului”. Prin „creditare” înţelegem acordarea creditului de

către instituţia financiară, corelativă cu obţinerea creditului de către solicitantul acestuia. În

contrast, noţiunea „exercitarea dreptului creditorului” are un conţinut mai larg, după cum rezultă din

următoarea definiţie: „Obligaţia este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului

activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia îi revine îndatorirea

corespunzătoare – de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de

neexecutare de bunăvoie”.1

Reieşind din cele menţionate, se poate considera că, deşi obiectul juridic de subgrup al acestor

infracţiuni este un semn comun pentru infracţiunile legate de creditare, el prezintă totuşi un anumit

specific care permite delimitarea acestor fapte infracţionale de cele care aduc atingere relaţiilor

sociale ce se desfăşoară şi se dezvoltă în domeniul vamal, fiscal, comercial sau în alte domenii ale

economiei naţionale.

Aşadar, obiectul juridic de subgrup al infracţiunilor legate de creditare îl constituie ansamblul

relaţiilor sociale care se desfăşoară şi se dezvoltă în procesul activităţii de creditare a instituţiilor

financiare.

Dând definiţia noţiunii obiectului juridic de subgrup al infracţiunilor legate de creditare, nu

putem considera finalizat demersul nostru în ce priveşte elucidarea naturii obiectului acestor

infracţiuni. Or, normele din Capitolul X din Partea Specială a Codului penal incriminează două

fapte infracţionale legate de creditare: dobândirea creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM) şi

încălcarea regulilor de creditare (art.239 CP RM). În context, este necesar a menţiona că există o

categorie a obiectului juridic al infracţiunii care este specifică fiecărei infracţiuni. Numind această

categorie „obiect juridic specific (individual)”, C.Bulai consideră, pe bună dreptate, că ea este

constituită din „relaţiile sociale formate în jurul şi datorită unei valori sociale specifice, subordonate

uneia dintre valorile fundamentale, relaţii a căror formare, desfăşurare sau dezvoltare nu ar fi posi-

bilă fără apărarea împotriva infracţiunii a acelei valori”.2

Care este deci valoarea socială specifică, subordonată economiei naţionale şi, implicit, activi-

tăţii de creditare a instituţiilor financiare, care este apărată prin incriminarea faptelor infracţionale

prevăzute la art.238 şi 239 CP RM?

1 Stătescu C., Bârsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: ALL, 1996, p.10.2 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL, 1997, p.197.

75

Răspunzând la această întrebare, V.Stati consideră că valoarea socială apărată împotriva

infracţiunii de la art.238 CP RM este „obţinerea unui credit”1, iar valoarea socială ocrotită împotriva

infracţiunii de la art.239 CP RM este „acordarea unui credit”.2

Sprijinim această viziune care este în consonanţă cu opinia, potrivit căreia obiectul juridic

special al unei infracţiuni economice trebuie să-l formeze relaţiile sociale privitoare la o valoare

economică concretă.3 În mod regretabil, această abordare, fundamentată ştiinţific, nu întotdeauna

este luată în calcul în doctrina penală.

În acest sens, este edificatoare analiza poziţiilor exprimate în literatura de specialitate din

Federaţia Rusă cu privire la obiectul juridic specific al infracţiunii de obţinere ilegală a creditului

(art.176 CP FR). Menţionăm că, în multe privinţe, această faptă infracţională se aseamănă cu

infracţiunea prevăzută la art.238 CP RM. Astfel, B.V. Voljenkin consideră că infracţiunea de

obţinere ilegală a creditului aduce atingere relaţiilor sociale bazate pe ordinea stabilită de exercitare

a activităţii de întreprinzător şi a unei alte activităţi economice.4 Deşi ulterior autorul citat îşi

modifică opinia, considerând că această fapta infracţională lezează interesele creditorilor5, nu se

observă o apropiere de concepţia fundamentată ştiinţific a obiectului juridic specific al infracţiunii

de obţinere ilegală a creditului.

Astfel, în prima sa viziune, menţionată mai sus, B.V. Voljenkin defineşte în fapt obiectul

juridic generic al infracţiunii de la art.176 CP FR. A identifica obiectul juridic generic cu obiectul

juridic specific înseamnă a identifica întregul cu partea, ceea ce logiceşte este incorect.

Nici în a doua viziune a sa B.V. Voljenkin nu reuşeşte să reliefeze corect obiectul juridic

specific al infracţiunii de obţinere ilegală a creditului. Aşa cum menţionează, în mod întemeiat,

S.Brânză, interesul legitim constituie doar una dintre componentele relaţiei sociale, şi, din această

cauză, nu poate să reflecte de sine stătător natura completă a obiectului juridic specific al infrac -

ţiunii.6

Un alt autor, N.N. Afanasiev, este de părere că infracţiunea de la art.176 CP FR are ca obiect

juridic specific relaţiile sociale care se desfăşoară în sfera activităţii bancare.7 Considerăm că acest

autor îngustează nefondat sfera de aplicare a normei penale sus-arătate, limitând-o doar la activita-

tea bancară. În opinia întemeiată a lui V.Stati, „creditele pot fi obţinute nu doar de la o bancă, ci şi

1 Stati V. Obţinerea creditului prin înşelăciune // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Vol. I. - Chişinău: CE USM, 2003, p.91-92.2 Stati V. Încălcarea regulilor de creditare // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Vol. I. - Chişinău: CE USM, 2003, p.89-90.3 A se vedea: Уголовное право России / Под ред. В.П. Ревина. - Москва, 1998, p.253.4 A se vedea: Новое уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой. - Москва, 1996, с.153.5 A se vedea: Волженкин Б.В. Преступления в сфере экономической деятельности (Экономические преступ-ления). - Санкт-Петербург, 2002, с.247.6 A se vedea: Brânză S. Obiectul infracţiunilor contra proprietăţii: argumente în favoarea naturii relaţionale a acestuia // Revista Naţională de Drept. - 2002. - Nr.6. - P.23-29.7 A se vedea: Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова и Ю.Н. Ляпунова. - Москва, 1998, p.327.

76

de la o altă instituţie financiară”.1 De aceea, orice instituţie financiară care acordă credite, şi nu doar

o bancă, poate evolua în calitate de persoană vătămată atât de infracţiunea prevăzută la art.238

CP RM, cât şi de fapta infracţională incriminată la art.176 CP al FR.

După S.V. Maximov, obiectului juridic specific al infracţiunii de obţinere ilegală a creditului

îl constituie atât relaţiile sociale care asigură creditarea, bazată pe legislaţia civilă şi contractele de

drept civil, cât şi dreptul de proprietate al creditorului asupra bunurilor transmise în credit în temeiul

unui contract de credit nul (fictiv).2 Suntem de acord că, în cazul unui contract fictiv, creditorul îţi

păstrează dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise cu titlu de credit. În acest caz, creditorul

este degrevat de obligaţia de a transmite bunurile în credit. Cu toate acestea, nici dreptul de

proprietate, nici un alt drept subiectiv nu pot să formeze de sine stătător obiectul juridic specific al

infracţiunii. Or, după cum consideră cu drept cuvânt V.Ia. Taţii, numai relaţiile sociale ca sistem

integral, şi nu careva părţi componente ale acestuia, pot forma obiectul infracţiunii.3

Nu putem agrea nici punctul de vedere al lui T.O. Koşaeva, conform căruia obiectul juridic

specific al infracţiunii de la art.176 CP FR îl constituie sistemul financiar al statului.4 De această

dată este vorba de o extindere nefondată a sferei de aplicare a normei sus-numite din legea penală

rusă. Or, în opinia întemeiată a lui O.N. Gorbunova, sistemul financiar include nu doar domeniul

creditării, dar şi: sistemul bugetar; fondurile extrabugetare; finanţele subiecţilor economici şi ale

ramurilor economiei; asigurarea de bunuri şi persoane.5

Similar autorului precitat, V.A. Kozlov consideră că obiectul juridic principal al infracţiunii,

prevăzute la art.176 CP FR, îl formează sistemul financiar, ordinea de creditare a cetăţenilor şi a

subiecţilor economici, iar obiectul juridic secundar îl constituie interesele economice ale

creditorilor.6 Am argumentat mai sus de ce nici sistemul financiar, nici interesele creditorilor nu pot

reprezenta obiectul juridic specific al infracţiunii date. La aceasta adăugăm că în cazul dat ar fi

incorect să defalcăm şi să tratăm separat partea (ordinea de creditare) în raport cu întregul (sistemul

financiar): creditarea este, prin definiţie, o activitate financiară şi nu poate fi privită în afara

sistemului financiar.

1 Stati V. Obţinerea creditului prin înşelăciune, p.91-92.2 A se vedea: Уголовное право. Часть Общая. Часть Особенная / Под общей ред. Л.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.В. Максимова. - Москва, 1999, с.430-431.3 A se vedea: Таций В.Я. Объект и предмет преступления по советскому уголовному праву. - Харьков, 1982, p.18-19.4 A se vedea: Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. - Москва, 1997, p.250.5 A se vedea: Финансовое право / Под ред. О.Н. Горбуновой. - Москва, 1996, p.15.6 Козлов В.А. Уголовно-правовое, криминологические и криминалистические проблемы борьбы с преступле-ниями, связанными с незаконным получением кредита и злостным уклонением от погашения кредиторской задолженности // Уголовное право. - 2004. - №12. - Р.9-15.

77

Într-o altă opinie, principiul bunei-credinţe a subiecţilor activităţii economice formează

obiectul juridic special al infracţiunii de obţinere ilegală a creditului.7 Literalmente, prin „principiu”

se are în vedere un element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie

ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.8 Comiterea unei infracţiuni nu poate

periclita existenţa unui principiu. Încălcarea lui nu înseamnă desfiinţarea lui. Deci, nici această

opinie nu poate fi acceptată.

În ce priveşte doctrina autohtonă, poate fi relevată următoarea viziune asupra obiectul juridic

specific al infracţiunilor legate de creditare: „relaţiile sociale ce iau naştere şi se desfăşoară între

creditor şi debitor, având la bază protecţia instituţiilor bancare, asigurarea unei situaţii financiare

stabile, precum şi protecţia intereselor creditorilor şi debitorilor băncilor” (art.238 CP RM);

„relaţiile sociale care implică protecţia sistemului bancar naţional, precum şi interesele persoanelor

fizice şi juridice (deponenţi bancari) participante active la acţiunile financiar-bancare din economie”

(art.239 CP RM).3 În cazul dat, autorii Comentariului Codului penal al Republicii Moldova con-

fundă noţiunile „creditare” şi „exercitarea dreptului creditorului”, fapt asupra căruia ne-am expus

deja. În plus, se face o echipolare nefondată între noţiunile „sistem bancar” şi „sistem creditar”.

Dintre toate opiniile, exprimate în doctrina penală cu privire la obiectul juridic specific al

obţinerii ilegale a creditului, se distinge, în sens pozitiv, părerea lui I.V. Şişko, care consideră că

infracţiunea dată aduce atingere în mod special relaţiilor sociale cu privire la asigurarea rambursării

creditului (obiectul juridic principal) şi relaţiilor sociale de proprietate (obiectul juridic secundar).4

În concluzie, analizând părerile menţionate mai sus, considerăm că obiectul juridic specific al

infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM) îl formează relaţiile sociale

cu privire la obţinerea creditului. În ce priveşte infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare

(art.239 CP RM), relaţiile sociale cu privire la acordarea creditului constituie obiectul juridic

specific al infracţiunii date.5

Cunoaşterea obiectului material al infracţiunii este importantă, în primul rând, pentru califica-

rea corectă a faptei, deoarece prin intermediul său se ajunge să se cunoască valoarea şi relaţiile

sociale care formează obiectul juridic, acestea, în cazul în care li se aduc atingere, având o impor-

tanţă decisivă pentru a califica fapta ca infracţiune. De asemenea, este de remarcat că influenţarea

7 Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общей ред. В.М. Лебедева. – Москва: Норма, 2005, р.426.8 Dicţionarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche. – Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p.850.3 Codul penal al Republicii Moldova comentat / Sub red. lui A.Barbăneagră. – Chişinău: ARC, 2003, p.502, 504-505; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.360, 361.4 A se vedea: Горелик А.С., Шишко И.В., Хлупина Г.Н. Преступления в сфере экономической деятельности и против интересов службы в коммерческих и иных организациях. – Красноярск, 1998, p.47.5 Prodan S. Obiectul juridic al infracţiunilor legate de creditare // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Stiinţe sociou ma-nistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.308-310.

78

nemijlocită infracţională se produce asupra obiectului material, iar cercetarea ei permite să se

stabilească gravitatea urmărilor prejudiciabile.

Prin „obiect material al infracţiunii” se înţelege entitatea materială (un obiect sau un lucru

oarecare, un animal, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită,

energia fizică a acestuia, ameninţându-l cu un pericol de vătămare materială sau provocându-i

efectiv o asemenea vătămare.1

Referindu-se la obiectul material al infracţiunilor legate de creditare, V.Stati îl identifică în

felul următor: „informaţiile pe care solicitantul de credit le falsifică cu bună-ştiinţă şi le prezintă

creditorului în scopul obţinerii unui credit sau majorării proporţiei acestuia, sau obţinerii unui credit

în condiţii avantajoase” (art.238 CP RM)2; „creditul, adică banii împrumutaţi de o instituţie

financiară cu condiţia rambursării lor, plăţii dobânzii şi a altor plăţi aferente” (art.239 CP RM).3

Pornind de la acest punct de vedere, menţionăm că, în contextul infracţiunii de la art.238

CP RM, informaţiile false reprezintă datele despre care solicitantul de credit cunoaşte că ele denatu-

rează starea reală a lucrurilor. Caracterul fals al acestor date constă în aceea că ele sunt neveridice

sau incomplete, denaturând sensul şi conţinutul informaţiei prezentate, făcând astfel posibilă

acordarea creditului. Totodată, aceste date trebuie să aibă un caracter oficial şi să fie în stare de a-l

induce în eroare pe creditor.4

Informaţiile false sunt prezentate, de regulă, în formă scrisă sub forma unui document având

un suport de hârtie, destinat să certifice fapte şi evenimente cu semnificaţie juridică. Un astfel de

document trebuie să fie perfectat în ordinea cuvenită, să conţină toate menţiunile necesare şi să

cuprindă semnăturile decidenţilor corespunzători.

În legea penală a Republicii Moldova nu este definită noţiunea de document. În opoziţie, în

legislaţiile penale ale altor state această noţiune se defineşte ca fiind: „actul scris, care confirmă fapte

şi evenimente, care au o semnificaţie juridică, fiind perfectat în modul cuvenit şi conţinând ele-

mentele necesare (imprimata ştampilei, semnătura, data, numărul) (Codul penal al Uzbekistanului)5;

„procesul-verbal, contractul, cambia, certificatul sau orice alt act, întocmit în calitate de dovadă sau

fiind important sub aspect probatoriu, precum şi buletinul de identitate, biletul sau semnul

distinctiv, similar” (Codul penal al Suediei).6

1 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL, 1997, p.196.2 Stati V. Obţinerea creditului prin înşelăciune, p.91-92.3 Stati V. Încălcarea regulilor de creditare, p.89-90.4 Prodan S. Obiectul material al infracţiunilor legate de creditare // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Stiinţe socio-umanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.305-307.5 Уголовный кодекс Республики Узбекистан / Под ред. М.Х. Рустамбаева, А.С. Якубова и З.Х. Гулямова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.6 Уголовный кодекс Швеции / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, С.С. Беляева. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

79

În literatura de specialitate, există formularea stricto sensu a noţiunii de document şi

formularea lato sensu a acestei noţiuni. De exemplu, unii autori raportează la această noţiune numai

sursele scrise de informaţie.1 Însă, mai adecvată momentului actual este accepţiunea largă a noţiunii

de document, conform căreia acesta constituie orice suport material de informaţie, destinat

prelucrării, păstrării şi transmiterii ei în timp şi spaţiu.2

De ce considerăm mai oportună aceasta din urmă accepţiune a conceptului de document

tocmai în contextul infracţiunilor legate de creditare? Este oare noţiunea de document electronic,

definită în Legea cu privire la informatizare şi resursele informaţionale de stat, aplicabilă în raport

cu infracţiunile date?

Răspunzând la aceste întrebări, menţionăm că „Banca de Finanţe şi Comerţ” SA prestează

clienţilor săi un nou serviciu – creditarea virtuală.3 Este doar o chestiune de timp ca acest serviciu să

devină o practică obişnuită în activitatea de creditare a tuturor celorlalte bănci comerciale din

Republica Moldova.

Astfel, solicitantul creditului transmite Băncii cererea comandă on-line, aceasta conţinând

cererea propriu-zisă de primire a creditului şi indicii financiari ai întreprinderii solicitante. În cazul

în care informaţia dată, care este transmisă Băncii, este falsificată, a nu califica cele comise conform

art.238 CP RM ar fi neîntemeiat. La calificarea faptei date nu trebuie să aibă relevanţă dacă suportul

de informaţie este de hârtie sau unul electronic. De asemenea, unul şi acelaşi document se poate afla

pe diferite suporturi şi să aibă câteva forme de reprezentare. De exemplu, el poate fi într-un disc

magnetic şi, concomitent, să existe pe ecranul monitorului şi pe maşinogramă (varianta imprimată).

Fiecare din aceste forme de reprezentare a documentului va avea aceeaşi forţă juridică. Important

pentru calificare este ca documentul să conţină o informaţie inteligibilă şi perceptibilă. Această cerinţă

derivă în mod direct din sintagma „prezentarea ... unor informaţii” din dispoziţia art.238 CP RM.

Pe baza acestui exemplu – al creditării virtuale – ne putem convinge că documentul care

conţine informaţii false nu poate să reprezinte mijlocul de săvârşire a infracţiunii. Or, nu putem să

nu fim de acord cu A.Reşetnicov care susţine că, dacă documentul care conţine informaţii false ar

constitui mijlocul de săvârşire a infracţiunii, atunci computerul ar trebui recunoscut drept mijloc de

folosire a mijlocului de săvârşire a infracţiunii.4 Prezentarea informaţiilor false reprezintă

chintesenţa infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM. Nu obţinerea creditului. Obţinerea creditului

1 Поленов Г.Ф. Ответственность за похищение, подделку документов и их использование. – Москва, 1980, р.22-23; Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамовой, Г.П. Новоселова. – Москва: Норма-Инфра·М, 1998, р.693.2 Уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. Л.Л. Кругликова. – Москва, 1999, р.748; Уголовно-процессуальное право Российской Федерации / Под ред. П.А. Лупинской. – Москва, 2001, р.227; Шадрин В.В. Основы бухгалтерского учета и судебно-бухгалтерской экспертизы. – Москва, 2000, р.71.3 www.fincombank.com/creditare_virt/4 Reşetnicov A. Obiectul material al infracţiunii şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii: criterii de delimitare // Revista Naţională de Drept. – 2007. – Nr.6. – P.17-22.

80

este doar una din ipostazele sub care evoluează scopul infracţiunii date. În această ipostază, creditul

reprezintă obiectul scopului infracţiunii. Nu obiectul material al infracţiunii. Creditul nu suferă nici

o influenţare nemijlocită infracţională în urma comiterii infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM. În

contextul acestei infracţiuni, creditul poate să-şi găsească sau nu materializarea. Oricum, asupra

calificării aceasta nu influenţează, deoarece eventuala obţinere a creditului va depăşi momentul de

consumare a infracţiunii.

În altă ordine de idei, considerăm că pe pagina oficială a „Băncii de Finanţe şi Comerţ” SA,

dedicată creditării virtuale, se menţionează: „Confidenţialitatea deplină despre datele D-voastră

financiare este garantată: îndeplinirea şi transmiterea datelor se efectuează pe un canal protejat, care

exclude posibilitatea scurgerii informaţiei părţilor terţe”.1 Şi dacă totuşi aceste „părţi terţe” vor

accesa informaţia privind solicitarea creditului, modificând-o astfel încât să rezulte intenţia lor de a

obţine profit pentru sine şi de a prejudicia material solicitantul de credit şi instituţia financiară

creditoare? Care trebuie să fie calificarea în asemenea cazuri? Este oare necesar a aplica art.238 sau

259 CP RM? Or, conform ultimei norme, se califică şi cazurile de acces ilegal la informaţia

computerizată, adică la informaţia din calculatoare, de pe suporţii materiali de informaţie, din

sistemul sau reţeaua informatică, dacă acest acces este însoţit de modificarea informaţiei.

Considerăm că, în cazul dat, nu există concurenţă între cele două norme pe care le-am

specificat mai sus. Deci, calificarea infracţiunilor respective trebuie făcută conform regulilor

concursului de infracţiuni. Aceasta deoarece actul de executare în cazul infracţiunii, prevăzute la

art.259 CP RM, nu se încadrează în limitele actului de executare în ipoteza art.238 CP RM. Pentru

ca fapta să fie calificată doar conform art.259 CP RM, fără a fi necesară calificarea suplimentară

conform art.238 CP RM, făptuitorul urmează să parcurgă următoarele etape: 1) până la recepţio-

narea informaţiei de către instituţia financiară, să acceseze ilegal informaţia computerizată privind

solicitarea creditului, modificând informaţia în folosul său; 2) să blocheze transmiterea informaţiei

către instituţia financiară.

În concluzie, în contextul infracţiunilor legate de creditare este aplicabilă noţiunea de

document în accepţie largă, însemnând în esenţă suportul de hârtie, magnetic, optic sau de alt gen al

informaţiei care este inteligibilă şi perceptibilă pentru destinatarul ei; acest suport trebuie să conţină

toate menţiunile necesare şi să cuprindă semnăturile decidenţilor corespunzători.

În ansamblul lor, asemenea documente alcătuiesc documentaţia de credit. În conformitate cu

art.3 din Legea instituţiilor financiare, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21.07.19952,

documentaţia de credit este documentaţia care stă la baza unei convenţii între o bancă şi o altă

persoană pentru acordarea unui credit şi cuprinde cel puţin:

1 www.fincombank.com/creditare_virt/2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1996. - Nr. 1.

81

- situaţia financiară curentă a solicitantului de credit şi a oricărei persoane care constituie o

garanţie personală;

- o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o

evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;

- o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema de

rambursare, obiectivul debitorului şi scopul pentru care a solicitat creditul;

- documentul cu semnăturile persoanelor care au autorizat acordarea creditului în numele

băncii;

- alte documente determinate de bancă.

Cât priveşte documentele, care cuprind situaţia financiară curentă a solicitantului de credit şi a

oricărei persoane care constituie o garanţie personală, specificul lor constă în interdependenţa

strânsă.

Astfel, unele şi aceleaşi date sunt reflectate concomitent în diferite documente. Ţinând cont de

aceasta, făptuitorii, urmărind scopul de a tăinui fapta falsificării datelor despre situaţia financiară

curentă (de exemplu, din bilanţul contabil), denaturează datele similare din alte documente. În caz

contrar, o simplă confruntare a datelor, cuprinse într-un document, cu datele similare din alte

documente va permite descoperirea unor discrepanţe vădite.

Pentru evaluarea situaţiei financiare curente sunt utilizate trei grupuri de indicatori de eva-

luare: coeficienţii de lichiditate; coeficientul de corelaţie a propriilor mijloace cu cele de credit;

indicatorii de circulaţie a mijloacelor şi de rentabilitate. Pot fi supuse denaturării datele care sunt

folosite pentru calcularea acestor indicatori, adică datele articolelor de bilanţ, în care sunt reflectate:

mijloacele băneşti ale solicitantului de credit sau ale persoanei care constituie o garanţie personală;

investiţiile financiare pe termen scurt ale acestei persoane; datoriile ei debitoare şi creditoare;

activele circulante; mijloacele de credit; pierderile; profitul capital.

În ce priveşte documentele care cuprind o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata

integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei, trebuie de

menţionat că acestea se referă la: garanţia sub formă de fidejusiune; garanţia sub formă de cauţiune

bancară.

Este necesar a specifica că, în ultimii ani, a devenit frecventă practica folosirii în calitate de

gaj a bunurilor care aparţin nu solicitantului de credit, ci unei terţe persoane. În acest caz, se

prezintă cererea debitorului gajist, documentele de constituire a acestuia, precum şi documentele

care îi confirmă dreptul de proprietate şi prezenţa bunului gajat. Asemenea documente cuprind

următoarele date, care pot fi falsificate: date ce confirmă prezenţa bunului gajat, date ce confirmă

82

dreptul de proprietate al debitorului gajist asupra acestui bun, date privind locul de păstrare a

bunului dat şi costul de bilanţ al bunului gajat.

Analiza practicii judiciare denotă că deseori în calitate de fidejusor apare o persoană fizică de

rea-credinţă sau o persoană juridică inexistentă. În acest caz, practic toată informaţia cuprinsă în

documentaţia respectivă de credit va fi falsă.

În situaţia garanţiei sub formă de cauţiune bancară, esenţa falsificării constă în următoarele:

cauţiunea este perfectată a) din numele unei bănci-garante inexistente; b) din numele unei bănci-

garante existente, dar deja lichidate; c) din numele unei bănci-garante care există realmente. În toate

cele trei cazuri făptuitorul utilizează o cauţiune bancară completamente falsificată.

Cât priveşte documentele, care cuprind o descriere a condiţiilor creditului, incluzând valoarea

creditului, rata dobânzii, schema de rambursare, obiectivul debitorului şi scopul pentru care a

solicitat creditul, aceste documente formează, în ansamblu, ancheta solicitantului de credit. Aceasta

conţine caracterizarea generală a solicitantului de credit ca subiect al activităţii economice.

Specificul anchetei solicitantului de credit se exprimă în aceea că datele, care se indică în ea, sunt

de o importanţă majoră pentru evaluarea situaţiei economice a solicitantului de credit şi sunt

descifrate în alte documente prezentate pentru obţinerea creditului.

Pot fi supuse denaturării următoarele date din ancheta solicitantului de credit: mărimea şi

structura capitalului statutar; componenţa fondatorilor şi a acţionarilor; existenţa unor filiale şi

reprezentanţe; principalele genuri de activitate şi prezenţa licenţei de desfăşurare a lor; nomencla-

torul mărfurilor produse sau al serviciilor prestate; principalii furnizori şi cumpărători; informaţiile

cu privire la întârzierile în executarea contractelor de credit încheiate cu alte instituţii financiare etc.

Din documentaţia de credit fac parte şi: copia fişei cu specimenele de semnături ale persoa-

nelor care deţin dreptul primei şi celei de-a doua semnături aplicate pe documentaţia de credit

(conducătorul şi contabilul-şef); copia procurii în privinţa persoanelor cărora le-a fost delegat

dreptul de semnare a documentaţiei de credit (pot fi denaturate semnăturile persoanelor menţionate

în fişă sau pot fi indicate incorect funcţiile persoanelor menţionate în fişă etc.).

La alte documente, determinate de bancă la solicitarea creditului, pot fi raportate: copiile

documentelor de constituire a solicitantului de credit; copiile deciziilor adunărilor privind numirea

în funcţie a persoanelor care sunt ordonatorii contului; istoria creditară etc.

După ce am făcut o prezentare generală a noţiunii „documentaţia de credit”, să vedem care

este conţinutul acestei noţiuni în raport cu cele mai importante bănci comerciale din Republica

Moldova.

Astfel, în vederea examinării unui proiect de credit, pachetul minim de documente ce necesită

a fi prezentate la Banca Comercială „Mobiasbanca” SA trebuie să conţină:

83

1) cererea solicitantului;

2) business-planul care va include: descrierea succintă a companiei; mărfurile şi serviciile;

strategia de marketing; planul de producere; aspectul ecologic; planul financiar;

3) documentele financiare: rapoartele trimestriale pentru câteva perioade şi pentru ultimul an

de gestiune, vizate de organele de statistică; descifrarea datoriei debitoare şi creditoare, a

avansurilor primite şi acordate în ultima perioadă de gestiune; descifrarea altor posturi de

bilanţ pentru ultima dată de gestiune (la cererea băncii) etc.;

4) documentele juridice: documentele de constituire şi înregistrare; documentele ce confirmă

împuternicirile de luare a deciziilor de solicitare a creditului şi semnare a documentelor;

procesul-verbal al Adunării Generale a Acţionarilor (Asociaţilor) cu privire la solicitarea

creditului şi gajarea proprietăţii companiei, cu indicarea sumei creditului şi expresiei

valorice a proprietăţii, semnat de acţionari (asociaţi) şi cu ştampila companiei; procesul-

verbal al solicitantului cu privire la numirea în funcţie a conducătorului; ordinul de numire

în funcţie a contabilului-şef; copiile buletinelor de identitate ale conducătorului şi

contabilului-şef;

5) documentele aferente gajului oferit:

– la gajarea bunurilor imobile: extrasul din Registrul bunurilor imobile; certificatul privind

valoarea bunului imobil; documentele ce confirmă dreptul de proprietate asupra bunului

imobil; cartea de imobil; raportul de evaluare a bunului imobil întocmit de Agenţia de

Imobil „Lara”;

– la gajarea bunurilor mobile: documentele care atestă dreptul de proprietate asupra bunu-

lui mobil;

6) contractele privind achiziţia mărfurilor, materiei prime, accesoriilor şi alte documente care

confirmă utilizarea creditului conform destinaţiei (realizarea producţiei, acordarea

serviciilor), alte documente care se referă la activitatea creditată;

7) alte documente care prezintă interes pentru bancă la evaluarea cererii de credit.1

În cazul Băncii Comerciale „Victoriabank” SA, lista documentelor necesare pentru evaluarea

proiectului de acordare a creditului este următoarea:

1) cererea solicitantului privind acordarea creditului bancar;

2) statutul întreprinderii (originalul) cu toate modificările şi completările;

3) certificatul de reînregistrare a întreprinderii (originalul);

4) documentele ce confirma sediul real al solicitantului;

5) contractul de constituire (originalul);

1 Setul minim de documente // www.mobiasbank.com/links.cfm?id=13

84

6) business-planul sau argumentarea tehnico-economică a proiectului sau a afacerii creditate;

7) contractele cu furnizorii şi cumpărătorii, alte documente referitoare la utilizarea creditului;

8) licenţele privind dreptul de a efectua activitatea curentă şi cea creditată;

9) bilanţurile pentru două-trei perioade de activitate;

10) forma nr.2 şi nr. 4 la aceste bilanţuri;

11) descifrarea capitolelor de bază ale bilanţului;

12) extrasul din contul de decontare despre circulaţia lunară pe ultimele 6-12 luni;

13) procesul-verbal privind numirea în funcţie a directorului şi a contabilului-şef;

14) extrasul din Registrul de stat al comerţului de pe lângă Camera Înregistrării de Stat privind

confirmarea directorului şi a fondatorilor solicitantului;

15) procesul-verbal al Adunării Generale a Asociaţilor solicitantului privind: adresarea cu

cerere de acordare a unui credit; grevarea bunurilor solicitantului pentru garantarea

rambursării creditului; împuternicirea directorului solicitantului de a semna contractul de

credit în suma solicitată;

16) paşapoartele directorului, contabilului-şef şi ale fondatorilor;

17) documentele ce confirmă proprietatea averii propuse în gaj;

18) certificatul de înregistrare fiscală pentru deschiderea contului de împrumut;

19) extrasul din Registrul Gajului;

20) Cartea Gajului;

21) alte documente (la viziunea expertului de creditare).1

Cât priveşte Banca Comercială „Banca Socială” SA, lista documentelor prezentate la secţia de

credite pentru examinarea solicitării de credit e compusă din:

1) cererea de credit;

2) statutul cu completări şi modificări (cópii); contractul de constituire (cópii);

3) certificatul de înregistrare a întreprinderii şi de atribuire a codului fiscal;

4) extrasul din Registrul de Stat al comerţului;

5) decizia organului competent, care permite conducătorului semnarea contractului de credit,

a garanţiei şi a contractului de gaj;

6) ordinul de instituire în funcţie a conducătorului;

7) darea de seamă financiară (bilanţul şi anexele – formele nr.2 şi nr.4);

8) fişa de evidenţă a solicitantului de credit;

1 Lista documentelor necesare pentru evaluarea proiectului de acordare a creditului // www.victoriabank.md/rom/section/100/

85

9) planul de afaceri al întreprinderii (argumentarea tehnico-economică a proiectului); planul

financiar (bilanţul de pronosticare; planul estimativ pe venit şi cheltuieli; fluxul estimativ

de mijloace băneşti);

10) contractele perfectate în cadrul tranzacţiei pentru a cărei efectuare se solicită creditul;

11) certificatul de la inspectoratul fiscal cu privire la deschiderea contului;

12) descrierea asigurării propuse;

13) evaluarea gajului, efectuată de către o expertiză independentă;

14) buletinele de identitate ale conducătorului şi contabilului-şef ai întreprinderii solicitante de

credit (cópii).1

Pentru studierea posibilităţii acordării creditului de către „Banca de Finanţe şi Comerţ” SA,

potenţialul debitor trebuie să prezinte:

1) cererea în forma stabilită de bancă;

2) hotărârea organelor de gestionare împuternicite ale debitorului pentru primirea creditului

şi efectuarea altor acţiuni;

3) documentele de constituire a debitorului, în original (în cazul în care debitorul nu este

client al Băncii);

4) licenţele necesare pentru efectuarea activităţii economice;

5) modelul ştampilei şi semnăturii debitorului şi ale reprezentanţilor lui legitimi;

6) bunurile mobile şi imobile acceptate de bancă, puse în gaj în raport de 2:1 din evaluarea

costului gajului şi a sumei creditului;

7) business-planul;

8) darea de seamă anuală pentru anul precedent (cu controlul de audit), ultima dare de seamă

trimestrială pentru anul curent sau declaraţiile corespunzătoare pe venit (numai pentru

întreprinderile individuale);

9) extrasele de pe conturile deschise în alte bănci, precum şi alte tipuri de dare de seamă şi

materiale ce caracterizează situaţia financiară şi competitivitatea debitorului, a garantului

sau a fidejusorului;

10) registrul de înregistrare a gajului debitorului.2

În exemplele de mai sus ne-am referit la documentele care sunt solicitate de băncile

comerciale în vederea acordării de credite persoanelor juridice. Privitor la persoanele fizice, setul

necesar de documente nu este atât de mare, numărul lor fiind determinat de suma care poate fi

acordată acestora în cazul creditării.

1 Lista documentelor prezentate la secţia de credite pentru examinarea solicitării de credit // www.socbank.md/rom/section/146/2 Creditarea // www.fincombank.com/creditarea/

86

Astfel, în cazul creditelor de consum, documentele necesare pentru obţinerea creditului sunt:

în cazul Băncii Comerciale pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA: cererea pentru

obţinerea creditului; buletinul de identitate şi copia acestuia; factura pentru procurarea mărfii de

credit; certificatul cu privire la venitul mediu lunar; contractul cu privire la garanţie, autentificat la

notar sau o scrisoare de garanţie, după necesitate; în cazul Băncii Comerciale „Mobiasbanca” SA:

certificatul cu privire la venituri; ancheta-cerere; buletinul de identitate şi copia acestuia; factura

pentru procurarea mărfii pe credit; în cazul Băncii Comerciale „Moldova-Agroindbank” SA:

certificatul cu privire la venituri; ancheta-cerere; buletinul de identitate şi copia acestuia; factura

pentru procurarea mărfii pe credit.1

Deşi există anumite diferenţe în ce priveşte conţinutul setului de documente, prezentate de

persoanele juridice sau fizice la obţinerea creditului, diferenţe specifice fiecărei bănci comerciale,

aceasta nu influenţează asupra alcătuirii generale a setului respectiv. Alcătuirea acestuia este con-

formă cu anumite principii. Astfel, din analiza listelor de documente nominalizate mai sus putem

deduce că creditele pot fi acordate numai solicitanţilor solvabili care dispun de surse reale de achi-

tare a creditului, precum şi de o asigurare fiabilă a rambursării lui, având o bază comercială contrac-

tuală şi respectând condiţiile de rambursabilitate, de folosire conform destinaţiei, de garanţie, de

platibilitate şi de exigibilitate a creditului. În alţi termeni, băncile comerciale pot acorda credite

solicitanţilor numai dacă documentele prezentate de ultimii corespund principiilor de creditare.

În opinia lui L.C. Ionescu, principiile de creditare se referă la:

– solicitantul creditului (debitorul);

– cererea de creditare (obiectivele urmărite);

– rambursare (rate şi termene);

– dobânzi şi comisioane bancare (remunerarea creditului);

– garantare (modalităţi de asigurare şi recuperare).2

Respectând această consecutivitate, vom examina în cele ce urmează principiile concrete de

creditare ce vizează un aspect sau altul din cele evocate mai sus.

Principiul diferenţierii creditării se referă la solicitantul creditului. Acest principiu se exprimă

în tratarea individuală a solicitanţilor de credite de către instituţia financiară, în funcţie de interesele

acesteia şi de politica economică a statului.

În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că diferenţierea creditării

presupune că instituţiile financiare nu trebuie să abordeze uniformizat problema acordării creditelor

solicitanţilor acestora; creditul trebuie acordat numai acelor persoane care sunt capabile să-l

1 Odinokih S. Viaţa pe credit în stil moldovenesc // B&F-Profit. – 2004. – Nr.11. – P.37-39.2 Ionescu L.C. Băncile şi operaţiunile bancare. – Bucureşti: Editura Economică, 1996, p.425.

87

întoarcă la timp.1 Prin urmare, solicitările noilor clienţi trebuie tratate diferit. Dacă cel care solicită

un credit nu este clientul instituţiei financiare, înainte de toate este nevoie să se obţină referinţe

satisfăcătoare despre integritatea şi situaţia financiară a acestuia.

Principiul urmării obiectivelor creditului constă în necesitatea utilizării într-un anume scop a

mijloacelor acordate cu titlu de credit. Acest principiu vizează cererea de creditare.

În opinia lui O.M. Oleinik, acest principiu are un caracter suplimentar: la opţiunea uneia

dintre părţi (de cele mai dese ori – a băncii comerciale), creditul poate fi acordat în scopurile care

sunt stipulate în contractul de credit.2 Într-adevăr, putem prezenta exemple când acest principiu nu

este respectat în procesul de creditare. Astfel, în pachetul de servicii de creditare al Băncii

Comerciale pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA intră creditul de trezorerie şi

creditul pentru management.

Creditul de trezorerie se acordă persoanelor fizice, pentru necesităţi personale. La solicitarea

lui, nu se indică destinaţia. Adică, persoana poate să-l utilizeze la alegerea sa în orice scop (care să

nu contravină legislaţiei): procurarea bunurilor, tratamentul medical, plata studiilor, turism,

reparaţia locuinţei etc. Creditul pentru management se acordă persoanelor fizice, care sunt manageri

şi specialişti de vârf ai întreprinderilor mari. Acest credit nu are o destinaţie concretă. El se acordă

pentru finanţarea necesităţilor personale ale solicitantului.3

Principiul de temporaritate a creditului se referă la aspectul de rambursare. Acest principiu

reflectă necesitatea rambursării creditului în termenele strict determinate, dinainte stabilite în

contractul de credit bancar. Termenul de creditare constituie timpul-limită de aflare a mijloacelor

băneşti creditate în sfera patrimonială a solicitantului. Acest termen evoluează ca măsură, după a

cărei limite modificările cantitative se transformă în modificări calitative: dacă se încalcă scadenţa,

este distorsionată esenţa creditului. El îşi pierde menirea sa autentică, ceea ce se răsfrânge asupra

situaţiei de circulaţie monetară în cadrul economiei naţionale.

Principiul de platibilitate a creditului vizează aspectul dobânzilor şi al comisioanelor bancare.

Acest principiu îşi are temeiul în caracterul oneros al serviciilor prestate de instituţia financiară.

Adică, exprimă necesitatea nu doar a rambursării de către solicitant a mijloacelor creditare

contractate, dar şi a achitării pentru dreptul de a le folosi.

În opinia lui A.V. Şmonin, la determinarea dobânzilor şi comisioanelor de creditare este

necesar a se lua în calcul valoarea mijloacelor atrase, credibilitatea solicitantului şi gradul de risc,

legat de credit, precum şi cheltuielile privind perfectarea şi verificarea stingerii creditului, cheltuie-

lile de evaluare a bunurilor gajate, caracterul raporturilor dintre instituţia financiară şi solicitant, alţi

1 Банковское дело / Под ред. В.И. Колесникова, Л.П. Кроливецкой. – Москва: Финансы и статистика, 1997, р.217.2 Олейник О.М. Основы банковского права. – Москва: Юристъ, 1999, р.320.3 Credite de trezorerie. Credite pentru management // www.moldindconbank.com/private_banking_ro/creditconsum/

88

factori.1 Aşadar, platibilitatea creditului reprezintă condiţia stimulării activităţii economice a agenţi-

lor economici care solicită credite, determinându-le să-şi sporească propriile resurse şi să consume

econom mijloacele obţinute cu titlu de credit.

Principiul de rambursabilitate a creditului presupune achitarea obligatorie a sumei datoriei de

bază a solicitantului de credit faţă de instituţia financiară, în conformitate cu contractul de credit.

Altfel spus, după utilizarea creditului, debitorul alocă suma datorată de mijloace băneşti pe contul

instituţiei financiare. Iar aceasta asigură abilitatea instituţiei financiare de a-şi renova resursele

creditare – condiţie indispensabilă pentru continuarea activităţii ei de creditare.

În condiţiile economiei planificate, s-a vehiculat în mod neoficial conceptul „credit

nerambursabil”, care era utilizat mai ales în sectorul agrar al economiei. Întrucât în economia de

piaţă un astfel de fenomen este de neconceput, ducând la insolvabilitatea instituţiilor financiare, la

14.07.1994, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea Nr.182 despre măsurile de

creditare a întreprinderilor din complexul agroindustrial2, în care se propune un mecanism modern

de rezolvare a problemei privind evitarea acordării creditelor nerambursabile, chiar dacă cei care

solicită creditele sunt în criză, care se datorează condiţiilor climatice nefavorabile.

În fine, principiul capacităţii de asigurare a creditului exprimă necesitatea garantării

intereselor instituţiei financiare în cazul violării de către solicitant a angajamentelor asumate.

Cu titlu de excepţie, creditele pot fi acordate fără garanţie. Este vorba despre creditele fără

gaj. De exemplu, Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” SA oferă, timp de o zi, credite fără

gaj, în sumă de la 3000 până la 30000 de lei, microîntreprinderilor, titularilor de patentă, persoa-

nelor fizice care desfăşoară activitatea de întreprinzător nu mai puţin de 12 luni.3 Practic, este

imposibil ca creditele fără garanţie să fie acordate persoanelor juridice, chiar dacă acestea sunt

întreprinderi mici.4 Însă, suma creditelor fără gaj nu poate fi prea mare. Explicaţia constă în urmă-

toarele: instituţia financiară poate acorda creditul în lipsa unei garanţii (de exemplu, în schimbul

cuvântului de onoare sau al reputaţiei ireproşabile), dar pentru instituţia financiară aceasta va

însemna necesitatea „îngheţării” banilor sub forma rezervelor de credit, ceea ce va antrena redu-

cerea vitezei de circulaţie a activelor instituţiei date. Cu cât mai mare este suma creditului fără gaj,

cu atât mai mult se micşorează viteza de circulaţie a activelor, răsfrângându-se negativ asupra stării

patrimoniale a instituţiei financiare.

1 Шмонин А.В. Расследование преступлений, связанных с незаконным получением кредита. – Архангельск, 2001, р.17.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. – Nr.3.3 Credite fără gaj în o zi // www.maib.md/ro/1_zi_fara_gaj.asp4 Димитриев Р. Содержание и технико-юридические особенности внутренних банковских положений о порядке кредитования индивидуальных предпринимателей // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, p.235-240.

89

După examinarea principiilor de creditare, este necesar a menţiona că cea mai eficientă

metodă de prevenire a săvârşirii infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, este verificarea meticu-

loasă (însă nu şi trenantă), la faza precontractuală şi contractuală, a tuturor informaţiilor care se

referă la creditare. În temeiul analizei şi sintezei etapelor de bază în procesul de creditare de către

Banca Comercială „Victoriabank” SA şi Banca Comercială „Mobiasbanca” SA,1 putem consemna

că realizarea metodei respective presupune parcurgerea succesivă a următoarelor etape:

1) evaluarea preliminară a cererii pentru primirea creditului şi interviul cu solicitantul

creditului;

2) analiza posibilităţii de rambursare a creditului şi a solvabilităţii solicitantului de credit,

evaluarea asigurării creditului;

3) aprobarea deciziei de acordare a creditului de către Comitetul de Credit al băncii.

4) perfectarea şi semnarea documentelor ce reglementează relaţiile dintre bancă si solicitantul

creditului;

5) acordarea propriu-zisă a creditului;

6) monitorizarea creditului;

7) rambursarea creditului.

Prima din etapele sus-numite presupune o informare-documentare reciprocă „Banca-

solicitantul creditului”, pe parcursul căreia se evaluează afacerea solicitantului de credit,

perspectivele acesteia, experienţa şi calificarea managementului, datele despre creditul solicitat

(scopul creditării, suma şi valuta creditului, termenul creditării etc.), sursele de rambursare a

creditului, istoria creditară a solicitantului de credit.

La cea de-a doua etapă banca clarifică:

– seriozitatea, stabilitatea şi solvabilitatea solicitantului, reputaţia lui ca potenţial partener de

afaceri;

– motivarea solicitării creditului şi nivelul de asigurare materială pentru rambursarea lui;

– corespunderea ofertei de creditare cu politica creditară a băncii şi cu structura de formare a

portofoliului de credit.

La evaluarea asigurării creditului se examinează dacă asigurarea, propusă de solicitantul

creditului, corespunde următoarelor criterii:

– deţinerea drepturilor de proprietate asupra obiectului gajului;

– suficienţa valorii gajului pentru rambursarea creditului;

– lichiditatea înaltă (posibilitatea transformării rapide a gajului în mijloace băneşti);

– lipsa influenţei esenţiale a fluctuaţiei preţurilor şi a cererii asupra obiectului asigurării;

1 Etapele de bază în procesul de creditare // www.victoriabank.md/rom/section/97/; Etapele de bază în procesul de creditare // www.mobiasbank.com/links.cfm?id=14

90

– lipsa reclamaţiilor din partea altor creditori asupra obiectului gajului;

– perfectarea corectă a contractelor de gaj în dependenţă de forma gajului şi cerinţele juridice;

– capacitatea solicitantului de a asigura condiţii de păstrare a obiectului gajului pe parcursul

termenului de creditare şi accesul băncii la verificarea şi evaluarea ulterioară a acestuia.

La cea de-a treia etapă are loc aprobarea definitivă a creditării de către organul împuternicit al

băncii (Comitetul de Credit). Decizia definitivă de acordare a creditului, modificarea condiţiilor de

creditare sau respingerea cererii de creditare se soluţionează în baza concluziilor făcute de către

managerul personal al solicitantului de credit, desemnat de bancă. Deciziile Comitetului de Credit,

pentru credite ce constituie până la 10% din capitalul normativ al băncii, sunt definitive, însă

deciziile privind creditele ce constituie mai mult de 10% din capitalul normativ se prezintă pentru

aprobare la Consiliul de Administrare al Băncii.

După aprobarea deciziei pozitive de creditare, începe cea de-a patra etapă, în cadrul căreia

sunt perfectate şi semnate documentele ce reglementează relaţiile dintre bancă şi solicitantul de

credit sub forma:

– contractului de credit;

– contractului de cesiune a mijloacelor băneşti;

– contractului de mandat;

– altor contracte de asigurare a rambursării creditului (contractului de gaj, de amanet, de

fidejusiune etc.).

La cea de-a cincea etapă are loc acordarea propriu-zisă a creditului. În dependenţă de

condiţiile contractului de credit, creditul poate fi acordat:

– integral;

– conform graficului;

– în măsura prezentării de către solicitant a dispoziţiilor de plată.

La penultima etapă – a şasea – are loc monitorizarea creditului. Aceasta se efectuează prin

intermediul controalelor periodice privind respectarea condiţiilor contractelor încheiate, efectuate de

către specialiştii băncii. Aceste controale au, de la caz la caz, o frecvenţă diferită: o dată în

trimestru, lunar sau mai des.

Controlul respectării condiţiilor principale ale fiecărui contract de credit presupune verifica-

rea:

– corespunderii plăţilor efectuate cu destinaţia creditului;

– rambursării la timp şi în sumă totală a creditului şi a plăţilor aferente acestuia;

– calităţii şi stării asigurării creditului (pe calea efectuării vizitelor pe teren, precum şi a

verificării documentelor corespunzătoare);

91

– deplinătăţii documentaţiei corespunzătoare, posibilităţii băncii de a primi în dispoziţia

oricare gaj oferit, precum şi a posibilităţii acesteia de a-şi exercita dreptul de a acţiona

juridic, în caz de necesitate, faţă de solicitantul de credit;

– evaluării modificărilor stării financiare şi prognozării capacităţii de rambursare.

Etapa finală în procesul de creditare este rambursarea la scadenţă şi eliberarea din gaj

(degrevarea) a activelor solicitantului de credit.

Privitor la obiectul material al infracţiunii de încălcare a regulilor de creditare (art.239

CP RM), acesta îl formează, după cum am menţionat mai sus, creditul.

Dezvoltarea relaţiilor creditare este legată de sfera schimbului, de circulaţia capitalului, când

posesorii mărfurilor se contrapun reciproc ca proprietari, gata să intre în relaţii economice. În

procesul de circulaţie a capitalului fix şi circulant se produce degajarea resurselor. Mijloacele de

muncă sunt folosite timp îndelungat în producţie, iar costul lor se transferă, parte cu parte, în

valoarea produsului finit. Restabilirea treptată a valorii capitalului fix determină ca mijloacele

băneşti să se elibereze şi să fie depuse pe conturile subiecţilor activităţii economice. Totodată, alţi

proprietari necesită înlocuirea mijloacelor de muncă uzate, precum şi cheltuieli majore instantanee.

Cu alte cuvinte, la unii subiecţi ai activităţii economice apare un surplus temporar de mijloace, în

timp ce alţi subiecţi ai activităţii economice resimt deficitul acestor mijloace. Astfel, se creează

posibilitatea apariţiei relaţiilor de creditare: creditul constituie soluţia în cazul contradicţiei relative

dintre „sedimentarea” provizorie a mijloacelor şi necesitatea utilizării lor în activitatea economică.

Resursele creditare ale instituţiei financiare se formează din contul:

– propriilor resurse ale instituţiei financiare (cu excepţia valorii fondurilor fixe procurate de

ea, a depunerilor în capitalul statutar al altor instituţii financiare şi al altor persoane juridice,

precum şi a altor mijloace imobilizate);

– mijloacelor persoanelor juridice, care se află pe conturile lor bancare, incluzând mijloacele

sub formă de depuneri garantate cambial;

– depunerilor persoanelor fizice, atrase pentru un termen determinat sau până la pretinderea

acestora;

– creditelor obţinute de la alte instituţii financiare;

– altor mijloace atrase.

Constatăm deci că în mare parte resursele creditare se formează din contul depunerilor

persoanelor juridice şi fizice. Aşadar, instituţia financiară primeşte bani sub formă de depozite de la

clienţi, cărora le plăteşte dobândă pentru sumele depuse. Însă, pentru a plăti deponenţilor dobânda,

pentru a realiza profit în beneficiul acţionarilor săi, precum şi pentru propria dezvoltare, instituţia

financiară trebuie să genereze venit. Tocmai în aceste scopuri instituţia financiară acordă credite.

92

Acesteia i se plăteşte dobândă pentru mijloacele acordate cu titlu de credit. Această dobândă trebuie

să fie mai mare decât dobânda plătită pentru depozite. Diferenţa dintre dobânzile de cele două tipuri

constituie o sursă importantă pentru venitul instituţiei financiare.

După ce am aflat care este esenţa economică a creditului, să vedem cum este definită noţiunea

de credit în literatura de specialitate.

Astfel, într-o opinie, prin „credit” se are în vedere actul de încredere comportând schimbul a

două prestaţii dislocate în timp; bunuri sau mijloace de plată în schimbul promisiunii sau al perspec-

tivei de plată sau de rambursare.1 După alţi autori, creditul reprezintă: 1) una din verigile sistemului

financiar; se explică în atragerea şi acumularea în resursele creditare a mijloacelor disponibile ale

statului, persoanelor juridice şi fizice, care se acordă cu condiţia rambursării; 2) împrumut care este

acordat în formă pecuniară, cu condiţia rambursării acestuia şi a achitării plăţilor aferente pentru

folosirea lui.2 Conform unei alte păreri, noţiunea de credit desemnează orice angajament de plată a

unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei

dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă; creditul desemnează, totodată, şi orice

prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează

o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.3

Practic, toate aspectele, evocate mai sus cu privire la noţiunea de credit, sunt prezente în

definiţia legislativă a noţiunii date. Această definiţie se conţine în art.3 din Legea instituţiilor

financiare. Astfel, prin „credit” se are în vedere:

– orice angajament de a acorda bani ca împrumut cu condiţia rambursării lor, plăţii dobânzii

şi a altor plăţi aferente;

– orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei;

– orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi

de a efectua o plată.

În mod similar este definită noţiunea de credit în art.3 din Legea bancară a României,

nr.58/1998 din 5.03.1998.4

Surprinzător, dar cel mai important aspect al noţiunii de credit nu a fost luat în consideraţie la

definirea legislativă a acestei noţiuni.

Întrucât termenul „credit” este polisemantic, trebuie de menţionat că, în înţelesul pe care i-l

atribuie legiuitorul în art.239 CP RM, el desemnează doar banii împrumutaţi de o instituţie

1 Rusu Gh. Mic dicţionar explicativ bancar şi financiar cu indici de termeni în limbile română, rusă şi engleză. – Chişinău: Reclama, 1996, p.23.2 Додонов В.Н., Крылова М.А., Шестаков А.В. Финансовое и банковское дело. Словарь-справочник. – Москва: Инфра-М, 1997, р.113.3 Voicu C., Sandu F., Boroi A., Molnar I. Drept penal al afacerilor. – Bucureşti: Rosetti, 2002, p.168.4 Monitorul Oficial al României. – 1998. – Nr.121.

93

financiară cu condiţia rambursării lor, plăţii dobânzii şi a altor plăţi aferente. În sensul dispoziţiei de

la art.239 CP RM, nu constituie „credit”:

– orice angajament de a acorda bani ca împrumut cu condiţia rambursării lor, plăţii dobânzii

şi a altor plăţi aferente;

– orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei;

– orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi

de a efectua o plată.

Aşadar, obiectul material al infracţiunii de încălcare a regulilor de creditare îl constituie, de

fapt, obiectul contractului de credit bancar, în reglementarea prevederii de la art.1236 al Codului

civil al Republicii Moldova.

Doctrina defineşte contractul de credit bancar ca fiind convenţia unilaterală intuitu personae,

prin care o bancă sau o altă instituţie de credit similară se obligă, în schimbul unei remunerări, să

pună la dispoziţia unei persoane fonduri băneşti, pe un termen şi în cuantum determinat sau să îşi

asume, în interesul unei persoane, un angajament bănesc prin aval sau prin scrisoare de garanţie.1

Într-o manieră apropiată, noţiunea contractului de credit bancar e definită la alin.(1) art.1236

CC RM: „Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei

persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să

plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract”.

Trebuie de remarcat că, în conformitate cu alineatul (3) al normei amintite, faţă de contractul

de credit bancar se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în măsura în care

regulile Capitolului XXIV din Titlul III al Cărţii a treia a Codului civil al Republicii Moldova nu

prevăd altfel sau dacă din esenţa contractului de credit bancar nu reiese contrariul.

Această dispoziţie nu trebuie interpretată în sensul că o sumă de bani, dată cu împrumut în

temeiul art.867 „Contractul de împrumut” al Codului civil al Republicii Moldova, ar putea forma

obiectul material al infracţiunii incriminate la art.239 CP RM. Or, din analiza acestei norme penale

se desprinde cu claritate că daunele în proporţii mari sau deosebit de mari ori insolvabilitatea,

privite ca urmări prejudiciabile, trebuie să le suporte nu altcineva decât instituţia financiară. Potrivit

art.3 din Legea instituţiilor financiare, prin „instituţie financiară” se are în vedere persoana juridică

ce acceptă depozite sau echivalente ale acestora netransferabile prin nici un instrument de plată şi

care utilizează total sau parţial aceste mijloace pentru a acorda credite sau a face investiţii pe

propriul cont şi risc.

Pe cale de consecinţă, ca persoană vătămată de pe urma infracţiunii prevăzute la art.239

CP RM poate evolua numai creditorul ca parte a raportului juridic obligaţional având ca izvor

1 Motica R.I., Popa V. Dreptul comercial român şi dreptul bancar. – Bucureşti: Lumina Lex, 1999, p.406.

94

contractul de credit bancar. Banii împrumutaţi în baza unor altor tipuri de contracte de drept civil nu

pot constitui obiectul material al infracţiunii de încălcare a regulilor de creditare.

În legislaţie şi în doctrină se disting mai multe tipuri de credite.

Astfel, în legislaţie, clasificarea creditelor se face după riscul de nerambursare. În

conformitate cu Hotărârea BNM nr.164 din 22.06.1998 privind aprobarea Regulamentului cu

privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc)1,

orice credit acordat de bancă trebuie inclus în una din următoarele categorii: 1) standard (dacă este

credit la termen şi sunt respectate toate condiţiile contractului de credit); 2) supravegheat (creditul la

care există probleme potenţiale, legate de starea financiară a solicitantului sau de asigurarea

creditului); 3) substandard (există riscul pierderilor mai înalt decât cel obişnuit); 4) dubios (există

probleme care pun la îndoială şi scad posibilitatea rambursării creditului în volum deplin în baza

circumstanţelor, condiţiilor şi valorii de piaţă a asigurării); 5) compromis (la moment creditul nu

poate fi rambursat).

O calificare similară se face în Normele Băncii Naţionale a României, nr.3 din 24.02.1994,

privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc2: credit „standard”;

credit „în observaţie”; credit „substandard”; credit „îndoielnic”; credit „pierdere”.

Reieşind din principiul instituţional al solicitantului (debitorului), doctrina clasifică creditele

în: credite acordate persoanelor juridice şi credite acordate persoanelor fizice.3 De exemplu, Banca

Comercială pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA acordă persoanelor juridice:

credite investiţionale, credite pentru capital circulant, credite overdraf; credite cambiale; credite

documentare etc.; persoanelor fizice: credite pentru procurarea bunurilor şi serviciilor; credite de

trezorerie; credite pentru management; credite pentru procurarea automobilelor etc.4

După destinaţie, creditele se împart în:

– credite legate de o operaţiune determinată şi credite pentru acoperirea nevoilor generale;

– credite pentru finanţarea unor posturi ale bilanţului; credite pentru finanţarea investiţiilor

(pe termen lung sau mediu) sau credite pentru finanţarea operaţiunilor de casierie (pe

termen scurt);

– credite specifice: creditul de consum, creditul pentru comerţ exterior etc.5

Reieşind din durata creditului, creditele se împart în: credite pe termen scurt; credite pe termen

mediu; credite pe termen lung. De exemplu, în cazul Băncii Comerciale „Moldova-Agroindbank”

SA, creditele pe termen scurt sunt cele acordate pe un termen de până la 12 luni; creditele pe termen

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. – Nr.87-89.2 Monitorul Oficial al României. – 1994. – Nr.72.3 Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare din Republica Moldova. – Chişinău, 2003, p.14.4 Servicii corporative. Servicii persoanelor particulare // www.moldindconbank.com5 Motica R.I., Popa V. Dreptul comercial român şi dreptul bancar, p.406.

95

mediu sunt cele acordate pe un termen de la 1 an la 5 ani; credite pe termen lung sunt cele acordate

pe un termen de peste 5 ani.1

Cu privire la creditele pe termen scurt acordate companiilor care practică activitatea de

întreprinzător, Peter S.Rose nominalizează: creditele autolichidante pentru suplinirea resurselor

marfar-materiale; creditele pentru capitalul circulant; creditele dealer-ilor pentru titlurile de valoare;

creditele pentru comercianţii cu amănuntul; creditele asigurate cu active.2 Referindu-se la creditele

pe termen lung acordate aceloraşi companii, Rose indică: creditele pentru procurarea utilajului,

materialului rulant, clădirilor, altor edificii; credite de proiect; credite pentru procurarea altor

companii care practică activitatea de întreprinzător.3

Unul dintre cele mai relevante exemple de credite pe termen scurt este creditul overnight. În

conformitate cu Regulamentul BNM din 28.12.2000 privind modul de acordare de către BNM a

creditelor overnight4, creditul overnight este o formă de credit acordat de BNM peste noapte

băncilor autorizate pentru asigurarea efectuării plăţilor acestora, precum şi în scopul menţinerii

rezervelor obligatorii.

După mărime, creditele se divizează în: credite mari, credite medii, credite mici.5 Astfel,

conform Regulamentului BNM nr.3/09 din 1.12.1995 cu privire la creditele mari,6 creditul „mare”

constituie datoria netă la credite a unei persoane sau a unui grup de persoane acţionând în comun,

alcătuind 10% sau mai mult din capitalul normativ total al băncii.

După tipul de valută, creditele se clasifică în: credite în lei moldoveneşti, destinate utilizării în

Republica Moldova sau, după convertire, folosite pentru executarea operaţiunilor de import, credite

în valută, destinate pentru efectuarea numai a operaţiunilor de import.7 Creditele în valută se acordă

de către instituţiile financiare abilitate cu acest drept, în corespundere cu Instrucţiunea BNM,

nr.8/1001 din 2.02.1996 privind ordinea de acordare a creditelor în valută străină.8

În funcţie de modul de asigurare, creditele se împart în: credite neasigurate; credite asigurate.

Creditele neasigurate nu implică nici un fel de garanţie imobiliară sau mobiliară, nici chiar

fidejusiune. Creditele asigurate sunt însoţite de garanţii reale: gaj, ipotecă, depozit bancar etc. sau

de garanţii personale: cauţiune/fidejusiune, garanţie bancară etc.9

După modul de acordare, creditele sunt de două tipuri: credite de compensare; credite pentru

plăţi. În primul caz, creditul este virat către contul de decontare al solicitantului pentru compensarea

1 Credite de consum // www.maib.md/ro/pf5.asp2 Роуз Питер С. Банковский менеджмент. – Москва: Дело, 1997, р.199.3 Ibidem.4 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.14-15.5 Банковское дело, p.215.6 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.70.7 Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare din Republica Moldova, p.15.8 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.11-12.9 Grigoriţă C. Activitate bancară. – Chişinău: Cartier, 2004, p.195.

96

propriilor sale mijloace investite în valorile material-marfare sau în cheltuieli de alt gen. În cel de-al

doilea caz, creditul se îndreaptă direct pentru plata documentelor de decontare, care se prezintă

solicitantului de credit în scopul achitării şi în legătură cu activităţile creditate.1

În dependenţă de metoda de rambursare, creditele se clasifică în: credite rambursate eşalonat

şi credite rambursate o singură dată.2

După caracterul mobilizabil al creditului, creditele se împart în: credite mobilizabile (credite

prin scont); credite nemobilizabile. Un credit este mobilizabil pentru bancă dacă e însoţit de un

instrument care să-i permită să se refinanţeze de la un alt organism bancar, cu alte cuvinte să

împrumute ea însăşi sumele pe care le-a avansat.3

Din această clasificare rezultă o alta. Deşi aceasta nu e specificată în doctrină, ea rezultă din

prevederile legislaţiei. Astfel, în preambulul Regulamentului BNM din 3.02.1995 cu privire la

acordarea de către băncile comerciale a creditelor de consorţiu4 se menţionează că, în scopul

menţinerii solvabilităţii băncilor, reducerii riscului posibil şi pierderilor în cazul insolvabilităţii

debitorilor, în scopul creditării întreprinderilor şi proiectelor de proporţii mari, ce necesită cheltuieli

mari, băncile comerciale pot asocia resursele creditare şi acorda credite de consorţiu.

De aici rezultă că, în funcţie de posibilitatea de asociere a resurselor creditare, creditele se

împart în: credite acordate de o singură instituţie financiară; credite de consorţiu.

O dată ce legiuitorul nu face, în art.239 CP RM, nici o specificare cu privire la creditul

acordat, acesta poate apărea sub orice formă legalmente recunoscută: credit overnight, credit de

consorţiu, credit „mare” şi alte asemenea forme care intră sub incidenţa regulilor de creditare

adoptate de Banca Naţională a Moldovei, Guvern, Parlament şi alte autorităţi publice componente.

În literatura de specialitate este utilizată noţiunea „credit pentru investiţii”.5 După cum

menţionează C.Grigoriţă, aceste credite se acordă pentru:

– amenajarea, transformarea, reutilarea capacităţilor de producţie sau a spaţiilor comerciale;

prestările de servicii, asigurarea cu spaţii proprii ori închiriate în concesiune sau locaţie de

gestiune;

– achiziţionarea unor maşini şi utilaje destinate lucrărilor din agricultură, comerţ, industrie,

transport etc.;

– achiziţionarea animalelor de producţie, reproducţie şi de tracţiune;

1 Банковское дело, p.215-216.2 Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности (Комментарий к главе 22 УК РФ). – Ростов-на-Дону, 1999, p.115.3 Motica R.I., Popa V. Dreptul comercial român şi dreptul bancar, p.406.4 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.38-39.5 Grigoriţă C. Activitate bancară, p.189; Банковское дело, p.215; Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономи-ческой деятельности; p.115.

97

– procurarea acţiunilor de către asociaţiile salariaţilor şi membrii societăţilor comerciale care

se privatizează;

– achiziţionarea de tehnologii de vârf, linii de fabricaţie complexe etc.;

– construirea capacităţilor de producţie (fabrici, centre comerciale, turistice, agricole etc.).1

Aşadar, investiţia reprezintă destinaţia acestui credit. Dar are oare investiţia o bază exclusiv

creditară? În acord cu prevederile legislaţiei Republicii Moldova, răspunsul la această întrebare este

negativ. Astfel, în art.4 al Legii Republicii Moldova cu privire la investiţiile în activitatea de

întreprinzător, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 18.03.20042, bunurile pot fi investite

sub formă de:

a) drepturi de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile, precum şi alte drepturi reale;

b) orice drept acordat în baza legii sau contractului, orice licenţă sau autorizaţie acordată în

conformitate cu legislaţia în vigoare, inclusiv concesiuni de cercetare, cultivare, extragere

sau explorare a resurselor naturale;

c) drepturi derivate din acţiuni, părţi sociale sau alte forme de participare în societăţi

comerciale;

d) mijloace băneşti;

e) drepturi de creanţe monetare sau alte forme de obligaţii faţă de investitor ce au valoare

economică şi financiară;

f) drepturi de proprietate intelectuală.

Aşadar, drepturile de creanţe monetare, atunci când instituţia financiară ce acordă creditul

apare în calitate de investitor, constituie numai una din formele sub care bunurile pot fi investite.

Deşi conceptele “credit” şi “investiţie” se intersectează, ele nu se suprapun. Aceasta ne-o demon-

strează şi dispoziţia de la alin.(3) art.7 din Legea Republicii Moldova cu privire la organizaţiile de

microfinanţare, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 22.07.2004: „În scopul prestării

serviciilor de microfinanţare, organizaţiile de microfinanţare sunt în drept să primească mijloace

băneşti sub formă de investiţii, împrumuturi (credite), dotaţii (granturi) şi sponsorizări de la

persoanele fizice şi/sau persoanele juridice din Republica Moldova şi din străinătate”. Putem deci

menţiona că creditul pentru investiţii formează obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.239

CP RM. Însă, investiţiile în general constituie o entitate prea vastă pentru a forma acelaşi obiect. Or,

poate investi practic oricine. În contrast, creditul pentru investiţii se acordă numai de o instituţie

financiară.

1 Grigoriţă C. Activitate bancară, p.189-190.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2004. – Nr.64-66.

98

Conform art.3 din Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător, investiţia

constituie totalitatea de bunuri (active) depuse în activitatea de întreprinzător pe teritoriul Republicii

Moldova pentru a se obţine venit.

Definiţia acestei noţiuni este restrânsă prin sfera de reglementare a numitei legi. Într-adevăr,

noţiunea de investiţie are un înţeles mai larg, însemnând capitalul plasat în economie în interiorul

statului şi peste hotare, reprezentând, în esenţă, renunţarea la o anumită valoare în prezent în

schimbul unei valori (posibil nedeterminate) în viitor.

Având în vedere importanţa deosebită pe care o are atragerea investiţiilor în Republica

Moldova, necesitatea promovării şi protejării lor prin crearea de condiţii juridice, sociale şi

economice stabile şi echitabile pentru activitatea investiţională, în acelaşi rând necesitatea stabilirii

de garanţii egale pentru investitorii autohtoni şi străini, preîntâmpinării şi înlăturării impedimentelor

ce pot afecta investitorii şi investiţiile lor, considerăm necesară stabilirea răspunderii penale pentru

înşelăciunea privitoare la investiţii.

Această necesitate este determinată de următorii factori.

În Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Moderni-

zarea ţării – bunăstarea poporului”1 printre priorităţile fundamentale ale Guvernului se numără

stimularea investiţiilor şi îmbunătăţirea climatului investiţional. Se susţine că investiţiile reprezintă

o necesitate vitală pentru restructurarea şi modernizarea economiei şi introducerea tehnologiilor

inovaţionale competitive, fiind o precondiţie pentru creşterea productivităţii, profitabilităţii, venitu-

rilor populaţiei şi pentru reducerea şomajului. În acest sens, se prevede că acţiunile Guvernului vor

fi orientate, inclusiv, spre perfecţionarea legislaţiei în direcţia consolidării garanţiilor şi protecţiei

drepturilor investitorilor, precum şi spre neadmiterea stabilirii barierelor în calea activităţii

investiţionale şi, după caz, eliminarea operativă a unor asemenea impedimente.

Într-un alt document strategic – Planul de acţiuni „Uniunea Europeană – Republica

Moldova”2 – printre obiectivele strategice ale cooperării dintre Uniunea Europeană şi Republica

Moldova este nominalizată integrarea economică a Republicii Moldova în structurile economice şi

sociale europene, bazată pe adoptarea şi implementarea regulilor şi reglementărilor economice şi

comerciale având potenţialul să sporească investiţiile. De asemenea, ameliorarea climatului

investiţional prin reforme structurale adecvate se consideră a fi una dintre priorităţile ce merită

atenţie deosebită în contextul acestei cooperări. Mai mult, printre noile perspective de parteneriat

între Uniunea Europeană şi Republica Moldova, este specificată asistenţa financiară a Uniunii

Europene pentru Republica Moldova. Adică, se prevede ca Uniunea Europeană să devină investitor

1 Programul de activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării – bunăstarea poporului” // http://e-gov.moldova.md/moldova(test).nsf2 Planul de acţiuni UE-Moldova // www.moldova.md

99

în ţara noastră. De altfel, conform art.3 al Legii cu privire la investiţiile în activitatea de

întreprinzător, se prevede că investitor străin poate fi şi organizaţia sau asociaţia creată în urma unui

tratat între state ori alte subiecte de drept internaţional.

Aşadar, ne-am convins că este necesară stimularea şi protecţia pe toate planurile a activităţii

investiţionale. Dar există oare în legea penală a Republicii Moldova reglementări care să permită

apărarea activităţii investiţionale? Considerăm că nu există.

Astfel, în ipoteza dată, este extrem de dificil a aplica art.190 CP RM („Escrocheria”). Or,

conform Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.23 din 28.06.2004, „Cu privire la practica

judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, primirea bunurilor cu condiţia

îndeplinirii unui angajament poate fi calificată ca escrocherie doar în cazul în care făptuitorul, încă

la momentul intrării în stăpânire asupra acestor bunuri, urmărea scopul sustragerii lor şi nu avea

intenţia să-şi execute angajamentul asumat.1

De asemenea, norma penală referitoare la escrocherie nu poate fi aplicată atunci când

investiţia are formă incorporală, exprimându-se în anumite drepturi subiective patrimoniale. Din

analiza art.4 al Legii cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător rezultă că investiţia

îmbracă de cele mai dese ori tocmai forma unui astfel de drept.

Considerăm inoportună şi aplicarea art.196 CP RM („Cauzarea de daune materiale prin

înşelăciune sau abuz de încredere”), atunci când se comite o înşelăciune privitoare la investiţii.

Cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere este o infracţiune materială. Iar

norma proiectată ce vizează înşelăciunea privitoare la investiţii trebuie să fie construită asemănător

celei de la art.238 CP RM, descriind o infracţiune formală. Aceasta se impune datorită pericolului

social sporit (chiar mai mare decât în cazul infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM) pe care îl

prezintă înşelăciunea privitoare la investiţii. Mai mult, pedepsele deloc severe, pe care legiuitorul le

prevede pentru cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere, nu sunt în

măsură nici pe departe să reflecte la justa valoare pericolul social al înşelăciunii privitoare la

investiţii.

La fel, se prezintă ca inoportună aplicarea, în ipoteza enunţată, a art.252 CP RM („Insolvabi-

litatea intenţionată”). Or, interesele investitorilor pot fi prejudiciate cu mult înainte de producerea

daunelor în proporţii mari, ca urmare a insolvabilităţii investitorului.

Deci, este necesară o incriminare distinctă a înşelăciunii privitoare la investiţii, după modelul

§264a CP Ger. („Escrocheria în cazul investiţiei de capital”).2

Iar teren pentru aplicarea unei asemenea incriminări în Republica Moldova există. Dacă ne

referim la necesitatea apărării penale a investiţiilor autohtone, aceasta se impune în situaţia unor

1 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. – 2004. – Nr.8. – P.5-11.2 Уголовный кодекс Германии / Под ред. Д.А. Шестакова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.

100

activităţi investiţionale care capătă o amploare din ce în ce mai mare în ultimul timp. În acest sens,

este relevant exemplul oferit de S.Gordeicik: „Esenţa companiilor de ipotecare constă în aceea că

ele propun cetăţenilor mijloace băneşti pentru procurarea locuinţelor deja construite. În cazul dat, o

parte din mijloace se alocă de către companie, iar cealaltă parte o investeşte cetăţeanul prin

intermediul companiei. Mijloacele alocate de companie sunt perfectate sub forma unui împrumut cu

dobândă mică, în corespundere cu legea.

În aparenţă, activitatea companiei este legală, chiar foarte utilă pentru societate. Dar esenţa

activităţii acestor companii devine clară atunci când se reuşeşte a răspunde la întrebarea: care este

sursa mijloacelor companiei alocate de ea pentru procurarea locuinţei? Răspunsul este simplu:

aceste mijloace se formează din contul cotizaţiilor persoanelor care se adresează ulterior companiei,

în vederea procurării locuinţelor. Aceasta este nu altceva decât „o „piramidă financiară”, al cărei

final este dinainte cunoscut”.1 În condiţiile crizei acute de spaţiu locativ şi de menţinere a preţurilor

ridicate la locuinţe, tendinţele de promovare în Republica Moldova a unor asemenea scheme

infracţionale este mai mult decât evidentă.

Nu mai puţin necesară este apărarea penală a investiţiilor străine în Republica Moldova, mai

ales a celor care provin din fondurile organismelor economice europene. Din perspectiva obţinerii

de către ţara noastră, în 2007, a statutului de membru-asociat al Uniunii Europene, este imperios ca

până la acest moment să fie deja creat un cadru juridic adecvat având ca obiectiv apărarea penală a

intereselor investiţionale a organismelor comunitare europene. În această privinţă, G.Antoniu

menţionează: „Una din problemele majore cu care se confruntă Uniunea Europeană este aceea a

fraudelor care se comit în dauna bugetului Uniunii, buget definit de experţi ca expresie concretă a

unui veritabil patrimoniu comun al cetăţenilor Uniunii şi ca instrument prin excelenţă al politicii

europene... Gravitatea acestor fapte nu constă numai în atingerea adusă patrimoniului comun al

statelor membre, dar şi în aceea că prezintă un grad impresionant de organizare, integrându-se în

circuitele economice tradiţionale prin intermediul unor scheme complexe şi prin implicarea unui

lung lanţ de intermediari”.2

În concluzie la cele menţionate, recomandăm următorul model de incriminare a faptei de

înşelăciune privitoare la investiţii:

“Articolul 2381. Înşelăciunea privitoare la investiţii

(1) Prezentarea investitorului cu bună-ştiinţă a unor informaţii false cu privire la starea

economico-financiară a persoanei care practică activitatea de întreprinzător, în scopul obţinerii

investiţiilor

1 Гордейчик С. Уголовно-правовая охрана интересов инвесторов // Законность. – 2004. - №3. – Р.38.2 Antoniu G. Protecţia penală a intereselor financiare ale Comunităţilor Europene // Revista de drept penal. – 2002. – Nr.2. – P.9-18.

101

se pedepseşte cu amendă de la 1500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la

7 ani.

(2) aceeaşi faptă:

a) săvârşită în privinţa unei organizaţii sau asociaţii create în urma unui tratat între state ori

alte subiecte de drept internaţional;

b) care a cauzat daune în proporţii mari

se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani”.

Nu putem încheia analiza obiectului infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM fără a

examina trăsăturile victimei celor două fapte infracţionale.

Analiza coroborată a art.1236-1245 CC RM şi a prevederilor Legii instituţiilor financiare, pe

de o parte, şi a dispoziţiilor art.238 şi 239 CP RM, pe de altă parte, ne permite să deducem că, în

cazul infracţiunilor de dobândire a creditului prin înşelăciune şi de încălcare a regulilor de creditare,

victimă este instituţia financiară.

Această aserţiune nu este deloc infirmată de poziţia din literatura de specialitate, potrivit căreia,

în Republica Moldova sursele de creditare sunt: instituţiile financiare bancare, instituţiile financiare

nebancare, statul.1 Or, statul apare în relaţiile de creditare prin intermediul Băncii Naţionale a

Moldovei. Conform Legii Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei, adoptate

de Parlamentul Republicii Moldova la 21.07.1995,2 Banca Naţională a Moldovei acţionează ca

bancher al statului (lit.b) alin.5 art.37); acordarea de credite băncilor comerciale constituie una din

atribuţiile de bază ale Băncii Maţionale a Moldovei (lit.e) alin.5 art.18). Deci, până la urmă, şi

Banca Naţională a Moldovei este o instituţie financiară bancară (ce-i drept, având un statut special).

Dar care tip de instituţie financiară poate evolua ca victimă a infracţiunilor prevăzute la

art.238 şi 239 CP RM? Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să stabilim conţinutul

noţiunii “instituţie financiară”.

Astfel, în Proiectul revizuit al Convenţiei ONU împotriva criminalităţii organizate transnaţio-

nale noţiunii date i s-a atribuit următorul înţeles: “oricare instituţii creditare, companii de asigurare;

depozitele vamale; companiile care se ocupă de leasingul financiar; instituţiile creditare de econo-

mii; uniunile de credit; companiile care se ocupă de factoringul financiar; firmele care se ocupă de

operaţiunile cu valorile de fond, alţi dealeri în operaţiunile cu titlurile de valoare; casele de schimb

valutar; administratorii fondurilor de pensii şi alţi brokeri care au activităţi financiare sau valutare”.3

1 Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare din Republica Moldova, p.14.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.56-57.3 Пересмотренный проект конвенции ООН против транснациональной организованной преступности // www.uncjin.org/Documents/Conventions/dcatoc/4session/4r3r.wpd

102

Într-o opinie apropiată, emisă de Tim S. Campbell, tipurile instituţiilor financiare includ:

băncile comerciale; casele de economii şi consemnaţiuni; băncile de economii mutuale; uniunile de

credit; companiile financiare; companiile de investiţii; companiile de asigurare.1

Alţi autori menţionează că în structura sistemului creditar al ţărilor industriale dezvoltate intră

instituţiile financiar-creditare nebancare specializate, cum ar fi: a) companiile de asigurare care

utilizează cotizaţiile persoanelor asigurate pentru depunerile în titlurile de valoare şi pentru acorda-

rea de împrumuturi pe termen lung; b) fondurile de pensii; c) casele de economii care centralizează

şi transformă în capital împrumutabil capitalul provenit din depunerile diferitelor pături sociale;

d) casele de amanet etc.2

Considerăm că nu toate tipurile de instituţii financiare din cele menţionate mai sus pot fi luate

în consideraţie la determinarea victimei infracţiunilor, legate de creditare, prevăzute de Codul penal

al Republicii Moldova. Aceasta deoarece nu toate intră sub incidenţa conceptului de instituţie

financiară, definit în art.3 al Legii instituţiilor financiare: “persoana juridică ce acceptă depozite sau

echivalente ale acestora netransferabile prin nici un instrument de plată şi care utilizează total sau

parţial aceste mijloace pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc”.

În acelaşi articol se recunoaşte expres că Banca este o instituţie financiară. Dar care sunt insti-

tuţiile financiare nebancare ce pot fi victime ale faptelor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM?

În literatura de specialitate din Republica Moldova se susţine că din rândul instituţiilor finan-

ciare nebancare fac parte: lombardurile; asociaţiile de economii şi împrumuturi3; Corporaţia de

Finanţare Rurală; asociaţiile de economii şi împrumut; “Micro Enterprise Credit (MEC) din

Moldova” SA (actualmente – Compania “Pro-Credit”).4

Aşa cum rezultă din Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamen-

tului cu privire la modul de organizare, funcţionare şi licenţiere a activităţii lombardurilor, nr.204

din 28.03.19955, lombardurile acordă împrumuturi cu amanetul obiectelor de uz personal şi casnic.

Conform art.3 al Legii Republicii Moldova privind asociaţiile de economii şi împrumut ale

cetăţenilor, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 18.02.19986, asociaţia de economii şi

împrumut acordă membrilor săi împrumuturi cu destinaţie specială.

Ca şi lombardurile, asociaţiile de economii şi împrumut nu desfăşoară o activitate de creditare.

Ele acordă împrumuturi, şi nu credite. Se preconizează schimbarea statutului asociaţiilor de

economii şi împrumut. Astfel, în Raportul Fondului Monetar Internaţional cu privire la evaluarea

stabilităţii sistemului financiar al Republicii Moldova (14.01.2005) se prevede: „Se dezbate un nou

1 Campbell Tim S. Financial institutions, markets and economic activity. – New-York, 1982, p.256-258.2 Финансовое и банковское дело. Словарь-справочник, p.116.3 Burac V. Drept bancar. – Chişinău, 2001, p.180-182.4 Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare din Republica Moldova, p.8-9.5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.23.6 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. – Nr.38-39.

103

proiect de Lege a Cooperativelor de Economii şi Credit ce ... pune problema tratării Cooperativelor

de Economii şi Credit drept instituţii financiare nebancare”.1 Însă, la moment, asociaţiile de

economii şi împrumut nu sunt tratate ca atare.

Cât priveşte Compania “Pro-Credit”, activitatea acesteia este direcţionată spre prestarea servi-

ciilor de creditare microîntreprinderilor şi întreprinzătorilor mici.2 Un scop similar îl are Corporaţia

de Finanţare Rurală.

Acordarea de credite este numită şi printre activităţile Fondului pentru susţinerea antrepreno-

riatului şi dezvoltarea micului business (potrivit art.8 al Legii cu privire la susţinerea şi protecţia

micului business). Înseamnă oare aceasta că sus-numitul Fond reprezintă o instituţie financiară? În

practica judiciară răspunsul la această întrebare se dovedeşte a fi unul negativ.

Astfel, J.G. a fost condamnată pentru faptul că, activând ca director al unei întreprinderi

individuale, a solicitat Fondului un credit privilegiat în sumă de 100 000 de lei – pentru susţinerea

antreprenoriatului şi dezvoltarea micului business. Primind creditul, J.G. l-a folosit contrar

destinaţiei, iar la expirarea termenului nu l-a rambursat Fondului, cauzându-i astfel o daună în sumă

de 150 000 de lei. Instanţa de recurs a casat hotărârile adoptate în cauza lui J.G. cu încetarea

procedurii penale, menţionând că, potrivit Hotărârii Guvernului, nr.659 din 21.10.1993, privind

Fondul pentru susţinerea antreprenoriatului şi dezvoltarea micului business3, Fondul se consideră

organizaţie necomercială şi nu este în drept să accepte şi să utilizeze depozite pentru activitate

financiară. Prin urmare, nu putea fi recunoscut drept instituţie financiară.4

În concluzie, numai o instituţie financiare poate acorda credite. Dacă persoana juridică nu are

statut de instituţie financiară, ea acordă nu credite, ci împrumuturi. Deci, se supune unui alt regim

juridic şi nu poate evolua ca victimă a infracţiunii prevăzute la art.238 şi 239 CP RM.

Deci, termenul “credite” este utilizat impropriu în textul Legii cu privire la susţinerea şi

protecţia micului business. Pentru a nu genera erori de calificare juridică, recomandăm substituirea

termenului „credite” prin cel adecvat – “împrumuturi”.

Aşadar, instituţiile financiare se prezintă mai ales sub formă de bănci. Ce înseamnă “bancă”?

Într-o opinie, banca este întreprinderea specializată în primirea de la public, sub forma depozi-

telor sau sub alte forme, a fondurilor pe care le utilizează pe cont propriu în operaţiuni de scont, în

operaţiuni de credit şi în operaţiuni financiare.5 După alţi autori, banca este organizaţia creditară

care are dreptul exclusiv de a efectua în cumul următoarele operaţiuni bancare: atragerea în depozite

1 Fondul Monetar Internaţional. Republica Moldova. Evaluarea stabilităţii sistemului financiar (14.01.2005) // www.imf.md/press/fssa-rom.pdf2 Scopul de acreditare // www.mec-moldova.com/index_rom.html3 Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. – 1993. – Nr.10.4 Decizia CSJ 1ra-39/02 // Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.363.5 Rusu Gh. Mic dicţionar explicativ bancar şi financiar cu indici de termeni în limbile română, rusă şi engleză, p.14.

104

a mijloacelor băneşti ale persoanelor fizice şi juridice; plasarea acestor mijloace din numele său şi

pe cont propriu, în condiţii de rambursabilitate, platibilitate şi rambursare în termen; deschiderea şi

gestionarea conturilor bancare ale persoanelor juridice şi fizice.1

Într-o altă viziune, banca este organizaţia creată pentru atragerea mijloacelor băneşti şi

plasarea lor din numele său, în condiţii de rambursabilitate, platibilitate şi rambursare în termen.2

Conform altui punct de vedere, banca este persoana juridică lucrativă, reprezentând o organi-

zaţie comercială, creată pentru efectuarea operaţiunilor bancare, ce activează în baza unei autoriza-

ţii, având o competenţă specială şi constituind unul dintre elementele sistemului bancar.3

În fine, potrivit opiniei expuse de P.Rous, banca este instituţia financiară care propune un

amplu spectru de servicii (ce se referă, înainte de toate, la credite, depozite şi decontări) care

îndeplineşte diverse funcţii financiare în raport cu orice subiect economic.4

De menţionat că toate definiţiile noţiunii de bancă prezentate mai sus se referă, de fapt, la

noţiunea de bancă comercială. În plus, conceptul generic “bancă” include şi noţiunea “Banca

Naţională a Moldovei”.5

Există oare şi definiţii legislative ale noţiunii “bancă” (“bancă comercială”)?

Răspunzând afirmativ la această întrebare, considerăm că, potrivit art.1 din Legea cu privire la

bănci şi activitatea bancară, banca comercială este persoana juridică căreia i se acordă dreptul, în

conformitate cu numita lege şi în baza autorizaţiei eliberate de Banca Naţională a Moldovei, de a

mobiliza mijloace băneşti de la persoane juridice şi fizice şi de a le amplasa în numele său în

condiţii de rambursabilitate, de dobândă şi la scadenţă, precum şi de a efectua alte operaţiuni

bancare.

Deşi Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară nu este în vigoare, definiţia de mai sus are

o certă valoare teoretică, facilitând perceperea esenţei noţiunii „bancă comercială” şi suplinind

lacunele definiţiei legislative a acestei noţiuni formulate în Legea instituţiilor financiare (care este

în vigoare): „Instituţia financiară care atrage de la persoanele fizice sau juridice depozite sau

echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată, şi care utilizează aceste

mijloace, total sau parţial, pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc”.

În această definiţie lipseşte un element care este prezent în definiţia din Legea cu privire la

bănci şi activitatea bancară: efectuarea activităţii bancare numai în baza autorizaţiei eliberate de

Banca Naţională a Moldovei.

1 Финансовое и банковское дело. Словарь-справочник, p.13.2 Банковское дело, p.18.3 Олейник О.М. Основы банковского права, p.75-76.4 Роуз Питер С. Банковский менеджмент, p.3-5.5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.59-60.

105

Într-adevăr, conform Regulamentului BNM nr.23/09-01 din 15.08.1996 cu privire la

autorizarea băncilor6, nici o persoană nu este în drept să practice activităţi financiare fără autorizaţia

Băncii Naţionale a Moldovei; când Banca Naţională a Moldovei eliberează autorizaţie bancară,

banca nouă se înscrie în Registrul băncilor.

Rezultă că dacă o persoană a eliberat credite, înainte de a fi înscris ca bancă în Registrul

băncilor, ea nu poate fi privită ca victimă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM (dacă

în privinţa ei vor fi comise faptele descrise de aceste norme). Mai mult, chiar persoana respectivă

poate fi trasă la răspundere pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător: conform art.241

CP RM (dacă s-au produs următoarele prejudiciabile sub forma obţinerii unui profit în proporţii

mari); conform art.162 din Codul cu privire la contravenţiile administrative (dacă cele săvârşite nu

implică producerea unor asemenea urmări).

6 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.59-60.

106

Secţiunea II

Latura obiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM

Latura obiectivă a infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune se exprimă în acţiu-

nea prejudiciabilă constând în prezentarea unor informaţii false.

Semnul obligatoriu al laturii obiective a acestei infracţiuni este metoda săvârşirii infracţiunii,

şi anume – înşelăciunea. În opinia lui S.Brânză, înşelăciunea reprezintă fie prezentarea vădit falsă a

realităţii (înşelăciunea activă), fie trecerea sub tăcere a realităţii, care constă în ascunderea faptelor

şi circumstanţelor care trebuie comunicate în cazul săvârşirii cu bună-credinţă şi în conformitate cu

legea a tranzacţiei patrimoniale (înşelăciunea pasivă).1

Acest punct de vedere pare apropiat celui exprimat de P.Ekman: „Există două forme de

neadevăr: trecerea sub tăcere şi denaturarea”.2 Or, în cazul trecerii sub tăcere, persoana ascunde

informaţia veridică, însă nu o comunică pe cea falsă. În cazul denaturării, sunt întreprinse acţiuni

suplimentare: persoana nu doar ascunde adevărul, dar mai prezintă informaţie falsă. Această poziţie

poate fi agreată, dacă vom considera sinonime noţiunile „neadevăr” şi „înşelăciune” (aşa cum o face

P.Ekman).

Totodată, nu orice tăinuire a informaţiei poate fi considerată înşelăciune în formă pasivă.

Dacă privim noţiunea de înşelăciune în contextul comunicării interindividuale, atunci înşelăciunea

trebuie să aibă un destinatar concret. Sub acest aspect, acţiunile îndreptate spre asigurarea regimului

de confidenţialitate (de exemplu, a secretului comercial), care nu au un destinatar determinat, nu pot

fi considerate înşelăciune. În acelaşi timp, tăinuirea datelor, de exemplu în timpul negocierilor

precontractuale cu instituţia financiară, trebuie recunoscută înşelăciune. Aceasta deoarece fapta dată

are drept scop inducerea în eroare a unui destinatar concret.

În realitate, considerăm că există nu două, ci mai multe forme de înşelăciune. În afară de

trecerea sub tăcere şi denaturare, pot fi specificate următoarele forme de înşelăciune:

– selecţia, constând în admiterea către victimă numai a informaţiei ce-l pune pe făptuitor

într-o lumină favorabilă;

– trişarea, exprimată într-o asemenea prezentare a informaţiei când se atrage atenţia numai la

faptele maximal avantajoase pentru făptuitor. Se evidenţiază conştient numai acea parte a fenome-

nului, care favorizează făptuitorul;

– aranjarea, atunci când nu doar e ascunsă informaţia veridică, ci informaţia falsă e prezen-

tată ca informaţie veridică;

1 Brânză S. Infracţiuni contra proprietăţii. - Chişinău: USM, 1999, p.160.2 Экман П. Психология лжи. – Санкт-Петербург: Питер, 1999, р.23.

107

– dezorientarea, constând în transmiterea informaţiei veridice sau false, care este irelevantă

în situaţia dată, în scopul distragerii atenţiei destinatarului de la esenţa problemei examinate;

– semiadevărul, reprezentând amestecarea informaţiei veridice esenţiale cu informaţia falsă

esenţială. Se utilizează atunci când făptuitorul intenţionează să evite turnura nedorită a evenimen-

telor, când nu există argumente certe, dar este necesar a contesta neapărat oponentul;

– strecurarea unor probe false, făcută discret, fără a provoca suspiciuni, astfel încât destina-

tarul însuşi să ajungă la concluzia favorabilă făptuitorului;

– crearea „realităţii inexistente”, atunci când în jurul victimei se creează o ambianţă de

falsitate, care trebuie să imprime putere de convingere cuvintelor şi acţiunilor făptuitorului;

– mascarea, exprimată în încercarea de a ascunde o informaţie esenţială (veridică sau falsă)

cu ajutorul unei alte informaţii, neesenţiale (veridică sau falsă);

– interpretarea falsă, atunci când se comunică un mare număr de informaţii veridice şi

accesibile verificării, printre care doar o informaţie este falsă. Astfel „ambalată”, informaţia falsă

este mai uşor de inoculat în conştiinţa destinatarului.

Până la urmă, toate formele de înşelăciune, specificate mai sus, au comune anumite trăsături:

– înşelăciunea este un fenomen al comunicării interindividuale mediate sau nemijlocite;

– înşelăciunea are un subiect (făptuitorul) şi un obiect (destinatarul, victima);

– înşelăciunea este realizată conştient şi premeditat;

– scopul înşelăciunii se exprimă în inducerea în eroare a victimei, relativ la circumstanţele

de mare importanţă pentru ea;

– procedeele înşelăciunii constau în mijloacele verbale şi nonverbale de comunicare.

Înşelăciunea are o frecventă prezenţă în sfera relaţiilor economice. După părerea lui A.M.

Iakovlev, înşelăciunea constituie semnul formativ de sistem la determinarea infracţionalităţii în

această sferă, iar lipsa acestui semn face inaplicabilă răspunderea penală în cazul acţiunilor comise

în sfera activităţii economice, indiferent de mărimea venitului obţinut şi a prejudiciului cauzat.1

Suntem de acord cu afirmaţia dată, însă nu în totalitate: nu toate infracţiunile economice presupun

aplicarea indispensabilă a înşelăciunii. Totuşi, în cazul infracţiunilor legate de creditare, latura

obiectivă este de neconceput fără prezenţa înşelăciunii, într-o formă sau alta.

Trebuie de precizat că în cazul infracţiunilor, prevăzute la art.238 şi 239 CP RM, înşelăciunea

nu poate fi atât de variată după conţinut ca înşelăciunea în cazul escrocheriei sau al cauzării

daunelor materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere. Sfera activităţii de creditare este detaliat

reglementată de numeroase acte normative. Iată de ce, includerea expresă ori tacită a menţiunii

despre înşelăciune în dispoziţiile incriminatoare, vizând infracţiunile legate de creditare, este, în

1 Яковлев А.М. Законодательное определение преступлений в сфере экономической деятельности // Госу-дарство и право. – 1999. - №11. – Р.41-42.

108

ultimă instanţă, condiţionată de conţinutul actelor normative care formează sediul materiei în sfera

activităţii de creditare.

Prezentarea unor informaţii false trebuie privită ca una dintre formele înşelăciunii active. De

menţionat că prezentarea unor informaţii false trebuie confirmată prin probe concludente. Astfel,

într-o speţă se arată că, pentru a dovedi prezentarea de către făptuitor a unei scrisori de garanţie

false în scopul primirii creditului, era necesară dispunerea efectuării unei expertize grafologice.

Aceasta însă nu a fost efectuată în cadrul urmăririi penale. Respectiv, nu există probe care ar

demonstra că documentul menţionat este fals. În rezultat, persoana căreia i se incrimina dezafecta-

rea creditului (art.1553 CP RM din 1961) a fost achitată.1

Conţinutul înşelăciunii în cazul dobândirii creditului prin înşelăciune are un alt aspect decât

conţinutul înşelăciunii în cazul escrocheriei (art.190 CP RM) şi al cauzării daunelor materiale prin

înşelăciune sau abuz de încredere (art.196 CP RM). Astfel, în primul caz conţinutul înşelăciunii este

limitat prin:

– informaţii şi

– forma activă a înşelăciunii.

Astfel, sub incidenţa art.238 CP RM nu pot nimeri acţiunile înşelătoare mărturisind despre

bunăstarea economico-financiară pretinsă a solicitantului de credite. De asemenea, spre deosebire

de norma similară din legea penală bielorusă, art.238 CP RM nu prevede răspunderea pentru

înşelăciunea în forma pasivă care ar sta la baza dobândirii unui credit.

Considerăm că în art.238 CP RM ar trebui să fie prevăzută răspunderea pentru dobândirea

prin înşelăciune a creditului, îmbrăcând forma inacţiunii, atunci când, din cauza „nesăvârşirii unor

acţiuni juridiceşte obligatorii, obiectiv necesare şi realmente posibile”2, nu s-a împiedicat sau nu s-a

înlăturat desfăşurarea unor procese de natură să provoace nerambursarea creditului.

Într-adevăr, analizând dispoziţia art.238 CP RM, observăm că aceasta nu prevede situaţia

când făptuitorul are iniţial intenţia de a rambursa creditul, însă, după obţinerea creditului, această

intenţie conformă cu legea se transformă în una frauduloasă – de a nu rambursa creditul. În scopul

obţinerii creditului, făptuitorul prezintă instituţiei financiare informaţii veridice, dar, ulterior,

intervin anumiţi factori care îl fac pe făptuitor să conştientizeze că rambursarea creditului poate

deveni imposibilă. Deşi făptuitorului urmează a-i fi alocate următoarele tranşe din creditul solicitat,

el totuşi omite să înştiinţeze instituţia financiară despre pericolul real al nerambursării. Putem

remarca faptul că gradul prejudiciabil al unei asemenea fapte, comise prin inacţiune (care deocam-

1 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1r/a-20/2002 din 16.05.2002 // Moldinfolex.2 Бойко А.И. Преступное бездействие. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, p.118.

109

dată nu a nimerit în vizorul legii penale a Republicii Moldova), este nu mai redus decât cel al faptei

(comise prin acţiune) prevăzute la art.238 CP RM.

În cazul formei active de conduită infracţională, pericolul social este generat de însăşi acţiu-

nea respectivă. Iar în cazul inacţiunii, obligaţia făptuitorului de a acţiona apare mai târziu decât

pericolul atingerii infracţionale. Totuşi, persoana obligată să acţioneze, preîntâmpinând prin aceasta

agravarea pericolului, apare „pe scenă” mai târziu decât pericolul. Inacţiunea acestei persoane nu

creează pericolul atingerii infracţionale, dar nici nu preîntâmpină amplificarea acestuia. Anume

comportamentul activ al persoanei, exprimat în executarea acţiunii necesare, are rolul de factor de

consolidare a sistemului de valori şi relaţii sociale, fără de care acest sistem devine vulnerabil

pentru agenţii periclitanţi externi.

Dar neîndeplinirea nu a oricărei obligaţii trebuie să determine stabilirea răspunderii penale

pentru inacţiune. Susceptibilă de răspundere penală poate fi doar acea neexecutare a obligaţiei care

poate influenţa esenţial asupra sistemului de valori şi relaţii sociale.1 În mod regretabil, în legea

penală a Republicii Moldova nu se conţine o normă similară cu art.11 din Codul penal al Spaniei

din 19922: „Crimele şi delictele se săvârşesc pe calea inacţiunii, când neexecutarea unei obligaţii

juridice speciale, incumbate făptuitorului, se echivalează de lege cu executarea infracţiunii.

Inacţiunea se echivalează cu acţiunea când: a) există o obligaţie specială de a acţiona, decurgând din

lege sau contract; b) făptuitorul, prin acţiunea sau inacţiunea sa anterioară, a supus pericolului

dreptul juridiceşte protejat”.

Sunt oare îndeplinite aceste condiţii în ipoteza omisiunii de înştiinţare a creditorului despre

apariţia unor circumstanţe care pot face imposibilă rambursarea creditului? Răspunzând la această

întrebare, reproducem opinia lui A.Kasianik, care referindu-se la inacţiunea descrisă în art.237 al

Codului penal bielorus, menţionează: „Înşelăciunea pasivă constă în trecerea sub tăcere a adevăru-

lui, în necomunicarea unor date despre anumite fapte sau circumstanţe a căror producere modifică

substanţial condiţiile şi conţinutul raportului juridic ce s-a născut anterior în temeiuri perfect

legale... Conţinutul înşelăciunii îl formează circumstanţele care determină sistarea creditării:

schimbările în situaţia economică a solicitantului de credit; informaţiile cu privire la vânzarea de

către solicitantul de credite a bunurilor gajate; cazurile de neîndeplinire de către antreprenor a

volumului convenit de lucrări de reconstrucţie, finanţate etapizat din contul creditului; neexecutarea

contractului care a servit ca fundament pentru acordarea creditului; datele despre schimbarea

nivelului de rentabilitate a activităţii creditate etc.”.3

1 Князьков М., Леонтьевский В., Лобанова Л. О сущности преступного бездействия и законодательной регламентации основания уголовной ответственности за него // Уголовное право. – 2005. - №1. – Р.35-37.2 Уголовный кодекс Испании / Под ред. А.И. Бойцова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.3 Касьяник А. Объективная сторона выманивания кредита или дотаций // Судовы весник. – 2002. - №2. – P.25.

110

Aşadar, făptuitorul are o obligaţie specială de a acţiona prin a comunica creditorului despre

apariţia circumstanţelor care pot duce la nerambursarea creditului. Această obligaţie de a acţiona

decurge din contractul de credit şi, implicit, din actele normative care reglementează activitatea de

creditare. Fiind conştient că executarea obligaţiei date ar putea duce la sistarea creditului,

răsfrângându-se negativ asupra intereselor lui personale, făptuitorul decide să nu comunice

creditorului despre circumstanţele negative amintite. În acest fel, făptuitorul supune, prin inacţiunea

sa, pericolului interesele instituţiei financiare care i-a acordat creditul. Mai mult, neexecutarea de

către făptuitor a obligaţiei ce i se incumbă influenţează esenţial asupra sistemului de valori şi relaţii

sociale legate de activitatea de creditare. Ceea ce condiţionează stabilirea răspunderii penale pentru

inacţiunea analizată.

În concluzie la cele sus-menţionate, recomandăm ca în dispoziţia art.238 CP RM, după

cuvintele „condiţii avantajoase”, să fie introdusă următoarea sintagmă: „fie omiterea comunicării

către instituţia financiară a unor informaţii despre circumstanţele care pot îngreuna esenţial posibi-

litatea de rambursare a creditului”. Această completare a legii penale ar spori mult eficienţa apărării

penale a relaţiilor sociale legate de creditare.

Revenind la caracterizarea trăsăturilor de lege lata a laturii obiective a infracţiunii de la

art.238 CP RM, consemnăm că, după A.M. Pleşakov, prezentarea de informaţii înseamnă adresarea

sau altă transmitere (înmânare) a documentelor către bancă sau altă instituţie creditară prin orice

metodă: prin poştă, telegraf, prin curier etc. şi fixarea faptului primirii legale anume a acestor

documente1. Majoritatea autorilor consideră că informaţia, prezentată băncii, trebuie să fie fixată pe

hârtie (anterior, am prezentat argumente în favoarea interpretării mai largi a noţiunii de document,

considerând că acesta poate avea un suport şi de alt gen: magnetic, optic etc.). Se arată că

informaţiile date trebuie să fie oficiale, documentate, să creeze măcar aparenţa veridicităţii lor, în

stare să inducă în eroare instituţia creditară. Nu pot constitui astfel de informaţii datele care nu au

perfectarea corespunzătoare: datele verbale, asigurările personale etc.2

Documentele conţinând informaţiile prezentate pentru obţinerea creditului trebuie să fie

perfectate în modul prevăzut de lege, să conţină toate indicaţiile necesare şi semnăturile decidenţilor

corespunzători. Momentul aducerii informaţiilor la cunoştinţa persoanelor, care adoptă decizia cu

privire la acordarea creditului, poate fi stabilit de normele juridico-civile care reglementează

încheierea unui contract.

1 Плешаков А.М. Уголовная ответственность за незаконное получение кредита и меры по его предупреждению в банковской практике // Законодательство и экономика. -1997. - №3-4. - P.22.2 Козаченко И., Васильева Я. Незаконное получение кредита // Российская юстиция. - №11. - P.32-35.

111

În opinia lui A.A. Sapojkov, informaţiile false se pot conţine şi în alte documente, care, deşi

nu au statutul de documente oficiale, provin totuşi de la solicitantul de credite şi au importanţă

pentru adoptarea hotărârii de acordare a creditului.3

Deşi falsificarea documentelor nu constituie semnul obligatoriu al laturii obiective a

infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune, nu putem ignora că această faptă reprezintă

premisa, în a cărei lipsă este de neconceput prezentarea unor informaţii false în scopul obţinerii unui

credit, sau majorării proporţiei acestuia, fie obţinerii unui credit în condiţii avantajoase.

Analizând esenţa falsificării documentelor, menţionăm că alegerea procedeului de falsificare

este condiţionată de prezenţa la făptuitor a materialelor corespunzătoare şi a utilajului necesar,

precum şi de aptitudinile lui profesionale şi experienţa criminală. Procedeul concret de falsificare nu

poate influenţa asupra calificării faptei, dar trebuie luat în consideraţie la individualizarea pedepsei.

Desenarea este cel mai rudimentar procedeu de falsificare a documentelor, care se

caracterizează prin variabilitatea sporită în reprezentarea formelor geometrice şi a caracteristicilor

lor de tonalitate. Chiar şi cele mai perfecte imitaţii, executate prin desenare, au indicii izbitoare care

le deosebesc de documentele autentice: lipsa unor elemente ale documentului sau realizarea lor

simplificată; reprezentarea distorsionată a gamei cromatice; existenţa unor erori ortografice;

inexactităţi în dispunerea reciprocă a elementelor documentului; utilizarea unor materiale

inadecvate (creioane, cariocă, vopsele artistice etc.).

În ce priveşte specificul falsificării documentelor la ziua de azi, e de consemnat predominarea

procedeelor automatizate de falsificare a acestora. Astfel, falsurile, executate cu ajutorul

dispozitivelor reprografice digitale, formează cea mai mare parte din volumul documentelor

falsificate. Aceasta deoarece tehnologia falsificării reprografice a documentelor este relativ simplă:

mai întâi se scanează recto şi verso ale originalului, iar apoi imaginile acestora sunt translate pe

hârtie cu ajutorul imprimantei.

Alt procedeu automatizat de falsificare a documentelor constă în folosirea dispozitivelor de

copiere electrofotografice color. Avantajul acestui procedeu se exprimă în posibilitatea atingerii

unei asemănări mari cu originalul, din punctul de vedere al criteriilor topografice şi reproducerii

gamei de culori. Totuşi, asemenea falsuri nu sunt greu de depistat, deoarece presupun utilizarea

unor materiale speciale (de exemplu, a hârtiei hidrofobe având un strat de fotoemulsie).

În rândul procedeelor automatizate de falsificare, cel poligrafic denotă cea mai sporită

periculozitate socială a făptuitorului. Considerentul fiind că utilizarea acestui procedeu permite

obţinerea unui tiraj înalt. De asemenea, procedeul poligrafic permite apropierea la maximum a

calităţii imaginii imitaţiei de original, ceea ce face dificilă identificarea unei astfel de imitaţii.

3 Сапожков А.А. Кредитные преступления. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2002, p.66.

112

În general, confecţionarea poligrafică a documentelor presupune parcurgerea următoarelor

etape:

1) pregătirea unui specimen original de înaltă calitate;

2) reproducerea originalului în vederea obţinerii formelor fotografice negative sau diapo-

zitive;

3) copierea imaginii de pe forma fotografică pe materialul formelor de imprimare;

4) prelucrarea chimică sau mecanică a materialului formelor de imprimare;

5) finisarea formelor de imprimare;

6) imprimarea.

În urma analizei celor menţionate mai sus, putem trasa următoarea concluzie: informaţiile

false pot fi introduse în documente pe diverse căi:

– pe calea introducerii într-un document autentic a unor menţiuni care nu corespund realităţii.

Totodată, documentul îşi păstrează trăsăturile şi indicaţiile de document autentic (este confecţionat

pe o blanchetă corespunzătoare; conţine numele şi funcţiile persoanelor care trebuie să-l semneze),

însă datele introduse în el sunt false;

– pe calea contrafacerii documentului, care se exprimă în fabricarea (confecţionarea) unui

document falsificat în mod integral. Se falsifică atât forma, cât şi conţinutul acestuia.

Pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală, nu contează care este gradul de necorespun-

dere realităţii a documentului prezentat. De asemenea, nu are importanţă dacă documentul este

falsificat integral sau parţial. Esenţial este ca informaţiile false, prezentate băncii, să fie importante,

adică să aibă o semnificaţie decisivă în planul dobândirii creditului prin înşelăciune.

De exemplu, informaţiile false pot fi importante în următoarele cazuri:

– pentru a obţine creditul, făptuitorul intenţionează să perfecteze documentar asigurarea

rambursării acestuia, sub formă de ipotecare a unor bunuri imobile. În acest scop, făptuitorul

procură un teren viran, însă întocmeşte documente din care rezultă că imobilul procurat constă într-

un depozit cu infrastructură modernă. Respectiv, mărimea creditului obţinut va fi comparabilă cu

valoarea depozitului care există doar pe hârtie;

– uneori, asigurarea creditului se exprimă în sume băneşti sau în titluri de valoare.

În acest sens, este corupt un funcţionar bancar dintr-o instituţie financiară din Republica

Moldova, care eliberează un certificat din care reiese că pe contul de depozit al făptuitorului se

păstrează, de exemplu, un milion de euro. Prezentând acest certificat băncii comerciale din străină-

tate, făptuitorul obţine un credit în valoare de 1 mln. euro.

În cazul în care documentele false, prezentate băncii, au un caracter oficial, apare concurenţa

dintre art.238 CP RM şi art.332 „Falsul în actele publice” sau art.361 „Confecţionarea, deţinerea,

113

vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false” din

Codul penal. Deoarece art.238 CP RM prevede răspunderea pentru prezentarea unor informaţii

false, art.361 CP RM, ca normă generală, nu poate fi aplicat. Or, în acest caz, prezentarea unor

documente false apare ca un caz special de folosire a acestor documente. Însă, acţiunile de

falsificare a documentelor oficiale nu se includ în fapta de prezentare (folosire) a acestora. Iată de

ce, în situaţia dată, cele săvârşite trebuie calificate conform regulilor concursului real de infracţiuni:

art.238, pe de o parte, şi art.332 sau 361 CP RM, pe de altă parte.

Trebuie de menţionat că procesul de creditare este legat de acţiunea unor factori multiformi de

risc, care pot să conducă la nerambursarea creditului în termen. În cazul acordării creditului, se iau

în consideraţie şi se evaluează astfel de circumstanţe ca: starea financiară; calitatea asigurării

plăţilor; istoria creditară; circulaţia în conturi; alţi factori cu caracter obiectiv şi subiectiv. În baza

acestor date se poate stabili dacă solicitantul de credit este sau nu capabil să-şi execute – în termen

şi în volum deplin – obligaţiunile ce rezultă din contractul de credit bancar. Este de la sine înţeles că

aceste obligaţiuni nu vor fi executate în cazul prezentării cu bună-ştiinţă a unor informaţii false în

scopul obţinerii unui credit sau majorării proporţiei acestuia, fie al obţinerii unui credit în condiţii

avantajoase. De aceea, pentru prevenirea dobândirii creditului prin înşelăciune, banca se

interesează, înainte de toate, de factorii subiectivi care denotă un grad de risc sporit pentru acor-

darea creditului. De exemplu, extrem de alarmantă pentru bancă trebuie să fie informaţia despre

prezentarea băncii a unor dări de seamă falsificate sau a datelor cu privire la stabilirea controlului de

către structurile criminale asupra întreprinderii care solicită creditul.

Deoarece esenţa acţiunilor înşelării în cazul dobândirii creditului se exprimă în prezentarea

documentelor conţinând informaţii false, este necesar ca în instrucţiunile privind acordarea creditu-

lui să fie prevăzută obligaţia inspectorului creditar de a fixa oficial însuşi faptul parvenirii legale a

oricăror documente prezentate de solicitantul de credite.

La completarea dosarului de creditare, se întocmeşte, de regulă, ancheta solicitantului, în care

se includ datele cu privire la: întreprinderea solicitantă, fondatorii şi conducătorii acesteia; creditul

solicitat; asigurarea creditului etc. Această anchetă poate fi utilă în cazul descoperirii înşelăciunii. În

situaţia sesizării organelor de drept, ea ar conţine informaţia obligatorie pentru pornirea procesului

penal. În anchetă ar putea fi fixată următoarea prevedere formalizată: „Toate documentele prezen-

tate băncii, precum şi cele care vor fi prezentate în viitor, conţin şi vor conţine date veridice despre

situaţia economico-financiară a întreprinderii”, prevedere care ar fi confirmată prin semnătura

conducătorului întreprinderii care solicită credite.

În cazul dat, ar fi fixat faptul cunoaşterii incontestabile a conţinutului documentelor prezen-

tate, inclusiv în sensul necorespunderii lor realităţii. În afară de efectul de prevenţie, o astfel de

114

anchetă ar putea servi ca probă a manifestării de intenţie de către solicitantul de credite. În acest fel,

s-ar neutraliza eventualele argumente ale apărătorului în proces, care ar invoca lipsa de competenţă

a solicitantului de credite, neglijenţa colaboratorilor, propria imprudenţă a solicitantului etc.

Pentru eficientizarea prevenirii dobândirii creditului prin înşelăciune este necesar a cunoaşte

metodele şi procedeele de bază, pe care solicitantul de rea-credinţă ar putea să le utilizeze pentru

obţinerea rezultatului infracţional.

Unul dintre aceste procedee constă în crearea unei întreprinderi fictive, adică în înregistrarea

formală a întreprinderii, fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător. În acest caz, în

mod incontestabil, se prezintă informaţia despre circumstanţele care se referă la starea economico-

financiară a întreprinderii (adică la ansamblul de date ce caracterizează: gestionarea de către întrep-

rindere a activităţii economice; latura productivă a acestei activităţi; forma organizatorico-juridică a

întreprinderii; numărul de lucrători; apartenenţa ramurală a întreprinderii (se are în vedere ramura

economiei naţionale)1). De aceea, solicitantul de rea-credinţă trebuie să poartă răspundere nu doar

conform art.238 CP RM, dar şi potrivit art.242 CP RM „Pseudoactivitatea de întreprinzător”.

În cazul utilizării unui asemenea procedeu, pot fi aplicate metode dintre cele mai variate:

înregistrarea întreprinderii pe numele unor persoane fizice inventate sau lipsite de personalitate;

numirea la posturile de conducere a unor persoane incompetente, care suferă de boli psihice sau

care au antecedente penale. De asemenea, ca metode frecvente la crearea unei întreprinderi fictive

apar: înregistrarea întreprinderii la o adresă falsă sau în baza unor documente nevalabile sau

sustrase, fie prin încălcarea legii cu ajutorul persoanelor cu funcţie de răspundere ori prin

refolosirea documentelor unor întreprinderi lichidate etc.2

Nu putem încheia analiza laturii obiective a infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, fără a

examina problema urmărilor prejudiciabile care pot fi produse prin dobândirea creditului prin

înşelăciune. În context, este relevant exemplul din practica judiciară, când, în urma dobândirii

creditului prin înşelăciune, victimei i se cauzează un prejudiciu: “Prezentarea unei scrisori de

garanţie de către R.L. în numele firmei “Baghira”, solicitată de bancă şi care s-a dovedit a fi falsă, şi

primirea ulterioară a unui credit în sumă de 56 mii de lei se consideră dobândire a creditului prin

înşelăciune”.3 În cazul dat, producerea prejudiciului nu are ca efect calificarea suplimentară. Este

suficientă calificarea conform art.238 CP RM. Este adevărat că, în contextul legii penale a

Republicii Moldova, conform căreia infracţiunea, prevăzută la art.238 CP RM, este o infracţiune

formală, problema enunţată nu are o semnificaţie majoră la calificarea faptei. Totuşi, stabilirea

1 Тосунян Г.А. Рецензия на книгу В.Д. Ларичева «Злоупотребления в сфере банковского кредитования. Методика их предупреждения» // Государство и право. – 1998. – №10. – P.124.2 Prodan S. Particularităţile laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, p.369-371.3 Decizia CSJ 1ra-20/02 // Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat, p.361.

115

conţinutului urmărilor prejudiciabile are o însemnătate ce nu poate fi ignorată la individualizarea

pedepsei, mai ales ţinându-se cont de asprimea sancţiunii de la art.238 CP RM.

În opinia lui V.P. Verin, la aprecierea urmărilor prejudiciabile, produse în urma dobândirii

creditului prin înşelăciune, trebuie luată în consideraţie atât suma creditului obţinut, cât şi starea

financiară a creditorului înşelat.1 Un alt autor, A.V. Iakovlev, propune ca în conţinutul prejudiciului,

produs prin infracţiunea în cauză, să se includă şi daunele datorate înrăutăţirii economice conside-

rabile a băncii sau a altui creditor.2 La rândul său, B.V. Voljenkin consideră că un asemenea preju-

diciu este legat înainte de toate de nerambursarea mijloacelor băneşti, acordate solicitantului de cre-

dite, precum şi de neachitarea dobânzii şi de rambursarea creditului după expirarea termenului sta-

bilit.3 De asemenea, L.D. Gauhman şi S.V. Maximov includ în conţinutul urmărilor prejudiciabile,

produse ca urmare a dobândirii creditului prin înşelăciune: prejudiciul patrimonial efectiv; venitul

ratat; insolvabilitatea băncii; încălcarea regimului normal de activitate a băncii, aceasta incluzând

compromiterea tranzacţiilor planificate, scăderea ritmului circuitului financiar, neachitarea nevoită a

impozitelor, neexecutarea altor obligaţiuni asumate, necesitatea efectuării reducerii de personal etc.;

scăderea încrederii faţă de bancă şi reducerea gradului de activitate de afaceri din cauza că faptul

dobândirii creditului prin înşelăciune a devenit cunoscut partenerilor de afaceri ai băncii.4

În ce ne priveşte, considerăm că la aprecierea conţinutului urmărilor prejudiciabile, care pot fi

produse prin infracţiunea prevăzută la art.238 CP RM, trebuie să se ia în consideraţie numai

prejudiciul patrimonial. Deoarece există o corelaţie vădită între infracţiunea prevăzută la art.238 şi

cea de la art.239 CP RM, nu putem să nu observăm că, în cazul acesteia din urmă, legiuitorul face o

distincţie netă între daunele în proporţii mari şi cele în proporţii deosebit de mari, pe de o parte, şi

insolvabilitatea instituţiei financiare, pe de altă parte. Totodată, la calcularea cuantumului prejudi-

ciului patrimonial, survenit ca urmare a dobândirii creditului prin înşelăciune, trebuie să se ia în

consideraţie atât prejudiciul patrimonial efectiv, cât şi venitul ratat. Aceasta deoarece art.238 CP RM

reprezintă o normă specială în raport cu art.196 CP RM „Cauzarea de daune materiale prin înşelă-

ciune sau abuz de încredere”. Or, cauzarea prejudiciului sub forma venitului ratat este de esenţa

faptei infracţionale prevăzute la art.196 CP RM. Susţinem opinia din doctrina penală, conform

căreia, în sensul legii penale, venitul ratat constă în neobţinerea celor cuvenite ca urmare a trecerii

ilegale în folosul făptuitorului sau a reţinerii ilegale de către făptuitor a acelor obiecte ale circuitului

civil, pe care el trebuia să le transmită creditorului în virtutea legii sau a altui act normativ. 5 Cât

1 Уголовный кодекс Российской Федерации: Научно-практический комментарий / Отв. ред. В.М. Лебедев. – Варшава, 1997, c.340.2 Российское уголовное право. Часть Особенная / Под ред. В.Н. Кудрявцева, А.В. Наумова. – Москва, 1997, р.190.3 Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв. ред. В.И. Радченко. – Москва, 1996, р.288.4 Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Преступления в сфере экономической деятельности. – Москва, 1998, p.95-97.5 Горелов А. Статья 165 УК РФ как норма, обеспечивающая охрану интересов кредиторов // Уголовное право. – 2004. – №2. – P.21-22.

116

priveşte posibilitatea evoluării prejudiciului moral ca element al urmărilor prejudiciabile produse de

infracţiunea, prevăzută la art.238 CP RM, aceasta se exclude, deoarece legislaţia Republicii

Moldova nu prevede un astfel de caz de reparare a prejudiciului moral care să fie aplicabil com-

ponenţei de infracţiune analizate.

Încheind analiza laturii obiective a infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, nu putem să nu

atingem problema amendării construcţiei art.238 CP RM, în acord cu necesitatea de eficientizare a

aplicării răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare.

În primul rând, considerăm necesară modificarea denumirii normei nominalizate. Sintagma

“dobândirea creditului prin înşelăciune” este în vădită discordanţă cu esenţa juridică a conţinutului

faptei descrise la art.238 CP RM. Din analiza laturii obiective a acestei fapte ne-am convins că

momentul ei de consumare este prealabil momentului de obţinere (dobândire) a creditului. A fost

sau nu dobândit creditul, ca urmare a prezentării unor informaţii false, nu are nici o importanţă la

calificarea infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM. Producerea sau neproducerea acestei circum-

stanţe poate fi avută în vedere numai la individualizarea pedepsei. Întrucât denumirea unei norme

penale trebuie să redea sintetic trăsăturile faptei descrise în ea, relevante pentru calificarea ei juri -

dică, propunem ca art.238 CP RM să aibă următoarea denumire: “Înşelăciunea legată de creditare”.

Această formulare va avea avantajul de a sintetiza notele caracteristice definitorii ale faptei

examinate: metoda de săvârşire a infracţiunii şi momentul de consumare a infracţiunii. De aseme-

nea, această denumire ar constitui un generic potrivit în eventualitatea completării art.238 CP RM

cu prevederea în care s-ar stabili răspunderea pentru omisiunea de a înştiinţa instituţia financiară

despre apariţia unor circumstanţe care fac dificilă rambursarea creditului. Or, o astfel de omisiune

reprezintă nu altceva decât o formă a înşelăciunii pasive. La fel, formula “înşelăciunea legată de

creditare” s-ar potrivi cu locuţiunea “înşelăciunea privitoare la investiţii”. Tocmai ultima locuţiune

este propusă de noi pentru a desemna denumirea art.2381 CP RM, articol care a fost recomandat de

noi să completeze legea penală.

În al doilea rând, recomandăm suplimentarea art.238 CP RM cu un al doilea alineat. Aceasta

ar permite o mai bună diferenţiere a răspunderii penale pentru fapta incriminată de acest articol.

În legătură cu aceasta, este cazul să reproducem opinia lui M.Camerzan, care în 2001-2002 a

condus Comisia specială a Parlamentului de elaborare a măsurilor cu privire la rambursarea

creditelor şi întoarcerea depunerilor făcute de persoane fizice şi juridice în băncile comerciale şi în

alte structuri financiare aflate în proces de lichidare: „S-a stabilit că băncile falite acordau deseori

credite acţionarilor lor, acceptând ca garanţie cota-parte a acestora în capitalul statutar al băncii. La

fel de des erau acordate credite preferenţiale persoanelor aflate sub controlul băncii, pe termene care

depăşeau mult normele admise de legislaţie. Pe lângă acestea, era admisă concentrarea creditelor în

117

mâinile unei singure persoane sau ale unui grup de persoane care acţionau de comun acord”.1

Dezvoltând ideea, T.Tofan arată că, de exemplu, doar în perioada 1995-1996 BCA „Bancosind” a

acordat credite, contra unor garanţii fictive, în sumă de 22 mln. lei.2

În acest context, considerăm că în alineatul (1) trebuie să fie menţinută construcţia formală a

infracţiunii, în maniera textului de lege lata din norma respectivă. Menţinerea acestei construcţii,

dictată de considerente de prevenţie specială şi generală, este argumentată de V.Stati.3 Pe plan

juridico-comparativ, trebuie de asemenea de menţionat că, în legile penale ale mai multor state

construcţia infarcţiunilor similare este formală (§152 CP al Austriei, §265b CP al Germaniei,

art.297 CP al Poloniei, §254 CP al Bulgariei, art.237 CP al Bielorusiei, art.222 CP al Ucrainei etc.).

Doar în legea penală a Federaţiei Ruse şi a încă unor state construcţia infracţiunii similare este

materială, presupunând producerea obligatorie a daunelor în proporţii mari. Această concepere a

construcţiei infracţiunii de obţinere a creditului prin înşelăciune (art.176 CP FR) a fost criticată pe

bună dreptate de D.Kuzneţov.4

Alţi autori nu s-au limitat doar la critică, dar au propus şi soluţii de optimizare a conceperii

tehnico-legislative a normei cu privire la obţinerea ilegală a creditului. Astfel, A.G. Korciaghin 5 şi

V.I. Tiunin6 recomandă, în cazul unor infracţiuni economice, să fie exclusă menţiunea despre

daunele în proporţii mari din varianta-tip a acestor infracţiuni. În afară de aceasta, V.I. Tiunin pro-

pune ca prejudiciul sub forma daunelor în proporţii mari să fie luat în consideraţie ca circumstanţă

care agravează răspunderea penală.7

Susţinând opinia lui V.I. Tiunin, considerăm că art.238 CP RM ar trebui să fie completat cu

alineatul (2), a cărui dispoziţie ar avea următorul conţinut: “Aceeaşi faptă, dacă a fost urmată de

obţinerea creditului şi a cauzat instituţiei financiare daune în proporţii mari”. Astfel, s-ar efectua o

mai bună diferenţiere a făptuitorilor în funcţie de gradul de periculozitate socială. Persoana, care

doar a prezentat informaţii false, însă nu a obţinut creditul şi nu a cauzat daunele în proporţii mari,

trebuie să beneficieze de un tratament juridic mai atenuat decât persoana care a cauzat astfel de

daune ca urmare a obţinerii creditului. În primul caz, a fost preîntâmpinată producerea daunelor în

1 Камерзан М. История обманутых вкладчиков не должна повториться // http://www.nm.md/daily/article/2002/01/24/0201.html2 Тофан Т. Синдром безнаказанности, или о том, почему у нас банковские махинаторы не получают то, что заслуживают // Деловая газета. – 12 июля 2002, p.2.3 Stati V. Problema concordanţei dintre necesităţile sociale şi modul de apreciere de către legiuitor a pericolului social al infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinăi: CEP USM, 2004, p.322-328.4 Кузнецов Д. Некоторые вопросы совершенствования уголовно-правовой защиты прав кредиторов (сравни-тельно-правовой аспект) // Закон и право. – 2003. – №6. – P.34.5 Корчагин А.Г. Преступления в сфере экономики и экономическая преступность. – Владивосток, 2001, p.21.6 Тюнин В.И. Некоторые аспекты толкования, применения и совершенствования уголовного законодательства, охраняющего отношения в сфере экономической деятельности. – Санкт-Петербург, 2001, p.110.7 Ibidem.

118

proporţii mari. În cel de-al doilea caz, daunele respective s-au produs, daune care pot fi irecupe-

rabile (constând în dobânzile sau comisioanele neachitate).

Completarea dispoziţiei art.238 CP RM cu alineatul (2) ar produce, inevitabil, anumite reper-

cusiuni în planul corelaţiei dintre sancţiunile celor două alineate ale articolului dat. Astfel, în opinia

întemeiată a unor autori, legiuitorul trebuie să excludă posibilitatea aplicării, pentru varianta agra-

vată a infracţiunii, a unei pedepse care să fie mai mică sau egală după gravitate decât pedeapsa

pentru varianta-tip a aceleiaşi infracţiuni.1

Deoarece adoptarea alin.(2) art.238 CP RM ar determina o decompensare a gravităţii faptei de

la alin.(1) art.238 CP RM, propunem atenuarea pedepsei prevăzute în cazul variantei-tip a

infracţiunii respective. Astfel, conform legii în vigoare, pentru fapta, prevăzută la art.238 CP RM,

se prevede pedeapsa cu amendă în mărime de la 1500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închi -

soare de la 6 la 12 ani. Recomandăm ca sancţiunea pentru proiectatul alineat (1) art.238 CP RM să

aibă următorul conţinut: “se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2500 unităţi convenţio-

nale sau cu închisoare de la 3 la 6 ani”. În acelaşi timp, propunem ca sancţiunea de la alin.(2)

art.238 CP RM să aibă următorul conţinut: “se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2500 la 4000

unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 6 la 12 ani”.

Latura obiectivă a infracţiunii, prevăzute la art.239 CP RM, se exprimă în acţiunea prejudi-

ciabilă de acordare a unui credit, însoţită de acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă de încălcare a

regulilor de creditare, care a cauzat urmările prejudiciabile sub forma daunelor în proporţii mari. De

asemenea, latura obiectivă a infracţiunii date include legătura de cauzalitate dintre fapta prejudicia-

bilă şi urmările prejudiciabile.

Înainte de toate, ne vom referi la prima componentă a faptei prejudiciabile – acţiunea de

acordare a unui credit.

În literatura de specialitate este exprimată opinia, conform căreia “prin acordare de credit se

înţelege orice eliberare a mijloacelor băneşti persoanei, cu condiţia rambursării acestora, a plăţii

dobânzilor sau a altor plăţi pentru folosirea acestor mijloace”.2 Considerăm imprecisă această

definiţie. Mijloace băneşti pot fi eliberate şi în baza contractului de împrumut, cu condiţia rambur-

sării acestora, precum şi a plăţii dobânzii. Astfel, conform art.867 CC RM, prin contractul de împru-

mut o parte (împrumutătorul) se obligă să dea în proprietate celeilalte părţi (împrumutatului) bani

sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii în aceeaşi sumă sau bunuri de

acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-au fost date. Potrivit art.869

1 Лесниевски-Костарева Т.А. Дифференциация уголовной ответственности. Теория и законодательная практика. – Москва, 2000, p.362; Бокова И. Проблемы технико-юридического конструирования верхних и нижних пре-делов наказаний в санкциях статей главы 22 УК РФ // Уголовное право. – 2003. - №2. – P.15-17. 2 Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat, p.362.

119

CC RM, în baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobânzi, care trebuie să

se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei.

De menţionat că contractul de împrumut şi contractul de credit bancar se supun unor regimuri

reglementare diferite. Este adevărat, că la alin.(3) art.1236 CC RM se prevede: “Faţă de contractul

de credit bancar se aplică prevederile referitoare la contractul de împrumut în măsura în care

regulile prezentului capitol (se are în vedere Capitolul XXIV “Contractele şi operaţiunile bancare”

din Titlul III al Cărţii a treia a Codului civil – n.a.) nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de

credit bancar nu reiese contrariul”.

Însă, din faptul că normele, care reglementează contractul de împrumut, pot fi aplicate şi la

reglementarea contractului de credit bancar nu rezultă echipolenţa noţiunilor „contractul de împru-

mut” şi „contractul de credit bancar”. Iată de ce, prin acordare de credit poate fi înţeleasă nu orice

eliberare a mijloacelor băneşti, cu condiţia rambursării acestora, a plăţii dobânzii sau a altor plăţi

pentru folosirea acestor mijloace.

Mult mai exactă este o altă definiţie a noţiunii „acordarea unui credit”. Conform acesteia,

acţiunea de acordare a unui credit constă în „executarea efectivă de către creditor (instituţia finan-

ciară) a obligaţiei contractuale de punere la dispoziţia debitorului (solicitantului de credit) a unei

sume de bani, formând creditul”.1 Avantajul acestei definiţii constă în faptul că ea este întru totul

conformă cu prevederile noţiunii de credit bancar, definite în alin.(1) art.1236 CC RM. Mai mult, în

ea se pune, absolut corect, accentul pe acea parte a raportului juridic contractual, care priveşte credi-

torul (instituţia financiară). Adică, se relevă tocmai esenţa noţiunii de acordare a unui credit.

Acordarea unui credit se realizează în baza unor norme care decurg din principiile politicii de

creditare a instituţiei financiare respective. Creditul trebuie să fie acordat în termenele şi în forma

stabilită în contract. Respectarea întocmai a clauzelor contractului permite instituţiei financiare

menţinerea creditării la un nivel standard, asigurându-şi în acest fel încasarea sumei de bază a

creditului şi a plăţilor aferente acestuia.

De regulă, creditul este pus la dispoziţia solicitantului acestuia în contul de disponibilitate,

prin efectuarea de plăţi în numerar sau prin virament. Persoanelor juridice, creditul li se acordă prin

transferul de mijloace băneşti în contul curent. În cazuri excepţionale, creditul se eliberează în

numerar, la prezentarea cecului de numerar. Persoanelor fizice, creditul li se acordă în numerar sau

pe calea utilizării cardurilor bancare.

Creditul se consideră acordat din momentul trecerii acestuia pe contul solicitantului sau din

momentul îndreptării lui nemijlocite spre achitarea documentelor de decontare prezentate.2

1 Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Cartier, 2005, p.428.2 Уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. А.И. Рарога, р.184.

120

Trebuie de menţionat că acordarea de credite, în contextul infracţiunii prevăzute la art.239

CP RM, presupune confluenţa anumitor circumstanţe de ordin obiectiv care, împreună, constituie

ambianţa de săvârşire a infracţiunii date.

Această ambianţă o formează înseşi caracteristicile procesului de creditare. Astfel, la prima

etapă, secţia de creditare a instituţiei financiare examinează cererea de obţinere a creditului. În urma

examinării, este adoptată decizia fie de a refuza acordarea creditului, fie de a îndrepta cererea către

inspectorul creditar.

În atribuţiile inspectorului creditar intră ducerea negocierilor cu solicitantul creditului. În

timpul acestor negocieri, sunt clarificate informaţiile care se referă la solicitantul creditului şi la

creditul însuşi, precum şi datele ce ţin de rambursarea şi asigurarea creditului. Scopul acestor nego-

cieri este de a obţine o informaţie deplină despre solicitantul creditului şi de a determina oportunu-

tatea colaborării în continuare cu acesta. Dacă pe parcursul negocierilor inspectorul creditar nu a

găsit nici un temei pentru respingerea cererii, atunci solicitantului de credit i se cere să prezinte

documentaţia de credit.

La următoarea etapă, este efectuată verificarea nemijlocită a bonităţii. Această verificare implică

controlul documentar şi faptic pus în competenţa diferitelor subdiviziuni ale instituţiei financiare.

Astfel, în atribuţiile subdiviziunii juridice intră: 1) analiza documentelor care stabilesc dreptu-

rile solicitantului de credit, ale fidejusorului, ale garantului şi ale debitorului gajist, în vederea

verificării corespunderii acestor documente cu prevederile legislaţiei, precum şi a verificării împu-

ternicirilor persoanelor cu funcţii de răspundere care le semnează; 2) verificarea corectitudinii

perfectării juridice a garanţiei, a cauţiunii bancare, a contractelor şi a altor documente; 3) prezen-

tarea concluziilor privind deplinătatea şi legitimitatea documentelor puse la dispoziţie de către

solicitantul creditului.

În competenţa serviciului de securitate a instituţiei financiare intră verificarea activităţii şi

reputaţiei de afaceri a solicitantului de credit, a fidejusorului, a garantului, a debitorului gajist, a

partenerilor de afaceri ai acestora. În special, se acordă atenţie verificării faptului existenţei reale a

solicitantului de credit ca subiect al drepturilor civile. Aceeaşi verificare se efectuează în privinţa

fidejusorului şi garantului. La fel, se controlează prezenţa bunurilor gajate, precum şi informaţia din

istoria creditară a solicitantului de credit. În final, se întocmeşte o concluzie cu privire la activitatea

şi reputaţia de afaceri a tuturor persoanelor sus-numite.

Subdiviziunea de gestionare a riscurilor, în baza documentelor prezentate de solicitantul de

credit, pregăteşte recomandările de raportare a acestuia la una din categoriile riscului creditar

(potrivit Regulamentului BNM cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru

pierderi la credit (fondul de risc)).

121

Concluziile tuturor celor trei subdiviziuni specificate mai sus sunt transmise în secţia de

creditare. În atribuţiile acesteia intră verificarea şi analiza activităţii economico-financiare a solici-

tantului de credit. În acest scop, lucrătorul secţiei de creditare analizează documentele contabile ale

solicitantului de credit, fundamentarea tehnico-economică a solicitării creditului, precum şi alte

documente necesare. În baza propriei verificări şi a concluziilor parvenite de la alte subdiviziuni

abilitate ale instituţiei financiare, secţia de creditare pregăteşte concluzia sa. Aceasta poate fi

pozitivă sau negativă.

În cazul în care concluzia dată este pozitivă, problema acordării creditului este transmisă spre

examinare comitetului special de credit (CSC) din cadrul instituţiei financiare. În scopul reglemen-

tării activităţii la această etapă, multe instituţii financiare elaborează Regulamentul de activitate a

CSC. La şedinţa CSC sunt prezenţi: conducătorul instituţiei financiare; persoanele responsabile

pentru acordarea creditului; locţiitorii acestora; contabilul-şef; conducătorii sau reprezentanţii

împuterniciţi ai subdiviziunilor juridice, de gestionare a riscurilor, ai serviciului de securitate şi ai

secţiei de creditare; persoana responsabilă pentru întocmirea procesului-verbal al şedinţei CSC.

Şedinţa debutează cu raportul lucrătorului CSC, care exercită colectarea şi verificarea documentelor

solicitantului de credit. După aceasta se audiază concluziile subdiviziunii juridice şi ale serviciului

de securitate, cu privire la rezultatele verificării efectuate. În baza acestor informaţii, membrii CSC

se pronunţă asupra tipului de credit, mărimii acestuia, termenelor de rambursare, asupra dobânzii.

Decizia este adoptată cu votul deschis al tuturor membrilor CSC prezenţi în şedinţă. Datele despre

deliberare şi decizia adoptată se consemnează în procesul-verbal al şedinţei şi se semnează de toţi

membrii prezenţi ai CSC. În cazuri excepţionale, la şedinţa CSC pot fi invitaţi conducătorul şi

contabilul-şef din partea solicitantului de credit. Aceştia oferă membrilor CSC informaţii suplimen-

tare, informaţii care se referă la însuşi solicitantul de credit, la starea financiară a acestuia, la

oportunitatea obţinerii sumei de credit solicitate, la modul de rambursare a creditului, la asigurarea

creditului şi la plăţile aferente acestuia.

Credibilitatea datelor financiare şi managementul fluxului de mijloace creditare depind de

capacitatea managerului. Managementul corect şi prudent al activităţii de creditare a unei instituţii

financiare necesită stabilirea şi menţinerea unor structuri organizaţionale şi politici de creditare

împreună cu procedeele de evaluare a riscului, monitoringul şi controlul, care au scopul de a asigura

promovarea acestei politici în practica operaţională, de a proteja activele instituţiei financiare şi de a

obţine un profit, în acelaşi timp luându-se în consideraţie securitatea depozitelor clienţilor,

pregătirea profesională specifică, experienţa şi corectitudinea personalului.1

1 Teleucă A. Managementul operaţiunilor de creditare // Revista Naţională de Drept. – 2005. - Nr.9. – P.64-66.

122

Trebuie de menţionat că probabilitatea de înşelare a instituţiei financiare, în scopul obţinerii

unui credit, se reduce considerabil atunci când verificării solicitantului de credit i se acordă atenţia

cuvenită tocmai de pe poziţia asigurării siguranţei instituţiei financiare. În caz contrar, ambianţa, în

care se realizează operaţiunile de creditare, îi provoacă de fapt pe solicitanţii de credit de rea-

credinţă la dobândirea creditului prin înşelăciune. Iar pe funcţionarii instituţiei financiare îi

provoacă să acorde creditul cu încălcarea regulilor de creditare.

Însăşi acţiunea de acordare a creditului nu poate fi suficientă pentru a alcătui fapta preju-

diciabilă în cazul infracţiunii prevăzute la art.239 CP RM. Chiar dacă persoana urmăreşte un scop

fraudulos, ea nu poate fi trasă la răspundere penală pentru acordarea creditului. Mai este necesară

prezenţa unei acţiuni (inacţiuni) care să imprime relevanţă penală celor săvârşite de persoana dată.

În acest sens, în doctrina penală se menţionează, cu drept cuvânt, că încălcarea regulilor de

creditare formează ilicitatea faptei prejudiciabile şi se exprimă în alegerea unei asemenea variante

de conduită, care se deosebeşte considerabil de prevederile stabilite prin regulile actelor normative

în materie de creditare.1 Aşadar, acţiunea de acordare a creditului formează fondul faptic al faptei

prejudiciabile examinate, iar acţiunea (inacţiunea) de încălcare a regulilor de creditare formează

ilicitatea penală a acestei fapte.

Regulile de creditare, încălcate de făptuitorul infracţiunii prevăzute de art.239 CP RM, se

conţin într-un şir de acte normative cu caracter de lege sau subordonate legii. Astfel, actele

normative cu caracter de lege, care cuprind reguli de creditare, sunt: Codul civil; Legea instituţiilor

financiare; Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei etc. Mult mai mare este numărul actelor

normative subordonate legii, care cuprinde reguli de creditare: Regulamentul nr.1/09 privind

încheierea acordurilor cu persoane afiliate băncilor comerciale, inclusiv eliberarea creditelor (BNM,

procesul-verbal nr.31 din 10.11.19952); Hotărârea Guvernului nr.861 din 27.12.1995 cu privire la

prolongarea termenului de rambursare a creditelor primite pentru achiziţionarea cerealelor în anii

1993-19943; Regulamentul nr.38/08-01 cu privire la modul de garantare a creditelor acordate de

Banca Naţională a Moldovei băncilor (BNM, procesul-verbal nr.51 din 15.11.19964); Hotărârea

Guvernului nr.1065 din 19.11.1997 privind volumele creditelor preferenţiale acordate unor categorii

de cetăţeni5; Hotărârea BNM nr.130 din 15.05.1998 privind aprobarea Regulamentului cu privire la

creditele expirate6; Hotărârea BNM nr.99 din 28.04.1999 cu privire la conformarea activităţii de

creditare a băncilor cu limita maximă din punctul II.B.1 din Regulamentul nr.3/09 cu privire la

1 Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială, p.429.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. - Nr.67.3 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. - Nr.22.4 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. - Nr.83.5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1997. - Nr.86-87.6 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. - Nr.87-89.

123

creditele „mari”1; Hotărârea Parlamentului nr.402 din 26.07.2001 pentru aprobarea Regulamentului

privind modul de utilizare a mijloacelor Fondului de subvenţionare şi stimulare a creditării de către

băncile comerciale a agenţilor economici producători de producţie agricolă2; Hotărârea Parlamen-

tului nr.606 din 2.11.2001 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de formare şi utilizare a

Fondului de garanţie al Ministerului Învăţământului pentru acordarea de credite preferenţiale pe

termen lung unor categorii de tineri studioşi3 etc.

Actele normative subordonate legii, care cuprind reguli de creditare, pot fi şi de caracter local.

Astfel, instituţia financiară sau chiar CSC elaborează acte ce reglementează procedura de creditare.

Aceste acte includ, de regulă, norme privitoare la: specificul acordării anumitor tipuri de credit şi al

efectuării anumitor operaţiuni (a analizei documentelor solicitantului de credit, a perfectării docu-

mentaţiei de credit, a determinării termenelor de creditare etc.); ordinea de acordare a creditului

(incluzând ordinea de adoptare a deciziei de acordare a creditului şi de perfectare a documentaţiei

de credit, precum şi ordinea executării acţiunilor de către subdiviziunile abilitate ale instituţiei

financiare, după perfectarea documentaţiei de credit); ordinea executării acţiunilor subdiviziunilor

instituţiei financiare, cu privire la monitorizarea executării clauzelor contractului de credit bancar.

Acordarea creditului cu încălcarea regulilor de creditare poate adopta următoarele modalităţi

faptice:

– acordarea de credite fictive;

– acordarea de credite neasigurate unor întreprinderi în care decidenţii pentru acordarea

creditului au un interes financiar;

– acordarea de credite în lipsa unei garanţii adecvate şi lichide (dacă nu este vorba de aşa-

numitul „credit fără gaj”);

– acordarea de credite cu prolongarea neîntemeiată a termenelor de creditare;

– acordarea de credite cu reducerea nejustificată a dobânzii şi a altor plăţi aferente creditului;

– acordarea de credite preferenţiale unor persoane care nu au dreptul să le obţină etc.

În literatura de specialitate este descris următorul exemplu de acordare a creditului cu

încălcarea regulilor de creditare: „Conducătorul instituţiei financiare creează o întreprindere care

obţine, de la această instituţie financiară, credite cu o dobândă foarte redusă. La rândul ei,

întreprinderea acordă banii primiţi unei alte întreprinderi, cu titlu de împrumut. Dar de această dată

rata dobânzii este una ordinară. Profiturile sunt împărţite între conducătorul instituţiei financiare şi

acoliţii acestuia. În rezultat, instituţia financiară suferă prejudicii sub forma venitului ratat”.4

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. - Nr.45-47.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. - Nr.94-96.3 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. - Nr.144-146.4 Банковский бизнес в России: криминологические и уголовно-правовые проблемы, p.90.

124

Despre un exemplu similar, din practica judiciară autohtonă, se relatează în următoarea speţă:

„Există o încălcare a regulilor de creditare în fapta lui T.M., care deţinea funcţia de contabil-şef la

Banca Comercială „Bancosind” SA, cu dreptul de a lua decizii cu privire la cererile de creditare.

Aceasta a întocmit o cerere în numele soţului ei pentru acordarea unui credit în sumă de 200000 de

lei, pentru construirea unei vile. Cererea a fost admisă, iar ulterior în baza acesteia s-a acordat un

credit cu o dobândă avantajoasă (5% pe an)”.1

Nu rareori, funcţionarilor instituţiei financiare li se dă mită pentru a-i determina să acorde

credite cu încălcarea regulilor de creditare. Ca urmare, aceşti funcţionari pot fi traşi la răspundere

conform art.239 şi 333 CP RM.

Mita este dată pentru însăşi posibilitatea de obţinere a creditului, deoarece instituţia financiară

nu dispune, de regulă, de resurse creditare libere. Astfel, decidenţii responsabili pentru acordarea de

credite refuză în acordarea creditului, motivând cu cererea sporită la credite, determinată de

dezvoltarea vertiginoasă a activităţii de întreprinzător şi de situaţia economică precară din societate.

Dar refuzul lor nu este decât un mesaj sui generis de determinare a solicitantului de credit să dea

mită, pentru a-i fi soluţionată problema.

De asemenea, mita poate fi dată pentru îndeplinirea altor acţiuni:

– acordarea de facilităţi solicitantului de credit;

– eliberarea solicitantului de credit de achitarea plăţilor aferente creditului;

– darea consimţământului de a nu verifica minuţios toate aspectele activităţii economico-

financiare a solicitantului de credit;

– acordarea creditului atunci când nu este cunoscută destinaţia folosirii acestuia;

– acordarea creditului cu depăşirea mărimii maximal admisibile a acestuia pentru categoria

respectivă de persoane etc.

Finalizând analiza faptei prejudiciabile, menţionăm că infracţiunea de încălcare a regulilor de

creditare este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din momentul survenirii urmărilor

prejudiciabile sub forma daunelor în proporţii mari.

În contextul acestei infracţiuni şi în acord cu art.126 CP RM, prin „daune în proporţii mari” se

înţelege valoarea, exprimată în bani, a pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane,

care depăşeşte, la momentul săvârşirii infracţiunii, 500 unităţi convenţionale de amendă.

Prejudiciul, produs prin infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare, are aceeaşi natură ca

şi prejudiciul ce poate fi produs prin infracţiunea de dobândire a creditului prin înşelăciune. Cu

privire la natura acestuia din urmă ne-am pronunţat supra.

1 Decizia Curţii de Apel Chişinău 1a-850/03 // Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. Codul penal comentat şi adnotat, p.363.

125

Dacă natura prejudiciilor în cele două cazuri este aceeaşi, nu acelaşi lucru se poate susţine despre

caracterul de producere a prejudiciilor respective. Astfel, survenirea prejudiciului este obligatorie şi

ţine de esenţa infracţiunii de încălcare a regulilor de creditare. În opoziţie, producerea prejudiciului nu

are un caracter indispensabil în ipoteza infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune.

În cazul modalităţilor prevăzute la alin.(2) art.239 CP RM, urmările prejudiciabile sunt de o

gravitate mai mare decât daunele în proporţii mari, concretizându-se în:

a) daunele în proporţii deosebit de mari;

b) insolvabilitate.

În contextul infracţiunii de încălcare a regulilor de creditare şi în acord cu art.126 CP RM,

prin „daune în proporţii deosebit de mari” se are în vedere valoarea, exprimată în bani, a pagubei

pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care depăşeşte, la momentul săvârşirii

infracţiunii, 1500 unităţi convenţionale de amendă.

Pentru a percepe înţelesul noţiunii „insolvabilitate” este necesară consultarea prevederilor

Legii insolvabilităţii, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 14.11.2001.1 Potrivit art.2 al

acestei legii, insolvabilitatea este situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de

a-şi onora obligaţiile de plată.

Insolvabilitatea poate fi de două tipuri: incapacitatea de plată şi supraîndatorare.

Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, incapacitatea de plată este situaţia debitorului caracte-

rizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale.

În corespundere cu aceeaşi normă, supraîndatorarea constituie situaţia financiară a debito-

rului, a cărui răspundere este limitată prin lege la valoarea patrimoniului lui, în care valoarea

bunurilor nu mai acoperă obligaţiile existente ale acestuia.

Faptul dacă instituţia financiară este insolvabilă sau solvabilă se determină în conformitate

cu Hotărârea Guvernului nr.761 din 13.10.1994 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la

asanarea, reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor insolvabile.2

În contextul analizei încălcării regulilor de creditare, prin care s-a cauzat insolvabilitatea

instituţiei financiare, prezintă interes problema distincţiei dintre noţiunile „solvabilitate” şi „credi-

bilitate vizând rambursarea creditului la scadenţă”.

În conformitate cu alin.(2) art.32 din Legea instituţiilor financiare, la acordarea creditelor,

băncile urmăresc ca solicitantul să dea dovadă de credibilitate în ceea ce priveşte rambursarea

acestora la scadenţă.

Astfel, problema principală cu care se confruntă băncile, care au decis să activeze în domeniul

creditării, constă în aceea că ele nu dispun de suficientă informaţie privind solicitanţii de credite. În

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2001. - Nr.139-140.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. - Nr.13.

126

genere, chestiunea evaluării credibilităţii prin care s-ar asigura rambursarea creditelor la scadenţă

deocamdată nu şi-a găsit deplina rezolvare. Noţiunea „credibilitatea vizând rambursarea creditelor

la scadenţă” nu trebuie confundată cu noţiunea „solvabilitate”. Ultima desemnează capacitatea

persoanei de a-şi onora în deplinătate datoriile şi în termenul stabilit. Referitor la prima noţiune,

aceasta poate fi definită diferit, în funcţie de atitudinea fiecărei părţi la contractul de credit bancar

faţă de conceptul „credibilitate”. Astfel, din punctul de vedere al solicitantului de credite, prin

„credibilitatea vizând rambursarea creditelor la scadenţă” se are în vedere capacitatea lui de

executare a contractului. De pe poziţia băncii, noţiunea dată trebuie definită ca determinare corectă

a mărimii admisibile a creditului acordat.1

La stabilirea credibilităţii solicitantului de credite vizând rambursarea de către acesta a

creditelor la scadenţă se iau în consideraţie următorii factori:

- capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a solicitantului privind executarea

contractului de credit bancar;

- trăsăturile morale şi reputaţia solicitantului;

- existenţa garanţiilor rambursării creditului;

- capacitatea solicitantului de a obţine beneficii.

Prima şi cea mai importantă condiţie pentru acordarea creditelor rezidă în faptul ca solicitan-

tul, prin trăsăturile sale morale, să nu inspire neîncredere. Totodată, suportul moral al contractului

de credit bancar – onestitatea şi corectitudinea – se află în conexiune directă cu factorul gestionării

afacerilor, cu competenţa, cu aptitudinea de a prevedea modificarea conjuncturii economice şi de a

profita de aceasta etc.

Naturalmente, printre cele mai importante aspecte ale credibilităţii vizând rambursarea credi-

telor la scadenţă se numără existenţa garanţiilor rambursării creditului. Or, se cunoaşte că nu sunt

rare cazurile când acordarea creditului este însoţită de eliberarea unor garanţii neasigurate, adică

cazurile când întreprinderile care fac parte din acelaşi concern şi care sunt conduse de aceeaşi per-

soană obţin credite contra unor garanţii reconvenţionale. Sub aspect practic, o asemenea garantare

nu are nici un efect. Imposibilitatea executării obligaţiilor de către unul din garanţi determină,

inevitabil, neexecutarea obligaţiilor de către celălalt garant.

Nu mai puţin importantă pentru evaluarea credibilităţii vizând rambursarea creditelor la sca-

denţă este capacitatea solicitantului de a obţine beneficii. Deseori, în cazul dobândirii creditului prin

înşelăciune, făptuitorul prezintă tocmai date neveridice despre starea economică a solicitantului,

acestea fiind reflectate în bilanţurile contabile fictive şi în dările de seamă financiare falsificate, în

1 Prodan S. Evaluarea credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă în contextul prevenirii infracţiunii prevă -zute la art.238 CP RM // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, p.366-368.

127

care, intenţionat, sunt excluse sau reduse pierderile şi exagerate beneficiile, valoarea activelor fixe

şi circulante.

Întorcându-ne la noţiunea de bază care ne interesează, accentuăm că există diferenţe în defi-

nirea noţiunilor „credibilitatea vizând rambursarea creditelor la scadenţă” şi „solvabilitate”. Solva-

bilitatea întreprinderii reprezintă posibilitatea şi capacitatea acesteia de a-şi onora în termen toate

tipurile de obligaţii şi datorii. În acelaşi timp, credibilitatea vizând rambursarea creditelor la sca-

denţă se caracterizează doar prin posibilitatea întreprinderii de a întoarce creditele contractate. Este

necesar a specifica că caracterizarea credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă trebuie să

fie de o manieră puţin diferită de caracterizarea solvabilităţii. Metodele evaluării credibilităţii

vizând rambursarea creditelor, aplicate şi recomandate la moment, se bazează în principal pe ana-

liza datelor despre activitatea solicitantului de credite în perioada precedentă. Între timp, este nece-

sar a lua în calcul şi modificările de conjunctură care se preconizează să aibă loc, inclusiv posibi-

litatea efectuării vânzărilor, ţinându-se cont de nivelul de preţuri care se profilează, precum şi de

modificările cererii la anumite tipuri de produse care pot să apară în viitor. De asemenea, sporirea

dobânzii bancare determină majorarea cheltuielilor solicitanţilor de credite, repercutându-se, impli-

cit, asupra credibilităţii lor vizând rambursarea creditelor la scadenţă.

Starea disciplinei financiare a solicitantului de credite are o semnificaţie enormă pentru

caracterizarea credibilităţii acestuia în ce priveşte rambursarea creditelor la scadenţă. Astfel, trebuie

luate în seamă neachitările, inclusiv cele cu depăşirea termenului de plată, către furnizori, alte bănci,

organe financiare – ca grup de sine stătător, fără a fi necesară repartizarea acestor neachitări pe

tipuri aparte de datorie creditoare. Sporirea gradului de credibilitate al solicitanţilor de credite

vizând rambursarea creditelor la scadenţă este legată de sporirea răspunderii lor pentru întoarcerea

creditelor în termen şi, în acelaşi timp, de gradul de înăsprire a exigenţelor băncilor în cazul

creditării. În acest plan, merită atenţie respectarea consecventă a principiilor de creditare, ceea ce,

de la un timp, se ignoră pe nedrept.

Aşadar, credibilitatea vizând rambursarea creditelor la scadenţă este o noţiune mai îngustă

decât solvabilitatea. De aceea, pentru a acorda un credit, băncii îi este suficient să se convingă de

credibilitatea solicitantului acestuia la scadenţă. Nu este neapărat necesar de a aborda mai larg

chestiunea, în sensul evaluării solvabilităţii solicitantului (deşi, din corelarea celor două noţiuni

rezultă că dacă solicitantul este solvabil, el este şi credibil cât priveşte rambursarea creditelor la

scadenţă). Între cele două noţiuni confruntate mai există o diferenţă. De regulă, întreprinderea

trebuie să-şi achite datoria ordinară (cu excepţia celei creditare) din contul încasărilor din vânzarea

produselor, serviciilor ori lucrărilor sale. Referitor la datoria creditară, aceasta, în afară de sursa

nominalizată de achitare, mai are alte trei (ce-i drept, nu suficient de sigure):

128

- încasările din vânzarea bunurilor acceptate de bancă drept gaj pentru credit;

- garanţia unei alte bănci sau a unei alte întreprinderi;

- despăgubirile de asigurare.

Prin urmare, banca ce acordă în mod corect credite poate conta pe rambursarea lor, cel puţin

parţială, chiar şi în cazul când solicitantul de credit se dovedeşte a fi insolvabil. Totuşi, nu se poate

face abstracţie de faptul că, în condiţiile actuale din Republica Moldova, companiile de asigurare

sunt, în majoritate, slabe şi nesigure. Garanţiile bancare nu au o aplicare la scară largă, iar întreprin-

derile în genere nu pot să-şi permită să fie garant al cuiva. Cât priveşte posibilitatea vânzării bunu-

rilor gajate, băncile nu o acceptă cu prea mare dorinţă, aceasta din mai multe motive. De regulă,

trăsăturile morale şi reputaţia întreprinzătorului moldovean de nivel mediu de astăzi nu sunt cunos-

cute. Dar dacă şi sunt cunoscute careva date cu privire la aceste calităţi, ele nu dau prea multe

speranţe. La fel, este foarte specifică capacitatea de exerciţiu a întreprinzătorului respectiv, adică

competenţa lui profesională, aptitudinea lui de a se comporta adecvat în noile condiţii istorice.

Deloc întâmplător, stabilitatea băncilor este, în actuala conjunctură, invers proporţională cu gradul

lor de implicare în activitatea de creditare a economiei naţionale.

Din cele sus-menţionate rezultă următoarea concluzie: condiţiile de astăzi în care se dezvoltă

economia moldovenească nu ne permit să vorbim despre o credibilitate de ansamblu sporită a

băncilor faţă de subiecţii economici, în ce priveşte rambursarea de către aceştia a creditelor la

scadenţă. În acelaşi timp, gradul real al credibilităţii date trebuie determinat nu acordându-i-se

prioritate vreunui dintre aceşti factori, ci examinând toţi factorii în complexitate. Fiecare din factorii

credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă poate fi decisiv atât în sens pozitiv, cât şi în

sens negativ.1

Făcând o generalizare a datelor numerice şi de altă natură este imposibil a obţine o evaluare

sintetică, unitară a credibilităţii solicitantului de credite vizând rambursarea de către acesta a

creditelor la scadenţă. În vederea unei evaluări întemeiate a credibilităţii corespunzătoare, în afară

de asemenea date, mai este necesară estimarea de expertiză din partea unor analişti calificaţi. Tot-

odată, dificultatea de evaluare a credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă condiţio-

nează aplicarea unor abordări diferite cu privire la sarcina conturată, în funcţie de specificitatea

solicitanţilor de credite, precum şi de intenţiile băncii creditare concrete.

În context, este necesar a accentua că procedeele variate de evaluare a credibilităţii vizând

rambursarea creditelor la scadenţă nu se exclud reciproc, ci se completează unele pe altele. Deci, ele

trebuie aplicate împreună. Procesul de creditare este legat de acţiunea unor numeroşi şi multiformi

factori de risc, care pot genera nerambursarea creditului în termen. Iată de ce, acordarea creditului

1 Prodan S. Evaluarea credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă în contextul prevenirii infracţiunii prevă -zute la art.238 CP RM, p.366-368.

129

este condiţionată de bancă prin evaluarea credibilităţii solicitantului vizând rambursarea creditului

la scadenţă, adică prin analiza factorilor ce pot provoca neîntoarcerea creditului. Scopurile şi

sarcinile unei asemenea analize constau în determinarea: capacităţii solicitantului de credite de a

achita datoria creditară în termen şi în volum deplin; gradul de risc pe care banca şi-l poate asuma;

mărimea creditului care poate fi acordat în circumstanţele concrete; condiţiile de acordare a

creditului. Toate acestea condiţionează necesitatea evaluării de către bancă nu doar a credibilităţii

vizând rambursarea creditelor la scadenţă la un anumit moment, dar şi a prognozării stabilităţii

financiare a solicitantului de credite în perspectivă. Estimarea obiectivă a stabilităţii financiare a

solicitantului de credite şi evidenţierea riscurilor posibile ce ţin de operaţiunile de creditare vor

permite băncii să gestioneze eficient resursele creditare şi să obţină beneficii.

De asemenea, în scopul reducerii riscului neachitării datoriei creditare (inclusiv pentru a

exclude săvârşirea infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune), este nevoie de adoptarea

Legii cu privire la istoriile creditare. Considerăm că legea dată ar trebui să prevadă că informaţia cu

privire la solicitanţii de credite ar trebui culeasă de către birourile de creditare. Cu ajutorul acestora,

băncile ar putea să calculeze mai exact nivelul riscurilor sale privitor la fiecare client. Peste cel mult

trei ani de la intrarea în vigoare a legii preconizate, oricare solicitant de credite, care nu dispune de

istorie creditară, ar trebui considerat ca având un grad sporit de risc. Mai mult, dobânda bancară în

cazul unui astfel de solicitant trebuie să fie mult mai ridicată decât în cazul unui solicitant care are o

istorie creditară. În acest fel, de rând cu posibilitatea de a evalua mai exact riscurile şi de a reduce

costurile privind estimarea credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă, băncile vor

obţine scăderea numărului solicitanţilor de credite de rea-credinţă şi, implicit, vor putea acorda

credite unui număr mai mare de potenţiali solicitanţi de bună-credinţă.

În istoria de creditare a solicitantului ar trebui inclusă informaţia despre disciplina creditară a

acestuia (evaluarea procesului de achitări anterioare ale datoriilor creditare; datele despre datoriile

curente; datele despre cazurile de dobândire a creditului prin înşelăciune; alte date obţinute de la

autorităţile publice). De asemenea, istoria de creditare ar trebui să includă informaţia despre băncile

care au acordat credite solicitantului respectiv, precum şi despre băncile care au cerut să li se pună

la dispoziţie istoria de creditare. În acelaşi timp, trebuie să rămână la discreţia fiecărui client al

băncii ca informaţia despre el să fie sau să nu fie transmisă de către bancă biroului de creditare. În

ultimă instanţă, clientul băncii şi, implicit, solicitantul de credite, trebuie să aleagă între cele două

alternative: 1) să beneficieze de o dobândă bancară mai scăzută şi să rişte de a-i fi cunoscută istoria

creditară de către organele fiscale şi de drept; 2) să fie pus în situaţia de a achita o dobândă bancară

mult mai mare, însă să fie sigur că informaţia confidenţială referitoare la disciplina lui financiară nu

va deveni obiectul de interes al organelor fiscale şi de drept.

130

Secţiunea III

Latura subiectivă a infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM

În doctrina penală se menţionează: „Din perspectiva laturii subiective, toate infracţiunile

economice sunt infracţiuni intenţionate”1. Deci, şi infracţiunile legate de creditare – dobândirea

creditului prin înşelăciune şi încălcarea regulilor de creditare – sunt infracţiuni intenţionate. Intenţia

este forma vinovăţiei în cazul celor două infracţiuni. Dar, pe lângă vinovăţie, latura subiectivă a

infracţiunii se caracterizează prin motiv şi scop. Vinovăţia, motivul şi scopul sunt organic legate

între ele, sunt interdependente şi intercondiţionate. Spre deosebire de vinovăţie, care este semnul

obligatoriu al laturii subiective a oricărei infracţiuni, motivul şi scopul sunt indispensabile la

calificarea doar a unor infracţiuni. Este oare obligatorie stabilirea motivului şi scopului la calificarea

infracţiunilor legate de creditare? Care este conţinutul vinovăţiei în cazul infracţiunilor legate de

creditare? Răspunsurile la aceste şi la alte întrebări vor fi prezentate în cele ce urmează.

Se cunoaşte că, în funcţie de conţinutul psihologic, intenţia poate fi de două tipuri: intenţia

directă şi intenţia indirectă. În acord cu art.17 CP RM, se consideră că infracţiunea a fost săvârşită

cu intenţie directă, dacă persoana care a săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al

acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, precum şi a dorit survenirea acestor

urmări; se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie indirectă, dacă persoana care a

săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut

urmările ei prejudiciabile, precum şi admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.

În literatura de specialitate se susţine că vinovăţia, în cazul dobândirii creditului prin înşelă-

ciune, se caracterizează prin intenţie directă; în cazul încălcării regulilor de creditare, vinovăţia se

caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.2

De ce, în cazul dobândirii creditului prin înşelăciune, vinovăţia nu se poate exprima şi în

intenţie indirectă? Cauzele sunt două:

1)infracţiunea dată este una formală;

2)intenţia de a comite infracţiunea dată este calificată de un scop special

În ce priveşte prima cauză, este oportun a prezenta următoarea opinie: „Este de neconceput

prezenţa intenţiei indirecte în ipoteza infracţiunilor al căror moment de consumare este recunoscut

1 Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială, p.415.2 Ibidem, p. 427, 429; Stati V. Încălcarea regulilor de creditare // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Vol.I. - Chişinău: CE USM, 2003, p. 89-90; Stati V. Obţinerea creditului prin înşelăciune // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe socioumanistice. Vol.I. - Chişinău: CE USM, 2003, p.91-92.

131

de legiuitor ca fiind săvârşirea acţiunii sau inacţiunii”.1 Susţinem această aserţiune. În mod

regretabil, ea nu este reflectată în legislaţia noastră penală. În contrast, în legea penală bielorusă este

reglementată problema vinovăţiei în cazul infracţiunilor care nu implică producerea unor urmări

prejudiciabile. Astfel, conform art.24 CP al Republicii Belarus2, în cazul infracţiunilor, pentru a

căror existenţă nu este necesară producerea urmărilor prejudiciabile, forma vinovăţiei se stabileşte

în funcţie de atitudinea persoanei faţă de fapta prejudiciabilă.

Cu alte cuvinte, infracţiunea formală se consideră săvârşită cu intenţie directă, deoarece

făptuitorul nu poate să admită, în mod conştient, acţiunea sau inacţiunea sa. De vreme ce îşi dă

seama de caracterul ei prejudiciabil, el nu poate decât să dorească s-o săvârşească.

Cu referire la cea de-a doua cauză menţionată mai sus, considerăm necesar a prezenta

următorul punct de vedere: „Toate infracţiunile în a căror latură subiectivă intră, ca element, un

anumit scop, sunt infracţiuni care se comit cu intenţie, şi cel mai adesea – cu intenţie directă, care

devine astfel calificată”.3

Considerăm oarecum evazivă şi neconcludentă această opinie: includerea scopului special în

componenţa unei infracţiuni denotă că acţiunea sau inacţiunea, pe care o comite făptuitorul, este nu

un scop în sine, ci o cale de a atinge rezultatul gândit, adică de a atinge scopul infracţiunii. Acest

rezultat este unul dorit. Un alt eventual rezultat nu-l poate satisface pe făptuitor. Iată de ce, scopul

special al infracţiunii este compatibil numai cu intenţia directă. În contextul infracţiunii de

dobândire a creditului prin înşelăciune, aceasta este expresia cea mai plenară a interdependenţei şi

intercondiţionării vinovăţiei şi scopului infracţiunii.

În ce priveşte infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare, intenţia poate fi atât directă, cât

şi indirectă. În această ordine de idei, prezintă interes opinia lui A.I. Rarog: „Pasibilitatea de pedeapsă

a unui şir de fapte, mai ales a infracţiunilor economice, este legată de survenirea daunelor în proporţii

mari. În cazul acestor infracţiuni, tipul de intenţie este condiţionat de atitudinea volitivă nu faţă de

survenirea acestor urmări. Menţiunea despre urmările prejudiciabile are menirea doar de a delimita

aceste infracţiuni de ilegalităţile de alt gen (de drept civil, de drept fiscal, de drept administrativ)”.4

Considerăm inacceptabilă această viziune. Din moment ce infracţiunea este materială, iar scopul

urmărit de făptuitor la săvârşirea ei nu este un scop special, nu există nici un temei de a restrânge

alcătuirea intenţiei la intenţia directă. În cazul în care cuantificarea se referă la obiectul material al

infracţiunii (de exemplu, ca în cazul contrabandei – art.248 CP RM), dar nu la urmările ei prejudi-

1 Курс уголовного права. Часть Общая. Том 1 / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, И.М. Тяжковой. - Москва: Зерцало, 1999, р.313.2 Уголовный кодекс Республики Беларусь / Под ред. Б.В. Волженкина. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.3 Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. şi alţii Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: Europa Nova, 1999, p.173.4 Рарог А.И. Квалификация преступления по субъективным признакам. - Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2003, р.92-93.

132

ciabile, intenţia este, într-adevăr, doar directă. Însă, este incorect a afirma că toate infracţiunile, având

urmări prejudiciabile cuantificate, pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Aceasta contravine

definiţiei legislative a intenţiei, caracterizate mai sus. Legiuitorul, atunci când formulează această

definiţie în art.17 CP RM, nu face nici o deosebire între urmările prejudiciabile cuantificate şi cele

necuantificate. Dacă făptuitorul le-a prevăzut, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea

acestor urmări, nu există nici un impediment a considera că el a manifestat intenţie directă sau

indirectă. A ignora aceasta înseamnă a nesocoti principiul legalităţii înscris în art.3 CP RM.

În cazul în care manifestă intenţie, făptuitorul îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei

sale. Legiuitorul nu include conştientizarea caracterului ilegal al faptei în definiţia din art.17

CP RM. În opoziţie, în art.30 CP al Poloniei1 se ţine seama de acest aspect: „Nu săvârşeşte

infracţiune acea persoană care, deşi comite o faptă interzisă, se înşeală cu bună-credinţă în ce

priveşte caracterul ei ilegal”. Această poziţie îşi găseşte sprijin şi în doctrina penală a acelor ţări, în

care legiuitorul nu recunoaşte expres poziţia teoretică respectivă.2

În literatura de specialitate se susţine că înşelarea persoanei cu privire la caracterul ilegal al

faptei sale este de bună-credinţă atunci când aceasta a întreprins toate măsurile posibile (desigur,

potrivit nivelului la care ea percepe legalitatea faptei sale), dar cu toate acestea nu a putut să evite

eroarea sa de drept.3 Reprezentarea greşită a persoanei despre caracterul ilegal sau legal al faptei

sale este una dintre formele erorii de drept.4

A vorbi despre necesitatea conştientizării de către făptuitor a caracterului ilegal al faptei sale

pentru a o caracteriza ca infracţiune este relevant mai ales în cazul infracţiunilor economice

(inclusiv al infracţiunilor legate de creditare). De exemplu, despre caracterul ilegal al faptelor

prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM ne putem crea o reprezentare corectă numai consultând actele

normative extrapenale în materie de creditare. Dar unele din aceste acte, deşi nu sunt publicate

oficial, funcţionează. De exemplu, nu a fost publicată Hotărârea Guvernului nr.434 din 20.07.1993

cu privire la aprobarea Listei unităţilor economice care beneficiază de credite preferenţiale.5 Nici

hotărârea prin care se modifică cea sus-amintită – Hotărârea Guvernului nr.15 din 14.01.1994 – nu a

fost publicată.6

1 Уголовный кодекс Республики Польша / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, А.И. Лукашова, Э.А. Саркисовой. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.2 Лунев В.В. Предпосылки объективного вменения: принцип виновной ответственности // Государство и право. – 1992. – №9. – Р.61; Шишко И. Вина и преступления в сфере экономической деятельности // Уголовное право. – 2002. – №3. – Р.55-59; Шишко И. Экономические правонарушения. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2004, р.273-290.3 Захаров А. Глава 22 УК РФ: вопросы законности и юридической ошибки // Уголовное право. – 2004. – № 4. – Р.23.4 Курс уголовного права. Часть Общая. Том 1, p.350.5 Agenda juristului. Documentări în legislaţia Republicii Moldova (anii 1990-2001) Vol. 1. – Chişinău: Bons Offices, 2002, p.152.6 Ibidem.

133

Dacă conducătorul unei unităţi economice – considerând eronat că unitatea pe care o conduce

este inclusă în lista nominalizată mai sus şi, neavând vreo cale accesibilă de a se informa asupra

acestui fapt, deşi a întreprins toate măsurile necesare în acest sens – a prezentat informaţii unei

bănci comerciale pentru a obţine un credit în condiţii avantajoase, poate fi oare el tras la răspundere

conform art.238 CP RM?

Răspunsul implicit la această întrebare îl găsim în următorul citat: „Când o normă extrapenală

(de drept civil, administrativ etc.), reglementează vreo stare, situaţie sau împrejurare a cărei exis-

tenţă este necesară pentru caracterizarea faptei ca infracţiune sau pentru a-i atribui acesteia caracter

calificat, eroarea de drept este asimilată erorii de fapt şi va produce aceleaşi efecte ca şi aceasta din

urmă”.1 Or, conform alin.(1) art.33 CP al României („Eroarea de fapt”)2, nu constituie infracţiune

fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoaşte exis-

tenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Aşadar, făptuitorul

nu-şi dă seama de caracterul ilegal al acţiunii sau inacţiunii sale atunci când nu cunoaşte existenţa

unei stări, situaţii sau împrejurări, reglementate prin anumite norme extrapenale în materie de credi-

tare. Luând în calcul cele menţionate mai sus, considerăm că lipsa de conştientizare a caracterului

ilegal al faptei trebuie tratată ca şi lipsa de conştientizare a caracterului prejudiciabil al faptei.

În afară de intenţia directă şi intenţia indirectă, în dreptul penal sunt cunoscute şi alte tipuri ale

intenţiei: intenţia premeditată şi intenţia subită; intenţia determinată şi intenţia nedeterminată;

intenţia simplă şi intenţia calificată; intenţia iniţială şi intenţia supravenită; intenţia unică şi intenţia

complexă.3 Deşi aceste tipuri de intenţie nu sunt diferenţiate în Codul penal, analiza lor prezintă

interes pentru studiul de faţă.

Astfel, intenţia premeditată de a comite infracţiunea este realizată după trecerea unui interval

relativ îndelungat de timp de la apariţia acesteia, în care făptuitorul îşi concentrează resursele

psihice pentru a asigura reuşita faptei sale. În contrast, intenţia subită de a săvârşi infracţiunea este

realizată imediat după sau în scurt timp după apariţia intenţiei date.

Reieşind din specificul infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM, care presupun o

anumită „pregătire a terenului” din partea făptuitorului, acestea se comit cu intenţie premeditată.

Este puţin probabil ca intenţia subită să stea la baza dobândirii creditului prin înşelăciune sau a

încălcării regulilor de creditare. Falsificarea documentelor (în cazul primei fapte menţionate) ori

identificarea altor coautori sau a complicilor (în cazul cele de-a doua fapte specificate) necesită timp

relativ îndelungat pentru a fi realizate.

1 Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. şi alţii. Drept penal. Partea Generală, p.328.2 Monitorul Oficial al României. – 2004. – Nr.575.3 Munteanu A. Modalităţile nenormative ale intenţiei // Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol. I. – Chişinău, 2001, p.315-320.

134

Intenţia determinată se caracterizează prin prezenţa unei reprezentări concrete din partea

făptuitorului cu privire la indicatorii calitativi şi cantitativi ai acelor trăsături ale infracţiunii, care îi

exprimă esenţa juridică. În opoziţie, intenţia nedeterminată se deosebeşte prin aceea că făptuitorul

are nu o reprezentare individual-determinată despre trăsăturile obiective ale faptei, ci o reprezentare

generalizată despre trăsăturile date.

De exemplu, intenţia determinată de a comite încălcarea regulilor de creditare se exprimă în

prezenţa la făptuitor a reprezentării concrete cu privire la indicatorii cantitativi ai urmăririlor

prejudiciabile: el prevede că prin fapta sa va cauza anume daune în proporţii mari (sau daune în

proporţii deosebit de mari). Însă, atunci când făptuitorul conştientizează doar că urmările prejudicia-

bile ale faptei sale, evaluate în bani, vor depăşi mărimea de 500 de unităţi convenţionale, el

manifestă o intenţie indeterminată.

În cazul în care făptuitorul manifestă intenţia de a cauza daune în proporţii deosebit de mari

prin încălcarea regulilor de creditare, dar, din cauze independente de voinţa lui, aceste urmări nu au

survenit, cele comise vor fi calificate conform art.27 şi lit.a) alin.(2) art.239 CP RM (tentativă la

încălcarea regulilor de creditare care a cauzat instituţiei financiare daune în proporţii mari). Aşadar,

la calificarea infracţiunii, va fi luată în consideraţie orientarea intenţiei făptuitorului, iar nu

rezultatul real survenit. Dimpotrivă, anume rezultatul real survenit va fi luat în consideraţie în cazul

manifestării de către făptuitor a intenţiei indeterminate, din moment ce el nu are o reprezentare

concretă despre indicatorii cantitativi ai urmărilor prejudiciabile ale faptei sale.

Intenţia calificată există în acel caz când făptuitorul urmăreşte un anumit scop care este

prevăzut în norma penală respectivă. Intenţia simplă este intenţia care nu este calificată de prezenţa

unui scop special.

Din dispoziţia art.238 CP RM rezultă că intenţia de a comite infracţiunea de dobândire a

creditului prin înşelăciune este o intenţie calificată. Or, săvârşind această infracţiune, făptuitorul

urmăreşte nu orice scop, ci scopul obţinerii unui credit, sau al majorării proporţiei acestuia, fie de a

obţine un credit în condiţii avantajoase. În contrast, din dispoziţia art.239 CP RM nu rezultă că

infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare este săvârşită într-un anume scop. Deci, la baza

acestei infracţiuni se află o intenţie simplă.

Intenţia iniţială se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul acţiunii sau

inacţiunii sale până a începe actul de executare. Dimpotrivă, intenţia supravenită apare în procesul

actului de executare (dar până la consumarea faptei), când făptuitorul, datorită circumstanţelor în

care se comite fapta, prevede un alt rezultat decât cel iniţial, luând hotărârea de a produce rezultatul

supravenit.

Astfel, dacă iniţial făptuitorul are intenţia de a dobândi creditul prin înşelăciune, însă, în

procesul executării acestei fapte, decide să treacă creditul în stăpânirea lui definitivă, cele săvârşite

135

trebuie calificate nu conform art.238 CP RM, ca dobândire a creditului prin înşelăciune, ci conform

art. 190 CP RM, ca escrocherie.

Intenţia unică este specifică pentru infracţiunile unice, pe când intenţia complexă este speci-

fică pentru infracţiunile complexe. După C.Butiuc, infracţiunea complexă rezultă din reunirea mai

multor infracţiuni sau din absorbţia unei infracţiuni ca element constituitiv sau ca element circum-

stanţial agravant în conţinutul unei alte infracţiuni.1 Întrucât acest concept nu este aplicabil în cazul

infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM, considerăm că la baza lor se află intenţia unică a

făptuitorului.

Am menţionat anterior că, pe lângă vinovăţie, latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează

prin motiv şi scop.

În Codul penal al Republicii Moldova nu există o definiţie a noţiunilor „motivul infracţiunii”

şi „scopul infracţiunii”. Între timp, semnificaţia perceperii înţelesului acestor noţiuni are o

importanţă de netăgăduit. Astfel, de exemplu, potrivit pct.1) alin.(1) art.394 din Codul de procedură

penală al Republicii Moldova adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.20032, „partea

descriptivă a sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă descrierea faptei criminale, considerată ca

fiind dovedită, indicându-se locul, timpul, modul săvârşiri ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele

(sublinierea ne aparţine – n.a.) şi consecinţele infracţiunii”.

În doctrina penală sunt formulate opinii convergente privitoare la noţiunile de motiv şi scop al

infracţiunii. Astfel, C.Bulai consemnează: „Prin mobil sau motiv al infracţiunii se înţelege impulsul

intern al făptuitorului la săvârşirea infracţiunii, adică acea dorinţă, tendinţă, pasiune, acel sentiment

ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei anumite activităţi conştient

orientate într-o anumită direcţie în vederea satisfacerii acelei dorinţe, tendinţe pasiuni etc.”. 3 La

rândul său, V.Dobrinoiu opinează: „Prin mobil (a se citi – motiv – n.a.) al infracţiunii se înţelege

impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în

executare a acesteia”.4 Conform părerii lui L.D. Gauhman, prin „motiv al infracţiunii” se are în

vedere stimulentul motrice al activităţii umane.5 În acelaşi făgaş, A.I. Rarog consideră că motivul

infracţiunii reprezintă imboldul, condiţionat de anumite necesităţi şi interese, care determină

hotărârea persoanei de a săvârşi infracţiunea şi care se reflectă în această hotărâre.6

Observăm că în toate aceste definiţii se reliefează rolul de impuls al mobilului în declanşarea

faptei infracţionale, de cauză internă a actului de conduită infracţională.

1 Butiuc C. Infracţiunea complexă. - Bucureşti: ALL Beck, 1999, p.40.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2003. - Nr.104-110.3 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală, p.192.4 Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. şi alţii. Drept penal. Partea Generală, p.171.5 Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. - Москва: ЮрИнфоР, 2001, р. 166.6 Рарог А.И. Квалификация преступления по субъективным признакам, p.139.

136

Cu privire la scopul infracţiunii, în literatura de specialitate au fost conturate următoarele

viziuni: „finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei ce constituie elementul material al infracţiunii,

obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale” 1; „obiectivul

urmărit de făptuitor – de regulă, schimbarea în realitatea obiectivă – prin săvârşirea acţiunii sau

inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii”2; „ceea ce vrea să realizeze pe plan

subiectiv infractorul prin producerea urmării acţiunii (inacţiunii) sale periculoase”3; „finalitatea

urmărită de făptuitor, situaţia la care vrea să ajungă acesta prin săvârşirea faptei”4; „reprezentarea

clară a rezultatului faptei de către făptuitor”5; „obiectiv propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat

al acţiunii sau inacţiunii sale”6; „reprezentarea persoanei cu privire la rezultatul activităţii sale ori,

altfel spus, rezultatul ideal”7; „modelul ideal (imaginar) al rezultatului viitor dorit, la a cărui

producere tinde infractorul pe calea comiterii infracţiunii”.8

Aşadar, în esenţă, scopul infracţiunii constituie un obiectiv care se situează în afara momen-

tului producerii rezultatului efectiv al infracţiunii; acest obiectiv trebuie urmărit de făptuitor pentru

a exista poziţia subiectivă cerută de lege, indiferent dacă scopul s-a realizat sau nu.

Din perspectiva interdependenţei motivului infracţiunii şi scopului infracţiunii, putem

specifica următoarele: motivul infracţiunii este generat de anumite necesităţi ale persoanei şi, într-o

anumită măsură, contribuie la formarea scopului infracţiunii; la rândul lor, scopul infracţiunii şi

motivul acesteia generează dorinţa de a atinge, prin anumite metode, rezultatul dorit. Aşadar,

motivul infracţiunii este, alături de scopul infracţiunii, un factor important în cadrul proceselor

psihice care însoţesc conduita infracţională. Deşi ambele semne ale laturii subiective îşi au rolul lor

în cursul acestor procese, nu se ignoră corelaţia ce se naşte între ele în realitatea psihică deosebit de

complexă pe care o presupune conduita respectivă.

Să examinăm în cele ce urmează care sunt motivele şi scopurile concrete ale infracţiunilor

prevăzute la art.238 şi 239 CP RM.

În ce priveşte motivul dobândirii creditului prin înşelăciune, în doctrina penală s-a exprimat

următoarea opinie: „La săvârşirea înşelăciunii în scopul obţinerii creditului în condiţii avantajoase,

motivul de cupiditate este motivul de bază, deoarece regimul facilitar de creditare i-ar permite solici-

tantului de credit să-şi reducă plăţile către creditor. Totodată, în cazul înşelăciunii în scopul obţinerii

creditului, motivul infracţiunii poate avea o coloratură variată, incluzând motivul de cupiditate”.9

1 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală, p.193.2 Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. şi alţii. Drept penal. Partea Generală, p.172.3 Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. - Iaşi: Chemarea, 1995, p.122.4 Zolyneak M. Drept penal. Partea generală. Vol. II. - Iaşi: Universitatea „Al.I. Cuza”, 1976, p.106.5 Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. - Bucureşti: Şansa, 1997, p.98.6 Cioclei V. Mobilul în conduita criminală. - Bucureşti: ALL Beck, 1999, p.262.7 Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика, p.167.8 Рарог А.И. Квалификация преступления по субъективным признакам, p.149.9 Сапожков А.А. Кредитные преступления, p.117.

137

Subscriem, în general, acestui punct de vedere. Totuşi, considerăm că noţiunea „motiv de

cupiditate” este prea largă pentru a reda cu precizie natura juridică a infracţiunilor legate de creditare.

Ce este motivul de cupiditate? Motivul de cupiditate se bazează pe interesul material, însă

aceste două noţiuni nu sunt echivalente. Cupiditatea reprezintă „lăcomia de bani, setea de câştig”.1

Motivul de cupiditate constituie nu orice interes material, ci doar interesul material de a extrage un

profit. Cu alte cuvinte, motivul de cupiditate îndreaptă conduita făptuitorului spre obţinerea unor

noi valori materiale, astfel lărgindu-se sfera patrimonială a făptuitorului.

Ca noţiune de drept penal, motivul de cupiditate are trăsături specifice: 1) în cazul infracţiuni-

lor, motivul de cupiditate presupune aplicarea anumitor mijloace şi metode (de exemplu, a înşelăciu-

nii); 2) motivul de cupiditate este generat de necesitatea satisfacerii intereselor materiale nu doar ale

făptuitorului, dar şi ale unor terţe persoane; 3) aceste terţe persoane au acordat, direct sau indirect, o

asistenţă materială făptuitorului, fie îi vor acorda, în previziunea lui, o astfel de asistenţă în viitor.

Deşi motivul de cupiditate are de fiecare dată aceeaşi semnificaţie socială, în cazul unei sau

altei infracţiuni el are un conţinut concret diferit. În funcţie de acest conţinut, se poate face

următoarea clasificare a tipurilor motivului de cupiditate:

1) motivul de cupiditate nemijlocită (în înţelesul îngust, reieşind din satisfacerea propriilor

necesităţi materiale ale făptuitorului);

2) motivul de cupiditate care presupune nu înavuţirea făptuitorului, ci a unor terţe persoane;

3) motivul de cupiditate constând într-un alt fel de imbold josnic;

4) motivul de cupiditate la a cărui bază se află o cvasinecesitate.

Astfel, motivul de cupiditate nemijlocită se exprimă în năzuinţa de a acumula valori materiale,

de a atinge nivelul de asigurare materială care este propriu unei categorii mai înstărite de cetăţeni

(în comparaţie cu cea din care face parte făptuitorul).

Motivul de cupiditate – care presupune nu înavuţirea personală a făptuitorului, ci a unor terţe

persoane – este dictat de năzuinţa de corupere, de exemplu, a persoanelor care ocupă o funcţie ierar-

hic superioară, pentru a nu pierde locul de lucru sau pentru a obţine o funcţie mai bine remunerată.

Motivul de cupiditate constând într-un alt fel de imbold josnic se exprimă în năzuinţa de a

duce un mod de viaţă desfrânat.

În fine, motivul de cupiditate, la a cărui bază se află o cvasinecesitate, se exprimă în senti-

mentul de colegialitate fals interpretat, în interesul corporativ fals înţeles etc.

În general, nu este exclus ca fiecare din aceste tipuri ale motivului de cupiditate să-l dirijeze

pe făptuitor în săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239 CP RM. Reieşind din specificul

acestor fapte infracţionale, considerăm că, în cazul lor, motivul de cupiditate poate fi determinat de:

1 Marcu F. Marele dicţionar de neologisme. - Bucureşti: ALL Beck, 1999, p.162.

138

nevoia neprevăzută de bani; datoriile mari; problemele financiare ale firmei sale (achitarea impozite-

lor, stingerea datoriei creditoare în faţa contragenţilor sau pentru creditele anterior contractate etc.).

Cât priveşte scopul infracţiunii, acesta este diferit în cazul dobândirii creditului prin înşelă-

ciune şi al încălcării regulilor de creditare. Aceasta deoarece rezultatele spre care tind subiecţii celor

două infracţiuni sunt calitativ diferite: obţinerea unui credit, majorarea proporţiei acestuia sau obţi-

nerea unui credit în condiţii avantajoase (în cazul dobândirii creditului prin înşelăciune); acordarea

creditului (în cazul încălcării regulilor de creditare).

În ipoteză încălcării regulilor de creditare (art.239 CP RM), acordarea creditului este scopul

imediat. În calitate de scop mediat, făptuitorul urmăreşte, de cele mai dese ori, să reducă potenţialul

economic al instituţiei financiare, la care este angajat. Acest scop mediat îl atinge distrugând rela-

ţiile „clienţi – instituţia financiară”, sabotând negocierile şi tranzacţiile profitabile, atrăgând institu-

ţia financiară respectivă în proiecte păguboase.

În ipoteza dobândirii creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM), scopul infracţiunii are o

„gamă cromatică” mai diversificată.

Astfel, din textul acestei norme rezultă că scopul dobândirii creditului prin înşelăciune poate

adopta oricare din următoarele trei forme: 1) scopul obţinerii unui credit; 2) scopul majorării

proporţiei creditului; 3) scopul obţinerii unui credit în condiţii avantajoase.

În ce priveşte noţiunea „obţinerea unui credit”, aceasta este corelativă noţiunii „acordarea

unui credit”, definită anterior. Reieşind din înţelesul ultimei noţiuni, putem afirma că prin

„obţinerea unui credit” se are în vedere exercitarea efectivă de către debitor (solicitantul de credit) a

dreptului contractual de primire de la creditor (instituţia financiară) a unei sume de bani formând

creditul.

Cu privire la cea de-a doua formă a scopului dobândirii creditului prin înşelăciune, trebuie de

menţionat că majorarea proporţiei creditului consistă în obţinerea creditului într-o mărime care

depăşeşte plafonul legal admisibil în cazul solicitantului de credit respectiv. În context, prezintă

interes anumite prevederi ale Regulamentului BNM nr.33/09-01 din 18.09.1996 cu privire la

acordarea creditelor de către bănci funcţionarilor săi.1

Astfel, conform pct.2 (II) al acestui Regulament, funcţionarilor băncii li se acordă credite în

următoarele limite:

a) pentru necesităţi primordiale – în limita maximă de zece salarii tarifare (de funcţie) la data

acordării creditului;

b) pentru investiţii imobiliare – în limita maximă de o sută salarii tarifare (de funcţie) la data

acordării creditului.

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1996. - Nr.64.

139

Potrivit pct.3 (II) al aceluiaşi act normativ, la acordarea creditului unei persoane aparte, banca

trebuie să ia în consideraţie vechimea în muncă a acesteia în sistemul bancar şi nemijlocit la banca dată,

importanţa subdiviziunii în care lucrează funcţionarul şi aportul lui la realizarea obiectivelor băncii.

În fine, dar nu în ultimul rând, în corespundere cu pct.1 (II) din Regulamentul specificat mai

sus, funcţionarilor băncii, care sunt persoane afiliate băncii – conform definiţiei date în Regulamen-

tul BNM privind încheierea acordurilor cu persoane afiliate băncilor comerciale, inclusiv eliberarea

creditelor – li se acordă credite conform condiţiilor prevăzute în Regulamentul menţionat.

Analizând prevederile legale consemnate mai sus, putem conchide că existenţa scopului

majorării proporţiei creditului se atestă în următoarele circumstanţe:

- funcţionarul băncii, care susţine că s-a concediat de la această bancă (dar în realitate con-

tinuă să lucreze la ea), solicită de la banca dată un credit a cărui mărime depăşeşte limita maximă a

creditului care poate fi acordat funcţionarului băncii date;

- funcţionarul băncii, care este o persoană afiliată băncii, susţine fraudulos că este un simplu

funcţionar al băncii şi solicită de la banca dată un credit a cărui mărime depăşeşte limita maximă a

creditului care poate fi acordat funcţionarului băncii date, care este persoană afiliată acesteia;

- funcţionarul băncii înşeală cu privire la vechimea lui de muncă în sistemul bancar sau

nemijlocit în banca dată, cu privire la importanţa subdiviziunii în care lucrează şi aportul lui la

realizarea obiectivelor băncii şi solicită de la banca dată un credit a cărui mărime nu corespunde cu

limita maximă a creditului care poate fi acordat funcţionarului băncii, în împrejurările reale ce-l

caracterizează.

Majorarea neîntemeiată de către funcţionarul băncii a proporţiei creditului denotă un evident

pericol social, deoarece contravine obligaţiei funcţionarului dat de a urmări interesul băncii al cărei

angajat este. Solicitând, peste limitele legale admise, un credit de la banca la care activează,

funcţionarul respectiv deturnează interesul băncii într-un interes personal al său. Astfel privit,

interesul băncii poate fi definit ca fiind cauza (scopul) tuturor actelor juridice şi operaţiunilor pe

care funcţionarul băncii le îndeplineşte în exercitarea atribuţiilor sale.

În legătură cu cea de-a treia formă a scopului dobândirii creditului prin înşelăciune, în

doctrina penală este specificat: „Obţinerea unui credit în condiţii avantajoase presupune arogarea de

apartenenţă la o categorie anumită de beneficiari de credite, legalmente avantajaţi”.1 În dezvoltarea

acestei idei, prezentăm un alt punct de vedere, conform căruia avantajele de creditare „se acordă, în

conformitate cu actele normative corespunzătoare, doar în prezenţa de partea solicitantului de credit

a unor circumstanţe care condiţionează acordarea de facilităţi”.2

1 Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială, p.427.2 Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ред. Ю.И. Скуратова, В.М. Лебедева. - Москва: Норма-Инфра·М, 1998, р.398.

140

Care sunt actele normative ce stabilesc condiţiile avantajoase de creditare?

Printre acestea se numără: Hotărârea Guvernului nr.120 din 5.03.1993 privind aprobarea

Regulamentului cu privire la acordarea creditelor bancare preferenţiale participanţilor la lichidarea

catastrofei de la Cernobâl, colaboratorilor poliţiei şi militarilor trupelor de carabinieri, participan-

ţilor la evenimentele din Afganistan, invalizilor din timpul Războiului pentru Apărarea Patriei şi

familiilor militarilor care şi-au pierdut viaţa1; Hotărârea Guvernului nr.434 din 20.07.1993 cu

privire la aprobarea Listei unităţilor economice care beneficiază de credite preferenţiale; Hotărârea

Guvernului nr.714 din 23.09.1994 cu privire la creditarea preferenţială a cetăţenilor sinistraţi de

calamităţile naturale din august 19942; Hotărârea Guvernului nr.1065 din 19.11.1997 privind

volumele creditelor preferenţiale acordate unor categorii de cetăţeni3; Legea Republicii Moldova

privind acordarea de credite preferenţiale pe termen lung unor categorii de tineri studioşi, adoptată

de Parlamentul Republicii Moldova la 14.07.20004; Hotărârea Guvernului nr.1146 din 15.10.2004

cu privire la creditele preferenţiale pentru unele categorii de populaţie5 etc.

Din analiza actelor normative nominalizate mai sus reiese că facilităţile la obţinerea creditelor

se referă la: modul de rambursare (inclusiv stabilirea unei perioade de graţie privitoare la

rambursare; termenul de rambursare; modul de plată a dobânzii; mărimea dobânzii; excluderea

creditului de la impozitare etc.

Anterior s-a menţionat că obţinerea unui credit în condiţii avantajoase presupune arogarea de

apartenenţă la o anumită categorie de beneficiari de credite, legalmente avantajaţi. Care sunt aceste

categorii de beneficiari de credite?

De exemplu, potrivit Legii privind acordarea de credite preferenţiale pe termen lung unor

categorii de tineri studioşi, se acordă credite preferenţiale pe termen lung studenţilor din instituţiile

de învăţământ superior de stat, inclusiv celor înmatriculaţi pe bază de contract. Sunt în drept să

primească credite preferenţiale pe termen lung studenţii care au vârsta între 18-40 de ani, sunt

admişi în instituţia de învăţământ superior cu o medie de cel puţin 8 sau care au absolvit anul de

studii cu aceeaşi medie, nu au restanţe academice şi nu au venit propriu şi care întrunesc una din

următoarele condiţii:

a) au fraţi/surori care fac studii în ţară sau în străinătate;

b)sunt orfani sau au un singur întreţinător legal;

c) întreţinătorii lor legali (sau unul din ei):

- sunt înscrişi la serviciul de stat pentru înregistrarea forţei de muncă;

1 Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. - 1993. - Nr.3.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. - Nr.8.3 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1997. - Nr.86-87.4 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2000. - Nr.154-156.5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2004. - Nr.189-192.

141

- sunt invalizi de gradul I sau II;

- sunt pensionari pentru limita de vârstă;

d)sunt invalizi;

e) provin din familie numeroasă (trei copii şi mai mulţi);

f) studiază la una din specialităţile prioritare pentru economia naţională, stabilite de Guvern.

Conform Anexei nr.1 la Hotărârea Guvernului cu privire la creditele preferenţiale pentru

unele categorii de populaţie, sunt în drept de a obţine credite preferenţiale pentru:

a) construcţia casei individuale sau locuinţei cooperatiste, sau procurării spaţiului locativ

următoarele categorii de populaţie:

- veteranii la lichidarea consecinţelor catastrofei de la Cernobâl;

- veteranii la acţiunile de luptă din Afganistan;

- veteranii la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei

Republicii Moldova;

- cetăţenii care nu au participat la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi

independenţei Republicii Moldova, dar ale căror case au fost distruse în timpul acestor acţiuni;

- cetăţenii care nu au participat la acţiunile de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi

independenţei Republicii Moldova şi care nu au posibilitatea să revină din motive politice la

domiciliul lor permanent;

- veteranii celui de-al doilea război mondial;

b) construcţia casei individuale sau locuinţei cooperatiste, sau procurarea spaţiului locativ, sau

restaurarea caselor vechi:

- victimele reabilitate ale represiunilor politice.

Considerăm că obţinerea unui credit în condiţii avantajoase presupune arogarea de aparte-

nenţă la o anumită categorie de beneficiari de credite nu doar legalmente avantajaţi, dar şi

contractual avantajaţi.

Astfel, nu putem fi de acord cu opinia conform căreia, în contextul dobândirii creditului prin

înşelăciune, nu pot fi recunoscute condiţii avantajoase de creditare condiţiile propuse de instituţia

financiară în limitele libertăţii contractului de credit bancar.1 Legea penală nu conţine nici o

precizare cu privire la izvorul – legal sau contractual – de stabilire a condiţiilor avantajoase de

creditare. Nici o autoritate publică (inclusiv Banca Naţională a Moldovei) nu este în drept să

interzică vreunei instituţii financiare de a stabili unor solicitanţi de credit condiţii mai avantajoase

de creditare, în comparaţie cu cele stabilite pentru alţi solicitanţi de credite. O astfel de interdicţie ar

veni în contradicţie cu prevederea de la alin.(1) art.667 CC RM: „Părţile contractante pot încheia în

1 Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общей ред. Ю.И. Скуратова, В.М. Лебедева. - Москва: Норма-Инфра·М, 1998, р.398.

142

mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor”. În

aceeaşi ordine de idei, în literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că unul din

aspectele libertăţii contractuale „constă în libertatea stabilirii conţinutului contractului. Părţile

contractante determină, în mod independent, conţinutul contractului şi formulează clauzele concrete

ale acestuia, cu excepţia cazului când anumite clauze sunt obligatorii, conform legii. Unica cerinţă

faţă de părţi este ca prevederile contractuale, stipulate în acest fel, să nu contravină legii, ordinii

publice, bunelor moravuri şi bunei-credinţe”.1

Astfel, pot exista categorii de solicitanţi de credite care să beneficieze, în virtutea voinţei

instituţiei financiare (ca parte la contractul de credit bancar), de facilităţi la obţinerea creditului.

Aceste facilităţi se pot referi la:

- asigurarea creditului (când solicitantul beneficiază de un credit „fără gaj”);

- mărimea creditului;

- termenul de rambursare a creditului;

- mărimea dobânzii (când solicitantul beneficiază de un credit fără dobândă etc.).

Cu alte cuvinte, instituţia financiară tratează individual fiecare solicitant de credit, în limitele

stabilite de lege. Dacă un solicitant de credit prezintă cu bună-ştiinţă informaţii false în scopul

obţinerii unui credit în condiţii avantajoase (condiţii stabilite în contractul de credit bancar), nu

există nici un temei de a nu califica această faptă conform art.238 CP RM.

În încheierea analizei laturii subiective a infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune

menţionăm că dispoziţia art.238 CP RM conţine sintagma „cu bună-ştiinţă”. În doctrina penală este

formulată opinia conform căreia această sintagmă desemnează unul din semnele laturii subiective a

infracţiunii.2

Nu putem agrea această opinie, deoarece buna-ştiinţă nu reprezintă un semn al laturii

subiective a infracţiunii. Sintagma respectivă desemnează un procedeu special de legistică formală

ce vizează intenţia făptuitorului. Ea indică asupra faptului că subiectul infracţiunii cunoştea din timp

despre existenţa unor circumstanţe care au o semnificaţie notabilă pentru calificarea faptei. În

contextul infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune, subiectul cunoaşte din timp că

informaţiile, pe care el le prezintă instituţiei financiare, sunt false.

1 Martin C. Libertatea contractului. Obligaţia de a contracta // Ghidul judecătorului în materia civilă şi comercială a Republicii Moldova. – Chişinău: Rolsi Media SRL, 2004, p.125-140.2 Сапожков А.А. Кредитные преступления, p.117.

143

Secţiunea IV

Subiectul infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM

În teoria generală a infracţiunii, subiectul este unul dintre elementele constitutive ale infrac-

ţiunii, a cărui lipsă exclude răspunderea penală. În acord cu alin.(1) şi (2) art.21 CP RM „Subiectul

infracţiunii”, sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, la momentul

săvârşirii infracţiunii, au atins vârsta de 16 sau 14 ani. Reieşind din prevederile alin.(3) şi (4) art.21

CP RM, pentru unele infracţiuni, sunt pasibile de răspundere penală persoanele juridice care desfă-

şoară activitate de întreprinzător.

În primul rând, ne vom referi la persoana fizică privită ca subiect al infracţiunilor legate de

creditare.

Astfel, subiectul infracţiunilor de dobândire a creditului prin înşelăciune şi încălcare a reguli-

lor de creditare este persoana fizică responsabilă care, la momentul săvârşirii infracţiunii, a atins

vârsta de 16 ani.

Responsabilitatea şi vârsta minimă a persoanei care a comis infracţiunea, stabilite de lege

(art.21 şi 22 CP RM) ca semne ale subiectului infracţiunii, sunt strâns legate între ele, se condiţio-

nează şi se completează reciproc în cadrul componenţei de infracţiune.

În contextul studiului de faţă, un mai mare interes prezintă investigarea problemei privind

vârsta minimă a persoanei care săvârşeşte infracţiuni legate de creditare.

În general, trebuie de menţionat că în legea penală se face distincţie între minorii care nu

răspund penal şi minorii care răspund penal. Criteriul principal după care se face distincţia îl

constituie vârsta. Importanţa acestui criteriu reiese şi din prevederile lit.a) pct.3 art.40 al Convenţiei

internaţionale cu privire la drepturile copilului adoptată la New York la 20.11.1989 (în vigoare

pentru Republica Moldova din 25.02.1993)1. Potrivit acestor prevederi, se recomandă ca statele-

părţi să promoveze legi, în care, printre altele, să stabilească o vârstă minimă sub care copiii, acuzaţi

sau găsiţi vinovaţi de încălcarea legii, să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a o încălca.

În deplină concordanţă cu această recomandare, legiuitorul moldovean a stabilit două limite

de vârstă – 16 ani (care constituie regula) şi 14 ani (care constituie excepţia) – sub care vârsta

minorului nu mai poate forma semnul subiectului infracţiunii. În ce priveşte infracţiunile prevăzute

la art.238 şi 239 CP RM, legiuitorul a fixat limita de vârstă de 16 ani. În primul rând, aceasta indică

la faptul că gradul prejudiciabil al infracţiunilor date este mai redus în comparaţie cu cel al

infracţiunilor, prevăzute la art.145, 171, 188, 283-286, şi al altor infracţiuni pentru care este fixată

1 Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol.1. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p.51-71.

144

limita de vârstă minimă a subiectului – 14 ani. În al doilea rând, ceea ce este mai important, limita

de 16 ani, instituită pentru vârsta minimă a subiectului infracţiunilor legate de creditare, este dictată

de natura juridică a acestora. Din analiza obiectului, laturii obiective şi laturii subiective a acestor

fapte, efectuată în secţiunile 1, 2, 3 ale acestui capitol, se observă clar că ar fi cu totul iraţional de a

stabili vârsta minimă de 14 ani pentru subiectul infracţiunilor legate de creditare.

Conform alin.(1) art.20 CP RM, capacitatea deplină de exerciţiu începe la data când persoana

fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.

În legătură cu aceasta, ne întrebăm: este oare cazul să propunem legiuitorului moldovean

reconsiderarea baremului de vârstă stabilit pentru subiectul infracţiunilor prevăzute la art.238 şi 239

CP RM? Întrebarea îşi are temeiul, deoarece este de neconceput că cele două infracţiuni pot fi

săvârşite de către persoana care nu-şi poate asuma personal unele obligaţii contractuale, în virtutea

lipsei capacităţii de exerciţiu. Or, conform art.19 CC RM, „capacitatea de exerciţiu este aptitudinea

persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal

obligaţii civile şi de a le executa (sublinierea ne aparţine – n.a.)”.

Răspunzând la întrebarea respectivă, trebuie să recunoaştem că, într-adevăr, începând cu

vârsta de 18 ani, persoana este în drept să desfăşoare activitatea de întreprinzător şi orice altă

activitate permisă de lege, să încheie convenţii şi să le execute etc. Totuşi, legea prevede excepţii de

la această regulă. Astfel, conform alin.(2) art.20 CC RM, minorul dobândeşte prin căsătorie capa-

citatea deplină de exerciţiu. În corespundere cu art.14 din Codul familiei al Republicii Moldova,

adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 26.10.20001, vârsta matrimonială minimă este de 16

ani pentru femei şi poate fi de 16 ani pentru bărbaţi.

De asemenea, potrivit alin.(3) art.20 CC RM, minorul care a atins vârsta de 16 ani poate fi

recunoscut ca având capacitate de exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă

sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică activitate de întreprinzător. Această

dispoziţie legală este completată de următoarele prevederi: „persoana fizică dobândeşte capacitate

de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani” (alin.(2) art.46 din Codul muncii al Republicii Moldova,

adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 28.03.20032); „calitatea de membru de cooperativă o

poate avea persoana fizică de la vârsta de 16 ani” (alin.(2) art.171 CC RM).

Sunt oare aceste argumente legislative suficiente pentru a demonstra că vârsta minimă de

16 ani este adecvată în cazul subiectului infracţiunilor legate de creditare?

Punem această întrebare, deoarece unele bănci comerciale din Republica Moldova, printre

condiţiile obligatorii înaintate faţă de persoanele fizice solicitante de credit indică vârsta minimă de

18 ani.3 Reieşind din aceasta, posibilitatea tragerii minorilor la răspundere penală pentru dobândirea

creditului prin înşelăciune pare a fi mai degrabă ipotetică, decât reală, fapt ce poate fi explicat 1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.47-48.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2003. – Nr.159-162.

145

printr-un şir de cauze de ordin obiectiv şi subiectiv. Din rândul cauzelor de ordin obiectiv face parte

practica existentă de creditare a persoanelor fizice. În acest sens, pare greu de imaginat că careva

bancă comercială va acorda credit unei persoane minore. Printre cauzele de ordin subiectiv trebuie

menţionată complexitatea săvârşirii şi ascunderii infracţiunilor legate de creditare, acţiuni necesi-

tând o pregătire minuţioasă, anumite cunoştinţe în domeniul economico-financiar, experienţa de

viaţă, dar şi experienţă în sfera activităţii economice. De asemenea, subiectul infracţiunilor date

trebuie să posede comunicabilitate la nivel înalt, să aibă aptitudinea „de a-şi arăta” laturile pozitive.

La fel, comiterea infracţiunilor legate de creditare este motivată, de cele mai dese ori, de necesitatea

soluţionării unor probleme financiare de natură personală sau ale firmei la care este angajat subiec-

tul. Iar apariţia unor astfel de probleme este condiţionată, în mod firesc, de trecerea unei perioade de

timp relativ îndelungate de la angajare.

Totuşi, nu poate fi definitiv exclusă posibilitatea ca o persoană, având vârsta între 16 şi 18 ani,

să poată evolua ca subiect al infracţiunilor legate de creditare, chiar şi al infracţiunilor de încălcare a

regulilor de creditare. În acest din urnă caz este de competenţa instituţiei financiare să stabilească

baremul de vârstă pentru persoanele care decid asupra acordării creditelor. În ce priveşte

infracţiunea de dobândire a creditului prin înşelăciune, vârsta de 18 ani a persoanelor ce o pot

comite (condiţionată de cerinţele băncilor comerciale faţă de solicitanţii de credite) se justifică doar

în cazul contractării de persoanele fizice a creditelor de consum pentru procurarea mărfurilor,

bunurilor imobile sau pentru achitarea serviciilor. În cazul altor tipuri de credite acordate persoa-

nelor fizice, criteriul vârstei minime a solicitantului nu este unul determinant. De exemplu, Banca

Comercială pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA, în cadrul Proiectului de Investiţii

şi Servicii Rurale (IDA), acordă credite persoanelor fizice care desfăşoară activitate de întreprin-

zător, angajate în activitatea de fermier, de prelucrare, producere sau comercializare agricolă, sau

oricare alte activităţi de întreprinzător în spaţiul rural.1 În această situaţie, remarcăm că nu criteriul

vârstei, dar cel al ocupaţiei este stabilit ca fiind obligatoriu la determinarea posibilităţii de obţinere

de către persoana fizică a creditului.

În concluzie la cele specificate mai sus putem afirma că este îndreptăţită poziţia legiuitorului

de a fixa vârsta minimă a subiectului infracţiunilor legate de creditare anume la 16 ani. În acelaşi

timp, este redusă posibilitatea evoluării persoanelor având vârsta între 16 şi 18 ani ca subiecţi ai

acestor infracţiuni.

Semnele nominalizate în lege pentru caracterizarea subiectului infracţiunii au următoarea

finalitate: cu ajutorul acestor semne, legiuitorul restrânge cercul de persoane care pot purta răspun-

3 Persoane fizice. Cerinţe faţă de beneficiar // www.maib.md/ro/pf5.asp; Operaţiuni creditare // www.bem.md/?lang=ro&MenuItem=2&SubMenu=2&SubMenu2=3.1 Credite din resursele organizaţiilor financiare internaţionale. Proiectul de Investiţii şi Servicii Rurale (IDA) // www.moldindconbank.com/corporate_services_ro/creditarea/

146

dere penală pentru infracţiunea corespunzătoare. Prin aceasta se sugerează că nu oricare persoană

fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă, poate fi subiect al infracţiunii date.

În acest sens este cazul să vorbim despre subiectul special al infracţiunii. Conform unei opinii

întemeiate, subiect special al infracţiunii este persoana care, de rând cu responsabilitatea şi vârsta, se

mai caracterizează printr-un semn – care este prevăzut expres în textul legii sau care decurge din

aceasta – restrângând astfel cercul persoanelor care pot fi trase la răspundere pentru infracţiunea dată.1

Întru dezvoltarea acestei definiţii, considerăm necesar a prezenta următoarea clasificare a in-

fracţiunilor economice: 1) infracţiunile economice ai căror subiecţi au semne speciale direct indicate

în lege; 2) infracţiunile economice ai căror subiecţi nu au semne speciale; 3) infracţiunile econo-

mice ai căror subiecţi au semne speciale care nu sunt indicate direct în lege, dar care decurg din

textul acesteia.2 În contextul legislaţiei penale a Republicii Moldova, considerăm că la fiecare din

cele trei categorii pot fi raportate următoarele infracţiuni economice: 1) infracţiunile prevăzute la

art.251, 256, 257, 258 CP RM; 2) infracţiunile prevăzute la art.236, 237, 238, 241, 242, 243, 246,

247, 248, 249, 254 CP RM; 3) infracţiunile prevăzute la art.239, 240, 244, 245, 250, 252, 253, 255

CP RM.

Aşadar, dobândirea ilegală a creditului prin înşelăciune este o infracţiune a cărei subiect nu

are semne speciale. În contrast, încălcarea regulilor de creditare este o infracţiune cu subiect special

ale cărui semne nu sunt indicate direct în textul legii, dar care decurg din acesta.

Deşi subiectul infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM nu are semne speciale, aceasta nu

exclude posibilitatea clasificării categoriilor de subiecţi ai acestei fapte infracţionale:

a) persoana fizică care nu desfăşoară activitatea de întreprinzător;

b) persoana fizică care desfăşoară activitatea de întreprinzător;

c) persoana fizică care poate încheia contractul de credit în numele unei persoane juridice;

d) persoana fizică care a intrat în relaţii de creditare cu instituţia financiară în baza procurii

eliberate de solicitantul de credit.

După cum am menţionat anterior, persoana fizică, care nu desfăşoară activitatea de întrep-

rinzător, poate contracta în principal credite de consum. În legătură cu aceasta, băncile comerciale

pot stabili anumite cerinţe suplimentare faţă de această categorie de solicitanţi de credite. De

exemplu, politica de creditare a Băncii Comerciale „EuroCreditBank” SA prevede: „Persoanele

fizice, care nu desfăşoară activitatea de întreprinzător, pot beneficia de credite în valută străină

pentru decontările cu nerezidenţii pentru servicii ce ţin de achitarea exclusiv prin virament a

cheltuielilor personale (cheltuieli legate de studii, asistenţă medicală etc.)”.3

1 Устименко В.В. Специальный субъект преступления. – Харьков: Вища школа, 1989, р.23. 2 Мурадов Э. Признаки специального субъекта как критерий классификации преступлений в сфере экономи-ческой деятельности // Уголовное право. – 2003. - № 4. - Р.51-52.3 Persoane juridice. Credite // www.ecb.md/DocView.aspx?idP=82&idM=124&idD=197.

147

Pentru recunoaşterea persoanei ca subiect al infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelă-

ciune, nu are relevanţă cetăţean al cărei ţări este persoana dată, nici dacă această persoană are cetă-

ţenia vreunei ţări. Totuşi, nu putem face abstracţie de faptul că în cerinţele faţă de solicitanţii credi -

telor de consum înaintate de băncile comerciale se indică calitatea de cetăţean al Republicii

Moldova.1 Aceasta nu este în nici un caz dovada unui tratament discriminatoriu al cetăţenilor străini

şi al apatrizilor. Particularităţile creditului de consum (de exemplu, termenul scurt al acestuia),

precum şi dificultatea de monitorizare a rambursării unui asemenea credit în circumstanţele date,

determină băncile comerciale să prevină apariţia riscului de credit tocmai prin adoptarea unor astfel

de măsuri de prudenţă.

În afară de cetăţenia Republicii Moldova, băncile comerciale pot înainta şi alte cerinţe faţă de

persoanele care solicită un credit de consum.

Astfel, Banca Comercială pentru Industrie şi Construcţii „Moldindconbank” SA reclamă:

domiciliul permanent în Republica Moldova; veniturile lunare ale solicitantului (ale familiei

acestuia) trebuie să fie de două ori mai mari decât plăţile lunare pentru credit. Banca Comercială

„Mobiasbanca” SA înaintează următoarele cerinţe: un loc de muncă permanent de cel puţin 12 luni;

veniturile lunare ale solicitantului (ale familiei acestuia) trebuie să fie de două ori mai mari decât

plăţile lunare pentru credit. Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” SA reclamă: domiciliul

permanent în Republica Moldova; salariul de cel puţin 750 de lei; vechimea în muncă la actualul loc

de cel puţin 6 luni.2 Totuşi, cele sus-menţionate nu trebuie să ducă la concluzia că cerinţele date

implică calităţi speciale pentru persoana fizică care nu desfăşoară activitatea de întreprinzător, dar

care poate evolua ca subiect al dobândirii creditului prin înşelăciune. Chiar dacă nu corespunde nici

unei din aceste cerinţe, persoana dată, prezentând cu bună-ştiinţă informaţii false precum că ar

corespunde lor, întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerată subiect al infracţiunii prevăzute la

art.238 CP RM.

Persoana fizică care desfăşoară activitatea de întreprinzător de asemenea poate fi subiectul

infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune.

Conform art.1 din Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,

adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 3.01.19923, activitatea de întreprinzător este

activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de

cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul

lor şi sub răspunderea lor patrimonială, cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.

1 Operaţiuni creditare // www.bem.md/?lang=ro&MenuItem=2&SubMenu=2&SubMenu2=3; Persoane fizice. Cerinţe faţă de beneficiar // www.maib.md/ro/pf5.asp; Servicii persoanelor particluare. Condiţii de creditare // www.moldindconbank.com/private_banking_ro/creditconsum/2 Odinokih S. Viaţa pe credit în stil moldovenesc // Profit. – 2004. – Nr.11. - P. 37-40.3 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. – Nr.2.

148

Potrivit art.2 din acelaşi act normativ, întreprinzător poate fi:

- orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în drepturi, în modul stabilit de

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi şi de alte acte legislative;

- orice cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare;

- un grup de cetăţeni sau de apatrizi (un grup de parteneri) din care se constituie întreprin-

zătorul colectiv;

- orice persoană juridică sau fizică în conformitate cu scopurile sale principale şi cu legis-

laţia.

După cum rezultă din art.14, 15, 16 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,

întreprinderea individuală, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită nu sunt persoane

juridice şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoane fizice.

De asemenea, conform Legii Republicii Moldova privind gospodăriile ţărăneşti (de fermieri),

adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 3.11.20001, gospodăria ţărănească are statutul

juridic de persoană fizică. La fel, în corespundere cu Legea Republicii Moldova cu privire la

patenta de întreprinzător, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 15.07.19982, titularul

patentei de întreprinzător este o persoană fizică.

În consecinţă, persoana fizică care desfăşoară activitatea de întreprinzător, privită ca subiect al

infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM, poate fi: 1) întreprinzătorul – posesor al întreprinderii

individuale; 2) asociatul societăţii în nume colectiv; 3) asociatul societăţii în comandită; 4) fonda-

torul – membru al familiei sau şeful (directorul), în cazul în care acesta nu e fondator, pentru

gospodăria ţărănească (de fermier); 5) titularul patentei de întreprinzător.

În alt context, subiect al infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, poate fi persoana fizică care

poate încheia contractul de credit în numele unei persoane juridice.

În acest sens, este oportun a menţiona că printre documentele prezentate la solicitarea

creditului de către persoanele juridice, adresate Băncii Comerciale „EuroCreditBank” SA, se

numără procesul-verbal al organului de conducere al solicitantului de credit, de a cărui competenţă

ţine luarea de decizii privind persoana împuternicită de a duce tratativele cu Banca despre acordarea

creditului şi persoana împuternicită de a semna contractul de credit.3 De asemenea, printre

documentele prezentate pentru solicitarea creditului de către persoanele juridice, adresate Băncii

Comerciale „Banca Socială” SA, se nominalizează decizia organului competent care permite

conducătorului semnarea contractului de credit.4

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.14-15.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. – Nr.72-73.3 Lista documentelor prezentate la solicitarea creditului de către persoanele juridice // www.ecb.md/DocView.aspx?idP=82&idM=124&idD=197.4 Lista documentelor prezentate la secţia de credite pentru examinarea solicitării de credit // www.socbank.md/rom/section/146/

149

Într-adevăr, conducătorul (administratorul) persoanei juridice este principala persoană care

poate încheia contractul de credit în numele persoanei juridice. Care sunt trăsăturile conducătorului

(administratorului) persoanei juridice?

A.Ia. Asnis consideră că conducătorul persoanei juridice este persoana fizică din fruntea

întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei, care acţionează din numele acesteia fără procură, numită

sau aleasă în conformitate cu legea sau cu documentele constitutive.1 În opinia lui Gh. Piperea,

„admiţând că administrarea, ca operaţiune juridică, presupune exercitarea atribuţiilor de posesie,

folosinţă şi dispoziţie asupra fondului de comerţ şi asupra celorlalte elemente din patrimoniul socie-

tăţii, cât şi săvârşirea de acte de conservare, administrare şi dispoziţie în legătură cu aceste bunuri,

că administrarea societăţii este, prin urmare, o formă de exercitare a atribuţiilor dreptului de proprie-

tate socială, putem spune că administratorul este acel organ din structura funcţională şi de organi-

zare a societăţii care poate face toate operaţiunile cerute de aducerea la îndeplinirea obiectului de

activitate a societăţii, afară, bineînţeles, de restricţiile arătate în contractul de societate sau în lege”.2

Din cele menţionate rezultă că conducătorul (administratorul) persoanei juridice, privit ca

subiect al infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune, este persoana fizică ce desemnează

organul unipersonal sau colegial din structura funcţională şi de organizare a persoanei juridice, care

este împuternicită de organul competent al acesteia (Cârmuirea, Consiliul, Adunarea Generală etc.)

de a semna contractul de credit din numele persoanei juridice respective.

În literatura de specialitate se afirmă că dreptul primei semnături aplicate pe documentele

economico-financiare ale persoanei juridice îl are numai persoana care răspunde pentru gestionarea

tuturor activităţilor persoanei juridice, adică conducătorul acesteia.3 Considerăm prea categorică

această opinie: nu numai conducătorului persoanei juridice îi poate aparţine dreptul specificat mai

sus. În context, A.A. Tomilin observă: „Pentru perioada când conducătorul îşi suspendă activitatea

din anumite cauze (concediu, deplasare, boală etc.), în locul lui se instalează adjunctul conducătoru-

lui persoanei juridice”.4 De aceea, în art.18 din Legea contabilităţii, adoptate de Parlamentul

Republicii Moldova la 4.04.19955, se prevede că prima semnătură pe obligaţiile creditare poate fi

aplicată de conducătorul agentului economic sau al instituţiei bugetare ori de adjuncţii lui.

Însă, adjunctul conducătorului persoanei juridice poate aplica prima semnătură pe obligaţiile

creditare chiar şi în timpul în care conducătorul persoanei juridice nu este suspendat în exercitarea

funcţiei sale. Aceasta depinde de modul în care au fost repartizate atribuţiile între decidenţii de nivel

1 Аснис А.Я. Служебное преступление: понятие и субъект. – Москва, 2003, р. 109-110.2 Piperea Gh. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. – Bucureşti: ALL Beck, 1998, p.4. 3 Струкова А.А. Невозвращение из-за границы средств в иностранной валюте. – Санкт-Петербург: Юридиче-ский центр Пресс, 2002, р.128.4 Томилин А.А. Уголовная ответственность руководителя организации // Юридический мир. – 1999 – № 7. - Р.17-21.5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.28.

150

diferit ai persoanei juridice. Astfel, adjunctul conducătorului persoanei juridice poate fi subiectul

infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, dacă atribuţiile de administrare a persoanei juridice sunt

repartizate, iar el este responsabil pentru obţinerea creditului în corespundere cu documentele de

constituire sau decizia fondatorilor şi acţionează legitim în baza procurii.

În concluzie: nu vor exista dubii că tocmai conducătorul persoanei juridice este subiectul

infracţiunii amintite, atunci când există izvoare juridice care confirmă obligaţia lui de a executa

acţiuni a căror săvârşire ilegală reprezintă latura obiectivă a dobândirii creditului prin înşelăciune.

Dacă însă executarea obligaţiei respective face parte din atribuţiile altor persoane care activează în

cadrul aceleiaşi persoane juridice, atunci nu există temeiuri de a nu le recunoaşte subiecţi ai

infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM. Această abordare a problemei privind subiectul infracţiunii

concordă cu imposibilitatea obiectivă a unei singure persoane de a intra în fondul tuturor

operaţiunilor de ordin economico-financiar ale persoanei juridice.

În conjunctura analizată, este necesară examinarea problemei vizând administratorul de fapt al

persoanei juridice ca subiect al dobândirii creditului prin înşelăciune. În doctrina juridică se susţine

că are calitatea de administrator de fapt „persoana care se amestecă fără drept în exercitarea

funcţiilor determinante pentru direcţiunea generală a întreprinderii, implicând o participare continuă

la această direcţiune, precum şi un control efectiv şi constant al pieţei (afacerilor) societăţii, prin

faptul că dă instrucţiuni salariaţilor, tratează cu băncile în numele societăţii şi semnează angaja-

mente în numele societăţii, defineşte politica şi strategia întreprinderii”.1

Or, sunt frecvente situaţiile când drept conducător (administrator) al persoanei juridice este

aleasă sau numită persoana care de facto nu are această calitate. Aceasta deoarece ea nu dă instruc-

ţiuni salariaţilor, nu tratează cu instituţiile financiare în numele persoanei juridice, nu semnează

angajamentele în numele acesteia etc. Conducătorul (administratorul) de drept (şi nominal) al per-

soanei juridice nu cunoaşte că conducătorul (administratorul) de fapt a prezentat instituţiei

financiare unele informaţii false în scopul obţinerii unui credit sau al majorării proporţiei acestuia,

fie al obţinerii unui credit în condiţii avantajoase. În acest caz, activitatea de administrare a

conducătorului de drept are un caracter formal, constituind un paravan pentru activitatea infrac-

ţională a conducătorului de fapt.

În aceste circumstanţe, conducătorul de fapt al persoanei juridice urmează a fi tras la

răspundere conform art.238 CP RM. Aceasta rezultă din prevederile art.42 CP RM. Potrivit acestei

norme, se consideră autor al infracţiunii nu numai persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta

prevăzută de legea penală, dar şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor

care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze

1 Piperea Gh. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale, p.7-8.

151

prevăzute de Codul penal. În context, considerăm că una dintre „alte cauze” este lipsa de vinovăţie a

conducătorului de drept al persoanei juridice. În dispoziţia art.238 CP RM nu se nominalizează

categoriile de persoane fizice care pot fi subiecţi ai dobândirii creditului prin înşelăciune. Întrucât

conducătorul de fapt poate realiza latura obiectivă a infracţiunii date, nu există nici un temei de a

nu-l trage la răspundere conform art.238 CP RM.

Potrivit opiniei întemeiate expuse de N.Egorova, nu rareori conducătorul persoanei juridice

săvârşeşte infracţiunea de dobândire a creditului prin înşelăciune în participaţie, fapt ce sporeşte

posibilitatea de a evita tragerea acestuia la răspundere penală.1

Săvârşirea cu participaţie complexă a dobândirii creditului prin înşelăciune este posibilă

atunci când latura obiectivă a infracţiunii se realizează de un singur autor. În această situaţie,

organizator al faptei date va fi persoana care a organizat săvârşirea ei sau a dirijat realizarea ei, ori

persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală având scopul dobândirii

creditelor prin înşelăciune, fie a dirijat activitatea acestora. Instigator al dobândirii creditelor prin

înşelăciune va fi persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească această

infracţiune. Complice la dobândirea creditului prin înşelăciune va fi persoana care, prin sfaturi,

indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole

etc., contribuie la săvârşirea acesteia.

Infracţiunea, prevăzută la art.238 CP RM, poate fi săvârşită şi în coautorat, adică de doi sau

mai mulţi autori. Datorită specificului său, infracţiunea dată este săvârşită, în frecvente cazuri, de un

grup constituit din cel puţin două persoane, în urma unei înţelegeri prealabile. În acest plan, se

impune examinarea problemei privind realizarea laturii obiective a dobândirii creditului prin înşelă-

ciune în comun, de către conducătorul persoanei juridice, care solicită creditul, şi contabilul-şef al

acestei persoane juridice.

În literatura de specialitate este exprimat punctul de vedere, conform căruia semnarea angaja-

mentului de contractare a creditului în numele persoanei juridice, de către contabilul-şef al persoa-

nei date, nu este obligatorie.2 Nu putem susţine această opinie. Ea este infirmată atât de prevederile

normative, cât şi de practica de creditare.

Astfel, potrivit art.18 din Legea contabilităţii, dreptul celei de-a doua semnături, aplicate pe

obligaţiile creditare ale agentului economic sau instituţiei bugetare, aparţine şefului serviciului con-

tabil (adjuncţilor lui). De asemenea, conform art.19 al aceleiaşi legi, documentele, ce servesc drept

bază pentru îndeplinirea obligaţiilor creditare, a căror onorare urmează să se facă din contul fondu-

rilor cu destinaţie specială şi altor surse de finanţare, fără semnătura şefului serviciului contabil,

sunt considerate nevalabile pentru executori.

1 Егорова Н. Понятие «руководитель организации» в уголовном праве // Уголовное право. - 2005 - № 1. - Р.18-20.2 Бублик М. Без подписи бухгалтера недействительно? //Банковский вестник. – 2003. - № 2. - Р.54-56.

152

În acelaşi registru, consemnăm că buletinele de identitate al conducătorului şi al contabilului-

şef ai persoanei juridice solicitante de credit fac parte din lista de documente prezentate la secţia de

credite a Băncii Comerciale „Banca Socială” SA, pentru examinarea solicitării de credit.1 Copiile

buletinelor de identitate al administratorului/directorului întreprinderii (companiei) şi al

contabilului-şef la fel fac parte din lista documentelor prezentate de către persoanele juridice la

solicitarea creditului de la Banca Comercială „EuroCreditBank” SA.2 Cerinţe similare sunt înaintate

de Banca Comercială „Mobiasbanca” SA3, Banca Comercială „Investprivatbank” SA4 etc. Mai

mult, ultima din băncile comerciale specificate cere de la persoanele juridice solicitante de credite şi

fişa cu specimenele semnăturilor conducătorului şi contabilului-şef ai persoanei juridice.5

În aceste condiţii, ar fi incorect a susţine că semnarea angajamentului de contractare a cre-

ditului în numele persoanei juridice, de către contabilul-şef (şeful serviciului contabil) al acesteia,

nu este obligatorie. Contabilul-şef (şeful serviciului contabil) este obligat să asigure controlul

circulaţiei elementelor patrimoniului persoanei juridice şi al executării obligaţiilor creditare. Iată de

ce, este indispensabilă semnarea contractelor de credit bancar şi a celorlalte documente de creditare

tocmai de contabilul-şef ori şeful serviciului contabil al persoanei juridice care solicită creditul (sau

de persoana împuternicită de acesta). Pentru a evita careva îndoieli cu privire la caracterul

indispensabil al semnăturii contabilului-şef (a şefului serviciului contabil) pe angajamentul de

contractare a creditului, propunem completarea Capitolului III al Regulamentului BNM cu privire la

activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova cu pct.3.7, având următorul

conţinut: „Cererile de obţinere a creditului se primesc de la conducătorul (adjunctul împuternicit al

acestuia) şi contabilul-şef/şeful serviciului contabil (persoana împuternicită de acesta) ai întreprin-

derii, instituţiei sau organizaţiei având statutul de persoană juridică”.

După cum s-a menţionat anterior, subiect al dobândirii creditului prin înşelăciune poate fi şi

persoana fizică care a intrat în relaţia de creditare cu instituţia financiară în baza procurii eliberate

de solicitantul de credit.

Aşadar, subiect al infracţiunii date poate fi nu doar persoana fizică care se află în raporturi

juridice de muncă cu persoana juridică solicitantă de credit. Împuternicirile de contractare a

creditului pot decurge şi din procura eliberată de o persoană juridică sau fizică. Conform art.252 CC

RM, procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat unui

sau mai multor reprezentanţi.

1 Lista documentelor prezentate la secţia de credite pentru examinarea solicitării de credit // www.socbank.md/rom/section/146/2 Lista documentelor prezentate la solicitarea creditului de către persoane juridice // www.ecb.md/DocView.aspx?idP=82&idM=124&idD=197.3 Setul minim de documente // www.mobiasbank.com/links.cfm?id=134 Documente pentru cererea de credit // www.ipb.md/rom/section/45/5 Ibidem.

153

Codul civil în vigoare a lărgit considerabil posibilităţile de învestire cu dreptul de a săvârşi

acte cu relevanţă juridică din numele altei persoane (inclusiv al unei persoane juridice). Este de

notat că, potrivit art.249 CC RM, dacă o persoană încheie un act juridic în numele unei alte

persoane fără a avea împuterniciri pentru reprezentare sau cu depăşirea împuternicirilor, actul

juridic produce efecte pentru reprezentat numai în cazul în care acesta îl confirmă ulterior. De unde

rezultă că subiectul infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, poate fi şi reprezentantul persoanei

juridice sau fizice solicitante de credit, iar perfectarea necorespunzătoare a împuternicirilor lui nu în

toate cazurile împiedică recunoaşterea calităţii lui de subiect al acestei infracţiuni.

În contextul infracţiunii prevăzute la art.239 CP RM, subiect al acesteia poate fi persoana

fizică responsabilă care, la momentul săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de 16 ani. Însă, aceste

condiţii generale nu sunt suficiente pentru a recunoaşte persoana fizică drept subiect al infracţiunii

de încălcare a regulilor de creditare. Spre deosebire de subiectul dobândirii creditului prin înşe-

lăciune, subiectul încălcării regulilor de creditare este unul special. Calităţile speciale ale subiectului

dat nu sunt expres prevăzute în dispoziţia art.239 CP RM. Dar aceste calităţi nu sunt greu de

determinat pe calea interpretării caracteristicilor laturii obiective a infracţiunii de încălcare a reguli-

lor de creditare, expres prevăzute în dispoziţia sus-amintită. Astfel, subiectul încălcării regulilor de

creditare este persoana fizică în a cărei competenţă intră acordarea creditului, care încalcă regulile

de creditare.

În conformitate cu Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor care

operează în Republica Moldova, în procesul de aprobare, dreptul de a lua decizii referitoare la

cererile de acordare a creditelor se atribuie unui comitet special de credit compus dintr-un număr

impar de membri, dar nu mai puţin de trei persoane; suma maximală a unui credit care poate fi

acordat fără aprobarea de către comitetul special de credit la nivel de filială este determinată în

prevederile politicii generale de creditare a băncii; orice tranzacţie de credit poate fi încheiată numai

cu avizul a cel puţin trei persoane.

De aici se poate deduce că infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare se săvârşeşte, în

cele mai frecvente cazuri, prin participaţie preordinată, adică prin participaţie „la care contribuţia

este dată în urma unei înţelegeri prealabile (concert fraudulos)”.1 Aceasta deoarece, conform preve-

derilor normative, acordarea unui credit se realizează de trei sau mai multe persoane împreună.

Aceste persoane pot fi din componenţa comitetului special de credit din cadrul băncii comerciale,

dar pot fi şi din afara lui, în funcţie de prevederile politicii generale de creditare a băncii comerciale.

Considerăm că, în cazuri mai rare, infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare poate fi

comisă de o singură persoană. Această persoană, fiind funcţionar bancar, având sau nu calitatea de

1 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală, p.432.

154

membru al comitetului special de credit, îşi arogă dreptul de a decide unipersonal asupra acordării

creditului. Prin aceasta persoana dată acordă creditul cu încălcarea regulilor de creditare fixate în

Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica

Moldova, specificate mai sus. În cazul dat, în virtutea art.116 CP RM, se va aplica numai art.239

CP RM, fără a fi necesară calificarea suplimentară conform art.336 CP RM („Depăşirea atribuţiilor

de serviciu”). În acelaşi timp, semnarea documentelor de acordare a creditului de către cel care îşi

arogă împuternicirile celorlalte cel puţin două persoane decidente necesită calificarea suplimentară

potrivit art.361 CP RM. Or, întocmirea şi semnarea frauduloasă a documentelor respective depă-

şeşte în mod evident latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.239 CP RM.

Aceleaşi reguli de calificare pot fi aplicate în ipoteza acordării unui credit cu încălcarea reguli-

lor de creditare de către unul sau mai mulţi funcţionari din cadrul unei instituţii financiare nebancare.

În doctrina penală există opinia, conform căreia în cazul în care în componenţa de infracţiune

este special numai subiectul de infracţiune, atunci organizatorii, instigatorii sau complicii, care nu

au calităţile subiectului special, dar care au executat măcar o parte a laturii obiective a infracţiunii

respective, pot fi consideraţi coautori ai acestei infracţiuni.1 Nu putem sprijini un asemenea punct de

vedere. În acord cu prevederile alin.(1) art.42 CP RM, numai autorul infracţiunii execută integral

sau parţial latura obiectivă a infracţiunii. Este dificil a ne imagina situaţia când o persoană din

cadrul sau din afara instituţiei financiare, care nu are competenţa de acordare a creditului, îl acordă

totuşi. Dar chiar dacă această ipoteză s-ar realiza, persoana dată nu ar putea fi trasă la răspundere

conform art.239 CP RM. Considerăm că, în funcţie de circumstanţele concrete, fapta acestei

persoane poate fi calificată ca escrocherie cu sau fără folosirea situaţiei de serviciu.

Subiect al infracţiunilor, prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM, poate fi nu doar persoana

fizică. Din prevederile alin.(4) art.21 CP RM rezultă că şi persoana juridică, care desfăşoară activi-

tatea de întreprinzător, poate fi subiectul acestor infracţiuni.

În noile realităţi ale practicii penale mondiale se pot distinge cinci modele legislative prin care

se realizează tragerea la răspundere a persoanei juridice:

a) răspunderea civilă subsidiară sau cumulativă a persoanei juridice pentru faptele comise de

angajaţii săi;

b) măsurile de siguranţă preluate din dreptul penal sau administrativ;

c) sancţiunile administrative, în cea mai mare parte financiare;

d) răspunderea penală deplină admisă în dreptul englez, norvegian, francez, dar şi în cel

nipon, american;

1 Аветисян С. Ответственность за организацию, подстрекательство и пособничество в преступлении со спе-циальным составом // Закон и право. – 2004. - № 2. - Р.37.

155

e) sistemul mixt cu caracter penal, administrativ, civil, adoptându-se măsuri de la amendă

până la punerea sub sechestru a bunurilor persoanei juridice, şi chiar dizolvarea ei.1

De vreme ce participanţii la relaţiile de creditare sunt în mare parte persoane juridice, este

absolut justificată decizia legiuitorului moldovean de a recunoaşte persoanele juridice subiecţi ai

infracţiunilor legate de creditare. Anume în cadrul activităţii economico-financiare a acestor persoane

se săvârşesc cele mai multe infracţiuni de dobândire a creditului prin înşelăciune şi de încălcare a

regulilor de creditare. În acest context, nu putem să nu susţinem opinia lui S.Mazur: „Persoana

juridică trebuie să poarte răspundere penală nemijlocită (deplină sau subsidiară) pentru infracţiunea

săvârşită în interesele ei sau din numele ei de către persoana decidentă, care deţine controlul asupra

acesteia ori de către persoanele care o controlează; în unele cazuri, persoana juridică trebuie să

poarte răspundere penală substitutivă (deplină sau subsidiară) pentru infracţiunea săvârşită în

interesele ei sau din numele ei de către un funcţionar de rând sau un membru (asociat) al acesteia”.2

Este cunoscut că fiinţa însăşi a persoanei juridice se exprimă prin organele sale, care, spre

deosebire de reprezentanţi, sunt părţi intrinseci ale acesteia. Când vorbim de organele persoanei

juridice, nu avem în vedere două entităţi juridice de sine stătătoare: persoana juridică, pe de o parte,

şi organele acesteia, pe de altă parte. Ne aflăm în faţa unei singure entităţi – persoana juridică – ce

se exprimă prin organele sale. Conchidem că răspundere penală a persoanei juridice va fi angajată

ori de câte ori persoanele decidente, reprezentând organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei

ce le revine, vor fi săvârşit dobândirea creditului prin înşelăciune sau încălcarea regulilor de

creditare. În acest caz, persoana juridică poartă răspundere penală nemijlocită, ca pentru fapta

proprie. Dacă însă fapta a fost săvârşită nu de către persoanele decidente ale persoanei juridice, ci

de funcţionari de rând, membri (asociaţi) din cadrul acesteia – priviţi ca reprezentanţi ai persoanei

juridice – exercitându-şi atribuţiile ce le-au fost încredinţate, răspunderea penală a persoanei

juridice va fi angajată, însă nu ca o răspundere nemijlocită, pentru fapta proprie, dar ca o răspundere

substitutivă, pentru fapta altuia.

Conform alin.(5) art.21 CP RM, răspunderea penală a persoanei juridice, care desfăşoară

activitatea de întreprinzător, nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.

În acest sens considerăm că răspunderea penală deplină a persoanei juridice trebuie angajată atunci

când persoana fizică (persoana decidentă, funcţionarul de rând, membrul (asociatul)) a săvârşit

infracţiunea, legată de creditare, în interesele persoanei juridice. În contrast, răspunderea penală

subsidiară a persoanei juridice trebuie angajată atunci când persoana fizică a săvârşit infracţiunea

legată de creditare din numele persoanei juridice.

1 Mancaş R. Răspunderea penală a persoanei juridice // Revista de drept penal. – 1998. – Nr.3. - P.69.2 Мазур С. Объект и виды экономических преступлений и преступлений в сфере экономической деятельности // Уголовное право. – 2003. - №2. - Р.49-51.

156

Principiul înscris la alin.(5) art.21 CP RM este condiţionat de necesitatea păstrării unui control

continuu din partea persoanei juridice asupra actelor juridice ale persoanelor fizice din componenţa ei,

şi viceversa – din partea persoanelor fizice din componenţa persoanei juridice asupra actelor juridice

ale persoanei juridice. Ceea ce s-ar putea reproşa persoanei juridice sau, respectiv, persoanei fizice din

cadrul acesteia ar fi insuficienţele în activitatea de supraveghere, îndrumare şi control care au generat

posibilitatea comiterii infracţiunii prevăzute la art.238 sau la art.239 CP RM.

În conformitate cu pct.11 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova „Cu privire la practica soluţionării unor litigii ce rezultă din relaţiile de credit bancar”, nr.5

din 4.02.2005, filialele băncilor nu sunt persoane juridice.1 În consecinţă, filiala (sau reprezentanţa)

unei instituţii financiare nu poate fi subiectul infracţiunilor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM.

În schimb, poate fi subiectul acestor infracţiuni însăşi instituţia financiară, deoarece este o persoană

juridică ce desfăşoară activitatea de întreprinzător (cu excepţia Băncii Naţionale a Moldovei).

Potrivit pct.11 din hotărârea Plenului specificată mai sus, nici o bancă străină nu poate

desfăşura direct activitate financiară în Republica Moldova decât prin filialele şi sucursalele pentru

care BNM a emis autorizaţie. Deci, subiectul infracţiunii poate fi banca străină, dacă decidentul din

filiala sau sucursala acesteia a comis infracţiunea.

În încheiere, reproducem o aserţiune din practica judiciară: „Subiect al infracţiunii prevăzute

la art.1553 CP RM din 1961 – „Dezafectarea creditului” – este partea contractului de credit, care a

primit creditul de la instituţia financiară”.2 Interpretând această aserţiune, putem face următoarea

concluzie: încheierea – efectivă sau în perspectivă – a contractului de credit bancar este actul juridic

ce însoţeşte săvârşirea infracţiunilor legate de creditare. De cele mai dese ori, subiecţii acestor

infracţiuni sunt subiecţi ai raportului juridic obligaţional de creditare: subiectul dobândirii creditului

prin înşelăciune este subiectul pasiv (debitorul) în cadrul acestui raport; subiectul încălcării regulilor

de creditare este subiectul activ (creditorul) în cadrul raportului juridic obligaţional de creditare.

CAPITOLUL III

ABORDAREA UNOR PROBLEME DIN PARTEA GENERALĂ A

DREPTULUI PENAL ÎN CONTEXTUL STABILIRII RĂSPUNDERII PENALE

PENTRU INFRACŢIUNILE LEGATE DE CREDITARE

1 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. – 2005. – Nr.9. - P.6.2 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1r/a – 18/2002 din 16.05.2002 // Moldinfolex.

157

Secţiunea I

Concurenţa de norme şi concursul de infracţiuni, privite în raport cu

calificarea faptelor conform art.238 sau art.239 CP RM

Teoria de calificare a infracţiunii având un conţinut complex include nu numai regulile

generale de evaluare juridico-penală a unei infracţiuni unice consumate, săvârşite de către o singură

persoană. Ea include şi un şir de reguli speciale de calificare a infracţiunii neconsumate, a infrac-

ţiunii cu pluralitate de făptuitori, a pluralităţii de infracţiuni, a infracţiunilor care cad sub acţiunea

simultană a câtorva norme penale (în cazul concurenţei de norme penale) etc.

În cele ce urmează ne vom focaliza atenţia asupra problemelor referitoare la concurenţa de

norme penale şi concursul de infracţiuni, privite în raport cu calificarea faptelor conform art.238 sau

art.239 CP RM. Dificultatea calificării infracţiunilor legate de creditare devine evidentă tocmai în

astfel de cazuri. Însă, necesitatea studiului de faţă este condiţionată nu numai de această dificultate,

dar şi de confuzia regretabilă în literatura de specialitate între pluralitatea de infracţiuni (la care,

conform alin.(1) art.32 CP RM, se raportează şi concursul de infracţiuni) şi concurenţa de norme

penale.1

Între timp, cele două noţiuni – „concurenţa normelor penale” şi „concursul de infracţiuni” –

sunt diferite prin esenţă şi, ceea ce este mai important, prin efectele asupra calificării.

Astfel, potrivit alin.(1) art.115 CP RM, concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de

către o persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime

în dispoziţiile a două sau a mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune.

În conformitate cu alin.(1) art.33 CP RM, se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de

către o persoană a două sau a mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite

alineate ale unui singur articol din Partea Specială a Codului penal, dacă persoana nu a fost

condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie.

Cât priveşte efectele asupra procesului de calificare, trebuie de menţionat că, în conformitate

cu art.114 CP RM, calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni presupune aplicarea

tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală, care prevăd faptele

prejudiciabile săvârşite. În contrast, conform alin.(2) art.115 CP RM, calificarea infracţiunilor în

cazul concurenţei normelor penale presupune aplicarea doar a unei singure norme penale, care

reflectă cel mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise.

După ce am stabilit că noţiunile „concurenţa normelor penale” şi „concursul de infracţiuni”

sunt de sine stătătoare una faţă de alta, vom trece la examinarea problemelor concrete ce privesc

1 Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. – Москва: ЮрИнфоР, 2001, р.294-305.

158

concurenţa de norme penale şi concursul de infracţiuni, privite în raport cu calificarea faptelor

conform art.238 sau art.239 CP RM.

Înainte de toate, este necesar a stabili ce are loc în cazul săvârşirii corelative a infracţiunilor

prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM: concurenţa normelor penale sau concursul de infracţiuni?

Analizând prevederile art.116-118 CP RM, putem observa că nici unul din tipurile concuren-

ţei normelor penale nu se regăseşte în ipoteza săvârşirii corelative a celor două infracţiuni legate de

creditare.

De asemenea, nu este posibil nici concursul ideal de infracţiuni. Aceasta deoarece persoana nu

poate, printr-o singură acţiune, să încerce să obţină creditul şi să acorde creditul.

Nu se exclude posibilitatea concursului real între infracţiunile prevăzute la art.238 şi art.239

CP RM. De exemplu, persoana, care are competenţa de a acorda credit, din cadrul instituţiei

financiare, este totodată conducătorul efectiv al unei întreprinderi care, de jure, este condusă de un

„om de paie”. Această persoană prezintă cu bună-ştiinţă informaţii false în scopul obţinerii unui

credit de la instituţia financiară respectivă. Ulterior, aceeaşi persoană îşi acordă (adică propriei sale

întreprinderi) un credit, cu încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, cauzând instituţiei finan-

ciare daune în proporţii mari. Dar, în acest caz, este necesară o precizare: dacă, acordându-şi credi-

tul, făptuitorul urmărea să-l folosească temporar şi gratuit, se va aplica art.239 CP RM; dacă,

acordându-şi creditul, făptuitorul urmărea să-l treacă în stăpânirea sa definitivă, trebuie aplicat

art.191 CP RM („Delapidarea averii străine”).

Dar este oare posibil concursul dintre infracţiunea de dobândire a creditului prin înşelăciune

(art.238 CP RM) şi infracţiunea de escrocherie (art.190 CP RM)? Concursul ideal între cele două

fapte infracţionale este imposibil, deoarece printr-o singură acţiune prezentarea cu bună-ştiinţă a

informaţiilor false în scopul obţinerii unui credit, sau majorării proporţiei acestuia, fie al obţinerii

unui credit în condiţii avantajoase, nu poate fi realizată concomitent cu dobândirea ilicită a

bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere.

Concomitenţa este de neconceput datorită deosebirilor de esenţă ce caracterizează laturile

obiective şi laturile subiective ale celor două infracţiuni.

Asupra deosebirilor ce caracterizează laturile subiective ale celor două infracţiuni indică

V.Limonov: „Criteriile de delimitare a acestor fapte se exprimă în orientarea intenţiei şi momentul

apariţiei acesteia. Escrocheria va fi prezentă atunci când, în cazul prezentării cu bună-ştiinţă a

informaţiilor false până la obţinerea creditului, intenţia făptuitorului este îndreptată spre sustragerea

bunurilor care constituie creditul”.1

Această notă caracteristică a escrocheriei este remarcată şi în practica judiciară autohtonă:

„Primirea bunurilor cu condiţia îndeplinirii unui angajament poate fi încadrată drept escrocherie 1 Лимонов В. Отграничение мошенничества от смежных составов преступлений // Законность. – 1998. – №3. – Р.39-43.

159

numai în cazul în care infractorul încă la momentul intrării în posesia acestor bunuri avea drept scop

însuşirea lor şi nu intenţiona să îndeplinească angajamentul asumat”.1

Aşadar, în cazul escrocheriei, făptuitorul nu intenţionează să întoarcă creditul obţinut. El

intenţionează să-l treacă în stăpânirea sa definitivă. În opoziţie, în cazul dobândirii creditului prin

înşelăciune, făptuitorul intenţionează să folosească temporar şi gratuit creditul obţinut, după care să

întoarcă creditul instituţiei financiare.

Dar, infracţiunile prevăzute la art.190 şi 238 CP RM se deosebesc şi sub aspectul laturii

obiective. Astfel, conţinutul înşelăciunii în cazul dobândirii creditului prin înşelăciune are un alt

profil decât conţinutul înşelăciunii în cazul escrocheriei. La concret, conţinutul înşelăciunii în

primul caz este limitat prin:

- informaţii şi

- forma activă a înşelăciunii.

În consecinţă, sub incidenţa art.238 CP RM nu pot nimeri acţiunile înşelătoare mărturisind

despre bunăstarea economico-financiară pretinsă a solicitantului de credite. De asemenea, spre deose-

bire de art.190 CP RM, art.238 CP RM nu prevede răspunderea pentru înşelăciune în formă pasivă.

În concluzie, concursul ideal nu este posibil în cazul infracţiunilor prevăzute la art.190 şi 238

CP RM.

Nu se exclude posibilitatea concursului real între cele două fapte infracţionale: făptuitorul

sustrage un credit prin înşelăciune sau abuz de încredere, iar ulterior prezintă cu bună-ştiinţă

informaţii false în scopul obţinerii unui alt credit, sau majorării proporţiei unui alt credit, sau

obţinerii unui alt credit în condiţii avantajoase.

Considerăm imposibilă concurenţa de norme care prevăd răspunderea pentru dobândirea

creditului prin înşelăciune şi escrocherie. Or, art.190 CP RM nu este o normă generală în raport cu

art.238 CP RM. De asemenea, nici concurenţa dintre parte şi întreg nu se atestă la stabilirea

corelaţiei dintre art.238 CP RM şi art.190 CP RM.

Într-o altă ordine de idei, în doctrina penală este consemnată posibilitatea săvârşirii corelative

a infracţiunii de delapidare a averii străine şi a infracţiunilor legate de creditare.2 Sprijinind aceste

poziţii, suntem de părerea că, în asemenea cazuri, este posibil fie concursul dintre infracţiunile

prevăzute la art.238 şi 191 CP RM, fie concursul dintre infracţiunile prevăzute la art.239 şi 191

CP RM.

1 Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1r/a-193/2000 din 19.12.2000 // Moldinfolex.2 Яни П. Уголовное преследование за посягательства на средства банков // Законность. – 1996. – №5. – Р.39-44; Ривкин К.Е. Уголовная ответственность за хищения кредитных средств // Гражданин и право. – 2001. – №4. – Р.27-32; Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере финансово-кредитных отношений (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1998, р.132.

160

În prima ipoteză, persoana, care are acces la mijloacele de pe conturile de depozitare ale

persoanelor fizice sau juridice, datorită funcţiei pe care o ocupă în cadrul instituţiei financiare, sus-

trage aceste mijloace. Ulterior, aceeaşi persoană, care susţine că s-a concediat de la instituţia finan-

ciară (dar în realitate continuă să lucreze la ea), solicită de la instituţia financiară respectivă un

credit a cărui mărime depăşeşte limita maximă a creditului care poate fi acordat unui funcţionar

bancar. În ansamblu, cele săvârşite reprezintă concursul real dintre delapidarea averii străine şi

dobândirea creditului prin înşelăciune. Concursul ideal dintre cele două fapte infracţionale este

imposibil, deoarece făptuitorul nu poate urmări simultan scopul sustragerii şi scopul folosinţei

temporare.

Concursul real dintre delapidarea averii străine şi încălcarea regulilor de creditare poate avea

loc în următoarea situaţie: persoana din cadrul instituţiei financiare competentă a decide asupra

acordării creditelor sustrage bunurile care i-au fost încredinţate în administrare. Ulterior, aceeaşi

persoană acordă credite cu încălcarea regulilor de creditare, producând prin aceasta daune în

proporţii mari instituţiei financiare. În ansamblu, cele comise constituie concursul real dintre delapi-

darea averii străine şi încălcarea regulilor de creditare. Concursul ideal dintre cele două infracţiuni

nu este posibil, de vreme ce nu poţi simultan să treci ceva în propria posesie şi să acorzi altcuiva

acest ceva.

Analizând prevederile art.116-118 CP RM, conchidem că nu poate exista concurenţa dintre

art.238 sau 239 CP RM, pe de o parte, şi art.191 CP RM, pe de altă parte.

La lit.b) alin.(2) art.239 CP RM se prevede răspunderea pentru acordarea unui credit cu

încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, care a condus la insolvabilitatea instituţiei financiare.

Întrucât făptuitorul manifestă intenţia directă sau indirectă faţă de urmarea prejudiciabilă sub forma

insolvabilităţii instituţiei financiare, apare problema concurenţei dintre art.239 şi 252 CP RM. Cu

privire la infracţiunea prevăzută la art.252 CP RM – insolvabilitatea intenţionată – în doctrina

penală se afirmă că una dintre modalităţile faptice de creare sau de agravare a insolvabilităţii este

acordarea de credite unor persoane care în mod vădit nu le vor rambursa.1 În acest sens, se poate

observa că între art.252 şi art.239 CP RM există concurenţa dintre parte şi întreg. La calificare, se

va aplica numai art.239 CP RM, nefiind necesară calificarea suplimentară conform art.252 CP RM.

În literatura de specialitate este specificată posibilitatea concursului real dintre pseudoactivi-

tatea de întreprinzător (art.242 CP RM) şi dobândirea creditului prin înşelăciune (art.238 CP RM).2

1 Stati V. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de insolvabilitate. – Chişinău: CE USM, 2003, p.119-120; Stati V. Interpretarea normelor penale care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile legate de faliment // Avocatul poporului. – 2001. – Nr.1-3. - P.38-40.2 Brânză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Cartier, 2005, p.451; Mutu M. Pseudoactivitatea de întreprinzător în legislaţia penală a Republicii Moldova // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.291-295; Абрамов В.Ю. Преступления в сфере кредитования: законодательство и правоприменительная практика // Законодательство. – 1998. - №8. - Р.21-25.

161

Este cazul pseudoîntreprinzătorilor care îşi creează întreprinderea, desfăşurându-şi activitatea cu un

singur scop: să contracteze un credit, după care să dispară. Dacă scopul făptuitorului constă în a

folosi temporar acel credit, se impune tocmai calificarea conform art.242 şi art.238 CP RM.

Aşa cum rezultă din unele opinii exprimate în literatura de specialitate, dobândirea creditului

prin înşelăciune sau încălcarea regulilor de creditare poate reprezenta infracţiunea primară care

anticipează infracţiunea de spălare a banilor (art.243 CP RM).1 Într-adevăr, conform Legii Repub-

licii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor, adoptate de Parlamentul

Republicii Moldova la 15.11.20012, primirea şi acordarea de credite financiare este unul dintre tipu-

rile de operaţiuni financiare din care provin veniturile obţinute ilicit care, ulterior, sunt legalizate în

procesul de spălare a banilor. Succesiunea în timp a infracţiunilor legate de creditare şi a spălării

banilor presupune tocmai concursul real dintre infracţiunea prevăzută la art.238 sau 239 CP RM şi

infracţiunea prevăzută la art.243 CP RM.

În alt context, în cazul în care documentele false, prezentate băncii, au un caracter oficial,

apare concurenţa dintre art.238 CP RM şi art.332 „Falsul în actele publice” sau art.361 „Confec-

ţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau

sigiliilor false” din Codul penal. Deoarece art.238 CP RM prevede răspunderea pentru prezentarea

unor informaţii false, art.361 CP RM, ca normă generală, nu poate fi aplicat. Or, în acest caz,

prezentarea unor documente false apare ca un caz special de folosire a acestor documente. Însă,

acţiunile de falsificare a documentelor oficiale, prezentate instituţiei financiare, nu se includ în fapta

de prezentare (folosire) a acestora. Iată de ce, în situaţia dată, cele săvârşite trebuie calificate con-

form regulilor concursului real de infracţiuni: art.238, pe de o parte, şi art.332 sau art.361 CP RM,

pe de altă parte.

Finalmente, menţionăm că, nu rareori, funcţionarilor instituţiilor financiare li se dă mită

pentru a-i determina să acorde credite cu încălcarea regulilor de creditare. Dacă aceşti funcţionari au

calitatea de persoane care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie

nestatală, atunci cele săvârşite de ei formează concursul real dintre încălcarea regulilor de creditare

(art.239 CP RM) şi luarea de mită (art.333 CP RM). În principiu, nu se exclude posibilitatea

concursului real dintre infracţiunile prevăzute la art.239 şi 324 CP RM. Or, răspunderea pentru

coruperea pasivă (art.324 CP RM) poate fi aplicată persoanei cu funcţie de răspundere din cadrul

Băncii Naţionale a Moldovei, având competenţa să decidă asupra acordării de credite băncilor

comerciale, care pretinde, primeşte sau acceptă o recompensă necuvenită de la aceste bănci

comerciale, pentru a încălca regulile de creditare şi a le acorda creditele solicitate.

1 Mutu M. Unele aspecte ale laturii obiective a infracţiunii „spălarea banilor” // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CE USM, 2003, p.194-199.2 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.139-140.

162

163

Secţiunea II

Problemele tentativei şi participaţiei în contextul stabilirii

răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare

Toate infracţiunile intenţionate trec prin etapa de creare a condiţiilor pentru producerea

rezultatului infracţional şi etapa de executare a infracţiunii. În cursul unor infracţiuni desfăşurarea

acestor etape decurge rapid, în altele – un timp mai îndelungat. Nu există infracţiuni despre care s-ar

putea spune că specificul laturii lor obiective ar exclude posibilitatea de pregătire de infracţiune sau

de tentativă de infracţiune.1

În cele ce urmează vom examina dacă această teză este validă în cazul infracţiunilor prevăzute

la art.238 şi 239 CP RM.

Nu poate fi pusă la îndoială posibilitatea existenţei pregătirii de infracţiune în cazul dobândirii

creditului prin înşelăciune sau al încălcării regulilor de creditare. Mai mult, aşa cum rezultă din

prevederile alin.(2) art.26 CP RM, pregătirea de aceste infracţiuni se sancţionează. Totuşi, în

practica aplicării legii penale se atestă foarte puţine cazuri de tragere la răspundere penală pentru

pregătirea de infracţiune. Urmărind a imprima valoare aplicativă lucrării de faţă, ne vom concentra

atenţia doar asupra unuia din tipurile activităţii infracţionale neconsumate, şi anume: asupra

tentativei de infracţiune.

În conformitate cu art.27 CP RM, se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea

intenţionată îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni, dacă, din cauze independente de

voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă îşi produce efectul atunci când se consumă.

Fiind o infracţiune formală, dobândirea creditului prin înşelăciune se consumă din momentul

recepţionării de către instituţia financiară a informaţiilor false prezentate de către făptuitor. Tocmai

în acest moment sunt supuse vătămării valorile şi relaţiile sociale apărate prin incriminarea faptei

prevăzute la art.238 CP RM.

Fiind o infracţiune materială, încălcarea regulilor de creditare se consumă din momentul:

1) cauzării instituţiei financiare a daunelor în proporţii mari (alin.(1) art.239 CP RM); 2) cauzării

instituţiei financiare a daunelor în proporţii deosebit de mari (lit.a) alin.(2) art.239 CP RM);

3) insolvabilităţii instituţiei financiare (lit.b) alin.(2) art.239 CP RM).

Conform opiniei lui C.Bulai, tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infrac-

ţionale efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumarea infracţiunii.2 De aici 1 Струкова А.А. Невозвращение из-за границы средств в иностранной валюте. – Санкт-Петербург: Юридиче-ский центр Пресс, 2002, р.105. 2 Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. – Bucureşti: ALL, 1997, p.395.

164

rezultă că executarea constituie substanţa tentativei de infracţiune. Ultimul act de pregătire de in-

fracţiune marchează momentul imediat anterior începerii executării. Actul care precede neproduce-

rea efectului infracţiunii (adică întreruperea desfăşurării faptei sau neizbutirea executării) marchează

momentul final al executării. Între cele două momente îşi găseşte realizarea tentativa de infracţiune.

Din această perspectivă, momentul imediat anterior începerii executării dobândirii creditului

prin înşelăciune este marcat de ultimul act de înţelegere prealabilă de a săvârşi această infracţiune,

prevăzându-se procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor sau crearea

intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei, dacă, din cauze independente de voinţa

făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul. Momentul final al executării dobândirii creditului

prin înşelăciune este marcat, în ipoteza tentativei, de neproducerea recepţionării de către instituţia

financiară a informaţiilor false prezentate de către făptuitor.

Momentul imediat anterior începerii executării încălcării regulilor de creditare este marcat de

ultimul act de înţelegere prealabilă de a săvârşi această infracţiune, prevăzându-se procurarea, fabri-

carea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor sau crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii

pentru săvârşirea ei, dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a pro-

dus efectul. Momentul final al executării încălcării regulilor de creditare este marcat de neprodu-

cerea daunelor în proporţii mari sau deosebit de mari instituţiei financiare ori a insolvabilităţii

acesteia.

În literatura de specialitate se afirmă că tentativa la infracţiunea formală este posibilă numai

atunci când latura obiectivă se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţia normei de

incriminare.1 În alţi termeni, se susţine că tentativa la infracţiunea formală e posibilă doar în cazul

în care această infracţiune este una complexă, fiind alcătuită, sub aspectul laturii obiective, nu dintr-

o singură acţiune (inacţiune), ci dintr-un sistem de acţiuni (inacţiuni).

Nici infracţiunea prevăzută la art.238 CP RM, nici cea prevăzută la art.239 CP RM nu este o

infracţiune complexă. Încălcarea regulilor de creditare este numai în aparenţă o infracţiune com-

plexă. În realitate, acţiunea sau inacţiunea de încălcare a regulilor de creditare, din alcătuirea laturii

obiective a infracţiunii, prevăzute la art.239 CP RM, reprezintă ilicitatea faptei incriminate. În acest

sens, fapta incriminată la art.239 CP RM poate fi descrisă, fără a-şi pierde din esenţa juridică, şi ca

„acordarea ilegală a unui credit” sau ca „acordarea unui credit cu încălcarea legii”. Aşadar, acţiunea

sau inacţiunea de încălcare a regulilor de creditare constituie, în ultimă instanţă, cerinţa esenţială ce

caracterizează fapta incriminată la art.239 CP RM.

1 Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.52.

165

În lumina celor specificate mai sus, înseamnă oare că activitatea infracţională, descrisă în

dispoziţia art.238 CP RM, nu este susceptibilă de tentativă? Considerăm că răspunsul la această

întrebare trebuie să fie negativ.

În context, susţinem poziţia lui G. Antoniu care consideră că, în cazul infracţiunilor de simplă

acţiune (când rezultatul îl constituie însăşi acţiunea), tentativa se exclude numai parţial, deoarece

este posibilă tentativa neterminată.1 Această poziţie este confirmată de unele hotărâri explicative ale

Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. Astfel, în pct.14 din Hotărârea Plenului

Curţii Supreme de Justiţie „Despre practica judiciară în cauzele privind contrabanda şi

contravenţiile administrative vamale”, nr.19 din 10.07.1997, sunt oferite explicaţiile cu privire la

tentativa de contrabandă.2 De asemenea, în pct.5 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie

„Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a

banilor falşi”, nr.23 din 29.10.2001, sunt prezentate explicaţiile referitoare la tentativa de fabricare

sau punere în circulaţie a banilor falşi.3

Atât contrabanda, cât şi fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi, sunt infracţiuni de

simplă acţiune (adică infracţiuni formale) care, însă, nu sunt infracţiuni complexe.

În concluzie la cele sus-menţionate este necesar a consemna că tentativa este posibilă nu în

cazul tuturor infracţiunilor. Însă, criteriul principal ce determină posibilitatea existenţei tentativei

este ca infracţiunea să fie „susceptibilă de faze în executarea ei”.4 Totodată, structura faptei

prejudiciabile – simplă sau complexă – nu poate influenţa în nici un fel asupra acestei posibilităţi.

Infracţiunile, prevăzute la art. 238 şi 239 CP RM, sunt susceptibile de faze în executarea lor, deci

sunt susceptibile de tentativă.

Deşi dobândirea creditului prin înşelăciune este o infracţiune formală simplă, ea este suscepti-

bilă de faze în executarea ei. Astfel, executarea poate începe prin prezentarea de către făptuitor a

informaţiilor false. Însă, această executare este împiedicată să se desfăşoare până la capăt de o forţă

de opunere ce nu a putut fi depăşită. Această teză poate fi demonstrată cel mai ilustrativ, dacă e să

ne amintim că solicitarea unui credit poate fi efectuată şi prin intermediul poştei electronice. Deci,

pe aceeaşi cale, pot fi prezentate cu bună-ştiinţă informaţii false în scopul obţinerii unui credit, sau

majorării proporţiei acestuia, sau obţinerii unui credit în condiţii avantajoase. Este posibil ca –

datorită acţiunii unui virus, sau dereglării funcţionării calculatoarelor, a sistemului ori a reţelei

informatice, sau existenţei unei alte forţe de opunere ce nu a putut fi depăşită – informaţiile false să

fie prezentate de către făptuitor, dar să nu fie recepţionate de către victimă. În cazul dat, cele

1 Antoniu G. Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat). – Bucureşti: Tempus, 1996, p.225-226.2 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. – 1997 – Nr.10. - P.5-11.3 Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). – Chişinău, 2002, p.297-299.4 Şavga A. Formele infracţiunii intenţionate după fazele ei de desfăşurare: Autoreferat al tezei de doctor în drept. – Chişinău, 2002, p.15.

166

săvârşite formează tocmai tentativa la dobândirea creditului prin înşelăciune, fiind calificate potrivit

art.27 şi art.238 CP RM.

Cât priveşte posibilitatea tentativei la infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare, aceasta

este mult mai evidentă. În cazul dat, activitatea infracţională este întreruptă sau nu atinge rezultatul

prezumat dacă, cu toate că s-a reuşit executarea faptei prejudiciabile, urmările prejudiciabile nu s-au

produs. Cauzele din care acestea nu s-au produs pot fi diverse. De exemplu, instituţiei financiare nu

i-au fost cauzate daune în proporţii mari sau deosebit de mari, nici insolvabilitatea, cauza fiind că

conturile bancare ale solicitantului de credit au fost „îngheţate”. La fel, producerea urmărilor

prejudiciabile poate fi împiedicată prin acţiunile unui agent sub acoperire, strecurat de autorităţile

competente într-un grup infracţional. Cu excepţia acestui agent, care participă la actele de executare

săvârşite de grup, ceilalţi membri ai grupului vor răspunde pentru tentativa la infracţiunea prevăzută

la art.239 CP RM. La fel, este posibil ca urmările prejudiciabile să nu se producă din cauza

devalorizării impetuoase a banilor care formează creditul acordat, a erorii comise de operatorii de la

instituţia financiară, a intervenţiei unei forţe majore (de exemplu, a războiului de secesiune care

conduce la divizarea sistemului bancar) etc.1

Într-o altă ordine de idei, menţionăm că, în conformitate cu art.41 CP RM, se consideră

participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni

intenţionate.

Atât dobândirea creditului prin înşelăciune, cât şi încălcarea regulilor de creditare, sunt infrac-

ţiuni intenţionate. De aceea, examinarea problemelor privind participaţia la aceste infracţiuni

comportă un interes ştiinţific nedisimulat.

Potrivit art.43 CP RM, se deosebesc următoarele forme de participaţie: a) participaţia simplă;

b) participaţia complexă; c) grupul criminal organizat; d) organizaţia (asociaţia) criminală. În

dispoziţiile art.238 şi 239 CP RM nu sunt prevăzute expres nici una din aceste forme de participaţie.

În aceste condiţii, săvârşirea cu participaţie a infracţiunilor legate de creditare nu se va deosebi, sub

aspectul calificării faptei, de săvârşirea fără participaţie a acestor infracţiuni. În acelaşi timp, există

deosebire legată de individualizarea pedepsei: potrivit lit.c) alin.(1) art.77 CP RM, săvârşirea infrac-

ţiunii prin orice formă de participaţie este considerată circumstanţă agravantă la stabilirea pedepsei.

Nu se consideră forme de participaţie, deci nu influenţează asupra individualizării pedepsei,

următoarele împrejurări care pot însoţi comiterea infracţiunilor legate de creditare: 1) săvârşirea

infracţiunii de către o persoană care are semnele subiectului infracţiunii împreună cu o altă persoană

care nu are aceste semne; 2) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care are semnele subiectului

infracţiunii prin intermediul unei alte persoane care nu are aceste semne.

1 Prodan S. Problemele tentativei şi participaţiei în contextul stabilirii răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare // Revista Naţională de Drept. – 2007. – Nr.4. – P.82-85.

167

În cea de-a doua ipoteză, nu se exclude ca dobândirea creditului prin înşelăciune să fie

săvârşită de către o persoană care are semnele subiectului infracţiunii prin intermediul unei alte

persoane care nu are aceste semne din cauza iresponsabilităţii. Însă, ţinându-se cont de specificul

infracţiunilor legate de creditare, modalitatea de săvârşire a acestora prin intermediul persoanei care

nu a atins vârsta de 16 ani este mai puţin posibilă. În mod regretabil, spre deosebire de alin.(1)

art.63 din Codul penal al Federaţiei Ruse, alin.(1) art.77 CP RM nu include, ca circumstanţă agra-

vantă, împrejurarea „atragere la săvârşirea infracţiunii a persoanelor care suferă de afecţiuni psihice

grave”. Or, nu poate fi exclusă posibilitatea ca la comiterea dobândirii creditului prin înşelăciune să

fie folosite, ca instrument animat, tocmai astfel de persoane.

Considerăm că, în cele mai frecvente cazuri, participaţia la infracţiunile legate de creditare

evoluează ca participaţie simplă sau complexă, presupunând participarea a cel puţin doi coautori.

Astfel, datorită specificului său, fapta incriminată la art.238 CP RM este săvârşită adesea de

un grup constituit din cel puţin două persoane, în urma unei înţelegeri prealabile. Or, contractul de

credit bancar şi celelalte documente de creditare trebuie semnate, în primul rând, de conducătorul

persoanei juridice. De asemenea, în corespundere cu principiul contrasemnăturii, este indispensabilă

semnarea aceloraşi documente de contabilul-şef ori de şeful serviciului contabil al persoanei juri-

dice care solicită creditul (sau de persoana împuternicită de acesta). Aceasta întrucât contabilul-şef

(şeful serviciului contabil) este obligat să asigure controlul circulaţiei elementelor patrimoniului

persoanei juridice şi al executării obligaţiilor creditare. În cazul dat, anume conducătorul persoanei

juridice şi contabilul-şef (şeful serviciului contabil), realizând latura obiectivă a dobândirii credi-

tului prin înşelăciune, vor avea calitatea de coautori la această infracţiune.

Şi infracţiunea prevăzută la art.239 CP RM se săvârşeşte, de regulă, de un grup constituit din

cel puţin două persoane, în urma unei înţelegeri prealabile.

În conformitate cu Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor care

operează în Republica Moldova, în procesul de aprobare, dreptul de a lua decizii referitoare la

cererile de acordare a creditelor se atribuie unui comitet special de credit compus dintr-un număr

impar de membri, dar nu mai puţin de trei persoane; suma maximală a unui credit care poate fi

acordat fără aprobarea de către comitetul special de credit la nivel de filială este determinată de

prevederile politicii generale de creditare a băncii; orice tranzacţie de credit poate fi încheiată numai

cu avizul a cel puţin trei persoane.

În alţi termeni, infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare se comite de trei sau mai

mulţi coautori, care pot să alcătuiască sau nu comitetul special de credit din cadrul băncii comer-

ciale.

168

Infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare este o infracţiune cu subiect special. Datorită

acestui fapt, nu putem trece cu vederea problema participaţiei la această infracţiune cu subiect

special.

Este posibil ca o persoană, făcând parte dintr-o subdiviziune a băncii comerciale, să ia parte la

procesul de verificare a solicitantului de credit în ce priveşte credibilitatea, solvabilitatea, onesti-

tatea acestuia. Totuşi, o asemenea persoană nu are o calitatea specială de subiect al infracţiunii de

încălcare a regulilor de creditare, deoarece nu are competenţa de a lua decizii privind acordarea sau

neacordarea creditului. În această situaţie, persoana respectivă nu poate purta răspundere în calitate

de coautor. Ea poate avea calitatea de organizator, instigator sau complice, iar cele săvârşite de ea

se califică potrivit art.42 şi art.239 CP RM.

În aceeaşi ipoteză, acţiunile organizatorului, instigatorului sau complicelui la infracţiunea de

încălcare a regulilor de creditare pot să nu-şi producă efectul din cauze independente de voinţa

participantului respectiv. În context, susţinem opinia, exprimată în doctrina penală, conform căreia

astfel de acţiuni formează pregătirea sau tentativa de infracţiune.1 Deci, la concret, calificarea

trebuie să se facă în conformitate cu art.26 sau 27 şi art.239 CP RM.

Conform principiului accesorietăţii, organizatorul, instigatorul sau complicele la infracţiune,

sunt traşi la răspundere penală conform aceleiaşi norme din Partea Specială a legii penale ca şi

autorul infracţiunii. Totuşi, dacă autorul a depăşit limitele intenţiei comune, el va răspunde de

infracţiunea concretă săvârşită de el. În acelaşi timp, organizatorul, instigatorul sau complicele vor

răspunde pentru pregătirea la infracţiunea a cărei comitere a fost preconizată iniţial. Astfel, este

posibil ca iniţial să existe intenţia de acordare a creditului, cu încălcarea regulilor de creditare, unei

întreprinderi care este condusă de organizatorul, instigatorul sau complicele la infracţiune. Ulterior,

autorul infracţiunii decide să treacă creditul pe unul din conturile sale, sustrăgându-l de la instituţia

financiară la care activează. În situaţia dată, autorul trebuie să răspundă pentru delapidarea averii

străine (art.191 CP RM). Totodată, acţiunile organizatorului, instigatorului sau complicelui urmează

a fi calificate potrivit art.26 şi art.239 CP RM. Deci, ca pregătire pentru infracţiunea de încălcare a

regulilor de creditare.

1 Grama. M. Participanţii la infracţiune şi particularităţile răspunderii lor. – Chişinău: USM, 2003, p.112.

169

Secţiunea III

Riscul întemeiat în calitate de cauză care înlătură răspunderea penală pentru

faptele prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM

În activitatea de creditare, ca şi în alte domenii care necesită spirit de iniţiativă, utilizarea

metodelor de activitate, care s-au recomandat de-a lungul timpului, nu întotdeauna pot asigura

efectul scontat. În condiţiile unui dinamism accentuat al relaţiilor sociale, apare necesitatea de a

folosi noi procedee care ar permite adoptarea unei soluţii inovatoare. Însă, aplicarea unor asemenea

procedee este însoţită de multe ori de pericolul vătămării valorilor şi relaţiilor sociale apărate de

legea penală. Urmând dictonul „aurea mediocritas”, nu trebuie să optăm nici pentru prohibiţia

absolută a acestor procedee, nici pentru admiterea lor nelimitată. Tocmai această circumstanţă

presupune oportunitatea reglementării juridice adecvate a activităţilor ce comportă un anumit risc.

Literalmente, prin „risc” se are în vedere posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea

de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil;1 eveniment probabil, generator de

pierderi; pericol posibil.2

În literatura de specialitate se păstrează, într-o manieră mai nuanţată, aceeaşi tendinţă de a

defini conceptul de risc: „activitatea legată de depăşirea unei incertitudini în situaţia unei alegeri

inevitabile, când există posibilitatea estimării cantitative şi calitative a probabilităţii de atingere a

rezultatului prezumat, de eşec şi de deviere de la obiectivul urmărit”3; „primejdia producerii unor

consecinţe dezavantajoase în urma unor acţiuni cu un scop precis; modul de acţiuni în condiţiile

când nu există o garanţie a reuşitei”4; „fapta săvârşită în condiţiile unei alegeri când există pericolul

de a fi într-o situaţie mai precară (în cazul eşecului), decât înainte de alegere”5; „starea obiectivă de

producere a pericolului de cauzare a unei daune, când nu se poate cunoaşte dacă această daună se va

produce sau nu”.6

Inconvenientele majore ale tuturor acestor definiţii constau în aceea că ele nu fac deosebirea

dintre riscul neîntemeiat şi riscul întemeiat, iar notele caracteristice nominalizate nu permit

delimitarea riscului întemeiat de faptele infracţionale (inclusiv de infracţiunile legate de creditare).

1 Dicţionarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche. – Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, p.929.2 Marcu F. Marele dicţionar de neologisme. – Bucureşti: Saeculum I.O., 2004, p.796.3 Альгин А.П. Риск и его роль в общественной жизни. – Москва, 1989, р.19-20.4 Карпушин М.П. Проблемы уголовного права в оперативной и следственной практике органов государст-венной безопасности. – Москва, 1984, р.97.5 Котик М.А. Психология и безопасность. – Таллинн, 1987, р.257.6 Баулин Ю.В. К вопросу о профессиональном и хозяйственном риске в проекте Основ уголовного законо-дательства // Правовое государство. (Тарту). – 1989. – Вып.1. - Р.227.

170

În legătură cu aceasta, menţionăm că, potrivit alin.(1) art.40 CP RM, nu constituie infracţiune

fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului

întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile. Conform alin.(2) art.40 CP RM, riscul se

consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi

dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor

ocrotite de lege. În fine, în conformitate cu alin.(3) art.40 CP RM, riscul nu poate fi considerat

întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul

provocării unui dezastru ecologic sau social.

Din cele specificate decurge că riscul întemeiat constituie acţiunea care urmăreşte un scop

socialmente util, comportând probabilitatea unui rezultat socialmente periculos, acţiune ce repre-

zintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. În acest sens, este oportun a reproduce punctul

de vedere al lui D.Kuzneţov care, referindu-se la fapta de obţinere ilegală a creditului, menţionează:

„... ţinând cont de particularităţile psihologiei umane, se poate face concluzia că, sperând într-un

noroc, majoritatea întreprinzătorilor sunt gata, în caz de necesitate, să prezinte creditorului cu bună-

ştiinţă informaţii false în scopul obţinerii unor mijloace băneşti atât de necesare pentru dezvoltarea

afacerilor, mizând pe aceea că vor putea să le investească avantajos, că vor obţine profit şi că le vor

rambursa la timp”.1

În continuare, să examinăm condiţiile în care riscul întemeiat reprezintă o cauză care înlătură

caracterul penal al faptelor legate de creditare.

După V.Sandarajan şi Tomas J.T.Balino, o criză bancară are efecte economice imediate. Ea

dezorganizează desfăşurarea normală a relaţiilor de creditare şi ridică costurile intermedierii

creditare. Ea slăbeşte controlul monetar şi bugetar. Criza bancară generează o serioasă incertitudine

care reduce simţitor afluxul de investiţii şi creşterea economică.2 Aşadar, acesta ar putea fi rezul-

tatul socialmente periculos condiţionat de faptele, legate de creditare, săvârşite în cazul riscului. În

acelaşi timp, parafrazând cele evocate de V.I. Samorokov, am putea afirma că lipsa în legea penală

a normei cu privire la riscul întemeiat ar imobiliza iniţiativa economică, ar împiedica implementarea

rapidă în practică a descoperirilor şi invenţiilor, ar genera teama în faţa a ce e nou, ducând la apatie

şi stagnare, iar, în ultimă instanţă, la pierderi social-economice de proporţii.3 Care ar trebui să fie

măsura ce ar asigura echilibrul între interesul general al societăţii şi interesul personal al celor care

îşi asumă riscul activând în domeniul de creditare?

În principiu, răspunsul la această întrebare este dat de legiuitor în alin.(2) şi (3) art.40 CP RM:

1) făptuitorul trebuie să urmărească un scop socialmente util;

1 Кузнецов Д. Некоторые вопросы совершенствования уголовно-правовой защиты прав кредиторов (сравнительно-правовой аспект) // Закон и право. – 2003. – №6. – P.34.2 Sandarajan V., Balino Tomas J.T. Banking Crises: Cases and Issues. – Washington, 1991, p.3-4.3 Самороков В.И. Риск в уголовном праве // Государство и право. – 1993. – №5. – Р.103-112.

171

2) acest scop nu poate fi realizat fără un anumit risc;

3) făptuitorul a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite

de lege;

4) acţiunea făptuitorului să nu fie îmbinată cu bună-ştiinţă cu pericolul pentru viaţa persoanei

sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic sau social.

Lipsa măcar a uneia dintre aceste condiţii denotă prezenţa riscului neîntemeiat al persoanei

care săvârşeşte faptele legate de creditare. Întrunirea cumulativă a tuturor celor patru condiţii este

temeiul de înlăturare a caracterului penal al faptelor legate de creditare, datorat prezenţei riscului

întemeiat.

În general, riscurile bancare sunt multiple şi foarte variate: riscurile financiar-economice;

riscurile sociale; riscurile tehnice; riscurile ecologice; riscurile politice; riscurile geofizice; riscurile

calamităţilor naturale; alte riscuri.1

De exemplu, riscurile financiar-economice ale unei bănci comerciale se pot exprima în: insta-

bilitatea cererii la produsul bancar şi serviciile bancare; apariţia serviciilor bancare de alternativă la

alte bănci comerciale; insolvabilitatea agenţilor economici deserviţi; tendinţele informaţionale etc.

La rândul lor, riscurile sociale ale unei bănci comerciale constau, mai ales, în dificultăţile de

selectare a cadrelor calificate de nivel diferit pentru activitatea bancară. Alte genuri de riscuri ale

unei bănci comerciale se pot exprima în: incendii; greve; cutremure de pământ; conflicte interet-

nice; desele fluctuaţii de reglementări fiscale; perturbarea activităţii transportului etc.2

În mod primordial, aceste riscuri caracterizează fapta prevăzută la art.239 CP RM. Însă, core-

lativitatea sporită dintre această faptă şi fapta incriminată la art.238 CP RM determină importanţa

examinării problemei riscurilor bancare – întemeiate sau neîntemeiate – în contextul general al

infracţiunilor legate de creditare. Un loc aparte în rândul riscurilor bancare îl ocupă riscul creditar.

Astfel, V.Truhin înţelege prin „risc creditar” riscul de neexecutare sau executare necorespunzătoare

de către debitorul, care a solicitat creditul, a obligaţiilor sale stabilite prin acordul cu creditorul.3

Desigur, printre situaţiile, pe care le desemnează conceptul „risc creditar”, ţinându-se cont de speci-

ficul infracţiunilor legate de creditare, avem în vedere, mai cu seamă, situaţia de refuz unilateral al

solicitantului de credit de a-şi executa obligaţiile în faţa creditorului. Tocmai la o asemenea situaţie

trebuie raportată noţiunea de risc întemeiat, în contextul înlăturării caracterului penal al faptelor

legate de creditare.4

1 Банковское дело / Под ред. О.И. Лаврушина. – Москва: Банковский и биржевой научно-консультационный центр, 1992, р.342-357; Банковское дело / Под ред. Ю.А. Бабичевой. – Москва: Экономика, 1993, р.77-87. 2 Банки и рынок. Книга II / Под общей ред. В.П. Валейко. – Кишинев, 1996, р.87-88.3 Трухин В. Кредитный риск // Банковский вестник. – 2003. – №8. – Р.35.4 Prodan S. Riscul întemeiat şi înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute la art.238 şi 239 CP RM // Revista Naţională de Drept. – 2007. – Nr.5. – P.58-61.

172

În această ordine de idei, trebuie de menţionat că activitatea de creditare este o activitate de

întreprinzător. Iar activitatea de întreprinzător nu poate fi concepută fără o anumită doză de risc. Or,

potrivit prevederilor Legii Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, adoptate

de Parlamentul Republicii Moldova la 3.01.1992,1 prin „activitate de întreprinzător” se înţelege

activitatea de fabricare a produselor, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurate de

cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul

propriu şi sub răspunderea lor patrimonială, cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de

venituri.

De la general la particular, se poate susţine că activitatea de creditare, ca gen al activităţii de

întreprinzător, reprezintă activitatea de prestare a serviciilor de creditare, desfăşurată de instituţiile

financiare în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspun-

derea lor patrimonială, cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.

Aşadar, efortul întreprinzătorului are scopul de a majora costul valorilor puse în circulaţie.

Numai atunci când scopul acestuia se realizează activitatea de întreprinzător este considerată efi-

cientă. Dacă însă eficienţa activităţii nu se manifestă, pe întreprinzător îl paşte pericolul de a pierde

valorile puse în circulaţie, adică el riscă cu ele. Riscul în economia de piaţă este un fenomen obiş -

nuit şi apare din cauze obiective şi subiective.2 În consecinţă, scopul socialmente util de asigurare a

unei surse permanente de venituri (adică de majorare a costului valorilor puse în circulaţie) nu poate

fi realizat decât prin metode riscante. În doctrina penală această condiţie de utilitate socială a scopu-

lui este numită „insuficienţa metodelor general recunoscute pentru soluţionarea unei probleme”.3

Activitatea de creditare întotdeauna presupune lipsa de certitudine în ce priveşte atingerea

rezultatelor finale, precum şi riscul pierderilor. Sursele de incertitudine sunt chiar stadiile procesului

reproductiv – de la atragerea depunerilor persoanelor juridice şi fizice până la rambursarea credi-

tului şi plăţilor aferente.

În acest sens, nu poate să nu fie agreată poziţia exprimată în literatura de specialitate, conform

căreia, fără incertitudine, adică fără risc, profiturile tuturor întreprinzătorilor s-ar reduce la zero;

riscul devine sursa fie a câştigului, fie a pierderii, iar câştigul şi supraprofitul întreprinderilor cu

şansă mai mare se creează pe seama pierderilor celor cu şansă mai mică.4 Anume o asemenea per-

cepere a esenţei activităţii de întreprinzător şi-a găsit exprimarea în definiţia corespunzătoare din

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

1 Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. – 1994. – Nr.2.2 Roşca N. Unele aspecte juridice ale activităţii economice aducătoare de profit // Avocatul poporului. – 2000. – Nr.7-9. - P.11-17.3 Мазин П., Битеев В., Пономарев Г. Обоснованный риск: проблемы толкования и практического применения // Уголовное право. – 2002. - №1. - Р.26-29.4 Михалев И.Ю. Криминальное банкротство. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001, р.123.

173

În cazul în care o instituţie financiară acordă un credit, iar debitorul, din anumite motive, nu

va putea să-şi execute obligaţiile faţă de instituţia financiară, aceasta va înregistra pierderi pe care

va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la minimum pierderile rezultate din creditele

neperformante, funcţionarii implicaţi în activitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabi-

litate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea creditelor. Or, inerenţa riscurilor în

activitatea de creditare trebuie să implice prudenţă, şi nu nesăbuinţă în gestionarea acestei activităţi.

Această cerinţă rezultă cu claritate din dispoziţia alin.(2) art.40 CP RM: „...şi dacă persoana care l-a

admis (se are în vedere riscul – n.a.) a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune

intereselor ocrotite de lege”.

În context, N.Roşca consemnează: „Întreprinzătorul trebuie să fie previzibil şi să întreprindă

anumite măsuri care ar înlătura sau ar diminua posibilele pierderi. Măsuri utilizate frecvent în

activitatea comercială sunt asigurarea riscurilor comerciale, formarea fondurilor de rezervă sau de

riscuri”.1 Considerăm că există şi alte măsuri necesare pentru a preveni cauzarea de daune intere-

selor ocrotite de lege, în cazul faptelor legate de creditare. Din rândul acestora fac parte măsurile de

apărare împotriva riscului creditar, enumerate de V.P. Valeico: limitarea creditelor; diversificarea

investiţiilor creditare; studiul şi evaluarea credibilităţii solicitantului de credit; operativitatea în

cazul încasării datoriei; asigurarea operaţiunilor de creditare etc.2

Întrucât, în majoritatea cazurilor, cei care solicită credite desfăşoară activitate de întreprinză-

tor, măsurile de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de lege îi privesc în egală măsură

şi pe aceştia.

Astfel, în planul de afaceri al unui întreprinzător, care intenţionează să-şi finanţeze afacerea

din contul unui credit, trebuie să existe un compartiment aparte dedicat evaluării riscurilor. În acest

compartiment solicitantul de credit consemnează că cunoaşte riscurile derivate din activitatea

desfăşurată de el, dar cunoaşte şi măsurile de evitare a acestor riscuri.

În literatura de specialitate sunt enumerate următoarele tipuri de riscuri legate de posibilitatea

rambursării creditului de către un întreprinzător: riscurile legate de cadrul juridic; riscurile legate de

management; riscurile legate de activitatea de producere şi ciclul de gospodărire; riscurile legate de

starea financiară curentă şi de perspectivă; riscurile legate de marketing; riscurile asigurării

creditului; riscurile legate de tranzacţia curentă.3 La rândul lor, măsurile de evitare a acestor riscuri

sunt următoarele: lichiditatea, solvabilitatea, stabilitatea financiară, rentabilitatea, realismul afacerii

preconizate etc. (în cazul riscurilor legate de starea financiară curentă şi de perspectivă); existenţa

pieţei de desfacere, calitatea şi suficienţa produselor pe piaţa de desfacere, existenţa şi calitatea

1 Roşca N. Unele aspecte juridice ale activităţii economice aducătoare de profit, p.11-17.2 Банки и рынок. Книга II, р.91.3 Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare din Republica Moldova. – Chişinău, 2003, p.62-63.

174

legăturilor de afaceri (în cazul riscurilor legate de marketing); organizarea corectă a scenariului de

utilizare a sumei creditului conform destinaţiei care va fi stipulată în contractul de credit, monito-

ringul influenţei inflaţiei şi a modificării cursului valutar (în cazul riscurilor legate de tranzacţia

curentă) etc.1

Dacă, în ipoteza comiterii faptei de dobândire a creditului prin înşelăciune, făptuitorul nu a

întreprins toate măsurile nominalizate mai sus, există temeiuri de a considera că riscul este

neîntemeiat.

Aceleaşi temeiuri există dacă făptuitorul a urmărit un scop care nu este socialmente util (de

exemplu, scopul înavuţirii personale). De asemenea, riscul este întemeiat, dacă era cu bună-ştiinţă

îmbinat cu pericolul provocării unui dezastru social (de exemplu, când se contractează un credit de

consorţiu, acordat cu aportul mai multor bănci, iar nerambursarea acestui credit determină

insolvabilitatea acestor bănci şi o reacţie în lanţ resimţită de clienţii acestora).

Atunci când, în vederea obţinerii, s-a prezentat o cauţiune bancară falsă ori, în pofida regulilor

de creditare, funcţionarul bancar acordă un credit neasigurat (chiar în lipsa înşelăciunii din partea

solicitantului de credit), este puţin probabil că făptuitorul nu a admis folosinţa temporară şi gratuită

a creditului în detrimentul instituţiei financiare. Are dreptate P.Iani când afirmă că povara riscului

nu trebuie transmisă de către debitor creditorului.2 De aceea, întreprinderea de către debitor a

măsurilor necesare şi suficiente pentru evitarea riscului, care ar demonstra concludent că el a dorit

să prevină cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege ale creditorului, mărturiseşte despre

oportunitatea înlăturării caracterului penal al faptei debitorului. Susţinem opinia lui A.Şurdumov,

potrivit căreia soluţionarea problemei privind suficienţa sau insuficienţa măsurilor întreprinse

trebuie să fie pusă în competenţa unor experţi.3 Ţinând cont de specificul infracţiunilor legate de

creditare, experţii ar trebui să fie specialişti în dreptul bancar, activitatea bancară, marketing,

management şi alte domenii de referinţă.

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate constau în:

1 Ibidem.2 Яни П.С. Общая характеристика экономического преступления // Юридический бюллетень предпринимателя. – 1997. - №7. - Р.19-29; Яни П. Уголовное преследование за посягательства на средства банков. – Законность. – 1996. - №5. - Р.39-44. 3 Шурдумов А. Обоснованный риск // Уголовное право. – 2002. - №3. - Р.60-62.

175

1. Elucidarea esenţei economice a creditului şi definirea noţiunii de credit, precum şi pertractarea

conceptului „documentaţia de credit” în contextul cercetării obiectului material al infracţiunilor

legate de creditare.

2. Argumentarea necesităţii apărării juridico-penale a investiţiilor în Republica Moldova.

3. Analiza noţiunii de înşelăciune în contextul analizei laturii obiective a infracţiunii prevăzute la

art.238 CP RM.

4. Stabilirea naturii prejudiciului cauzat prin infracţiunile legate de creditare.

5. Evaluarea credibilităţii vizând rambursarea creditului la scadenţă în contextul analizei laturii

obiective a infracţiunilor legate de creditare.

6. Examinarea caracteristicilor categoriilor de subiecţi ai infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM.

7. Explicarea regulilor concurenţei de norme şi ale concursului de infracţiuni, privite în raport cu

calificarea infracţiunilor legate de creditare.

8. Examinarea problemelor participaţiei şi ale tentativei în cazul stabilirii răspunderii penale pentru

infracţiunile legate de creditare.

9. Explicarea mecanismului înlăturării răspunderii penale pentru infracţiunile legate de creditare în

ipoteza existenţei riscului întemeiat.

176

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În încheiere, ca o trecere în revistă a obiectivelor realizate în cadrul prezentei investigaţii, se

impun anumite concluzii:

1. Aplicarea răspunderii civile pentru faptele legate de creditare nu exclude în mod automat

posibilitatea aplicării răspunderii penale. La stabilirea răspunderii pentru aceste fapte, atunci când

ele conţin indicii încălcării unei norme de drept civil, precum şi elementele constitutive ale unei

infracţiuni, este corect să vorbim nu despre concurenţa dintre normele penale şi normele civile, ci

despre aplicarea complexă a acestora.

2. Aplicarea concomitentă a răspunderii „bancare” şi a răspunderii penale faţă de aceeaşi

persoană, pentru aceeaşi faptă, ar constitui o încălcare gravă a principiului „non bis in idem”.

3. Este necesară menţinerea incriminării faptelor prevăzute la art.238 şi art.239 CP RM.

Există o necesitate socială evidentă în apărarea juridico-penală a drepturilor şi intereselor partici-

panţilor de bună-credinţă la relaţiile de creditare.

4. Obiectul juridic de subgrup al infracţiunilor legate de creditare îl constituie ansamblul rela-

ţiilor creditare care se desfăşoară şi se dezvoltă în cursul activităţii de creditare a instituţiilor finan-

ciare.

5. În contextul obiectului material al infracţiunii, prevăzute la art.238 CP RM, este aplicabilă

noţiunea de document în accepţiune largă. În esenţă, se are în vedere suportul de hârtie, magnetic,

optic sau de alt gen al informaţiei care este inteligibilă şi perceptibilă pentru destinatarul ei.

Obiectul material al infracţiunii, prevăzute la art.239 CP RM, îl reprezintă creditul.

6. Protecţia penală a investiţiilor în Republica Moldova, mai ales a celor care provin din

fondurile organismelor economice europene, este indispensabilă.

7. Este îndreptăţită poziţia legiuitorului de a fixa vârsta minimă a subiectului infracţiunilor

legate de creditare anume la 16 ani. În acelaşi timp, este redusă posibilitatea evoluării persoanelor

având vârsta între 16 şi 18 ani ca subiecţi ai acestor infracţiuni.

8. Concursul ideal între infracţiunea de dobândire a creditului prin înşelăciune şi infracţiunea

de escrocherie nu este posibil. La fel imposibilă este concurenţa normelor penale de la art.190 şi

art.238 CP RM.

9. Deşi este o infracţiune formală simplă, dobândirea creditului prin înşelăciune este suscep-

tibilă de faze în executarea ei. Drept argument serveşte faptul că momentul de consumare a acestei

infracţiuni este momentul recepţionării informaţiilor false de către victima infracţiunii, iar nu

momentul prezentării acestor informaţii de către făptuitor.

177

În legătură cu investigaţiile întreprinse în cadrul tezei de faţă, venim cu un şir de recomandări

ce pot fi luate în calcul la perfecţionarea legislaţiei naţionale (în special, a legii penale), şi anume:

Completarea alin.(4) art.38 din Legea instituţiilor financiare, după cum urmează: „Faţă de

una şi aceeaşi persoană – fizică sau juridică – nu pot fi aplicate în paralel măsurile sau sancţiunile

prevăzute la prezentul articol şi răspunderea penală sau alte forme de răspundere juridică presu-

punând coerciţie”.

Reformularea denumirii art.238 CP RM din „Dobândirea creditului prin înşelăciune” în

„Înşelăciunea legată de creditare”.

Completarea dispoziţiei art.238 CP RM, astfel încât după cuvintele „condiţii avantajoase”

să fie introdusă următoarea sintagmă: „fie omiterea comunicării către instituţia financiară a unor

informaţii despre circumstanţele care pot îngreuna esenţial posibilitatea de rambursare a creditului”.

Completarea art.238 CP RM cu alineatul (2) a cărui dispoziţie ar avea următorul conţinut:

„Aceeaşi faptă dacă a fost urmată de obţinerea creditului şi a cauzat instituţiei financiare daune în

proporţii mari”.

Modificarea sancţiunii pentru proiectatul alin.(1) art.238 CP RM din „se pedepseşte cu

amendă în mărime de la 1500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 6 la 12 ani” în

„se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2500 unităţi convenţionale sau cu închisoare de

la 3 la 6 ani”. Formularea sancţiunii de la proiectatul alin.(2) art.238 CP RM după cum urmează: „se

pedepseşte cu amendă în mărime de la 2500 la 4000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 6

la 12 ani”.

Completarea Codului penal cu art.2381 CP RM, acesta având următorul conţinut:

„Articolul 238 1 . Înşelăciunea privitoare la investiţii

(1) Prezentarea investitorului a unor informaţii cu bună-ştiinţă false cu privire la starea

economico-financiară a persoanei care practică activitate de întreprinzător, în scopul obţinerii

investiţiilor

se pedepseşte cu amendă de la 1500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 3 la

7 ani.

(2) Aceeaşi faptă:

a) săvârşită în privinţa unei organizaţii sau asociaţii create în urma unui tratat între state sau

alte subiecte de drept internaţional;

b) care a cauzat daune în proporţii mari

se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani”.

178

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

1. Constituţia Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. – Nr.1.

2. Codul penal al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la

18.04.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. – Nr.128-129.

3. Codul penal al Republicii Moldova (adoptat de Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti la

24.03.1961) // Veştile Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti. – 1961. – Nr.10.

4. Codul familiei al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la

26.10.2000) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.47-48.

5. Codul civil al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 6.06.2000) //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. – Nr.82-86.

6. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova

la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2003. – Nr.104-110.

7. Codul muncii al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la

28.03.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2003. – Nr.159-162.

8. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la

30.05.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2003. – Nr.111-115.

9. Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională de Stat a Moldovei (Banca Naţională)

(adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 11.06.1991) // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. – 1991. – Nr.7-10.

10. Legea Republicii Moldova cu privire la bănci şi activitatea bancară (adoptată de Parlamentul

Republicii Moldova la 12.06.1991) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1991. – Nr.11-12.

11. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (adoptată de Parlamentul

Republicii Moldova la 3.01.1992) // Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. – 1994. –

Nr.2.

12. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea Codului penal (adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 9.12.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

1995. – Nr.9.

13. Legea contabilităţii (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 4.04.1995) // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.28.

14. Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei (adoptată de Parlamentul

Republicii Moldova la 21.07.1995) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.56-57.

179

15. Legea instituţiilor financiare (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21.07.1995) //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.1.

16. Legea Republicii Moldova pentru aprobarea Clasificatorului general al legislaţiei (adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 25.09.1997) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

1998. – Nr.47-48.

17. Legea Republicii Moldova privind asociaţiile de economii şi împrumut ale cetăţenilor (adoptată

de Parlamentul Republicii Moldova la 18.02.1998) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

– 1998. – Nr.38-39.

18. Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de întreprinzător (adoptată de Parlamentul Re-

publicii Moldova la 15.07.1998) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. – Nr.72-73.

19. Legea Republicii Moldova privind acordarea de credite preferenţiale pe termen lung unor

categorii de tineri studioşi (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 14.07.2000) //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr.154-156.

20. Legea Republicii Moldova privind gospodăriile ţărăneşti (de fermieri) (adoptată de Parlamentul

Republicii Moldova la 3.11.2000) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.14-15.

21. Legea insolvabilităţii (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 14.11.2001) // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.139-140.

22. Legea Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor (adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 15.11.2001) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

2001. – Nr.139-140.

23. Legea Republicii Moldova cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător (adoptată de

Parlamentul Republicii Moldova la 18.03.2004) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

2004. – Nr. 64-66.

24. Codul penal „Carol al II-lea” // Monitorul Oficial al României. – 1936. – Nr.65.

25. Codul penal român // Buletinul Oficial. – 1968. – Nr.79-79bis.

26. Codul penal roman // Monitorul Oficial al României. – 2004. – Nr.575.

27. Криминальный кодекс Украiни // Вiдомостi Верховноi Ради. – 2001. – Nr.25-26.

28. Legea României privind activitatea bancară, nr.33/1991 // Monitorul Oficial al României. –

1991. – Nr.70.

29. Legea bancară a României, nr.58/1998 // Monitorul Oficial al României. – 1998. – Nr.121.

30. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova despre măsurile de creditare a întreprinderilor din

complexul agroindustrial, nr.182 din 14.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

1994. – Nr.3.

180

31. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind acordarea de credite cooperativelor de

construcţie a locuinţelor, nr.209 din 29.07.1994 // Nepublicată oficial.

32. Regulamentul privind acordarea de către Guvern a garanţiilor de credit băncilor comerciale:

Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.570 din 22.07.1995 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova. – 1995. – Nr.44.

33. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului privind modul

de utilizare a mijloacelor Fondului de subvenţie şi stimulare a creditării de către băncile

comerciale a agenţilor economici producători de producţie agricolă, nr.402 din 26.07.2001 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.94-96.

34. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului privind modul

de formare şi utilizare a Fondului de garanţie al Ministerului Învăţământului pentru acordarea de

credite preferenţiale pe termen lung unor categorii de tineri studioşi, nr.606 din 2.11.2001 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr.144-146.

35. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului cu privire la

acordarea creditelor bancare preferenţiale participanţilor la lichidarea catastrofei de la Cernobâl,

colaboratorilor poliţiei şi militarilor trupelor de carabinieri, participanţilor la evenimentele din

Afganistan, invalizilor din timpul Războiului pentru Apărarea Patriei şi familiilor militarilor

care şi-au pierdut viaţa, nr.120 din 5.03.1993 // Monitorul Parlamentului Republicii Moldova. –

1993. – Nr.3.

36. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea listei unităţilor economice

care beneficiază de credite preferenţiale, nr.434 din 20.07.1993 // Agenda juristului. Documen-

tări în legislaţia Republicii Moldova (anii 1990-2001). Vol.1. – Chişinău: Bons Offices, 2002,

p.152.

37. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind Fondul pentru susţinerea antreprenoriatului şi

susţinerea micului business, nr.659 din 21.10.1993 // Monitorul Parlamentului Republicii

Moldova. – 1993. – Nr.10.

38. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova de modificare a Hotărârii Guvernului Republicii

Moldova nr.434 din 20.07.1993 cu privire la aprobarea Listei unităţilor economice care

beneficiază de credite preferenţiale, nr.15 din 14.01.1994 // Agenda juristului. Documentări în

legislaţia Republicii Moldova (anii 1990-2001). Vol.1. – Chişinău: Bons Offices, 2002, p.152.

39. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la creditarea preferenţială a cetăţenilor

sinistraţi de calamităţile naturale din august 1994, nr.714 din 23.09.1994 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova. – 1994. – Nr.8.

181

40. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului cu privire la asa-

narea, reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor insolvabile, nr.761 din 13.10.1994 // Moni-

torul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. – Nr.13.

41. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul

de organizare, funcţionare şi licenţiere a activităţii lombardurilor, nr.204 din 28.03.1995 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.23.

42. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la prolongarea termenului de rambursare a

creditelor primite pentru achiziţia cerealelor în anii 1993-1994, nr.861 din 27.12.1995 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.22.

43. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind volumele creditelor preferenţiale acordate

unor categorii de cetăţeni, nr.1065 din 19.11.1997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

1997. – Nr.86-87.

44. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la creditele preferenţiale pentru unele

categorii de populaţie, nr.1146 din 15.10.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –

2004. – Nr.189-192.

45. Ordinul nr.10018-6 privind înregistrarea creditelor şi garanţiilor externe: Hotărârea Băncii

Naţionale a Moldovei din 19.01.1993 // Nepublicată oficial.

46. Regulamentul provizoriu cu privire la creditul bancar: Banca Naţională a Moldovei, proces-

verbal nr.14 din 26.03.1993 // Acte normative bancare, 1996, p.91-94.

47. Regulamentul provizoriu privind modul de eliberare a garanţiilor şi cauţiunilor bancare: Banca

Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.18 din 16.04.1993 // Acte normative bancare, 1996,

p.95-98.

48. Normele nr.1 „Privind reglementarea activităţii băncilor comerciale (pe acţiuni) private şi

cooperatiste”: Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei din 21.06.1993 // Nepublicată oficial.

49. Regulamentul nr.4 „Cu privire la modul de deschidere şi încetare a activităţii băncilor comer-

ciale”: Banca Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.42 din 5.11.1993 // Nepublicată oficial.

50. Normele nr.10018-24 „Privind eliberarea de credite în valută străină de către băncile autori-

zate”: Banca Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.31 din 11.07.1994 // Nepublicată oficial.

51. Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei din 3.02.1995 cu privire la acordarea de către

băncile comerciale a creditelor de consorţiu // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995.

– Nr.38-39.

52. Regulamentul nr.1/09 privind încheierea acordurilor cu persoane afiliate băncilor comerciale,

inclusiv eliberarea creditelor: Banca Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.31 din

10.11.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.67.

182

53. Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei nr.3/09 din 1.12.1995 cu privire la creditele

„mari” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.70.

54. Instrucţiunea Băncii Naţionale a Moldovei nr.8/1001 din 2.02.1996 privind ordinea de acordare

a creditelor în valuta străină // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.11-12.

55. Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei nr.23/09-01 din 15.08.1996 cu privire la autorizarea

băncilor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.59-60.

56. Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei nr.33/09-01 din 18.09.1996 cu privire la acordarea

creditelor de către bănci funcţionarilor săi // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. –

Nr.64.

57. Regulamentul nr.38/08-01 cu privire la modul de garantare a creditelor acordate de Banca Na-

ţională a Moldovei băncilor: Banca Naţională a Moldovei, proces-verbal nr.51 din 15.11.1996 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. – Nr.83.

58. Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei nr.130 din 15.05.1998 privind aprobarea Regulamentu-

lui cu privire la creditele expirate // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. – Nr.87-89.

59. Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei nr.164 din 22.06.1998 privind aprobarea Regulamen-

tului cu privire la clasificarea creditelor şi formarea reducerilor pentru pierderi la credite (fondul

de risc) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. – Nr.87-89.

60. Hotărârea Băncii Naţionale a Moldovei nr.99 din 28.04.1999 cu privire la conformarea activi-

tăţii de creditare a băncilor cu limita maximă din punctul II.B.1 din Regulamentul nr.3/09 cu

privire la creditele „mari” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. – Nr.45-47.

61. Regulamentul Băncii Naţionale a Moldovei din 28.12.2000 privind modul de acordare de către

Banca Naţională a Moldovei a creditelor overnight // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

– 2001. – Nr.14-15.

62. Normele Băncii Naţionale a României, nr.3 din 24.02.1994 privind clasificarea creditelor şi

constituirea provizioanelor specifice de risc // Monitorul Oficial al României. – 1994. – Nr. 72.

63. Приказ Центрального Банка Российской Федерации от 18.08.1992, № 44 о порядке

приема и рассмотрения заявок на выдачу кредитов юридическим лицам // Бизнес и банки.

– 1992 - № 35.

64. Порядок контроля за целевым использованием средств краткосрочной финансовой под-

держки, утвержденный Постановлением Правительства Российской Федерации от

17.07.1995, № 714 // Собрание законодательства Российской Федерации. – 1995. – № 30.

65. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (încheiată la Roma

la 4.11.1950 şi semnată de către Republica Moldova la 13.07.1995) // Tratate internaţionale la

183

care Republica Moldova este parte. Vol.1. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Repub-

licii Moldova, 1998, p.341-358.

66. Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-

mentale (semnat la Paris la 20.03.1952) // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este

parte. Vol.1. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p.359-360.

67. Protocolul nr.4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-

mentale (încheiat la Strasbourg la 16.09.1963) // Tratate internaţionale la care Republica Mol-

dova este parte. Vol.1. – Chişinău: Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998,

p.363-365.

68. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (adoptată la New York la

20.11.1989) // Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol.1. – Chişinău:

Moldpres, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, p.51-71.

Hotărârile Curţii Constituţionale, Hotărârile Plenului Curţii Supreme de Justiţie,

practica judiciară

69. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova pentru controlul constituţionalităţii unor

prevederi din art.1553 din Codul penal în redacţia Legii nr.1436-XIII din 24.12.1997 „Pentru

modificarea şi completarea Codului penal”, nr.17 din 2.04.2002 // Monitorul Oficial al Repub-

licii Moldova. – 2002. – Nr.50-52.

70. Decizia nr.103 din 31.10.1995 privind soluţionarea recursului declarat împotriva Deciziei nr.15

din 6.02.1995, pronunţată de Curtea Constituţională a României // Monitorul Oficial al României.

– 1995. – Nr.296.

71. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Despre practica judiciară

în cauzele privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale”, nr.19 din 10.07.1997 //

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. – 1997. – Nr.10. – P.5-11.

72. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica

judiciară în cauzele penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi”, nr.23 din

29.10.2001 // Culege de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

(mai 1974-iulie 2002). – Chişinău, 2002, p.297-299.

73. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica

judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004 // Buletinul

Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. – 2004. – Nr.8. – P.5-11.

184

74. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la practica

soluţionării unor litigii ce rezultă din relaţiile de credit bancar”, nr.5 din 4.02.2005 // Buletinul

Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova. – 2005. – Nr.9. – P.6.

75. Постанова Пленуму Верховного Суду України «Про практику застосування судами

законодавства про вiдповiдальнiсть за окремiлочини у сферi господарської дiяльностi»,

№ 3 от 25.04.2003 // www.crime.direx.org/e-library/posu/posu_3_25042003.htm.

76. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1r/a-193/2000

din 19.12.2000 // Moldinfolex.

77. Decizia Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1ra-20/02 // Barbăneagră A., Ber-

liba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.361.

78. Decizia Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1ra-39/02 // Barbăneagră A., Ber-

liba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.363.

79. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1r/a-18/2002

din 16.05.2002 // Moldinfolex.

80. Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr.1r/a-20/2002

din 16.05.2002 // Moldinfolex.

81. Decizia Curţii de Apel Chişinău, nr.1a-850/03 // Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii.

Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Cartier, 2005, p.363.

82. Arhiva Judecătoriei sectorului Centru. – Dosarul Nr.1-446 din 2001.

83. Arhiva Judecătoriei sectorului Centru. – Dosarul Nr.1-225 din 2002.

84. Arhiva Judecătoriei sectorului Centru. – Dosarul Nr.1-195 din 2003.

85. Case X and Y versus The Netherlands // www.worldlii.org/eu/cases/ECHP/1985/4.html.

86. Case Incal versus Turkey // www.worldlii.org/eu/cases/ECHP/1998/48.html.

87. Case Sovtransavto Holding versus Ukraine // www.worldlii.org/eu/cases/ECHP/2002/ 621.html.

Monografii şi manuale

88. Agenda juristului. Documentări în legislaţia Republicii Moldova (anii 1990-2001) Vol. 1. –

Chişinău: Bons Offices, 2002.

89. Antoniu G. Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat). – Bucureşti: Tempus, 1996.

90. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. şi alţii. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău:

Cartier, 2005.

91. Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. - Iaşi: Chemarea, 1995.

92. Brânză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii

Moldova. – Chişinău: ARC, 2001.

185

93. Brânză S. Infracţiuni contra proprietăţii. - Chişinău: USM, 1999.

94. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V. şi alţii. Drept penal. Partea Specială. – Chişinău: Cartier,

2005.

95. Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL, 1997.

96. Burac V. Drept bancar. – Chişinău, 2001.

97. Butiuc C. Infracţiunea complexă. - Bucureşti: ALL Beck, 1999.

98. Campbell Tim S. Financial institutions, markets and economic activity. – New-York, 1982.

99. Carte românească de învăţătură, ediţie critică. – Bucureşti: Editura Academiei, 1961.

100. Cioclei V. Mobilul în conduita criminală. - Bucureşti: ALL Beck, 1999.

101. Cod Calimach, ediţie critică. – Bucureşti: Editura Academiei, 1958.

102. Codul penal al Republicii Moldova comentat / Sub red. lui A.Barbăneagră. – Chişinău: ARC,

2003.

103. Codul penal al Republicii Moldova. Proiect. – Chişinău: Garuda-Art, 1999.

104. Culegere de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (mai 1974-iulie 2002). – Chişinău,

2002.

105. Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare din Republica Moldova.

– Chişinău, 2003.

106. Deleanu I. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.II. – Iaşi: Chemarea, 1993.

107. Dicţionarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche. –

Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998.

108. Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar I. şi alţii Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: Europa

Nova, 1999.

109. Eliescu M. Răspunderea civilă dilectuală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1972.

110. Firoiu D. Istoria statului şi dreptului românesc. – Iaşi: Chemarea, 1993.

111. Frowien J.A., Peukert W. EMRK-Kommentar, 2. – Auflage. Kehl, Strasburg, Arlington: N.P.

Engel Verlag, 1996.

112. Grama. M. Participanţii la infracţiune şi particularităţile răspunderii lor. – Chişinău: USM,

2003.

113. Grigoriţă C. Activitate bancară. – Chişinău: Cartier, 2004.

114. Guştiuc A. Dreptul bancar. – Chişinău, 1999.

115. Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale. Vol.I. Codul penal. – Bucureşti, 1914.

116. Ionescu L.C. Băncile şi operaţiunile bancare. – Bucureşti: Editura Economică, 1996.

117. Marcu F. Marele dicţionar de neologisme. - Bucureşti: ALL Beck, 1999.

118. Marcu F. Marele dicţionar de neologisme. – Bucureşti: Saeculum I.O., 2004.

186

119. Miculeţ L. Reglementarea juridică a răspunderii pentru infracţiunile economice şi corupţie în

SUA şi Republica Moldova: studiu comparat. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2005.

120. Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. - Bucureşti: Şansa, 1997.

121. Motica R.I., Popa V. Dreptul comercial român şi dreptul bancar. – Bucureşti: Lumina Lex,

1999.

122. Mourgeon J. La CEDH. Commentaire article par article. – Paris: Economica, 1995.

123. Papadopolu M.I. Codul legilor penale române adnotate. – Bucureşti: Tipografiile române unite,

1932.

124. Piperea Gh. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. – Bucureşti:

ALL Beck, 1998.

125. Rădescu C.G. şi colectivul. Codul penal „Carol al II-lea” adnotat. Vol.III. Partea Specială, II. –

Bucureşti: Socec, 1937.

126. Robertson D.H. Money. – London: Nisbet & Co.ltd, 1911.

127. Rusu Gh. Mic dicţionar explicativ bancar şi financiar cu indici de termeni în limbile română,

rusă şi engleză. – Chişinău: Reclama, 1996.

128. Sandarajan V., Balino Tomas J.T. Banking Crises: Cases and Issues. – Washington, 1991.

129. Şavga A. Formele infracţiunii intenţionate după fazele ei de desfăşurare: Autoreferat al tezei de

doctor în drept. – Chişinău, 2002.

130. Stătescu C., Bârsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: ALL, 1996.

131. Stati V. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de insolvabilitate. – Chişinău: CE

USM, 2003.

132. Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte. Vol.1. – Chişinău: Moldpres,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998.

133. Turcu I. Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul. – Bucureşti: Lumina Lex,

2000.

134. Ungureanu A., Ciopraga A. Dispoziţii penale din legi speciale române. Vol.III. – Bucureşti:

Lumina Lux, 1998.

135. Voicu C., Sandu F., Boroi A., Molnar I. Drept penal al afacerilor. – Bucureşti: Rosetti, 2002.

136. Vrabie G., Popescu S. Teoria generală a dreptului. – Iaşi: Ştefan Procopiu, 1993.

137. Zolyneak M. Drept penal. Partea generală. Vol. II. - Iaşi: Universitatea „Al.I. Cuza”, 1976.

138. Алексеев С.С. Общая теория права. Том II. – Москва: Юридическая литература, 1982.

139. Альгин А.П. Риск и его роль в общественной жизни. – Москва, 1989.

140. Аслаханов А.А. Проблемы борьбы с преступностью в сфере экономики: Автореферат

диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. – Москва, 1997.

187

141. Аснис А.Я. Служебное преступление: понятие и субъект. – Москва, 2003.

142. Банки и рынок. Книга II / Под общей ред. В.П. Валейко. – Кишинев, 1996.

143. Банковский бизнес в России: криминологические и уголовно-правовые проблемы. –

Москва, 1994.

144. Банковское дело / Под ред. В.И. Колесникова, Л.П. Кроливецкой. – Москва: Финансы и

статистика, 1997.

145. Банковское дело / Под ред. О.И. Лаврушина. – Москва: Банковский и биржевой научно-

консультационный центр, 1992.

146. Банковское дело / Под ред. Ю.А. Бабичевой. – Москва: Экономика, 1993.

147. Бойко А.И. Преступное бездействие. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс,

2003.

148. Ветров Н.И. Уголовное право. Часть Оособенная. – Москва, 2000.

149. Волженкин Б.В. Преступления в сфере экономической деятельности (Экономические

преступления). - Санкт-Петербург, 2002.

150. Волженкин Б.В. Экономические преступления. – Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 1999.

151. Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика. - Москва: ЮрИнфоР,

2001.

152. Гаухман Л.Д., Максимов С.В. Преступления в сфере экономической деятельности. –

Москва: ЮрИнфоР, 1998.

153. Горелик А.С., Шишко И.В., Хлупина Г.Н. Преступления в сфере экономической дея-

тельности и против интересов службы в коммерческих и иных организациях. –

Красноярск, 1998.

154. Градов А.П. Национальная экономика. – Санкт-Петербург, 1997.

155. Дементьева Е.Е. Экономическая преступность и борьба с ней в странах с развитой

рыночной экономикой. – Москва, 1992.

156. Дзодзиев В. Проблемы становления демократического государства в России. – Москва:

Ad Marginem, 1996.

157. Додонов В.Н., Крылова М.А., Шестаков А.В. Финансовое и банковское дело. Словарь-

справочник. – Москва: Инфра-М, 1997.

158. Ежов Ю.А. Преступления в сфере предпринимательства. – Москва, 2001.

159. Иванов Н.Г. Уголовное право Российской Федерации: Части Общая и Особенная. –

Москва, 2000.

188

160. Истомин А.Ф. Особенная часть уголовного права. Учебное пособие (Альбом схем). –

Москва, 1998.

161. Карпушин М.П. Проблемы уголовного права в оперативной и следственной практике

органов государственной безопасности. – Москва, 1984.

162. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ред. Ю.И.

Скуратова, В.М. Лебедева. - Москва: Норма-Инфра·М, 1998.

163. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общей ред. В.М.

Лебедева. - Москва: Норма, 2005.

164. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации. - Москва, 1997.

165. Корчагин А.Г. Преступления в сфере экономики и экономическая преступность. –

Владивосток, 2001.

166. Котик М.А. Психология и безопасность. – Таллинн, 1987.

167. Крылов А.А. Социально-экономические проблемы нейтрализации криминальной эконо-

мики. – Москва: Академия МВД, 1992.

168. Курс советского уголовного права. Часть Общая. Том I / Под ред. М.Д. Шаргородского,

Н.А. Беляева. – Ленинград: ЛГУ, 1968.

169. Курс уголовного права. Часть Общая. Том 1 / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, И.М.

Тяжковой. - Москва: Зерцало, 1999.

170. Курс экономики / Под ред. Б.А. Райзберга. – Москва: Инфра-М, 1997.

171. Курс экономической теории. Общие основы экономической теории, микроэкономика,

макроэкономика, переходная экономика / Под ред. А.С. Сидоровича. – Москва: МГУ,

ДИС, 1997.

172. Лесниевски-Костарева Т.А. Дифференциация уголовной ответственности. Теория и

законодательная практика. – Москва, 2000.

173. Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности (Комментарий к

главе 22 УК РФ). – Ростов-на-Дону, 1999.

174. Лопашенко Н.А. Преступления в сфере экономической деятельности: понятие, система,

проблемы квалификации и наказания. – Саратов, 1997.

175. Лохвицкий А. Уголовное право. Курс. - Санкт-Петербург, 1871.

176. Мельниченко А.Б., Радчинский С.И. Уголовное право. Часть Особенная. – Москва, 2002.

177. Мерзогитова Ю.А. Ответственность за мошенничество в сфере финансово-кредитных

отношений (уголовно-правовой и криминологический аспекты): Диссертация на

соискание ученой степени кандидата юридических наук. – Москва, 1998.

189

178. Михалев И.Ю. Криминальное банкротство. – Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 2001.

179. Наумов А.В. Российское уголовное право. Часть Общая. – Москва, 1999.

180. Новое уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой. - Москва,

1996.

181. Общая теория государства и права. Академический курс. Том II. – Москва: Зерцало,

2000.

182. Олейник О.М. Основы банковского права. – Москва: Юристъ, 1999.

183. Перфильев М.Н. Общественные отношения. – Москва: ВИУ, 2001.

184. Пикуров Н.И. Теоретические проблемы межотраслевых связей уголовного права:

Автореферат диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук. –

Волгоград, 1998.

185. Поленов Г.Ф. Ответственность за похищение, подделку документов и их использование.

– Москва, 1980.

186. Примерный уголовный кодекс (США) / Под ред. Б.Е. Никифорова. – Москва, 1969.

187. Прохоров Л.А., Прохорова М.Л. Уголовное право. – Москва, 1999.

188. Рарог А.И. Квалификация преступления по субъективным признакам. - Санкт-Петер-

бург: Юридический центр Пресс, 2003.

189. Ревинский И.А. Курс экономики. – Новосибирск: НГПУ, 1999.

190. Российское уголовное право. Часть Особенная / Под ред. В.Н. Кудрявцева, А.В.

Наумова. – Москва, 1997.

191. Роуз Питер С. Банковский менеджмент. – Москва: Дело, 1997.

192. Сапожков А.А. Кредитные преступления. – Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 2002.

193. Смирнов М., Толмачев А. Уголовное право. Часть Особенная. – Москва, 2000.

194. Струкова А.А. Невозвращение из-за границы средств в иностранной валюте. – Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.

195. Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Том I. – Москва: Наука,

1994.

196. Таганцев Н.С. Уголовное Уложение 22 марта 1903 года. – Санкт-Петербург, 1904.

197. Таций В.Я. Объект и предмет преступления по советскому уголовному праву. - Харьков,

1982.

198. Таций В.Я. Уголовная ответственность за выпуск недоброкачественной промышленной

продукции. – Харьков: Вища школа, 1981.

190

199. Тюнин В.И. Некоторые аспекты толкования, применения и совершенствования уголов-

ного законодательства, охраняющего отношения в сфере экономической деятельности.

– Санкт-Петербург, 2001.

200. Уголовное право России / Под ред. В.П. Ревина. – Москва, 1998.

201. Уголовное право России. Том I / Под ред. А.Н. Игнатова, Ю.А. Красикова. – Москва:

Норма, 2000.

202. Уголовное право России. Часть Оособенная / Под ред. Л.Л. Кругликова. – Москва, 1999.

203. Уголовное право России. Часть Особенная / Под ред. А.И. Рарога. – Москва: ИМПЭ,

1998.

204. Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть / Под общей ред.

Г.Н. Борзенкова, В.С. Комиссарова. – Москва, 1997.

205. Уголовное право. Часть Общая / Под ред. А.И. Рарога. - Москва, 1997.

206. Уголовное право. Часть Общая. Часть Особенная / Под общей ред. Л.Д. Гаухмана,

Л.М. Колодкина, С.В. Максимова. – Москва, 1999.

207. Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. В.Н. Петрашева. – Москва, 1999.

208. Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Т. Белякова, З.А. Вышинской,

Н.Д. Дурманова, М.М. Исаева. – Москва: Юриздат, 1995.

209. Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамовой,

Г.П. Новоселова. – Москва: Норма-Инфра·М, 1998.

210. Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. Н.И. Ветрова, Ю.И. Ляпунова. – Москва:

Новый Юрист, 1998.

211. Уголовное право. Часть Особенная. – Москва: ИМПЭ, 1998.

212. Уголовное право. Часть Особенная. Часть 1 / Под ред. Н.А. Беляева, Д.П. Водяникова,

В.В. Орехова. – Санкт-Петербург, 1995.

213. Уголовно-процессуальное право Российской Федерации / Под ред. П.А. Лупинской. –

Москва, 2001.

214. Уголовный кодекс Азербайджанской Республики / Под ред. И.М. Рагимова. – Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

215. Уголовный кодекс Германии / Под ред. Д.А. Шестакова. – Санкт-Петербург: Юриди-

ческий центр Пресс, 2002.

216. Уголовный кодекс Грузии / Под ред. З.К. Бигвавы. – Санкт-Петербург: Юридический

центр Пресс, 2001.

217. Уголовный кодекс Испании / Под ред. А.И. Бойцова. – Санкт-Петербург: Юридический

центр Пресс, 2002.

191

218. Уголовный кодекс Кыргызской Республики / Под ред. Я.И. Ясаева. – Санкт-Петербург:

Юридический центр Пресс, 2002.

219. Уголовный кодекс Латвийской Республики / Пoд ред. А.И. Лукашова и Э.А. Саркисовой.

– Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

220. Уголовный кодекс Республики Беларусь / Под ред. Б.В. Волженкина. – Санкт-Петер-

бург: Юридический центр Пресс, 2001.

221. Уголовный кодекс Республики Казахстан / Под ред. И.И. Рогова. – Санкт-Петербург:

Юридический центр Пресс, 2001.

222. Уголовный кодекс Республики Польша / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, А.И. Лукашова,

Э.А. Саркисовой. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

223. Уголовный кодекс Республики Узбекистан / Под ред. М.Х. Рустамбаева, А.С. Якубова и

З.Х. Гулямова. – Санкт-Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

224. Уголовный кодекс Российской Федерации. – Москва: Проспект, 1999.

225. Уголовный кодекс Российской Федерации: Научно-практический комментарий / Отв.

ред. В.М. Лебедев. – Варшава, 1997.

226. Уголовный кодекс Франции / Под ред. Н.Е. Крыловой, Ю.Н. Головко. – Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2002.

227. Уголовный кодекс Швеции / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, С.С. Беляева. – Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

228. Уголовный кодекс Эстонской Республики / Под ред. В.В. Запевалова. – Санкт-

Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

229. Уложение о наказаниях уголовных и исправительных. – Санкт-Петербург, 1845.

230. Устименко В.В. Специальный субъект преступления. – Харьков: Вища школа, 1989.

231. Финансовое право / Под ред. О.Н. Горбуновой. – Москва: Юристъ, 1996.

232. Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства личные и

имущественные. - Санкт-Петербург, 1907.

233. Черненко Т.Г. Квалификация преступлений: вопросы теории. – Кемерово:

Кузбассвузиздат, 1998.

234. Шадрин В.В. Основы бухгалтерского учета и судебно-бухгалтерской экспертизы. –

Москва, 2000.

235. Шишко И. Экономические правонарушения. – Санкт-Петербург: Юридический центр

Пресс, 2004.

236. Шмонин А.В. Расследование преступлений, связанных с незаконным получением кре-

дита. – Архангельск, 2001.

192

237. Экман П. Психология лжи. – Санкт-Петербург: Питер, 1999.

238. Яблоков Н.П. Расследование организованной преступной деятельности. – Москва, 2002.

239. Яковлев А.М. Социология экономической преступности. – Москва: Наука, 1988.

Articole

240. Antoniu G. Protecţia penală a intereselor financiare ale Comunităţilor Europene // Revista de

drept penal. – 2002. – Nr.2. – P.9-18.

241. Băncile au acordat credite de 7,399 mlrd. de lei // B&F-Profit. – 2005. – Nr.1-2. – P.14.

242. Bodarev A. Particularităţile răspunderii juridice pentru încălcarea normelor contractelor de gaj

şi dezafectarea sau nerambursarea creditului // Revista Naţională de Drept. – 2001. – Nr.8. –

P.69-72.

243. Brânză S. Corelaţia dintre relaţia socială şi valoarea socială în contextul obiectului

infracţiunii // Revista Naţională de Drept. - 2003. - Nr. 6. - P. 16-19.

244. Brânză S. Dreptul penal al contractelor – o provocare pentru sistemul de drept // Analele

Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. –

Chişinău: CEP USM, 2004, p.166-175.

245. Brânză S. Obiectul infracţiunilor contra proprietăţii: argumente în favoarea naturii relaţionale a

acestuia // Revista Naţională de Drept. - 2002. - Nr.6. - P.23-29.

246. Date despre activitatea băncilor comerciale // B&F-Profit. – 2005. – Nr.1-2. – P.13.

247. Dimitriev R., Borş V. Caracteristica raporturilor juridice care apar în procesul de creditare a

întreprinzătorilor individuali şi a subiecţilor micului business în cadrul proiectelor

organizaţionale cu caracter umanitar // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe

socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, p.230-234.

248. Lefterache L. Infracţiunile economice // Revista de drept penal. – 1998. – Nr.3. – P.113-115.

249. Ginsburgh V., Michel P., Padoa Shioppa F. Macroeconomic policy in the presence of an

irregular sector // The economics of the Shadow Economy. – London: W.Gaerther and Wenig,

1985, p.36.

250. Grossman G. The “Second economy” in USSR // Problem of Communism. – 1977. – No26(5).

– P.25-40.

251. Mancaş R. Răspunderea penală a persoanei juridice // Revista de drept penal. – 1998. – Nr.3. -

P.69.

252. Martin C. Libertatea contractului. Obligaţia de a contracta // Ghidul judecătorului în materia

civilă şi comercială a Republicii Moldova. – Chişinău: Rolsi Media SRL, 2004, p.125-140.

193

253. Munteanu A. Modalităţile nenormative ale intenţiei // Analele ştiinţifice ale USM. Seria

„Ştiinţe socioumanistice”. Vol. I. – Chişinău, 2001, p.315-320.

254. Mutu M. Pseudoactivitatea de întreprinzător în legislaţia penală a Republicii Moldova //

Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM,

2004, p.291-295;

255. Mutu M. Unele aspecte ale laturii obiective a infracţiunii „spălarea banilor” // Analele

Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CE USM, 2003, p.194-

199.

256. Odinokih S. Viaţa pe credit în stil moldovenesc // B&F-Profit. – 2004. – Nr.11. – P.37-39.

257. Prodan S. Analiza comparativă a infracţiunilor legate de creditare, prevăzute în legislaţia unor

state vecine Republicii Moldova // Revista Naţională de Drept. – 2005. – Nr.5. – P.17-19.

258. Prodan S. Evaluarea credibilităţii vizând rambursarea creditelor la scadenţă în contextul

prevenirii infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM // Analele Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe

socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, p.366-368.

259. Prodan S. Evoluţia reglementărilor privitoare la infracţiunile legate de creditare pe teritoriul

actual al Republicii Moldova // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria

„Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2006, p.505-512.

260. Prodan S. Obiectul juridic al infracţiunilor legate de creditare // Analele Ştiinţifice ale USM.

Seria „Stiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.308-310.

261. Prodan S. Obiectul material al infracţiunilor legate de creditare // Analele Ştiinţifice ale USM.

Seria „Stiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.305-307.

262. Prodan S. Particularităţile laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM // Analele

Ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005,

p.369-371.

263. Prodan S. Problema concurenţei normelor penale şi a normelor nepenale în procesul de apărare

a ordinii de drept împotriva ilegalităţii legate de creditare // Analele Ştiinţifice ale Universităţii

de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2006,

p.513-520.

264. Prodan S. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare în legislaţiile unor state

ex-sovietice // Revista Naţională de Drept. – 2005. – Nr.4. – P.23-26.

265. Prodan S. Vulnerabilităţile sistemului creditar din Republica Moldova în contextul prevenirii şi

combaterii fenomenului infracţional // Revista Naţională de Drept. – 2006. – Nr.1. – P.57-61.

266. Prodan S. Problemele tentativei şi participaţiei în contextul stabilirii răspunderii penale pentru

infracţiunile legate de creditare // Revista Naţională de Drept. – 2007. – Nr.4. – P.82-85.

194

267. Prodan S. Riscul întemeiat şi înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute la

art.238 şi 239 CP RM // Revista Naţională de Drept. – 2007. – Nr.5. – P.58-61.

268. Prodan S. Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare în conformitate cu

legislaţia altor state // Revista ştiinţifică a USM „Studia Universitatis”, Seria „Ştiinţe sociale”.

– 2007. – Nr.3, p.181-190.

269. Reşetnicov A. Obiectul material al infracţiunii şi mijlocul de săvârşire a infracţiunii: criterii de

delimitare // Revista Naţională de Drept. – 2007. – Nr.6. – P.17-22.

270. Roşca N. Unele aspecte juridice ale activităţii economice aducătoare de profit // Avocatul

poporului. – 2000. – Nr.7-9. – P.11-17.

271. Stati V. Încălcarea regulilor de creditare // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul

activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe

socioumanistice. Vol. I. - Chişinău: CE USM, 2003, p.89-90.

272. Stati V. Obţinerea creditului prin înşelăciune // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul

activităţii ştiinţifice a USM în anii 2000-2002”. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe

socioumanistice. Vol. I. - Chişinău: CE USM, 2003, p.91-92.

273. Stati V. Problema concordanţei dintre necesităţile sociale şi modul de apreciere de către

legiuitor a pericolului social al infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM // Analele Ştiinţifice ale

USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2004, p.322-328.

274. Stati V. Interpretarea normelor penale care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile legate de

faliment // Avocatul poporului. – 2001. – Nr.1-3. - P.38-40.

275. Teleucă A. Managementul operaţiunilor de creditare // Revista Naţională de Drept. – 2005. -

Nr.9. – P.64-66.

276. Абрамов В.Ю. Преступления в сфере кредитования: законодательство и правопримени-

тельная практика // Законодательство. – 1998. - №8. - Р.21-25.

277. Аветисян С. Ответственность за организацию, подстрекательство и пособничество в

преступлении со специальным составом // Закон и право. – 2004. - № 2. - Р.37.

278. Аистова Л. Соотношение норм частного и публичного права в преступлениях в сфере

экономической деятельности // Уголовное право. – 2004. - №4. – Р.4.

279. Ансель М. Методологические проблемы сравнительного права // Очерки сравнительного

права. – Москва, 1991.

280. Баулин Ю.В. К вопросу о профессиональном и хозяйственном риске в проекте Основ

уголовного законодательства // Правовое государство. (Тарту). – 1989. – Вып.1. - Р.227.

281. Без надлежащей законодательной базы преступность в экономике не остановить //

Экономика и жизнь. – 1996. - №6. – Р.48.

195

282. Безверхов А.Т. О взаимодействии уголовного и гражданского права в сфере

имущественных отношений // Юрист XXI века: реальность и перспективы. Материалы

Всероссийской научно-практической конференции (19-20 апреля 2001 г.). –

Екатеринбург: УрГЮА, 2002, р.327-331.

283. Бокова И. Проблемы технико-юридического конструирования верхних и нижних пре-

делов наказаний в санкциях статей главы 22 УК РФ // Уголовное право. – 2003. - №2. –

P.15-17.

284. Бублик М. Без подписи бухгалтера недействительно? // Банковский вестник. – 2003. - №

2. - Р.54-56.

285. Ведяхин В.М., Ревина С.Н. Об особенностях рыночных отношений // Журнал россий-

ского права. – 2002. - №8. – P.49.

286. Гарифуллина Р. Ответственность за преступления в сфере финансово-кредитных отно-

шений // Российская юстиция. – 1997. - №2. – Р.35-36.

287. Гордейчик С. Уголовно-правовая охрана интересов инвесторов // Законность. – 2004. -

№3. – Р.38.

288. Гордынский Я. Банковские хищения // Журнал гражданского и уголовного права. – 1887.

– Книга 7, р.71.

289. Горелов А. Статья 165 УК РФ как норма, обеспечивающая охрану интересов кредиторов

// Уголовное право. – 2004. - №2. - Р.21-22.

290. Димитриев Р. Содержание и технико-юридические особенности внутренних банковских

положений о порядке кредитования индивидуальных предпринимателей // Analele Ştiin-

ţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. Vol.I. – Chişinău: CEP USM, 2005, p.235-

240.

291. Егорова Н. Понятие «руководитель организации» в уголовном праве // Уголовное право. -

2005 - № 1. - Р.18-20.

292. Жалинский А.Э. О соотношении уголовного и гражданского права в сфере экономики //

Государство и право. – 1999. - №12. – Р.47-51.

293. Захаров А. Глава 22 УК РФ: вопросы законности и юридической ошибки // Уголовное

право. – 2004. – № 4. – Р.23.

294. Касьяник А. Объективная сторона выманивания кредита или дотаций // Судовы весник.

– 2002. - №2. – Р.25.

295. Князьков М., Леонтьевский В., Лобанова Л. О сущности преступного бездействия и

законодательной регламентации основания уголовной ответственности за него //

Уголовное право. – 2005. - №1. – Р.35-37.

196

296. Козаченко И., Васильева Я. Незаконное получение кредита // Российская юстиция. -

№11. - P.32-35.

297. Козлов В.А. Уголовно-правовое, криминологические и криминалистические проблемы

борьбы с преступлениями, связанными с незаконным получением кредита и злостным

уклонением от погашения кредиторской задолженности // Уголовное право. - 2004. -

№12. - Р.9-15.

298. Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Отв. ред. В.И. Радченко. –

Москва, 1996, р.288.

299. Кузнецов Д. Некоторые вопросы совершенствования уголовно-правовой защиты прав

кредиторов (сравнительно-правовой аспект) // Закон и право. – 2003. – №6. – P.34.

300. Лимонов В. Отграничение мошенничества от смежных составов преступлений //

Законность. – 1998. – №3. – Р.39-43.

301. Лунев В.В. Предпосылки объективного вменения: принцип виновной ответственности //

Государство и право. – 1992. – №9. – Р.61;

302. Мазин П., Битеев В., Пономарев Г. Обоснованный риск: проблемы толкования и

практического применения // Уголовное право. – 2002. - №1. - Р.26-29.

303. Мазур С. Объект и виды экономических преступлений и преступлений в сфере

экономической деятельности // Уголовное право. – 2003. - №2. - Р.49-51.

304. Макаров Д. Экономические и правовые аспекты теневой экономики в России // Вопросы

экономики. – 1998. - №3. – P.13-17.

305. Мальцев В.В. Понятие и место уголовного права в системе отраслей права //

Государство и право. – 2000. - №5. – Р.50-54.

306. Мурадов Э. Признаки специального субъекта как критерий классификации

преступлений в сфере экономической деятельности // Уголовное право. – 2003. - № 4. -

Р.51-52.

307. Плешаков А.М. Уголовная ответственность за незаконное получение кредита и меры по

его предупреждению в банковской практике // Законодательство и экономика. -1997. -

№3-4. - P.22.

308. Поляков С. Нельзя подменять гражданско-правовые отношения уголовно-правовыми //

Российская юстиция. – 2000. - №9. – Р.19-20.

309. Ривкин К.Е. Уголовная ответственность за хищения кредитных средств // Гражданин и

право. – 2001. - №4. - Р.27-32;

310. Самороков В.И. Риск в уголовном праве // Государство и право. – 1993. – №5. – Р.103-

112.

197

311. Томилин А.А. Уголовная ответственность руководителя организации // Юридический

мир. – 1999 – № 7. - Р.17-21.

312. Тосунян Г.А. Рецензия на книгу В.Д. Ларичева «Злоупотребления в сфере банковского

кредитования. Методика их предупреждения» // Государство и право. – 1998. – №10. –

P.124.

313. Тофан Т. Синдром безнаказанности, или о том, почему у нас банковские махинаторы не

получают то, что заслуживают // Деловая газета. – 12 июля 2002, p.2.

314. Трухин В. Кредитный риск // Банковский вестник. – 2003. – №8. – Р.35.

315. Тюнин В.И. Преступления экономические в Уголовном уложении 1903 года // Журнал

российского права. – 2000. – №4. – Р.168.

316. Хилюта В. Банковская преступность и борьба с ней в советский период // Банковский

вестник. – 2003. - №2. – Р.43-47.

317. Хилюта В. Банковские преступления по законодательству дореволюционной России //

Банковский вестник. – 2003. - №1. – Р.62-64.

318. Шишко И. Вина и преступления в сфере экономической деятельности // Уголовное

право. – 2002. – №3. – Р.55-59;

319. Шурдумов А. Обоснованный риск // Уголовное право. – 2002. - №3. - Р.60-62.

320. Яковлев А.М. Законодательное определение преступлений в сфере экономической

деятельности // Государство и право. – 1999. - №11. – Р.40-43.

321. Яковлев А.М. Законодательное определение преступлений в сфере экономической

деятельности // Государство и право. – 1999. - №11. – Р.41-42.

322. Яни П. Проблемы уголовной ответственности за экономические преступления //

Законность. – 2001. - №1. – Р.3-6.

323. Яни П. Уголовное преследование за посягательства на средства банков // Законность. –

1996. - №5. - Р.39-44;

324. Яни П.С. Общая характеристика экономического преступления // Юридический

бюллетень предпринимателя. – 1997. - №7. - Р.19-29.

Resurse Internet

325. Cerinţe faţă de împrumutaţi // www.mobiasbank.com/links.cfm?id=11

326. Cerinţele de bază către debitori // www.victoriabank.md/rom/section/96/

327. Cerinţele de bază faţă de debitor // www.universalbank.md/romana/home/index 1.htm

328. Creditarea // www.fincombank.com/creditarea/

329. Creditarea din contul resurselor instituţiilor financiare internaţionale //

www.socbanc.md/rom/section/86/

198

330. Creditarea în moneda naţională şi valuta străină // www.unibank.md/

331. Credite // www.ecb.md/DocView.aspx?idP=82&idM=124&idD=197

332. Credite // www.eximbank.com/rom/26/

333. Credite de consum // www.maib.md/ro/pf5.asp

334. Credite de trezorerie. Credite pentru management //

www.moldindconbank.com/private_banking_ro/creditconsum/

335. Credite din resursele organizaţiilor financiare internaţionale. Proiectul de Investiţii şi Servicii

Rurale (IDA) // www.moldindconbank.com/corporate_services_ro/creditarea/

336. Credite fără gaj în o zi // www.maib.md/ro/1_zi_fara_gaj.asp

337. Credite pentru întreprinderile nou-create // www.maib.md/ro/nou_create.asp

338. Documente pentru cererea de credit // www.ipb.md/rom/section/45/

339. Etapele de bază în procesul de creditare // www.victoriabank.md/rom/section/97/

340. Etapele de bază în procesul de creditare // www.mobiasbank.com/links.cfm?id=14

341. Fondul Monetar Internaţional. Republica Moldova. Evaluarea Stabilităţii Sistemului Financiar.

14 ianuarie 2005 // www.imf.md/press/fssa-rom.pdf

342. Informaţie privind activitatea financiară a BC „Comerţbank” SA pentru trimestrul II, 2006 //

www.comertbank.md/md/InfActivFinanciara.asp

343. Informaţie privind dezvăluirea activităţii creditare a Băncii de Economii pentru trimestrul I,

anul 2005 // www.bem.md

344. Informaţie privind dezvăluirea activităţii creditare a BC „EuroCreditBank” SA pentru

trimestrul II, 2006 // www.ecb.md

345. Informaţie privind dezvăluirea activităţii creditare a BC „Moldindconbank” SA pentru

trimestrul II, 2006 // www.moldindconbank.com/loans_report_ro/

346. Informaţie privind dezvăluirea activităţii creditare a BCR Chişinău SA pentru trimestrul I,

2005 // www.bcr.md

347. Informaţie privind dezvăluirea activităţii de creditare a BC „Eximbank” SA pentru trimestrul I,

anul 2005 // www.eximbank.com

348. Lista băncilor comerciale din Republica Moldova // www.bnm.md/romanian/02regl/bank_fin.jsp

349. Lista documentelor necesare pentru evaluarea proiectului de acordare a creditului //

www.victoriabank.md/rom/section/100/

350. Lista documentelor prezentate la secţia de credite pentru examinarea solicitării de credit //

www.socbank.md/rom/section/146/

351. Lista documentelor prezentate la solicitarea creditului de către persoanele juridice //

www.ecb.md/DocView.aspx?idP=82&idM=124&idD=197.

199

352. Operaţiuni creditare // www.bem.md/?lang=ro&MenuItem=2&SubMenu=2&Sub Menu2=3

353. Persoane fizice. Cerinţe faţă de beneficiar // www.maib.md/ro/pf5.asp;

354. Persoane juridice. Credite // www.ecb.md/DocView.aspx?idP=82&idM=124&idD=197.

355. Planul de Acţiuni UE-Moldova // www.moldova.md

356. Programul de acţiuni a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2005-2009 „Modernizarea ţării

– bunăstarea poporului” // http://e-gov.moldova.md/moldova(test)

357. Raport anual BC „Banca Socială” SA 2005 // www.socbank.md/rom/mabout/

358. Scopul de acreditare // www.mec-moldova.com/index_rom.html

359. Servicii corporative. Servicii persoanelor particulare // www.moldindconbank.com

360. Servicii persoanelor particluare. Condiţii de creditare //

www.moldindconbank.com/private_banking_ro/creditconsum/

361. Setul minim de documente // www.mobiasbank.com/links.cfm?id=13

362. Камерзан М. История обманутых вкладчиков не должна повториться //

http://www.nm.md/daily/article/2002/01/24/0201.html

363. Пересмотренный проект конвенции ООН против транснациональной организованной

преступности // www.uncjin.org/Documents/Conventions/dcatoc/4session/4r3r.wpd

364. Постанова Пленума Верховного Суду Украïни «Про практику застосування судами

законодавства про вiдповiдальнiсть за окремi злочини у сферi господарьскоï дiяльностi»,

№3 от 25.04.2003 // www.crime.direx.org/e-library/pvsu/pvsu_3_25042003.htm

200

ADNOTARE

la teza de doctor în drept Răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare,

realizată de Prodan Svetlana:

Teză de doctor cu titlu de manuscris la specialitatea 12.00.08 – Drept penal (drept penal).

Universitatea de Stat din Moldova. Facultatea de Drept, Chişinău, 2007

Teza de faţă este consacrată investigării ştiinţifice a problemelor răspunderii penale pentru

dobândirea creditului prin înşelăciune şi încălcarea regulilor de creditare. În baza utilizării metodei

juridico-comparative, a logicii inductive, precum şi a metodei sistematice, autorul a cercetat

infracţiunile legate de creditare ca pe un fenomen al realităţii juridice. Conceptul de credit este

abordat prin prisma necesităţilor curente de apărare juridico-penală a economiei naţionale. În

temeiul analizei indicatorilor financiari ai tuturor băncilor comerciale din Republica Moldova,

autorul explică cauzele săvârşirii numitelor infracţiuni. De asemenea, sunt aduse argumente

concludente în favoarea necesităţii menţinerii răspunderii penale pentru faptele legate de creditare.

Au fost folosite numeroase surse normative, precum şi lucrări ştiinţifice ale savanţilor

autohtoni şi din străinătate. În urma cercetărilor efectuate, autorul a elucidat esenţa juridică a

infracţiunilor legate de creditare, a descoperit natura elementelor constitutive ale acestor fapte

infracţionale. Aceasta i-a permis să formuleze sugestii şi concluzii necesare evoluţiei discuţiei

ştiinţifice.

Prin recomandările sale privitoare la perfecţionarea legislaţiei Republicii Moldova autorul a

contribuit la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal naţional. Atenţia a fost focalizată asupra interpre-

tării corecte a normelor privind răspunderea penală pentru infracţiunile legate de creditare, în scopul

creării unor condiţii favorabile de aplicare eficientă a acestor norme. De asemenea, rezultatele

obţinute pot fi utilizate în procesul de creaţie legislativă, în procesul educaţional şi în activitatea

ştiinţifică de perspectivă.

201

РЕЗЮМЕ

к докторской диссертации по теме „Уголовная ответственность за кредитные преступления», автор Продан Светлана

Диссертация в виде рукописи по специальности 12.00.08 – Уголовное право (уголовное право). Государственный Университет Молдовы. Факультет Права, Кишинев, 2007

Данная диссертационная работа посвящена научному исследованию вопросов

уголовной ответственности за обманное получение кредита и нарушение кредитных правил.

Используя метод сравнительного правоведения, логический метод, а также метод системного

анализа, автор исследовал данные кредитные преступления как явления юридической

действительности. Понятие кредита исследовано с точки зрения необходимости уголовно-

правовой охраны национальной экономики, столь актуальной на нынешнем этапе ее

развития. Основываясь на анализе финансовых показателей всех коммерческих банков

Республики Молдова, автор объясняет причины совершения кредитных преступлений.

Также, она приводит убедительные аргументы в пользу необходимости сохранения

уголовной ответственности за кредитные деяния.

Были использованы многочисленные нормативные источники, а также теоретические

работы отечественных и зарубежных авторов. В результате проведенного исследования,

автором показана сущность кредитных преступлений, а также раскрыто содержание

составных элементов этих преступных деяний.

В заключении, автором представлены важнейшие теоретические выводы относительно

проведенного исследования, а также выдвинуты предложения по совершенствованию

законодательства. Внимание уделено правильному толкованию норм устанавливающих

ответственность за указанные преступления, ввиду создания предпосылок для их

эффективного практического применения. Также, полученные результаты могут быть

использованы в правотворчестве, в учебном процессе и в научно-исследовательской

деятельности.

202

SUMMARY

for the doctor degree on the top theme The penal responsibility for the credit crimes, carried out by Prodan Svetlana Doctoral Dissertation is an authentic manuscript at the speciality 12.00.08 – Criminal Law (criminal law). State University of Moldova, Faculty of Law, Chisinau, 2007

Thesis in question is dedicated to the scientific investigation of the problems of the penal

responsibility for the fraudulent receipt of credit and the violation of credit rules. On the grounds of

using methods of the comparative jurisprudence, inductive logics, as well as the systemic method,

the author researched credit crimes as a phenomenon of legal reality. The notion of credit is treated

related to actual necessities of penal protection of national economy. Basing herself on analysis of

financial indicators of all the commercial banks of Republic of Moldova, the author explains causes

of credit crimes. Also, she gives convincing arguments in order to demonstrate necessity of

incrimination of credit deeds.

There was used a plenty of normative sources and learned works of our and foreign authors as

well. As a result of the carried out research work, the author demonstrated the essence of the credit

crimes in their legal aspect, disclosed the contents and the essence of the constitutive elements of

these crimes. It gave her the possibility to form different suggestions and conclusions, considered to

be obligatory for our penal doctrine.

The author contributed to the penal science with her own scientific proposals concerning

perfection of the Moldavian Criminal Law. Attention is called to correct interpretation of the norms

establishing responsibility for those deeds, aiming at creation of effective conditions to apply them

into practice. Also, those results, which were obtained, can be applied both in the activity of the

legal authorities and in the educational process and further scientific research.

Cuvinte-cheie: infracţiuni legate de creditare, credit, activitate de creditare, sistem creditar,

instituţie financiară, bancă comercială, înşelăciune.

Ключевые слова: кредитные преступления, кредит, кредитная деятельность, кредитная

система, финансовое учреждение, коммерческий банк, обман.

Key words: credit crimes, credit, credit activity, credit system, financial institution, commercial

bank, fraud.

203

Lista abrevierilor utilizate în teză

alin. – alineat

art. – articol

BNM – Banca Naţională a Moldovei

CC RM – Codul civil al Republicii Moldova

CP Fr. – Codul penal al Franţei

CP Ger. – Codul penal al Germaniei

CP Pol. – Codul penal al Poloniei

CP Rom. – Codul penal al României

CP RM – Codul penal al Republicii Moldova de la 18.04.2002

CP RM din 1961 – Codul penal al Republicii Moldova de la 24.03.1961

FMI – Fondul Mondial Internaţional

n.a. – nota autorului

pct. - punct

RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească

204